UNIVERSITATEA DIN CRAIOVAFACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

SPECIALIZAREA: EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

LUCRARE DE LICENŢĂ

STUDIU PRIVIND FOLOSIREA JOCURILOR DEMIŞCARE PENTRU CREŞTEREA EFICIENŢEI

LECŢIEI DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC,Prof.univ.dr. Marian Dragomir

ABSOLVENT,Geică Ramona Larisa

TÂRGU - JIU2009

2

P L A N U L L U C R Ă R I I

Capitolul I

Capitolul II

Capitolul III

Capitolul IV

Capitolul V

Capitolul VI

INTRODUCERE1.1 Consideraţii generale asupra ciclului de învăţământ

primar 1.2. Importanţa şi actualitatea temei 1.3. Motivarea alegerii temei şi ipoteza lucrării

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ2.1. Particularităţile de vârstă ale copiilor de 8-10 ani 2.2. Rolul exerciţiilor acrobatice în dezvoltarea capacităţilor

de orientare spaţio-temporală şi a motricităţii generale 2.3. Îndemânarea - calitate de bază în dezvoltarea capacităţii

de mişcare a copiilor 2.4. Aspecte fiziologice şi psihologice ale dezvoltării

echilibrului, orientării în spaţiu şi coordonării

ORGANIZAREA CERCETĂRII3.1. Etapele de organizare ale activităţii 3.2. Obiectivele lucrării şi scopul urmărit 3.3. Problemele şi sarcinile lucrării 3.4. Metode de lucru 3.5. Criterii şi tehnici de evaluare 3.6. Exerciţii acrobatice folosite în lecţia de educaţie fizică

pe parcursul experimentului

PREZENTAREA, PRELUCRAREA ŞI INTERPRETAREA DATELOR

CONCLUZII ŞI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

3

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

1.1. Consideraţii generale asupra ciclului de învăţământ primar

Aşa cum se deduce şi din denumire, învăţământul primar este prima

verigă obligatorie în totalitate pentru sistemul nostru de învăţământ. Această

verigă cuprinde elevi între 7 şi 11 ani, organizaţi pe clase (I-IV).

Perioada de vârstă specifică elevilor din clasele I-IV se caracterizează

prin esenţiale transformări pe planurile somatic, funcţional, psihic şi motric.

În funcţie de transformările perioadei de prepubertate, prin prisma

posibilităţii educaţiei fizice, s-a stabilit următorul model care trebuie

îndeplinit de absolventul ciclului primar de învăţământ:

a) să aibă o dezvoltare fizică corectă şi armonioasă

b) să stăpânească bazele motricităţii generale care implică un nivel

corespunzător de dezvoltare al calităţilor motrice de bază, execuţie corectă şi

cu eficienţă a deprinderilor motrice de bază şi utilitar aplicative, perceperea

corectă şi cu uşurinţă a componentelor spaţio-temporale, conştiinţa

posibilităţilor proprii de acţiune.

c) să stăpânească unele elemente simple din gimnastica acrobatică şi

acolo unde sunt condiţii din unele sporturi de sezon.

d) să stăpânească un sistem minimal de mijloace, cunoştinţe şi priceperi

de ordin organizatoric pe care să le folosească în activitatea de joc din timpul

liber

e) să posede cunoştinţe şi deprinderi de igienă elementară individuală şi

colectivă, precum şi obişnuinţa de a le aplica în practicarea exerciţiilor fizice.

În raport cu modelul final al acestui ciclu şi cu cele intermediare de la

nivelul claselor se pot desprinde următoarele obiective principale ale educaţiei

fizice:

4

1) contribuţie la întărirea sănătăţii, fortificarea organismului şi

îmbunătăţirea capacităţii generale de muncă fizică şi intelectuală a elevilor.

2) favorizarea procesului biologic de creştere şi dezvoltare;

optimizarea dezvoltării fizice a organismului elevilor.

3) educarea capacităţilor de percepere a componentelor spaţio-

temporale, de orientare în mediul înconjurător şi de învăţare a posibilităţilor

motrice ale segmentelor propriului corp al elevilor.

4) educarea calităţilor motrice de bază, cu accent pe viteză şi pe

îndemânare.

5) însuşirea corectă şi consolidarea deprinderilor motrice de bază

şi utilitar aplicative şi educarea capacităţilor de a le executa în condiţii variate.

6) însuşirea corectă a unor elemente simple din gimnastica

acrobatică şi din unele sporturi de sezon (acolo unde sunt condiţii).

7) formarea unui sistem corespunzător de cunoştinţe teoretice de

specialitate.

8) contribuţia la formarea trăsăturilor pozitive ale personalităţii

elevilor, la formarea deprinderilor de ordine şi disciplină.

9) educarea interesului şi dragostei pentru mişcare şi punerea

bazelor generale ale capacităţii de practicare independentă a exerciţiilor fizice.

Aceste obiective instructiv-educative trebuie înţelese şi realizate în

sistem. Sistemul obiectivelor are un caracter deschis. În sistem există

puternice interdependenţe între elemente şi ponderi mai mari sau mai mici

acordate unora dintre aceste elemente, în raport cu necesităţile impuse de

vârstă şi pregătirea elevilor.

Pentru realizarea acestor obiective, la nivel de eficienţă maximă,

educaţia fizică din învăţământul primar dispune de un sistem de forme prin

care se realizează practicarea exerciţiilor fizice. Din acest sistem fac parte

următoarele:

- lecţia de educaţie fizică

- gimnastica zilnică

- recreaţia organizată

- momentul de educaţie fizică

- activitatea de educaţie fizică şi sportivă pentru toţi

5

1.2. Importanţa şi actualitatea temei

În cadrul acestui ciclu de învăţământ scopul urmărit este de a se

încearcă îmbogăţirea bagajului motric al copilului prin formarea unor noi

deprinderi şi priceperi motrice care pot fi folositoare în ramura sportivă pe

care o s-o urmeze ulterior, dar şi în viaţa cotidiană.

Gimnastica (de bază şi acrobatică) prin mijloacele sale, are o

contribuţie importantă la dezvoltarea fondului motric. Acest lucru presupune

ca la fiecare lecţie de pregătire să folosim mijloacele speciale gimnasticii

pentru asigurarea unui fond motric bogat, prin care activitatea nervoasă

superioară să aleagă cel mai bun şi economic act motric, pentru atingerea

randamentului maxim. Aceasta reprezintă de fapt, o calitate motrică a

organismului, foarte importantă în dezvoltarea individului în mediul

înconjurător, care este îndemânarea. Cu cât individul posedă o îndemânare

ridicată, cu atât mai eficient se poate angrena în activităţile profesionale, cât şi

a celor sociale, cotidiene.

Îndemânarea condiţionează însuşirea şi perfecţionarea diferitelor

acţiuni motrice, ca şi perfecţionarea celorlalte calităţi motrice , fiind implicată

în toate acţiunile care presupun un anumit grad de coordonare. Îndemânarea

este solicitată atât la învăţarea şi perfecţionarea acţiunii motrice, cât şi în

aplicarea acestora în condiţii neobişnuite cum ar fi: schimbarea calităţii

terenului, instalaţiilor şi inventarului sportiv, a condiţiilor de climă şi

iluminat, a factorilor meteorologici, a adversarilor etc.

Din cele spuse anterior, dar şi din cele ce o să urmeze, încerc să

subliniez importanţa dezvoltării bagajului motric prin mijloace şi elemente

din gimnastică, al elevilor de ciclu primar.

6

1.3. Motivarea alegerii temei şi ipoteza lucrării

Motivul pentru care am ales lucrarea de faţă este reprezentat de

necesitatea începerii stadiului de pregătire a copiilor de la o vârstă foarte

fragedă, în care gimnastica şi jocurile de mişcare reprezintă unul din

mijloacele de dezvoltare a unor calităţi specifice. Trebuie să se asigure

înzestrarea elevilor cu o gamă foarte largă de deprinderi motrice pe care să le

poată folosi cât mai repede, atât în ansamblul activităţilor prevăzute, cât şi

viitoare. Aceasta se realizează în funcţie de dezvoltarea îndemânării. Cu cât

această calitate motrică este mai dezvoltată, cu atât se face mai uşor învăţarea

unor mişcări noi, cât şi adaptarea mişcărilor însuşite la condiţiile mereu

schimbătoare.

Pentru reuşita exerciţiilor, acţiunilor cu grad înalt de dificultate, un rol

deosebit revine echilibrului, orientării şi coordonării, în cadrul mişcărilor care,

dezvoltate la un nivel superior asigură o mare amplitudine în execuţie,

precizie, virtuozitate, siguranţa execuţiei şi un efort fizic economic.

Echilibru, coordonarea şi orientarea, ca elemente componente ale

îndemânării generale, asigură corpului stabilitate şi adaptabilitate, dirijând

mereu relaţiile reciproce dintre organism şi mediu, relaţii în continuă

schimbare.

Exerciţiile de echilibru, coordonare şi orientare contribuie la educarea

curajului, voinţei şi perseverenţei, iar prin aceasta la formarea personalităţii,

declanşând reacţii emoţionale şi stări psihice deosebite.

În lecţia de educaţie fizică este necesar să se intensifice activitatea

profesorului în direcţia perfecţionării echilibrului, orientării şi coordonării

prin exerciţii specifice dezvoltării îndemânării.

Pornind de la premisa ca îndemânarea este o calitate motrică complexă,

a cărei manifestare contribuie la creşterea capacităţii de mişcare şi adaptării

rapide a acţiunilor la condiţiile mereu schimbătoare ale lecţiei de educaţie

fizică, formulăm ipoteza: “Folosirea în lecţiile de educaţie fizică la clasele I-

7

IV a exerciţiilor acrobatice şi a jocurilor de mişcare, poate perfecţiona într-o

mai mare măsură dezvoltarea echilibrului, orientării şi coordonării mişcărilor,

calităţi necesare învăţării mai rapide şi mai durabile a mişcărilor şi deci o

eficienţă mai mare în procesul instructiv educativ”.

8

CAPITOLUL II

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI

2.1. Particularităţile de vârstă ale copiilor de 8-10 ani

În instruirea copiilor de 8-10 ani trebuie să ţinem seama de

particularităţile de vârstă atât de ordin somatic şi fiziologic, cât şi de ordin

psihologic. Intrarea într-un nou colectiv marchează o schimbare esenţială a

poziţiei sociale şi a relaţiilor cu ceilalţi.

Afectivitatea la această vârstă este marcată de o oarecare maturizare,

copilul fiind capabil să-şi controleze voluntar unele stări emoţionale şi chiar

să stimuleze anumite stări. Ne trebuie o atenţie sporită atunci când îl lăudăm

sau îl criticăm, deoarece la această vârstă copilul devine, în general mai

sociabil şi mai sensibil la criticile şi laudele celor din jur, precum şi la

succesul sau eşecul său. De asemenea, pe lângă ataşamentul pe care îl are faţă

de familie, se observă un ataşament faţă de profesor.

Atenţia nu poate fi menţinută decât pentru scurt timp. S-a observat că

jocurile şi concursurile îl ţin pe copil mai mult timp concentrat însă, produc şi

ele oboseală. Aceasta se manifestă prin agitaţie, neastâmpăr, ducând apoi la

somnolenţă. Atenţia este de tip voluntar şi spontan şi evoluează spre o atenţie

voluntară odată cu modificarea motivelor învăţării şi a sentimentelor morale.

Deci, folosindu-ne de jocuri şi concursuri, putem dezvolta componentele

tehnice, fizice şi psihice ale copiilor într-un mod optim, profitând de atenţia

sporită din partea copiilor.

Memoria în această perioadă, este dependentă de natura elementelor

înregistrate. Copilul va reproduce evenimentele aşa cum le-a înregistrat,

deoarece nu ştie să-şi organizeze procesul memorării şi nu este capabil să

distingă esenţialul de neesenţial, ceea ce duce la erori şi confuzii.

Complicarea motivelor şi dezvoltarea voinţei, vor produce acele

tensiuni specifice luptei motivelor, luptei dintre tentaţie şi sentimentul

9

răspunderii, al datoriei. Copilul are tot mai mult tendinţa de a fi răbdător,

curajos, pentru a dovedi că nu este mic. În plan moral la această vârstă, apar şi

se dezvoltă sentimentele intelectuale (susţinute de o curiozitate multilaterală),

patriotice şi estetice.

Voinţa se află într-un proces de dezvoltare activă, deoarece acţiunile

copilului sunt din ce în ce mai conştiente şi intenţionate, iar copilul

dobândeşte tot mai multe deprinderi şi priceperi de comportament.

Activităţile voluntare ale copilului se caracterizează prin anticipare şi durata

mare de urmărire a scopului. Trebuie precizat că nu rezistă diferitelor tentaţii

care se interpun lucrului început.În sfera vieţii somatice, caracteristica principală este ritmul de creştere mai

accentuat faţă de cel al organelor vegetative. La copii între 8-10 ani se constată o încetinire

a ritmului general de creştere faţă de perioada precedentă (6-7 ani), când ritmul de creştere

este mai rapid. La nivelul epifizelor, centrii de osificare apar cu atât mai timpuriu, cu cât

epifiza este mai voluminoasă. Trebuie subliniat faptul că centrii epifizari de osificare apar

mai timpuriu la nivelul extremităţilor oaselor, care au un rol funcţional mai important şi

sunt solicitate mai frecvent şi mai intens.

Vârsta (ani) Talie medie (cm) Greutatea medie (kg)

8 – 8,5 121,9 23,3

8,5 – 9 124,1 24,4

9 – 9,5 126,8 25,5

9,5 - 10 129,1 26,6

În acest tabel se observă că între copilul de 8 ani şi cel de 10 ani există

o diferenţă medie de aproximativ 7,2 cm în înălţime şi 3,3 kg în greutate.

Printr-un calcul simplu rezultă că scheletul creşte în dauna masei musculare.

Depunerea sărurilor minerale în sistemul osos este mai intensă în

perioada pubertară, ceea ce duce la creşterea rezistenţei oaselor, ele devin mai

groase şi mai dure, crescând mult rezistenţa lor la solicitările mecanice.

Faţă de nivelul relativ înalt de dezvoltare al sistemului osos,

musculatura copiilor pubertari este slab dezvoltată.

10

În jurul vârstei de 8 –10 ani musculatura membrelor superioare

(aproximativ 27% din masa musculară totală) este mai bine reprezentată decât

cea a membrelor inferioare (aproximativ 38% din masa musculară totală).

Fibrele musculare sunt relativ mai lungi decât la adult, iar porţiunile

tendinoase sunt mai scurte, tonusul muscular fiind mai scăzut faţă de adult,

ceea ce favorizează efectuarea mai amplă a mişcărilor în articulaţii, dar

îngreunează realizarea unor mişcări fine de precizie. Copilul este dispus să

îndeplinească întotdeauna cu mai multă plăcere activităţile care implică

angrenarea flexorilor, deoarece muşchii flexori sunt mai bine dezvoltaţi decât

muşchii extensori.

Forţa musculară este redusă, dar sub efectul activităţii fizice, ea se

poate dezvolta treptat, fără a putea face faţă încordărilor musculare mari.

În concluzie putem spune că muşchii sunt relativ slab dezvoltaţi,

flexorii mai bine în comparaţie cu extensorii, ceea ce obligă instructorul

sportiv să acorde o atenţie sporită dezvoltării acestei mase musculare. Tonusul

muscular mai scăzut, permite efectuarea mai amplă a mişcărilor, dar este

defavorabil mişcărilor fine, precise. Forţa musculară este scăzută, iar

menţinerea constantă a echilibrului cere un efort suplimentar.

Reţeaua vasculară este relativ bine dezvoltată. Sarcina miocardului este

uşurată de o dezvoltare mai rapidă a arterelor de tip elastic. În acelaşi ritm se

dezvoltă venele, în special vena cavă inferioară. Capilarele sunt largi, numărul

lor creşte pe toată perioada pubertară în funcţie de natura şi intensitatea

solicitării musculaturii membrelor şi trunchiului.

Din literatura de specialitate reies o serie de date cu privire la valorile

medii ale frecvenţei cardiace în repaus la elevii de 8-10 ani (6,7).

Vârsta (ani) F.C. repaus

8 100 p/min.

9 98 p/min.

10 99 p/min.

11

Aparatul cardiovascular la această vârstă este relativ mult solicitat şi în

repaus în vederea satisfacerii nevoilor de irigare cu sânge a diferitelor ţesuturi

al căror metabolism este mai crescut în comparaţie cu al adulţilor. În efort,

intensificarea circulaţiei este limitată, reglarea neurohormonală a

homeostaziei circulatorii fiind deficitară.

Aparatul circulator are o importanţă deosebită în susţinerea efortului.

În cazul nostru aparatul respirator reprezintă un factor limitat al capacităţii de

efort (aerob), care se îmbogăţeşte treptat, odată cu dezvoltarea anatomo-

fiziologică a plămânilor şi muşchilor respiratori. Iată valori reieşite din

literatura de specialitate:

Vârsta

(ani)

F.R.

/min

Volumul

curent

(kg/cmc)

Total

cmc.

Capacitate

anatomică

Cap

acit

at

e

Greutate Volum

8 22 6 138 650 680 1600

9 21 5,9-6 164 700 780 1715

10 19-20 5,9 200 770 845 1900

Aparatul respirator este slab dezvoltat anatomic, dar în repaus satisface

cerinţele organismului în creştere fără dificultăţi. În condiţii de solicitări

suplimentare (efort) capacitatea funcţională se epuizează repede, ceea ce

constituie unul din factorii limitativi principali ai efortului la această vârstă.

12

2.2. Rolul exerciţiilor acrobatice în dezvoltarea capacităţilor

de orientare spaţio-temporală şi a motricităţii generale.

Orientarea în spaţiu, echilibru şi coordonarea reprezintă o funcţie de

bază în acţiunea statică sau dinamică a omului, asigură stabilitatea poziţiilor,

orientării şi executării mişcărilor.

În condiţii mecanice, echilibrul se manifestă după legi precise,

dobândind trei forme: stabil, instabil, indiferent.

Echilibru stabil se organizează atunci când forţele care acţionează

asupra organismului se confundă cu proiecţia centrului de greutate a corpului

pe suprafaţa de sprijin, având momentul de rotaţie zero.

Când proiecţia centrului de greutate cade spre limitele suprafeţei de

sprijin se trece spre echilibru instabil.

Dintre trăsăturile care definesc gradul de echilibru al corpului într-o

poziţie se remarcă: înălţimea centrului de greutate faţă de suprafaţa de

susţinere, mărimea suprafeţei de sprijin, înălţimea la care se lucrează şi timpul

menţinerii.

Echilibrul capătă valori crescute în execuţiile dinamice unde pe

parcursul mişcării se obţine un număr impresionant de momente mecanice

variate care, la rândul lor, devin tot atâtea cazuri de dezechilibru şi

instabilitate.

Segmentele corpului participă implicit la menţinerea echilibrului şi la

restabilirea lui, prin funcţia sa specială atât mecanică, cât şi fiziologică, fiind

considerat organ de echilibru, orientare şi coordonare a mişcărilor. Apoi

membrele inferioare şi superioare, prin varietatea posibilităţilor de mişcare,

trunchiul şi bazinul, prin diferitele răsuciri şi înclinări, uneori imperceptibile,

completează funcţia de echilibru a corpului.

Dinamica exerciţiilor de echilibru, orientare şi coordonare, este o

permanentă succesiune a pierderii echilibrului în direcţiile dorite şi

restabilirea lui datorită noului sprijin. Cu cât exerciţiile sunt mai bine însuşite,

13

cu atât proiecţia centrului de greutate cade în suprafaţa de sprijin, mişcările

sunt mai precise, iar efortul fizic şi nervos este mai scăzut.

Elementul component al îndemânării generale, capacitatea de orientare

spaţio-temporală, contribuie la însuşirea mai rapidă a mişcărilor complexe din

acrobatică. Gimnaştii trebuie să dispună de o bună funcţionare a

analizatorului vestibular în strânsă interdependenţă cu ceilalţi analizatori, care

să permită obţinerea unei tehnici superioare de execuţie.

Integritatea analizatorului vestibular nu ne poate spune totul despre

eficienţa sa în privinţa însuşirii şi perfecţionării actelor motrice complexe,

dacă nu raportăm funcţionalitatea la vârsta şcolară.

Capacitatea de orientare în spaţiu şi timp este greu de separat, fapt ce

provoacă unele dificultăţi pentru cercetare. În jurul vârstei de 13-14 ani,

capacitatea de orientare spaţio-temporală este apropiată ca valori de indicii

realizaţi de adulţi (Kasareva).

Într-un experiment la care au participat 360 de şcolari, Boloban şi

Sahliu, şi-au propus urmărirea perfecţionării funcţiei analizatorului vestibular

sub influenţa unor exerciţii care constau din săritură la plasa elastică, mişcări

rapide cu corpul în diferite direcţii. Testele utilizate de aceşti autori conţineau

probe de dinamometrie în timpul zborului, cu şi fără suprimarea analizatorului

vizual, pentru determinarea simţului artromuscular, înregistrarea oscilografică

a coordonării poziţiei verticale a corpului în timp ce subiectul era aşezat pe un

stabilograf, măsurarea funcţiei de revenire a analizatorului vestibular,

modificat experimental în poziţie obişnuită şi fără orientarea vizuală necesară.

Într-o altă etapă s-a urmărit vârsta la care excitaţiile acrobatice

complexe se pot însuşi mai repede şi mai corect şi a observat că aceasta este

între 8 şi 14 ani.

În final, s-a ajuns la concluzia că perfecţionarea funcţiei vestibulare sub

influenţa unui program special de antrenament nu se realizează într-un mod

egal. Eficienţa cea mai mare s-a constat la elevii de 9-11 ani. De asemenea, s-

a ajuns la concluzia că perioada cuprinsă între 8 şi 16 ani este caracterizată

printr-o creştere evidentă a stabilităţii reacţiilor vestibulare.

Execuţia perfectă a mişcărilor acrobatice complexe (rotaţii în faza de

zbor) se realizează la vârsta de 10-12 ani. Vârsta cea mai indicată pentru

14

învăţarea exerciţiilor fizice, situată după opinia Reader – Jurgen între 9-13

ani, permite însuşirea cu succes a unor mişcări de mare complexitate.

La această vârstă, indicii de perfecţionare a capacităţii de orientare în

spaţiu şi timp ating valori similare cu cele ale adulţilor şi prin urmare,

însuşirea mişcărilor dificile, este posibilă, cu atât mai mult confirmându-se şi

fenomenul de coborâre a vârstei la care se pot obţine rezultate de valoare.

Integritatea analizatorului vestibular permite perfecţionarea capacităţii

de orientare în spaţiu şi timp, prin creşterea capacităţii de informare asupra

raportului dintre poziţia corpului şi forţa gravitaţiei.

Modalităţile de dirijare a mişcărilor de diferite grade de dificultate sunt

şi ele diferite. Începătorii învaţă să deosebească cu oarecare aproximaţie

caracteristicile spaţio-temporale şi de încordare musculară, treptat desluşind şi

învăţând mecanismul de bază al mişcării.

Participarea analizatorului vestibular la perfecţionarea actelor motrice

este în strânsă legătură cu ceilalţi analizatori: kinestezic, vizual, tactil, auditiv.

Cu toate că nu s-a putut delimita cu precizie gradul de participare al

analizatorului vestibular la efectuarea mişcărilor complexe, rolul este

incontestabil.

Dezvoltarea capacităţii de orientare în spaţiu şi timp trebuie să fie

privită în strânsă interdependenţă cu aspectele biomecanice ale echilibrului

corpului. Unitatea actului motric complex, reclamă cercetarea acestuia în

deplină concordanţă cu cerinţele ramurii respective. Capacitatea de orientare

în spaţiu şi timp este implicată diferit în actele motrice conştientizate.

Practicarea organizată a exerciţiilor acrobatice angrenează întreaga

musculatură acţionând favorabil asupra dezvoltării simţului echilibrului şi

orientării în spaţiu, contribuind într-o mare măsură, la dezvoltarea tuturor

calităţilor motrice, îndeosebi a îndemânării şi stăpânirii de sine. Multe

exerciţii nu sunt grele şi de aceea se pot desfăşura în orice sală sau în aer

liber, cu instalaţii simple sau chiar fără acestea.

Deoarece copiii posedă capacităţi de a-şi însuşi de la o vârstă relativ

timpurie o mare parte din elementele specifice gimnasticii acrobatice, se

recomandă predarea ei în cadrul lecţiilor de pregătire. Condiţiile pe care le

solicită învăţarea acestor exerciţii sunt minore.

15

Astfel, jocurile acrobatice, întreaga gamă a elementelor acrobatice

statice (cumpăna, pod, stând pe cap etc.), se pot desfăşura pe o suprafaţă

netedă în sală, pe teren, fără folosirea unor aparate.

Lecţiile acrobatice conţin elemente statice şi dinamice din gimnastica

acrobatică şi legări de două sau mai multe elemente, jocuri dinamice, cu

caracter acrobatic, exerciţii speciale pentru dezvoltarea calităţilor motrice,

exerciţii pentru pregătirea aparatului locomotor, exerciţii de respiraţie şi de

relaxare etc.

Din punct de vedere metodic, din noianul de exerciţii acrobatice

accesibile acestei vârste, trebuie să se respecte principiul accesibilităţii cu cele

trei reguli ale sale: de la simplu la complicat, de la uşor la greu, de la cunoscut

la necunoscut.

16

2.3. Îndemânarea, calitate motrică de bază în dezvoltarea

capacităţii de mişcare a copiilor

În activitatea profesională ca şi în cea cotidiană, fiecare persoană este

nevoită să îndeplinească o mare varietate de acţiuni motrice în funcţie de

sarcinile şi scopurile urmărite de fiecare individ în parte, cât şi în funcţie de

solicitările cerute fiecărui individ de către societate.

Pentru a face faţă cu succes tuturor acţiunilor la care e supusă acea

persoană, ea trebuie să posede o mare varietate de deprinderi şi priceperi

motrice. Acestea nu se dobândesc de pe o zi pe alta, ci trebuie mai întâi

învăţate, repetate şi perfecţionate în condiţii mereu schimbătoare, un timp cât

mai îndelungat, pentru a putea fi utile în orice moment.

La baza efectuării deprinderilor motrice stă gradul de dezvoltare al

calităţilor motrice. Întreaga varietate de acţiuni motrice efectuate de un

individ în activitatea sportivă, profesională sau cotidiană se realizează corect

sau mai puţin corect în raport direct cu gradul de dezvoltare al calităţilor

motrice. Cu cât ele au o dezvoltare mai mare, cu atât deprinderile motrice se

realizează la parametrii ridicaţi şi performanţele sunt mai mari.

Îndemânarea este o calitate motrică foarte importantă; intervine în orice

situaţie în care o persoană trebuie să efectueze o acţiune motrică, de la cea

mai simplă până la cea mai complicată. Condiţionează însuşirea şi

perfecţionarea priceperilor şi deprinderilor motrice, a procedeelor tehnice şi

tactice, cât şi perfecţionarea celorlalte calităţi motrice (14). Este implicată în

toate acţiunile care necesită un anumit grad de coordonare, orientare în spaţiu,

de echilibru al întregului corp sau al segmentelor corpului, unele faţă de altele

sau faţă de mediul înconjurător, de o anumită precizie în execuţie a mişcărilor

în timp şi spaţiu.

Îndemânarea este solicitată atât de învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor

motrice, cât şi de aplicarea acestora în condiţii neobişnuite, impuse de

17

situaţiile mereu schimbătoare din mediul ambiant în care se desfăşoară orice

activitate.

Aria mare de participare a îndemânării în toate acţiunile desfăşurate

impune acordarea unei mai mari atenţii dezvoltării şi perfecţionării ei, prin

creşterea complexităţii şi dificultăţii lor, folosite pentru dezvoltarea ei pe toată

durata pregătirii.

În dicţionarul enciclopedic cuvântul “îndemânare” este explicat ca fiind

“capacitatea de a face repede şi cu pricepere un anumit lucru”, iar în paranteză

sunt trecute sinonimele care înlocuiesc în vorbirea curentă acest cuvânt:

iscusinţă, abilitate, dibăcie. În literatura de specialitate, definirea acestei

calităţi prezintă deosebiri semnificative. Îndemânarea este definită de I.

Şiclovan în “Teoria educaţiei fizice şi sportului” (24) ca o calitate motrică

deosebit de complexă reprezentată de capacitatea de a coordona, fie mişcările

unor segmente ale corpului, fie acţiuni de mişcare la care participă întregul

segment locomotor”. Această definiţie scoate în evidenţă activitatea

reglatoare a sistemului nervos central în efectuarea conştientă a mişcărilor

corpului.

O definiţie destul de cuprinzătoare este dată de Al. Mogoş şi Gh. Mitra

în “Dezvoltarea calităţilor motrice” şi anume: “ îndemânarea reprezintă

capacitatea – aptitudinea individului de a însuşi şi efectua mişcări motrice cu

grade de dificultate diferite, dirijând precis şi economic mişcările în timp şi în

spaţiu cu vitezele şi încordările necesare în deplină concordanţă cu condiţiile

impuse şi cu situaţiile ce apar pe parcursul efectuării acţiunii.” (14)

Deci, îndemânarea este calitatea psiho-fizică complexă, care se

evidenţiază atât în momentele rezolvării optime, a unor exerciţii motrice, în

cadrul activităţii de pregătire, cât şi în cea cotidiană, ajutând la formarea şi

perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice, asigurând aplicarea lor

adecvată la condiţiile cele mai variate.

Factorii care condiţionează manifestarea îndemânării

Îndemânarea constituie o calitate motrică care se manifestă la indici

valorici diferiţi în funcţie de mai mulţi factori. Distingem în manifestarea

îndemânării o componentă ereditară, ce constă în particularităţile diferiţilor

18

analizatori, de gradul de dezvoltare a dinamicii activităţilor corticale şi ale

relaţiei dintre primul şi cel de-al doilea sistem de semnalizare şi o

componentă educată, cea fizică, obţinută şi dobândită în urma actului

educaţional ce consta în experienţa anterioară şi nivelul de dezvoltare al

celorlalte calităţi motrice.

Dintre cele două componente de bază, ereditară şi fizică, ultima are o

însemnătate mai mare, însă nu trebuie neglijată nici prima. Aşa cum arăta

domnul Profesor Dr. Mihai Epuran în “Psihologia educaţiei fizice şi

sportului” (9), însemnătatea eredităţii consta în faptul că ea asigura fiinţei

umane condiţiile de bază, fundamentale ale dezvoltării somato-psihice, care

sub influenţa mediului şi educaţiei, se vor transforma în trăsături caracteristice

şi definitorii pentru individul uman. Dr. U. Şchiopu, citat de M. Epuran în

cartea mai sus menţionată subliniază acest fapt arătând că “deşi creierul ca

organ al reglării este aproape în întregime ereditar, nu conţine aproape deloc

programarea ereditară a reacţiilor cu mediul social, inteligenţa umană

constituindu-se în principal în raporturile directe dintre fiinţa umană şi

mediul social.”

După Mihai Epuran ereditatea este un proces de transformare a

informaţiei genetice – localizat pe cromozomi – care se desfăşoară conform

unor legi bine definite ce duc la dezvoltarea unor calităţi şi însuşiri ale

organismului bine determinat genetic, aflate într-un raport strâns cu condiţiile

exterioare mediului. În absenţa acestei informaţii genetice corespunzătoare,

aceste calităţi şi însuşiri nu vor putea evolua nici în cele mai optime condiţii

exterioare.

Cunoscutul genetician B. L. Astaurow, citat de Mihai Epuran scrie că

“un mediu neprielnic exterior ascunde posibilităţile nebănuite ereditare şi

conduce la apariţia unei forme nedezvoltate, în schimb, mediul prielnic

deschide uşile tuturor posibilităţilor potenţiale unei constituiri ereditare,

dezvoltându-se până la cel mai înalt nivel. Există totuşi o limită superioară şi

una inferioară în posibilităţile ereditare ale unei persoane, dată de informaţia

genetică pe care o moşteneşte de la părinţi, pe care nici o condiţie prielnică

sau neprielnică în dezvoltarea umană nu o poate schimba.”

19

Deci, în fiecare individ se află germenii unei dezvoltări logice,

biologice care se va concretiza în timpul evoluţiei sale, prin însuşiri şi calităţi

distincte în funcţie de condiţiile mediului şi a direcţionării educaţiei în sensul

acţiunii intense asupra acelor complemente care pot atinge cote maxime. De

fapt, în aceasta constă dirijarea ştiinţifică a procesului instructiv-educativ în

formarea şi educarea tinerei generaţii.

Dintre factorii ereditari, calitatea sistemului nervos central, valoarea

proceselor de coordonare a plasticităţii scoarţei deţine un loc important în

dezvoltarea îndemânării. Cu cât sistemul nervos central participă mai mult la

analiza, prelucrarea proceselor fundamentale, a excitaţiei şi inhibiţiei, mai ales

a inhibiţiei de diferenţiere, care stă la baza legăturilor temporale, cu atât va fi

mai mare valoarea participării îndemânării în activitatea desfăşurată.

Îndemânarea depinde considerabil de activitatea analizatorilor.

Posibilităţile omului în ceea ce priveşte însuşirea rapidă a mişcărilor şi

restructurarea lor, cresc direct proporţional cu capacitatea lor de a analiza cu

precizie mişcările pe baza informaţiilor primite de la analizator. Cu cât

analizatorii funcţionează mai bine, cu atât mai rapid sunt transmise sistemului

nervos central informaţiile corecte şi astfel, aceasta poate coordona precis şi

economic activitatea motrică depusă.

Îndemânarea depinde însă şi de relaţia ce există între primul şi al doilea

sistem de semnalizare. Cu cât această relaţie este mai strânsă, cu atât formarea

şi sintetizarea noţiunilor, abstractizarea şi generalizarea lor care duc la

dezvoltarea gândirii se fac mai rapid şi mai corect. Aceasta asigură formarea

imaginii reale asupra mediului înconjurător. Pe baza acestei imagini se

elaborează cele mai adecvate răspunsuri pentru integrarea corespunzătoare a

individului în mediul în care îşi desfăşoară activitatea.

Experienţa anterioară determină în foarte mare măsură calitatea şi forţa

de manifestare a îndemânării. Orice mişcare, oricât de nouă ar părea, se

execută pe baza unor legături temporare. În mod schematic se poate

reprezenta că omul construieşte de fiecare dată o mişcare nouă dintr-un număr

de fragmente elementare de legătură temporală, fiecare mişcare fiind însuşită

şi consolidată în procesul experienţei anterioare.

20

Cu cât rezerva de combinaţii motrice este mai mare, cu atât mai uşor îşi

va însuşi noile mişcări, cu atât mai înalt va fi nivelul de dezvoltare al

îndemânării.

Îndemânarea este influenţată de plasticitatea scoarţei, manifestată prin

posibilitatea de a combina mai multe stereotipuri dinamice elementare pentru

elaborarea unui răspuns complex în procesul formării şi elaborării

deprinderilor motrice noi, sunt perfecţionate şi mecanismele de coordonare,

analizatorii motrici, procesele de selectare, analiză şi comparare, asociere şi

generalizare a informaţiilor specifice activităţilor sistemului nervos central,

perfecţionări care se vor repercuta favorabil şi asupra dezvoltării îndemânării.

Nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice, influenţează pozitiv

manifestarea îndemânării. Există o interdependenţă între formele de

manifestare a tuturor calităţilor motrice, ele condiţionându-se reciproc.

Fiecare contribuie la dezvoltarea coordonării şi reglării fixe a proceselor

nervoase fundamentale, la dezvoltarea funcţiilor şi activităţii organelor la

creşterea capacităţii de efort şi a posibilităţilor integrării cât mai adecvate a

fiinţei umane în mediul în care trăieşte.

Fără a minimaliza importanţa celorlalte calităţi, putem afirma că

îndemânarea sete calitatea motrică cu cea mai mare fineţe şi complexitate.

Îndemânarea depinde prin excelenţă de calitatea sistemului nervos central

care dirijează şi conduce mişcările corpului omenesc în funcţie de cele mai

neprevăzute situaţii în care individul trebuie să-şi desfăşoare activitatea.

Din punct de vedere psihic, îndemânarea depinde de eficienţa,

priceperea propriilor mişcări şi a mediului ambiant, de iniţiativa, de motivaţia

şi intelectul cu care individul participă la acţiunile sale. Gândirea, inteligenţa,

determină în mare măsură nivelul îndemânării.

Treptele valorice ale îndemânării

Nivelul de dezvoltare al îndemânării se apreciază destul de greu, având

în vedere că este o calitate motrică complexă, depinzând de mai mulţi factori.

A.L. Mogoş şi Gh. Mitra precizează treptele valorice după care se poate

aprecia gradul de dezvoltare al îndemânării.

a) Gradul de dificultate ce constă în complexitatea acţiunii motrice.

21

Depinde de modalitatea de coordonare în execuţia acţiunii motrice,

coordonarea simetrică sau asimetrică, coordonarea succesivă sau simultană

ale unui sau mai multor segmente faţă de corp şi al întregului corp faţă de

mediu. Cu cât sporeşte gradul de complexitate al acţiunilor motrice, ce

trebuiesc însuşite sau utilizate, cu atât se complică şi procesele de coordonare

al contracţiilor şi relaxărilor diferitelor lanţuri musculare, în privinţa încadrării

mişcării în spaţiu şi timp. De exemplu, este mult mai uşor pentru un copil să

deplaseze braţele înainte cu păşirea unui picior înainte, decât să deplaseze în

acelaşi timp braţul stâng înainte, braţul drept sus iar picioarele prin săritură

laterală.

b) Indicele de precizie al încadrării mişcărilor în spaţiu.

Perceperea fiind a componentelor spaţiale: poziţia, direcţia şi

amplitudinea mişcării, asigură randamentul sporit în efectuarea acţiunilor

motrice, economie la efort fizic şi nervos şi evident, rapiditatea în execuţie.

Orientarea în spaţiu depinde de nivelul de perfecţionare a senzaţiilor

musculare, de gradul de coordonare al cooperării dintre analizatorul

proprioceptiv, de nivelul mişcărilor şi analizatorul vizual la care se adaugă

într-o anumită măsură şi analizatorul acustic. Deprinderile motrice stabile,

bine consolidate rezolvă această sarcină permiţând ca mişcările să fie

executate cu multă precizie, fineţe şi economie.

c) Indicele de viteză.

Se înţelege încadrarea mişcărilor şi coordonatelor de timp, frecvenţa şi

tempoul de execuţie al mişcărilor. Acest indice contribuie la aprecierea

timpului necesar efectuării mişcărilor de răspuns şi a timpului necesar pentru

efectuarea de adaptări şi corectări aduse mişcărilor conform situaţiilor nou

create în desfăşurarea acţiunilor.

d) Indicele de forţă (de încordare).

Se evidenţiază prin gradul de încordare cu care se execută mişcările şi

se asigură dezvoltarea dezinvoltă, rapidă şi precisă a mişcărilor. Prezenţa lui

în execuţia mişcării atestă un nivel ridicat de îndemânare. Copiii mai puţin

îndemânatici au execuţii rigide, încordări exagerate şi fac risipă de energie.

Indicele de precizie, raportat la gradul de încordare musculară, denumit de

Zaţiorski şi “coeficientul acţiunii utile” se obţine raportând consumul de

22

energie la lucrul efectuat. Cu cât acest consum va fi mai mic, cu atât

îndemânarea va fi mai mare.

e) Indicele de sincronizare a acţiunilor proprii dependente de

parteneri şi adversari.

Este întâlnit frecvent în desfăşurarea jocurilor de mişcare şi sportive.

Sincronizarea propriilor acţiuni cu acţiunile partenerului, dependent de

acţiunile adversarului, presupune indici de precizie sporiţi, necesari adaptării

şi corectării frecvente aduse exerciţiilor efectuate, manifestarea îndemânării în

condiţii variate şi neobişnuite, în condiţii neexersate în prealabil. În această

ultimă situaţie, îndemânarea se manifestă în condiţiile întrunirii tuturor

celorlalţi indici, care ridică gradele de complexitate ale coordonării mişcării,

proceselor şi funcţiunilor organismului, care este implicat în desfăşurarea

activităţii motrice.

Din cele prezentate se poate aprecia că îndemânarea este o calitate

motrică care are un caracter specific nu numai în funcţie de sportul practicat,

dar şi de particularităţile individuale. Un copil poate fi îndemânatic la un sport

şi neîndemânatic la un altul. Factorii care determină îndemânarea sunt

perfectibili, îmbunătăţirea nivelului de dezvoltare al îndemânării putând fi

atins printr-o pregătire sistematică. Dezvoltarea îndemânării se realizează prin

învăţarea continuă a unor deprinderi motrice noi, complexe, în condiţii cât

mai variate. Există multe procedee prin care se exprimă variabilitatea

exersării, aşa cum reiese din tabelul de mai jos:

Nr.

crt.Procedee Mijloace Funcţionalitatea

1.

Folosirea

poziţiilor

neobişnuite

Stând pe antebraţe şi rostogolire

înainte

Dezvoltă simţul

echilibrul şi forţa

specifică

2.

Executarea în

sens opus a

mişcărilor

Aşezat ghemuit cu spatele spre

direcţia de alergare; ridicare,

întoarcere, alergare şi roată

laterală spre stânga şi spre

dreapta; salt înainte cu întoarcere

spre partea neîndemânatică

Perfecţionează

elementele în stare de

oboseală. Educă

ambidextria, dezvoltă

capacitatea de orientare

în spaţiu şi timp.

23

Nr.

crt.Procedee Mijloace Funcţionalitatea

3.

Schimbarea

vitezei sau

tempoului de

execuţie a

mişcării

Executarea a 3-4 rostogoliri cu

creşterea treptată a vitezei de

rotaţie; mers în mâini, 3 păşiri

lente, 3 păşiri cu viteză crescută

Dezvoltă capacitatea de

orientare în spaţiu şi

timp de a apreciere a

vitezei şi a modificărilor

ritmului.

4.

Schimbarea

suprafeţei de

aterizare

Săritură în adâncime cu întoarcere

de 360° şi oprirea la un punct fix

Dezvoltă capacitatea de

orientare în spaţiu şi

timp şi precizia execuţiei

la aterizare

5.

Schimbarea

procedeului de

executare a

mişcării

Salt înainte la sol cu tehnica

veche. Salt înainte la sol cu

tehnica nouă.

Perfecţionarea

elementului

6.

Complicarea

exerciţiului prin

mişcări

Săritura peştelui şi lovirea unei

mingi aruncate de către un

partener înainte de rostogolire.

Stând pe mâini cu bărbia în piept

Dezvoltă capacitatea de

autocontrol prin mişcări

suplimentare şi diferite

7.

Schimbarea

acţiunilor în

execuţiile în grup

Câte două rostogoliri sub formă

de joc. Stând pe mâini pe gleznele

unui partener, apoi se schimbă

Perfecţionează elementul

şi sporeşte activitatea

Învăţarea şi perfecţionarea mişcărilor acrobatice reprezintă un proces

de pregătire îndelungat, care necesită o aplicare creatoare a cunoştinţelor

despre îndemânare în scopul perfecţionării elementelor acrobatice încă de la o

vârstă fragedă. La această vârstă, curba învăţării are o ascensiune rapidă,

exersarea în condiţii variate constituind o premisă a iniţierii timpurii, în

general, în sporturile în care reclamă o bună coordonare.

24

2.4. Aspecte fiziologice şi psihologice ale dezvoltării

echilibrului, orientării în spaţiu şi coordonării

Baza fiziologică a acestei calităţi constă în capacitatea scoarţei şi a

formaţiunilor corticale interesate în mişcare, rezultând o mişcare fină,

coordonată, diferenţiată, raţională.

Realizarea acestor funcţii se face numai dacă este integră funcţionarea

analizatorilor, a receptorilor care transmit excitaţiile sistemului nervos central,

care informează despre tot ce se întâmplă în organism şi în afara lui. Funcţia

echilibrului, a orientării în spaţiu şi a coordonării, este prezentă în toate

activităţile omului, începând cu starea de repaus până la cele mai variate şi

dificile poziţii sau mişcări, atât în activitatea sportivă, cât şi în cea practică.

Echilibrul, orientarea în spaţiu şi coordonarea se asigură prin colaborarea mai

multor simţuri: simţul echilibrului, orientării în spaţiu şi coordonării, tactil,

kinestezic, vizual şi auditiv.

a) Simţul tactil

Cu ajutorul simţului tactil căpătăm informaţii de presiuni şi tracţiuni.

Excitarea corpurilor tactile este provocată de orice deformare a suprafeţei

cutanate sub acţiunea unei forţe mecanice. Această deformare a suprafeţei

cutanate se poate produce fie prin acţiunea unor forţe mecanice din mediul

înconjurător prin contactul obiectelor cu pielea dar şi prin greutatea proprie a

corpului ce apasă asupra tălpilor sau altor regiuni ale corpului, fie din acţiunea

forţelor mecanice care rezultă din activitatea musculaturii scheletice. Prin

urmare, nu numai atingerea suprafeţelor cutanate, dar şi toate mişcările din

diferite articulaţii ale corpului care duc la deplasarea sau deformarea pielii din

regiunile corespunzătoare, excită receptorii tactili.

b) Simţul muscular

Selenov a caracterizat simţul muscular ca fiind: “suma senzaţiilor care

însoţesc orice mişcare a membrelor corpului nostru şi orice modificare în

poziţia lor reciprocă. Aceste senzaţii sunt elaborate de analizatorul motor, al

25

cărui segment periferic este reprezentat prin proprioceptorii situaţi la nivelul

muşchilor, tendoanelor, ligamentelor şi suprafeţelor articulare. Ei sunt excitaţi

prin contracţia şi întinderea muşchilor şi tendoanelor, de tensiunile excitate

asupra ligamentelor din capsula articulară, de apăsarea şi frecarea suprafeţelor

articulare.

Sensibilitatea proprioceptorilor, inconştientă, de la nivelul muşchilor,

tendoanelor şi articulaţiilor, este transmisă către creierul mic, iar sensibilitatea

conştientă, cât şi cea tactilă este transmisă prin bulb la talamus de unde

pornesc impulsuri în două direcţii:

1. – spre muşchii de la baza creierului de unde pleacă impulsuri descendente

pentru reglarea motricităţii;

2. – spre lobul parietal al scoarţei cerebrale unde impulsurile se transformă în

senzaţii conştiente.

Simţul muscular declanşează o serie de reflexe tonice care apar la

modificările poziţiei corpului şi a segmentelor sale, în special ale capului.

Orice modificare a poziţiei corpului provoacă excitarea receptorului

aparatului vestibular, care declanşează pe cale reflexă modificarea gradului de

contracţie a muşchilor cefei. Astfel, sunt excitaţi proprioceptorii prin aceşti

muşchi ce influenţează la rândul lor, tot pe cale reflexă, tonusul muşchilor

membrelor şi spatelui precum şi a diafragmului, care schimbă nivelul de

excitaţie în funcţie de diferitele poziţii ale corpului. Pe baza informaţiilor

primite de proprioceptorii organismului, sistemul nervos central asigură

coordonarea tuturor mişcărilor noastre.

c) Simţul kinestezic

Acest simţ se perfecţionează pe durata mai multor ani, ajungând la un

nivel superior în jurul vârstei de 16 ani.

d) Simţul vizual

Cantitatea informaţiilor percepute de analizatorul vizual este de 80%

din totalul informaţiilor cu privire la mediul extern, fapt pentru care rolul

analizatorului vizual în orientarea spaţială este inegalabil. Totuşi omul îşi

poate da seama de poziţia corpului său sau părţilor sale cu ochii închişi sau pe

întuneric, tocmai datorită faptului că perceperea poziţiei se realizează cu

ajutorul proprioceptorilor şi a receptorilor tactili.

26

e) Simţul auditiv

Pentru om, simţul auditiv are o importanţă deosebită, deoarece îl ajută

să se orienteze după zgomote în mediul înconjurător. Totuşi, rolul

preponderent îl deţine simţul echilibrului, al orientării şi coordonării care îşi

are sediul în aparatul vestibular. Toate aceste simţuri colaborează în

orientarea corpului în spaţiu şi în informarea scoarţei despre poziţia lui sau a

diferitelor segmente.

f) Simţul echilibrului, al orientării şi coordonării

Aparatul vestibular este format din trei canale semicirculare şi un

aparat otolitic care este format la rândul său din utriculă şi saculă,

componente formate dintr-o cavitate umplută cu endolimfă. Pereţii cavităţii

sunt căptuşiţi cu epiteliu, cu excepţia unei porţiuni care poartă numele de

maculă, unde există un epiteliu cilindric ce conţine celule de susţinere şi

celule ciliate cu prelungiri fine îndreptate spre cavitate. În afară de aceste

formaţiuni, în cavitatea saculei există mici cristale de calciu conglomerate

într-o grămăjoară, precum şi plăcuţa otolitică. Aparatul otolitic percepe

fiecare modificare a forţei gravitaţiei, începutul şi sfârşitul unei mişcări

rectilinii uniforme, o accelerare şi o încetinire rectilinie precum şi o

modificare a forţei centrifuge. Funcţia otolitelor utriculei asigură menţinerea

corpului în poziţie verticală. O contracţie sau o relaxare la timp a flexorilor şi

extensorilor corectează înclinarea înainte sau înapoi. Sistemul canalelor

semicirculare percepe începutul şi sfârşitul unei mişcări uniforme de

întoarcere şi accelerare unghiulară. În acest caz, terminaţiile nervoase din

dilatările canalelor suferă presiunea endolimfei. Ca rezultat apar reflexele

tonice în musculatura extremităţilor, a gâtului şi a ochilor. În condiţiile

activităţii organismului aceste două sisteme – aparatul otolitic şi canalele

semicirculare – nu sunt excitate niciodată separat.

Sistemul echilibrului, orientării şi coordonării contribuie la cunoaşterea

poziţiei corpului faţă de cap, direcţionarea mişcărilor şi poziţia corpului faţă

de mediul înconjurător.

Activitatea reflexă a aparatului vestibular asigură coordonarea

mişcărilor şi reacţiilor de echilibrare, de revenire în poziţia normală, atunci

când corpul se află într-o poziţie puţin obişnuită. De asemenea, aparatul

27

vestibular asigură şi alte reflexe provocate de mişcările de rotaţie în jurul unei

axe, rostogoliri, piruete, răsturnări, având o importanţă mare în executarea

elementelor acrobatice. Reflexele vestibulare sunt însoţite de obicei de

reflexele proprioceptorilor din muşchi şi articulaţii care le întregesc şi le

uşurează în efectuarea în conformitate cu scopul propus.

Deşi cea mai mare parte a activităţii vestibulare este născută, datorită

faptului că cea mai fină parte a analizatorului se află în scoarţa cerebrală,

permite formarea multiplelor reflexe condiţionate care întăresc şi inhibă

reacţii naturale ale aparatului vestibular. În procesul instructiv-educativ este

necesar să se acorde o atenţie deosebită folosirii largi a efectelor de

echilibrare. Perfecţionarea mişcărilor corpului în spaţiu asigură o bună şi

precisă execuţie a acţiunilor.

Educarea simţului echilibrului, orientării în spaţiu şi coordonării este

posibilă în special atunci când, se ţine seama de legile formării reflexelor

vestibulare.

Faptul acesta apare evident dacă aplicăm principiul conexiunii inverse,

formulat cu aproape un veac în urmă de N.A. Bernestein. Vom urmări schema

conducerii mişcărilor care ne arată drumul parcurs de excitaţia primită de la

sistemul nervos central şi informaţiile permanente asupra naturii excitaţiei,

prin excitaţii nou create pentru perfecţionarea continuă a mişcării.

Sectoarele centrale ale analizatorilor prelucrează informaţiile venite de

la receptor, creând percepţii, schiţa mişcării, construcţia ritmică şi structura de

forţă a acesteia, caracterul acţiunii reciproce dintre diferitele segmente ale

corpului, gradul de echilibru şi pierderea acestuia.

Sistemul de confruntare compară permanent desfăşurarea exerciţiului

cu acele programe care au fost formate în sistemul de programare, evidenţiind

caracterul şi gradul dezacordului dintre mişcarea reală şi proiectul ei. Aceste

date sunt transmise sistemelor de programare unde se formează corectările

necesare astfel ca execuţia să fie cât mai aproape de forma iniţială

programată.

În procesul instruirii este necesar să se aplice în mod deosebit principiul

enunţat de Magmes despre rolul conducător al corpului în buna executare a

28

mişcărilor, datorită faptului că el se bazează pe folosirea foarte largă a

reflexelor vestibulare.

Deci, cunoscând activitatea simţurilor (care este una din cele trei

componente ale mişcării) care iau parte la echilibrarea, orientarea în spaţiu şi

coordonarea, care reprezintă aspectul conştient, cât şi a reacţiilor reflexe

proprioceptive şi vestibulare, care reprezintă aspectul inconştient, reflex, în

procesul de instruire prin exerciţii specifice, respectând principiul învăţării, se

va forma un bagaj cât mai bogat de reflexe, făcând astfel posibilă dezvoltarea

echilibrului şi coordonării care stau la baza îndemânării, ca important proces

al activităţii organismului, îndeplinit de sistemul nervos central.

Procesele de coordonare, ca multiple aspecte ce intervin în efectuarea

acţiunilor motrice explică caracterul complex al îndemânării şi

intercondiţionarea ei cu celelalte calităţi – forţa, rezistenţa, viteza – cu

priceperile şi deprinderile motrice, realizându-se o legătură organică între

amplitudine, direcţie, grad de contracţie, în scopul perfecţionării ei.

A. Demeter în “Fiziologia Educaţiei Fizice” precizează că intervenţia

sistemului nervos central în îndemânare înseamnă coordonarea şi corectarea

mişcărilor.

Din punct de vedere psihologic, la baza dezvoltării îndemânării stau

calitatea senzaţiilor, percepţiilor şi reprezentărilor, cât şi nivelul intereselor, a

motivaţiei şi a participării afective a individului. Cu cât aceste procese se

desfăşoară cu mai mare rapiditate şi acurateţe, cu atât nivelul de participare al

îndemânării este mai mare.

29

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA CERCETĂRII

3.1. Etapele de organizare ale activităţii

Experimentul pe care mi l-am propus să-l realizez, în vederea găsirii

răspunsului la ipoteza formată şi anume: “Folosirea în lecţiile de educaţie

fizică la clasele I-IV a exerciţiilor acrobatice şi a jocurilor de mişcare, poate

perfecţiona într-o mai mare măsură dezvoltarea echilibrului, orientării şi

coordonării mişcărilor, calităţi necesare învăţării mai rapide şi mai durabile a

mişcărilor şi deci o eficienţă mai mare în procesul instructiv educativ”, s-a

desfăşurat pe parcursul anului şcolar 2008-2009 între lunile noiembrie şi

aprilie.

M-am decis să abordez teoretic şi practic această problemă la Şcoala

„Constantin Săvoiu” din Târgu-Jiu, la clasele a IV-a A şi a IV-a B.

Am efectuat cu grupele cuprinse în experiment trecerea testelor

stabilite, obţinând datele iniţiale ale experimentului. Am realizat planificarea

mijloacelor şi obiectivelor lecţiilor în perioada experimentului.

Pentru a evidenţia dacă am realizat o creştere a indicilor îndemânării,

am efectuat două teste: testul iniţial şi testul final.

30

3.2. Obiectivele lucrării şi scopul urmărit

Cu toate că în programa şcolară nu sunt prevăzute lecţiile de educaţie

fizică la clasa a IV-a, lecţii speciale de acrobatică pentru dezvoltarea

calităţilor motrice de bază, aceasta este foarte scăzută din diferite cauze

(condiţii materiale precare sau lipsa unor cadre de specialitate). Marea

majoritate a copiilor nu au simţul echilibrului, orientării şi coordonării

dezvoltat corespunzător. Din această cauză, derularea iniţierii în jocurile

sportive se face cu mare greutate.

Obiectivul lucrării este de a realiza aceste deprinderi motrice prin unele

mijloace din gimnastica acrobatică şi jocuri de mişcare. Având în vedere

vârsta fragedă a copiilor aceste mijloace vor fi din cele mai simple, pornind de

la exerciţii individuale, cu o tehnică adecvată, dar fără rigorile execuţiilor

gimnasticii, continuând cu exerciţii pe perechi, în grup, jocuri de mişcare,

ştafete şi parcursuri aplicative.

Scopul urmărit în derularea experimentului a fost de a stabili cele mai

adecvate mijloace pentru dezvoltarea echilibrului, orientării şi coordonării

pentru creşterea eficienţei în lecţiilor de educaţie fizică. Am încercat să

stabilesc forma de transfer în cadrul lecţiilor de educaţie fizică.

Şcoala „Constantin Săvoiu” din Tg.-Jiu cu clasele I-VIII dispune de o

bază materială deosebită, cu o sală de sport cu dimensiunile: L = 25 m, l = 15

m, bine utilată.

Terenul şcolii, cu dimensiunile de L = 40 m şi l = 20 m, este amenajat

pentru practicarea miniatletismului, handbalului şi fotbalului.

31

3.3. Problemele şi sarcinile cercetării

Pe parcursul desfăşurării cercetării, de la concepere şi până la

activitatea practică, concretă a experimentului, s-au ivit o multitudine de

probleme. Rezolvarea lor a contribuit la realizarea în final a acestei lucrări.

Dintre problemele şi sarcinile mai importante amintim:

documentarea în vederea abordării teoretice a lucrării;

alegerea probelor în vederea realizării măsurătorilor formelor de

manifestare a îndemânării;

elaborarea, selecţionarea şi sistematizarea exerciţiilor în vederea stabilirii

celor mai eficiente structuri, eşalonarea mijloacelor pe perioade şi lecţii de

pregătire;

stabilirea grupei experimentale, efectuarea probelor de control şi aplicarea

structurilor de exerciţii selecţionate şi planificate în lecţiile de pregătire;

urmărirea rezultatelor obţinute în activitatea practică la fiecare lecţie;

verificarea activităţii prin efectuarea de probe de control parţiale,

regândirea şi restructurarea activităţii viitoare;

recoltarea datelor iniţiale şi finale, prelucrarea lor statistică în vederea

analizei şi generalizării activităţii desfăşurate;

redactarea materialului şi gruparea mijloacelor folosite în desfăşurarea

cercetării.

32

3.4. Metode de lucru

În timpul desfăşurării elaborării lucrării şi a experimentului, am folosit

următoarele metode de cercetare:

- studiul literaturii de specialitate şi a programelor;

- observaţia pedagogică;

- metoda experimentului;

- metoda statistico-matematică;

- metoda reprezentării grafice a rezultatelor.

Aceste metode de lucru au asigurat rezolvarea problemelor şi sarcinilor

lucrării, ajutând la prelucrarea şi aprecierea rezultatelor obţinute pe toată

desfăşurarea experimentului şi elaborării lucrării.

33

3.5. Criterii şi tehnici de evaluare

Una din problemele cele mai grele ivite, a fost găsirea celor mai bune

probe de control, prin care să se măsoare cât mai obiectiv valoarea formelor

de manifestare ale îndemânării. Din multitudinea probelor şi testelor existente

în literatura de specialitate şi conform ideilor proprii am selecţionat

următoarele probe şi teste pentru a putea aprecia cu mai mare exactitate

indicii de manifestare a componentelor îndemânării: echilibrul, orientare în

spaţiu şi coordonare.

TESTE PENTRU ORIENTARE ÎN SPAŢIU (O.S.)

1) Subiectul se află în poziţia stând în centrul unui cerc gradat de la 0°

la 360° având subdiviziuni din zece în zece grade. Cercul are o rază

de 50 cm. Prin săritură, subiectul realizează o întoarcere în aer în ax

longitudinal. Se notează numărul de grade parcurs de către subiect

prin respectiva săritură. Se execută de două ori, o dată spre stânga, o

dată spre dreapta, după care se face media celor două sărituri.

2) Subiectul se află în poziţia stând, legat la ochi. Este rotit de 3x360°

de către profesor după care trebuie să parcurgă singur o distanţă de

3 m spre o ţintă. Se notează abaterea spre stânga sau spre dreapta

faţă de centru.

TESTE PENTRU ECHILIBRU (E)

1) Subiectul merge pe o bancă de gimnastică întoarsă. Trebuie

parcursă întreagă lungime a băncii astfel încât să atingă capătul opus

cu piciorul, după care parcurge aceeaşi distanţă cu spatele. Este

cronometrat timpul efectuat.

2) Din poziţia stând subiectul execută următoarele acţiuni motrice:

rostogolire pe saltea, alergare cu păşire în 6 cercuri dispuse paralel

34

şi alternativ la o distanţă de 0,5 metri unul faţă de celălalt, oprire cu

un picior în cumpănă. Se măsoară timpul de menţinere a cumpenei.

TESTE PENTRU COORDONARE (C)

1) Plecare din poziţia stând în faţa a două bănci de gimnastică dispuse

longitudinal, paralele, care se parcurg prin mers cu câte un picior pe

fiecare bancă, săritură cu amortizare, conducerea unei mingi pe o

distanţă de 5 m, oprirea mingii într-un cerc urmată de o rostogolire,

ocolirea unui fanion, întoarcere şi lovirea mingii cu piciorul, astfel

încât aceasta să treacă printr-o poartă (1/1 m) aşezată la 3 metri

lateral. Se revine la punctul de plecare. Se cronometrează

parcurgerea traseului.

2) Din stând, rostogolire pe saltea, alergare cu aşezarea alternativă a

picioarelor în 4 cercuri desenate pe sol (dispuse paralel şi alternativ

la 0,5 metri unul faţă de celălalt), alergare 5 metri şi săritură pentru

a atinge o mingie atârnată la o înălţime convenabilă, după care

urmează alergare cu spatele pe o distanţă de 5 metri. Se

cronometrează timpul de parcurgere al traseului.

35

3.6. Exerciţii acrobatice folosite în lecţia de educaţie fizică pe

parcursul experimentului

Exerciţiile acrobatice preconizate a fi folosite în derularea

experimentului, au fost selectate analitic în urma studierii programei de

învăţământ la clasele I-IV, observaţiilor făcute în timpul testărilor şi cerinţelor

adaptabilităţii şi transferului în educaţia fizică. De altfel, pe lângă rolul de

creştere a capacităţii motrice, aceste exerciţii acrobatice au rolul de a învăţa

copiii să aterizeze după o săritură sau să evite accidentarea în cazul

căzăturilor.

De la început trebuie arătat faptul că tehnicile de execuţie îşi păstrează

caracteristicile gimnasticii, pe când modul de execuţie nu păstrează stilul

gimnasticii. Aceasta datorită faptului că un stil gimnastic nu ar fi benefic unor

execuţii ajutătoare în educaţia fizică.

Deci, păstrând principiile didactice de învăţare, s-a trecut prin toată

metodologia de învăţare a fiecărui element. Pe parcursul însuşirii

deprinderilor, ele erau executate în partea pregătitoare a lecţiei (încălzirea), ca

mijloc de pregătire a aparatului locomotor pentru efort. Astfel, s-a realizat o

învăţare rapidă şi o repetare a lor, în vederea stabilirii fiecărui exerciţiu în

parte.

În continuare, aceste exerciţii erau introduse în partea fundamentală a

lecţiei ca părţi a jocurilor şi parcursurilor aplicative.

EXERCIŢII ACROBATICE FOLOSITE

A. DINAMICE

1. Rulare înapoi cu revenire;

cu trecere în stând pe omoplaţi;

cu atingerea solului peste cap cu

picioarele;

36

înainte cu corpul întins (bărcuţa);

cu trecere în stând pe genunchi;

cu picioarele apropiate;

cu picioarele depărtate.

laterale întins;

ghemuit.

2. Rostogolire înainte din stând ghemuit;

din stând depărtat.

înapoi din stând ghemuit;

din stând depărtat;

pe o înălţime;

din săritură;

prin cerc;

legate 2 – 3 – 4;

cu săritură dreapta şi întoarcere 180-

360°;

la comandă din alergare;

după o piruetă;

peste un umăr.

laterală întins;

ghemuit;

cu sau fără grupare;

peste un umăr;

legate.

3. Răsturnări laterale stânga (fără trecere prin stând pe

mâini);

dreapta.

B. STATICE

1. Cumpăna pe un picior cu picioarele întinse;

cu picioarele îndoite;

cu un picior: - înainte;

- înapoi;

- lateral;

37

din rostogolire;

din săritură;

din întoarcere.

2. Stând pe omoplaţi cu sprijinul mâinilor pe şold şi pe sol.

3. Stând pe mâini şi pe cap ghemuit;

întins;

picioarele depărtate;

cu rostogolire înainte.

4. Exerciţii pregătitoare pentru stând pe mâini:

roaba cu partener;

la perete;

la scara fixă.

JOCURI DE MIŞCARE ŞI PARCURSURI APLICATIVE CU FOLOSIREA

ELEMENTELOR ACROBATICE

JOCURI DE MIŞCARE

Leapşa pe ghemuite

Se stabileşte spaţiul de joc. Copiii se răspândesc în acest spaţiu. Se

alege un prinzător care urmăreşte jucătorii. Jucătorul prins devine prinzător.

Pentru a fi mai uşor de recunoscut prinzătorul, va purta un obiect distinct pe

care îl transmite celui prins. Copilul poate scăpa de prinzător, dacă în clipa în

care acesta se apropie de el se ghemuieşte.

Leapşa în perechi

Jocul este asemănător cu cel dinainte, diferenţa constând în faptul că

jucătorul pentru a scăpa de prinzător trebuie să se prindă de mână cu un coleg.

Bucheţelele

Jucătorii se deplasează la început în mers, apoi în alergare, câte unul.

La un moment dat conducătorul jocului strigă un număr, de exemplu 2.

Jucătorii care nu reuşesc să se grupeze sau rămân în afară vor fi penalizaţi cu

câte un punct. Vor fi câştigători toţi elevii care nu au suferit penalizări.

Târăştete şi fugi

38

Copii aşezaţi pe două rânduri, cu faţa spre profesor. Rândul din faţă stă

în poziţia depărtat, iar cel din spate ghemuit. La semnal, copiii din spate trec

pe sub picioarele celor din spate, alergând până la o linie fixată şi revin

aşezându-se în rândul întâi cu picioarele depărtate, dând astfel posibilitatea şi

celorlalţi copii să execute târârea şi alergarea. Jocul se repetă de 2-3 ori.

Mers în echilibru cu diferite poziţii ale braţelor

Mers pe banca de gimnastică înainte, înapoi şi lateral. Se va executa

mersul în echilibru cu poziţii diferite de braţe: mers cu braţele lateral, cu

palmele în sus, cu palmele la ceafă, cu braţele încrucişate la spate.

Mers în echilibru cu trecere peste obstacole

Pe banca de gimnastică vor fi aşezate 2-3 mingi peste care copiii

trebuie să sară fără să le atingă şi fără să se dezechilibreze.

Mers cu pasul schimbat pe banca de gimnastică

Pasul schimbat se va învăţa şi se va exersa mai întâi pe sol. Piciorul

stâng în faţă. Se execută un pas cu stângul, apoi piciorul drept se alătură

rămânând în spatele piciorului stâng. Se face apoi pas cu dreptul şi se alătură

piciorul stâng. După ce pasul schimbat a fost însuşit mai întâi pe sol, se

exersează pe banca de gimnastică, chiar pe partea îngustă a ei.

Mers în echilibru cu mânuirea diferitelor obiecte

Mers pe partea lată a băncii de gimnastică la început, apoi pe partea

îngustă cu balansarea braţelor înainte şi înapoi având în fiecare mână câte un

obiect.

Mers cu alergare cu trecere pe sub obstacole

Copii vor fi împărţiţi în cât mai multe echipe (4-6 în echipă) astfel încât

să nu aştepte prea mult. Obstacolele se vor improviza din corzi de sărit,

bastoane, crengi, etc. Fiecare copil va executa parcursul mai întâi din mers,

apoi din alergare, purtând câte două mingi, pe care va încerca să le transmită

următorului fără să le scape jos. Cu aceleaşi materiale se vor improviza

obstacole peste care va trebui să treacă. La început din mers, apoi din alergare

şi săritură. Distanţa dintre obstacole va fi de 5-6 metri, iar înălţimea lor între

20-40 cm.

Jocuri în echilibru

Copii în şir merg şi aleargă pe urmele făcute de primul copil.

39

Mingea prin tunel

Jucătorii sunt aşezaţi pe şiruri cu picioarele depărtate (3-4 făcând un

tunel). Primul din fiecare echipă are o minge. La semnalul dat, jucătorii cu

minge o rostogolesc printre picioare, ceilalţi sunt atenţi şi ajută împingând

mingea cu mâinile către ultimul jucător din echipă. Acesta prinde mingea şi

fuge cu ea prin dreapta şirului său, se aşează în faţa echipei, cu picioarele

depărtate şi o rostogoleşte din nou printre picioare. Jocul continuă astfel până

când primul jucător din fiecare echipă, revine în capul şirului. Echipa al cărei

prim jucător a revenit cel dintâi la locul său este câştigătoare. Dacă un jucător

aruncă mingea afară din tunel el trebuie să o aducă şi să o repună din acel loc

mai departe în joc.

Ştafeta combinată

Se împart copii în 4-6 echipe egale în spatele unei linii de plecare. La

distanţa de 15-20 metri se va combina alergarea, săritura peste două linii trase

pe sol şi şutarea unei mingii la ţintă.

Roaba

Se formează 2-3 echipe de câte 4-6 jucători şi se aliniază pe şiruri

alăturate la intervale de 2-3 paşi. Transportul se execută pe perechi, în formă

de ştafetă. Unul dintre jucători ia poziţia sprijin culcat facial cu picioarele

depărtate, iar al doilea jucător îi apucă picioarele cu palmele sub genunchi şi

le ridică la înălţimea şoldurilor. În această poziţie jucător culcat se deplasează

pe braţe iar perechea lui pe picioare. Deplasarea se poate face atât înainte cât

şi înapoi. Distanţa va fi de 6-8 metri iar perechile de greutăţi apropiate.

Învăţarea săriturii peste capră

Se începe mai întâi cu învăţarea aterizării, apoi a elanului şi a bătăii.

Elanul constă dintr-o alergare energică, iar bătaia se face pe trambulină, pe

vârfuri, braţele fiind trimise înainte în sprijin pe capră. Se repetă de mai multe

ori. Aterizarea se învaţă prin sărituri în adâncime de pe o bancă de gimnastică

cu desprindere de pe ambele picioare, apoi de pe una - două cutii de ladă.

Aterizarea trebuie să fie elastică pe vârfuri, cu genunchi uşor îndoiţi. În

vederea perfecţionării săriturii se măreşte treptat înălţimea aparatului, iar

trambulina se depărtează.

Alergare cu trecere pe sub obstacole

40

Colectivul de elevi se împarte în două grupe egale. Jumătate din copii

sunt în linie cu lanţ de braţe. Cealaltă jumătate este aşezată la o distanţă de

10-15 metri în spatele unei linii. La semnal aceştia aleargă, trec pe sub lanţul

de braţe şi revin la loc în spatele liniei d plecare. După 2-3 repetări rolul

grupelor se schimbă.

Tancuri

Jucătorii se aşează pe perechi, în linie pe două rânduri cu intervale şi

distanţe între executanţi. Rândul din spate (2) se află depărtat, cel din faţă (1)

se culcă pe spate cu picioarele depărtat. Rândul 1 ridică picioarele, iar

jucătorii din ambele rânduri se apucă reciproc cu mâinile de deasupra gleznei.

În această formaţie, nr. 2 se rostogoleşte înainte (prin îndoirea genunchilor şi

aplecarea trunchiului în faţă) fără să-şi desprindă mâinile de pe picioarele

partenerului. În momentul rostogolirii nr.2, nr. 1 este tras şi ridicat de jos,

după care continuă şi el aceeaşi mişcare.

Lupta călare

Jucătorii se împart pe perechi şi se răspândesc în sală. Câte unul din

fiecare pereche se aşează pe genunchi cu sprijin pe palme (în 4 labe), aceştia

fiind caii, iar ceilalţi încalecă pe spatele lor. “Călăreţii” încep lupta prin

apucare şi tracţiuni de mâini între ei, cu scopul de a-l da jos de pe “cal” pe

adversar. În timpul luptei caii au voie să se mişte şi chiar să se angajeze în

luptă între ei.

Leapşa pe cocoţate

Pe teren sau în sală se risipesc mai multe cuburi cu distanţă cât mai

mare între ele. Jucătorii, de asemenea, se răspândesc şi ei printre aceste

cuburi. Se alege un prinzător, care îi urmăreşte pe jucători, iar aceştia pentru a

nu fi prinşi, caută să se cocoaţe pe câte un cub. Ei nu au voie să stea mai mult

cocoţaţi decât 15-20 secunde. Este considerat prins jucătorul care în

momentul atingerii de către prinzător se află cel puţin cu un picior pe sol.

Acesta odată prins devine prinzător. Copiii care au reuşit să nu fie atinşi

niciodată vor fi declaraţi câştigători.

Crabii şi creveţii

Două echipe egale ca număr stau aliniate faţă în faţă sau spate în spate

la centrul terenului. Distanţa dintre echipe este de 2-3 metri. La marginea

41

terenului se trasează o linie pentru fiecare echipă care reprezintă “locul de

scăpare”. Una dintre echipe se numeşte “crabii” iar cealaltă “creveţii”.

Conducătorul jocului strigă numele unei echipe. Echipa strigată trebuie să

fugă spre locul de scăpare fiind urmărită de jucătorii celeilalte echipe. Fiecare

jucător atins înainte de a fi depăşit linia de scăpare, aduce un punct echipei

adverse. Jocul se reia de mai multe ori de la mijlocul terenului.

Hustiuluc

Jucătorii împărţiţi în două echipe egale, se află aşezaţi în spatele a două

linii trasate la marginile terenului de handbal. La semnalul de începere doi

elevi (câte unul din fiecare echipă) vin la centru pentru angajarea mingii.

Jucătorul care a reuşit să intre în posesia mingii o pasează coechipierilor săi,

care aleargă spre linia de fund a echipei adverse. Prin pase, jucătorii caută să

pună mingea jos pe linie sau înapoia liniei de fund a terenului adversarilor.

Aceştia caută să intercepteze mingea şi să atace la rândul lor. Câştigă echipa

care a realizat cele mai multe puncte.

Prinde-l, prinde-l

Elevii vor foarte aşezaţi în perechi pe două rânduri, cu distanţă de 3-4

metri între rânduri. La semnal, elevii din primul rând vor porni în alergare de

viteză ferindu-se să nu fie prinşi de cei din spate. La reluare elevii îşi vor

schimba locurile. Jocul se va repeta de 3-4 ori.

Fuga după minge

Efectivul de elevi se împarte în mai multe grupe. În faţa fiecărui grup

se aşează o bancă de gimnastică şi o minge. La semnal, primii din fiecare

echipă iau mingea şi o rostogolesc pe bancă, aleargă după ea, o culeg şi o

predau următorului jucător. Rostogolirea mingii se poate face cu o mână sau

cu ambele. Câştigă echipa care termină prima şi respectă regulile de joc;

mingea trebuie să se rostogolească pe toată lungimea băncii, plecarea din

alergare se face din momentul în care au primit mingea, care nu se aruncă

următorului jucător, ci se predă în mână.

Fugi după şapcă

Două echipe egale numeric se aşează fiecare înapoia unei linii de start.

Liniile se trasează faţă în faţă la o distanţă de 20 metrii, la mijloc aşezându-se

în cerc trei şepci. La semnal, primul jucător din fiecare echipă aleargă, ia din

42

cerc o şapcă, se întoarce, o predă următorului coechipier, care stă în spatele

liniei de start, apoi alergă din nou spre cercul central pentru a încerca din nou

să ridice a treia şapcă. Dacă reuşeşte să intre în posesia ei, fără să primească

leapşa de la adversar, câştigă un punct pentru echipa sa. Jocul se reia de data

aceasta, disputându-şi şapca jucătorii cu numărul doi. Câştigă echipa care

realizează cel mai mare punctaj.

Mingea călătoare

Se formează echipe de 6-8 elevi şi se aliniază pe şiruri înapoia unei

linii. Intervalul dintre echipe este de 3-4 paşi. Distanţa dintre jucători va fi de

o lungime de braţ, când mingea se transmite prin oferire. Primul jucător din

fiecare echipă primeşte câte o minge. Jocul constă din transmiterea mingii din

jucător în jucător, de la primul la ultimul. Când mingea ajunge la ultimul

jucător, el aleargă cu mingea în faţa şirului, jocul continuând până când

primul jucător ajunge din nou în faţa şirului. Procedeele de transmitere pot fi:

- cu braţele întinse, transmitere înapoi;

- cu picioarele depărtate, transmitere printre picioare;

- transmitere prin răsucire laterală.

Câştigă echipa care termină prima.

Cursa iepuraşilor

Copiii vor fi aşezaţi pe şiruri, în spatele băncilor de gimnastică. Primul

elev din şir aşteaptă în poziţia ghemuit la capătul băncii cu palmele sprijinite

pe bancă. La semnalul de începere, el sare dintr-o parte în alta a băncii,

mutând de fiecare dată mâinile mai înainte. Când primul a ajuns la mijlocul

băncii, porneşte următorul. După învăţarea mişcării, se organizează o

întrecere pe echipe. Iepuraşii din echipa care termină prima sunt declaraţi

câştigători.

PARCURSURI APLICATIVE

Parcurs aplicativ 1

Se aliniază 4-6 echipe în spatele unei linii de plecare, cu un număr egal

de jucători. În faţa fiecărei echipe, până la linia de întoarcere situată la 20-30

metri depărtare se găsesc aşezate mai multe obstacole peste care fiecare

jucător trebuie să treacă atât la ducere cât şi la întoarcere. Câştigă echipa care

43

a terminat prima şi a respectat trecerea obstacolelor. Se vor efectua 4-6

repetări.

Ştafeta combinată 1

Alergare 3-4 metri, rostogolire înainte din ghemuit în ghemuit,

preluarea unei mingi, şut către un perete, recuperarea mingii revenite,

aşezarea ei la loc. În clipa în care mingea a fost pusă la loc, pleacă următorii.

Copii vor fi împărţiţi în mai multe grupe. Câştigătoare va fi echipa care

termină prima, nu greşeşte exerciţiul şi este cea mai disciplinată.

Ştafeta combinată 2

Copiii sunt împărţiţi în 3-4 echipe egale. Primii din fiecare echipă

pornesc din stând şi conduc o minge cu piciorul pe o distanţă de 5-6 metri,

opresc mingea, execută sărituri dintr-o parte în alta a băncii de gimnastică,

aleargă 2-3 metri, se rostogolesc pe o saltea la capătul căreia găsesc o altă

minge pe care o pasează cu peretele, o aşează la loc, se întorc în alergare la

prima minge şi o transmit următorului. Se fac 2-3 repetări.

44

Parcurs aplicativ 2

Elevii se împart în 3-4 echipe aliniate la linia de start. La o distanţă de

10 metri de linia de plecare se întinde o sfoară la o înălţime de 0,5 metri. La o

distanţă de 5-8 metri de sfoară se aşează câte o bancă de gimnastică în

lungime. La semnal, primii concurenţi pornesc în alergare, sar peste sfoară,

merg în echilibru pe bancă, aleargă până la un punct fix de unde transmit

mingea spre o ţintă prin lovirea cu latul piciorului.

Alergare de rezistenţă 1-2 minute cu trecere peste 3-4 obstacole

La 20 de metri de linia de plecare se aşează o bancă de gimnastică în

lungime, pe care copiii trebuie să o parcurgă în echilibru. După 5-6 metri este

aşezată o altă bancă transversală care trebuie sărită. La 4 metri de aceasta se

află o sfoară întinsă pe sub care vor trece. După alţi 30 de metri se execută o

săritură peste 2 corzi aşezate pe sol la distanţa de 1,60 metri una de alta.

45

Parcurs aplicativ 3

Se formează 3-4 echipe şi se plasează în spatele unei linii de start. La

semnalul de începere, primii din fiecare şir execută târâre pe banca de

gimnastică, la capătul căreia se găseşte un săculeţ cu greutăţi, îl transportă

până la următoare bancă, aleargă în echilibru pe bancă, ocoleşte un jalon aflat

la 5-6 metri, se întorc şi iau din nou sacul cu greutăţi şi în clipa în care

săculeţul cu greutăţi a fost pus la loc, pornesc în cursă următorii elevi. Jocul

se termină atunci când toţi elevii au parcurs traseul. Câştigătoare va fi echipa

care execută mai repede şi mai corect parcursul.

Parcurs aplicativ 4

Start, rostogolire înainte pe saltea, alergare în echilibru pe o bancă,

săritură peste un obstacol, căţărare pe un plan înclinat, mers pe lada de

gimnastică, alergare până la un fanion şi întoarcere la coada şirului de unde a

plecat. Parcursul se va repeta de 2-3 ori.

Parcurs aplicativ 5

Copiii sunt în spatele unei linii de plecare, pe 4 coloane. La un metru

distanţă, se află o saltea pe care se execută o rostogolire. Tot la un metru

distanţă după saltea se află un cerc în interiorul căreia se execută o săritură cu

întoarcere, după care la 5 metrii de cerc, se află o bancă de gimnastică aşezată

longitudinal ce trebuie trecută în echilibru. Coborârea se face prin săritură

46

întinsă cu aterizare în ghemuit, urmată de o rostogolire pe o saltea. Urmează o

alergare de 10 metri, unde se află o minge pe care trebuie să o paseze şi să o

reprimească de la un coleg aflat la 7-8 metri distanţă. După ce a primit

mingea, se opreşte în locul de unde s-a pasat şi revine pe lângă traseu la coada

şirului. Următorul pleacă după primirea ştafetei de la cel din faţa sa. Se fac 2-

3 repetări.

Parcurs aplicativ 6

Copiii sunt aliniaţi în 4 coloane în spatele unei linii de plecare. La

semnalul de începere, primii din fiecare coloană pornesc în alergare şi parcurg

o distanţă de 10 metri, unde se află un obstacol care trebuie sărit. Se continuă

alergarea pe o distanţă de 10 metri, unde se află o frânghie pe sub care se

trece. La 5 metri de aceasta se află un cerc în care copilul trebuie să execute o

săritură cu întoarcere, continuând cu rostogolire pe saltea. După ce s-a

executat rostogolirea, se parcurge distanţa de 5 metri unde se primeşte o pasă

pe care copilul trebuie să o retrimită celui care a pasat-o. Revenirea se face pe

lângă traseu la coada şirului. Următorul copil pleacă atunci când cel care a

parcurs traseul trece prin dreptul său. Se fac 2-4 repetări.

Parcurs aplicativ 7

47

Copiii sunt aşezaţi pe 4 coloane în spatele unei linii de plecare. La un

metru de linie se află o saltea pe care trebuie executată o rostogolire urmată de

o săritură cu întoarcere într-un cerc, aflat la un metru de saltea. După săritura

cu întoarcere, copilul trebuie să menţină poziţia de cumpănă timp de 3

secunde, urmând să parcurgă o distanţă de 10 metri în alergare unde se află 6

cercuri dispuse paralel şi alternativ, având o distanţă de 0,5 metri între ele. La

10 metri de cercuri se află banca de gimnastică, aşezată longitudinal, care

trebuie parcursă în echilibru. Aterizarea se face prin amortizare după care se

aleargă la o minge aflată la 5 metri de o bancă, cu care executantul trebuie să

dărâme un obiect (popice) aflat la 10 metri de minge prin lovire cu piciorul.

Următorul pleacă atunci când cel care a executat traseul trece prin dreptul său.

Se fac 2-4 repetări.

Parcurs aplicativ 8

Copiii sunt aşezaţi pe 4 coloane, în spatele liniei de plecare. La semnal

se execută o rostogolire pe saltea din ghemuit în aşezat, stând pe omoplaţi cu

menţinere 5-6 secunde. Se aleargă o distanţă de 5 metri, urmând trecerea

printr-un cerc. La 10 metri distanţă de cerc se află nişte jaloane care trebuie

trecute conducând o minge cu piciorul. După trecerea printre jaloane se lasă

mingea într-un cerc aflat la un metru de jaloane şi se aleargă până la un fanion

aflat la 10 metri de cerc, fanion ce trebuie ocolit. Revenirea la coada şirului s

face pe lângă traseu, parcurgând distanţa de la fanion la linia de plecare.

Următorul pleacă atunci când cel ce execută trece prin dreptul său. Se repetă

de 2-4 ori.

48

Parcurs aplicativ 9

Se formează 4 coloane în spatele unei linii de plecare. La semnal se

parcurg 5 metri în alergare până la banca de gimnastică dispusă longitudinal

care se parcurge în echilibru. Aterizarea se face prin amortizare, după care, în

interiorul unui cerc, se execută o săritură cu întoarcere care este urmată de o

rostogolire pe saltea. După ce s-a executat rostogolirea, urmează o distanţă de

10 metri, care trebuie parcursă în alergare. La capăt se află o minge atârnată la

1,50-2,50 metri (ţinând cont de înălţimea copiilor) pe care copilul trebuie să o

atingă cu capul, prin săritură. La 10 metri de minge se află un fanion ce

trebuie ocolit. Revenirea se face pe lângă traseu. Se repetă de 2-4 ori.

Parcurs aplicativ 10

49

Se formează 4 coloane în spatele unei linii de plecare. La semnal se

execută 2 rostogoliri pe saltea după care se aleargă pe o distanţă de 10 metri

până la un gărduleţ, care trebuie sărit. După alţi 10 metri, se află o sfoară pe

sub care trece. La 5 metri de sfoară se află o bancă de gimnastică, dispusă

longitudinal, care trebuie parcursă în echilibru. Aterizarea se face prin

amortizare într-un cerc aflat la 0,5 metri de bancă. În interiorul cercului se

execută o săritură cu întoarcere. Între cerc şi fanionul care marchează sfârşitul

traseului, este o distanţă de 10 metri. Fanionul trebuie ocolit, iar întoarcerea la

spatele şirului se face prin alergare pe lângă traseu. Se execută de 2-4 ori.

Parcurs aplicativ 11

Materialele folosite sunt următoarele: 4 bănci de gimnastică, 4 mingi şi

4 saltele. Descriere: alergare cu mingea în mână până la banca întoarsă,

deplasare în echilibru pe banca întoarsă având mingea ţinută cu braţele sus;

deplasarea cu efectuarea de 6 ori (aruncarea mingii sus, ghemuire cu aşezarea

palmelor pe sol şi prinderea mingii) până la saltea; rostogolire laterală pe

saltea cu mingea ţinută cu braţele sus; de la o linie trasată la 3 metri de perete,

aruncarea mingii în perete şi prinderea ei de 3 ori; revenire cu deplasare în

sprijin înapoi, cu menţinerea mingii pe abdomen până la bancă; plasarea

mingii următorului executant şi deplasarea în echilibru pe banca întoarsă cu

executarea unei întoarceri de 360° la mijlocul băncii şi alergare cu ocolirea

şirului prin stânga cu predarea ştafetei.

50

Parcurs aplicativ 12

Materiale necesare: 4 bănci, 3 saltele, 16 mingi mici. Descriere: pe sol

sunt trasate 4 perechi de cercuri în zig-zag, la distanţa de 0,3-0,4 metri unul de

altul, în fiecare cerc aflându-se câte o minge. Alergare până la primul cerc,

ridicarea mingii, transportarea şi aşezarea ei în cercul pereche ş.a.m.d., până

se mută toate mingile, rostogolire din depărtat în depărtat, alergare până la o

bancă, deplasare laterală, cu întoarcere 180° din sprijin culcat facial cu

picioarele pe bancă; deplasare în sprijin culcat facial numai cu ajutorul

braţelor, picioarele întinse şi depărate alunecă pe sol până la un cerc desenat

pe sol cu diametrul de 0,5 metri; efectuarea a trei sărituri cu întoarcere stânga

şi dreapta şi alergare la coada şirului.

51

CAPITOLUL IV

PREZENTAREA, PRELUCRAREA ŞI

INTERPRETAREA DATELOR

După cum am arătat în capitolele anterioare, la baza experimentului a

stat selecţionarea unor mijloace ale gimnasticii pentru dezvoltarea orientării în

spaţiu, echilibrului şi coordonării. Pe parcursul experimentului în lecţia de

educaţie fizică, au fost îmbinate elemente din gimnastica de bază, mijloace

din gimnastica aerobică şi jocuri de mişcarea.

Pentru a putea compara obiectiv rezultatul obţinut în urma

experimentului vom analiza sperat fiecare test în parte.

De la început trebuie arătat că, datorită timpului scurt nu ne putem

aştepta la rezultate spectaculoase, iar testele au fost gândite în acel mod în

care să apropie subiectul de scopul urmărit iniţial: “Dezvoltarea echilibrului,

orientării în spaţiu şi coordonării pentru creşterea eficienţei în lecţia de

educaţie fizică”.

Pe parcursul experimentului au avut loc 24 de lecţii de pregătire (câte

două pe săptămână) astfel că s-au făcut două testări, iniţială şi finală.

Pentru analiza rezultatelor la cele două testări, am folosit metoda

“semnificaţiei diferenţei dintre şiruri de date la eşantioane corelate” pentru

fiecare probă în parte.

În continuare vom expune rezultatele testului iniţial şi final, precum şi

analiza lor.

52

TESTE INIŢIALE PENTRU APRECIEREA ORIENTĂRII ÎN

SPAŢIU, ECHILIBRULUI ŞI ÎNDEMÂNĂRII

Nr. Sub.Orientare în spaţiu Echilibru Coordonare

OS1 OS2(cm) E1 (s) E2 (s) C1(s) C2(s)

1 B.N. 280° 40 10,1 3,4 16,3 8,4

2 C. E. 225° 20 8,9 2,8 24,1 4,9

3 C. V. 225° 60 7,8 4,5 15,7 4,4

4 F. V. 270° 60 5,1 5,2 11,6 5,8

5 G. B. 265° 20 6,8 2,3 11,2 4,5

6 N. M. 295° 80 6,0 2,4 10,6 4,2

7 P. F. 180° 70 6,5 2,2 13,7 5,7

8 P. I. 260° 10 8,2 7,0 11,2 5,4

9 P. I. 315° 30 7,4 2,1 12,0 4,9

10 T. M. 355° 50 6,5 4,6 15,5 5,5

11 T. M. 280° 70 5,6 2,3 11,5 4,3

12 T. S. 290° 60 7,4 2,1 12,8 4,7

13 V. A. 260° 90 5,9 2,3 12,4 5,8

14 Z. I. 300° 10 5,5 2,2 14,2 4,7

Media 271,42° 47,85 6,98 3,24 13,77 5,21

53

TESTE FINALE PENTRU APRECIEREA ORIENTĂRII ÎN

SPAŢIU, ECHILIBRULUI ŞI ÎNDEMÂNĂRII

Nr. Sub.Orientare în spaţiu Echilibru Coordonare

OS1 OS2(cm) E1 (s) E2 (s) C1(s) C2(s)

1 B.N. 290° 30 8,1 4,4 14,6 6,4

2 C. E. 235° 15 7,9 1,8 21,1 4,4

3 C. V. 240° 50 7,8 6,5 13,7 5,4

4 F. V. 280° 45 6,1 7,2 11,1 4,8

5 G. B. 265° 20 5,8 3,3 10,2 4,5

6 N. M. 300° 70 5,5 2,4 11,6 4,7

7 P. F. 190° 60 5,5 2,2 12,7 4,7

8 P. I. 275° 20 6,2 10,0 11,7 4,9

9 P. I. 320° 25 6,4 2,1 11,0 4,4

10 T. M. 335° 40 5,5 6,6 13,5 4,5

11 T. M. 285° 55 6,6 3,3 11,0 4,3

12 T. S. 300° 55 5,4 3,1 10,8 4,2

13 V. A. 275° 75 5,4 2,3 11,4 4,8

14 Z. I. 300° 20 5,0 3,2 12,2 4,2

Media 277,80° 41,42 6,22 4,17 12,59 4,71

54

DIFERENŢA GRAFICĂ A TESTELOR

INIŢIALE ŞI FINALE

55

56

57

ORIENTARE ÎN SPAŢIU (TESTUL 1)

Semnificaţia diferenţei dintre şiruri de date la eşantioane corelate

N X Y D D2

1 280° 290° 10 100

2 225° 235° 10 100

3 225° 240° 15 225

4 270° 280° 10 100

5 265° 265° 0 0

6 295° 300° 5 25

7 180° 190° 10 100

8 260° 275° 15 225

9 315° 320° 5 25

10 355° 335° -20 400

11 280° 285° 5 25

12 290° 300° 10 100

13 260° 275° 15 225

14 300° 300° 0 0

= 90 = 1650

Unde: N = numărul de subiecţi

X = rezultatele la testul iniţial

Y = rezultatele la testul final

58

D = diferenţa dintre X şi Y (Y-X)

Calculaţia:

1. Se face diferenţa dintre rezultatul final şi cel iniţial (pe fiecare rând),

după care se face suma diferenţelor (pe coloană) şi se ridică la pătrat.

2. Abaterea standard (SD):

3. Abaterea standard a mediei diferenţelor

4. Se calculează “t” din media diferenţelor:

Din tabla lui Fisher rezultă că, cu o probabilitate de 98% creşterea de

performanţă se datorează exerciţiilor specifice gimnasticii aplicate în lecţia de

educaţie fizică.

59

ORIENTARE ÎN SPAŢIU (TESTUL 2)

Semnificaţia diferenţei dintre şiruri de date la eşantioane corelate

N X Y D D2

1 40 30 10 100

2 20 15 5 25

3 60 50 10 100

4 60 45 15 225

5 20 20 0 0

6 80 70 10 100

7 70 60 10 100

8 10 20 -10 100

9 30 25 5 25

10 50 40 10 100

11 70 55 15 225

12 60 55 5 25

13 90 75 15 225

14 10 20 -10 100

= 90 = 1450

Unde: N = numărul de subiecţi

X = rezultatele la testul iniţial

Y = rezultatele la testul final

D = diferenţa dintre X şi Y (X-Y)

60

Calculaţia:

1. Se face diferenţa dintre rezultatul final şi cel iniţial (pe fiecare rând),

după care se face suma diferenţelor (pe coloană) şi se ridică la pătrat.

2. Abaterea standard (SD):

3. Abaterea standard a mediei diferenţelor

4. Se calculează “t” din media diferenţelor:

Din tabla lui Fisher rezultă că, cu o probabilitate de 99% creşterea de

performanţă se datorează exerciţiilor specifice gimnasticii aplicate în lecţia de

educaţie fizică.

61

ECHILIBRUL (TESTUL 1)

Semnificaţia diferenţei dintre şiruri de date la eşantioane corelate

N X Y D D2

1 10,1 8,1 2 4

2 8,9 7,9 1 1

3 7,8 7,8 0 0

4 5,1 6,1 -1 1

5 6,8 5,8 1 1

6 6,0 5,5 0,5 0,25

7 6,5 5,5 1 1

8 8,2 6,2 2 4

9 7,4 6,4 1 1

10 6,5 5,5 1 1

11 5,6 6,6 -1 1

12 7,4 5,4 2 4

13 5,9 5,4 0,5 0,25

14 5,5 5,0 0,5 0,25

= 10,5 = 19,75

Unde: N = numărul de subiecţi

X = rezultatele la testul iniţial

Y = rezultatele la testul final

D = diferenţa dintre X şi Y (X – Y)

62

Calculaţia:

1. Se face diferenţa dintre rezultatul final şi cel iniţial (pe fiecare rând),

după care se face suma diferenţelor (pe coloană) şi se ridică la pătrat.

2. Abaterea standard (SD):

3. Abaterea standard a mediei diferenţelor

4. Se calculează “t” din media diferenţelor:

Din tabla lui Fisher rezultă că, cu o probabilitate de 99% creştere de

performanţă se datorează exerciţiilor specifice gimnasticii aplicate în lecţia de

educaţie fizică.

63

ECHILIBRUL (TESTUL 2)

Semnificaţia diferenţei dintre şiruri de date la eşantioane corelate

N X Y D D2

1 3,4 4,4 1 1

2 2,8 1,8 -1 1

3 4,5 6,5 2 4

4 5,2 7,2 2 4

5 2,3 3,3 1 1

6 2,4 2,4 0 0

7 2,2 2,2 0 0

8 7,0 10,0 3 9

9 2,1 2,1 0 0

10 4,6 6,6 2 4

11 2,3 3,3 1 1

12 2,1 3,1 1 1

13 2,3 2,3 0 0

14 2,2 3,2 1 1

= 13 = 27

Unde: N = numărul de subiecţi

X = rezultatele la testul iniţial

Y = rezultatele la testul final

D = diferenţa dintre X şi Y (Y – X)

64

Calculaţia:

1. Se face diferenţa dintre rezultatul final şi cel iniţial (pe fiecare rând),

după care se face suma diferenţelor (pe coloană) şi se ridică la pătrat.

2. Abaterea standard (SD):

3. Abaterea standard a mediei diferenţelor

4. Se calculează “t” din media diferenţelor:

Din tabla lui Fisher rezultă că, cu o probabilitate de 98% creştere de

performanţă se datorează exerciţiilor specifice gimnasticii aplicate în lecţia de

educaţie fizică.

65

COORDONARE (TESTUL 1)

Semnificaţia diferenţei dintre şiruri de date la eşantioane corelate

N X Y D D2

1 16,3 14,3 2 4

2 24,1 21,1 3 9

3 15,7 13,7 2 4

4 11,6 11,1 0,5 0,25

5 11,2 10,2 1 1

6 10,6 11,6 -1 1

7 13,7 12,7 1 1

8 11,2 11,7 -0,5 0,25

9 12,0 11,0 1 1

10 15,5 13,5 2 4

11 11,5 11,0 0,5 0,25

12 12,8 10,8 2 4

13 12,4 11,4 1 1

14 14,2 12,2 2 4

= 16,5 = 34,75

Unde: N = numărul de subiecţi

X = rezultatele la testul iniţial

Y = rezultatele la testul final

D = diferenţa dintre X şi Y (X – Y)

66

Calculaţia:

1. Se face diferenţa dintre rezultatul final şi cel iniţial (pe fiecare rând),

după care se face suma diferenţelor (pe coloană) şi se ridică la pătrat.

2. Abaterea standard (SD):

3. Abaterea standard a mediei diferenţelor

4. Se calculează “t” din media diferenţelor:

Din tabla lui Fisher rezultă că, cu o probabilitate de 98% creştere de

performanţă se datorează exerciţiilor specifice gimnasticii aplicate în lecţia de

educaţie fizică.

67

COORDONARE (TESTUL 2)

Semnificaţia diferenţei dintre şiruri de date la eşantioane corelate

N X Y D D2

1 8,4 6,4 2 4

2 4,9 4,4 0,5 0,25

3 4,4 5,4 -1 1

4 5,8 4,8 1 1

5 4,5 4,5 0 0

6 4,2 4,7 -0,5 0,25

7 5,7 4,7 1 1

8 5,4 4,9 0,5 0,25

9 4,9 4,4 0,5 0,25

10 5,5 4,5 1 1

11 4,3 4,3 0 0

12 4,7 4,2 0,5 0,25

13 5,8 4,8 1 1

14 4,7 4,2 0,5 0,25

= 7 = 10,50

Unde: N = numărul de subiecţi

X = rezultatele la testul iniţial

Y = rezultatele la testul final

D = diferenţa dintre X şi Y (X – Y)

68

Calculaţia:

1. Se face diferenţa dintre rezultatul final şi cel iniţial (pe fiecare rând),

după care se face suma diferenţelor (pe coloană) şi se ridică la pătrat.

2. Abaterea standard (SD):

3. Abaterea standard a mediei diferenţelor

4. Se calculează “t” din media diferenţelor:

Din tabla lui Fisher rezultă că, cu o probabilitate de 98% creştere de

performanţă se datorează exerciţiilor specifice gimnasticii aplicate în lecţia de

educaţie fizică pentru.

În urma analizei statistico-matematice asupra rezultatelor iniţiale şi

finale a reieşit, conform calculelor, că la toate probele (orientare în spaţiu,

echilibru şi coordonare) avem o creştere a indicilor de performanţă, care se

69

datorează aplicării în lecţia de educaţie fizică a exerciţiilor specifice

gimnasticii, cu o probabilitate cuprinsă între 98% şi 99%.

Trebuie observat că, la calităţile motrice urmărite în experiment am

avut creşteri semnificative şi mai puţin semnificative, datorate timpului destul

de redus în care s-a desfăşurat experimentul.

Prin urmare, la testul OS1 am avut o creştere de doar 2,35%, pe când la

testul OS2, s-a evidenţiat o creştere de 15,52%. Deci, putem să afirmăm că,

indicii orientării în spaţiu s-au îmbunătăţit, de unde rezultă că o continuare a

aplicării mijloacelor acrobatice în lecţia de educaţie fizică duce la o creştere a

indicelor orientării în spaţiu.

La testul E1 am avut o creştere de 12,21%, dar cea mai importantă

creştere am avut la testul E2, unde indicii au arătat o creştere de 35,8%. De

aici deducem că, echilibrul poate fi dezvoltat într-o bună măsură la această

vârstă, copii dând dovada de o bună adaptabilitate.

Testul de coordonare a reliefat o creştere de 9,37% la testul C1 iar la

testul C2 o creştere de 10,6%. Putem spune că şi la coordonare, aplicarea

mijloacelor din gimnastica acrobatică, a avut un rol benefic în dezvoltarea

acestei calităţi.

OS1 OS2 E1 E2 C1 C2

Procentaj 2,35 15,52 12,21 35,8 9,37 10,6

70

CAPITOLUL V

CONCLU ZII ŞI PROPUNERI

Ca urmare a experimentului nostru, experienţei acumulate am ajuns la o

serie de concluzii după cum urmează:

Folosirea mijloacelor acrobatice, a jocurilor de mişcare şi a parcursurilor

aplicative, aşa cum au fost aplicate şi aşa cum reiese din prezenta lucrare,

contribuie la dezvoltarea echilibrului, orientării în spaţiu şi coordonării

mişcărilor.

Dezvoltarea capacităţii motrice, a îndemânării, trebuie să fie efectuată pe

un fond optim de excitabilitate neuro-musculară şi nu pe un fond de

oboseală. De aceea, elementele de gimnastică trebuie folosite la începutul

lecţiei ca factor de asigurare a însuşirii lor în condiţii optime. Perioada

scurtă a experimentului nu a reliefat îndeajuns rolul acestor elemente şi a

jocurilor de mişcare în creşterea capacităţii motrice necesare elevului de

ciclu primar. De aceea, considerăm că aceste exerciţii trebuie continuate

pe o perioadă mult mai mare de timp.

Corelarea elementelor de gimnastică cu jocurile de mişcare şi traseele

aplicative, are rolul de a asigura o învăţare în condiţii variate a acestora şi

posibilitatea de a transfera diferite deprinderi în anumite situaţii de viaţă.

Atractibilitatea jocurilor de mişcare, parcursurilor aplicative cu elemente

de gimnastică, are rolul de a cointeresa copiii şi de a le dinamiza

participarea conştientă în procesul de pregătire. Posibilitatea de a urmări

fiecare copil în dezvoltarea capacităţii motrice, dă posibilitatea procesului

dimensiunea reală a calităţilor fiecărui subiect.

71

Exerciţiile de gimnastică, jocurile de mişcare şi parcursurile aplicative se

pot selecta, iar profesorul are posibilitatea de a folosi exerciţiile cele mai

eficiente în vederea realizării unor scopuri precise.

Jocurile de mişcare de la sfârşitul lecţiei, sunt un scop în sine pentru copii,

astfel profesorul are posibilitatea de a folosi prima parte a lecţiei ca factor

stimulator.

Etapele cele mai indicate folosirii exerciţiilor de gimnastică, jocurilor de

mişcare şi a parcursurilor aplicative este atunci când, datorită condiţiilor

climatice, nu este indicat să se lucreze cu copiii afară. Astfel, se realizează

continuitatea pregătirii în vederea realizării unei dezvoltări fizice

armonioase şi a însuşirii unor deprinderi motrice de bază necesare

practicării în viitor a unor jocuri sportive.

În pregătirea copiilor de 8-10 ani se va acorda o atenţie deosebită,

deoarece aceasta este vârsta optimă pentru însuşirea unor deprinderi

nespecifice educaţiei fizice, dar cu mare influenţă asupra dezvoltării

orientării în spaţiu, echilibrului şi coordonării. În acest mod credem că

acest gen de experimente pot fi extinse şi în alte unităţi care lucrează cu

copii de vârste de 8-10 ani, pentru eficientizarea lecţiei de educaţie fizică.

Lucrarea de faţă este doar un început şi desigur, ne vom strădui pe viitor

să aprofundăm această problemă deosebit de importantă.

72

BIBLIOGRAFIE

1. Băiaşu, N. şi Bârlea, A. Gimnastica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1968

2. Băiaşu, N. şi Andronescu, V.

Jocuri acrobatice şi piramide, Editura Stadion, Bucureşti 1972

3. Cârstea, Gh.; Tudor, V.; Bota, Aura; Sasu, Monica

Metodica educaţiei fizice, ANEFS, Bucureşti 1995

4. Demeter, A. Bazele fiziologice ale educaţiei fizice şcolare, Editura Sport-Turism, Bucureşti 1979

5. Demeter, A. Fiziologia şi biomecanica educaţiei fizice şi sportului, Editura Sport-Turism, Bucureşti 1979

6. Demeter, A. Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor motrice, Editura Sport-Turism, Bucureşti 1981

7. Dragnea, A. Măsurarea şi evaluarea în educaţie fizică şi sport, Editura Sport-Turism, Bucureşti 1984

8. Epuran, Mihai Psihologia educaţiei fizice, I.E.F.S., Bucureşti 1983

9. Gârleanu, D. şi Firea, V. Exerciţii şi jocuri pentru pregătirea atleţilor, Editura Stadion, Bucureşti 1972

10. Hidi, I. şi colab. Gimnastica Partea I – Gimnastică de bază, I.E.F.S., Bucureşti 1989

11. Mogoş, Al.; Mitra, Gh. Dezvoltarea calităţilor motrice, Editura Sport-Turism, Bucureşti 1977

12. Nicu, Alexe şi colab. Potenţialul biomotric al elevilor claselor I-IV din România, C.N.E.F.S., M.E.I., Bucureşti 1972

73

13. Solomon, M. Dezvoltarea capacităţii motrice a copiilor

14. Solomon, Mircea; Grigore, Vasilica; Bedo, Carol

Gimnastica, 1996

15. Stroescu, Adina Gimnastica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1968

16. Scarlat, Eugeniu Lecţia de educaţie fizică – metode şi mijloace, Editura Sport-Turism, Bucureşti 1981

17. Şiclovan, Ion Teoria antrenamentului sportiv, Editura I.E.F.S., Bucureşti 1985

18. Tudusciuc, I. Gimnastica acrobatică, Editura Sport-Turism, Bucureşti 1977

19. Tudusciuc, I. Programele de educaţie fizică. Ciclurile: primar, gimnazial, liceal.

20. *** Potenţialul biomotric al elevilor din clasele I-IV, Editura MEI, Bucureşti 1971 (I) şi 1981-1983 (II)

21. *** Valorile medii şi limitele normalităţii unor constante biologice, Ministerul Sănătăţii, Centrul de calcul şi statistică sanitară, Bucureşti 1986

22. *** Dezvoltarea fizică a copiilor şi adolescenţilor din R.S.R., Ministerul Sănătăţii, Institutul de igienă şi sănătate publică, Bucureşti 1985

74