Download - Jocuri de Misc Si Elem Gim Clasa I-IV
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVAFACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
SPECIALIZAREA: EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
LUCRARE DE LICENŢĂ
STUDIU PRIVIND FOLOSIREA JOCURILOR DEMIŞCARE PENTRU CREŞTEREA EFICIENŢEI
LECŢIEI DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC,Prof.univ.dr. Marian Dragomir
ABSOLVENT,Geică Ramona Larisa
TÂRGU - JIU2009
2
P L A N U L L U C R Ă R I I
Capitolul I
Capitolul II
Capitolul III
Capitolul IV
Capitolul V
Capitolul VI
INTRODUCERE1.1 Consideraţii generale asupra ciclului de învăţământ
primar 1.2. Importanţa şi actualitatea temei 1.3. Motivarea alegerii temei şi ipoteza lucrării
FUNDAMENTAREA TEORETICĂ2.1. Particularităţile de vârstă ale copiilor de 8-10 ani 2.2. Rolul exerciţiilor acrobatice în dezvoltarea capacităţilor
de orientare spaţio-temporală şi a motricităţii generale 2.3. Îndemânarea - calitate de bază în dezvoltarea capacităţii
de mişcare a copiilor 2.4. Aspecte fiziologice şi psihologice ale dezvoltării
echilibrului, orientării în spaţiu şi coordonării
ORGANIZAREA CERCETĂRII3.1. Etapele de organizare ale activităţii 3.2. Obiectivele lucrării şi scopul urmărit 3.3. Problemele şi sarcinile lucrării 3.4. Metode de lucru 3.5. Criterii şi tehnici de evaluare 3.6. Exerciţii acrobatice folosite în lecţia de educaţie fizică
pe parcursul experimentului
PREZENTAREA, PRELUCRAREA ŞI INTERPRETAREA DATELOR
CONCLUZII ŞI PROPUNERI
BIBLIOGRAFIE
3
CAPITOLUL I
INTRODUCERE
1.1. Consideraţii generale asupra ciclului de învăţământ primar
Aşa cum se deduce şi din denumire, învăţământul primar este prima
verigă obligatorie în totalitate pentru sistemul nostru de învăţământ. Această
verigă cuprinde elevi între 7 şi 11 ani, organizaţi pe clase (I-IV).
Perioada de vârstă specifică elevilor din clasele I-IV se caracterizează
prin esenţiale transformări pe planurile somatic, funcţional, psihic şi motric.
În funcţie de transformările perioadei de prepubertate, prin prisma
posibilităţii educaţiei fizice, s-a stabilit următorul model care trebuie
îndeplinit de absolventul ciclului primar de învăţământ:
a) să aibă o dezvoltare fizică corectă şi armonioasă
b) să stăpânească bazele motricităţii generale care implică un nivel
corespunzător de dezvoltare al calităţilor motrice de bază, execuţie corectă şi
cu eficienţă a deprinderilor motrice de bază şi utilitar aplicative, perceperea
corectă şi cu uşurinţă a componentelor spaţio-temporale, conştiinţa
posibilităţilor proprii de acţiune.
c) să stăpânească unele elemente simple din gimnastica acrobatică şi
acolo unde sunt condiţii din unele sporturi de sezon.
d) să stăpânească un sistem minimal de mijloace, cunoştinţe şi priceperi
de ordin organizatoric pe care să le folosească în activitatea de joc din timpul
liber
e) să posede cunoştinţe şi deprinderi de igienă elementară individuală şi
colectivă, precum şi obişnuinţa de a le aplica în practicarea exerciţiilor fizice.
În raport cu modelul final al acestui ciclu şi cu cele intermediare de la
nivelul claselor se pot desprinde următoarele obiective principale ale educaţiei
fizice:
4
1) contribuţie la întărirea sănătăţii, fortificarea organismului şi
îmbunătăţirea capacităţii generale de muncă fizică şi intelectuală a elevilor.
2) favorizarea procesului biologic de creştere şi dezvoltare;
optimizarea dezvoltării fizice a organismului elevilor.
3) educarea capacităţilor de percepere a componentelor spaţio-
temporale, de orientare în mediul înconjurător şi de învăţare a posibilităţilor
motrice ale segmentelor propriului corp al elevilor.
4) educarea calităţilor motrice de bază, cu accent pe viteză şi pe
îndemânare.
5) însuşirea corectă şi consolidarea deprinderilor motrice de bază
şi utilitar aplicative şi educarea capacităţilor de a le executa în condiţii variate.
6) însuşirea corectă a unor elemente simple din gimnastica
acrobatică şi din unele sporturi de sezon (acolo unde sunt condiţii).
7) formarea unui sistem corespunzător de cunoştinţe teoretice de
specialitate.
8) contribuţia la formarea trăsăturilor pozitive ale personalităţii
elevilor, la formarea deprinderilor de ordine şi disciplină.
9) educarea interesului şi dragostei pentru mişcare şi punerea
bazelor generale ale capacităţii de practicare independentă a exerciţiilor fizice.
Aceste obiective instructiv-educative trebuie înţelese şi realizate în
sistem. Sistemul obiectivelor are un caracter deschis. În sistem există
puternice interdependenţe între elemente şi ponderi mai mari sau mai mici
acordate unora dintre aceste elemente, în raport cu necesităţile impuse de
vârstă şi pregătirea elevilor.
Pentru realizarea acestor obiective, la nivel de eficienţă maximă,
educaţia fizică din învăţământul primar dispune de un sistem de forme prin
care se realizează practicarea exerciţiilor fizice. Din acest sistem fac parte
următoarele:
- lecţia de educaţie fizică
- gimnastica zilnică
- recreaţia organizată
- momentul de educaţie fizică
- activitatea de educaţie fizică şi sportivă pentru toţi
5
1.2. Importanţa şi actualitatea temei
În cadrul acestui ciclu de învăţământ scopul urmărit este de a se
încearcă îmbogăţirea bagajului motric al copilului prin formarea unor noi
deprinderi şi priceperi motrice care pot fi folositoare în ramura sportivă pe
care o s-o urmeze ulterior, dar şi în viaţa cotidiană.
Gimnastica (de bază şi acrobatică) prin mijloacele sale, are o
contribuţie importantă la dezvoltarea fondului motric. Acest lucru presupune
ca la fiecare lecţie de pregătire să folosim mijloacele speciale gimnasticii
pentru asigurarea unui fond motric bogat, prin care activitatea nervoasă
superioară să aleagă cel mai bun şi economic act motric, pentru atingerea
randamentului maxim. Aceasta reprezintă de fapt, o calitate motrică a
organismului, foarte importantă în dezvoltarea individului în mediul
înconjurător, care este îndemânarea. Cu cât individul posedă o îndemânare
ridicată, cu atât mai eficient se poate angrena în activităţile profesionale, cât şi
a celor sociale, cotidiene.
Îndemânarea condiţionează însuşirea şi perfecţionarea diferitelor
acţiuni motrice, ca şi perfecţionarea celorlalte calităţi motrice , fiind implicată
în toate acţiunile care presupun un anumit grad de coordonare. Îndemânarea
este solicitată atât la învăţarea şi perfecţionarea acţiunii motrice, cât şi în
aplicarea acestora în condiţii neobişnuite cum ar fi: schimbarea calităţii
terenului, instalaţiilor şi inventarului sportiv, a condiţiilor de climă şi
iluminat, a factorilor meteorologici, a adversarilor etc.
Din cele spuse anterior, dar şi din cele ce o să urmeze, încerc să
subliniez importanţa dezvoltării bagajului motric prin mijloace şi elemente
din gimnastică, al elevilor de ciclu primar.
6
1.3. Motivarea alegerii temei şi ipoteza lucrării
Motivul pentru care am ales lucrarea de faţă este reprezentat de
necesitatea începerii stadiului de pregătire a copiilor de la o vârstă foarte
fragedă, în care gimnastica şi jocurile de mişcare reprezintă unul din
mijloacele de dezvoltare a unor calităţi specifice. Trebuie să se asigure
înzestrarea elevilor cu o gamă foarte largă de deprinderi motrice pe care să le
poată folosi cât mai repede, atât în ansamblul activităţilor prevăzute, cât şi
viitoare. Aceasta se realizează în funcţie de dezvoltarea îndemânării. Cu cât
această calitate motrică este mai dezvoltată, cu atât se face mai uşor învăţarea
unor mişcări noi, cât şi adaptarea mişcărilor însuşite la condiţiile mereu
schimbătoare.
Pentru reuşita exerciţiilor, acţiunilor cu grad înalt de dificultate, un rol
deosebit revine echilibrului, orientării şi coordonării, în cadrul mişcărilor care,
dezvoltate la un nivel superior asigură o mare amplitudine în execuţie,
precizie, virtuozitate, siguranţa execuţiei şi un efort fizic economic.
Echilibru, coordonarea şi orientarea, ca elemente componente ale
îndemânării generale, asigură corpului stabilitate şi adaptabilitate, dirijând
mereu relaţiile reciproce dintre organism şi mediu, relaţii în continuă
schimbare.
Exerciţiile de echilibru, coordonare şi orientare contribuie la educarea
curajului, voinţei şi perseverenţei, iar prin aceasta la formarea personalităţii,
declanşând reacţii emoţionale şi stări psihice deosebite.
În lecţia de educaţie fizică este necesar să se intensifice activitatea
profesorului în direcţia perfecţionării echilibrului, orientării şi coordonării
prin exerciţii specifice dezvoltării îndemânării.
Pornind de la premisa ca îndemânarea este o calitate motrică complexă,
a cărei manifestare contribuie la creşterea capacităţii de mişcare şi adaptării
rapide a acţiunilor la condiţiile mereu schimbătoare ale lecţiei de educaţie
fizică, formulăm ipoteza: “Folosirea în lecţiile de educaţie fizică la clasele I-
7
IV a exerciţiilor acrobatice şi a jocurilor de mişcare, poate perfecţiona într-o
mai mare măsură dezvoltarea echilibrului, orientării şi coordonării mişcărilor,
calităţi necesare învăţării mai rapide şi mai durabile a mişcărilor şi deci o
eficienţă mai mare în procesul instructiv educativ”.
8
CAPITOLUL II
FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI
2.1. Particularităţile de vârstă ale copiilor de 8-10 ani
În instruirea copiilor de 8-10 ani trebuie să ţinem seama de
particularităţile de vârstă atât de ordin somatic şi fiziologic, cât şi de ordin
psihologic. Intrarea într-un nou colectiv marchează o schimbare esenţială a
poziţiei sociale şi a relaţiilor cu ceilalţi.
Afectivitatea la această vârstă este marcată de o oarecare maturizare,
copilul fiind capabil să-şi controleze voluntar unele stări emoţionale şi chiar
să stimuleze anumite stări. Ne trebuie o atenţie sporită atunci când îl lăudăm
sau îl criticăm, deoarece la această vârstă copilul devine, în general mai
sociabil şi mai sensibil la criticile şi laudele celor din jur, precum şi la
succesul sau eşecul său. De asemenea, pe lângă ataşamentul pe care îl are faţă
de familie, se observă un ataşament faţă de profesor.
Atenţia nu poate fi menţinută decât pentru scurt timp. S-a observat că
jocurile şi concursurile îl ţin pe copil mai mult timp concentrat însă, produc şi
ele oboseală. Aceasta se manifestă prin agitaţie, neastâmpăr, ducând apoi la
somnolenţă. Atenţia este de tip voluntar şi spontan şi evoluează spre o atenţie
voluntară odată cu modificarea motivelor învăţării şi a sentimentelor morale.
Deci, folosindu-ne de jocuri şi concursuri, putem dezvolta componentele
tehnice, fizice şi psihice ale copiilor într-un mod optim, profitând de atenţia
sporită din partea copiilor.
Memoria în această perioadă, este dependentă de natura elementelor
înregistrate. Copilul va reproduce evenimentele aşa cum le-a înregistrat,
deoarece nu ştie să-şi organizeze procesul memorării şi nu este capabil să
distingă esenţialul de neesenţial, ceea ce duce la erori şi confuzii.
Complicarea motivelor şi dezvoltarea voinţei, vor produce acele
tensiuni specifice luptei motivelor, luptei dintre tentaţie şi sentimentul
9
răspunderii, al datoriei. Copilul are tot mai mult tendinţa de a fi răbdător,
curajos, pentru a dovedi că nu este mic. În plan moral la această vârstă, apar şi
se dezvoltă sentimentele intelectuale (susţinute de o curiozitate multilaterală),
patriotice şi estetice.
Voinţa se află într-un proces de dezvoltare activă, deoarece acţiunile
copilului sunt din ce în ce mai conştiente şi intenţionate, iar copilul
dobândeşte tot mai multe deprinderi şi priceperi de comportament.
Activităţile voluntare ale copilului se caracterizează prin anticipare şi durata
mare de urmărire a scopului. Trebuie precizat că nu rezistă diferitelor tentaţii
care se interpun lucrului început.În sfera vieţii somatice, caracteristica principală este ritmul de creştere mai
accentuat faţă de cel al organelor vegetative. La copii între 8-10 ani se constată o încetinire
a ritmului general de creştere faţă de perioada precedentă (6-7 ani), când ritmul de creştere
este mai rapid. La nivelul epifizelor, centrii de osificare apar cu atât mai timpuriu, cu cât
epifiza este mai voluminoasă. Trebuie subliniat faptul că centrii epifizari de osificare apar
mai timpuriu la nivelul extremităţilor oaselor, care au un rol funcţional mai important şi
sunt solicitate mai frecvent şi mai intens.
Vârsta (ani) Talie medie (cm) Greutatea medie (kg)
8 – 8,5 121,9 23,3
8,5 – 9 124,1 24,4
9 – 9,5 126,8 25,5
9,5 - 10 129,1 26,6
În acest tabel se observă că între copilul de 8 ani şi cel de 10 ani există
o diferenţă medie de aproximativ 7,2 cm în înălţime şi 3,3 kg în greutate.
Printr-un calcul simplu rezultă că scheletul creşte în dauna masei musculare.
Depunerea sărurilor minerale în sistemul osos este mai intensă în
perioada pubertară, ceea ce duce la creşterea rezistenţei oaselor, ele devin mai
groase şi mai dure, crescând mult rezistenţa lor la solicitările mecanice.
Faţă de nivelul relativ înalt de dezvoltare al sistemului osos,
musculatura copiilor pubertari este slab dezvoltată.
10
În jurul vârstei de 8 –10 ani musculatura membrelor superioare
(aproximativ 27% din masa musculară totală) este mai bine reprezentată decât
cea a membrelor inferioare (aproximativ 38% din masa musculară totală).
Fibrele musculare sunt relativ mai lungi decât la adult, iar porţiunile
tendinoase sunt mai scurte, tonusul muscular fiind mai scăzut faţă de adult,
ceea ce favorizează efectuarea mai amplă a mişcărilor în articulaţii, dar
îngreunează realizarea unor mişcări fine de precizie. Copilul este dispus să
îndeplinească întotdeauna cu mai multă plăcere activităţile care implică
angrenarea flexorilor, deoarece muşchii flexori sunt mai bine dezvoltaţi decât
muşchii extensori.
Forţa musculară este redusă, dar sub efectul activităţii fizice, ea se
poate dezvolta treptat, fără a putea face faţă încordărilor musculare mari.
În concluzie putem spune că muşchii sunt relativ slab dezvoltaţi,
flexorii mai bine în comparaţie cu extensorii, ceea ce obligă instructorul
sportiv să acorde o atenţie sporită dezvoltării acestei mase musculare. Tonusul
muscular mai scăzut, permite efectuarea mai amplă a mişcărilor, dar este
defavorabil mişcărilor fine, precise. Forţa musculară este scăzută, iar
menţinerea constantă a echilibrului cere un efort suplimentar.
Reţeaua vasculară este relativ bine dezvoltată. Sarcina miocardului este
uşurată de o dezvoltare mai rapidă a arterelor de tip elastic. În acelaşi ritm se
dezvoltă venele, în special vena cavă inferioară. Capilarele sunt largi, numărul
lor creşte pe toată perioada pubertară în funcţie de natura şi intensitatea
solicitării musculaturii membrelor şi trunchiului.
Din literatura de specialitate reies o serie de date cu privire la valorile
medii ale frecvenţei cardiace în repaus la elevii de 8-10 ani (6,7).
Vârsta (ani) F.C. repaus
8 100 p/min.
9 98 p/min.
10 99 p/min.
11
Aparatul cardiovascular la această vârstă este relativ mult solicitat şi în
repaus în vederea satisfacerii nevoilor de irigare cu sânge a diferitelor ţesuturi
al căror metabolism este mai crescut în comparaţie cu al adulţilor. În efort,
intensificarea circulaţiei este limitată, reglarea neurohormonală a
homeostaziei circulatorii fiind deficitară.
Aparatul circulator are o importanţă deosebită în susţinerea efortului.
În cazul nostru aparatul respirator reprezintă un factor limitat al capacităţii de
efort (aerob), care se îmbogăţeşte treptat, odată cu dezvoltarea anatomo-
fiziologică a plămânilor şi muşchilor respiratori. Iată valori reieşite din
literatura de specialitate:
Vârsta
(ani)
F.R.
/min
Volumul
curent
(kg/cmc)
Total
cmc.
Capacitate
anatomică
Cap
acit
at
e
Greutate Volum
8 22 6 138 650 680 1600
9 21 5,9-6 164 700 780 1715
10 19-20 5,9 200 770 845 1900
Aparatul respirator este slab dezvoltat anatomic, dar în repaus satisface
cerinţele organismului în creştere fără dificultăţi. În condiţii de solicitări
suplimentare (efort) capacitatea funcţională se epuizează repede, ceea ce
constituie unul din factorii limitativi principali ai efortului la această vârstă.
12
2.2. Rolul exerciţiilor acrobatice în dezvoltarea capacităţilor
de orientare spaţio-temporală şi a motricităţii generale.
Orientarea în spaţiu, echilibru şi coordonarea reprezintă o funcţie de
bază în acţiunea statică sau dinamică a omului, asigură stabilitatea poziţiilor,
orientării şi executării mişcărilor.
În condiţii mecanice, echilibrul se manifestă după legi precise,
dobândind trei forme: stabil, instabil, indiferent.
Echilibru stabil se organizează atunci când forţele care acţionează
asupra organismului se confundă cu proiecţia centrului de greutate a corpului
pe suprafaţa de sprijin, având momentul de rotaţie zero.
Când proiecţia centrului de greutate cade spre limitele suprafeţei de
sprijin se trece spre echilibru instabil.
Dintre trăsăturile care definesc gradul de echilibru al corpului într-o
poziţie se remarcă: înălţimea centrului de greutate faţă de suprafaţa de
susţinere, mărimea suprafeţei de sprijin, înălţimea la care se lucrează şi timpul
menţinerii.
Echilibrul capătă valori crescute în execuţiile dinamice unde pe
parcursul mişcării se obţine un număr impresionant de momente mecanice
variate care, la rândul lor, devin tot atâtea cazuri de dezechilibru şi
instabilitate.
Segmentele corpului participă implicit la menţinerea echilibrului şi la
restabilirea lui, prin funcţia sa specială atât mecanică, cât şi fiziologică, fiind
considerat organ de echilibru, orientare şi coordonare a mişcărilor. Apoi
membrele inferioare şi superioare, prin varietatea posibilităţilor de mişcare,
trunchiul şi bazinul, prin diferitele răsuciri şi înclinări, uneori imperceptibile,
completează funcţia de echilibru a corpului.
Dinamica exerciţiilor de echilibru, orientare şi coordonare, este o
permanentă succesiune a pierderii echilibrului în direcţiile dorite şi
restabilirea lui datorită noului sprijin. Cu cât exerciţiile sunt mai bine însuşite,
13
cu atât proiecţia centrului de greutate cade în suprafaţa de sprijin, mişcările
sunt mai precise, iar efortul fizic şi nervos este mai scăzut.
Elementul component al îndemânării generale, capacitatea de orientare
spaţio-temporală, contribuie la însuşirea mai rapidă a mişcărilor complexe din
acrobatică. Gimnaştii trebuie să dispună de o bună funcţionare a
analizatorului vestibular în strânsă interdependenţă cu ceilalţi analizatori, care
să permită obţinerea unei tehnici superioare de execuţie.
Integritatea analizatorului vestibular nu ne poate spune totul despre
eficienţa sa în privinţa însuşirii şi perfecţionării actelor motrice complexe,
dacă nu raportăm funcţionalitatea la vârsta şcolară.
Capacitatea de orientare în spaţiu şi timp este greu de separat, fapt ce
provoacă unele dificultăţi pentru cercetare. În jurul vârstei de 13-14 ani,
capacitatea de orientare spaţio-temporală este apropiată ca valori de indicii
realizaţi de adulţi (Kasareva).
Într-un experiment la care au participat 360 de şcolari, Boloban şi
Sahliu, şi-au propus urmărirea perfecţionării funcţiei analizatorului vestibular
sub influenţa unor exerciţii care constau din săritură la plasa elastică, mişcări
rapide cu corpul în diferite direcţii. Testele utilizate de aceşti autori conţineau
probe de dinamometrie în timpul zborului, cu şi fără suprimarea analizatorului
vizual, pentru determinarea simţului artromuscular, înregistrarea oscilografică
a coordonării poziţiei verticale a corpului în timp ce subiectul era aşezat pe un
stabilograf, măsurarea funcţiei de revenire a analizatorului vestibular,
modificat experimental în poziţie obişnuită şi fără orientarea vizuală necesară.
Într-o altă etapă s-a urmărit vârsta la care excitaţiile acrobatice
complexe se pot însuşi mai repede şi mai corect şi a observat că aceasta este
între 8 şi 14 ani.
În final, s-a ajuns la concluzia că perfecţionarea funcţiei vestibulare sub
influenţa unui program special de antrenament nu se realizează într-un mod
egal. Eficienţa cea mai mare s-a constat la elevii de 9-11 ani. De asemenea, s-
a ajuns la concluzia că perioada cuprinsă între 8 şi 16 ani este caracterizată
printr-o creştere evidentă a stabilităţii reacţiilor vestibulare.
Execuţia perfectă a mişcărilor acrobatice complexe (rotaţii în faza de
zbor) se realizează la vârsta de 10-12 ani. Vârsta cea mai indicată pentru
14
învăţarea exerciţiilor fizice, situată după opinia Reader – Jurgen între 9-13
ani, permite însuşirea cu succes a unor mişcări de mare complexitate.
La această vârstă, indicii de perfecţionare a capacităţii de orientare în
spaţiu şi timp ating valori similare cu cele ale adulţilor şi prin urmare,
însuşirea mişcărilor dificile, este posibilă, cu atât mai mult confirmându-se şi
fenomenul de coborâre a vârstei la care se pot obţine rezultate de valoare.
Integritatea analizatorului vestibular permite perfecţionarea capacităţii
de orientare în spaţiu şi timp, prin creşterea capacităţii de informare asupra
raportului dintre poziţia corpului şi forţa gravitaţiei.
Modalităţile de dirijare a mişcărilor de diferite grade de dificultate sunt
şi ele diferite. Începătorii învaţă să deosebească cu oarecare aproximaţie
caracteristicile spaţio-temporale şi de încordare musculară, treptat desluşind şi
învăţând mecanismul de bază al mişcării.
Participarea analizatorului vestibular la perfecţionarea actelor motrice
este în strânsă legătură cu ceilalţi analizatori: kinestezic, vizual, tactil, auditiv.
Cu toate că nu s-a putut delimita cu precizie gradul de participare al
analizatorului vestibular la efectuarea mişcărilor complexe, rolul este
incontestabil.
Dezvoltarea capacităţii de orientare în spaţiu şi timp trebuie să fie
privită în strânsă interdependenţă cu aspectele biomecanice ale echilibrului
corpului. Unitatea actului motric complex, reclamă cercetarea acestuia în
deplină concordanţă cu cerinţele ramurii respective. Capacitatea de orientare
în spaţiu şi timp este implicată diferit în actele motrice conştientizate.
Practicarea organizată a exerciţiilor acrobatice angrenează întreaga
musculatură acţionând favorabil asupra dezvoltării simţului echilibrului şi
orientării în spaţiu, contribuind într-o mare măsură, la dezvoltarea tuturor
calităţilor motrice, îndeosebi a îndemânării şi stăpânirii de sine. Multe
exerciţii nu sunt grele şi de aceea se pot desfăşura în orice sală sau în aer
liber, cu instalaţii simple sau chiar fără acestea.
Deoarece copiii posedă capacităţi de a-şi însuşi de la o vârstă relativ
timpurie o mare parte din elementele specifice gimnasticii acrobatice, se
recomandă predarea ei în cadrul lecţiilor de pregătire. Condiţiile pe care le
solicită învăţarea acestor exerciţii sunt minore.
15
Astfel, jocurile acrobatice, întreaga gamă a elementelor acrobatice
statice (cumpăna, pod, stând pe cap etc.), se pot desfăşura pe o suprafaţă
netedă în sală, pe teren, fără folosirea unor aparate.
Lecţiile acrobatice conţin elemente statice şi dinamice din gimnastica
acrobatică şi legări de două sau mai multe elemente, jocuri dinamice, cu
caracter acrobatic, exerciţii speciale pentru dezvoltarea calităţilor motrice,
exerciţii pentru pregătirea aparatului locomotor, exerciţii de respiraţie şi de
relaxare etc.
Din punct de vedere metodic, din noianul de exerciţii acrobatice
accesibile acestei vârste, trebuie să se respecte principiul accesibilităţii cu cele
trei reguli ale sale: de la simplu la complicat, de la uşor la greu, de la cunoscut
la necunoscut.
16
2.3. Îndemânarea, calitate motrică de bază în dezvoltarea
capacităţii de mişcare a copiilor
În activitatea profesională ca şi în cea cotidiană, fiecare persoană este
nevoită să îndeplinească o mare varietate de acţiuni motrice în funcţie de
sarcinile şi scopurile urmărite de fiecare individ în parte, cât şi în funcţie de
solicitările cerute fiecărui individ de către societate.
Pentru a face faţă cu succes tuturor acţiunilor la care e supusă acea
persoană, ea trebuie să posede o mare varietate de deprinderi şi priceperi
motrice. Acestea nu se dobândesc de pe o zi pe alta, ci trebuie mai întâi
învăţate, repetate şi perfecţionate în condiţii mereu schimbătoare, un timp cât
mai îndelungat, pentru a putea fi utile în orice moment.
La baza efectuării deprinderilor motrice stă gradul de dezvoltare al
calităţilor motrice. Întreaga varietate de acţiuni motrice efectuate de un
individ în activitatea sportivă, profesională sau cotidiană se realizează corect
sau mai puţin corect în raport direct cu gradul de dezvoltare al calităţilor
motrice. Cu cât ele au o dezvoltare mai mare, cu atât deprinderile motrice se
realizează la parametrii ridicaţi şi performanţele sunt mai mari.
Îndemânarea este o calitate motrică foarte importantă; intervine în orice
situaţie în care o persoană trebuie să efectueze o acţiune motrică, de la cea
mai simplă până la cea mai complicată. Condiţionează însuşirea şi
perfecţionarea priceperilor şi deprinderilor motrice, a procedeelor tehnice şi
tactice, cât şi perfecţionarea celorlalte calităţi motrice (14). Este implicată în
toate acţiunile care necesită un anumit grad de coordonare, orientare în spaţiu,
de echilibru al întregului corp sau al segmentelor corpului, unele faţă de altele
sau faţă de mediul înconjurător, de o anumită precizie în execuţie a mişcărilor
în timp şi spaţiu.
Îndemânarea este solicitată atât de învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor
motrice, cât şi de aplicarea acestora în condiţii neobişnuite, impuse de
17
situaţiile mereu schimbătoare din mediul ambiant în care se desfăşoară orice
activitate.
Aria mare de participare a îndemânării în toate acţiunile desfăşurate
impune acordarea unei mai mari atenţii dezvoltării şi perfecţionării ei, prin
creşterea complexităţii şi dificultăţii lor, folosite pentru dezvoltarea ei pe toată
durata pregătirii.
În dicţionarul enciclopedic cuvântul “îndemânare” este explicat ca fiind
“capacitatea de a face repede şi cu pricepere un anumit lucru”, iar în paranteză
sunt trecute sinonimele care înlocuiesc în vorbirea curentă acest cuvânt:
iscusinţă, abilitate, dibăcie. În literatura de specialitate, definirea acestei
calităţi prezintă deosebiri semnificative. Îndemânarea este definită de I.
Şiclovan în “Teoria educaţiei fizice şi sportului” (24) ca o calitate motrică
deosebit de complexă reprezentată de capacitatea de a coordona, fie mişcările
unor segmente ale corpului, fie acţiuni de mişcare la care participă întregul
segment locomotor”. Această definiţie scoate în evidenţă activitatea
reglatoare a sistemului nervos central în efectuarea conştientă a mişcărilor
corpului.
O definiţie destul de cuprinzătoare este dată de Al. Mogoş şi Gh. Mitra
în “Dezvoltarea calităţilor motrice” şi anume: “ îndemânarea reprezintă
capacitatea – aptitudinea individului de a însuşi şi efectua mişcări motrice cu
grade de dificultate diferite, dirijând precis şi economic mişcările în timp şi în
spaţiu cu vitezele şi încordările necesare în deplină concordanţă cu condiţiile
impuse şi cu situaţiile ce apar pe parcursul efectuării acţiunii.” (14)
Deci, îndemânarea este calitatea psiho-fizică complexă, care se
evidenţiază atât în momentele rezolvării optime, a unor exerciţii motrice, în
cadrul activităţii de pregătire, cât şi în cea cotidiană, ajutând la formarea şi
perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice, asigurând aplicarea lor
adecvată la condiţiile cele mai variate.
Factorii care condiţionează manifestarea îndemânării
Îndemânarea constituie o calitate motrică care se manifestă la indici
valorici diferiţi în funcţie de mai mulţi factori. Distingem în manifestarea
îndemânării o componentă ereditară, ce constă în particularităţile diferiţilor
18
analizatori, de gradul de dezvoltare a dinamicii activităţilor corticale şi ale
relaţiei dintre primul şi cel de-al doilea sistem de semnalizare şi o
componentă educată, cea fizică, obţinută şi dobândită în urma actului
educaţional ce consta în experienţa anterioară şi nivelul de dezvoltare al
celorlalte calităţi motrice.
Dintre cele două componente de bază, ereditară şi fizică, ultima are o
însemnătate mai mare, însă nu trebuie neglijată nici prima. Aşa cum arăta
domnul Profesor Dr. Mihai Epuran în “Psihologia educaţiei fizice şi
sportului” (9), însemnătatea eredităţii consta în faptul că ea asigura fiinţei
umane condiţiile de bază, fundamentale ale dezvoltării somato-psihice, care
sub influenţa mediului şi educaţiei, se vor transforma în trăsături caracteristice
şi definitorii pentru individul uman. Dr. U. Şchiopu, citat de M. Epuran în
cartea mai sus menţionată subliniază acest fapt arătând că “deşi creierul ca
organ al reglării este aproape în întregime ereditar, nu conţine aproape deloc
programarea ereditară a reacţiilor cu mediul social, inteligenţa umană
constituindu-se în principal în raporturile directe dintre fiinţa umană şi
mediul social.”
După Mihai Epuran ereditatea este un proces de transformare a
informaţiei genetice – localizat pe cromozomi – care se desfăşoară conform
unor legi bine definite ce duc la dezvoltarea unor calităţi şi însuşiri ale
organismului bine determinat genetic, aflate într-un raport strâns cu condiţiile
exterioare mediului. În absenţa acestei informaţii genetice corespunzătoare,
aceste calităţi şi însuşiri nu vor putea evolua nici în cele mai optime condiţii
exterioare.
Cunoscutul genetician B. L. Astaurow, citat de Mihai Epuran scrie că
“un mediu neprielnic exterior ascunde posibilităţile nebănuite ereditare şi
conduce la apariţia unei forme nedezvoltate, în schimb, mediul prielnic
deschide uşile tuturor posibilităţilor potenţiale unei constituiri ereditare,
dezvoltându-se până la cel mai înalt nivel. Există totuşi o limită superioară şi
una inferioară în posibilităţile ereditare ale unei persoane, dată de informaţia
genetică pe care o moşteneşte de la părinţi, pe care nici o condiţie prielnică
sau neprielnică în dezvoltarea umană nu o poate schimba.”
19
Deci, în fiecare individ se află germenii unei dezvoltări logice,
biologice care se va concretiza în timpul evoluţiei sale, prin însuşiri şi calităţi
distincte în funcţie de condiţiile mediului şi a direcţionării educaţiei în sensul
acţiunii intense asupra acelor complemente care pot atinge cote maxime. De
fapt, în aceasta constă dirijarea ştiinţifică a procesului instructiv-educativ în
formarea şi educarea tinerei generaţii.
Dintre factorii ereditari, calitatea sistemului nervos central, valoarea
proceselor de coordonare a plasticităţii scoarţei deţine un loc important în
dezvoltarea îndemânării. Cu cât sistemul nervos central participă mai mult la
analiza, prelucrarea proceselor fundamentale, a excitaţiei şi inhibiţiei, mai ales
a inhibiţiei de diferenţiere, care stă la baza legăturilor temporale, cu atât va fi
mai mare valoarea participării îndemânării în activitatea desfăşurată.
Îndemânarea depinde considerabil de activitatea analizatorilor.
Posibilităţile omului în ceea ce priveşte însuşirea rapidă a mişcărilor şi
restructurarea lor, cresc direct proporţional cu capacitatea lor de a analiza cu
precizie mişcările pe baza informaţiilor primite de la analizator. Cu cât
analizatorii funcţionează mai bine, cu atât mai rapid sunt transmise sistemului
nervos central informaţiile corecte şi astfel, aceasta poate coordona precis şi
economic activitatea motrică depusă.
Îndemânarea depinde însă şi de relaţia ce există între primul şi al doilea
sistem de semnalizare. Cu cât această relaţie este mai strânsă, cu atât formarea
şi sintetizarea noţiunilor, abstractizarea şi generalizarea lor care duc la
dezvoltarea gândirii se fac mai rapid şi mai corect. Aceasta asigură formarea
imaginii reale asupra mediului înconjurător. Pe baza acestei imagini se
elaborează cele mai adecvate răspunsuri pentru integrarea corespunzătoare a
individului în mediul în care îşi desfăşoară activitatea.
Experienţa anterioară determină în foarte mare măsură calitatea şi forţa
de manifestare a îndemânării. Orice mişcare, oricât de nouă ar părea, se
execută pe baza unor legături temporare. În mod schematic se poate
reprezenta că omul construieşte de fiecare dată o mişcare nouă dintr-un număr
de fragmente elementare de legătură temporală, fiecare mişcare fiind însuşită
şi consolidată în procesul experienţei anterioare.
20
Cu cât rezerva de combinaţii motrice este mai mare, cu atât mai uşor îşi
va însuşi noile mişcări, cu atât mai înalt va fi nivelul de dezvoltare al
îndemânării.
Îndemânarea este influenţată de plasticitatea scoarţei, manifestată prin
posibilitatea de a combina mai multe stereotipuri dinamice elementare pentru
elaborarea unui răspuns complex în procesul formării şi elaborării
deprinderilor motrice noi, sunt perfecţionate şi mecanismele de coordonare,
analizatorii motrici, procesele de selectare, analiză şi comparare, asociere şi
generalizare a informaţiilor specifice activităţilor sistemului nervos central,
perfecţionări care se vor repercuta favorabil şi asupra dezvoltării îndemânării.
Nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice, influenţează pozitiv
manifestarea îndemânării. Există o interdependenţă între formele de
manifestare a tuturor calităţilor motrice, ele condiţionându-se reciproc.
Fiecare contribuie la dezvoltarea coordonării şi reglării fixe a proceselor
nervoase fundamentale, la dezvoltarea funcţiilor şi activităţii organelor la
creşterea capacităţii de efort şi a posibilităţilor integrării cât mai adecvate a
fiinţei umane în mediul în care trăieşte.
Fără a minimaliza importanţa celorlalte calităţi, putem afirma că
îndemânarea sete calitatea motrică cu cea mai mare fineţe şi complexitate.
Îndemânarea depinde prin excelenţă de calitatea sistemului nervos central
care dirijează şi conduce mişcările corpului omenesc în funcţie de cele mai
neprevăzute situaţii în care individul trebuie să-şi desfăşoare activitatea.
Din punct de vedere psihic, îndemânarea depinde de eficienţa,
priceperea propriilor mişcări şi a mediului ambiant, de iniţiativa, de motivaţia
şi intelectul cu care individul participă la acţiunile sale. Gândirea, inteligenţa,
determină în mare măsură nivelul îndemânării.
Treptele valorice ale îndemânării
Nivelul de dezvoltare al îndemânării se apreciază destul de greu, având
în vedere că este o calitate motrică complexă, depinzând de mai mulţi factori.
A.L. Mogoş şi Gh. Mitra precizează treptele valorice după care se poate
aprecia gradul de dezvoltare al îndemânării.
a) Gradul de dificultate ce constă în complexitatea acţiunii motrice.
21
Depinde de modalitatea de coordonare în execuţia acţiunii motrice,
coordonarea simetrică sau asimetrică, coordonarea succesivă sau simultană
ale unui sau mai multor segmente faţă de corp şi al întregului corp faţă de
mediu. Cu cât sporeşte gradul de complexitate al acţiunilor motrice, ce
trebuiesc însuşite sau utilizate, cu atât se complică şi procesele de coordonare
al contracţiilor şi relaxărilor diferitelor lanţuri musculare, în privinţa încadrării
mişcării în spaţiu şi timp. De exemplu, este mult mai uşor pentru un copil să
deplaseze braţele înainte cu păşirea unui picior înainte, decât să deplaseze în
acelaşi timp braţul stâng înainte, braţul drept sus iar picioarele prin săritură
laterală.
b) Indicele de precizie al încadrării mişcărilor în spaţiu.
Perceperea fiind a componentelor spaţiale: poziţia, direcţia şi
amplitudinea mişcării, asigură randamentul sporit în efectuarea acţiunilor
motrice, economie la efort fizic şi nervos şi evident, rapiditatea în execuţie.
Orientarea în spaţiu depinde de nivelul de perfecţionare a senzaţiilor
musculare, de gradul de coordonare al cooperării dintre analizatorul
proprioceptiv, de nivelul mişcărilor şi analizatorul vizual la care se adaugă
într-o anumită măsură şi analizatorul acustic. Deprinderile motrice stabile,
bine consolidate rezolvă această sarcină permiţând ca mişcările să fie
executate cu multă precizie, fineţe şi economie.
c) Indicele de viteză.
Se înţelege încadrarea mişcărilor şi coordonatelor de timp, frecvenţa şi
tempoul de execuţie al mişcărilor. Acest indice contribuie la aprecierea
timpului necesar efectuării mişcărilor de răspuns şi a timpului necesar pentru
efectuarea de adaptări şi corectări aduse mişcărilor conform situaţiilor nou
create în desfăşurarea acţiunilor.
d) Indicele de forţă (de încordare).
Se evidenţiază prin gradul de încordare cu care se execută mişcările şi
se asigură dezvoltarea dezinvoltă, rapidă şi precisă a mişcărilor. Prezenţa lui
în execuţia mişcării atestă un nivel ridicat de îndemânare. Copiii mai puţin
îndemânatici au execuţii rigide, încordări exagerate şi fac risipă de energie.
Indicele de precizie, raportat la gradul de încordare musculară, denumit de
Zaţiorski şi “coeficientul acţiunii utile” se obţine raportând consumul de
22
energie la lucrul efectuat. Cu cât acest consum va fi mai mic, cu atât
îndemânarea va fi mai mare.
e) Indicele de sincronizare a acţiunilor proprii dependente de
parteneri şi adversari.
Este întâlnit frecvent în desfăşurarea jocurilor de mişcare şi sportive.
Sincronizarea propriilor acţiuni cu acţiunile partenerului, dependent de
acţiunile adversarului, presupune indici de precizie sporiţi, necesari adaptării
şi corectării frecvente aduse exerciţiilor efectuate, manifestarea îndemânării în
condiţii variate şi neobişnuite, în condiţii neexersate în prealabil. În această
ultimă situaţie, îndemânarea se manifestă în condiţiile întrunirii tuturor
celorlalţi indici, care ridică gradele de complexitate ale coordonării mişcării,
proceselor şi funcţiunilor organismului, care este implicat în desfăşurarea
activităţii motrice.
Din cele prezentate se poate aprecia că îndemânarea este o calitate
motrică care are un caracter specific nu numai în funcţie de sportul practicat,
dar şi de particularităţile individuale. Un copil poate fi îndemânatic la un sport
şi neîndemânatic la un altul. Factorii care determină îndemânarea sunt
perfectibili, îmbunătăţirea nivelului de dezvoltare al îndemânării putând fi
atins printr-o pregătire sistematică. Dezvoltarea îndemânării se realizează prin
învăţarea continuă a unor deprinderi motrice noi, complexe, în condiţii cât
mai variate. Există multe procedee prin care se exprimă variabilitatea
exersării, aşa cum reiese din tabelul de mai jos:
Nr.
crt.Procedee Mijloace Funcţionalitatea
1.
Folosirea
poziţiilor
neobişnuite
Stând pe antebraţe şi rostogolire
înainte
Dezvoltă simţul
echilibrul şi forţa
specifică
2.
Executarea în
sens opus a
mişcărilor
Aşezat ghemuit cu spatele spre
direcţia de alergare; ridicare,
întoarcere, alergare şi roată
laterală spre stânga şi spre
dreapta; salt înainte cu întoarcere
spre partea neîndemânatică
Perfecţionează
elementele în stare de
oboseală. Educă
ambidextria, dezvoltă
capacitatea de orientare
în spaţiu şi timp.
23
Nr.
crt.Procedee Mijloace Funcţionalitatea
3.
Schimbarea
vitezei sau
tempoului de
execuţie a
mişcării
Executarea a 3-4 rostogoliri cu
creşterea treptată a vitezei de
rotaţie; mers în mâini, 3 păşiri
lente, 3 păşiri cu viteză crescută
Dezvoltă capacitatea de
orientare în spaţiu şi
timp de a apreciere a
vitezei şi a modificărilor
ritmului.
4.
Schimbarea
suprafeţei de
aterizare
Săritură în adâncime cu întoarcere
de 360° şi oprirea la un punct fix
Dezvoltă capacitatea de
orientare în spaţiu şi
timp şi precizia execuţiei
la aterizare
5.
Schimbarea
procedeului de
executare a
mişcării
Salt înainte la sol cu tehnica
veche. Salt înainte la sol cu
tehnica nouă.
Perfecţionarea
elementului
6.
Complicarea
exerciţiului prin
mişcări
Săritura peştelui şi lovirea unei
mingi aruncate de către un
partener înainte de rostogolire.
Stând pe mâini cu bărbia în piept
Dezvoltă capacitatea de
autocontrol prin mişcări
suplimentare şi diferite
7.
Schimbarea
acţiunilor în
execuţiile în grup
Câte două rostogoliri sub formă
de joc. Stând pe mâini pe gleznele
unui partener, apoi se schimbă
Perfecţionează elementul
şi sporeşte activitatea
Învăţarea şi perfecţionarea mişcărilor acrobatice reprezintă un proces
de pregătire îndelungat, care necesită o aplicare creatoare a cunoştinţelor
despre îndemânare în scopul perfecţionării elementelor acrobatice încă de la o
vârstă fragedă. La această vârstă, curba învăţării are o ascensiune rapidă,
exersarea în condiţii variate constituind o premisă a iniţierii timpurii, în
general, în sporturile în care reclamă o bună coordonare.
24
2.4. Aspecte fiziologice şi psihologice ale dezvoltării
echilibrului, orientării în spaţiu şi coordonării
Baza fiziologică a acestei calităţi constă în capacitatea scoarţei şi a
formaţiunilor corticale interesate în mişcare, rezultând o mişcare fină,
coordonată, diferenţiată, raţională.
Realizarea acestor funcţii se face numai dacă este integră funcţionarea
analizatorilor, a receptorilor care transmit excitaţiile sistemului nervos central,
care informează despre tot ce se întâmplă în organism şi în afara lui. Funcţia
echilibrului, a orientării în spaţiu şi a coordonării, este prezentă în toate
activităţile omului, începând cu starea de repaus până la cele mai variate şi
dificile poziţii sau mişcări, atât în activitatea sportivă, cât şi în cea practică.
Echilibrul, orientarea în spaţiu şi coordonarea se asigură prin colaborarea mai
multor simţuri: simţul echilibrului, orientării în spaţiu şi coordonării, tactil,
kinestezic, vizual şi auditiv.
a) Simţul tactil
Cu ajutorul simţului tactil căpătăm informaţii de presiuni şi tracţiuni.
Excitarea corpurilor tactile este provocată de orice deformare a suprafeţei
cutanate sub acţiunea unei forţe mecanice. Această deformare a suprafeţei
cutanate se poate produce fie prin acţiunea unor forţe mecanice din mediul
înconjurător prin contactul obiectelor cu pielea dar şi prin greutatea proprie a
corpului ce apasă asupra tălpilor sau altor regiuni ale corpului, fie din acţiunea
forţelor mecanice care rezultă din activitatea musculaturii scheletice. Prin
urmare, nu numai atingerea suprafeţelor cutanate, dar şi toate mişcările din
diferite articulaţii ale corpului care duc la deplasarea sau deformarea pielii din
regiunile corespunzătoare, excită receptorii tactili.
b) Simţul muscular
Selenov a caracterizat simţul muscular ca fiind: “suma senzaţiilor care
însoţesc orice mişcare a membrelor corpului nostru şi orice modificare în
poziţia lor reciprocă. Aceste senzaţii sunt elaborate de analizatorul motor, al
25
cărui segment periferic este reprezentat prin proprioceptorii situaţi la nivelul
muşchilor, tendoanelor, ligamentelor şi suprafeţelor articulare. Ei sunt excitaţi
prin contracţia şi întinderea muşchilor şi tendoanelor, de tensiunile excitate
asupra ligamentelor din capsula articulară, de apăsarea şi frecarea suprafeţelor
articulare.
Sensibilitatea proprioceptorilor, inconştientă, de la nivelul muşchilor,
tendoanelor şi articulaţiilor, este transmisă către creierul mic, iar sensibilitatea
conştientă, cât şi cea tactilă este transmisă prin bulb la talamus de unde
pornesc impulsuri în două direcţii:
1. – spre muşchii de la baza creierului de unde pleacă impulsuri descendente
pentru reglarea motricităţii;
2. – spre lobul parietal al scoarţei cerebrale unde impulsurile se transformă în
senzaţii conştiente.
Simţul muscular declanşează o serie de reflexe tonice care apar la
modificările poziţiei corpului şi a segmentelor sale, în special ale capului.
Orice modificare a poziţiei corpului provoacă excitarea receptorului
aparatului vestibular, care declanşează pe cale reflexă modificarea gradului de
contracţie a muşchilor cefei. Astfel, sunt excitaţi proprioceptorii prin aceşti
muşchi ce influenţează la rândul lor, tot pe cale reflexă, tonusul muşchilor
membrelor şi spatelui precum şi a diafragmului, care schimbă nivelul de
excitaţie în funcţie de diferitele poziţii ale corpului. Pe baza informaţiilor
primite de proprioceptorii organismului, sistemul nervos central asigură
coordonarea tuturor mişcărilor noastre.
c) Simţul kinestezic
Acest simţ se perfecţionează pe durata mai multor ani, ajungând la un
nivel superior în jurul vârstei de 16 ani.
d) Simţul vizual
Cantitatea informaţiilor percepute de analizatorul vizual este de 80%
din totalul informaţiilor cu privire la mediul extern, fapt pentru care rolul
analizatorului vizual în orientarea spaţială este inegalabil. Totuşi omul îşi
poate da seama de poziţia corpului său sau părţilor sale cu ochii închişi sau pe
întuneric, tocmai datorită faptului că perceperea poziţiei se realizează cu
ajutorul proprioceptorilor şi a receptorilor tactili.
26
e) Simţul auditiv
Pentru om, simţul auditiv are o importanţă deosebită, deoarece îl ajută
să se orienteze după zgomote în mediul înconjurător. Totuşi, rolul
preponderent îl deţine simţul echilibrului, al orientării şi coordonării care îşi
are sediul în aparatul vestibular. Toate aceste simţuri colaborează în
orientarea corpului în spaţiu şi în informarea scoarţei despre poziţia lui sau a
diferitelor segmente.
f) Simţul echilibrului, al orientării şi coordonării
Aparatul vestibular este format din trei canale semicirculare şi un
aparat otolitic care este format la rândul său din utriculă şi saculă,
componente formate dintr-o cavitate umplută cu endolimfă. Pereţii cavităţii
sunt căptuşiţi cu epiteliu, cu excepţia unei porţiuni care poartă numele de
maculă, unde există un epiteliu cilindric ce conţine celule de susţinere şi
celule ciliate cu prelungiri fine îndreptate spre cavitate. În afară de aceste
formaţiuni, în cavitatea saculei există mici cristale de calciu conglomerate
într-o grămăjoară, precum şi plăcuţa otolitică. Aparatul otolitic percepe
fiecare modificare a forţei gravitaţiei, începutul şi sfârşitul unei mişcări
rectilinii uniforme, o accelerare şi o încetinire rectilinie precum şi o
modificare a forţei centrifuge. Funcţia otolitelor utriculei asigură menţinerea
corpului în poziţie verticală. O contracţie sau o relaxare la timp a flexorilor şi
extensorilor corectează înclinarea înainte sau înapoi. Sistemul canalelor
semicirculare percepe începutul şi sfârşitul unei mişcări uniforme de
întoarcere şi accelerare unghiulară. În acest caz, terminaţiile nervoase din
dilatările canalelor suferă presiunea endolimfei. Ca rezultat apar reflexele
tonice în musculatura extremităţilor, a gâtului şi a ochilor. În condiţiile
activităţii organismului aceste două sisteme – aparatul otolitic şi canalele
semicirculare – nu sunt excitate niciodată separat.
Sistemul echilibrului, orientării şi coordonării contribuie la cunoaşterea
poziţiei corpului faţă de cap, direcţionarea mişcărilor şi poziţia corpului faţă
de mediul înconjurător.
Activitatea reflexă a aparatului vestibular asigură coordonarea
mişcărilor şi reacţiilor de echilibrare, de revenire în poziţia normală, atunci
când corpul se află într-o poziţie puţin obişnuită. De asemenea, aparatul
27
vestibular asigură şi alte reflexe provocate de mişcările de rotaţie în jurul unei
axe, rostogoliri, piruete, răsturnări, având o importanţă mare în executarea
elementelor acrobatice. Reflexele vestibulare sunt însoţite de obicei de
reflexele proprioceptorilor din muşchi şi articulaţii care le întregesc şi le
uşurează în efectuarea în conformitate cu scopul propus.
Deşi cea mai mare parte a activităţii vestibulare este născută, datorită
faptului că cea mai fină parte a analizatorului se află în scoarţa cerebrală,
permite formarea multiplelor reflexe condiţionate care întăresc şi inhibă
reacţii naturale ale aparatului vestibular. În procesul instructiv-educativ este
necesar să se acorde o atenţie deosebită folosirii largi a efectelor de
echilibrare. Perfecţionarea mişcărilor corpului în spaţiu asigură o bună şi
precisă execuţie a acţiunilor.
Educarea simţului echilibrului, orientării în spaţiu şi coordonării este
posibilă în special atunci când, se ţine seama de legile formării reflexelor
vestibulare.
Faptul acesta apare evident dacă aplicăm principiul conexiunii inverse,
formulat cu aproape un veac în urmă de N.A. Bernestein. Vom urmări schema
conducerii mişcărilor care ne arată drumul parcurs de excitaţia primită de la
sistemul nervos central şi informaţiile permanente asupra naturii excitaţiei,
prin excitaţii nou create pentru perfecţionarea continuă a mişcării.
Sectoarele centrale ale analizatorilor prelucrează informaţiile venite de
la receptor, creând percepţii, schiţa mişcării, construcţia ritmică şi structura de
forţă a acesteia, caracterul acţiunii reciproce dintre diferitele segmente ale
corpului, gradul de echilibru şi pierderea acestuia.
Sistemul de confruntare compară permanent desfăşurarea exerciţiului
cu acele programe care au fost formate în sistemul de programare, evidenţiind
caracterul şi gradul dezacordului dintre mişcarea reală şi proiectul ei. Aceste
date sunt transmise sistemelor de programare unde se formează corectările
necesare astfel ca execuţia să fie cât mai aproape de forma iniţială
programată.
În procesul instruirii este necesar să se aplice în mod deosebit principiul
enunţat de Magmes despre rolul conducător al corpului în buna executare a
28
mişcărilor, datorită faptului că el se bazează pe folosirea foarte largă a
reflexelor vestibulare.
Deci, cunoscând activitatea simţurilor (care este una din cele trei
componente ale mişcării) care iau parte la echilibrarea, orientarea în spaţiu şi
coordonarea, care reprezintă aspectul conştient, cât şi a reacţiilor reflexe
proprioceptive şi vestibulare, care reprezintă aspectul inconştient, reflex, în
procesul de instruire prin exerciţii specifice, respectând principiul învăţării, se
va forma un bagaj cât mai bogat de reflexe, făcând astfel posibilă dezvoltarea
echilibrului şi coordonării care stau la baza îndemânării, ca important proces
al activităţii organismului, îndeplinit de sistemul nervos central.
Procesele de coordonare, ca multiple aspecte ce intervin în efectuarea
acţiunilor motrice explică caracterul complex al îndemânării şi
intercondiţionarea ei cu celelalte calităţi – forţa, rezistenţa, viteza – cu
priceperile şi deprinderile motrice, realizându-se o legătură organică între
amplitudine, direcţie, grad de contracţie, în scopul perfecţionării ei.
A. Demeter în “Fiziologia Educaţiei Fizice” precizează că intervenţia
sistemului nervos central în îndemânare înseamnă coordonarea şi corectarea
mişcărilor.
Din punct de vedere psihologic, la baza dezvoltării îndemânării stau
calitatea senzaţiilor, percepţiilor şi reprezentărilor, cât şi nivelul intereselor, a
motivaţiei şi a participării afective a individului. Cu cât aceste procese se
desfăşoară cu mai mare rapiditate şi acurateţe, cu atât nivelul de participare al
îndemânării este mai mare.
29
CAPITOLUL III
ORGANIZAREA CERCETĂRII
3.1. Etapele de organizare ale activităţii
Experimentul pe care mi l-am propus să-l realizez, în vederea găsirii
răspunsului la ipoteza formată şi anume: “Folosirea în lecţiile de educaţie
fizică la clasele I-IV a exerciţiilor acrobatice şi a jocurilor de mişcare, poate
perfecţiona într-o mai mare măsură dezvoltarea echilibrului, orientării şi
coordonării mişcărilor, calităţi necesare învăţării mai rapide şi mai durabile a
mişcărilor şi deci o eficienţă mai mare în procesul instructiv educativ”, s-a
desfăşurat pe parcursul anului şcolar 2008-2009 între lunile noiembrie şi
aprilie.
M-am decis să abordez teoretic şi practic această problemă la Şcoala
„Constantin Săvoiu” din Târgu-Jiu, la clasele a IV-a A şi a IV-a B.
Am efectuat cu grupele cuprinse în experiment trecerea testelor
stabilite, obţinând datele iniţiale ale experimentului. Am realizat planificarea
mijloacelor şi obiectivelor lecţiilor în perioada experimentului.
Pentru a evidenţia dacă am realizat o creştere a indicilor îndemânării,
am efectuat două teste: testul iniţial şi testul final.
30
3.2. Obiectivele lucrării şi scopul urmărit
Cu toate că în programa şcolară nu sunt prevăzute lecţiile de educaţie
fizică la clasa a IV-a, lecţii speciale de acrobatică pentru dezvoltarea
calităţilor motrice de bază, aceasta este foarte scăzută din diferite cauze
(condiţii materiale precare sau lipsa unor cadre de specialitate). Marea
majoritate a copiilor nu au simţul echilibrului, orientării şi coordonării
dezvoltat corespunzător. Din această cauză, derularea iniţierii în jocurile
sportive se face cu mare greutate.
Obiectivul lucrării este de a realiza aceste deprinderi motrice prin unele
mijloace din gimnastica acrobatică şi jocuri de mişcare. Având în vedere
vârsta fragedă a copiilor aceste mijloace vor fi din cele mai simple, pornind de
la exerciţii individuale, cu o tehnică adecvată, dar fără rigorile execuţiilor
gimnasticii, continuând cu exerciţii pe perechi, în grup, jocuri de mişcare,
ştafete şi parcursuri aplicative.
Scopul urmărit în derularea experimentului a fost de a stabili cele mai
adecvate mijloace pentru dezvoltarea echilibrului, orientării şi coordonării
pentru creşterea eficienţei în lecţiilor de educaţie fizică. Am încercat să
stabilesc forma de transfer în cadrul lecţiilor de educaţie fizică.
Şcoala „Constantin Săvoiu” din Tg.-Jiu cu clasele I-VIII dispune de o
bază materială deosebită, cu o sală de sport cu dimensiunile: L = 25 m, l = 15
m, bine utilată.
Terenul şcolii, cu dimensiunile de L = 40 m şi l = 20 m, este amenajat
pentru practicarea miniatletismului, handbalului şi fotbalului.
31
3.3. Problemele şi sarcinile cercetării
Pe parcursul desfăşurării cercetării, de la concepere şi până la
activitatea practică, concretă a experimentului, s-au ivit o multitudine de
probleme. Rezolvarea lor a contribuit la realizarea în final a acestei lucrări.
Dintre problemele şi sarcinile mai importante amintim:
documentarea în vederea abordării teoretice a lucrării;
alegerea probelor în vederea realizării măsurătorilor formelor de
manifestare a îndemânării;
elaborarea, selecţionarea şi sistematizarea exerciţiilor în vederea stabilirii
celor mai eficiente structuri, eşalonarea mijloacelor pe perioade şi lecţii de
pregătire;
stabilirea grupei experimentale, efectuarea probelor de control şi aplicarea
structurilor de exerciţii selecţionate şi planificate în lecţiile de pregătire;
urmărirea rezultatelor obţinute în activitatea practică la fiecare lecţie;
verificarea activităţii prin efectuarea de probe de control parţiale,
regândirea şi restructurarea activităţii viitoare;
recoltarea datelor iniţiale şi finale, prelucrarea lor statistică în vederea
analizei şi generalizării activităţii desfăşurate;
redactarea materialului şi gruparea mijloacelor folosite în desfăşurarea
cercetării.
32
3.4. Metode de lucru
În timpul desfăşurării elaborării lucrării şi a experimentului, am folosit
următoarele metode de cercetare:
- studiul literaturii de specialitate şi a programelor;
- observaţia pedagogică;
- metoda experimentului;
- metoda statistico-matematică;
- metoda reprezentării grafice a rezultatelor.
Aceste metode de lucru au asigurat rezolvarea problemelor şi sarcinilor
lucrării, ajutând la prelucrarea şi aprecierea rezultatelor obţinute pe toată
desfăşurarea experimentului şi elaborării lucrării.
33
3.5. Criterii şi tehnici de evaluare
Una din problemele cele mai grele ivite, a fost găsirea celor mai bune
probe de control, prin care să se măsoare cât mai obiectiv valoarea formelor
de manifestare ale îndemânării. Din multitudinea probelor şi testelor existente
în literatura de specialitate şi conform ideilor proprii am selecţionat
următoarele probe şi teste pentru a putea aprecia cu mai mare exactitate
indicii de manifestare a componentelor îndemânării: echilibrul, orientare în
spaţiu şi coordonare.
TESTE PENTRU ORIENTARE ÎN SPAŢIU (O.S.)
1) Subiectul se află în poziţia stând în centrul unui cerc gradat de la 0°
la 360° având subdiviziuni din zece în zece grade. Cercul are o rază
de 50 cm. Prin săritură, subiectul realizează o întoarcere în aer în ax
longitudinal. Se notează numărul de grade parcurs de către subiect
prin respectiva săritură. Se execută de două ori, o dată spre stânga, o
dată spre dreapta, după care se face media celor două sărituri.
2) Subiectul se află în poziţia stând, legat la ochi. Este rotit de 3x360°
de către profesor după care trebuie să parcurgă singur o distanţă de
3 m spre o ţintă. Se notează abaterea spre stânga sau spre dreapta
faţă de centru.
TESTE PENTRU ECHILIBRU (E)
1) Subiectul merge pe o bancă de gimnastică întoarsă. Trebuie
parcursă întreagă lungime a băncii astfel încât să atingă capătul opus
cu piciorul, după care parcurge aceeaşi distanţă cu spatele. Este
cronometrat timpul efectuat.
2) Din poziţia stând subiectul execută următoarele acţiuni motrice:
rostogolire pe saltea, alergare cu păşire în 6 cercuri dispuse paralel
34
şi alternativ la o distanţă de 0,5 metri unul faţă de celălalt, oprire cu
un picior în cumpănă. Se măsoară timpul de menţinere a cumpenei.
TESTE PENTRU COORDONARE (C)
1) Plecare din poziţia stând în faţa a două bănci de gimnastică dispuse
longitudinal, paralele, care se parcurg prin mers cu câte un picior pe
fiecare bancă, săritură cu amortizare, conducerea unei mingi pe o
distanţă de 5 m, oprirea mingii într-un cerc urmată de o rostogolire,
ocolirea unui fanion, întoarcere şi lovirea mingii cu piciorul, astfel
încât aceasta să treacă printr-o poartă (1/1 m) aşezată la 3 metri
lateral. Se revine la punctul de plecare. Se cronometrează
parcurgerea traseului.
2) Din stând, rostogolire pe saltea, alergare cu aşezarea alternativă a
picioarelor în 4 cercuri desenate pe sol (dispuse paralel şi alternativ
la 0,5 metri unul faţă de celălalt), alergare 5 metri şi săritură pentru
a atinge o mingie atârnată la o înălţime convenabilă, după care
urmează alergare cu spatele pe o distanţă de 5 metri. Se
cronometrează timpul de parcurgere al traseului.
35
3.6. Exerciţii acrobatice folosite în lecţia de educaţie fizică pe
parcursul experimentului
Exerciţiile acrobatice preconizate a fi folosite în derularea
experimentului, au fost selectate analitic în urma studierii programei de
învăţământ la clasele I-IV, observaţiilor făcute în timpul testărilor şi cerinţelor
adaptabilităţii şi transferului în educaţia fizică. De altfel, pe lângă rolul de
creştere a capacităţii motrice, aceste exerciţii acrobatice au rolul de a învăţa
copiii să aterizeze după o săritură sau să evite accidentarea în cazul
căzăturilor.
De la început trebuie arătat faptul că tehnicile de execuţie îşi păstrează
caracteristicile gimnasticii, pe când modul de execuţie nu păstrează stilul
gimnasticii. Aceasta datorită faptului că un stil gimnastic nu ar fi benefic unor
execuţii ajutătoare în educaţia fizică.
Deci, păstrând principiile didactice de învăţare, s-a trecut prin toată
metodologia de învăţare a fiecărui element. Pe parcursul însuşirii
deprinderilor, ele erau executate în partea pregătitoare a lecţiei (încălzirea), ca
mijloc de pregătire a aparatului locomotor pentru efort. Astfel, s-a realizat o
învăţare rapidă şi o repetare a lor, în vederea stabilirii fiecărui exerciţiu în
parte.
În continuare, aceste exerciţii erau introduse în partea fundamentală a
lecţiei ca părţi a jocurilor şi parcursurilor aplicative.
EXERCIŢII ACROBATICE FOLOSITE
A. DINAMICE
1. Rulare înapoi cu revenire;
cu trecere în stând pe omoplaţi;
cu atingerea solului peste cap cu
picioarele;
36
înainte cu corpul întins (bărcuţa);
cu trecere în stând pe genunchi;
cu picioarele apropiate;
cu picioarele depărtate.
laterale întins;
ghemuit.
2. Rostogolire înainte din stând ghemuit;
din stând depărtat.
înapoi din stând ghemuit;
din stând depărtat;
pe o înălţime;
din săritură;
prin cerc;
legate 2 – 3 – 4;
cu săritură dreapta şi întoarcere 180-
360°;
la comandă din alergare;
după o piruetă;
peste un umăr.
laterală întins;
ghemuit;
cu sau fără grupare;
peste un umăr;
legate.
3. Răsturnări laterale stânga (fără trecere prin stând pe
mâini);
dreapta.
B. STATICE
1. Cumpăna pe un picior cu picioarele întinse;
cu picioarele îndoite;
cu un picior: - înainte;
- înapoi;
- lateral;
37
din rostogolire;
din săritură;
din întoarcere.
2. Stând pe omoplaţi cu sprijinul mâinilor pe şold şi pe sol.
3. Stând pe mâini şi pe cap ghemuit;
întins;
picioarele depărtate;
cu rostogolire înainte.
4. Exerciţii pregătitoare pentru stând pe mâini:
roaba cu partener;
la perete;
la scara fixă.
JOCURI DE MIŞCARE ŞI PARCURSURI APLICATIVE CU FOLOSIREA
ELEMENTELOR ACROBATICE
JOCURI DE MIŞCARE
Leapşa pe ghemuite
Se stabileşte spaţiul de joc. Copiii se răspândesc în acest spaţiu. Se
alege un prinzător care urmăreşte jucătorii. Jucătorul prins devine prinzător.
Pentru a fi mai uşor de recunoscut prinzătorul, va purta un obiect distinct pe
care îl transmite celui prins. Copilul poate scăpa de prinzător, dacă în clipa în
care acesta se apropie de el se ghemuieşte.
Leapşa în perechi
Jocul este asemănător cu cel dinainte, diferenţa constând în faptul că
jucătorul pentru a scăpa de prinzător trebuie să se prindă de mână cu un coleg.
Bucheţelele
Jucătorii se deplasează la început în mers, apoi în alergare, câte unul.
La un moment dat conducătorul jocului strigă un număr, de exemplu 2.
Jucătorii care nu reuşesc să se grupeze sau rămân în afară vor fi penalizaţi cu
câte un punct. Vor fi câştigători toţi elevii care nu au suferit penalizări.
Târăştete şi fugi
38
Copii aşezaţi pe două rânduri, cu faţa spre profesor. Rândul din faţă stă
în poziţia depărtat, iar cel din spate ghemuit. La semnal, copiii din spate trec
pe sub picioarele celor din spate, alergând până la o linie fixată şi revin
aşezându-se în rândul întâi cu picioarele depărtate, dând astfel posibilitatea şi
celorlalţi copii să execute târârea şi alergarea. Jocul se repetă de 2-3 ori.
Mers în echilibru cu diferite poziţii ale braţelor
Mers pe banca de gimnastică înainte, înapoi şi lateral. Se va executa
mersul în echilibru cu poziţii diferite de braţe: mers cu braţele lateral, cu
palmele în sus, cu palmele la ceafă, cu braţele încrucişate la spate.
Mers în echilibru cu trecere peste obstacole
Pe banca de gimnastică vor fi aşezate 2-3 mingi peste care copiii
trebuie să sară fără să le atingă şi fără să se dezechilibreze.
Mers cu pasul schimbat pe banca de gimnastică
Pasul schimbat se va învăţa şi se va exersa mai întâi pe sol. Piciorul
stâng în faţă. Se execută un pas cu stângul, apoi piciorul drept se alătură
rămânând în spatele piciorului stâng. Se face apoi pas cu dreptul şi se alătură
piciorul stâng. După ce pasul schimbat a fost însuşit mai întâi pe sol, se
exersează pe banca de gimnastică, chiar pe partea îngustă a ei.
Mers în echilibru cu mânuirea diferitelor obiecte
Mers pe partea lată a băncii de gimnastică la început, apoi pe partea
îngustă cu balansarea braţelor înainte şi înapoi având în fiecare mână câte un
obiect.
Mers cu alergare cu trecere pe sub obstacole
Copii vor fi împărţiţi în cât mai multe echipe (4-6 în echipă) astfel încât
să nu aştepte prea mult. Obstacolele se vor improviza din corzi de sărit,
bastoane, crengi, etc. Fiecare copil va executa parcursul mai întâi din mers,
apoi din alergare, purtând câte două mingi, pe care va încerca să le transmită
următorului fără să le scape jos. Cu aceleaşi materiale se vor improviza
obstacole peste care va trebui să treacă. La început din mers, apoi din alergare
şi săritură. Distanţa dintre obstacole va fi de 5-6 metri, iar înălţimea lor între
20-40 cm.
Jocuri în echilibru
Copii în şir merg şi aleargă pe urmele făcute de primul copil.
39
Mingea prin tunel
Jucătorii sunt aşezaţi pe şiruri cu picioarele depărtate (3-4 făcând un
tunel). Primul din fiecare echipă are o minge. La semnalul dat, jucătorii cu
minge o rostogolesc printre picioare, ceilalţi sunt atenţi şi ajută împingând
mingea cu mâinile către ultimul jucător din echipă. Acesta prinde mingea şi
fuge cu ea prin dreapta şirului său, se aşează în faţa echipei, cu picioarele
depărtate şi o rostogoleşte din nou printre picioare. Jocul continuă astfel până
când primul jucător din fiecare echipă, revine în capul şirului. Echipa al cărei
prim jucător a revenit cel dintâi la locul său este câştigătoare. Dacă un jucător
aruncă mingea afară din tunel el trebuie să o aducă şi să o repună din acel loc
mai departe în joc.
Ştafeta combinată
Se împart copii în 4-6 echipe egale în spatele unei linii de plecare. La
distanţa de 15-20 metri se va combina alergarea, săritura peste două linii trase
pe sol şi şutarea unei mingii la ţintă.
Roaba
Se formează 2-3 echipe de câte 4-6 jucători şi se aliniază pe şiruri
alăturate la intervale de 2-3 paşi. Transportul se execută pe perechi, în formă
de ştafetă. Unul dintre jucători ia poziţia sprijin culcat facial cu picioarele
depărtate, iar al doilea jucător îi apucă picioarele cu palmele sub genunchi şi
le ridică la înălţimea şoldurilor. În această poziţie jucător culcat se deplasează
pe braţe iar perechea lui pe picioare. Deplasarea se poate face atât înainte cât
şi înapoi. Distanţa va fi de 6-8 metri iar perechile de greutăţi apropiate.
Învăţarea săriturii peste capră
Se începe mai întâi cu învăţarea aterizării, apoi a elanului şi a bătăii.
Elanul constă dintr-o alergare energică, iar bătaia se face pe trambulină, pe
vârfuri, braţele fiind trimise înainte în sprijin pe capră. Se repetă de mai multe
ori. Aterizarea se învaţă prin sărituri în adâncime de pe o bancă de gimnastică
cu desprindere de pe ambele picioare, apoi de pe una - două cutii de ladă.
Aterizarea trebuie să fie elastică pe vârfuri, cu genunchi uşor îndoiţi. În
vederea perfecţionării săriturii se măreşte treptat înălţimea aparatului, iar
trambulina se depărtează.
Alergare cu trecere pe sub obstacole
40
Colectivul de elevi se împarte în două grupe egale. Jumătate din copii
sunt în linie cu lanţ de braţe. Cealaltă jumătate este aşezată la o distanţă de
10-15 metri în spatele unei linii. La semnal aceştia aleargă, trec pe sub lanţul
de braţe şi revin la loc în spatele liniei d plecare. După 2-3 repetări rolul
grupelor se schimbă.
Tancuri
Jucătorii se aşează pe perechi, în linie pe două rânduri cu intervale şi
distanţe între executanţi. Rândul din spate (2) se află depărtat, cel din faţă (1)
se culcă pe spate cu picioarele depărtat. Rândul 1 ridică picioarele, iar
jucătorii din ambele rânduri se apucă reciproc cu mâinile de deasupra gleznei.
În această formaţie, nr. 2 se rostogoleşte înainte (prin îndoirea genunchilor şi
aplecarea trunchiului în faţă) fără să-şi desprindă mâinile de pe picioarele
partenerului. În momentul rostogolirii nr.2, nr. 1 este tras şi ridicat de jos,
după care continuă şi el aceeaşi mişcare.
Lupta călare
Jucătorii se împart pe perechi şi se răspândesc în sală. Câte unul din
fiecare pereche se aşează pe genunchi cu sprijin pe palme (în 4 labe), aceştia
fiind caii, iar ceilalţi încalecă pe spatele lor. “Călăreţii” încep lupta prin
apucare şi tracţiuni de mâini între ei, cu scopul de a-l da jos de pe “cal” pe
adversar. În timpul luptei caii au voie să se mişte şi chiar să se angajeze în
luptă între ei.
Leapşa pe cocoţate
Pe teren sau în sală se risipesc mai multe cuburi cu distanţă cât mai
mare între ele. Jucătorii, de asemenea, se răspândesc şi ei printre aceste
cuburi. Se alege un prinzător, care îi urmăreşte pe jucători, iar aceştia pentru a
nu fi prinşi, caută să se cocoaţe pe câte un cub. Ei nu au voie să stea mai mult
cocoţaţi decât 15-20 secunde. Este considerat prins jucătorul care în
momentul atingerii de către prinzător se află cel puţin cu un picior pe sol.
Acesta odată prins devine prinzător. Copiii care au reuşit să nu fie atinşi
niciodată vor fi declaraţi câştigători.
Crabii şi creveţii
Două echipe egale ca număr stau aliniate faţă în faţă sau spate în spate
la centrul terenului. Distanţa dintre echipe este de 2-3 metri. La marginea
41
terenului se trasează o linie pentru fiecare echipă care reprezintă “locul de
scăpare”. Una dintre echipe se numeşte “crabii” iar cealaltă “creveţii”.
Conducătorul jocului strigă numele unei echipe. Echipa strigată trebuie să
fugă spre locul de scăpare fiind urmărită de jucătorii celeilalte echipe. Fiecare
jucător atins înainte de a fi depăşit linia de scăpare, aduce un punct echipei
adverse. Jocul se reia de mai multe ori de la mijlocul terenului.
Hustiuluc
Jucătorii împărţiţi în două echipe egale, se află aşezaţi în spatele a două
linii trasate la marginile terenului de handbal. La semnalul de începere doi
elevi (câte unul din fiecare echipă) vin la centru pentru angajarea mingii.
Jucătorul care a reuşit să intre în posesia mingii o pasează coechipierilor săi,
care aleargă spre linia de fund a echipei adverse. Prin pase, jucătorii caută să
pună mingea jos pe linie sau înapoia liniei de fund a terenului adversarilor.
Aceştia caută să intercepteze mingea şi să atace la rândul lor. Câştigă echipa
care a realizat cele mai multe puncte.
Prinde-l, prinde-l
Elevii vor foarte aşezaţi în perechi pe două rânduri, cu distanţă de 3-4
metri între rânduri. La semnal, elevii din primul rând vor porni în alergare de
viteză ferindu-se să nu fie prinşi de cei din spate. La reluare elevii îşi vor
schimba locurile. Jocul se va repeta de 3-4 ori.
Fuga după minge
Efectivul de elevi se împarte în mai multe grupe. În faţa fiecărui grup
se aşează o bancă de gimnastică şi o minge. La semnal, primii din fiecare
echipă iau mingea şi o rostogolesc pe bancă, aleargă după ea, o culeg şi o
predau următorului jucător. Rostogolirea mingii se poate face cu o mână sau
cu ambele. Câştigă echipa care termină prima şi respectă regulile de joc;
mingea trebuie să se rostogolească pe toată lungimea băncii, plecarea din
alergare se face din momentul în care au primit mingea, care nu se aruncă
următorului jucător, ci se predă în mână.
Fugi după şapcă
Două echipe egale numeric se aşează fiecare înapoia unei linii de start.
Liniile se trasează faţă în faţă la o distanţă de 20 metrii, la mijloc aşezându-se
în cerc trei şepci. La semnal, primul jucător din fiecare echipă aleargă, ia din
42
cerc o şapcă, se întoarce, o predă următorului coechipier, care stă în spatele
liniei de start, apoi alergă din nou spre cercul central pentru a încerca din nou
să ridice a treia şapcă. Dacă reuşeşte să intre în posesia ei, fără să primească
leapşa de la adversar, câştigă un punct pentru echipa sa. Jocul se reia de data
aceasta, disputându-şi şapca jucătorii cu numărul doi. Câştigă echipa care
realizează cel mai mare punctaj.
Mingea călătoare
Se formează echipe de 6-8 elevi şi se aliniază pe şiruri înapoia unei
linii. Intervalul dintre echipe este de 3-4 paşi. Distanţa dintre jucători va fi de
o lungime de braţ, când mingea se transmite prin oferire. Primul jucător din
fiecare echipă primeşte câte o minge. Jocul constă din transmiterea mingii din
jucător în jucător, de la primul la ultimul. Când mingea ajunge la ultimul
jucător, el aleargă cu mingea în faţa şirului, jocul continuând până când
primul jucător ajunge din nou în faţa şirului. Procedeele de transmitere pot fi:
- cu braţele întinse, transmitere înapoi;
- cu picioarele depărtate, transmitere printre picioare;
- transmitere prin răsucire laterală.
Câştigă echipa care termină prima.
Cursa iepuraşilor
Copiii vor fi aşezaţi pe şiruri, în spatele băncilor de gimnastică. Primul
elev din şir aşteaptă în poziţia ghemuit la capătul băncii cu palmele sprijinite
pe bancă. La semnalul de începere, el sare dintr-o parte în alta a băncii,
mutând de fiecare dată mâinile mai înainte. Când primul a ajuns la mijlocul
băncii, porneşte următorul. După învăţarea mişcării, se organizează o
întrecere pe echipe. Iepuraşii din echipa care termină prima sunt declaraţi
câştigători.
PARCURSURI APLICATIVE
Parcurs aplicativ 1
Se aliniază 4-6 echipe în spatele unei linii de plecare, cu un număr egal
de jucători. În faţa fiecărei echipe, până la linia de întoarcere situată la 20-30
metri depărtare se găsesc aşezate mai multe obstacole peste care fiecare
jucător trebuie să treacă atât la ducere cât şi la întoarcere. Câştigă echipa care
43
a terminat prima şi a respectat trecerea obstacolelor. Se vor efectua 4-6
repetări.
Ştafeta combinată 1
Alergare 3-4 metri, rostogolire înainte din ghemuit în ghemuit,
preluarea unei mingi, şut către un perete, recuperarea mingii revenite,
aşezarea ei la loc. În clipa în care mingea a fost pusă la loc, pleacă următorii.
Copii vor fi împărţiţi în mai multe grupe. Câştigătoare va fi echipa care
termină prima, nu greşeşte exerciţiul şi este cea mai disciplinată.
Ştafeta combinată 2
Copiii sunt împărţiţi în 3-4 echipe egale. Primii din fiecare echipă
pornesc din stând şi conduc o minge cu piciorul pe o distanţă de 5-6 metri,
opresc mingea, execută sărituri dintr-o parte în alta a băncii de gimnastică,
aleargă 2-3 metri, se rostogolesc pe o saltea la capătul căreia găsesc o altă
minge pe care o pasează cu peretele, o aşează la loc, se întorc în alergare la
prima minge şi o transmit următorului. Se fac 2-3 repetări.
44
Parcurs aplicativ 2
Elevii se împart în 3-4 echipe aliniate la linia de start. La o distanţă de
10 metri de linia de plecare se întinde o sfoară la o înălţime de 0,5 metri. La o
distanţă de 5-8 metri de sfoară se aşează câte o bancă de gimnastică în
lungime. La semnal, primii concurenţi pornesc în alergare, sar peste sfoară,
merg în echilibru pe bancă, aleargă până la un punct fix de unde transmit
mingea spre o ţintă prin lovirea cu latul piciorului.
Alergare de rezistenţă 1-2 minute cu trecere peste 3-4 obstacole
La 20 de metri de linia de plecare se aşează o bancă de gimnastică în
lungime, pe care copiii trebuie să o parcurgă în echilibru. După 5-6 metri este
aşezată o altă bancă transversală care trebuie sărită. La 4 metri de aceasta se
află o sfoară întinsă pe sub care vor trece. După alţi 30 de metri se execută o
săritură peste 2 corzi aşezate pe sol la distanţa de 1,60 metri una de alta.
45
Parcurs aplicativ 3
Se formează 3-4 echipe şi se plasează în spatele unei linii de start. La
semnalul de începere, primii din fiecare şir execută târâre pe banca de
gimnastică, la capătul căreia se găseşte un săculeţ cu greutăţi, îl transportă
până la următoare bancă, aleargă în echilibru pe bancă, ocoleşte un jalon aflat
la 5-6 metri, se întorc şi iau din nou sacul cu greutăţi şi în clipa în care
săculeţul cu greutăţi a fost pus la loc, pornesc în cursă următorii elevi. Jocul
se termină atunci când toţi elevii au parcurs traseul. Câştigătoare va fi echipa
care execută mai repede şi mai corect parcursul.
Parcurs aplicativ 4
Start, rostogolire înainte pe saltea, alergare în echilibru pe o bancă,
săritură peste un obstacol, căţărare pe un plan înclinat, mers pe lada de
gimnastică, alergare până la un fanion şi întoarcere la coada şirului de unde a
plecat. Parcursul se va repeta de 2-3 ori.
Parcurs aplicativ 5
Copiii sunt în spatele unei linii de plecare, pe 4 coloane. La un metru
distanţă, se află o saltea pe care se execută o rostogolire. Tot la un metru
distanţă după saltea se află un cerc în interiorul căreia se execută o săritură cu
întoarcere, după care la 5 metrii de cerc, se află o bancă de gimnastică aşezată
longitudinal ce trebuie trecută în echilibru. Coborârea se face prin săritură
46
întinsă cu aterizare în ghemuit, urmată de o rostogolire pe o saltea. Urmează o
alergare de 10 metri, unde se află o minge pe care trebuie să o paseze şi să o
reprimească de la un coleg aflat la 7-8 metri distanţă. După ce a primit
mingea, se opreşte în locul de unde s-a pasat şi revine pe lângă traseu la coada
şirului. Următorul pleacă după primirea ştafetei de la cel din faţa sa. Se fac 2-
3 repetări.
Parcurs aplicativ 6
Copiii sunt aliniaţi în 4 coloane în spatele unei linii de plecare. La
semnalul de începere, primii din fiecare coloană pornesc în alergare şi parcurg
o distanţă de 10 metri, unde se află un obstacol care trebuie sărit. Se continuă
alergarea pe o distanţă de 10 metri, unde se află o frânghie pe sub care se
trece. La 5 metri de aceasta se află un cerc în care copilul trebuie să execute o
săritură cu întoarcere, continuând cu rostogolire pe saltea. După ce s-a
executat rostogolirea, se parcurge distanţa de 5 metri unde se primeşte o pasă
pe care copilul trebuie să o retrimită celui care a pasat-o. Revenirea se face pe
lângă traseu la coada şirului. Următorul copil pleacă atunci când cel care a
parcurs traseul trece prin dreptul său. Se fac 2-4 repetări.
Parcurs aplicativ 7
47
Copiii sunt aşezaţi pe 4 coloane în spatele unei linii de plecare. La un
metru de linie se află o saltea pe care trebuie executată o rostogolire urmată de
o săritură cu întoarcere într-un cerc, aflat la un metru de saltea. După săritura
cu întoarcere, copilul trebuie să menţină poziţia de cumpănă timp de 3
secunde, urmând să parcurgă o distanţă de 10 metri în alergare unde se află 6
cercuri dispuse paralel şi alternativ, având o distanţă de 0,5 metri între ele. La
10 metri de cercuri se află banca de gimnastică, aşezată longitudinal, care
trebuie parcursă în echilibru. Aterizarea se face prin amortizare după care se
aleargă la o minge aflată la 5 metri de o bancă, cu care executantul trebuie să
dărâme un obiect (popice) aflat la 10 metri de minge prin lovire cu piciorul.
Următorul pleacă atunci când cel care a executat traseul trece prin dreptul său.
Se fac 2-4 repetări.
Parcurs aplicativ 8
Copiii sunt aşezaţi pe 4 coloane, în spatele liniei de plecare. La semnal
se execută o rostogolire pe saltea din ghemuit în aşezat, stând pe omoplaţi cu
menţinere 5-6 secunde. Se aleargă o distanţă de 5 metri, urmând trecerea
printr-un cerc. La 10 metri distanţă de cerc se află nişte jaloane care trebuie
trecute conducând o minge cu piciorul. După trecerea printre jaloane se lasă
mingea într-un cerc aflat la un metru de jaloane şi se aleargă până la un fanion
aflat la 10 metri de cerc, fanion ce trebuie ocolit. Revenirea la coada şirului s
face pe lângă traseu, parcurgând distanţa de la fanion la linia de plecare.
Următorul pleacă atunci când cel ce execută trece prin dreptul său. Se repetă
de 2-4 ori.
48
Parcurs aplicativ 9
Se formează 4 coloane în spatele unei linii de plecare. La semnal se
parcurg 5 metri în alergare până la banca de gimnastică dispusă longitudinal
care se parcurge în echilibru. Aterizarea se face prin amortizare, după care, în
interiorul unui cerc, se execută o săritură cu întoarcere care este urmată de o
rostogolire pe saltea. După ce s-a executat rostogolirea, urmează o distanţă de
10 metri, care trebuie parcursă în alergare. La capăt se află o minge atârnată la
1,50-2,50 metri (ţinând cont de înălţimea copiilor) pe care copilul trebuie să o
atingă cu capul, prin săritură. La 10 metri de minge se află un fanion ce
trebuie ocolit. Revenirea se face pe lângă traseu. Se repetă de 2-4 ori.
Parcurs aplicativ 10
49
Se formează 4 coloane în spatele unei linii de plecare. La semnal se
execută 2 rostogoliri pe saltea după care se aleargă pe o distanţă de 10 metri
până la un gărduleţ, care trebuie sărit. După alţi 10 metri, se află o sfoară pe
sub care trece. La 5 metri de sfoară se află o bancă de gimnastică, dispusă
longitudinal, care trebuie parcursă în echilibru. Aterizarea se face prin
amortizare într-un cerc aflat la 0,5 metri de bancă. În interiorul cercului se
execută o săritură cu întoarcere. Între cerc şi fanionul care marchează sfârşitul
traseului, este o distanţă de 10 metri. Fanionul trebuie ocolit, iar întoarcerea la
spatele şirului se face prin alergare pe lângă traseu. Se execută de 2-4 ori.
Parcurs aplicativ 11
Materialele folosite sunt următoarele: 4 bănci de gimnastică, 4 mingi şi
4 saltele. Descriere: alergare cu mingea în mână până la banca întoarsă,
deplasare în echilibru pe banca întoarsă având mingea ţinută cu braţele sus;
deplasarea cu efectuarea de 6 ori (aruncarea mingii sus, ghemuire cu aşezarea
palmelor pe sol şi prinderea mingii) până la saltea; rostogolire laterală pe
saltea cu mingea ţinută cu braţele sus; de la o linie trasată la 3 metri de perete,
aruncarea mingii în perete şi prinderea ei de 3 ori; revenire cu deplasare în
sprijin înapoi, cu menţinerea mingii pe abdomen până la bancă; plasarea
mingii următorului executant şi deplasarea în echilibru pe banca întoarsă cu
executarea unei întoarceri de 360° la mijlocul băncii şi alergare cu ocolirea
şirului prin stânga cu predarea ştafetei.
50
Parcurs aplicativ 12
Materiale necesare: 4 bănci, 3 saltele, 16 mingi mici. Descriere: pe sol
sunt trasate 4 perechi de cercuri în zig-zag, la distanţa de 0,3-0,4 metri unul de
altul, în fiecare cerc aflându-se câte o minge. Alergare până la primul cerc,
ridicarea mingii, transportarea şi aşezarea ei în cercul pereche ş.a.m.d., până
se mută toate mingile, rostogolire din depărtat în depărtat, alergare până la o
bancă, deplasare laterală, cu întoarcere 180° din sprijin culcat facial cu
picioarele pe bancă; deplasare în sprijin culcat facial numai cu ajutorul
braţelor, picioarele întinse şi depărate alunecă pe sol până la un cerc desenat
pe sol cu diametrul de 0,5 metri; efectuarea a trei sărituri cu întoarcere stânga
şi dreapta şi alergare la coada şirului.
51
CAPITOLUL IV
PREZENTAREA, PRELUCRAREA ŞI
INTERPRETAREA DATELOR
După cum am arătat în capitolele anterioare, la baza experimentului a
stat selecţionarea unor mijloace ale gimnasticii pentru dezvoltarea orientării în
spaţiu, echilibrului şi coordonării. Pe parcursul experimentului în lecţia de
educaţie fizică, au fost îmbinate elemente din gimnastica de bază, mijloace
din gimnastica aerobică şi jocuri de mişcarea.
Pentru a putea compara obiectiv rezultatul obţinut în urma
experimentului vom analiza sperat fiecare test în parte.
De la început trebuie arătat că, datorită timpului scurt nu ne putem
aştepta la rezultate spectaculoase, iar testele au fost gândite în acel mod în
care să apropie subiectul de scopul urmărit iniţial: “Dezvoltarea echilibrului,
orientării în spaţiu şi coordonării pentru creşterea eficienţei în lecţia de
educaţie fizică”.
Pe parcursul experimentului au avut loc 24 de lecţii de pregătire (câte
două pe săptămână) astfel că s-au făcut două testări, iniţială şi finală.
Pentru analiza rezultatelor la cele două testări, am folosit metoda
“semnificaţiei diferenţei dintre şiruri de date la eşantioane corelate” pentru
fiecare probă în parte.
În continuare vom expune rezultatele testului iniţial şi final, precum şi
analiza lor.
52
TESTE INIŢIALE PENTRU APRECIEREA ORIENTĂRII ÎN
SPAŢIU, ECHILIBRULUI ŞI ÎNDEMÂNĂRII
Nr. Sub.Orientare în spaţiu Echilibru Coordonare
OS1 OS2(cm) E1 (s) E2 (s) C1(s) C2(s)
1 B.N. 280° 40 10,1 3,4 16,3 8,4
2 C. E. 225° 20 8,9 2,8 24,1 4,9
3 C. V. 225° 60 7,8 4,5 15,7 4,4
4 F. V. 270° 60 5,1 5,2 11,6 5,8
5 G. B. 265° 20 6,8 2,3 11,2 4,5
6 N. M. 295° 80 6,0 2,4 10,6 4,2
7 P. F. 180° 70 6,5 2,2 13,7 5,7
8 P. I. 260° 10 8,2 7,0 11,2 5,4
9 P. I. 315° 30 7,4 2,1 12,0 4,9
10 T. M. 355° 50 6,5 4,6 15,5 5,5
11 T. M. 280° 70 5,6 2,3 11,5 4,3
12 T. S. 290° 60 7,4 2,1 12,8 4,7
13 V. A. 260° 90 5,9 2,3 12,4 5,8
14 Z. I. 300° 10 5,5 2,2 14,2 4,7
Media 271,42° 47,85 6,98 3,24 13,77 5,21
53
TESTE FINALE PENTRU APRECIEREA ORIENTĂRII ÎN
SPAŢIU, ECHILIBRULUI ŞI ÎNDEMÂNĂRII
Nr. Sub.Orientare în spaţiu Echilibru Coordonare
OS1 OS2(cm) E1 (s) E2 (s) C1(s) C2(s)
1 B.N. 290° 30 8,1 4,4 14,6 6,4
2 C. E. 235° 15 7,9 1,8 21,1 4,4
3 C. V. 240° 50 7,8 6,5 13,7 5,4
4 F. V. 280° 45 6,1 7,2 11,1 4,8
5 G. B. 265° 20 5,8 3,3 10,2 4,5
6 N. M. 300° 70 5,5 2,4 11,6 4,7
7 P. F. 190° 60 5,5 2,2 12,7 4,7
8 P. I. 275° 20 6,2 10,0 11,7 4,9
9 P. I. 320° 25 6,4 2,1 11,0 4,4
10 T. M. 335° 40 5,5 6,6 13,5 4,5
11 T. M. 285° 55 6,6 3,3 11,0 4,3
12 T. S. 300° 55 5,4 3,1 10,8 4,2
13 V. A. 275° 75 5,4 2,3 11,4 4,8
14 Z. I. 300° 20 5,0 3,2 12,2 4,2
Media 277,80° 41,42 6,22 4,17 12,59 4,71
54
DIFERENŢA GRAFICĂ A TESTELOR
INIŢIALE ŞI FINALE
55
56
57
ORIENTARE ÎN SPAŢIU (TESTUL 1)
Semnificaţia diferenţei dintre şiruri de date la eşantioane corelate
N X Y D D2
1 280° 290° 10 100
2 225° 235° 10 100
3 225° 240° 15 225
4 270° 280° 10 100
5 265° 265° 0 0
6 295° 300° 5 25
7 180° 190° 10 100
8 260° 275° 15 225
9 315° 320° 5 25
10 355° 335° -20 400
11 280° 285° 5 25
12 290° 300° 10 100
13 260° 275° 15 225
14 300° 300° 0 0
= 90 = 1650
Unde: N = numărul de subiecţi
X = rezultatele la testul iniţial
Y = rezultatele la testul final
58
D = diferenţa dintre X şi Y (Y-X)
Calculaţia:
1. Se face diferenţa dintre rezultatul final şi cel iniţial (pe fiecare rând),
după care se face suma diferenţelor (pe coloană) şi se ridică la pătrat.
2. Abaterea standard (SD):
3. Abaterea standard a mediei diferenţelor
4. Se calculează “t” din media diferenţelor:
Din tabla lui Fisher rezultă că, cu o probabilitate de 98% creşterea de
performanţă se datorează exerciţiilor specifice gimnasticii aplicate în lecţia de
educaţie fizică.
59
ORIENTARE ÎN SPAŢIU (TESTUL 2)
Semnificaţia diferenţei dintre şiruri de date la eşantioane corelate
N X Y D D2
1 40 30 10 100
2 20 15 5 25
3 60 50 10 100
4 60 45 15 225
5 20 20 0 0
6 80 70 10 100
7 70 60 10 100
8 10 20 -10 100
9 30 25 5 25
10 50 40 10 100
11 70 55 15 225
12 60 55 5 25
13 90 75 15 225
14 10 20 -10 100
= 90 = 1450
Unde: N = numărul de subiecţi
X = rezultatele la testul iniţial
Y = rezultatele la testul final
D = diferenţa dintre X şi Y (X-Y)
60
Calculaţia:
1. Se face diferenţa dintre rezultatul final şi cel iniţial (pe fiecare rând),
după care se face suma diferenţelor (pe coloană) şi se ridică la pătrat.
2. Abaterea standard (SD):
3. Abaterea standard a mediei diferenţelor
4. Se calculează “t” din media diferenţelor:
Din tabla lui Fisher rezultă că, cu o probabilitate de 99% creşterea de
performanţă se datorează exerciţiilor specifice gimnasticii aplicate în lecţia de
educaţie fizică.
61
ECHILIBRUL (TESTUL 1)
Semnificaţia diferenţei dintre şiruri de date la eşantioane corelate
N X Y D D2
1 10,1 8,1 2 4
2 8,9 7,9 1 1
3 7,8 7,8 0 0
4 5,1 6,1 -1 1
5 6,8 5,8 1 1
6 6,0 5,5 0,5 0,25
7 6,5 5,5 1 1
8 8,2 6,2 2 4
9 7,4 6,4 1 1
10 6,5 5,5 1 1
11 5,6 6,6 -1 1
12 7,4 5,4 2 4
13 5,9 5,4 0,5 0,25
14 5,5 5,0 0,5 0,25
= 10,5 = 19,75
Unde: N = numărul de subiecţi
X = rezultatele la testul iniţial
Y = rezultatele la testul final
D = diferenţa dintre X şi Y (X – Y)
62
Calculaţia:
1. Se face diferenţa dintre rezultatul final şi cel iniţial (pe fiecare rând),
după care se face suma diferenţelor (pe coloană) şi se ridică la pătrat.
2. Abaterea standard (SD):
3. Abaterea standard a mediei diferenţelor
4. Se calculează “t” din media diferenţelor:
Din tabla lui Fisher rezultă că, cu o probabilitate de 99% creştere de
performanţă se datorează exerciţiilor specifice gimnasticii aplicate în lecţia de
educaţie fizică.
63
ECHILIBRUL (TESTUL 2)
Semnificaţia diferenţei dintre şiruri de date la eşantioane corelate
N X Y D D2
1 3,4 4,4 1 1
2 2,8 1,8 -1 1
3 4,5 6,5 2 4
4 5,2 7,2 2 4
5 2,3 3,3 1 1
6 2,4 2,4 0 0
7 2,2 2,2 0 0
8 7,0 10,0 3 9
9 2,1 2,1 0 0
10 4,6 6,6 2 4
11 2,3 3,3 1 1
12 2,1 3,1 1 1
13 2,3 2,3 0 0
14 2,2 3,2 1 1
= 13 = 27
Unde: N = numărul de subiecţi
X = rezultatele la testul iniţial
Y = rezultatele la testul final
D = diferenţa dintre X şi Y (Y – X)
64
Calculaţia:
1. Se face diferenţa dintre rezultatul final şi cel iniţial (pe fiecare rând),
după care se face suma diferenţelor (pe coloană) şi se ridică la pătrat.
2. Abaterea standard (SD):
3. Abaterea standard a mediei diferenţelor
4. Se calculează “t” din media diferenţelor:
Din tabla lui Fisher rezultă că, cu o probabilitate de 98% creştere de
performanţă se datorează exerciţiilor specifice gimnasticii aplicate în lecţia de
educaţie fizică.
65
COORDONARE (TESTUL 1)
Semnificaţia diferenţei dintre şiruri de date la eşantioane corelate
N X Y D D2
1 16,3 14,3 2 4
2 24,1 21,1 3 9
3 15,7 13,7 2 4
4 11,6 11,1 0,5 0,25
5 11,2 10,2 1 1
6 10,6 11,6 -1 1
7 13,7 12,7 1 1
8 11,2 11,7 -0,5 0,25
9 12,0 11,0 1 1
10 15,5 13,5 2 4
11 11,5 11,0 0,5 0,25
12 12,8 10,8 2 4
13 12,4 11,4 1 1
14 14,2 12,2 2 4
= 16,5 = 34,75
Unde: N = numărul de subiecţi
X = rezultatele la testul iniţial
Y = rezultatele la testul final
D = diferenţa dintre X şi Y (X – Y)
66
Calculaţia:
1. Se face diferenţa dintre rezultatul final şi cel iniţial (pe fiecare rând),
după care se face suma diferenţelor (pe coloană) şi se ridică la pătrat.
2. Abaterea standard (SD):
3. Abaterea standard a mediei diferenţelor
4. Se calculează “t” din media diferenţelor:
Din tabla lui Fisher rezultă că, cu o probabilitate de 98% creştere de
performanţă se datorează exerciţiilor specifice gimnasticii aplicate în lecţia de
educaţie fizică.
67
COORDONARE (TESTUL 2)
Semnificaţia diferenţei dintre şiruri de date la eşantioane corelate
N X Y D D2
1 8,4 6,4 2 4
2 4,9 4,4 0,5 0,25
3 4,4 5,4 -1 1
4 5,8 4,8 1 1
5 4,5 4,5 0 0
6 4,2 4,7 -0,5 0,25
7 5,7 4,7 1 1
8 5,4 4,9 0,5 0,25
9 4,9 4,4 0,5 0,25
10 5,5 4,5 1 1
11 4,3 4,3 0 0
12 4,7 4,2 0,5 0,25
13 5,8 4,8 1 1
14 4,7 4,2 0,5 0,25
= 7 = 10,50
Unde: N = numărul de subiecţi
X = rezultatele la testul iniţial
Y = rezultatele la testul final
D = diferenţa dintre X şi Y (X – Y)
68
Calculaţia:
1. Se face diferenţa dintre rezultatul final şi cel iniţial (pe fiecare rând),
după care se face suma diferenţelor (pe coloană) şi se ridică la pătrat.
2. Abaterea standard (SD):
3. Abaterea standard a mediei diferenţelor
4. Se calculează “t” din media diferenţelor:
Din tabla lui Fisher rezultă că, cu o probabilitate de 98% creştere de
performanţă se datorează exerciţiilor specifice gimnasticii aplicate în lecţia de
educaţie fizică pentru.
În urma analizei statistico-matematice asupra rezultatelor iniţiale şi
finale a reieşit, conform calculelor, că la toate probele (orientare în spaţiu,
echilibru şi coordonare) avem o creştere a indicilor de performanţă, care se
69
datorează aplicării în lecţia de educaţie fizică a exerciţiilor specifice
gimnasticii, cu o probabilitate cuprinsă între 98% şi 99%.
Trebuie observat că, la calităţile motrice urmărite în experiment am
avut creşteri semnificative şi mai puţin semnificative, datorate timpului destul
de redus în care s-a desfăşurat experimentul.
Prin urmare, la testul OS1 am avut o creştere de doar 2,35%, pe când la
testul OS2, s-a evidenţiat o creştere de 15,52%. Deci, putem să afirmăm că,
indicii orientării în spaţiu s-au îmbunătăţit, de unde rezultă că o continuare a
aplicării mijloacelor acrobatice în lecţia de educaţie fizică duce la o creştere a
indicelor orientării în spaţiu.
La testul E1 am avut o creştere de 12,21%, dar cea mai importantă
creştere am avut la testul E2, unde indicii au arătat o creştere de 35,8%. De
aici deducem că, echilibrul poate fi dezvoltat într-o bună măsură la această
vârstă, copii dând dovada de o bună adaptabilitate.
Testul de coordonare a reliefat o creştere de 9,37% la testul C1 iar la
testul C2 o creştere de 10,6%. Putem spune că şi la coordonare, aplicarea
mijloacelor din gimnastica acrobatică, a avut un rol benefic în dezvoltarea
acestei calităţi.
OS1 OS2 E1 E2 C1 C2
Procentaj 2,35 15,52 12,21 35,8 9,37 10,6
70
CAPITOLUL V
CONCLU ZII ŞI PROPUNERI
Ca urmare a experimentului nostru, experienţei acumulate am ajuns la o
serie de concluzii după cum urmează:
Folosirea mijloacelor acrobatice, a jocurilor de mişcare şi a parcursurilor
aplicative, aşa cum au fost aplicate şi aşa cum reiese din prezenta lucrare,
contribuie la dezvoltarea echilibrului, orientării în spaţiu şi coordonării
mişcărilor.
Dezvoltarea capacităţii motrice, a îndemânării, trebuie să fie efectuată pe
un fond optim de excitabilitate neuro-musculară şi nu pe un fond de
oboseală. De aceea, elementele de gimnastică trebuie folosite la începutul
lecţiei ca factor de asigurare a însuşirii lor în condiţii optime. Perioada
scurtă a experimentului nu a reliefat îndeajuns rolul acestor elemente şi a
jocurilor de mişcare în creşterea capacităţii motrice necesare elevului de
ciclu primar. De aceea, considerăm că aceste exerciţii trebuie continuate
pe o perioadă mult mai mare de timp.
Corelarea elementelor de gimnastică cu jocurile de mişcare şi traseele
aplicative, are rolul de a asigura o învăţare în condiţii variate a acestora şi
posibilitatea de a transfera diferite deprinderi în anumite situaţii de viaţă.
Atractibilitatea jocurilor de mişcare, parcursurilor aplicative cu elemente
de gimnastică, are rolul de a cointeresa copiii şi de a le dinamiza
participarea conştientă în procesul de pregătire. Posibilitatea de a urmări
fiecare copil în dezvoltarea capacităţii motrice, dă posibilitatea procesului
dimensiunea reală a calităţilor fiecărui subiect.
71
Exerciţiile de gimnastică, jocurile de mişcare şi parcursurile aplicative se
pot selecta, iar profesorul are posibilitatea de a folosi exerciţiile cele mai
eficiente în vederea realizării unor scopuri precise.
Jocurile de mişcare de la sfârşitul lecţiei, sunt un scop în sine pentru copii,
astfel profesorul are posibilitatea de a folosi prima parte a lecţiei ca factor
stimulator.
Etapele cele mai indicate folosirii exerciţiilor de gimnastică, jocurilor de
mişcare şi a parcursurilor aplicative este atunci când, datorită condiţiilor
climatice, nu este indicat să se lucreze cu copiii afară. Astfel, se realizează
continuitatea pregătirii în vederea realizării unei dezvoltări fizice
armonioase şi a însuşirii unor deprinderi motrice de bază necesare
practicării în viitor a unor jocuri sportive.
În pregătirea copiilor de 8-10 ani se va acorda o atenţie deosebită,
deoarece aceasta este vârsta optimă pentru însuşirea unor deprinderi
nespecifice educaţiei fizice, dar cu mare influenţă asupra dezvoltării
orientării în spaţiu, echilibrului şi coordonării. În acest mod credem că
acest gen de experimente pot fi extinse şi în alte unităţi care lucrează cu
copii de vârste de 8-10 ani, pentru eficientizarea lecţiei de educaţie fizică.
Lucrarea de faţă este doar un început şi desigur, ne vom strădui pe viitor
să aprofundăm această problemă deosebit de importantă.
72
BIBLIOGRAFIE
1. Băiaşu, N. şi Bârlea, A. Gimnastica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1968
2. Băiaşu, N. şi Andronescu, V.
Jocuri acrobatice şi piramide, Editura Stadion, Bucureşti 1972
3. Cârstea, Gh.; Tudor, V.; Bota, Aura; Sasu, Monica
Metodica educaţiei fizice, ANEFS, Bucureşti 1995
4. Demeter, A. Bazele fiziologice ale educaţiei fizice şcolare, Editura Sport-Turism, Bucureşti 1979
5. Demeter, A. Fiziologia şi biomecanica educaţiei fizice şi sportului, Editura Sport-Turism, Bucureşti 1979
6. Demeter, A. Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor motrice, Editura Sport-Turism, Bucureşti 1981
7. Dragnea, A. Măsurarea şi evaluarea în educaţie fizică şi sport, Editura Sport-Turism, Bucureşti 1984
8. Epuran, Mihai Psihologia educaţiei fizice, I.E.F.S., Bucureşti 1983
9. Gârleanu, D. şi Firea, V. Exerciţii şi jocuri pentru pregătirea atleţilor, Editura Stadion, Bucureşti 1972
10. Hidi, I. şi colab. Gimnastica Partea I – Gimnastică de bază, I.E.F.S., Bucureşti 1989
11. Mogoş, Al.; Mitra, Gh. Dezvoltarea calităţilor motrice, Editura Sport-Turism, Bucureşti 1977
12. Nicu, Alexe şi colab. Potenţialul biomotric al elevilor claselor I-IV din România, C.N.E.F.S., M.E.I., Bucureşti 1972
73
13. Solomon, M. Dezvoltarea capacităţii motrice a copiilor
14. Solomon, Mircea; Grigore, Vasilica; Bedo, Carol
Gimnastica, 1996
15. Stroescu, Adina Gimnastica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1968
16. Scarlat, Eugeniu Lecţia de educaţie fizică – metode şi mijloace, Editura Sport-Turism, Bucureşti 1981
17. Şiclovan, Ion Teoria antrenamentului sportiv, Editura I.E.F.S., Bucureşti 1985
18. Tudusciuc, I. Gimnastica acrobatică, Editura Sport-Turism, Bucureşti 1977
19. Tudusciuc, I. Programele de educaţie fizică. Ciclurile: primar, gimnazial, liceal.
20. *** Potenţialul biomotric al elevilor din clasele I-IV, Editura MEI, Bucureşti 1971 (I) şi 1981-1983 (II)
21. *** Valorile medii şi limitele normalităţii unor constante biologice, Ministerul Sănătăţii, Centrul de calcul şi statistică sanitară, Bucureşti 1986
22. *** Dezvoltarea fizică a copiilor şi adolescenţilor din R.S.R., Ministerul Sănătăţii, Institutul de igienă şi sănătate publică, Bucureşti 1985
74