umărul de față este dedicat

Ndarurilor duhovnicești de

putere, respectiv darul

tămăduirilor sau al vindecării, darul

minunilor și darul credinței.

Ce este caracteristic oricărui dar

duhovnicesc, dar mai ales acestor daruri

de putere, este faptul că ele sunt contribuția

miraculoasă, divină a Duhului Sfânt l-a

lucrarea celor care se pun la dispoziția lui

Dumnezeu pentru a fi folositori ALTORA.

De ce oare sunt atât de rare persoa-

nele care sunt hăruite cu astfel de daruri?

Un motiv ar putea să fie gândul că nu

oricine este chemat la astfel de lucrări deose-

bite, dar acesta este infirmat de apostolul

Pavel în versetul 1 din 1 Corinteni 14.

Toți suntem îndemnați să „umblăm”

după darurile duhovnicești. A umbla presu-

pune acțiune, adică trebuie să le dorim, să

le cerem, să facem tot ce este nevoie ca să

le primim. Și asta nu este ușor.

Primul lucru pe care trebuie să-l facem

este să cerem o inimă după voia lui Dum-

nezeu, care să fie motivată la acțiune de

dorințe sfinte, altruiste. Orice copil al lui

Dumnezeu este născut din nou la conver-

tire, prin lucrarea Duhului Sfânt: „Căci,

dacă este cineva în Hristos, este o făptură

nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate

lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5.17).

Însă firea pământească rămâne în noi,

în natura noastră umană și nu trebuie să ne

lăsăm călăuziți de ea, ci de Duhul lui Dum-

nezeu. Este simplu să verificăm cine câștigă

această bătălie, căci roadele învingătorului

sunt vizibile în viața noastră. Și dacă nu

roada Duhului este ceea ce văd cei din jur,

atunci avem o problemă și trebuie să ne

pocăim, lăsându-ne călăuziți de Duhul.

O ilustrație biblică pe care am auzit-o

de multe ori spune că în Evul Mediu un om

se uita cum se construiește o catedrală. Un

lucrător a trecut pe lângă el cu o roabă de

mortar. „Ce faci?” l-a întrebat omul nostru.

„Car niște mortar, nu vezi?!” a răspuns moro-

cănos muncitorul. Nu după mult timp, a

trecut pe acolo un alt muncitor, cu niște

cărămizi. „Ce faci?” l-a întrebat omul și pe

el. Lucrătorul a răspuns, bucuros: „Nu se

vede? Construiesc o catedrală!”

Atitudinea celui de-al doilea lucrător

era cu siguranță diferită de a primului, iar

aceasta se reflecta asupra modului în care

percepea acesta viața, respectiv munca pe

care o făcea. Cu siguranță, nu era el arhitec-

tul catedralei, dar era conștient că și aportul

lui era important în procesul de construire

al acesteia!

Niciunul dintre noi nu ne putem com-

para cu Creatorul, care a gândit planul de

mântuire, nici cu Mântuitorul Isus Hristos,

Cel care zidește Biserica Sa, dar nu trebuie

să uităm că Dumnezeu, atunci când ne-a născut

din nou, a pus în noi – prin Duhul Sfânt –,

„omul cel nou, făcut după chipul lui Dum-

nezeu, de o neprihănire și sfințenie pe care

o dă adevărul” (Efeseni 4.24).

Acest om nou este chemat să fie lucră-

tor împreună cu Dumnezeu, el poate primi

darurile sfinte care să-l transforme într-o

unealtă de care să se folosească cu putere

Duhul Sfânt pentru folosul altora.

Nu vrei să fii și tu unul dintre cei care

lucrează împreună cu Dumnezeu?

Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!

DANIEL PURDEL,Redactor - șef

22 CUVÂNTUL ADEVĂRULUI Iulie 2014 Iulie 2014 CUVÂNTUL ADEVĂRULUI 3

ED

ITO

RIA

LE

DIT

OR

IAL

ED

ITO

RIA

LE

DIT

OR

IAL

CO

NT

INU

ĂR

IC

ON

TIN

UĂ

RI

datorate întristării că nu mai putea să slujească sau posibilelor probleme fizice, dar credința l-a făcut să se roage până n-a mai plouat și apoi până a plouat din nou, iar în altă situație, până când a înviat copilul văduvei din Sarepta (1 Regi 17:1-24;18:41-46).

4. Ștefan - credința asociată cu minunile. Din Noul Testament îl amintesc pe Ștefan, un bărbat „plin de credință” (Fapte 6:5). El a avut darul credinței în asociere cu darul minu-nilor, nu numai al credinței mântui-toare: „Ștefan era plin de har și de pute-re și făcea minuni și semne mari în norod” (Fapte 6:8). Lucrarea efectuată de Domnul prin el a fost de o anver-gură importantă, care arată că predi-carea însoțită de daruri are un efect mult mai puternic (Evrei 2:3-4).

5. Pavel - semnele credinței și ale apostoliei. La apostolul Pavel, credința se asociază foarte clar cu darul

tămăduirilor, dovadă cazul ologului din Listra: „El ședea jos și asculta pe Pavel când vorbea. Pavel s-a uitat țintă la el și fiindcă a văzut că are credință ca să fie tămăduit, a zis cu glas tare: «Scoală-te drept în picioa-re» Și el s-a sculat dintr-o săritură și a început să umble” (Fapte 14:9). În Fapte 20:10 îl vedem pe Pavel în fața lui Eutih, căzut și declarat mort, zicând: „Nu vă tulburați, căci sufle-tul lui este în el”. Pavel a primit încre-dințarea că este voia lui Dumnezeu ca acel tânăr să revină la viață, de aceea el a vorbit cu siguranță înainte ca minunea să se producă.

Un caz concret de manifestare a darului credinței apare la Pavel în călătoria și naufragiul în drum spre Roma. El a primit un cuvânt de la Dumnezeu printr-un înger, apoi ră-mânând încredințat le-a vorbit celor-lalți: „Un înger al Dumnezeului al căruia sunt eu și căruia Ii slujesc, mi s-a arătat azi noapte și mi-a zis: «Nu te teme, Pavele; tu trebuie să

stai înaintea Cezarului; și iată că Dumnezeu ți-a dăruit pe toți cei ce merg cu corabia împreună cu tine». De aceea, oamenilor, liniștiți-vă, căci am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla așa cum mi s-a spus” (Fapte 27:23-25). Evenimentele s-au întâm-plat întocmai, fapt pentru care, cu siguranță, apostolul s-a rugat. Corabia nu a ajuns la țărm, dar oamenii au ajuns înot, alții pe resturi de lemn din corabie și nu a murit nici unul dintre ei.

În lucrarea Domnului, cei care sunt dedicați rugăciunii sunt oameni care se pun la îndemâna lui Dumnezeu, pentru ca să-i folosească pe linie de credință. Este mare nevoie de astfel de oameni în consiliere spirituală, familială, în predici scurte de îmbărbă-tare, dar în mod deosebit în rugăciuni pentru lucrări supranaturale: minuni sau vindecări. Ei pot fi implicați cu succes și în lucrări de strângere de ajutoare pentru misiune.

(urmare din pag. 11)

Darul credinței

în mod desăvârșit toate lucrurile, ce este mai bine pentru zidirea noastră sufletească. Știm că învățăm să ascultăm de El și prin lucrurile pe care le suferim, după modelul lui Isus: „măcar că era Fiu, a învățat să as-culte prin lucrurile pe cari le-a sufe-rit” (Evrei 5.8). Sau, El ne protejează uneori de căderea în mândrie. Pavel este un exemplu de acest fel. În 2 Cor. 12.7-10 el spune: „Și ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un țepuș în carne, un sol al Sata-nei, ca să mă pălmuiască și să mă împiedece să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Și El mi-a zis: «Harul Meu îți este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită.» Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciu-nile mele, pentru ca puterea lui Hris-tos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.”

Mult ar fi dorit Pavel să fie vinde-cat tânărul său prieten și ucenic, Timo-

tei. El care a fost folosit de Domnul pentru atât de multe vindecări miracu-loase, nu l-a putut vindeca pe Timotei. De aceea, atunci când îi dă sfaturi practice despre slujire, îi dă și sfaturi de regim, de tratament, de grijă pentru sănătate. În 1 Tim. 5.23 îi spune: „Să nu mai bei numai apă, ci să iei și câte puțin vin, din pricina stomacului tău, și din pricina deselor tale îmbol-năviri”. Cum de nu l-a vindecat Pavel pe Timotei? Se vede clar că nu omul este cel care vindecă, sau care decide cine să fie vindecat. Ci „toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voiește”.

Este o diferență între acest fel de înțelegere și practică, și atitudinea pe care o au unii slujitori prin diverse locuri din lume, care efectuează așa zise campanii de vindecare. Domnul i-a trimis pe ucenici Lui nu ca să vin-dece bolnavii, ci ca să facă ucenici, pre-dicând Evanghelia. În timp ce „ei au plecat și au propovăduit pretutindeni, Domnul lucra împreună cu ei, și întă-rea Cuvîntul prin semnele, care-l în-soțeau”. Vindecarea de boli nu este cel mai important lucru. Poate cineva să experimenteze bucuria unei vinde-cări miraculoase, însă fără credința

mântuitoare, vindecat și sănătos, în cele din urmă tot pierdut rămâne. Dacă are mântuirea, chiar bolnav, în cele din urmă are viața veșnică într-o lume fără boli și fără suferință.

Să sumarizăm, deci, câteva adevă-ruri de bază în privința unor atitudini și motive care pot elibera puterea lui Dumnezeu prin manifestarea darului tămăduirilor în bisericile și în slujirea noastră:

1. Este nevoie de credință și de umilință din partea persoanei care este folosită de Domnul.

2. Manifestarea vindecării divine este un impuls în atragerea oamenilor la credința mântuitoare.

3. Operarea darului tămăduirilor atrage întotdeauna gloria numai spre Dumnezeu.

4. Persoana folosită refuză con-struirea reputației proprii sau obți-nerea de profit din aceasta.

5. Dumnezeu este Cel care decide când, prin cine și cum operează darul tămăduirilor.

Închei cu îndemnul apostolului Pavel din 1 Cor. 14:12: „Tot așa și voi, fiindcă râvniți după daruri duhovni-cești, să căutați să le aveți din belșug, în vederea zidirii sufletești a Bisericii”.

(urmare din pag. 6)

Darul tămăduirilor (vindecărilor)Împreună lucrători cu DumnezeuÎmpreună lucrători cu Dumnezeu

„Cel ce sădește și cel ce udă sunt totuna; și

fiecare își va lua răsplata după osteneala lui.

Căci noi suntem împreună lucrători

cu Dumnezeu. Voi sunteți ogorul lui

Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu.”

(1 Corinteni 3.9-10)