Elev, Gabriel Gherasă - clasa a X-a, specializarea TeologieCoord., Prof. Dr. Doina Balan

Iubirea ca mod de viată în creștinism

Despre cel mai înălțător sentiment pe care îl poate trăi ființa umană, iubirea, s-au scris zeci, sute poate chiar mii de cărți însa tema pe care v-o propun nu a mai fost tratată până acum. O punte de legătură între psihologie, filosofie, literatură și religie nu poate însemna nimic altceva decât un mare câștig pentru dezvoltarea dialogului interdisciplinar.

În Dicționarul de filosofie şi logică, ea apare ca "termen atribuit unui sentiment moral-estetic funciar, opus egoismului. Iubirea se manifestă în aspirația dezinteresată și pătrunsă de abnegație către obiectivul sau: o persoană sau o colectivitate, o idee sau o valoare, o activitate profesională sau socială.”1 Așadar din punt de vedere filozofic iubirea este acel sentiment ce contravine egoismului, a iubirii de sine, a narcisismului, putând fi direcționată către o sumedenie de canale.

Psihologic vorbind, iubirea ia naștere printr-un proces de „cristalizare”2 fiind analizat ca o fixație progresivă a bucuriei pe care ne-o procură relațiile cu o persoană determinată.Astfel, din punt de vedere psihanalitic, iubirea,sentiment de atașare a unei persoane față de alta, adesea profund, chiar violent, poate fi marcat de ambivalență si că, mai ales, nu exclude narcisismul3.

Iubirea a ocupat un rol central și în literatură, Victor Hugo fiind cel care o definea ca „parte din suflet. E de aceeași natură. Dragostea e ca o scânteie divină și ca și sufletul, și tot ca el e incoruptibilă, indivizibilă, nepieritoare. E un punt de foc in noi,nemuritor si infinit, pe care nimic nu-l poate margini și nimic nu-l poate atinge. Îl simți arzând pâna in măduva oaselor și-l vezi strălucind pâna în adâncurile cerului”

Iată trei puncte de vedere total diferite ce aparent nu au nici o legatură. Dacă v-ași spune că toate sunt incomplete și in același timp eronate ? Ei bine punctul de vedere al psihologiei nu reprezintă o realitate și in literatură. Într-adevăr, nimic nu poate să lege aceste științe dar iată că în mod paradoxal religia,cea care de cele mai mute ori separă acum unește, sintetizând atât de frumos sentimentul ce „dă aripi sufletului”4. Răsfoind paginile Sfintei Scripturi putem descoperi numeroase pasaje ce au ca element central iubirea.Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan spune:"Dumnezeu este iubire si cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el" (I Ioan 4, 16). Pentru a acoperi cât mai bine acest termen este necesar să ne întoarcem în negura istoriei, la cel mai luminat popor al Antichității: grecii. Limba greacă utiliza patru cuvinte ce definesc termenul de iubire: έρως (eros), φιλία (philia), στοργή (storge) si αγάπη (agape). Cuvîntul έρως semnifică în general iubirea pasională. În dicționare și enciclopedii îl găsim tradus ca pasiune, amor, dorință puternică, intensă. Este asociat de multe ori cu dorința sexuală, cu iubirea egoistă care transformă pe cel iubit în obiect, devenind astfel un mod defectuos al relației personale, însă poate desemna și o iubire prietenească mai puternică decît philia. Poate fi asociat de asemenea sentimentelor care stau la baza cuplului sau căsătoriei. Ceea ce au în comun toate aceste semnificații este o intensitate foarte mare a trăirii, ceea ce a făcut ca acest cuvînt sa fie folosit în contexte foarte variate, în ciuda conotațiilor negative pe care le are. Forța erosului a făcut ca vechii greci să-l așeze, personificat, printre zei, sau să-1 Flew, Anthony, Dicționar de filozofie și logică, Editura Humanitas, 2008, p. 201.2 Sthendal, Despre iubire, 18223 Dicționarul de psihanaliză4 Lao Tzî,

l considere chiar un principiu ordonator care a participat la geneza universului și care participă la viața oamenilor și a zeilor.

Avem de-a face cu două semnificații diferite, ambele la fel de puternice pentru a fi personificate în zei: prima reprezintă iubirea ca element primordial, anterior apariției lumii, iar cea de-a doua reprezintă iubirea erotică, chinuitoare. Într-unul din sonetele atribuite lui Orfeu apare din nou Erosul ca principiu generator al lumii. El apare dintr-un ou, înainte ca Pământul sau Cerul să existe. El este cel care amestecă lucrurile și iau naștere Cerul și Pămîntul.

Philia a fost asociată în general cu prietenia, cu afecțiunea. Philia este iubirea spontană, naturală, un sentiment bazat pe intimitatea lăuntrică a celor ce se iubesc. Este o legătură puternică, o iubire liniștită, netulburată de pasiunea lui eros și plină de virtuți. Ea înseamnă loialitate față de prieteni, virtute, egalitate și bucuria de a face ceva împreună. Φίλος este prietenul, de care suntem legați prin dragoste reciprocă, în preajma lui suntem mereu bine-dispuși, pentru că în lipsa acestei bune dispoziții, Φίλος încetează să fie pentru noi ceea ce este. Φιλεῖν, verbul corespunzător, înseamnă „a iubi”, dar și „a săruta”, ca expresie a intimității celor ce se iubesc.

Aristotel dedică o carte întreagă prieteniei (φιλία) în Etica Nicomahică. El o definește ca acea relație între oamenii care se știu că au bune intenții și își doresc binele unul celuilalt. Prietenia înseamnă să faci bine, să faci acest lucru fără să ți se ceară, și să nu ceri laude pentru ceea ce ai făcut, mai spune Aristotel în Retorica.Sfânta Scriptură preia acest termen și îi dă un conținut spiritual. El va semnifica iubirea creștină, bazată pe un sentiment și o comuniune personale.

În accepția comună se vorbește de prietenii lui Corneliu Sutașul (Fapte 10, 24) și alte prietenii omenești (cf. Luca 11, 5, 6, 8, 16; 15, 6, 29; 23, 12). Se vorbește și de „prietenii lui Pavel” dintre care unii erau dregătorii Asiei (Fapte 19, 31), iar alții "erau creștinii care primiseră mesajul Evangheliei prin el”. Despre creștini ca prieteni, vorbește și sfîntul evanghelist Ioan, scriind lui Gaiu: „Pace ție! Prietenii te îmbrățișează. Îmbrățișați pe prieteni, pe fiecare după numele lui” (III Ioan 15).

Sfîntul Ioan Botezătorul vorbește despre „prietenul mirelui” (Ioan 3, 29) și însuși Mîntuitorul numește pe Lazăr "prietenul nostru" (Ioan 11, 11), după cum le spune apostolilor: "Voi sunteți prietenii Mei dacă faceți ceea ce vă poruncesc" (Ioan 15, 14). Toți adevărații creștini — ca și sfinții — sînt prietenii și frații lui Hristos și împreună moștenitori cu El (cf. Rom. 8, 17), precum și „prieteni și fii prin har ai lui Dumnezeu”.

Cuvîntul este folosit și cu sens peiorativ, ca atunci cînd fariseii îl acuză pe Iisus că e prieten al vameșilor și păcătoșilor (Luca 7, 34). În același sens se folosește cuvîntul cînd se spune că „prietenia lumii” este „dușmănie față de Dumnezeu, Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș lui Dumnezeu” (lacov 4, 4).

Sfinții Părinți sfătuiesc în nenumărate rînduri despre necesitatea prieteniei. Pe lîngă ἀγάπη, iubirea universală adresată oricui, φιλία este prietenia individualizată. Alegerea prietenului trebuie să se facă foarte atent, pentru că în această relație prietenii se unesc, fiecare ia asupra lui viața celuilalt. Prietenul este cel pe care îl aceepți în tine, împreună cu el te mîntuiești sau nu. De aceea prietenia ocupă un loc important în scrierile bizantine. Grigore Teologul, Maxim Mărturisitorul, Sf. Vasile cel Mare și multi alții vor vobi despre ea.

Storge (στοργή) înseamnă atașament, afecțiune, în limba greacă modernă. Este un sentiment natural, ca acela dintre părinți și copii. Folosit foarte rar în scrierile antice, cuvîntul va fi folosit în mod exclusiv cu referire la relațiile dintre membrii familiei. Este cel mai natural, mai emoțional și mai larg răspîndit fel de a iubi dintre toate: este natural pentru că este prezent fără vreo constrîngere; este emoțional pentru că este rezultatul căldurii, atașamentului dat de familiaritate; și este cel mai larg răspîndit pentru ca dintre toate, el ține

cont cel mai puțin de acele caracteristici care fac pe cineva demn de iubire, și este, așadar, capabil să treacă peste orice element discriminator. Această iubire ține de legătura organică, de stirpe, pe care nici răul nu o poate desface. Este dragostea tandră, calmă și sigură dintre copii și părinți, dintre soț și soție, este iubirea cetățeanului pentru patria sa. Prin urmare, στοργή este singurul tip de iubire care nu este neapărat personal.

Spre deosebire de pasiunea lui ἔρως, de tandrețea lui φιλία, sau de atașamentul din στοργή, agape (ἀγάπη) este acea dragoste rațională, care ține în primul rînd de caracteristicile celui iubit. Ea nu este nici pasională, nici tandră, și nu provine din înclinații directe către cineva, ci din convingeri.

Spre deosebire de celelalte feluri de iubire, agape înseamnă a iubi pe cineva pentru un anumit motiv, este alegere, este preferința pentru un lucru sau altul în virtutea unor caracteristici ale acelui lucru, la fel cum termenul înrudit, ἄγαμαι, înseamnă a admira pe cineva pentru ceva anume.Termenul este folosit de asemenea pentru a desemna iubirea în sens general; grecii își mărturisesc iubirea folosind σ'αγαπώ, care are același sens și aceeași utilizare cu românescul „te iubesc”.

Ca un ecoul al iubirii prietenești,Philia este cea care definește relațiile interumane și relațiile dintre om și Dumnezeu,este prezentată într-un mod extraordinar în Prima Epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel care spune în Capitolul 13:"1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. 2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. 3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. 4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. 5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. 6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. 7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. 8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; 9. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. 10. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. 11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. 12. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. 13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

Putem observa, așadar, importanța pe care au acordat-o scriitorii creștini iubirii, ea fiind elementul central al cultului: Hristos s-a răstignit pentru noi din dragoste,după cum spune și I.P.S. Dr. Nifon, Arhiepiscop al Târgoviştei: „Hristos Şi-a asumat crucea din dragoste nesfârșită față de noi”, a venit pe Pământ din dragoste pentru a restabili ființa umană, iubirea fiind în fond cea care NE U(R)NEȘTE.5

Fericitul Augustin, făcând parcă o punte de legătură interconfeională(a fost canonizat de către Biserica Catolică) spune,făcând referire la pasajul Sf.Ap.Pavel:" Într-un cuvânt,

5 Pr.Contantin Necula-Iubirea care ne urneste,Editura Artemis,2012

primește această scurtă poruncă: iubește și fă ce vrei! Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi să fie din iubire; dacă îndrepți, îndreaptă din iubire; dacă ierți, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această rădăcina nu poate ieși decât bine.”

“Nimeni nu traiește fără a iubi; dar, în general, ce se iubește? Dumnezeu nu ne oprește de a iubi, dar e vorba de a alege obiectul iubirii noastre. Or, dacă putem alege, este pentru că noi înșine am fost iubiți mai întâi… Noi iubim, dar de unde ne vine acest privilegiu? De acolo că El ne-a iubit primul. De unde vine deci că omul poate iubi pe Dumnezeu? Căutați și nu veți găsi alt motiv decât acesta: El ne-a iubit mai întâi. Acela pe care-L iubim ni S-a dat nouă și El ne-a dat, în același timp, ceea ce face ca noi să-L iubim.”6

Cu totul adevărat este ceea ce spune Fericitul Augustin căci o dată cu venirea pe Pământ a Mântuitorului legea cea veche,legea talionului" Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte",legea Exodului (Ex. 21:23-25), când Moise le-a poruncit israeliților: „Iar de va fi și altă vătămare, atunci să plătească suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânatăie pentru vânătaie” a fost înlocuită de porunca dragostei " Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul."7.

Hristos a dus iubirea față de om la desăvârșire, a făcut-o virtute Dumnezeiască deoarece nețărmurita Dragoste este cea care L-a determinat să moară pentru noi, dupa cum spune și Sfântul Isaac Sirul” Această este dragostea desăvârșită:să arzi pentru cel de lângă tine,să vrei să te jertfești pentru el".

Oare nu va evolua în mod pozitiv lumea când dragostea va izbândi ? Dragostea te va face să privești la cel de lângă tine, să uiți de iubirea de sine,să îl ajuți pe cel în nevoie ? Oare nu dragostea ar fi cea care ne-ar urni într-adevăr ? Ea ar fi cea care ar duce la încetarea prigonirilor prin care trece Biserica din Orientul Mijlociu. Ea ar fi cea care ar eradica conflictele armate prin care trec Siria, Ucraina și toate celelalte state. Într-un final, iubirea ar fi un mod de viață, ar fi o parte a lumii, ar fi o soluție.

BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfanta Scriptură,Editura I.B.M.B.O.R.

Flew, Anthony, Dicționar de filozofie și logică, Editura Humanitas, 2008, p. 201.

6 Ferictul Augustin, Confesiuni, Editura Nemira,20067 Ioan 13:34-35

Sthendal, Despre iubire, 1822, Editura Deceneu, 2004, p.101

Dicționarul de psihanaliză,Editura Univers Enciclopedic Gold, 2006, p. 56

Pr.Contantin Necula-Iubirea care ne urneste, Editura Artemis, 2012, p.20

Ferictul Augustin, Confesiuni, Editura Nemira, 2006, p. 123