istoria sinodului r.o.c.o.r. autor: pr. veniamin (ilie) pag. 12 adică bolşevismul în rusia,...

Istoria Sinodului R.O.C.O.R. Autor: Pr. Veniamin (Ilie) Pag. 1

Slavă Ț ie, Dumnezeul nostru, slavă Ț ie!

ISTORIA SINGUREI BISERICI

ORTODOXE AUTOCEFALE CARE NU A ACCEPTAT

SCHIMBAREA CALENDARULUI

OPUNÂND REZISTENŢĂ ÎN FAŢA BOLŞEVICILOR

Autor:

Pr. Veniamin Ilie, Blagocin al ROCOR-V în România

12/25 Aprilie 2014, Brăila – România.

Sub îndrumarea ÎPS. Arhiepiscop Victor (Pivovarov)


PREDOSLOVIA AUTORULUI

Mulţi vorbesc despre ROCOR1 ca şi cum ar cunoaşte istoria acestei Biserici; dar, au citit doar

pe sărite, sau numai ceea ce au dorit alţii să scrie, nicidecum întregul context istoric şi canonic al

acestei structuri eclesiastice Autocefale. Este foarte important pentru noi toţi, creştinii ortodocşi, să

cunoaştem adevărata istorie a Bisericii Ortodoxe din Diaspora şi motivele pentru care comunismul2

a căutat cu orice preţ să mutileze aceste adevăruri. ROCOR a fost singura Biserică Ortodoxă din

întreaga lume care nu s-a legat doar de problema calendarului, ci a opus rezistenţă în faţa întregii

fărădelegi aduse în omenire de bolşevici, stalinişti, nazişti şi toţi comuniştii din toate ţările care au

adoptat această doctrină politică marcantă pentru secolul trecut. Cu toate acestea, nu au fost mulţi

cei care s-au arătat mulţumitori acestei Biserici pentru că a purtat Ortodoxia pe toate continentele

lumii, apărând Credinţa strămoşească cu sângele a zeci de mii de martiri.

Din nefericire, mai mulţi scriitori s-au arătat chipurile interesaţi de istoria ROCOR şi au făcut

câteva sinteze legate de acest subiect, în aşa fel încât să facă dezinformare în rândul cititorilor. La

prima vedere a unei astfel de lucrări nu se pare a fi o intenţie rea; însă, omiţând anumite capitole ale

istoriei Bisericii noastre, se pierde contextul real şi apar lucruri demne de combătut. În limba

română nu s-au prea făcut multe materiale despre istoria Bisericii din Diaspora, iar care a încercat

să scrie câte ceva3 legat de acest subiect, a omis în mod intenţionat să studieze hotărârile Sfântului

Sinod şi au ajuns la concluzii pripite, adesea plăpânde, care nu fac deloc cinste martirilor care şi-au

jertfit viaţa pentru Hristos şi Ortodoxie.

Noi, ca şi popor Ortodox, am fost marcaţi de perioada comunismului şi de genocidele care au

avut loc în întreaga lume, nu doar împotriva evreilor, ci şi împotriva Ortodoxiei. De aceea, presa

oficială şi scriitorii care pretind că fac misiune pentru Hristos, omit să ne prezinte fiecare detaliu din

istoria Bisericii din Diaspora. Ba unii dintre ei vor să dea de înţeles că ROCOR a fost în comuniune

permanentă cu celelalte biserici neo-calendariste şi ecumeniste, în chip mincinos. S-au făcut tot

felul de speculaţii pe marginea acestui subiect; dar, totuşi, s-a omis prezentarea întregii istorii. De

ce? Este clar că ceva trebuie să ni se ascundă, atât din partea bisericilor de stat, care nu prea au

căutat Ortodoxia, ci mai mult să se apropie de puterile latineşti-papistăşeşti, fie prin ecumenism, fie

prin adoptarea unor obiceiuri de la catolici/papistaşi4. Noi, dacă avem gând de mântuire, trebuie să

cercetăm singuri detaliu cu detaliu, nu să stăm în baza unor duhovnici sau cuvioşi contemporani,

sau care ne îndrumă. Să nu uităm că întreaga omenire merge în derivă şi este destul de nefiresc din

punct de vedere Ortodox autentic. De aceea, am hotărât să traduc documente din limba rusă, greacă

şi engleză pentru a da cititorului o istorie argumentată a Bisericii Ortodoxe din Diaspora, pentru a

descoperi Ortodoxia secolului trecut aşa cum a fost ea, nu cum au influenţat comuniştii să învăţăm.

Să lăsăm istoria să decurgă în conformitate cu evenimentele, nu după placul potrivnicilor

Ortodoxiei.

Autor: Părintele Veniamin (Ilie)

12/25 Aprilie 2014, Brăila – România.

1 Prescurtarea vine din limba engleză „Russian Orthodox Church Outside of Rusia” care în limba română însemnă:

Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor Rusiei. 2 Adică bolşevismul în Rusia, comunismul în România, nazismul în Germania, etc.

3 Numărul 13 al revistei „Atitudini” din Octombrie 2010 care omite foarte multe detalii importante.

4 Cum ar fi „botezul” prin stropire, practicat doar la catolici, contrar hotărârilor Sfinţilor Părinţi.


Capitolul 1.

ALEGEREA PATRIARHULUI TIHON ŞI REVOLUȚ IA BOLŞEVICĂ

Încă din perioada primului război mondial5, un număr mare de creştini Ortodocşi şi preoţi din

Rusia au emigrat în diaspora. Acelaşi episod s-a repetat şi după terminarea războiului, când Rusia

trecea printr-o perioadă economică foarte grea. Mulţi dintre refugiaţii ruşi nu puteau să revină în

Rusia din cauza revoluţiei din 2/15 Martie 1917 când Ţarul Nicolae al II-lea a fost obligat de

bolşevici să abdice. Din cauza acestor presiuni venite din Diaspora, Biserica Ortodoxă Rusă era

nevoită să ia o hotărâre faţă de aceste suflete rămase în pribegie, care nu mai puteau reveni acasă.

În data de 4/17 August 1917 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, întrunit în Catedrala

„Hristos Mântuitorul” din Moscova, dezbate problema alegerii Patriarhului. Sunt propuşi pentru a

ocupa această funcţie Mitropolitul Kievului, Antonie Krapovitsky şi Mitropolitul Moscovei, Tihon

(Bellavin). Alegerea noului Patriarh este supusă votului membrilor Sfântului Sinod, astfel încât

Mitropolitul Tihon primeşte 407 voturi, iar Mitropolitul Antonie doar 33. În urma acestei întruniri

este ales ca preşedinte al Sfântului Sinod şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, Mitropolitul Tihon.

În Rusia erau presiuni din partea puterii politice, adesea se întâmplau conflicte armate între

guvernul bolşevic şi populaţie. Rusia încerca să aleagă un guvern bun, în urma forţării Ţarului

Nicolae Romanov să abdice; însă Patriarhul Tihon apăra pe fostul suveran rus. O parte dintre

Episcopi nu erau de aceeaşi părere cu Patriarhul, sperând că alegerea unui nou guvern are să ridice

Rusia din criza economică provocată de primul război mondial.

Starea din Rusia se înrăutăţea. Bolşevicii făceau tot ce le stătea în cale pentru a pune mâna pe

guvernul de la Moscova, fapt pentru care se făceau multe abuzuri la adresa populaţiei şi numeroase

crime. Din cauza terorii, în Octombrie 1917 a început revoluţia bolşevică, între simpatizanţii

bolşevicilor şi cei din tabăra adversă care susţineau monarhia. În Moscova tensiunea era cea mai

mare. În ciuda acestor acţiuni criminale provocate de bolşevici, Patriarhul Tihon cheamă pe toţi

membrii Sfântului Sinod pentru a se reuni de urgenţă şi a dezbate această gravă problemă care se

petrecea în Rusia. În urma întrunirii, Sinodul a hotărât intronizarea Patriarhului Tihon şi alegerea

definitivă a acestuia ca lider al Bisericii şi al poporului Rus. Pe umerii noului Patriarh aveau să se

aşeze cele mai grele responsabilităţi pe care le-a avut Biserica Rusă în ultimele secole. Persecuţiile

bolşevice, masacrele din Mănăstiri, arestarea şi executarea Episcopilor, erau lucruri pe care

Patriarhul Tihon trebuia să le rezolve. Dar cum? Devreme ce în Rusia se instalase un guvern

luciferic. Era evident pentru cei din Diaspora, o revenire în Patria mamă ar fi făcut mii de morţi.

Slujba de numire a Patriarhului Tihon a avut loc în Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”

din Kremlin, care era aproape dărâmată din cauza bombardamentelor. La acest eveniment au

participat şi bolşevicii; însă, Patriarhul Tihon nu a ezitat să-i mustre pentru distrugerea Bisericilor,

conflictele armate din public şi crimele pe care aceştia le făceau. Condamnarea fărădelegilor

bolşevicilor a marcat instalarea Patriarhului Tihon, poporul devenind mult mai unit în faţa

prigonitorilor.

În preajma Sfântului Praznic al Naşterii Domnului Patriarhul Tihon şi Mitropolitul Kiril au

publicat fiecare câte un mesaj către popor, condamnând mai intens crimele bolşevicilor, care fără

sfială luptau împotriva propriului popor împreună cu forţele armate care se arătau mai mult

ascultătoare de criminalii poporului şi nu opuneau rezistenţă pentru a stopa fărădelegea. Persecuţiile

se înmulţeau de la o zi la alta şi numeroase Biserici erau distruse. În Ianuarie 1918 a fost făcută o

întrunire naţională la care au participat mai mulţi Episcopi şi numeroşi credincioşi, la Mănăstirea

Sfântul Alexandr Nevsky. Mitropolitul Petrogradului era ÎPS. Veniamin (Kazan), care de asemenea

a susţinut în public acuzaţiile aduse de Patriarh la adresa bolşevismului. În Predica sa, Patriarhului

Tihon a explicat: „Explicaţi tuturor ortodocşilor, atât în Biserici cât şi în pieţe şi în public, ori de

câte ori este posibil, că Biserica noastră este prigonită în chip vădit” dând blagoslovenie pentru a

5 A început la 28 Iulie 1914 şi s-a încheiat la 11 noiembrie 1918.


se tipări pliante şi broşuri care să fie împărţite la toţi credincioşii ruşi pentru a-i informa cu privire la

toate crimele bolşevicilor împotriva Bisericii şi a poporului.

Patriarhul Tihon şi Mitropolitul Veniamin

Protestele făcute de Patriarhul Tihon, în calitate de conducător al Sinodului Bisericii Ortodoxe

Ruse, nu-i înduplecase pe bolşevici să renunţe la distrugeri, crime şi jafuri. Cu toate acestea

Patriarhul Tihon întărea Biserica în opoziţie, pentru a nu ceda şi a pierde între ruine, ultima nădejde

a poporului: Credinţa! Anul 1918 avea să fie marcat nu numai de sângele poporului masacrat de

bolşevici, ci şi de asasinarea familiei Ţarului Nicolae Romanov.

La 2 Martie 1917 Ţarul Nicolae a fost obligat să abdice. Guvernul condus pe atunci de

Alexandru Kerensky a hotărât să mute familia regală din Moscova în Siberia. După revoluţia din

octombrie, familia ţarului Nicolae a fost mutată de guvernul bolşevic în oraşul Ecaterinburg, care se

afla sub conducerea armatei roşii. În noaptea dintre 16 şi 17 Iulie 1918, familia regală a fost luată de

bolşevicii conduşi de Iacov Iurovsky şi dusă cu forţa în subsolul „casei Ipatiev” de către un pluton

de execuţie. În acea noapte au fost împuşcaţi în grabă. „Legiunea Cehă” avansa către Ecaterinburg,

cucerind multe teritorii. Iurovsky se temea ca nu cumva şi Ecaterinburg să fie cucerit de cehi şi

familia regală să fie eliberată. După asasinarea familiei imperiale, trupurile au fost ascunse într-un

puţ adânc din locul numit „Patru fraţi”. În câteva zile vestea asasinării familiei regale a făcut

înconjurul Rusiei. Mulţi din oraşul Ecaterinburg aflase locul unde erau trupurile familiei

Romanovilor. Bolşevicii se temeau de o revoluţie venită din partea poporului şi de faptul că i-ar fi

omorât şi pe ei. Astfel, Iurovsky a poruncit soldaţilor să ridice trupurile din acel loc şi să fie ascunse

în altă parte. În noapte, au fost puse într-un camion. La momentul ridicării trupurilor, unii dintre

martiri erau bandajaţi şi rănile legate. Singura care dăduse semne că ar fi decedat recent, era Sfânta

Muceniţă Ecaterina Feodorovna. Acest lucru a arătat că ducesa ar fi supravieţuit după ce a fost

împuşcată, încercând să-i salveze şi pe ceilalţi; dar, în cele din urmă şi-a dat duhul şi ea. În timp ce

transportau trupurile, camionul bolşevicilor s-a defectat. Pentru a nu fi descoperiţi, soldaţi i-au

îngropat pe un drum de ţară, au turnat acid sulfuric pe chipurile lor pentru a nu fi recunoscuţi, i-au

acoperit cu pământ şi au mascat locul cu şine de cale ferată deasupra mormântului comun.

Patriarhul Tihon a fost marcat de asasinarea familiei regale. Ţarul Nicolae a fost unul dintre

cei mai puternici susţinători ai Bisericii Ortodoxe Ruse şi a Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora. În

Europa şi America existau de mai multă vreme comunităţi de ortodocşi ruşi care se refugiase încă

din preajma anilor 1889, când avusese loc o tentativă eşuată de asasinare a ţarului Alexandru al III-

lea, când Rusia trecea printr-o altă perioadă de criză. Aceste Biserici din diaspora fusese susţinute

economic de Ţarul Nicolae şi canonic de către Patriarhul Tihon mai apoi.


Capitolul 2.

PERSECUȚ IILE DIN RUSIA ŞI EMIGRAREA ÎN EUROPA

În anul 1919, în oraşul Stavropole din Caucaz, a fost înfiinţată „Administraţie provizorie a

Bisericii Ortodoxe Ruse din Sud-Estul Rusiei” preşedinte fiind Arhiepiscopul Novocherkaskului,

Mitrofan (Simaşkevici) împreună cu Arhiepiscopul Dimitrie de Tavricesk şi Episcopul Arsenie

(Smoleneţ). Aceştia pierduse legătura cu Patriarhul Tihon din cauza situaţiei tensionate ce avea loc

din pricina prigoanei bolşevice şi erau nevoiţi să ia hotărâri în cadrul acestor Eparhii. Consiliul

P.S.E.A.6 se aduna o dată pe lună şi se întindea pe o perioadă de 3 – 4 zile, timp în care se luau

hotărâri privind îmbunătăţirea vieţii duhovniceşti şi activităţii liturgice, educaţia teologică din

facultăţi şi seminarii. Deşi Mitropolitul Mitrofan avea înaintata vârstă de 73 de ani, Protoiereul G.

Savelsky, profesor universitar în cadrul PSEA. Reuşeşte să trimită un raport Sinodului Bisericii

Ortodoxe Ruse menţionând: „Preşedintele nostru (adică Mitropolitul Mitrofan) a demonstrat

liniştea (sufletească), seriozitate şi seriozitate, iar noi suntem plini de tot respectul sincer şi profund

pentru dânsul. Membrii PSEA au luat hotărâri importante şi primordiale, având solidaritate şi

încredere desăvârşită (în modul de a nu se trăda), fără a fi vorba de vre-o disensiune, în ciuda

efortului intens şi a multelor pietre de poticnire” 7

La sfârşitul lunii August a anului 1919 localitatea Tagarong a intrat sub presiunile aliaţilor

polonezi. După ocuparea Galiţiei, Mitropolitul Kievului Antonie (Khrapovitsky) intră ca membru în

PSEA de Sud-Est, în calitate Preşedinte de onoare. În menţionările sale, preotului G. Savelsky

spune: „Intrarea Mitropolitului Antonie în PSEA nu a schimbat forma de organizare iniţială,

păstrându-se în continuare cursul obişnuit”. Mitropolitul Antonie a fost nevoit să revină la

Eparhiile lui din Kiev şi până în decembrie 1919, urmând să prezideze întrunirile abia la începutul

anilor 1920.

Din cauza persecuţiilor, mulţi dintre clericii ruşi emigrau în Kuban. În Caucaz mai exista doar

o Mănăstire ce cuprindea 120 de călugări. Persecuţiile nu se opreau, fapt pentru care şi aici începuse

să fie presiuni mari din partea bolşevicilor. Astfel, mulţi au reuşit să fugă în Kiev, lăsându-l toate

lucrurile acolo. Mare parte a refugiaţilor ajunsese la Kiev. Aici, Generalul A.I. Denikin alocă un

milion şi opt sute de ruble comisiei PSEA pentru refugiaţii ruşi. Banii s-au folosit atât pentru

susţinerea Bisericii, Preoţilor de mir şi a Călugărilor, adică 800.000 de ruble şi un milion pentru

susţinerea familiilor refugiaţilor. Deşi treceau prin grele perioade de încercare, totuşi, PSEA găsea

modalităţi de a nu lipsi poporul de o minimă nădejde.

În Ianuarie 1920 Arhiepiscopul Evloghie (Gheorghievsky) a convocat o întrunire a clericilor

la care s-a discutat problema Kubanului, unde bolşevicii deveneau mult mai violenţi şi agresivi,

precum în celelalte regiuni ale Rusiei. A doua întrunire a clerului acestei Eparhii a fost în oraşul

Ecaterinodar, unde s-au stabilit sarcini misionare pentru fiecare dintre clerici. Au început să se facă

activităţi misionare, trimiţând prin sate şi oraşe misionari bine pregătiţi din punct de vedere teologic

pentru a susţine psihologic şi material poporul, căruia începea să-i lipsească ultima nădejde din

cauza prigoanelor şi a crimelor bolşevice. Din nefericire, o mare parte a clericilor s-au temut să

meargă în misiune prin sate, doar o mică parte având acest curaj, ştiind că riscul este destul de mare,

având în vedere crimele pe care le făcea armata împotriva celor care încercau să îndemne poporul să

opună rezistenţă bolşevismului. Printre clericii care au avut curajul să facă misiune pastoral-

psihologică de susţinere a poporului de la sate, a fost preotul Gheorghe Shavelsky. Acesta

mărturisea că majoritatea preoţilor din Kuban se temeau să opună rezistenţă şi se arătau indiferenţi

faţă de presiunile politice. Evident, se temeau în principal pentru viaţa familiilor lor.

În sprijinul celor ce se opuneau bolşevismului era supranumita „armată albă” în care se

înrolase şi protoiereul Gheorghe Shavelsky. Acesta amintea în memoriile sale că nu erau mai mult

de 50 de preoţi din Kuban care să susţină activităţile de apărare a poporului. Era o totală

6 Administraţie provizorie a Bisericii Ortodoxe Ruse din Sud-Estul Rusiei

7 Portret intitulat „Gânduri despre Rusia” de P.N. Bodzilovici


dezorientare, teamă, crime la tot pasul, preoţii se temeau şi stăteau „nepăsători” în faţa criminalilor.

Era o situaţie destul de dificilă. Dacă ar fi să facem o sinteză a evenimentelor, nu ne-ar ajunge toate

cărţile din lumea întreagă. Într-adevăr, bolşevicii au fost una dintre cele mai criminale puteri

politice după imperiul otoman. Dacă stăm să privim istoria, nici otomanii nu-şi cotropeau propriul

popor, cum au făcut Lenin şi Stalin.

Rostov pe Don a fost asediat de armata roşie (bolşevică) la 8 Ianuarie 1920. PSEA şi-a pierdut

majoritatea membrilor, rămânând doar Mitropolitul Antonie (Khrapovitsky) şi protoiereul Gheorghe

Shavelsky. Acesta în cele din urmă, după înfrângerea trupelor de Denikin, este dus în Bulgaria.

Arhiepiscopul Evloghie şi un număr mare de Episcopi din Biserica Ortodoxă Rusă, împreună cu

credincioşi şi clerici părăsesc Rusia şi se refugiază în Europa. Până la sfârşitul anului 1920 mai bine

de două milioane de credincioşi ruşi părăsesc Rusia şi se refugiază în Europa. Această emigrare a

fost făcută în baza hotărârii8 Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse în frunte cu Patriarhul

Tihon, din pricina terorii instalate în Rusia.

Capitolul 3.

ÎNFIINȚAREA SINODULUI ROCOR

La 6/19 Octombrie 1920, un număr foarte mare de credincioşi ruşi, dintre care 15.000 din

Crimeea şi un grup de Episcopi şi Preoţi părăsesc Rusia. Având în vedere situaţia şi exilul, întrucât

nu se mai aflau pe graniţele Rusiei, Episcopii au transformat denumirea de PSEA în A.S.B.O.R.S.

(ВРЦУ)9. Înfiinţarea Sinodului ROCOR a avut ca fundament hotărârea 362 a Sf. Sinod al Bisericii

Ortodoxe Ruse prezidat de Patriarhul Tihon la 7/20 Noiembrie 1920.

Episcopii Bisericii Ortodoxe Ruse din Străinătate (Diaspora) erau 34 la număr: Mitropolitul

Antonie Khrapovitsky, preşedintele PSEA/ASBORS/ВРЦУ, fost Mitropolit de Kiev şi Galiţia,

Episcopul Antonie Aleutsky, Arhiepiscopul Anastasie de Chişinău, Arhiepiscopul Alexandru al

Americii de Nord, Episcopul Vicar Adam; Episcopul de Belgorod, care se ocupa de administrarea

Eparhiei Ruse din Israel, Apolinarie, Episcopul Vladimir Bialystok, Episcopul de Sevastopol

Veniamin, Episcopul Gabriel de Chelyabinsk, Episcopul Ermoghen de Ekaterinoslav, care

administra Eparhia rusă din Grecia, Cipru şi Africa; Episcopul Ţariţinskului Damian, Arhiepiscopul

Elefterie, Arhiepiscopul Eftimie de Bruklynsk; Mitropolitul Europei de Vest Evloghie,

Arhiepiscopul de Beijing Inochentie, Episcopul Ilie de Ur-Miynsky-Mar, Episcopul Iona de Tianjin,

Arhiepiscopul Metodie de Harbin, Episcopul Meletie de Zabaykalsk, Episcopul Mihail de

Alexandrov, Episcopul Nestor de Kamchatka, Arhiepiscopul Pantelimon de Pinsk-Belarus,

Mitropolitul Americii de Nord, Platon; Arhiepiscopul Serafim din Finlanda, Episcopul Serafim de

Lubensky, care administra Eparhia Rusă din Bulgaria; Episcopul Serghie de Bielsk; Episcopul

Serghie de Kernomorsk, Episcopul Ştefan de Pittsburgh, Arhiepiscopul Japoniei Serghie,

Arhiepiscopul Teofan de Poltava; Episcopul Simon de Shanghai şi Episcopul Ioan din Letonia.

În anul 1920 Mitropolitul Antonie Khrapovitsky merge în Constantinopol, are o intrevedere

cu Locţiitorul de Patriarh, Dorotei (Mammelis) unde se discută problema înfiinţării Sinodului

ROCOR, ca o necesitate a vremii, mai cu seamă că Episcopii ruşi din diaspora nu mai puteau păstra

legătura cu Patriarhul Tihon din cauza prigonitorilor bolşevici. Patriarhul este de acord, mai cu

seamă că înfiinţarea Sinodului fusese propusă Patriarhiei de Constantinopol chiar de către Patriarhul

Dimitrie al Serbiei. De asemenea, Patriarhul Antiohiei Meletie al IV-lea (1906-1928) şi Patriarhul

Damian al Ierusalimului (1897-1831), dar şi celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale susţin ideea

înfiinţării acestui Sinod Rus din Diaspora, mai cu seamă că la baza acesteia a stat hotărârea

Patriarhiei Moscovei din anul 1920, despre care am mai amintit.

La invitaţia Patriarhului Serbiei, reşedinţa sinodală se stabileşte chiar în incinta Patriarhiei

sârbeşti, mai exact, Sinoadele se întruneau în Karloviţ din provincia Voivodin, unde rămâne până în

8 Hotărârea 362/7.20.11.1920

9 În limba rusă: „Высшее Русское Церковное Управление заграницей” iar în româneşte înseamnă „Admini-straţia

Superioară a Bisericii Ortodoxe Ruse din Străinătate”.


anul 1944. Prima întrunire a Sinodului, la noua reşedinţă din Karloviţ a avut loc la 6/19 Aprilie

1921, apoi la 21 Iulie 1921, fiind ales definitiv ca Mitropolit Primat al Bisericii, Mitropolitul

Antonie Khrapovitsky.

În data de 21 Noiembrie/3 Decembrie 1921 are loc întrunirea Sfântului Sinod ROCOR, în

regiunea Karloviţ, Sinodul a fost prezidat legitim de Mitropolitul Antonie Khrapovitsky şi onorific

de Patriarhul sârb Dimitrie. De asemenea, printre cei 17 Episcopi prezenţi la Sobor au fost invitaţi şi

Prim-ministrul Serbiei Nicolae Paşic, comandantul (anti-bolşevic) al Armatei Albe, Peter von

Wrangel, care luptase împotriva bolşevicilor în Crimeea şi în celelalte regiuni pe care le-am amintit.

Sinodul a fost format dintr-un număr exact de 155 de participanţi, Episcopi, Arhimandriţi,

Protoierei, Preoţi, Călugări şi mireni.

Sinod ROCOR întrunit în Serbia, în frunte cu Mitropolitul Antonie (Khrapovitsky)

Capitolul 4.

ARESTAREA PATRIARHULUI TIHON ŞI TRĂDĂRILE EPISCOPILOR

În Rusia tensiunile creşteau pe zi ce trece. Bolşevicii aflase de înfiinţarea Bisericii Ortodoxe

Ruse din Diaspora. În încercările lor disperate de a-l convinge pe Patriarhul Tihon să nege acest

Sinod, ROCOR-ul era recunoscut oficial şi canonic de către toate

celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale. În data de 3/16 mai 1922

Patriarhul Tihon a fost arestat de bolşevici şi ţinut în completă

izolare în fostele „camere ale tezaurului” de la Mănăstirea Donsk,

acum fiind devastată de bombardamente şi folosită în scopuri

militare sau ca închisoare pentru anumiţi demnitari. După arestarea

Patriarhului, mulţi dintre Episcopii din Rusia au început să-l

condamne pentru că s-a opus guvernului bolşevic.

Patriarhul Tihon, fiind în cumplite presiuni din partea

bolşevicilor, a semnat un document în care se menţiona că Sinodul

ROCOR nu este un Sinod rebel şi nu a ieşit din ascultarea Patriarhiei

Moscovei. Cu alte cuvinte, nu este o „patriarhie” ci un Sinod

provizoriu până se vor reglementa lucrurile şi presiunile din Rusia se

vor reduce. Însă, la 5/18 Iunie 1922 Pariarhul a trimis o scrisoare

către toate Eparhiile din Rusia şi către Sinodul din Diaspora. În această scrisoare, Patriarhul Tihon

dădea binecuvântarea sa Sinodului din Diaspora să funcţioneze independent, până la încetarea

presiunilor ce aveau loc în Rusia. Această scrisoare coincidea întru toate cu hotărârea nr. 362 din

7/20 noiembrie 1920 luate de Patriarhul Tihon şi Sinodul rus.


La 3/16 Iulie 1922 un număr de 5 Episcopi printre care Mitropolitul Serghie şi Arhiepiscopul

Evdochim au semnat declaraţii de „loialitate” faţă de bolşevici şi negau întâietatea Patriarhului

Tihon, considerându-l vinovat pentru opoziţia sa faţă de guvernul criminal din Rusia. Patriarhul

Tihon era încă în arestul bolşevicilor. Aceşti Episcopi încep să facă tot ce le stă în putinţă pentru a

se apropia de bolşevici. În data de 23 Iunie / 6 Iulie 1922 Sinodul „renovaţioniştilor” îl numeşte

Mitropolit-Primat pe Arhiepiscopul Evdochim. În cadrul aceleiaşi întruniri se mai iau următoarele

hotărâri: schimbarea calendarului bisericesc cu cel iulian, permiterea recăsătoririi preoţilor,

distrugerea unor racle cu Sfinte Moaşte şi închiderea unui număr mare de Biserici şi Mănăstiri.

Astfel, Biserica din Rusia este prima care adoptă calendarul de stil nou, înaintea Patriarhiei de

Constantinopol, Greciei, României, etc. Aceste reforme din Biserică stârneau neîncrederea

poporului şi Sinodul condus de Mitropolitul Serghie (Stragorodsky) şi Mitropolitul Evdochim.

După câteva luni de zile Sinodul acesta îşi revocă unele dintre hotărâri pentru a nu stârni furia

poporului, printre care şi revenirea la Calendarul Iulian.

Mitropolitul Antonie Khrapovitsky, primatul ROCOR-ului din Serbia, face numeroase apeluri

prin intermediul altor autorităţi de stat, cu care Rusia avea legături, pentru a fi eliberat bătrânul

Patriarh Tihon. Din cauza nevoilor pe care guvernul Rus-bolşevic, pentru a nu provoca mai mult rău

economiei Rusiei şi agravarea situaţiei privind exporturile, îl eliberează din închisoare pe Patriarh.

Nici unul dintre ceilalţi Episcopi ai Sinodului din Rusia nu au fost încântaţi de acest lucru; cu toate

acestea, ei semnase tratate de „loialitate” cu bolşevicii şi nu aveau intenţia de a se opune.

Patriarhul Tihon revine în slujirea lui ca şi Arhiereu al Bisericii Lui Hristos, după eliberarea

sa, la 26 Iunie 1923. Poporul aflând de eliberarea Patriarhului se strângea în număr foarte mare să-l

privească şi să-l asculte, fapt care îi indigna pe bolşevicii care credeau că au reuşit prin ceilalţi 5

Episcopi rămaşi în Rusia să convingă poporul împotriva Patriarhului care se opunea cu atâta

verticalitate guvernului bolşevic, nădăjduind în reinstalarea monarhiei.

În data de 2/15 Iulie 1923, Patriarhul Tihon a convocat întrunirea Sinodului Episcopilor din

Rusia. În cadrul acestei întruniri care de această dată a fost publică, în faţa poporului, Patriarhul s-a

adresat Preoţilor şi Credincioşilor, atât din Rusia cât şi din Diaspora, condamnând reformele pe care

le făcuse în lipsa lui, Mitropolitul Serghie şi Arhiepiscopul Evdochim, cu privire la schimbarea

calendarului, închiderea Bisericilor şi a Mănăstirilor şi celelalte hotărâri greşite ale Sinodalilor.

Acesta a negat faptul că le-ar fi dat binecuvântare acestor Episcopi din Rusia să facă reforme în

Biserică. Mai mult de atât, Mitropolitul Serghie, Arhiepiscopul Evdochim şi alţi Episcopi au fost

mustraţi de Patriarh şi li s-a impus să facă pocăinţă pentru greşelile lor.

De-a lungul istoriei a circulat o cu totul altă poveste faţă de schimbarea calendarului în Rusia.

Agenţii KGB-ului au pus aceste reforme pe umerii Patriarhului Tihon şi s-au folosit de documente

false prin care Patriarhul Tihon şi-ar fi dorit aceste schimbări în Biserica Rusă. Cu toate acestea,

sunt foarte puţini cei care au citit şi alte cărţi, nu doar cele infectate de ideologiile şi ciuma

bolşevicilor. Aceştia îl considerau pe Patriarhul Tihon unul dintre cei mai greu de învins duşmani ai

regimului comunist-bolşevic, fapt pentru care încercau să smintească poporul pentru a-l da jos din

scaun, lucru care nu s-a şi întâmplat. Venit recent din închisoare, cu calendarul schimbat de Serghie

şi Evdochim, Patriarhul Tihon nu a mai protestat de faptul că aceste reforme erau justificate ca şi

cum el le-ar fi făcut, deşi nu coincid cu data eliberării lui din închisoare, la aproape un an după

reformă. Acestuia i se spune de către Serghie şi Evdochim că toate Bisericile Ortodoxe au adoptat

noul calendar; însă, pentru a se convinge, Patriarhul trimite o scrisoare la Constantinopol iar

Mitropolitul Anastasie îi trimite o telegramă prin care-l înştiinţează că nu au adoptat noul calendar

nici o Biserică! După aceea a urmat condamnarea la pocăinţă a acestor episcopi mincinoşi precum

Serghie.

Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (ROCOR) nu s-a dezis niciodată de Patriarhul

Tihon, cum au făcut Episcopii rămaşi în Rusia, nu au întrerupt comuniunea cu el şi nu l-au exclus

din rugăciunile lor până când acesta a părăsit lumea cea văzută, plecând către Domnul să se

odihnească pentru durerile şi ostenelile pe care le-a făcut în această viaţă pământească. Patriarhul

Tihon a fost cel mai mare potrivnic al bolşevicilor şi apărător al Bisericii Ortodoxe, precum a fost şi


Ţarul Nicolae Romanov, împreună cu familia sa, martirizaţi şi ei tot de acest regim criminal şi

antihrist.

În timpul detenț iei, Patriarhul Tihon a început să sufere grave afecț iuni cardiace. În ciuda

bolii, acesta se străduia să organizeze Biserica ș i să revigoreze Ortodoxia care suferise anumite

schimbări necanonice în timpul în care el lipsise de la conducerea Sinodului. Vizita Parohiile din

Rusia, încuraja preoţii să lupte în continuare pentru apărarea Ortodoxiei şi să nu cedeze în faţa

bolşevicilor, dând spre distrugere Bisericile pe care le moştenise de la strămoşii lor. Cu toate

acestea, însuș i mărturiseș te la câteva luni după eliberarea sa din închisorile bolşevice: „Cred în

libertate; dar, nu pot face nimic. Eu rânduiesc un Episcop la Sud, iar el merge spre Vest; dacă-l

trimit spre Vest, acesta este trimis la Est”10

. Prin această declaraţie, Patriarhul Tihon a arătat

nemulţumirea sa faţă de Sinodul rămas în Rusia, care făcea exact contra Patriarhului, arătând că este

o altă putere care domină hotărârile şi nu Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse.

În anul 1924 Patriarhul Tihon a aprobat un document prin care era de acord cu ataşarea

Eparhiei din Harbin la Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, fapt menţionat de Mitropolitul

Antonie (Khrapovitsky) într-o scrisoare a sa din 2/15 Martie 1931.

Slăbit de puteri din cauza condiţiilor din detenţie, inima Patriarhului Tihon începe păstreze o

tensiune constantă. În ciuda durerilor pe care le avea, în ziua de 11/24 Martie merge la Sinod unde

hotărăşte să rămână locţiitor de Patriarh, Mitropolitul (Polyansky) de Krutiţk. În aceeaşi zi sănătatea

Patriarhului se deteriorează cumplit şi este internat în spital.

Patriarhul Tihon, Mitropolitul Petru, Episcopul Teodor şi alţi clerici şi teologi ruşi.

În noaptea când era închis, Patriarhul Tihon a văzut prin gratiile de la fereastră cum soldaţii s-

au scos pe Iacov Polozov şi l-au împuşcat. Patriarhul văzând moartea acestui luptător împotriva

bolşevicilor şi gândindu-se intens la familia lui şi durerea care avea să-i cuprindă la aflarea veştii că

acesta a fost ucis, s-a îmbolnăvit de inimă şi nu şi-a mai revenit până la sfârşitul vieţii.

Durerea nu l-a împiedicat să îşi prevestească sfârşitul, la ceva timp după eliberarea din arset,

fapt pentru care a hotărât chiar în ultima zi de viaţă să-l numească succesor pe Mitropolitul Petru, cu

care şi Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora a fost întru toate de acord. Din pricina acelei

intervenţii stomatologice şi a durerilor, inima Patriarhului nu mai funcţiona cum trebuie. La câteva

ore după internarea sa, Mitropolitul Petru l-a vizitat, dar au solicitat ca întrevederea să fie privată şi

nimeni să nu asiste. Dialogul a avut un caracter strict personal, secret şi legat de organizarea

Bisericii. Unele surse spun că Patriarhul Tihon a predat locţiitorului de Patriarh Petru (Polyansky)

informaţii unde s-ar afla ascunse trupurile familiei regale. De aceea, cronicile de la acea vreme spun

că dialogul dintre Patriarh şi Mitropolit nu au fost dezvăluite nici atunci când Mitropolitul Petru a

fost arestat de bolşevici şi torturat fără rezultate.

10

Ziarul „Credinţa Pravoslavnică” Nr. 21/497 Газета «Православная вера» №21/497


Seara, Patriarhul Tihon merge să se

odihnească, fiind internat în spital, spunându-i

asistentului următoarele cuvinte: „Eu voi avea un

somn greu şi lung… Noaptea va fi lungă şi

întunecată. În Rusia a început de mult timp

întunericul”11

. În noaptea de 12/25 Martie 1925,

înainte de Praznicul BuneiVestiri a Preasfintei

Născătoare de Dumnezeu, Patriarhul s-a trezit şi

l-a întrebat pe asistent cât este ceasul. Acesta i-a

răspuns că era ora 00:15. Atunci Patriarhul Tihon

a spus de trei ori: „Slavă Ţie, Dumnezeule” şi

îndată şi-a dat duhul, mergând la Domnul să se

odihnească pentru viaţa plină de osteneală şi durere pe care a parcurs-o pe acest pământ vremelnic.

Capitolul 5.

SERGHIANISMUL ŞI SCHIMBAREA CALENDARULUI

În perioada când Patriarhul Tihon fusese arestat, auto-proclamatul Mitropolit Evdochim ș i

Mitropolitul Serghie, au luat hotărârea de a schimba Calendarul în Rusia, adică la 23 Iunie/6 Iulie

1922. Când Patriarhul Tihon este eliberat din închisoare la 26 Iunie/9 Iulie 1923, trimite o scrisoare

la Mitropolitul Anastasios pe care-l întreabă dacă celelalte Biserici au procedat asemenea lui

Serghie şi a acoliţilor săi. Acesta îi răspunde printr-o telegramă şi-l asigură de dezinformare. După

mai multe decenii de la această reformă din Rusia, sinodul Serghianist a început să atribuie schisma

Patriarhului Tihon, nicidecum realitatea, pentru a discredita (post-mortem) memoria Patriarhului

Tihon şi opoziţia acestuia faţă de schimbarea calendarului. La ora actuală sunt prea puţini cei care

au observat că în Iulie 1922 Patriarhul Tihon era în închisoare… El a fost arestat la 3/16 mai 1922,

la 23 Iunie/6 Iulie 1922 s-a schimbat calendarul în Rusia, deci, la 53 de zile după arestarea

Patriarhului. Acesta a fost eliberat abia în 1923… Dar, aceasta a fost poziţia permanentă a

serghianiştilor de a discredita Ortodoxia şi Episcopii dreptslăvitori.

După trecerea la cele veşnice a Patriarhului Tihon, urmează la scaunul Patriarhiei Moscovei

Mitropolitul Petru (Polyansky). Acesta a fost instalat imediat după adormirea Patriarhului Tihon,

Gramata fiind semnată de 58 de Episcopi ai Bisericii Ortodoxe Ruse.

Imediat după instalarea Mitropolitului Petru ca Locţiitor de Patriarh, guvernul bolşevic îi

propune să accepte colaborarea şi implicarea lui în Politică. Primind refuzul Mitropolitului,

bolşevicii încep răzbunarea. Rând pe rând sunt arestaţi toţi Episcopii care dialogau cu Mitropolitul, i

se aduceau acuzaţii fabricate de la denunţători puşi de bolşevici să facă acest lucru. Lupta contra

Mitropolitului ţine până în 9/22 Decembrie 1925 când este arestat. Motivul arestării a fost

„Decretul” semnat de Mitropolitul Petru prin care descria Biserica Ortodoxă Rusă ca fiind separată

de stat şi nu o Biserică politică, fapt ce i-a înfuriat pe bolşevici.

Imediat după arestarea Mitropolitului Petru, Prim-Secretarul de stat al guvernului comunist,

STALIN, se impune în faţa Sinodului Rus şi îl alege locţiitor de Patriarh pe Serghie (Stragorodsky).

Episcopii care se opun acestei alegeri sunt arestaţi. De asemenea, nici Sinodul Bisericii Ortodoxe

Ruse din Diaspora nu-l acceptă pe Serghie, continuând să-l pomenească pe Mitropolitul Petru ca

locţiitor al Patriarhului Tihon.

La 16/29 Iulie 1927 Mitropolitul Serghie face o declaraţie publică, prin care autorităţile de stat

şi politice de la acea vreme încep să se implice masiv în viaţa şi activitatea Bisericii. Mai multe

reforme se produc în sânul Bisericii din Rusia, fapt pentru care Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din

Diaspora defineşte aceste modificări ca fiind erezie, fapt pentru care nu acceptă să-l pomenească pe

Serghie ca şi Mitropolit al Moscovei şi întregii Rusii.

11

Ziarul „Credinţa Pravoslavnică” Nr. 21/497 Газета «Православная вера» №21/497


Unul dintre cei mai renumiţi Arhierei care s-a opus declaraţiei eretice a lui Serghie, a fost

Mitropolitul Iosif (Petrov). După căderea Serghie,

Iosif refuză o întâlnire în 17 Octombrie 1927. Un

număr mare de clerici din Leningrad. Acesta

protestează împotriva serghianismului până la 6

februarie 1928, când semnează un act de retragere

din slujire cu Episcopii nu se îndreaptă şi care-l

acceptă pe Serghie ca Primat. În 27 Martie 1928

„mitropolitul” Serghie împreună cu episcopii

sovietici semnează un act de „caterisire” al

Mitropolitului Iosif pentru că nu acceptă

colaborarea cu Stalin şi nu cedează Eparhia din

Leningrad puterii comuniste.

Mulţi dintre preoţii ortodocşi din Rusia

treceau sub ascultarea Mitropolitului Iosif, refuzând

să mai slujească împreună cu episcopii serghianişti.

În chip de batjocură, staliniştii îi numeau „iosefiţi”

şi-i numeau „schismatici” pentru că nu au „făcut

ascultare” să cedeze Biserica înaintea lui Stalin.

Pentru opoziţia sa, Mitropolitul Iosif este

arestat în septembrie 1929 şi deportat în Kazahstan,

fiind supus unor condiţii grele de muncă şi

supravieţuire. La 9 Septembrie 1930 este dus la

Leningrad pentru interogatorii, apoi la Moscova, în

27 Septembrie. În declaraţia sa înaintea miliţienilor

sovietici, Mitropolitul Iosif scria: „Serghie vrea să fie un sclav al autorităţilor sovietice; eu vreau

să fiu un cetăţean cinstit, conform drepturilor omului şi nu un colaborator”12

. Pentru mărturisirea

lui de Credinţă împotriva lui Serghie, consiliul OGPU din 3 Septembrie 1931 l-a condamnat la 5 ani

de închisoare, ulterior a fost eliberat şi rearestat în 1937. De data aceasta NKVD din Kazahstan l-a

condamnat la moarte. În noaptea zilei de 20 noiembrie 1937, Mitropolitul Iosif a fost executat

împreună cu Mitropolitul Kiril (Smirnov).

Mitropolitul Kiril era unul dintre membrii Sf. Sinod care s-au opus în 1927 declaraţiei lui

Serghie faţă de guvernul sovietic condus de Stalin, fapt pentru care a fost condamnat la 3 ani de

închisoare. După eliberarea sa, Mitropolitul Kiril a revenit în slujire la Eparhia sa din Kazan. În

predicile sale combătea erezie lui Serghie, ca şi mulţi alţi Episcopi ai Bisericii Ruse. Din pricina

acestei declaraţii eretice a lui Serghie, Biserica Ortodoxă trecea prin grele perioade. Multe Biserici

şi Mănăstiri erau închise, pentru faptul că sovieticii primise încuviinţarea de a coordona

administrativ Biserica. În anul 1930 Mitropolitul Kiril rosteşte o predică împotriva lui Serghie, fapt

pentru care „Sinodul” hotărăşte să-l demită de la conducerea Eparhiei Kazanului, conform

documentului nr. 28 din 11 Martie 1930 şi predat iarăşi în mâinile KGB-ului, apoi arestat şi trimis

în închisorile din Siberia.

Mitropolitul Kiril a fost eliberat în anul 1933. După eliberarea sa, a locuit în Gzhatsk13

.

Acesta considera tainele săvârşite de Serghie lipsite de har şi nu accepta să slujească cu preoţi

hirotoniţi de episcopii serghianişti, fapt pentru care a fost arestat din nou, 14 Iulie 1934, fiind dus în

închisoarea Bitirsky de la Moscova. La 2 Decembrie 1934 consiliul NKVD hotărăşte deportarea lui

în Kazahstan. În timp ce ostenelile Mitropolitului Kiril creşteau, se opunea ereziei serghianiste mult

mai mult. Astfel, după eliberarea lui, la începutul anului 1937, mergea prin Parohii şi îndemna

preoţii să se opună serghianismului, fapt pentru care a fost arestat din nou la 24 Iunie 1937. În

cadrul interogatoriului, securiştii i-au prezentat un document în care scria lepădarea de opoziţia sa.

12

Revista „Călătorie în Sankt Petersburg” Nr. 3/2012 ISBN: 978-5-69958086-6 UDK: 91.470. A se vedea şi revista

„Izvestia” Nr. 188 (3122) din 19 August 1927 unde găsim declaraţia lui Serghie faţă de cei aflaţi în opoziţie. 13

Astăzi oraşul se numeşte Gagarin.


Mitropolitul Kiril refuză să semneze acel document.

Sovieticii au insistat cu numeroase bătăi şi chinuri

pentru a semna actul, dar Mitropolitul scria în

declaraţii „Nu voi contribui la acest spectacol…”14

.

Văzând că nu pot avea izbândă, l-au împuşcat la 20

Noiembrie 1937, împreună cu Mitropolitul Iosif

(Petrov). Amândoi sunt canonizaţi ca Sfinţi Mucenici

pentru jertfa aceasta.

Un alt mare apărător al Ortodoxiei a fost

Arhiepiscopul de Gdovsky. Dimitrie (Liubimov). Când

Serghie a declarat public supunerea în faţa lui Stalin,

Vlădica Dimitrie a declarat în predică: „biserica

condusă de Serghie este Împărăţia lui Antihrist…

Tainele serghianiştilor nu sfinţesc, ci spurcă pe

credincioşi”. La 29 noiembrie 1929 a fost arestat şi

condamnat la 10 ani de temniţă grea, iar la 3

septembrie 1931 a fost condamnat la moarte. A trecut

la Domnul în ziua de 17 mai 1935.

După ce Serghie a pus stăpânire pe Biserica

Rusă, Mitropolitul Petru, adevăratul locţiitor al

Patriarhului Tihon, era ţinut în închisoare în grele

condiţii de viaţă. În anul 1926 a fost condamnat la 3

ani de închisoare, fiind încarcerat la Tobolsk, unde s-a

îmbolnăvit din cauza condiţiilor şi a bătăilor frecvente.

Atunci, Comitetul Executiv Central a hotărât să-l exileze la Cercul Arctiv, în Golful OB, fără a

beneficia de tratament şi asistenţă medicală.

Văzând că nu moare, la data de 11 Mai 1928 i-a

fost prelungită pedeapsa de detenţie cu încă doi ani.

În anul 1930 i s-a cerut să renunţe la titlul de

locţiitor de Patriarh, pentru a-l prelua „mitropolitul”

Serghie. Acesta refuză categoric să cedeze accepte

vreun compromis cu sovieticii, fapt pentru care, la

17 August 1930 a fost încarcerat la închisoarea din

Ekaterinburg. În anul 1931 Evghenie Tuşkov i-a

propus să colaboreze cu securitatea, iar Mitropolitul

a refuzat să semneze documentul. Înfuriaţi pentru

verticalitatea Mitropolitului Petru, aceştia l-au bătut

până când a paralizat parţial şi apoi l-au ţinut în

condiţii inumane până ce sănătatea lui s-a înrăutăţit.

La 23 Iulie 1931 consiliul OGPU au decis să-l

trimită în lagărul pentru 5 ani.

În ultimii ani ai vieţii, Mitropolitul Petru a

trimis o scrisoare unui apropiat în care se plângea

de faptul că 3 ani nu a fost lăsat să vadă lumina

soarelui şi nici să respire aer proaspăt. Cu toate

acestea, Mitropolitul nu a cedat presiunilor şi

coresponda cu poporul în ascuns, prin intermediul

unor soldaţi care-l susţineau în taină.

Mitropolitul eretic Serghie a cerut execuţia

Mitropolitului Petru. Fără să primească informaţia privind moartea acestuia, Serghie a făcut un

14

Fudel S.I. Ukaz, Pagina 101.


parastas fastuos în memoria Mitropolitului Petru, fără să ştie că nu a avut loc execuţia. Astfel, el şi-a

atribuit titlul de locţiitor de Patriarh. Mitropolitul Petru a fost executat prin împuşcare la 10

Octombrie 1937, în jurul orei 16:00, în închisoarea Magnitogorsk.

După moartea Patriarhului Tihon, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (ROCOR) nu

a încetat să-l pomenească pe Mitropolitul Petru ca locţiitor de Patriarh, împreună cu Patriarhia

Serbiei, Antiohiei şi a Ierusalimului. Celelalte Patriarhii şi Biserici oficiale l-au pomenit pe Serghie,

evitând să se opună ereziei.

Capitolul 6.

POZIȚ IA SINODULUI ROCOR FAȚĂ DE SCHIMBAREA

CALENDARULUI

Când, celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale dezbăteau problema calendarului, o problemă

discutată intens încă din secolul 19, Sinodul ROCOR nu a făcut prea multă dezbatere asupra acestui

detaliu, considerând următoarele: „A fost chiar o nevoie puternică pentru înfiinţarea ROCOR,

atunci când au fost 21 de milioane de refugiaţi ortodocşi ruşi. După ce au pierdut totul, cu excepţia

credinţei ortodoxe, care nu le-au putut-o lua bolşevicii, aceşti exilaţi ruşi, săraci din cauza

confiscării Bisericilor, adică a „ancorei de salvare”. Ei au apelat la arhipăstorii lor ruşi, însoţiţi

de multă rugăciune, pentru a se uni într-un singur nucleu duhovnicesc, care pentru ei în totdeauna

a fost Biserica. Dorina lor a fost de a păstra în casele lor din exil limba maternă în uzul liturgic,

vechiul Calendar Bisericesc şi toate tradiţiile bisericeşti, precum le-au învăţat acasă, din copilărie.

Acest lucru nu l-au putut obţine de la alte Biserici Ortodoxe, precum un frate care nu îngrijeşte de

cel mai mic, ci doar de la Păstorii lor cărora le-au cerut să se ocupe de viaţa Bisericii, având o

formă de administrare proprie”.15

Nici una dintre Bisericile Autocefale nu era interesată de schimbarea Calendarului, nici

Patriarhia de Ierusalim, nici Patriarhia Serbiei, a Antiohiei sau a Rusiei, ci doar Biserica Greacă şi

Română au fost cele mai interesate de această dispută ecumenistă, în favoarea adoptării unui

calendar catolic16

, neargumentat din punct de vedere canonic, ci doar matematic. Deşi unele Biserici

Autocefale nu au dat importanţă chiar deloc acestei reforme, totuşi, Sinodul ROCOR în frunte cu

Mitropolitul Antonie Khrapovitsky, format din 34 de Episcopi, din care doar 17 au putut participa la

întrunirea ce a avut loc în Europa, ceilalţi fiind răspândiţi atât în Japonia, cât şi în America şi în alte

state îndepărtate, au hotărât: „În urma dezbaterilor Sfântului Sinod, s-a hotărât să nu fie acceptat

noul calendar, care este greşit, lăsând problema calendaristică şi celelalte probleme, după cum au

considerat Sfintele Sinoade Ecumenice”.17

O poziţie fermă şi teologică. Nu este un subiect destul de

dogmatic să se facă o întreagă eclesiologie pe marginea problemei calendaristice. Este suficient să

ne orientăm atenţia mai mult pe hotărârea Sf. Sinod din Constantinopol din anul 1583: „Orişicine

nu ar urma hotărârile Bisericii luate în cele şapte Soboare Ecumenice şi Sfintele Paşti socotite

pentru a le urma, ci vrea să urmeze noua inovaţie a pascaliei şi a noului calendar al astronomilor

atei papistaşi, şi vor să răstălmăcească şi să distrugă dogmele şi tradiţia Bisericii care noi le-am

moştenit de la Sfinţii Părinţi, Anatema unora ca aceştia şi să fie îndepărtaţi de Biserică şi de

împărtăşirea Credinţei”18

. Era evident că Sinodul ROCOR îşi îndrepta atenţia mai mult spre

crimele pe care le făceau bolşevicii în Rusia împotriva Episcopilor şi a Preoţilor. Erau prea mulţi

Sfinţi care mureau pentru Hristos, încât să fie îndreptată atenţia asupra calendarului. Alţii au atacat

ROCOR-ul pentru că a luat aceste scurte hotărâri împotriva Calendarului, pe când Episcopii greci,

Hrisostom de Florina, Hrisostom de Zakyntos şi Gherman de Demetria au făcut o lungă Mărturisire

de Credinţă în anul 1935 împotriva Calendarului. Dar, totuşi, să observăm esenţa lucrurilor:

Episcopii greci au stat 11 ani după schimbarea calendarului, slujind după stilul nou, chiar Episcopul

15

Din cuprinsul hotărârii Sinodului ROCOR întrunit în anul 1921. 16

Papistăşesc. 17

Hotărârea Sf. Sinod ROCOR din anul 1923, din Telegrama Mitropolitului Antonie către Patriarhia Antiohiei. 18

Hotărârea a 7-a a „Sigilionului” din anul 1583.


Hristosom de Florina fusese locţiitorul Patriarhului Meletios Metaxakys, în Grecia, şi nu au opus

rezistenţă în anul 1924. Cum putem ataca o Biserică, precum ROCOR, că nu a făcut mărturisire de

Credinţă împotriva noului calendar, dacă acest Sinod nu a acceptat încă de la început această

inovaţie? Trebuia să se lepede de ceea ce au făcut grecii, slujind 11 ani pe stilul nou? Dar, trecând

de partea „habotniciei”, ROCOR a considerat că nici vechiul şi nici noul calendar nu sunt dogme,

fapt pentru care au explicat foarte scurt că nu primesc noul calendar, care înseamnă nimic altceva

decât cuprinsul celor 12 Mineie ale fiecărei luni. Era suficient faptul că s-au opus inovaţiei, nu era

necesar să facă un „cred într-unul Calendar…” sau mărturisiri legate de acest subiect ieşit din

contextul dogmatic, deşi răstălmăcitorii vor să-l arate a fi dogmă, ceea ce este contrar hotărârilor

Sfintelor Sinoade. Până nici Pascalia nu poate fi numită Dogmă, căci nu ne închinăm la Pascalie.

Dar, dacă nu sunt dogme, nu înseamnă că trebuie să le batjocorim, cum nici veşmântul preoţesc nu

este Dogmă şi nici Catapeteasma Altarului; dar, trebuie să le păstrăm aşa cum le-am moştenit de la

Sfinţii Părinţi.

Capitolul 7.

SCHISMA PROVOCATĂ ÎN BISERICĂ DE CĂTRE MITROPOLITUL

EVLOGHIE ŞI ARHIEPISCOPUL TEOFAN DE POLTAVA

După asasinarea Mitropolitului Vladimir al Kievului, de către bolşevici, Mitropolitul Evloghie

este trimis de către Patriarhul Tihon, ca delegat al Sinodului, pentru a participa la înmormântarea

acestuia. Mitr. Evloghie rămâne în Ucraina până când Sinodul local îl instalează pe Mitropolitul

Antonie Khrapovitsky în Kiev, la 30 Mai 1918. În acelaşi an sunt arestaţi atât Mitropolitul Antonie,

cât şi Evloghie şi duşi forţat într-o mănăstire greco-catolică din Buchach. Împreună cu ei au fost şi

Arhimandritul Vitalie (Maximenko) şi Părintele Tihon (Sharapov).

După eliberarea din închisoare, în anul 1919, Mitropoliţii Antonie şi Evloghie rămân în

regiunea dominată de trupele poloneze Troiţk. Au fost arestaţi din nou şi eliberaţi cu ajutorul

Episcopului Adam Ştefan Sapieh, mai târziu devenea Episcop al Sinodului ROCOR, şi ulterior au

plecat prin Cernăuţi, Iaşi, Galaţi, către Constantinopol, unde au fost aşteptaţi de Locţiitorul de

Patriarh Dorotei (Mammellis). În August 1919 Mitropolitul Evloghie revine în Ekaterinadar

(actualul Krasnodar).

La 16 Ianuarie 1920, un număr mare de Episcopi, preoţi şi credincioşi ruşi părăsesc Rusia,

îndreptându-se către exil. Printre aceştia se număra Arhiepiscopul Teofan de Poltava şi Mitropolitul

Evloghie, care revin în Constantinopol. În acelaşi an Mitropolitul Evloghie merge în Germania,

unde era o comunitate mare de creştini plecaţi în exil, ulterior stabilindu-se în Belgrad, Serbia.

La data de 2/15 Octombrie 1920 Mitropolitul Evloghie a aderat la Sinodul ROCOR, iar

Mitropolitul Antonie Khrapovitsky împreună cu ceilalţi Episcopi hotărăsc să-l trimită în cadrul

Eparhiei Europei de Vest, dar nu ca Mitropolit Autonom (independent). La 24 ianuarie 1921

Mitropolitul Antonie a eliberat un document prin care atestă încredinţarea acestei Eparhii,

Mitropolitului Evloghie, iar mai târziu, la 26 Martie / 8 Aprilie 1921 Patriarhul Tihon a emis un

document prin care era de acord cu hotărârea Mitropolitului Antonie Khrapovitsky şi a Sinodului

ROCOR. După instalarea ca Mitropolit al Europei de Vest, Mitropolitul Evloghie se stabileşte la

Berlin.

La data de 3/16 Martie 1922, Patriarhul Tihon a trimis un mesaj de mulţumire Patriarhului

Dimitrie al Serbiei, de condiţiile pe care le-a oferit Sinodului ROCOR în această ţară, pentru a se

putea organiza în favoarea unei administrări prospere a Bisericii din Diaspora.

La data de 3/16 mai 1922 Patriarhul Tihon a fost arestat de bolşevici. Totuşi, în ziua de 5/18

Mai 1922, la două zile după arestarea Patriarhului, a fost întocmit un document de numire a

Mitropolitului Evloghie… Nu se ştie exact autenticitatea documentului, întrucât Patriarhul fusese

arestat, în locul lui auto-intitulându-se „Mitropolitul” Serghie, fondatorul ereziei serghianismului.

Totuşi, mergând pe premiza că Patriarhul Tihon a hotărât să-l aleagă pe Evloghie ca Mitropolit,

urmând cursul istoriei vedem că atenţia Patriarhului după eliberare a fost îndreptată asupra

Mitropolitului Antonie şi a Sinodului ROCOR şi nu a schismei provocate de Mitropolitul Evloghie.


Cel mai probabil acest Mitropolit rus plecat în Exil, în Europa, ar fi putut fi infiltrat chiar de

serghianişti pentru a destrăma Sinodul Bisericii Ruse din Diaspora. În acest document era combătut

şi criticat Mitropolitul Antonie, fapt pentru care avem şi suspiciuni. Mai mult de atât, în anul 1924,

după ce Patriarhul Tihon a intrat iarăşi în conducerea Sinodului Rus, a hotărât ca Eparhia

Harbinului să fie trecută sub ascultarea canonică faţă de Mitropolitul Antonie şi Sinodul ROCOR,

nu a lui Evloghie; dar, nu numai aceasta este dovada că Patriarhul Tihon a fost de acord cu

înfiinţarea Sinodului ROCOR, chiar el însuşi încurajând Sinodul după cum am amintit în primele 5

capitole, de asemenea şi celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale.

Mitropolitul Evloghie a participat la o conferinţă de tip ecumenistă în Anglia, alături de

episcopi luterani, fapt pentru care a fost condamnat atât de Patriarhul Tihon cât şi de Episcopii

Sinodului din Diaspora. În anul 1926 a trecut sub ascultarea Patriarhului Meletios Metaxakys care

trecuse la calendarul de Stil Nou; dar, un număr mare de clerici au trecut la Sinodul ROCOR, fără

să accepte slujirea în comun cu Episcopii ce adoptase noul calendar. În anul 1927 el îşi însuşeşte

drepturi de Mitropolit independent pentru Europa de Vest, iar cei 34 de Episcopi ai Sinodului se

revoltă şi solicită caterisirea acestuia, mai ales pentru activităţile interconfesionale şi lipsa totală de

stabilitate. După caterisire, singurul care-l urmează este Episcopul Veniamin (Fedcencov).

Reuşind să facă schismă şi dezbinare în Biserica Rusă din Diaspora, Mitropolitul Evloghie

împreună cu Episcopul Veniamin semnează un decret de „loialitate” faţă de guvernul stalinist şi

trece sub ascultarea „mitropolitului” eretic Serghie (Stragorodsky), la data de 1/14 Iulie 1927,

declaraţia purtând numărul 93. Astfel, Mitropolitul Evloghie şi Episcopul Veniamin trădează

mărturisirea de Credinţă împotriva lui Serghie şi aderă la acest sinod eretic.

După aderarea la sinodul serghianist, Mitropolitul Evloghie şi Episcopul Veniamin şi-au

pierdut încrederea credincioşilor aflaţi în exil, care i-au condamnat pentru înaltă trădare şi au refuzat

să mai primească Tainele acestora. Un număr mare de preoţi şi Parohii trec sub ascultarea Sinodului

ROCOR şi refuză să-l accepte pe Mitropolitul Evloghie ca şi ierarh ortodox. De-a lungul vieţii sale,

Mitropolitul Evloghie a dat multe dovezi de trădare şi faptul că era un agent KGB încă de când a

plecat din Rusia. Trebuie menţionat faptul că la 21 Noiembrie 1944 acesta a semnat un document la

Moscova alături de „Patriarhul” Alexei (Simansk) prin care şi-a exprimat dorinţa ca ROCOR-ul să

se reunească cu Patriarhia serghianistă, fără să mai ţină cont de erezia de care nu se lepădase şi din

care nu se îndreptase acest sinod cu mâini criminale, pătate de sânge nevinovat. Mai mult de atât, el

asigura poporul din exil că trebuie să revină în Rusia, cum că nu s-ar întâmpla atrocităţile despre

care vorbeşte Sinodul ROCOR. La acea vreme unii dintre oameni credeau; dar, acum aveam prea

multe dovezi care să ne arate cât sânge s-a vărsat în Rusia, iar acest eretic Evloghie îndemna

poporul Ortodox să fugă din Europa, în mâinile fiarei roşii, de unde evident nu mai aveau scăpare.

Printre clericii care făceau parte din Eparhia lui Evloghie şi au trecut la ROCOR, amintim pe

Protopopul Serghei (Orlov) de la Geneva, Protopopul Vasile (Timofeev) de la Londra şi Protopopul

Grigorie (Ostroumov) de la Cannes. Controversele Mitropolitului Evloghie nu se opreau, indiferent

dacă vedea cum un număr mare de parohii în frunte cu Protopopii, plecau din cadrul Eparhiei sale.

El făcea întocmai ce i se dicta de la Moscova. Astfel, în data de 15 februarie 1930, Evloghie a adus

în faţa credincioşilor şi a publicat în presa oficială de atunci, un articol prin care Mitropolitul eretic

Serghie şi episcopii săi alcătuise un raport informativ către diaspora în care era specificat că

guvernul sovietic nu face nimic rău Bisericii, ci Sinodul ROCOR este cel care minte populaţia, totul

fiind paşnic în Rusia19

.

La 16 Martie 1930, Mitropolitul Evloghie, reprezentantul „mitropolitului” Serghie, a luat

parte la conferinţa precedată de rugăciuni ecumeniste, prezidată de „episcopul” luteran Cosmo

Gordon Lang. Nu se pot găsi rezultatele dialogului ecumenist dintre aceste confesiuni; însă,

„mitropolitul” eretic Serghie hotărăşte la 10 Iulie 1931 să-l concedieze. Acesta intră sub jurisdicţia

patriarhiei ecumeniste (eretice) de Constantinopol. În acest an aderă la gruparea Mitropolitului

Evloghie, cunoscutul Arhiepiscop Teofan de Poltava, care făcea parte din Patriarhia de stil nou a

Constantinopolului.

19

Revista de „Amintiri YMCA-PRESS, Paris, 1947, capitolul „Biserica răpciugoasă”


Mitropolitul Evloghie la conferinţa „ecumenistă” din Edinburgh, 1937.

În anul 1934, Patriarhul Serbiei Varnava încearcă să discute personal cu Mitropolitul Evloghie

pentru a-l convinge să renunţe la aceste acte de trădare, care nu-l ajutau cu nimic. Dimpotrivă, după

ce se foloseau de el, atât Serghie de la Moscova, cât şi Patriarhia de Constantinopol, se deziceau de

el. Mitropolitul Evloghie acceptă să participe la Sinodul întrunit în anul 1934, unde, în faţa

Episcopilor, îşi cere iertare faţă de Mitropolitul Antonie (Khrapovitsky). După acest teatru în faţa

Sinodului, Mitropolitul Antonie este precaut şi cere o perioadă de pocăinţă pentru Mitropolitul

Evloghie, fără să expună prea multe informaţii de faţă cu acesta, din discuţiile Sinodalilor,

cunoscându-l pentru trădarea de dinainte. Ulterior, se arată ca fiind o iscoadă dictată tot de la

Moscova. Văzând că nu poate obţine nimic de la Sinodul ROCOR, Evloghie continuă lupta sa

împotriva Bisericii din diaspora şi a poporului din exil.

Istoricul Peter Kovalevsky aminteşte în scrierile sale despre Evloghie, dorinţa acestuia de a

convinge poporul rus din exil să revină în Rusia, unde, chipurile, nu ar fi nici o prigoană şi totul ar

decurge normal, ceea ce era total invers.

În Noiembrie 1944, Mitropolitul Evloghie şi Arhimandritul Sava (Simchevici) au vizitat

ambasada sovietică de la Paris, unde au fost întâmpinaţi de ambasadorul sovietic Alexander

(bogomolov). Despre această întâlnire, Peter Kovalevsky scria: „Această întâlnire era extrem de

importantă, întrucât Mitropolitul în loc să trimită o scrisoare, se deplasează pentru a avea

înţelegeri secrete. A mers întâi la un reprezentant al celor care de 20 de ani persecută Biserica,

care deţin acum şi în Diaspora penitenciare unde ţin închişi un număr mare de preoţi şi

credincioşi. Înainte de asta, a complotat cu Constantinopolul, s-a orientat mai apoi către Moscova.

Aceasta este o încălcare a relaţiilor canonice şi poate avea consecinţe grave”20

.

La data de 21 Noiembrie 1944, Mitropolitul Evloghie trimite o scrisoare cu numărul de

înregistrare 19, către „patriarhul” Alexei (Simansky) care a fost „patriarh” al Moscovei între 4

februarie 1945 - 17 aprilie 1970, prin care cerea să fie primit iarăşi în Patriarhia Moscovei. Alexei îi

răspunde tot printr-o scrisoare21

, la 20 Decembrie 1944, invitându-l să meargă la Moscova.

Mitropolitul Evloghie nu poate participa şi-l înştiinţează22

pe Patriarhul Alexei despre starea lui de

sănătate, urmând să se deplaseze îndată ce se însănătoşeşte.

20

P. E. Kovalevsky „jurnal de Septembrie” 1944 - august 1946. / „Biserica ș i timpul” 2007, № 1 (38), pag. 152. 21

Patriarhul Alexei către Mitropolitul Evloghie. 20 decembrie 1944. / „Arhivele istorice” 2000, № 6, pag. 108. 22

Mitropolitul Evloghie către Patriarhul Alexei. 08 februarie 1945. / „Arhivele istorice” 2000, № 6, pag. 110.


La data de 29 August 1945, Mitropolitul Nicolae (Yaruşevici)23

, s-a deplasat în mod special la

Paris, fiind delegat de Patriarhia serghianistă a Moscovei, pentru a întocmi un document de

„reunificare” pe care l-au semnat: Mitropoliţii Nicolae, delegat al Moscovei, Evloghie din Franţa şi

vicarii lui, Vladimir (Tihonitsky) şi Ioan (Leonşucov). După semnarea documentului, Mitropolitul

Evloghie şi Mitropolitul Nicolae au liturghisit la Biserica lui din Paris, au stat la masă împreună,

apoi s-au despărţit. Aceasta a fost ultima liturghie pe care a săvârşit-o Evloghie, după care a început

să se simtă din ce în ce mai rău şi a murit24

.

După semnarea documentului şi cedarea câtorva Biserici pe care le deţinea, în proprietatea

Patriarhiei Moscovei, Sinodul moscovit a hotărât25

la 7 Septembrie 1945 ca gruparea lui Evloghie

să nu fie Eparhie, ci doar un simplu exarhat.

Evloghie, trădător al Bisericii Ortodoxe şi al propriului neam, a murit la 8 August 1946 şi

depus în Biserica „Alexander Nevsky” din Paris. Cronicile vremii au amintit că Evloghie a murit

înainte de răsăritul soarelui, iar în câteva ore trupul său începuse să emane un miros greu de

suportat, fapt pentru care autorităţile franceze au impus să fie sigilat într-un sicriu metalic, închis

ermetic, şi nu expus în Biserică pentru a nu provoca vre-o boală participanţilor la funeralii26

. După

funeralii, la 10 August a fost înmormântat în cimitirul Sainte-Geneviève-des-Bois din Paris.

Trădarea Mitropolitului Evloghie şi-a expus-o singur în cartea „Dimintiri din calea vieţii

mele” pe care au publicat-o sovieticii la Paris, în anul 1947, prima ediţie în limba rusă fiind

publicată în 1994. Deşi a fost un trădător al poporului şi foarte mulţi preoţi şi credincioşi ruşi, au

fost convinşi să revină în Rusia, unde erau arestaţi şi omorâţi, Patriarhia Moscovei l-a tratat ca pe un

„sfânt” pentru a dezinforma poporul şi a-şi şterge istoria criminală, dându-l exemplu pentru că „a

revenit la Patriarhia Moscovei”. De asemenea, un alt caz a fost cel al Arhiepiscopului Teofan de

Poltava, pe care-l citau sovieticii împotriva Sinodului ROCOR.

Arhiepiscopul Teofan de Poltava în miloc ș i în stânga lui, Grigorie Rasputin

Fiind sub ascultarea Patriarhiei de Constantinopol, Evloghie a luat legătura cu Arhiepiscopul

Teofan de Poltava, care era plecat şi el în exil, stabilit la Constantinopol. Evloghie reuşeşte să-l

convingă pe Episcopul Teofan să se opună înfiinţării Sinodului ROCOR, aducându-i ca argument

„catehismul Mitropolitului Antonie Khrapovitsky” un document care nu se ştie exact dacă a

aparţinut Mitropolitului Antonie, pe vremea când era Mitropolit de Kiev, sau pur şi simplu era scris

de un teolog rău intenţionat, ori plătit de bolşevici să facă acest lucru, care l-a menţionat pe

Mitropolitul Antonie (Khrapovitsky) pe coperta cărţii, cum se practică şi astăzi, tipărindu-se cărţi pe

găsim „binecuvântarea Episcopului cutare” şi de multe ori acesta nici nu cunoaşte exact ce conţine

cartea, dar este menţionat în ea.

23

Acesta a fost „mitropolit” de Krutinsk între 28 ianuarie 1944 - 19 septembrie 1960, după ce l-au împuşcat pe Sfântul

Mucenic şi Mitropolit al Moscovei, Petru (Polyansky). Acesta a devenit mai apoi primul preşedinte al Departamentului

pentru relaţii externe al Patriarhiei Moscovei între 4 aprilie 1946 - 21 iunie 1960. 24

Moartea ș i îngroparea Mitropolitului Evloghie. / JMP 1946, № 7, pagina 10. 25

Extras din numărul Jurnalului 23 al şedinţei Sinodului din 07 septembrie 1945. / / JMP . 1945, № 9, pagina 13. 26

Moartea şi îngroparea Mitropolitului Evloghie. / JMP 1946, № 7, pagina 10.


Capitolul 8.

ARHIEPISCOPUL TEOFAN DE POLTAVA

Arhiepiscopul Teofan de Poltava a fost Episcop al Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse până în

anul 1918, când a fost ridicat la rangul de Arhiepiscop.

În noiembrie 1920 a emigrat în Constantinopol, pe vremea Locţiitorului de Patriarh Dorotei

(Mammellis) şi în cadrul Patriarhiei Ecumenice până în anul 1925. Din anul 1923 a fost subordonat

faţă de Patriarhul Meletios Metaxakis. În anul 1925 s-a mutat în Bulgaria. A fost adept al

ideologiilor „Mitropolitului” Evloghie pe care l-a urmat, mutându-se în Franţa, la mănăstirea numită

„Peştera celor trei vulpi” în cadrul

aceleiaşi schisme.

Înainte să adere total la schisma

provocată de Mitropolitul Evloghie,

Arhiepiscopul Teofan de Poltava era

membru al Sfântului Sinod ROCOR

condus de Mitropolitul Antonie

(Khrapovitsky). El este amintit în

Protocolul nr. 1 întocmit de Sinodul

ROCOR la data de 20 august/2

septembrie 1927, la 05:00 în Sremska

Karloviţ, care s-a întrunit în Palatul

Patriarhiei. De asemenea, el apare şi

într-o fotografie făcută în anul 1929.

Din anul 1931 a fost membru al „Sinodului” din Europa, al Patriarhului eretic „Serghie”

condus de Mitropolitul Evloghie. Nu ştim exact funcţia pe care a ocupat-o în cadrul acestei schisme;

dar, îl găsim menţionat în hotărârea „Sinodului” Mitropolitului Evloghie din anul acelaşi an.

După moartea lui, la 6/19 Februarie 1940, Evloghie a hotărât să-l îngroape ca pe un simplu

călugăr, după cum amintesc cronicile27

acelei vremi. Cu toate acestea, Patriarhia Moscovei l-a

numit „sfânt”. La acea vreme vehicula lucrarea lui împotriva Mitropolitului Antonie (Khrapovitsky)

prin care-l acuza de erezie. Totuşi, nimeni nu a putut înţelege poziţia Mitropolitului Evloghie şi a

Arhiepiscopului Teofan de Poltava, de a-şi trăda propriul popor şi mai ales de a trece sub ascultare

faţă de ereticul Serghie, mai cu seamă că Sinodul ROCOR a fost înfiinţat de toate Bisericile

Ortodoxe Autocefale şi confirmat de Patriarhul Tihon. Din cauza acestui agent al KGB-ului

sovietic, mulţi scriitori rău intenţionaţi sau dezinformaţi, făceau asocieri între Patriarhia

Constantinopolului şi ROCOR, întrucât Evloghie se folosea fără nici un drept de această titulatură,

el fiind membru al Sinodului Patriarhiei serghianiste ș i eretice a Moscovei.

După căderea Mitropolitului Evloghie, a fost înlocuit cu Arhiepiscopul Serafim Lyade, în

Germania, pentru a coordona Eparhia ROCOR în Germania.

Capitolul 9.

SINODUL ROCOR ŞI CELELALTE BISERICI AUTOCEFALE

Patriarhia de Constantinopol, după schimbarea Calendarului, adică începând cu perioada de

conducere a Patriarhului Meletios Metaxakis, a fost unul dintre duşmanii Sinodului ROCOR, pentru

că nu acceptase şi combătuse schimbarea Calendarului Bisericesc. Teoretic şi practic, după schisma

din anul 1924 Sinodul ROCOR nu a avut comuniune cu patriarhia de Constantinopol, ci doar cu

Patriarhia Moscovei, condusă de Patriarhul Tihon şi Patriarhia Serbiei condusă de Patriarhul

Dimitrie28

, ulterior de Patriarhul Varnava29

.

27

Republicare: Varlamov A. „Investigarea istoriei”. № 11. Moscova. 2006. 28

Primul Patriarh al Serbiei, între anii 1920 – 1930. 29

Al doilea Patriarh al Serbiei între anii 1930 – 1937.


Atingând în mod abuziv organizarea Sinodului ROCOR şi susţinând schisma făcută de

Mitropolitul Evloghie, Patriarhia Serbiei nu a avut comuniune cu Patriarhia de Constantinopol. Este

bine de menț ionat că nici Patriarhia Ierusalimului nu a păstrat o comuniune cu Patriarhia de

Constantinopol, deș i nu a făcut o mărturisire de Credinț ă împotriva neo-calendariș tilor.

Singurele mărturii de la Ierusalim sunt scrierile Sfântului Cuvios Ioan Iacob, care a părăsit

Patriarhia Română din cauza faptului că nu a revenit la vechiul calendar bisericesc, aș ezat ș i bine

rânduit de Sfinț ii Părinț i de la Sinodul Ecumenic din Niceea ș i păstrat întocmai de toate Sfintele

Sinoade.

Fireș te, până în anul 1924 toate Patriarhiile ș i Bisericile Ortodoxe au fost în deplină

comuniune, iar după schimbarea calendarului, lucrurile nu au rămas aș a. Nu avem mărturii de

anateme împotriva celor care au acceptat noul calendar, pentru că Bisericile Ortodoxe de la vremea

aceea nu aveau o atenț ie deosebită acordată problemei calendaristice, fiind război, fiind tulburare

ș i ulterior sângele nevinovat vărsat de călăii bolș evici, sovietici, comuniș ti ș i naziș ti. Aș adar,

atenț ia Bisericilor era îndreptată mai mult spre întărirea propriului popor în lupta cu regimul

totalitar, care domina lumea, nu problema calendaristică! Este cert că nu au acceptat Calendarul nici

Patriarhiile Moscovei, Ierusalimului, Serbiei, Antiohiei, cât ș i Biserica Ortodoxă Rusă din

Diaspora (ROCOR), dar, era suficient, întrucât atenţia trebuia să fie îndreptată către susţinerea

poporului batjocorit şi umilit de puterile criminale ale vremii.

După anul 1935, mai exact la 11 ani de la schimbarea calendarului, după ce trei episcopi greci

părăsesc stilul nou şi revin la stilul vechi, depunând o mărturisire de Credinţă şi o lepădare de acest

nou calendar, atacurile la adresa ROCOR au fost făcute fără încetare pentru faptul că nu s-a lepădat

de schimbarea calendaristică din anul 1924. Dar, fireşte vorbind, de ce să se lepede, dacă în

hotărârile Sinodului ROCOR din anii 1921 şi 1923, au combătut schimbarea calendarului şi mai

mult de atât, nu au acceptat noul calendar? Pentru Episcopii greci era necesară această mărturisire,

mai ales că ei slujise 11 ani pe stil nou şi unul dintre ei, Episcopul Hrisostom de Florina fusese chiar

locţiitorul Patriarhului eretic Meletios Metaxakis. Conform sigilionului de la anul 1583, hotărârea a

7-a, cei ce aderă la noul calendar îşi pierd total dreptul de a mai sluji. Acest Sigilion nu prevede şi

modul în care episcopii sau preoţii revin la Ortodoxie, dacă mai au voie să săvârşească cele Sfinte şi

dacă mai pot activa în sânul Bisericii. Evident, atât „mateiţii” cât şi „floriniţii” greci afirmau că

trebuie repetate toate tainele celor de pe stil nou. Nu era evident că aceşti episcopi greci, care

reveneau, săvârşise 11 ani taine sub anatema, deci, slujise fără a avea acest drept canonic şi

dogmatic? Evident că da!

În afară de Sinodul ROCOR, care în anul 1923 s-a dezis de noul calendar şi a hotărât să nu

schimbe nici pentru o zi calendarul Ortodox, cum făcuse ereticul mitropolit Serghie în 1922 la

Moscova, sau Meletios Metaxakis în 1924 la Constantinopol, sau patriarh Miron Cristea la

Bucureşti în acelaşi an, nici o altă Biserică sau Patriarhie nu a hotărât, măcar un rând, legat de

schimbarea şi gravitatea schimbării calendarului. Totuşi, episcopii neo-calendarişti greci, reveniţi la

stilul vechi, au găsit modul prin care să atace Sinodul ROCOR, invocând faptul că nu s-au lepădat

de noul calendar. Cum să se lepede de ceva ce hotărâse să nu primească? Nu este mai mare fapta de

a nu cădea, decât să ai de unde să te ridici? Pe lângă aceste acuzaţii nefondate la dresa unei Biserici

care nu acceptase noul calendar, din rândul grecilor au fost mai mulţi scriitori de ocazie care au

atacat Sinodul ROCOR pentru ecumenism, deşi am arătat şi în fotografii că acel Evloghie care

participa la întruniri ecumeniste, era un spion al KGB-ului sovietic şi nu făcea parte din ROCOR, ci

din Patriarhia Moscovei, fiind încurajat de Patriarhia de Constantinopol, care mereu a reprezentat o

principală sursă de întărire a tulburărilor Bisericii Ortodoxe din Europa.

Totuşi, dincolo de aparenţe şi de căderile unor episcopi compromişi precum Evloghie

(Georghievsky), Teofan de Poltava sau Serafim Ivanov, Sinodul ROCOR a luat doar hotărâri de a

combate atât noul calendar, cât şi ritul vestic, pascalia grigoriană şi alte abateri. Răspunde întreg

Sinodul pentru un singur sau doi episcopi care cad? Atunci înseamnă că excludem Sinodul al 7-lea

Ecumenic, care a avut şi Episcopi ce apărau iconoclasmul, excludem şi Sinodul 1 Ecumenic, care a

avut episcopi ce au apărat arianismul. Fireşte, nu putem face acest lucru, văzând clar îndreptarea lor

din acele erezii. Căderea lor, sau afirmarea unor poziţii mai mult sau mai puţin eretice, trebuie


privite nu doar în literă, ci şi în duhul literelor, în duhul faptelor celor care au urmat. Pe parcursul

acestei cărţi vom vedea de ce ROCOR a fost şi este singura Biserică Ortodoxă Autocefală care a

rămas în dreapta Credinţă, indiferent dacă unii episcopi cădeau, plecau din Biserica adevărată şi

aderau la eresuri. Era evident, din toate timpurile sunt episcopi care se însoţesc cu ereticii. De ce nu

s-ar fi putut întâmpla şi în secolul 20? Totuşi, voi aduce toate argumentele solide şi probele

împotriva schismelor şi sectelor eretice care au combătut Sinodul ROCOR pentru faptele altora.

Aceste secte caută să asocieze Sinodul ROCOR cu Mitropolitul Evloghie, fără să mai amintească

faptul că el nu a fost permanent în ROCOR, ci ulterior a trecut la biserica eretică a serghianiştilor.

Sinodul ROCOR este singura Biserică Ortodoxă Autocefală canonică la vremea actuală, care

a străbătut cu greu şi fără compromisuri secolul trecut, lăsând în urmă sute de sfinţi mucenici care

strălucesc în calendarul Bisericii Lui Hristos şi ne dau pildă de viaţă, nouă, celor amăgiţi cu multe

feluri de ispite şi patimi. La acea vreme erau şi foarte mulţi agenţi ai KGB-ului, cum a fost

Evloghie, care făceau tot ce le stătea în cale să asocieze sectele şi schismele lor cu ROCOR, doar

pentru a discredita istoria şi hotărârile Sinodului. Omul simplu vedea faptele acestor oameni rău

intenţionaţi şi chiar credeau. Era firesc să creadă, posibilitatea de informare fiind mult mai scăzută

la acea vreme. Acum, Slavă Domnului, avem posibilitatea de a ne informa spre folosul sufletesc.

Capitolul 10.

ROCOR DUPĂ ANUL 1930 Ș I MITROPOLITUL SERAFIM LYADE

Sinodul ROCOR fiind stabilit în Serbia, a putut avea pacea necesară şi libertatea canonică de

a administra Bisericile Ortodoxe Ruse din Europa şi din întreaga lume. În această ţară, Mitropolitul

Antonie (Khrapovitsky) a avut o colaborare deosebită cu Patriarhul Serbiei, Dimitrie, care a oferit

Sinodului toate condiţiile optime pentru a-şi putea exercita atribuţiile administrative.

După trecerea la cele veşnice a Patriarhului sârb, Dimitrie, Biserica Ortodoxă Sârbă îl alege ca

întâistătător pe Patriarhul Varnava. Acesta, de asemenea, acordă Sinodului ROCOR toată atenţia şi

susţinerea sa. Mitropolitul eretic Serghie a încercat să-l convingă pe Patriarhul Varnava la 22 Iulie

1934 să se alăture în lupta contra Sinodului ROCOR; însă, rezultatul corespondenţei s-a arătat abia

la 10 Septembrie 1934, când, Sinodul ROCOR s-a întrunit în număr de 17 Episcopi. A participat şi

Patriarhul Varnava, ca membru de onoare al Sinodului. În cadrul acestei întruniri, au fost

condamnate afirmaţiile lui Serghie cu privire la „caterisirea” unor Episcopi din ROCOR pentru că

nu doreau să-l pomenească la slujbă ca „întâistătător”, deşi el era supus ereziei şi politicii sovietice,

nu Lui Hristos şi hotărârilor Sfintelor Sinoade.

Cu ceva timp înainte de întrunirea Sinodului din 1934, mai exact, în anul 1930, trece la

ROCOR Episcopul rus, de origine germană, Serafim Lyade.

Carl Georg Albert Lyade, pe numele său de mirean, s-a născut într-o familie protestantă la 4

iunie 1883. În anul 1905 părinţii săi s-au mutat în Rusia, unde au adoptat Ortodoxia. La 6 Iulie 1907

a fost hirotonit Diacon, iar la două zile după aceasta a fost hirotonit preot în localitatea Novgorod

din Rusia, unde a stat până în anul 1912. În anul 1916 a absolvit Academia de Teologie din

Moscova, iar până în anul 1918 a fost profesor la seminarul teologic din Harkov.

Între anii 1918 şi 1920 a predat limba germană într-o şcoală privată (cu plată). În anul 1920 i-

a decedat soţia. În anul 1922 a fost ridicat la rangul de Blagocin, ocupând funcţia până în anul 1924,

cu sediul la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Harkov.

La 20 August 1924 a fost tuns călugăr cu numele de Serafim, ulterior fiind hirotesit

Arhimandrit şi în cele din urmă hirotonit Episcop Vicar al Eparhiei de Harkov. În anul 1925

Patriarhul Tihon trece la cele veşnice, fiind urmat de Mitropolitul Petru. Acesta este exilat de

sovietici şi înlocuit cu ereticul Serafie în anul 1927. Acesta slujeşte în „patriarhia” Moscovei până

în anul 1929.

În 1930 Serafim (Lyade) cere guvernului sovietic permisiunea să plece în Germania. Acesta

revine în Germania şi recunoaşte în mod public că a fost un agent KGB, dar pe motiv de teamă faţă

de atrocităţile sovieticilor. În cele din urmă, Episcopul Serafim Lyade era liber de colaborările cu


statul sovietic, aflându-se pe teritoriul natal, Germania. În acelaşi an a stat o perioadă de timp spre

încercare, sub ascultarea Arhiepiscopului rus Tihon (Lyaşenko), membru al Sinodului ROCOR.

După ce arată stabilitate eclesiologică, Serafim Lyade este numit Episcop Vicar de Viena, în

cadrul ROCOR condus de Mitropolitul Antonie (Khrapovitsky). După moartea acestuia la 10

August 1936, Sinodul ROCOR îl alege întâistătător pe Mitropolitul Anastasie (Gribanovsky).

În februarie 1938, guvernul nazist îl numeşte pe Episcopul Serafim (Lyade) Mitropolit al

Bisericilor ruseşti din Germania. Această numire nu a fost făcută prin hotărârea Sinodului ROCOR

de care asculta. Pentru a nu provoca o schismă, sau să stârnească atrocităţi şi crimele naziştilor

împotriva poporului rus din Germania, Mitropolitul Anastasie şi Sinodul hotărăsc să recunoască

numirea Mitropolitului Serafim.

În cele din urmă guvernul nazist hotărăşte să preia toate bunurile ROCOR din Germania şi să

le treacă în proprietatea guvernului nazist, lucru cu care Serafim este de acord din punctul său de

vedere naţionalist (fiind de origine germană). Cu toate acestea, naziştii nu i-au fost chiar prieteni.

După cedarea Bisericilor ruseşti în proprietatea ministerului cultelor din Germania, Mitropolitul

Serafim începe să se simtă foarte rău, fusese otrăvit. Sinodul ROCOR hotărăşte de urgenţă să-l

transfere în Voivodin din Serbia, unde a fost tratat timp de un an de zile. Sinodul preferă să nu-l

caterisească pentru faptele sale ce dovedeau încă o dată trădarea, după cum se întâmplase în KGB.

În anul 1942 este readus în Germania, dar Mitropolitul Serafim nu mai putea să-şi poarte singur de

grijă. A mai trăit până la vârsta de 67 de ani.

Starea de sănătate a Mitropolitului Serafim Lyade s-a agravat în vara anului 1950, călugării

ce-l îngrijeau dându-şi seama că nu mai are mult timp de trăit, trimit o telegramă Sinodului. Aflând

vestea, Mitropolitul ROCOR-ului, Anastasie (Gribanovsky), a venit în Germania însoţit de

Blagocinul Gheorghe Grabbe (viitorul Episcop Grigorie) şi Protodiaconul Pavel (Nikolschy), care

au fost alături de Mitropolitul Serafim în cele mai grele momente. Mai mult de atât, Mitropolitul

Anastasie împreună cu ceilalţi Episcopi prezenţi, Ştefan, Filip şi Alexandru, i-au citit rugăciunile de

ieşire a sufletului. În jurul orei 06:00 Mitropolitul Serafim a trecut la cele veşnice.

Episcopii au făcut o şedinţă de urgenţă, în frunte cu Mitropolitul Anastasie. Aceştia au

discutat ca în locul Mitropolitul Serafim, să fie numit Episcopul Vicar Alexandru (Stalker). Acesta

din urmă a fost numit în mod oficial ca Arhiepiscop de Munhen abia în anul 1952. În acelaşi timp s-

a hotărât ca înmormântarea Arhiepiscopului Serafim să fie oficiată de un sobor Arhieresc, în ziua de

3/16 Septembrie 1950, în Biserica Sf. Ier. Nicolae. Mitropolitul Serafim se odihneşte în cimitirul

Zollnskom.

De remarcat este faptul că Mitropolitul Serafim (Lyade) a trădat Biserica de două ori: o dată

în perioada când locuia în Rusia, altă dată în faţa naziştilor. Totuşi, pentru a nu provoca schismă în

Biserică, Sinodul ROCOR nu ia nici o hotărâre de caterisire a acestuia. Paguba provocată era foarte

mare. Bisericile din Germania scăpase de măcelul „mitropolitului” Evloghie, care complota cu

ereticul mitropolit Serghie. Oricum, erau mulţi agenţi ai sovieticilor care încercau să se folosească

de numele Sinodului ROCOR pentru a face dezbinare şi schismă în Biserică, exact ce-şi doreau

sovieticii, să dezbine Biserica pentru a putea ademeni poporul în mâinile morţii. Cu toate acestea,

toleranţa de care a dat dovadă Sinodul ROCOR a avut roade, întrucât Eparhia din Germania nu

suferit vre-o schismă în anul 1942. Dimpotrivă, Mitropolitul Serafim a văzut cum propriul său neam

l-au otrăvit, iar ierarhii ROCOR în loc să-l caterisească, l-au îngrijit ca pe un prieten, fără să ţină

cont de faptele lui de trădare. Astfel, Biserica a fost izbăvită de schismă şi istoria a continuat…

SFÂRȘITUL PRIMEI PĂRȚI

istoria sinodului r.o.c.o.r. autor: pr. veniamin (ilie) pag. 12 adică bolşevismul în rusia,...

Documents