Relaţii internaţionale în secolele XVIII – XIX

CURS 1 – Bocşan- în secolul XIX a funcţionat conceptul de “putere”/forţă; o putere are nevoie de atu-uri:

putere economică putere militară/armată modernă putere în sensul de creştere demografică – populaţie mare decizională; cine ia decizia – eg: GB (Parlament, opinie publică), Germania (cancelarul Bismarck) mentalitatea, psihologia colectivă – ex: mentalitatea germană colectivă se subordonează statului; Rusia – apărarea creştinilor în Europa

- Europa secolului XIX: 7 Puteri – concertul european; asigurau o relativă unitare; Mari Puteri, pentru că aveau atributele puterii- formarea concerului european

cam la fel ca şi UE astăzi – asigurau o anumită unitate sec XVIII, cu Iluminismul, se descoperă estul şi centrul Europei; se schimbă, se redefineşte ca Marea Europă (nu mai e pericolul otoman şi are ceva probleme în menţinerea coerenţei/echilibrului)

- leit-motivul politicii internaţionale în secolele XVIII-XIX a fost: menţinerea echilibrului politic ideea de concert european 7 puteri ce funcţionează ca un organism unitar ce intervenea în problemele Europei pentru a menţine echilibrul puterilor şi o relativă unitate a continentului; de aici ideea de unitate a Europei

- teoria lui Oţetea: IO s-ar fi salvat până în 1945 datorită divergenţei dintre Marile Puteri (Rusia, IH, Franţa, GB, mai ales după 1900) – fiecare vroia cât mai mult din IO- sec XIX: teoria echilibrului european, impusă de Iluminism, ce compara Europa cu o “tablă de şah” DAR apar câteva fenomene ce afectează aceste raporturi1. afirmarea naţionalismelor moderne – efecte economice în raporturile dintre state: protecţionismul- se manifestă şi în planul expansiunii externe: disputa pentru colonii – pieţe şi materii prime- de la politica liber-schimbistă, pe la 1880 se trece la o politică protecţionistă2. rolul opiniei publice şi al democraţiilor parlamentare în politica externă – ex: în GB3. Europa este concurată de mărfurile americane şi australiene (mai ales produse agricole, animaliere – preţuri foarte redus), mai ales după apariţia vaselor frigorifice- modernizarea nu doar instituţional ci şi ideatic devine rolul şi misiunea Marilor Puteri

sec XIX: romantism, revoluţii democratice şi naţionale, revoluţiile balcanice- noile naţiuni şi state urmează calea modernizării (chiar dacă întârziat) prin imitarea Marilor Puteri; eg: Serbia, Principatele Române- apare o nouă problemă: “concertul” vs micile puteri – nu au destulă forţă, dar deranjează uneori- Problema Orientală se complică datorită naţiunilor din Balcani ce au propriul punct de vedere, ce e adesea diferit de punctul de vedere al Marilor PuteriRevoluţiile balcanice şi formarea statelor naţionale în Balcani- spre deosebire de Occident (unde evoluţia a fost naturală, creştere organică), în spaţiul Europei de SE, mai ales în Balcani, rolul de modernizare l-a avut statul (ordinea cronologică: Serbia, Grecia, România, Bulgaria) – statele au încercat să se integreze într-o Europă funcţională, imitând modelele de organizare ale Occidentului, adaptând acest model la realităţile lor- “revoluţiile balcanice” – termen ce aparţine lui Georgevici (sârb, emigrat în SUA) – îşi au rădăcinile în criza generală (economică, socială, politico-militară) din secolul XVIII a IO- Balcanii în secolele XVIII-XIX aparţineau IO – ce avea mai mult de 600.000 km pătraţi şi 9 milioane locuitori în Europa- IO, IH, IŢ îşi disputau dreptul de control în politica din această zonă a Europei

1

- sultanul, vizirul, muftiul, Divanul (miniştrii) conduceau IOa.împărţirea administrativă- 5 villaeturi în Europa: Rumelia, Bosnia, Silistra, Creta, Ghezair (?), împărţite la rândul lor în sandjeak-uri, împărţite în agealâcuri şi voievodate- villaeturile erau conduse de beilerbeib. împărţirea în funcţie de religie – 4 milet-uri: ortodocşi, armeni, gregorieni, romano-catolici şi evrei- numirea şefilor administrativi se făcea de la Constantinopol- multe din aceste zone aveau un statut particular, chiar de autonomie; acest statut particular decurge dintr-o evoluţie istorică; oricum toate au de achitat tribut şi alte obligaţii faţă de IO- acest provincii nu au fost paşalâcuri, ci au avut drept de autoguvernare; nu au cunoscut aproape deloc sistemul social feudal şi politic otoman- şeful unităţilor administrative din Balcani era ajutat de un soi de Divan şi ceva funcţionari (poliţie, justiţie, impozite)- în paralel cu organizarea administrativă otomană, oraşele, târgurile şi unele comune aveau propria organizare în prelungirea unor tradiţii locale- secolul XVIII şi mai ales secolul XIX – pe fondul acestor autonomii se afirmă noi categorii sociale (ayanii): elita locală ce domina economic, social şi chiar militar va juca un rol important în Balcani; ei se vor ralia lui Napoleon şi se vor ridica împotriva Constantinopolului (eg: ciobargii ? din Bulgaria)-- IO – foarte tolerant din punct de vedere religios, chiar dacă drepturile musulmanilor erau mai mari: puteau să ocupe funcţii publice şi să poarte arme- problema islamizării Balcanilor – nu există o politică oficială- unele regiuni din Balcani sunt majoritar creştine şi totuşi până în anii 30s, 40s din secolul XIX au devenit preponderent musulmane (Bosnia, Herţegovina, Creta, Albania, Kosovo)

în Bosnia, elita a încercat să îşi salveze privilegiile; după exemplul elitei s-a islamizat şi populaţia

- însă majoritatea populaţiei din Balcani a rămas ortodoxă Biserică ortodoxă din Balcani intra sub jurisdicţia Constantinopolului, dar patriarhia din Constantinopol a devenit o parte a sistemului politic otoman; biserica era cea care reprezenta naţiunile în raport cu IO; Biserica funcţionează asemenea unei autorităţi locale: administraţie, justiţie, probleme morale

- sec XVIII, ierarhia bisericii ortodoxe e disputată între greci, sârbi, bulgari pentru că Patriarhia de la Constantinopol era controlată de greci, cea de la Ohrida de bulgari şi cea de la Îipet (?) de sârbi- popoarele din Balcani au conservat grupurile etnice specifice pentru că

există autonomii locale incapacitatea IO de a integra supuşii creştini absenţa unei culturi superioare turce amintirea tradiţiei statale (eg: bulgari, greci, sârbi) Biserica ortodoxă promovează solidaritatea creştină medievală vs “păgânul” (IO); solidaritatea creştină este funcţională şi la începutul secolului XIX prin revoluţiile balcanice; se manifestă printr-o rezistenţă politico-militară, apoi pasivă, a populaţiei locale

- creşte ponderea populaţiei musulmane, chiar dacă nucleele etnice s-au conservat; alţi factori, cum ar fi războaiele, epidemiile determină mişcări de populaţie – unii au migrat; astfel se complică tot mai mult harta etnică şi devine dificilă trasarea graniţelor politice

nucleul sârbesc e împins din S în N; 1690: colonizare sârbă în IH – Banatul, Slavonia, Dalmaţia, Sremul (?) albanezii ajung în Kosovo, Epir, Grecia Centrală grecii: spre zonele mediteraneene

2

- structura administrativă, socială – larga autonomie a unor comunităţi va permite afirmarea unor notabilităţi ce aveau puterea în administraţie, economie, viaţă socială; acestea au creat propriile forţe militare

eg: cobaiaşii ?, ciobargii – îşi asumă rolul de conducători- rol important în cristalizarea clasei conducătoare au şi războaiele purtate de ruşi şi austrieci împotriva turcilor – elitele din Balcani s-au înrolat ca şi voluntari; câştigă experienţă militară- tradiţia unei civilizaţii preponderent rurale în Balcani, păstrată de secole, alături de structura geografică inegală şi structura socială particulară determină o serie de solidarităţi ce s-au conservat până târziu (eg: familia, satul, biserica)

eg: zadruga (marea familie) – în lumea slavă- o explicaţie a perpetuării structurilor tradiţionale: sistemul legislativ ce a suprapus cutuma şi legea bisericească şi legea musulmană- izolarea comunităţilor, economia naturală/închisă, comunicaţiile slabe, organizarea tribală (mai ales în Muntenegru şi Albania)- peste solidarităţile tradiţionale specifice evului mediu asistăm la răspândirea ideilor iluministe; apar astfel noi tipuri de solidarităţi, cum ar fi cele naţionale1. apar clivaje în Balcani între musulmani (ce au privilegii) şi creştini (împovăraţi de dări; construiesc fortificaţii, achită capitaţia, execută lucrări publice)2. solidaritatea creştină ne dă iluzia unităţii

există însă clivaje datorită evoluţiei Patriarhiei ecumenice ca instrument al politicii otomane grecii au o poziţie dominantă în IO din punct de vedere politic, economic, bisericesc – înalte demnităţi; eg: fanarioţii controlau Principatele Române până în secolul XVIII grecii controlează Biserica ortodoxă (ce reprezenta aproximativ 8 milioane supuşi creştini; un sfert din populaţia IO) cu sprijinul IO; e abolită în 1866 Patriarhia sârbă de la Iipek şi în 1867 Arhiepiscopia bulgară de la Ohrida la început de secol XIX Patriarhia de la Constantinopol e repudiată de clerul grupurilor naţionale (după revoluţiile balcanice) – apar bisericile naţionale: sârbă, bulgară, română (1885)

3. trecerea de la societatea patriarhală (economia naturală) spre o societate diferenţiată şi structurată

afirmarea capitalismului în economia balcanică noi meserii; oraşele ca centre administrative, militare, economice sau religioase creşte rolul porturilor – mai ales în lumea greacă creşte productivitatea în agricultură – datorită progreselor din sistemul de exploatare a pământului

- noi categorii sociale: transferul iniţiativei economice de la turco-otomanii ce dominau spre forţele sociale noi (negustorii, mai ales greci, dar şi armeni, vlahi; meseriaşii; ierarhia bisericească)- oraşul e f eterogen; şi lumea rurală devine foarte amestecată – există comunităţi mixte (din punct de vedere al religiei şi/sau etniei)- schimbări majore în sistemul proprietăţii

în IO – timarul e înlocuit de CIFTLIK – s-a adaptat mai repede economiei de piaţă, pentru că putea fi înstrăinat sau transmis urmaşilor; dinamizare şi scade influenţa puterii centrale în aceste autonomii

- liderii locali se opun adesea puterii centrale au constituit chiar mici sisteme de autoritate locală în detrimentul populaţiei ţărăneşti (obligată la munci suplimentare, pe lângă obligaţiile faţă de IO)

- la sfârşitul secolului XVIII, IO trece printr-o criză, datorită transformărilor din sistemul feudal otoman, anarhiei din provincii, slăbiciunii puterii centrale şi crizei militare (dezorganizarea armatei) şi datorită înfrângerilor numeroase în războaie (după 1683): pierderi teritoriale- Problema Orientală e o problemă de succesiune a IO (zice Oţetea); Marile Puteri se întrebau ce vor pune în locul IO

3

această problemă devine una europeană/continentală în secolul XVIII, pentru că acum intră IO clar în declin şi începe rivalitatea Marilor Puteri pentru “moştenire”

- rivalitatea dintre Austria şi Rusia – în secolul XVIII determină intervenţia puterilor maritime (Anglia, Franţa) ce îşi vedeau ameninţate căile de comunicaţie, interesele comerciale şi imperiul colonial - rivalitatea dintre Marile Puteri apără IO de destrămare- între sfârşitul sec XVII şi începutul sec XVIII Problema Orientală era una defensivă- după începutul sec XVIII se trece într-o fază nouă: Marile Puteri dezvoltă un interes pentru IO ce devine cheia echilibrului european- politica Rusiei iniţiată de Petru cel Mare: de a alunga pe turci din Europa – e interpretată ca o ameninţare pentru pacea continentală

Franţa e prima ce susţine principiile integrităţii IO apoi, Prusia, IH, GB au adoptat acest principiu

- majoritatea istoricilor consideră că declinul IO şi rivalităţile dintre Marile Puteri au determinat Problema Orientală- excepţia o constituie istoricii ruşi – 2 interpretări în Problema Orientală

Zapakniki Soloviov – define Problema Orientală ca un moment secular din lupta dintre Europa şi Asia slavofilii, cum ar fi Danieleskii: Problema Orientală e un război purtat între germano-romani (catolicii) şi slavo-greci (ortodocşii)

- Problema Orientală se reducea la stăpânirea Constantinopolului şi controlul strâmtorilor – “cine are strâmtorile are hegemonia asupra Orientului”

până în sec XIX, cauza conflictului: strâmtorile şi navigaţia liberă pe acolo- Problema Orientală e şi o chestiune de echilibru politic

evoluţia în secolul XVIII a urmat liniile de evoluţie ale sistemului politic european: creştere ponderea chestiunilor coloniale şi importanţa căilor de comunicaţie pe mare

centrul ce greutate al politicii continentale se îndreaptă spre estex: acum se ridică Prusia; interesate în Problema Orientală mai erau IH şi IŢ- Problema Orientală va avea consecinţe asupra raporturilor, alianţelor dintre puterile occidentale- secolul XVIII – 4 Mari Puteri interesate de Problema Orientală: Franţa, GB, IŢ, IH- până în 1789, politica franceză a avut o mare influenţă la Constantinopol; se va menţine prin încheierea de tratate avantajoase

IO era pentru Franţa asemenea unui imperiu colonial datorită tratatelor comerciale (şi în plus, Franţa nu avea cheltuieli de administraţie) atu al Franţei: şi-a asumat protecţia catolicilor din zonă

- până la sfârşitul secolului XVIII, Anglia a avut un rol şters în afacerile orientale; doar cu ocazia expediţiei lui Napoleon în Egipt Anglia şi-a conştientizat interesele în est- secolul XVIII: adversarul principal pentru Anglia a fost Franţa şi nu Rusia

Anglia susţine Rusia în secolul XVIII din motive economice- Austria este activă în Problema Orientală după 1683 – urmează o politică de Reconquista

Karlowitz (1699) = începutul destrămării IO Passarowitz (1718)

- avans considerabil pentru Austria în zonă dar gafele făcute apoi dovedesc că politica a fost una incoerentă

ezitare între avans: E sau V? nu a avut resurse destule

- 1726, IH încheie un tratat de alianţă cu Rusia: Austria renunţă la poziţia privilegiată în Orient şi se angaja să nu mai urmărească avantaje în zonă

IH: repliere, pentru că Carol VI s-a concentrat pe asigurarea tronului pentru fiica sa (Maria Tereza)

4

Austria se implică iar cu ocazia războiului din 1737 – încheiat prin pacea de la Belgrad, din 1738: IH e scos din Balcani şi IO recâştigă frontierele naturale

mmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmgggggggggggggggggggggggggggggggggggggg

CURS 2 – Bocşan- 1739 este un moment important în Chestiunea Orientală, pentru că acum apare un nou protagonist: Rusia – rol principal; susţinută de popoarele creştine din Balcani1. Austria nu mai are posibilitatea de a obţine orice avantaj, se mărgineşte să împiedice expansiunea Rusiei în Balcani şi să menţină status quo-ul existent pentru a nu se învecina cu Rusia- o schimbare interesată apare şi în politica externă a Austriei, care după ce a urmărit dezmembrarea IO în favoarea ei, s-a străduit să obţină apoi avantaje teritoriale în colaborare cu Rusia, iar apoi îmbrăţişează ideea de integritate a Imperiului Otoman2. Rusia – politica orientală nu îşi are originea în sec XVIII- în secolul XVIII devine o mare putere şi intră pe scena politicii europene- politica ei spre SE, spre Balcani este urmarea logică a dezvoltării statului rus- politica orientală decurge şi din tradiţia războaielor purtate cu tătarii, cu IO ce au imprimat în mentalitatea colectivă imaginea unor războaie naţionale şi religioase

populaţia rusă: mesianism războinic, ce încerca să demonstreze că Rusia are misiunea continentală de a elibera teritoriul Europei de sub dominaţia otomană şi a ajuta popoarele din SE această mentalitate completează viziunea expansionistă a ţarilor (din patriotism şi solidaritate creştină)

- alt clişeu important: Rusia se proclamă moştenitoarea Bizanţului şi creştinătăţii ortodoxe – apare în SE speranţa pentru emanciparea popoarelor creştine de aici- împotriva Patriarhiei de la Constantinopol de a …………. Roma: Moscova se proclamă a III-a Romă (după căderea Constantinopolului sub turci)- toate aceste idei contribuie la cristalizarea mesianismului rus

până la începutul secolului XIX, această credinţă a asigurat suportul popoarelor creştine din Balcani pentru expansiunea rusă în Balcani (voluntari balcanici în armata rusă, manifestări de solidaritate pe plan internaţional); acest suport a sporit şansele Rusiei în competiţia pentru moştenirea IO

- marele pericol pentru integritatea IO a fost politica expansionistă rusă; războaie, extinderea graniţelor ruse- un rol important în politica externă rusă: Petru cel Mare- aceste avantaje dobândite de Rusia în Chestiunea Orientală se explică şi prin faptul că Rusia şi-a asigurat libertatea de acţiune şi hegemonie în N Europei (împotriva Suediei, Poloniei) şi avea libertate deplină în SE Europei- politica suferă schimbări după evoluţiile din sistemul politic european3. Franţa- schimbări după evoluţia politica europeană- rol foarte important la Constantinopol: influenţa politicii economice a IO- politică oscilantă şi confuză la care se adaugă modificări în sistemul de alianţe europene: influenţă în Chestiunea Orientală

1756, tratat Franţa – Austria împotriva Prusiei şi Angliei; apropiere Prusia – Rusia Franţa pierde controlul în Polonia; Austria pierde Silezia; se accentuează conflictul Austria – Prusia Rusia are libertate în problemele orientale

- războiul Austria – Prusia şi victoria Prusiei: creşte prestigiul lui Frederic II şi Prusia devine o mare putere europeană şi vrea să se implice în problemele continentale- rivalitatea Austria – Prusia: aşa că Austria se orientează spre Franţa şi Rusia (concepţia de politică orientală a Austriei până la Revoluţia Franceză) DAR Rusia nu a împărtăşit întotdeauna oferta Austriei (mai ales Ecaterina II: alianţă cu Prusia)

5

tratat Rusia – Prusia ce deschide posibilitatea de afirmare a Rusiei: arbitru pe continent; posibilitatea de reluare a expansiunii spre SE şi Occident Ecaterina II – meritul de a relua politica lui Petru I; alianţă cu Prusia (1764): modifică politica ruso-austriacă a lui Petru I cu alianţa ruso-prusacă (alianţa nordică)război Rusia – Turcia (1768-1774): redeschid Chestiunea Orientală ocuparea Ţărilor Române stârneşte reacţia Marilor Puteri: neliniştite de expansiunea rusă Austria şi Prusia vor să medieze conflictul, dar Poarta are pretenţii exagerate

- Austria şi IO încheie un tratat secret în 1771 Austria se angaja să ajute Turcia să recupereze teritoriile pierdute din cauza Rusiei, în schimbul unor compensaţii teritoriale

- problema românilor se internaţionalizează: Rusia are pretenţii de anexare, dar stârneşte reacţia Marilor Puteri- 1774, Kuciuk-Kainargi:

Rusia obţine teritorii (eg: cel dintre Bug-Nistru) independenţa pentru tătarii din Crimeea Turcia recunoaşte Rusiei libertatea de navigaţie şi a comerţului în porturile ei, trecerea liberă a navelor ruse prin strâmtori şi privilegii economice egale cu Franţa şi Anglia Rusia primeşte dreptul de a înfiinţa consulate în IO şi dreptul de protecţie asupra creştinilor ortodocşi din IO dreptul de amnistie şi emigrare pentru creştinii ce au luptat pentru Rusia în războaiele ruso-turce Ţările Române: etapă nouă – lărgirea autonomiei şi recunoaşterea dreptului de a numi

capuchehaie la Constantinopol- războiul 1768 – 1774: perioadă de dominaţie a Rusiei în Orient

Kuciuk-Kainargi deschide posibilitatea de expansiune rusă în Orient şi Rusia şi-a obţinut instrumentul de a interveni în situţia internă din IO (protecţia creştinilor ortodocşi) arată faţa politicii ruseşti pentru factorii de decizie din Austria: reacţie imediată – revendică Bucovina de la IO pentru compensarea creşterii teritoriale a Rusiei în est; argument: ideea de a crea un continuum politic între Transilvania şi partea austriacă din Polonia; convenţia Turcia-Austria de cedare a Bucovinei (1774)

- politica externă a Austriei (cancelar: Kaunitz): destrămarea alianţei ruso-prusacă pentru a face ea o alianţă cu Rusia împotriva Prusiei- 1781, tratat de asistenţă mutuală Rusia – Austria

garantau compensaţii reciproce în caz de achiziţii teritoriale noi modifică sistemul Ecaterinei II, care permite ţarinei să relanseze expansiunea rusă în SE Europei şi planul refacerii IB pe ruinele IO şi formarea Regatului Dacic (Ţările Române şi Basarabia) ca stat tampon reacţia Austriei: cere Hotin şi ţinutul din jur, Oltenia, ambele maluri ale Dunării (Belgrad - Nicopole), Istria, Dalmaţia

- Rusia renunţă la proiectul din 1781 şi obţine în 1783 un tratat avantajos cu Turcia avantaje economice egale cu ale Franţei

- 1783, Rusia ocupă Crimeea, Kuban-ul, ţărmul nordic al Mării Negre etapă încheiată în expansiunea rusă pentru a ajunge la Marea Neagră cu graniţa sudică

- 1784, replică la tratatul din 1783, Austria încheie un tratat la fel de avantajos cu Turcia- războiul 1788-1789 – pacea de la Şiştov (1791) şi cea de la Iaşi (1792): consacră influenţa rusă în Europa de Est

Iaşi, 1791: graniţa Rusia – IO pe Nistru; ocuparea Horciakov de ruşi: preponderenţă rusă în Balcani în detrimentul Austriei

- reacţia marilor puteri occidentale (mai ales Anglia): salvează Turcia de la destrămare

6

Anglia: menţinerea integrităţii otomane corespunde cel mai bine intereselor ei economice şi echilibrului european

Sf sec XVIII: în războaiele balcanice – Anglia e garantul principal al integrităţii IOperioada revoluţiei franceze şi a războaielor napoleoniene (1789-1815)

- modificare profundă pentru Chestiunea Orientală datorită rivalităţilor tot mai acute între marile putere mişcările naţionale ale popoarelor creştine din Turcia – renaştere naţională; Iluminism SE european orientat spre probleme istorice, lingvistice, conolidarea sentimentului naţional (revoluţia franceză a dus la revoluţiile balcanice)

- factor nou în Chesiunea Orientală: principiul de naţionalitate înlocuirea IO muribund cu state naţionale (frontierele politice să coincidă cu cele naţionale)

- între Rusia şi Turcia apare o nouă forţă: popoarele creştine, care până la începutul sec XIX sunt de partea Rusiei, iar după 1830 se reorientează spre Turcia, împotriva Rusiei

Rusia şi Turcia se folosesc de lupta popoarelor pentru state naţionale- rol important în declanşarea mişcării naţionale: revoluţia franceză şi expansiunea franceză sub Napoleon (principiul Libertate, Egalitate, Fraternitate)

şi propriile interese ale Franţei pe plan economic şi militar- prin această politică, Franţa a câştigat un prestigiu mare în SE Europei şi insulele greceşti- schimbarea actorilor în Chestiunea Orientală

Prusia e înfrântă de Napoleon Austria nu are timp datorită războaielor cu Franţa – sigura manifestare, când se împotriveşte destrămării IO şi încearcă să obţină teritorii Franţa, Rusia, Anglia – principalii actori Anglia: principalul susţinător al integrităţii IO pentru a menţine drumul spre India; diplomaţia britanică încearcă să evite pretextul Rusiei pentru a invada Turcia

- ocuparea Horciakov deschide criza ruso-engleză Rusia sub Pavel I trece de la o politică de agresiuni la o politică de creştere a influenţei ruse la Constantinopol şi în zona balcanică

- dar expediţia lui Napoleon în Egipt aruncă Turcia în braţele Rusiei: protectorat rus asupra IO şi avantaje mult mai mari pentru un timp decât cele obţinute prin războaiepolitica orientală a Franţei are o evoluţie interesantă- regimul revoluţionar francez reia politica orientală a monarhiei franceze în propriul interes, astfel încât să activizeze aliaţii tradiţionali ai Franţei (Turcia, Polonia, Suedia) pentru a crea diversiuni în spatele Austriei şi Prusiei- treptat, atitudinea Franţei se modifică, pe măsură ce propaganda ei câştigă teren printre creştinii din Balcani; diplomaţia franceză se vede obligată să lase ideea integrităţii IO în favoarea dreptului la autodeterminare a popoarelor balcanice- ideea campaniei în Egipt a lui Napoleon pentru a dizloca alianţele europene împotriva Franţei- rivalitatea Anglia, Austria, Prusia împotriva Franţei: Franţa acordă o atenţie mai mare Chestiunii Orientale- legătura Chesiune Orientală – Franţa între 1789-1815

războaiele din Orient împiedică puterile să intervină în favoarea lui Ludovic XVI Rusia: îi e deturnată atenţia de la Polonia Austria, Prusia în conflict cu Franţa: ies din Chestiunea Orientală Turcia dobândeşte o mai mare libertate de manevră în est şi scapă de la o eventuală prăbuşire

- ideea activizării IO în sprijinul politicii franceze apare la Paris: mai ales după ce revoluţia franceză a fost tot mai apreciată în Balcani şi în IO

Turcia devine o masă de manevră pentru a bloca Anglia, Prusia etc în devoltarea alianţelor (deşi conflict pro-francezi vs anti-francezi la Constantinopol şi Franţa nu valorifică succesul din Turcia)

7

1802 – IO recunoşte Franţa revoluţionară- campania în Egipt: redeschide politica franceză de control în estul Mediteranei- pacea Campo Formio (1796): controlul Mediteranei centrale pentru Franţa- campania în Egipt: nouă etapă pentru Franţa; sfârşitul politicii franceze în favoarea integrităţii IO

declanşează marea alianţă din 1799 împotriva Franţei Turcia împinsă spre Rusia: alianţa lor modificarea politicii externe ruse: politică de creştere a influenţei ruse la Constantinopol – pentru a avea o zonă de influenţă mare şi un vecin slab

- pacea de la Amiens (1802): tratat Franţa – Turcia garantarea integrităţii IO reînnoirea vechilor capitulaţii ale Franţei în IO Franţa renunţă să mai folosească Poarta ca un auxiliar împotriva Austriei şi urmăreşte un interes strict economic

- 1804, tratat de alianţă Rusia – Austria: baza coaliţiei celor trei împotriva lui Napoleon (1805) înfrângerea coaliţiei: ministrul Talleyrand propune lui Napoleon “planul oriental” – Franţa spera să angajeze Austria în Orient pentru a bara drumul Rusiei spre Balcani în schimbul alianţei, Franţa oferă Austriei Ţările Române şi teritoriul bulgar

Dar Napoleon nu e de acord cu acest plan- 1805, pacea de la Pressburg: Franţa ia de la Austria Veneţia şi Dalmaţia- victoriile de la Austerlitz, Jena etc – Franţa revine în Chestiunea Orientală

Franţa încurajează lupta pentru emancipare a polonezilor, insurgenţilor sârbi, paşalelor rebele (de la Vidin, Silistra) proiect de a transforma armata franceză din Dalmaţia în corp expediţionar care să intervină la

Dunăre pentru a crea probleme Rusiei- diplomaţia franceză încearcă să recâştige influenţa la Constantinopol

ambasadorul Sebastiani la Constantinopol pentru a organiza armata otomană după model modern, pentru a face faţă unui conflict cu Rusia; eşec pentru Sebastiani şi războiul ruso-turc (1806-1812)

- tratatul de alianţă Franţa – Rusia încheiat la Tilsit Franţa mediază pacea Rusia – Turcia, iar în cazul unui eşec să colaboreze cu Rusia pentru scoaterea turcilor din Europa moment de apropiere între cele două, dar diferende în împărţirea teritoriului turc: afectarea relaţiilor franco-ruse; eg: Rusia vrea Ţările Române în schimbul Moreea şi Albania. Dar Franţa nu vrea

- Franţa, speriată de pretenţiile ruse, încearcă să asocieze Austria la împărţirea IO: oferta din 1808- eşec francez în Spania: Franţa nu mai dezvoltă planurile orientale- parcea de la Erfurt

Franţa retrage trupele din Marele Ducat al Varşoviei Rusia ia Finlanda şi Ţările Române

mari perspective de avansare a Rusiei în Europa şi spre strâmtori- reacţia Angliei: pacea de la Dardanele (1807)

Anglia garanta suveranitatea otomană asupra strâmtorilor avantaje pentru comerţul englez în Turcia deshcide înţelegerile internaţionale asupra strâmtorilor interzice trecerea vaselor de război prin strâmtori pe timp de pace

- 1809, Franţa reia ofensiva provinciile Ilire – provincii din zona adriatică luate de la Austria; posbilitatea reluării planului oriental, dar în 1810, neînţelegeri Franţa – Rusia pentru împărţire: salvarea Turciei

- în ideea de a aplica tratatul de la Erfurt, Rusia reia ofensiva spre Balcani – oprită doar în 1812, datorită iminentei invazii franceze

8

pacea de la Bucureşti din 1812: Rusia se eliberează de o eventuală ofensivă otomană în contextul campaniei franceze în Rusia Rusia obţine Basarabia şi avantaje la Dunărea de Jos asigură armistiţiu pentru insurgenţii sârbi

- campania din Rusia (1812) – sfâşitul politicii orientale franceze- 1815, congresul de la Viena – evită să discute Chestiunea Orientală şi se concentrează pe politica pentru izolarea Franţei- politica de împărţire a IO este inaplicabilă datorită negăsirii unor soluţii aplicabile

IO nu e împărţit de marile puteri şi popoarele balcanice primesc posbilitatea aplicării soluţiei naţionale

- istoria formării moderne şi a statelor naţionale în Balcani e legată de: războaiele ruso-austro-turce, Chestiunea Orientală şi răspândirea ideilor revoluţiei franceze- Iluminismul SE european: coloratură naţională, accent pe istorie, limbă, procesul educaţional, drepturile democratice ale omului şi popoarelor etc- domină:

influenţa Iluminismului francez în Grecia Aufklareung-ul german la popoarele din IH: germani, sârbi, croaţi, români – conciliere raţiune – credinţă

- teritoriul Principatelor Române: influenţa Iluminismului francez prin intermediul Greciei- Transilvania, Banat, Bucovina: influenţa Iluminismului german

opera lor contribuie la cristalizarea unui model cultural naţional- planul oriental al lui Napoleon măreşte speranţele popoarelor balcanice într-o intervenţie franceză (eg: memorii ale românilor către Napoleon pentru a reuni toate provinciile române sub protecţia lor): români, bulgari, sârbi etc - mişcarea de emancipare a grecilor este puternic marcată de ideile franceze

ocupaţia franceză din insulele Ionice influenţează mişcarea greacă proiectul lui Rigas de constituţie stimulează spiritul revoluţionar

- ideologia revoluţiei franceze: la toate popoarele din SE Europei prin filieră grecească- efervescenţa Iluminismului s-a manifestat pe fondul crizei IOmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmm

CURS 3; BocşanConcluzii legate de criza sistemului otoman, manifestată prin anarhie:

ayanii rebeli refuză să se supună autorităţii sultanului mişcările ţărăneşti activitate haiduci cete militare care acţionau independent în contextul războiului IŢ – IO

- cercurile înalte de la Constantinopol manifestă şi tendinţe reformatoare dar nu prea au beneficitat de susţinere suficientă; nu au decis o direcţie şi un sens pentru reformă- cercul reacţionar cere întoarcerea la tradiţie şi conservarea tradiţiei islamice- curentul reformist: modernizarea otomană după modele occidentale- tentative de reforme sortite eşecului datorită ayanilor locali- sultanul Selim III, care a început program de reforme mai ales în domeniul armatei – îmnpotriva influenţei corpului de ienicei, ce refuza să se subordoneze autorităţii puterii centrale (eg: cazul sârbesc)

el a organizat un corp de infanterie: Noul Ordin, instruit după model occidentale încercare de reforme în administraţie şi domeniul fiscal

- în 1807, Selim III e detronat de ieniceri şi reprezentanţii curentului reformist şi ayanii răsculaţi, care l-au instalat pe tron pe Mustafa IV- partizanii lui Selim III au reacţionat, conduşi de Bayrakdar paşa atacă în 1808 Constantinopolul şi îl instalează pe tron pe Mahmud II (ce va rezista până în 1838) şi va realiza o serie de reformeimportanţa ayanilor locali

9

- foarte puternici în unele zone, aproape s-au desprins politic de Constantinopol – conflict cu sultanul- 3 rebeli se remarcă şi influenţează soarta Peninsulei Balcanice1. Pazvan Oglu – paşa de la Vidin2. Ali Paşa – paşa de la Ianina3. Mehmet Ali Paşa – paşa din Egipt1. Pazvan Oglu- s-a declarat independent de puterea centrală în 1795- reşedinţa sa era la Vidin unde va dezvolta o continuă reformă împotriva Constantinopolului- cunoscut în istoria românilor prin incursiunile sau relaţiile de colaborare avute cu românii- mare admirator al lui Napoleon- comerţ cu arme şi animale cu cei din Banat2. Ali Paşa- în 1788 devine guvernatorul districtului Ianina; îşi va extinde dominaţia, incluzând Albania, Thessalia, Epir- nu a fost mereu adversarul guvernului central

ex: 1799 e numit guvernator al Rumeliei şi va rămâne în funcţie cu intermitenţe (îi ridicau demnitatea atunci când nu era de acord cu Constantinopolul)

- Constantinopolul va folosit puterea armată a lui Ali Paşa în războaiele împotriva Rusiei şi împotriva lui Pazvan Oglu- asediat în Ianina, moare aici în 18223. Mehmet Ali paşa- se afirmă cu ocazia luptelor lui Napoleon în Egipt; devine guvernator al Egiptului din 1806- rămâne fidel sultanului, ajutându-l în reprimarea răscoalelor din Asia Mică şi Sudan- odată cu începerea insurecţiei greceşti, guvernul de la Constantinopol vrea să se folosească de puterea sa militară pentru a înăbuşi revolta grecilor; îi promite în schimb Creta (ca posesiune personală) şi conducerea Peloponesului pentru fiul său, Ibrahim paşa- IO e învins în războiul din 1828-1829, iar Mehmet Ali nu primeşte răsplata promisă; aşa că în 1832 atacă Siria şi provoacă o adevărată criză europeană ce se va încheia cu greu- visul lui Mehmet Ali era de a crea un mare imperiu arab în jurul Mării Roşii, imperiu ce ar fi inclus Egiptul, Sudanul şi teritoriile arabe din Asia Mică- au existat şi alţi rebeli, cum ar fi la Silistra sau în Bulgaria de Sud- ideile Iluministe au favorizat în Balcani crearea unor societăţi secrete, conspirative, revoluţionare sau cu caracter cultural-naţional- influenţa francmasoneriei în Balcani şi mai departe

în Principatele Române, insulele Ionice, Austria, IŢ – create societăţi secrete cu rol important în ceea ce Dimitrie Georgevici a denumit “revoluţiile balcanice”

- 3 societăţi pentru emanciparea grecilor (care a fost cea mai activă)1. Hotelul Grec – societate cu caracter naţional, creată la Paris de greci şi francezi filo-eleni2. 1812, cu caracter cultural naţional, pe teritoriul Greciei; scop: să salveze monumente antice3. Eteria – fondată în 1814, la Odessa- revoluţiile balcanice sunt declanşate de fapt de revoluţia sârbă- revoluţia sârbă a fost consecinţa situaţiei din paşalâcul Belgradului; reflectă starea de anarhie- Balcanii erau într-o stare de haos şi insecuritate: nemulţumind populaţia locală; dezordine, haiduci etc- din nemulţumirea populaţie sârbeşti s-a conturat un set de revendicări concentrate pe ideea de autonomie şi autoguvernare- în palaşâcul de la Belgrad, ienicerii şi ofiţerii lor beneficiau de o poziţie cvasi-independentă faţă de autoritatea sultanului Selim III; de aceea, sultanul va trebui să ţină cont de revendicările sârbilor şi pentru a contracara acţiunea ienicerilor

10

- sultanul va desemna o administraţie în paşalâc care să vină în întâmpinarea cererilor populaţiei sârbe- 1793, 1794, 1796 – Selim III emite trei firmanuri-decrete, prin care se acordau sârbilor o suită de drepturi ce au dus la creşterea autonomiei local

dreptul de a aduna singuri dările dreptul de a purta arme dreptul de a organiza propria miliţie limitarea abuzurilor noului sistem de proprietate (ciflik)

- cele trei decrete nu au fost aplicate, dar devin programul politic al mişcării sârbeşti în faza următoare – insurecţia sârbă izbucneşte în legătură cu chestiunea ienicerilor- guvernatorul otoman al Belgradului a susţinut politica de cooperare cu populaţia locală, dar ienicerii din paşalâc re-preiau controlul asupra Belgradului cu ajutorul lui Pazvan Oglu

sultanul face noi concesii sârbilor, mai ales în plan militar înfrângerea lui Pazvan Oglu

- la Constantinopol între timp s-a schimbat raportul de forţe în favoarea conservatorilor; aşa că se pune capăt colaborării dintre creştini şi administraţie locală – dezastru pentru localnici- ienicerii sprijiniţi de Pazvan Oglu revin la Belgrad şi îl ucid pe Mustaja paşa (guvernatorul Belgradului )- 1862, patru ofiţeri turci preiau puterea la Belgrad şi pun capăt embrionului de autonomie ce l-au câştigat sârbii: regim de teroare împotriva populaţiei locale

populaţia locală se retrage în munţi şi ia măsuri de autoapărare împotriva ienicerilor centrul rezistenţei: provinia Şumadia – liderul local Petru Karagheorghevici adună până în 1804 aproximativ 30.000 de luptători, pe care îi foloseşte în apărarea împotriva turcilor – mai ales pentru că la începutul anului 1804, populaţia sârbă a fost supusă unui crunt măcel; liderii sârbi vor grăbi organizarea auto-apărării

- februarie 1804 – 300 de lideri sârbi se întâlnesc la Orasac – orăşel în Serbia – şi îl aleg pe Karagheorghevici ca şi comandant- 1804 e anul considerat începutul revoluţiei sârbe, prima dintre revoluţiile balcanice- Karagheorghevici

avea experienţă militară, a fost membru al miliţiei sârbe pe fondul autonomiilor existente, cu atâţia lideri (eg: Melinko, Stoicovici etc), el a fost acceptat drept conducător unic/suprem al revoluţiei (una din marile probleme a fost mereu menţinerea unităţii frontului)

- în calitate de conducător unic, Karagheorghevici semnează cu titlul de voievod suprem (conducător politic şi comandant militar) al Serbiei sau ca şi conducător- în această fază a insurecţiei, liderii sârbi au reuşit să negocieze cu autorităţile otomane un program politic limitat, mai ales în problema recunoaşterii autonomiei- programul sârbilor răsculaţi stipula:

îndepărtarea ienicerilor amnistie sârbi răsculaţi titlul de cnez suprem pentru Karagheorghevici cu dreptul de autoritate peste toată populaţia sârbă din paşalâc şi dreptul de a reprezenta populaţia sârbă faţă de autorităţile otomane stabilizare taxe şi tribut faţă de IO libertatea religiei, comerţului, comunicaţiilor

- 1804, la început, victorie pentru sârbi; eliberarea unui întins teritoriu – a determinat încercarea internaţionalizării problemei sârbeşti- sprijin din partea Rusiei

în prima fază cer negocieri cu IODar în 1805, Rusia renunţă la colaborarea cu sârbii – Selim porneşte o ofensivă împotriva sârbilor, trimiţând două armate

11

- dacă până acum a fost o mişcare împotriva abuzurilor ienicerilor, din 1805, insurecţia devine una antiotomană

devine o mişcare pentru emancipare politică a sârbilor- insurgenţii sârbi înfrâng armata otomană în 1805-1806 – eliberează paşalâcul de Belgrad, iar în ianuarie 1807 ocupă Belgradul- din păcate, izbucnirea războiului ruso-turc în 1806 şi intervenţia franceză în 1812 în Rusia duce la modificări ale insurecţiei sârbilor- războiul ruso-turc modifică contextul internaţional în favoarea sârbilor (ruşii sunt cu ei!)

guvernul de la Constantinopol acceptă o serie de concesii – acceptă de fapt cererile iniţiale ale sârbilor, dar sârbii, în noua conjunctură, cer independenţă deplină, înşelaţi de promisiunile de ajutor din partea ruşilor (IŢ a ajuns la Belgrad cu un detaşament micuţ)

- sârbii cer acum: restaurarea vechiului stat sârb prin unirea tuturor slavilor de sud/a sârbilor şi independenţa acestui stat- Karagheorghevici respinge în 1809 propunerile de pace făcute de turci şi declanşează o campanie pentru

anexarea Muntenegrului ridicarea la luptă a Bosniei- între 1806-1808 revoluţia sârbă atinge apogeul; apoi, intră în declin, pentru că nu avea destule resurse devenise dependentă de raporturile IŢ – IO sau IH – IO; a fost prinsă de jocul politic al Rusiei, Austriei, Franţei

- apropierea Rusiei de Franţa are urmări nefaste pentru sârbi- armistiţiul încheiat între ruşi şi turci (1812): sârbii nu vor mai avea sprijinul militar al ruşilor- la Constantinopol urcă pe tron Mahmud III- intern: Karagheorghevici se confruntă cu opoziţia celorlalţi lideri, nemulţumiţi de puterile prea mari arogate de acesta

1808, Karagheorghevici s-a declarat prinţ ereditar dar a acceptat să colaboreze cu un consiliu de guvernare

- revoluţia lui Karagheorghevici e înfrântă şi intră în defensivă pe toate fronturile- 1810, ruşii intră în Serbia dar iminenta invazie franceză în Rusia duce la pacea din 1812 (IO şi Rusia) şi la retragerea trupelor ruseşti împreună cu pierderea sprijinului militar şi a izolării Serbiei- 1812, Tratatul de la Bucureşti – sârbii au obţinut mai puţin decât li se oferise la început, dar este important pentru că e prima oară când într-un tratat internaţional se recunoaşte un anumit grad de autonomie pentru sârbi- alte semnificaţii ale tratatului de la Bucureşti

neagă statul creat de insurgenţii sârbi şi prevede revenirea turcilor în Serbia- insurgenţii sârbi resping tratatul de la Bucureşti şi continuă lupta pentru obţinerea independenţei depline- dar IO îşi concentrează toate forţele împotriva Serbiei pornind o ofensivă pe trei direcţii

în 1813 ocupă Belgradul; şi astfel se termină prima fază a insurecţiei sârbeconsecinţe importante

- crearea nucleului statului sârb modenr- crearea unor instituţii care şi-au asumat prerogativele instituţiilor statului modern

Adunarea Naţională – a funcţionat asemeni unui organ legislativ, promulgând reglementări cu caracter constituţional (1808, 1811); această adunare a definit statutul al lui Karagheorghevici(Iorga: Adunarea Naţională = instituţie de inspiraţie franceză, asemenea Adunării Naţionale create de revoluţia franceză; perioada în care se “naţionalizează” şi conceptul de patrie, tot de inspiraţie franceză) Consiliul administrativ (creat în 1805) a funcţionat asemenea unui guvern central al Serbiei

12

- Adunarea Naţională şi Consiliul administrativ au fost asemenea unor nuclee ale statului sârb modern- progrese în domeniul instrucţiei: este creată Marea Şcoală – nucleul viitoarei universităţi- demolat sistemul feudal otoman; revoluţia: transfer al celei mai mari părţi a proprietăţii în beneficiul sârbilor- poate cel mai important: revoluţia a realizat internaţionalizarea problemei sârbeşti - IO a promovat o politică de conciliere cu insurgenţii sârbi

1813: amnistie generală; mulţi lideri ai revoluţiei se pot întoarce din Austria şi vor ocupa funcţii în administraţie

- perioada 1804-1813 a constituit prima fază a revoluţiei; prima formă de emancipare a sârbilor de sub dominaţia otomană- 1813, IO nu restaurează în Serbia vechiul regim- aprilie 1815: a doua revoluţie, condusă de Milos Obrenovici

turcii sunt înfrânţi în mai multe locuri, iar teritoriul Serbiei e eliberat- armate din Rumelia şi Bosnia sunt trimise de otomani împotriva sârbilor- deoarece nu au sprijin internaţional, în a doua etapă a revoluţiei sârbii urmează o altă politică: acceptă compromisul cu otomanii pentru a obţine autonomia- încep negocieri cu otomani, chiar s-a încercat internaţionalizarea problemei sârbeşti la Congresul de la Viena din 1815- aspiraţia la autonomie a sârbilor e recunoscută prin

Convenţia de la Akkerman (1826) Tratatul de Pace de la Adrianopol (1829) hatişeriful otoman din 1830

concluzii- insurecţia sârbilor a avut ecou şi a influenţat toate popoarele iugoslave (slavii de sud): revolte, mişcări în toate provinciile şi sunt elaborate planuri de unificare a iugoslavilor- detaşamente de voluntari din toate provinciile sunt trimise – dovadă a solidarităţii cu insurecţia sârbă şi din partea sârbilor din IH (dau bani, provizii, specialişti)- grănicerii sârbi din IH s-au înrolat în trupele sârbeşti insurgente- Karagheorghevici visa la un moment dat la unirea Serbiei cu Muntenegru şi să ridice la luptă (atmosferă de rebeliune generală şi aici, acum) populaţia din Bosnia şi Herţegovina- 1813: a proclamat unificarea Serbiei şi Muntenegru, dar nu a putut fi pusă în aplicare atunci - planul de unificare sârbi a fost înaintat de Karagheorghevici lui Napoleon (i se oferă unirea sârbilor sub sceptrul său)- ecoul insurecţiei sârbe şi la alte popoare din Balcani1. teritoriile bulgare – revolte în diferite zone, conduse chiar de comandanţi sârbi- liderii răsculaţi au ca scop: realizarea ridicării generale în Balcani împotriva otomanilor în numele solidarităţii creştine ortodoxe- detaşament de bulgari, români (în Principatele Române) ce pornesc revolte locale sau se înrolează în armata sârbă2. teritoriile greceşti, Albania, Rumelia – apelul lui Karagheorghevici a avut ecou - la chemarea lui Constantin Ipsilanti s-a creat în Ţara Românească Legiunea Greacă – aproximativ 1.500 combatanţi- în alte teritorii ale Greciei s-au creat detaşamente şi s-au declanşat răscoale ce fac front comun cu insurecţia sârbă - insurgenţii greci sunt sprijiniţi şi de fanarioţi

patriarhul de la Constantinopol mitropolitul Dosite

- cei doi încearcă să medieze între insurgenţi şi IORevoluţia greacă

13

- rol important: Ipsilanti şi Capodistria (mare diplomat; a fost consilierul reprezentanţilor Serbiei la Congresul de la Viena în 1815)- anul 1821 readuce Chestiunea Orientală în atenţia Europei datorită revoluţiei greceşti şi a celei româneşti strâns legate în organizarea şi desfăşurarea lor- aceste revoluţii vor avea un impact şi urmări internaţionale mai mare decât revoluţia sârbă- izbucnirea celor două revoluţii trebuie pusă în legătură cu activitatea Eteriei, al cărei scop era organizarea grecilor din diaspora în vederea viitoarei insurgenţe greceşti;

rezultat al aspiraţiilor de emancipare a elenismului din afara Greciei propriu-zise, mai evoluat din punct de vedere economic, politic, ideologic răspândire în toate porturile europene (până în Franţa) – colonii greceşti importante, bogate

- Eteria a trecut prin mai multe faze în evoluţia ei atrage sub programul ei aderenţi de diferite etnii, de origini sociale diferite, chiar cu interese divergente

- de la comunităţile din Diaspora atrage apoi populaţia locală din Balcani (eg: românii şi grecii din Ţările Române)- de la o societate conspirativă organizată pe trepte după model masonic, Eteria devine o societate cu caracter revoluţionar, ce va duce la o insurecţie generală, al cărei scop a fost unirea populaţiei balcanice împotriva IO- Karagheorghevici a fost membru activ

1817 primeşte misiunea de a ridica din nou Serbia împotriva IO DAR acest proiect era în contradicţie cu linia politică a lui Obrenovici, ce l-a asasinat pe Karagheorghevici

- în interiorul Eteriei s-au confruntat două puncte de vedere1. susţine realizarea obiectivelor cu sprijinul factorului extern (Marile Puteri – mai ales Rusia)2. susţine ridicarea şi insurecţia naţională armată- a doua idee prinde contur din 1818, de când Eteria a început să pregătească mai activ insurecţia ce viza un teritoriu mai vast din Balcani: Principatele Române, Serbia, Bulgaria, insulele Ionice, Tracia, Macedonia, Epir, Moreea- în vederea declanşării insurecţiei sunt create baze de acţiune în aceste teritorii şi sunt organizate grupuri de aderenţi

cel mai important rol îl joacă Principatele Române unde exista sprijinul fanarioţilor- iniţial, conducătorul Eteriei a fost Capodistria, dar el refuză conducerea societăţii; atunci, se afirmă Alexandru Ipsilanti

reorganizarea Eteriei elaborarea planurilor de insurecţie

- în toamna 1820, reuniune a şefilor Eteriei – diferite variante de planuri de insurecţie1. ridicare generală în Peloponez în paralel cu o insurecţie generală în Balcani2. insurecţia din Grecia şi acţiune a Serbiei spre Bulgaria şi Bosnia- atragerea Muntenegrului de partea imigranţilor pentru a atrage acolo IO; grecii puteau acţiona- planul miliar al Eteriei miza pe doi factori1. ridicare popoare din Balcani2. intervenţia militară rusească – în virtutea dreptului de protectorat asumat la Kuciuk-Kainargi (1774)- Principatele Române erau bazele de operaţiuni- corespondenţa M.Obrenovici – Ipsilanti (cere declanşarea insurecţiei, dar turcii pun mâna pe scrisoare) (oricum, colaborarea lui M.Obrenovici nu era clară, pentru că acesta era în colaborare cu otomanii pentru a obţine titlul de prinţ ereditar)- planurile iniţiale nu se pot realiza: aşa că se hotărăşte în toamna 1820 punerea în aplicare a planului minimal, ce prevedea izbucnirea insurecţiei în Principate (în Oltenia) – pentru a crea o diversiune aici, pentru a reţine atenţia trupelor otomane şi a favoriza trecerea trupelor Eteriei peste Dunăre

14

- Eteria îl însărcinează pe Tudor Vladimirescu cu organizarea acestei defecţiuni el este trimis cu bani în Oltenia de Comitetul de Oblăduire, format din boieri din Ţara

Românească- Oţetea: din motive politice, pentru a nu atrage atenţia turcilor şi a evita intervenţia militară în Principate, Tudor Vladimirescu a conferit mişcării o orientare socială – împotriva boierilor şi domnilor fanarioţi

Tudor Vladimirescu a atras o diversitate de grupuri sociale pe lângă panduri- Adunarea Norodului – include ţărani liberi, clăcaşi, negustori, meseriaşi, boieri mici şi mijlocii + nucleul militar al pandurilor- la începutul lui martie 1821, trupele Eteriei declară începutul insurecţiei în Moldova: au venit din IŢ şi au ocupat principalele centre urbane cu sprijinul domnului fanariot

Eteria: masacrarea musulmanilor din Moldova şi manifest către populaţie, chemând-o la insurecţie- în această fază Eteria controla Moldova, iar Tudor Vladimirescu Oltenia- Tudor Vladimirescu are un program naţional şi social; “Cererile Norodului Românesc”:

Adunarea Naţională reprezentativă eliminare fanarioţi armată naţională reformă fiscală

invocă vechile drepturi şi privilegii ale Principatelor aşa cum apar în capitulaţii- Tudor Vladimirescu a negociat cu boierii din Divan şi a înlăturat administraţia fanariotă, apoi, ocupă Bucureştiul- Eteria progresează în Moldova: ajunge şi la Bucureşti- împărţirea administraţiei şi conducerii între Eterie şi Tudor Vladimirescu – acord de colaborare în viitor- apare un factor de incertitudine: poziţia Rusiei – oare va interveni militar?

Tudor Vladimirescu a ezitat, pentru că Eteria nu a putut doveedi că are în spate susţinerea IŢ Tudor Vladimirescu e obligat să negocieze rapid înţelegerea cu boierii şi schimbă orientarea în finalul revoluţiei sale după ce ţarul a dezavuat insurecţia greacă şi cea română

- discursul lui Tudor Vladimirescu dă un caracter anti-fanariot mişcării: împotriva domnilor ce au încălcat vechile privilegii ale ţării

aşadar, un caracter antigrec- Tudor Vladimirescu ajunge exponentul unei politici naţionale şi realizează o unitate a forţelor din Muntenia în faţa pericolului intervenţiei otomane- Tudor Vladimirescu a negociat cu boierii şi paşalele de la Dunăre – aceste negocieri sunt descoperite de Eterie; duc la izolarea politică: Tudor pierde sprijinul căpitanilor, e răpit din propria tabără şi e ucis pentru că a încălcat jurământul- analiza actelor lui Tudor Vladimirescu: influenţa Iluminismului şi revoluţiei franceze

ideologie bazată pe poporul-naţiune, în sens social şi naţional- trupele otomane ocupă Principatele Române şi înfrâng Eteria- Ipsilanti a fost obligat să se refugieze în Austria- revoluţia lui Tudor Vladimirescu a fost preludiul revoluţiei greceştimmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmm

CURS 4; BocşanRevoluţia grecească- spre deosebire de revoluţia sârbă şi română, cea grecească a fost mai complexă şi cu urmări pe plan internaţional mai puternice datorită

poziţiei geografice, geopolitice a Greciei în Mediterana; datorită intereselor marilor puteri faţă de poziţia Greciei: intervenţia lor directă în revoluţia greacă

15

societatea greacă era mai diferenţiată şi mai complex structurată în peninsulă şi diasporă: burghezia puternică, avansată economic şi ideologic, ce aduce ideile Iluminismului şi Revoluţiei Franceze varietăţii reliefului: inegalităţi între diferitele regiuni şi dintre diferitele grupuri sociale ce alcătuiesc societatea greacă: afectează unitatea de acţiune a revoluţiei greceşti(particularităţile locale şi autonomiile din Serbia: moduri diferite de desfăşurare a revoluţiilor balcanice)

- lipsa de unitate în acţiune e caracteristică a revoluţiilor balcanice; afectează succesul militar şi consecinţele internaţionale- în Grecia: lipsa de unitate împiedică constituirea unei conduceri centrale – diferiţi conducători

Kolokotrovis în Pelopones Karaiskakis în Rumelia

ce duc lupta de gherillă şi datorită reliefului- rivalităţile între conducătorii locali: lupte între ei- în ciuda planurilor construite de liderii Eteriei, revoluţia din Grecia nu a fost coordonată cu cea din Ţările Române, nici măcar în ceea ce priveşte începutul ei- în N Greciei, insurecţia populaţiei greceşti e provocată de abuzurile trupelor otomane trimise împotriva lui Ali Paşa, asediat la Ianina

în acest conflict, grecii luptă alături de Ali paşa împotriva Constantinopolului- în Pelopones: la chemarea lui Ipsilanti, înaltul cler grecesc a organizat o reuniune a liderilor (ianuarie 1821) pentru a pregăti insurecţia

ea începe în martie 1821 în diferite zone şi localităţi din Pelopones la 23 martie 1821 – mitropolitul Germanos proclamă insurecţia generală a grecilor; semnal însuşit de diferite zone

ex: cel mai semnificativ document – Proclamaţia Senatului din Mesenia, adresată populaţiei Europei, ce anunţă hotărârea poporului grec de a îşi cuceri independenţa- se redeschide problema greacă

solidaritate cu popoarele reprimate ce se ridică pentru independenţă[vezi romantismul: problema greacă, problema irlandeză, după 1830: problema poloneză]- martie 1821, problema greacă în Europa- din martie până la începutul lui aprilie 1821: revoluţia cuprinde tot Pelopones-ul, partea centrală a Greciei continentale, blochează Atena şi cucereşte o serie de insule

succese: ocuparea Atenei, Tebei, Missolonghiei- mai 1821: răscularea Tesaliei- iunie 1821: răscularea Candiei- de obicei, în evaluarea revoluţiei greceşti sunt evidenţiate 3 faze1. faza de creştere şi extindere a revoluţiei: 1821-18252. perioada de criză: 1825-1827 – criză provocată de ofensiva paşei Mehmet Ali din Egipt împotriva revoluţiei greceşti3. perioada intervenţiei marilor puteri: 1827-1829 - spre deosebire de Serbia şi Ţările Române, revoluţia greacă a fost una din cele mai sângeroase din această perioadă, datorită amestecului de populaţie creştină şi musulmană şi rivalităţilor între conducătorii locali

victime musulmane şi creştine în Pelopones, Chios, între 1821-1822- emoţie foarte puternică în opinia publică europeană/internaţională, care s-a solidarizat în diferite forme cu cauza grecească (idee romantică: elitele îmbrăţişau cauza popoarelor oprimate)- curent de opinie favorabil grecilor: problema greacă ajunge cea mai importantă problemă pe agenda politică europeană

16

- starea s-a accentuat după spânzurarea patriarhului şi mitropoliţilor ortodocşi la Constantinopol (iarna 1821) – reacţie a Rusiei şi a altor mari puteri creştine, ce acuză pericolul la care au fost supuşi creştinii în spaţiul turcesc- revoluţia greacă a avut şi tendinţa şi consecinţa: organizarea unei autorităţi statale centrale ce va constitui începutul nucleului statului naţional modern

idee aplicată în timpul revoluţiei de diferite personalităţi greceşti de marcă;e g: Dimitrios Ipsilanti (stat unitar centralizat grec)

- 1822, Adunarea Naţională Greacă, întrunită la Epidaura proclamă independenţa Greciei promulgă Constituţia după modelul directoratului francez desemnează pe Mavrocordat ca preşedinte al Republicii Elene

- şi la revoluţia greacă putem observa influenţa Iluminismului şi Revoluţiei Franceze eg: răspândirea ideii franceze de naţiune

- din Constituţie puterea încredinţată unui comitet alcătuit din 5 persoane şi condus de Mavrocordat (model: Directoratul francez) formula nu e agreată de toţio militarii şi de toată populaţie, ci mai ales de burghezie, eg: Kolokotronis e nemulţumit că i s-a luat conducerea militară pentru a impune un control civil asupra armatei – dizolvă Guvernul

- 2 centre de putere Naublion – Kolokotronis celălalt – Kaunduliotris?

- la care se adaugă alte două personaje: Koletis şi ……- în conflictul militar cu otomanii: succese greceşti până în 1825, când intervenţia lui Mehmet Ali schimbă raportul de forţe în favoarea IO

ocupă Creta începe atacul din mai multe direcţii asupra Greciei (Atena etc)

- revoluţia greeacă aproape eşua şi numai intervenţia europeană mai putea salva situaţia internă- Rusia intervine

ultimatum dat Turciei rupe relaţiile diplomatice cu IO în vara 1821; Rusia şi-a atins obiectivul: a găsit un motiv de intervenţie în Balcani, războiul e iminent – redeschiderea crizei orientale Dar Europa nu era pregătită în acest moment pentru asta (perioada post-napoleoniană; Sfânta Alianţă – intervenţie împotriva oricărei mişcări cu caracter revoluţionar – punct în favoarea Rusiei, ce putea ajunge la strâmtori)

- intervine Metternich în criza anului 1821: Austria se alătură Angliei într-o acţiune comună pentru a răpi orice prilej de intervenţie a

Rusiei: ideea de a transforma criza ruso-turcă dintr-o problemă bilaterală într-o problemă generală europeană- Rusia e obligată să dea înapoi; nu mai susţine revoluţia românească şi greacă – dezavuări- Sfânta Alianţă: principiul intervenţiei împotriva mişcărilor revoluţionare pentru apărarea integrităţii- Austria şi Anglia impun şi Turciei o serie de concesii

retragerea trupelor otomane din Ţările Române domnii pământene în Ţările Române

- Metternich şi diplomaţia europeană exploatează curentul de opinie favorabil revoluţiei greceşti în rândul eliterlor

influenţă în internaţionalizarea problemei greceşti- pentru a evita intervenţiile marilor puteri (individuală: Rusia SAU colectivă), Anglia reuşeşte să facă un fel de acord Rusia – Franţa în problema greacă

17

- 1826, Protocolul de la Petersburg – Rusia şi Anglia se angajează să medieze la Constantinopol în favoarea unei Grecii autonome

- 1827, Tratatul de la Londra; Franţa aderă la Protocolul de la Petersburg pentru a media în comun formarea unui stat autonom grec- ca urmare a alianţei celor trei state, forţele navale ale lor instalează o blocadă navală în jurul Greciei

toamna 1827 – victoria aliaţilor la Navarin – deschide o nouă criză orientală; Anglia acceptă intervenţia militară a Rusiei – se ajunge la războiul ruso-turc (1828-1829) ce decide soarta Greciei- în Grecia situaţia politică se îmbunătăţeşte datorită intervenţiei marilor puteri- 1827 – a treia Adunare Naţională: Constituţia de la Troezene; şi l-a invitat pe Capodistria în Grecia ca preşedintew- 1828, Capodistria vine şi începe organizarea unui Guvern şi a unei administraţii centrale dar nu e agreat de toţi liderii şi e asasinar în 1831- 1831, Guvernul are diferiţi lideri cum ar fi Kolokodronis, fratele lui Capodistria etc; dar nici unul nu se impune- incapacitatea grecilor de organizare: intervenţia marilor puteri ce decid

independenţa Greciei monarhie teritoriu mai mic

- februarie 1830, tratatul de la Londra: Anglia, Franţa, Rusia formarea Regatului grec independent, garantat de cele 3 puteri

- tronul grec: iniţial e acordat lui Leopold de Saxa-Coburg în 1831, cele trei mari puteri îl desemnează rege al Greciei pe Otto de Bavaria, instalat în 1833 ca Othon I

- insurecţia greacă a avut un ecou mare în toată regiunea balcanică şi în teritoriile în care nu au fost revoluţii

voluntari în revoluţia greacă din teritoriile fără mişcări revigorarea mişcărilor de emancipare a popoarelor balcanice se solidarizează slavii (Macedonia, Bulgaria etc)

concluzie: revoluţia sârbă şi greacă pun bazele statelor naţionale moderne şi declanşează un proces larg de modernizare a economiei şi societăţii- se complică Chestiunea Orientală prin principiul de naţionalitateStatele balcanice în secolul XIX- 1829, Pacea de la Adrianopol – state naţionale autonome în Balcani şi începerea unui proces de modernizare instituţională de tip occidental- desprinse din sistemul otoman, conducerile statelor balcanice au mai multe probleme

conceperea şi instaurarea unor forme de guvernare adaptate structurilor existente formarea unei administraţii centralizate instaurarea unor raporturi de egalitate pentru toţi cetăţenii modernizarea societăţii, culturii etc

- Balcanii după 1829: societăţi patriarhale, structuri preponderent rurale, în curs de restructurare, eterogene etnic şi confesional

acestea afectează aplicarea mecanică a unor modele occidentale- formarea sistemelor politice moderne în Balcani întâmpină dificultăţi ce decurgeau din

tradiţiile autonomiilor locale rivalităţile liderilor locali incapacitatea societăţii de a trece de la starea de revoluţie la o viaţă politică normală obstacole din maniera particulară în care s-au creat primele structuri de tip pre-partid; fenomen de organizare a partidelor politice în Balcani = consecinţă a revoluţiilor, aşa că se coagulează în jurul unor personalităţi implicate în revoluţii sau cu o poziţie socio-economică înaltă

18

- formarea structurilor moderne în timp, în mai multe etape specific Balcanilor: evoluţia sistemului de tip absolutist spre un sistem apropiat de cel european (eg: Serbia)

Serbia ca model de organizare- forma de guvernare după 1816 este o consecinţă a revoluţiei şi datorită rolului lui Milos Obrenovici în revoluţie- Milos Obrenovici: conducătorul Serbiei în manieră absolutistă, recunoscut de otomani ca “cnez”- obiective la începutul statului:

precizarea statutului internaţional al Serbiei recunoaşterea domniei ereditare pentru familia Obrenovici fixarea graniţelor înlocuirea militarilor şi funcţionarilor otomani din administraţie şi structurile de conducere

- orientare politică: continuă cooperarea cu Constantinopolul 1817: recunoaşterea domniei ereditare pentru familia Obrenovici

- 1826, Convenţia de la Akkerman- 1829, Tratatul de la Adrianopol

cele două, recunosc pe plan internaţional autonomia Serbiei şi instaurarea protectoratului Rusiei pe lângă suzeranitatea otomană (ca şi în cazul Principatelor Române)

- 1830, hatişerif otoman: Poarta recunoaşte autonomia Serbiei şi succesiunea ereditară pentru Obrenovici- 1833, dificultăţi pentru IO datorită rebeliunii lui Mehmet Ali în Egipt; atunci, cu ajutor rus, Serbia anexează

teritorii în Craina (?) Timok Crucevaţ etc

teritorii stăpânite de sârbi în timpul revoluţiei- stabilirea graniţelor între Timok, Dunăre, Nis, Drina până în 1878- cea mai mare dificultate a fost instaurarea unei administraţii centralizare

tradiţie de autonomie locală, regională determină liderii locali să se opună politicii de centralizare

conceptul de balcanism = fărâmiţare administrativă- liderii locali vroiau

o uniune de mici republici restaurarea sistemului patriarhal ante-revoluţionar un sistem constituţional ce să limiteze putere principelui

- hatişeriful din 1830: reglementa organizarea internă a Serbiei şi prevede Adunare Naţională Consiliul cu funcţie legislativă

Dar principele nu îl aplică şi continuă politica absolutistă- deceniul 4: consulate străine – Austria, GB, Franţa

încurajează rivalităţile liderilor locali – prinţ- 1835, răscoală: Obrenovici face concesii şi permite întrunirea Adunării Naţionale ce adopta Constituţia de la Stretenie

după model francez constituţie liberală prevede: separarea puterilor, egalitatea cetăţenilor, limitarea puterii prinţului; prinţul împarte puterea legislativă cu Adunarea Naţională

Constituţia nu e acceptată de Obrenovici- 1838, în acord cu Rusia, Turcia promulgă Regulamentul otoman/hatişeriful din 1838

actul fundamental ce stă la baza guvernării Serbiei până în 1869

19

mai mult un regulament, dar cu valoare de lege fundamentală desfiinţarea obligaţiilor feudale puterea legislativă: Consiliul de Stat alcătuit din 17 membri numiţi de domn pe viaţă drept de veto absolut pentru domn domnul numeşte miniştrii din membrii Consiliului de Stat, subordonaţi direct lui

- aşadar, sfârşitul regimului autoritar- e instaurat un sistem administrativ centralizat- 1833: abolită instituţia spahiei – sistemul feudal otoman (spahii)- 1836: legea restaurării pământului (până în anii 1860-1861)

desfiinţarea marii proprietăţi de regulă otomană transformarea de la marea proprietate la mica proprietate recunoaşterea dreptului de proprietate deplină a ţăranilor asupra lotului primit (lotui luate de la musulmani după revoluţie) ţăranii vor constitui baza socială pentru regimul lui Obrenovici

- problema Bisericiia.după desfiinţarea Patriarhiei sârbe de la Pecs/Ipec, Biserica trecuse sub controlul Patriarhiei de la Constantinopol- hatişeriful din 1830 – Biserica sârbă e recunoscută ca Biserică naţională

recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol doar în 1832; acceptă emanciparea Bisericii sârbe de sub control grecesc- mitropolit: Mitropolitul Belgradului şi al întregii Serbii (primul: Petru Iovanovici)b. 1620 – colonizări sârbeşti în Banat şi Voivodina- Mitropolia de ……………………………………..- în IO, recunoaştere directă (?)- 1848, mitropolitul devine patriarh, locţiitor al Patriarhului de la Constantinopol- sistemul naţional de educaţie

Obrenovici începe organizarea unui sistem naţional de educaţie- 1833: legea pentru organizarea învăţământului primar- tot acum: prima tipografie- după proclamarea Regulamentului Otoman, Obrenovici abdică şi lasă domnia fiului său, Mihail Obrenovici (care în 1842 va fi răsturnat)- Adunarea Naţională = opozanţi ai lui Obrenovici; se schimbă dinastia: Alexandru Karagheorghevici- victoria partizanilor Regulamentului Otoman din 1838 = partidul constituţional împotriva domniei absolute pentru separarea puterilor, domnia legii lideri: Toma Vucici, Ilia Garaşaninmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmm

CURS 5; Bocşan- marea problemă pentru statele moderne naţionale constituite în urma revoluţiei greceşti a fost perioada de tranziţie de la starea de insurgenţă la o dezvoltare normală, la consolidarea structurilor instituţionale, economice, sociale şi problema modernizării acestor instituţii în raport cu modelul occidental (constituţiile au încercat să imite acest model)Serbia – perioada constituţională- perioada prinţului Milos Obrenovici şi a iniţiativelor sale; perioada promulgării Regulamentului Otoman (considerat o Constituţie, de aceea a numită “perioada constituţională”)- perioadă marcată de instabilitate internă determinată de conflictul dintre prinţ şi Consiliul de Stat, mai ales pentru că Alexandru Karagheorghevici nu era un prinţ ereditar şi nu avea susţinerea populaţiei

20

- conflictul se intensifică după 1855, când domnitorul se confruntă cu o opoziţie tot mai puternică, formată din aderenţii fostei dinastii şi de o serie de oameni politici ce vor pune bazele unui partid liberal, ce preconiza instalarea unui regim democratic- în spiritul tradiţiei politicii sârbeşti şi a unei mentalităţi specifice Europei de SE la începutul secolului XIX, aceşti oameni politici liberali vedeau personificată voinţa naţiunii într-o Adunare Naţională

în Europa Centrală şi de SE în absenţa unor instituţii politice proprii, soluţia par să fie aceste Adunări; eg: Tudor Vladimirescu - Adunarea Norodului; 1848 – Adunări Naţionale- 1858, convocată la Kraguevac: Adunarea Sfântului Andrei

a fost detronat Alexandru Karagheorghevici şi proclamat domn Milos Obrenovici- răsturnarea “regimului constituţional” şi restaurarea domniei absolutiste; astfel se încheie perioada constituţională în istoria Serbiei, perioadă ce a avut meritul de a realiza

un sistem administrativ centralizat (obţinut mult mai rapid decât grecii!); de fapt, marea problemă în Europa de Est era crearea unei administraţii centralizate introducerea codului civil după model austriac reglementarea atribuţiilor organelor administrative şi a sistemului de învăţământ

- s-a creat o elită birocratică, ce a fost educată în şcolile din IH şi la alte universităţi din Europa- reformismul din noile state formate după revoluţiile balcanice imită reformismul secolului XVIII: modernizare de sus în jos, prin reforme implantate de puterea centrală, chiar prin măsuri coercitive

în condiţiile în care baza de jos a societăţii nu era pregătită pentru o evoluţie naturală; nu exista o clasă de mijloc constituită, bogată, autonomă din punct de vedere politic ce să vină cu propriile soluţii politice

- în Europa de SE, burghezia a constituită dintr-un amestec de funcţionărime, elemente alogene, birocraţie, intelectualitate de nivel mediu, clericipolitica lui Alexandru Karagheorghevici pe plan extern- nu înregistrează mari progrese, dar e elaborată o politică naţională ce avea ca obiectiv unirea tuturor slavilor de sud aflaţi sub diferite stăpâniri, unire ce să se realizeze în graniţele unui stat naţional al slavilor de sud- politică redactată în aşa numitul plan din 1844 al lui Ilia Garaşanin, numit Nacertania- obsesia tuturor popoarelor din Europa de SE (greci, români, sârbi) era construirea statului naţional modern pe vechile state istorice (eg: Dacia pentru români, statul medieval al ţarului Duşan pentru sârbi – acest stat a avut ca nucleu Serbia şi a mai inclus: Bosnia, Herţegovina, Muntenegru, Srem, Banat, Bacska, N Albaniei, având ieşire la Marea Adriatică – teritorii ortodoxe şi sârbeşti din punct de vedere etnic) – asemenea unor state naturale- înlăturarea lui Karagheorghevici şi restaurarea domniei absolutiste a lui Miloş Obrenovici nu pune capăt instabilităţii politice din Serbia, instabilitatea rămânând o trăsătură a vieţii politice sârbeşti din cauza delimitării celor trei centre de putere

domn Consiliul de Stat Adunarea Naţională

disputa pentru putere – astfel apar şi primele formaţiuni politicea.Partidul liberal – promova supremaţia Adunării Naţionaleb. Partidul conservator – susţinea preponderenţa domnului şi a Consiliului de Stat- în ianuarie 1855 se emite o lege ce impunea întrunirea Adunării Naţionale periodic, la 3 ani, dar doar cu atribuţii şi competenţe consultative- după moartea lui Milos Obrenovici, la conducerea Serbiei vine fiul său (Mihail Obrenovici), apreciat în istoriografia sârbă drept cel mai eficient şi realist domn al Serbiei moderne- Mihail Obrenovici a avut relaţii foarte bune cu Cuza şi cu o parte din elita politică românească; a avut chiar moşii în Ţara Românească

21

- în timpul său forma de guvernare rămâne monarhia ahbsolută, dar datorită experienţelor anterioare Mihail Obrenovici îi conferă un caracter constituţional; astfel, el exercită puterea absolută în stat în cadrul legal existent

a utilizat Adunările Naţionale întrunite la 3 ani în 1861, 1864, 1867- baza politică a guvernării absolutiste a fost partidul conservator

cel mai apropiat sfetnic: Ilia Garaşanin- măsuri luate de Mihail Obrenovici

întărirea armatei: introduce serviciul militar obligatoriu şi organizează miliţia naţională (ex: 1863 – Serbia avea 90.000 soldaţi la o populaţie de 1,1 milioane locuitori; cea mai tare armată din Balcani din punct de vedere numeric; însă era slab echipată)

- Mihail Obrenovici impune IO retragerea garnizoanelor otomane (ce mai existau pe teritoriul Serbiei în urma lichidării revoluţiei sârbeşti) până în 1867, când singurul semn al suveranităţii otomane rămâne tributul- asemenea lui Cuza a fost susţinător al mişcării de eliberare a popoarelor din Balcani, încheind tratate de cooperare cu România (1868), Grecia (1867), Muntenegru (1866)- în 1868 este asasinat; îi urmează prinţul Milan (minor; nepotul de frate al lui Mihail Obrenovici) – conducerea ţării e preluată de o regenţă ce a convocat Adunarea Naţională, formată din 500 persoane; această adunare s-a proclamat Adunare Constituantă – scop:; redactarea Constituţiei Serbiei- Constituţia e promulgată în 1869 şi în textul ei regăsim idei mai vechi (venind din tradiţia politică sârbească) alături de principiile noi constituţionale promovate de partidul liberal

păstrează încă un rol important pentru domn, dar creşte rolul Adunării Naţionale şi scad atribuţiile Consiliului de Stat la funcţiile unui comitet administrativ deputaţii din Adunarea Naţională: ¾ erau aleşi, ¼ erau numiţi Adunarea Naţională concentra puterea legislativă; se întrunea o dată pe an; avea drept de iniţiativă legislativă; aproba şi respingea legile; în alte domenii, Adunarea Naţională avea competenţe limitate domnul are în continuare mari puteri prin Constituţie: domnie ereditară în familia Obrenovici; are dreptul de a revoca Adunarea Naţională dacă nu vota bugetul drepturile omului şi cetăţeanului sunt liberale: dreptul de proprietate, libertatea presei şi a cuvântului

- în a doua jumătate a sec XIX, Serbia trece printr-un proces de modernizare rapidă economică şi socială; modernizare determinată şi de noua lege a pământului (1873?), prin care era garantat un minim de proprietate ţăranului – proprietatea ţărănească era altfel ameninţată de fărâmiţare- progrese mari în sistemul de învăţământ: apar Biblioteca Naţională, Muzeul Naţional, Academia de Ştiinţe (1856)Grecia- 1830, obţine cel mai favorabil statut internaţional dintre statele balcanice: regat independent sub protectoratul celor 3 Mari Puteri (Franţa, Anglia, Rusia)

cele trei mari puteri îl desemnează ca rege pe Otton I (reprezentant al Casei de Bavaria) ce era minor; aşa că în prima fază îi e asociat un Consiliu de Regenţă ce urma să aplice experienţa Bavariei în Grecia (jurişti, militari, consilieri de stat etc)

- marea problemă a Greciei a fost organizarea administraţiei unitare şi centralizate; se urmează modelul napoleonian- Consiliul de Regenţă trece prin convulsii interne, dar preşedintele său până în 1837 (Armand Stern) l-a controlat bine; după 1837? e înlocuit de Constantin Zograful ca premier (primul grec în această funcţie)- grecii doreau mult o Constituţie, dar Bavaria şi marile puteri preferă o monarhie absolutistă, în care ierarhia administrativă e controlată de bavarezi (exista un consiliu ministerial format din greci, dar fără putere reală)

22

- Consiliul de Regenţă organizează administraţia locală armata şi flota sistemul naţional de învăţământ finanţele publice Biserica etc

- în provincii sunt greu de înlăturat organismele constituite în timpul revoluţiei- Consiliul de Regenţă are ca centralizarea administraţiei, aplicarea legilor şi a modelelor uniforme

ca urmare, împarte ţara în 10 provincii, împărţite la rândul lor în judeţe şi municipii- guvernul central controla toate nivelele până la nivelul comunal: centralizare (!)problema bisericii- biserica greacă era ortodoxă, sub tutela Patriarhiei de la Constantinopol, ce era controlată de guvernul otoman; Patriarhia funcţiona asemenea unei interfeţe între puterea politică musulmană şi populaţia creştină- Consiliul de Regenţă a urmărit emanciparea Bisericii ortodoxe greceşti de sub tutela Patriarhiei şi separarea ei de Patriarhia ecumenică, transformând-o într-o biserică naţională greacă- reglementarea statutului Bisericii Naţionale greceşti s-a făcut într-un sinod episcopal, sub îndrumarea juristului Maurer (membru al Consiliului de Regenţă) după modelul Bisericii IŢ şi al Bisericii catolice din Bavaria - 1833 – este emis noul regulament al Bisericii ortodoxe greceşti; prevede:

independenţa Bisericii ortodoxe greceşti de Patriarhia ecumenică de la Constantinopol administrarea ecleziastică – sindod: membri numiţi de rege regele e capul Bisericii ortodoxe greceşti

- Biserica e pusă astfel sub controlul statului- reforma mănăstirilor – sunt închise cele ce numără mai puţin de 6 călugări- proprietăţile mănăstirilor sunt preluate de stat- fondurile rezultate din averile mănăstireşti sunt folosite în învăţământ şi pentru biserici- această reformă a Bisericii nu a întrunit unanimitatea nici intern, nici internaţional datorită refuzului patriarhului ecumenic de a o accepta

a fost nevoie de medierea Rusiei, pentru ca în 1850 să se încheie un acord prin care Patrarhia de la Constantinopol recunoaşte Biserica naţională greacă separată de Constantinopol- 1852, lege de organizare a Bisericii; prevede:

autocefalia Bisericii conducerea Bisericii de sinod – în frunte cu un arhiepiscop din Grecia, ce nu putea să ia nici o decizie fără avizul unui reprezentant al guvernului (subordonarea bisericii greceşti faţă de guvernul civil!)

armata- integrarea foştilor revoluţionari în structurile oficiale, mai ales în cele militare ale statului s-a făcut foarte greu; armata devine supradimensionată, cea mai mare parte fiind mercenarisistemul de învăţământ- conceput pe trei niveluri

şcoli primare şcoli secundare Universitatea din Atena – 1837

problema limbii- Consiliul de Regenţă a introdus limba literară ca limbă oficială în cultură, învăţământ; dar vulgul nu cunoştea limba literară – tensiunijustiţie: codificarea legilor civile- cea mai gravă problemă a fost cea financiară

23

- susţinerea unei administraţii moderne în Grecia, o ţară cu resurse limitate, a fost dificilă pentru autorităţi, ce nu au fost capabile să înlocuiască prea mult vechiul sistem fiscal din perioada otomană

în perceperea impozitelor corupţia şi abuzurile rămân o problemă pentru guvernul grec- deşi sistemul politic din Grecia era monarhia absolutistă, nu a avut un caracter represiv, ci a încurajat formarea şi activitatea partidelor politice- până la mijlocul sec XIX partidele s-au coagulat şi delimitate în funcţie de opţiunea lor pentru puterile protectoare; scena politică greacă e dominată de 3 partide, ale căror rădăcini le regăsim în perioada revoluţionară

partidul britanic partidul francez partidul rus

- până la criza orientală de la mijlocul sec XIX, cel mai popular a fost partidul francez –politică de expansiune naţională: a încurajat naţiunea greacă pe plan extern- al doilea ca influenţă a fost partidul rus, condus de Andreas Metaxa; avea o linie politică conservatoare şi ortodoxă;- partidul britanic era condus de un Mavrocordat; a susţinut programul de reforme al Consiliului de Regenţă şi instaurarea regimului constituţional- regele Otton I s-a confruntat cu anumite resentimente ale populaţiei, nemulţumite de existenţa unei dinastii străine, de faptul că Otton nu a renunţat la religioa catolică şi pentru că nu a susţinut revoltele grecilor ce se aflau încă în IO (eg: Creta - 1841)- acestor nemulţumiri li se dificultăţi financiare: bugete deficitare, pasive- preocuparea principală în viaţa politică: reglementarea puterilor în stat printr-o Constituţie, proiect susţinut de partidul britanic, care în 1843 sprijină o lovitură de stat a armatei, cu scopul de a limita puterea regelui printr-o Constituţie (şi partidul rus a susţinut acest proiect)- septembrie 1843 – martie 1844, regele a convocat Adunarea Constituantă – au fost incluşi şi reprezentanţi ai teritoriilor greceşti ce se mai aflau sub dominaţie otomană (Epir, Tessalia, Macedonia)- Constituţia e promulgată în 1844 – e conservatoare, elaborată după modelul regimului Monarhiei din Iulie din Franţa

instituia Parlament bicameral: Cameră şi Senat deputaţii din Cameră erau aleşi pe baza unui sufragiu bărbătesc universal Senatul avea membri numiţi de rege pe viaţă, cu acordul premierului

- regele avea şi el drepturi mari prin Constituţie drept de veto absolut împotriva proiectelor de lege numea şi destituia miniştrii, care îi erau direct subordonaţi

- Constituţia înscria drepturile fundamentale cetăţeneşti egalitate în faţa legii libertatea presei dreptul de întrunire

- Grecia devine o monarhie constituţională - după lovitura de stat, mai multe partdice ajung la putere - cel mai mult va guverna cel al lui Metaxa, susţinut de populaţie pentru că a promovat Programul Naţional numit “Megale Idea” = Marea Idee: dorea unificarea tuturor teritoriilor greceşti invocând dubla tradiţie

Grecia antică Imperiul Bizantin

Megale Idea susţine renaşterea Imperiului Bizantin prin unificarea teritoriilor: Epir, Tessalia, Macedonia, Tracis, insulele din Marea Egee, Creta, Cipru, coasta vestică a Asiei Mici – zona în care s-a manifestat influenţa elenistică

24

- Megale Idea a fost susţinută de intelectualitatea greacă; curent naţionalist favorabil mişcărilor de emancipare ale teritoriilor greceşti de sub dominaţie otomană; se ajunge la revolte

1841, Creta insulele Ionice: 1848-1849

- curent naţionalist ce a nemulţumit GB şi a dus la deteriorarea relaţiilor cu aceasta anii ’50 – conflict cu Anglia

- crizele orientale: 1831-1839, 1840, 1853-1856 au favorizat ascensiunea naţionalismului grec au înrăutăţit raporturile cu Anglia şi Franţa au îmbunătăţit raporturile cu Rusia

- Războiul Crimeii a dus la înfrângerea Rusiei – pune capăt agitaţiilor naţionaliste greceşti; vine la putere Partidul englez în frunte cu Mavrocordat- cu toate progresele pe plan intern, Grecia are mari probleme financiare, nesoluţionate de nici un guvern; aceste probleme au fost cauzate nu doar de datoriile externe mari, ci şi de faptul că nu a fost soluţionată chestiune agrară- reforma agrară a favorizat mai ales notabilităţile, ţăranii primind loturi reduse ca întindere- treptat, în viaţa politică din Grecia apare o nouă generaţie politică, formată din reprezentanţi ai clasei de mijloc, funcţionari sau intelectuali tineri, ce susţineau o democraţie parlamentară, limitarea puterilor regelui şi administraţie eficientă- treptat, vechile partide sunt înlocuite de partide grupate în jurul unor personalităţi

Zaimis Vulgaris Deleghiorghis

- tot mai mult, autoritatea lui Otton I s-a erodat, datorită complicaţiilor internaţionale şi lipsei de moştenitori- 1862, lovitură de stat – ofiţerii tineri şi oamenii politici din Opoziţie: răsturnarea regelui Otton - este format un Consiliu de Regenţă, din câteva personaje importante – la propunerea engleză şi a puterilor protectoare, rege va fi ales prinţul George din dinastia daneză; el va deveni George I de Grecia (a domnit până în 193) – mare succes politic- 1863, Adunarea Naţională Constituantă l-a proclamat cu titlul de “rege al elenilor” (eg: asemenea lui Carol ce s-a intitulat “domn al românilor”)

desemna ca supuşi şi grecii din afara regatului- Adunarea Naţională Constituantă a elaborat noua Constituţie în conformitate cu opţiunile politice ale noilor forţe ce erau în prim planul vieţii politice greceşti

după modelul Constituţiei belgiene din 1831- Constituţia (promulgată în 1864) prevede următoarele

Parlament unicameral ales prin sufragiu masculin universal, direct şi secret miniştrii sunt subordonaţi Parlamentului regele are puteri mari: numea şi destituia miniştrii; are dreptul de a dizolva Camera, de a declara război, de a încheia tratate

- perioada 1864-1881 va fi una de instabilitate politică 9 alegeri, 31 guverne

- sistemul politic se diversifică: sistem multipartidist, chiar dacă multe din “partide” erau facţiuni alcătuite în jurul unor personalităţiTurcia europeană- după Pacea de la Adrianopol (1829), cu excepţia Greciei, Ţările Române şi Muntenegru, Balcanii erau sub jurisdicţie otomană- teritoriile din Europa ale IO: Dobrogea, Bulgaria, Serbia, Bosnia, Herţegovina, Tessalia, Epir, Albania, insulele din Egee

25

- existau nuclee de autonomie locală, administrate de notabilităţi locale: IO s-a confruntat nu doar cu mişcări de emancipare ale popoarelor din Balcani, dar şi cu tendinţele autonomiste ale ayanilor, la care se adaugă disputele dintre Marile Puteri pentru succesiunea IO- slăbiciuni vizibile interne şi internaţionale ale IO: nevoia de reforme, dar erau greu de realizat, pentru că religia avea o influenţă majoră la Constantinopol

religia musulmană era la baza statului slujitorii religiei islamice controlau educaţia, cultura, legislaţia şi se împotriveau influenţei occidentale

- direcţia şi obiectivele reformelor în Turcia – similare cu evoluţia Balcanilor formarea unei administraţii centralizate adoptarea legilor şi regulamentelor unitare pentru tot IO

- de obicei, iniţiativa reformelor au avut-o unii sultani şi funcţionari cu vederi reformiste - reformele se realizau mai ales în perioade de criză datorită presiunii Marilor Puteri- Selim III face primele încercări de reformă- Mahmud II se concentrează pe problema ayanilor rebeli: înfrânge revolta lui Pazvan Oglu şi a lui Ali, paşa din Ianina; dar nu îl înfrânge pe Mehmet Ali din Egipt (domneşte independent)- alte măsuri ale lui Mahmud II

desfiinţarea corpului de ieniceri în 1862, pentru că s-au revoltat în mai multe rânduri foloseşte trupele lui Mehmet Ali împotriva revoluţiei greceşti; îi dă in schimb guvernarea insulei Creta; însă sultanul nu acordă Peloponesul fiului lui Mehmet Ali, iar Mehmet Ali continuă revolta împotriva IO în decembrie 1832, cu sprijinul direct al IŢ, Mehmet Ali e înfrânt

- IŢ şi IO încheie în 1832 tratatul de la Unkiar Iskelesi creşte dominaţia rusă la Constantinopol tratat de asistenţă mutuală şi alianţă ruso-turcă

- Mahmud II are un program reformator; începe cu modernizarea armatei

apoi trece la chestiuni politice impune un control absolut asupra IO schimbă denumirile ministerelor cu denumiri moderne (eg: de externe, finanţe etc) a creat Consiliul de Miniştri a subordonat administraţia locală din provincii Consiliului de Miniştri

- pentru a face faţă nevoilor de funcţionari în administraţie a creat un sistem de învăţământ laic, a organizat şi o şcoală militară- primul recensământ al IO- modernizarea moravurilor, educaţiei, costumelor- 1834: înfiinţate ambasade permanente turceşti în marile capitale europene- după criza încheiată prin tratatul din 1832, în 1839 are loc a doua criză egipteană, care a dat câştig de cauză lui Mehmet Ali; a fost nevoie de intervenţia Marilor Puteri pentru a opri dezastrul şi pentru a îl determina pe noul sultan Abdul Medjid (1839-1861) să reformeze IO- 1841, Convenţia de la Bosfor

punea Strâmtorile sub control internaţional interdicţia pentru navele de război să treacă prin Bosfor în timp de pace

- Abdul Medjid (1839-1861) iniţiază o perioadă de reforme: Tanzimatul- reformele aveau ca obiectiv principal: salvarea IO de prăbuşirea

promovate de o nouă generaţie de funcţionari, formaţi în Occident posibile datorită situaţiei internaţionale favorabile IO, în perioada 1841-1853 Turcia fiind sprijinită de GB (tratat comercial foarte avantajos cu IO; creşte influenţa engleză la Constantinopol) şi IŢ

26

- programul de reforme al lui Abdul Medjid este inaugurat prin hatişeriful de la Gulhane, din 1839: progres în procesul de modernizare

asigura viaţa, averea, libertatea de conştiinţă a tuturor cetăţenilor otomani, egalitatea cetăţenilor otomani în faţa legii, în materie de impozite; prevedea organizarea armată

- pentru prima oară era consacrată juridic egalitatea musulmani – supuşi credincioşi- reforma administraţiei – e aplicat modelul francez; în 1840, s-a limitat puterea guvernatorilor din provincii prin constituirea Consiliului Provinciei format din notabilităţi locale numite de sultan (aici pot intra şi supuşii creştini)- tot după model francez are loc codificarea legislaţiei bazată pe principiul egalităţii cetăţenilor - un sistem de învăţământ laic- procesul de reforme e întrerupt de noua criză orientală (1853-1856), care s-a încheiat cu înfrângerea şi izolarea Rusiei şi a inaugurat o conjunctură favorabilă pentru IO din punct de vedere internaţional

a favorizat relansarea programului de reforme de o nouă generaţie reformatoare de formaţie occidentală- noile reforme s-au bazat pe egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor

drept pentru creştini de a purta arme abolit impozitul pe cap de locuitor

- cel mai important document din perioada Tanzimatului: decretul din 1856 promulgat sub presiunea Marilor Puteri; reconfirma şi completa decretul din 1839

asemenea unei declaraţii de principii ce proclama: egalitate în faţa legii, justiţiei, educaţiei, religiei, impozitelor

mmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmm

CURS 6, Bocşanstructura etnică şi confesională a Turciei europene- situraţia de la 1849 este interesantă şi particulară- Turcia europeană are aproximativ 15 milioane locuitori (fără Moldova, Ţara Românească, Serbia)

aprox 9,2 milioane creştini aprox 5 milioane musulmani

-etnic: bulgarii – 4,5milioane creştini; 100.000 musulmani sârbi – 2,5milioane creştini; 400.000 musulmani albanezi – 383.000 creştini; aprox 300.000 musulmani grecii – majoritatea creştini

- din 1849 până azi situaţia se modifică datorită diferitelor procese şi migrări- procesul de islamizare stagnează după 1829, dar înunele zone populaţia a trecut masiv la Islam până la 1849

eg: Pristina, Przena – proces masiv de islamizare datorită imigrărilor şi asimilărilor- majoritate preponderent creştină: rolul Patriarhiei de la Constantinopol în relaţia Turcia – supuşi, în viaţa spirituală etc

108 eparhii (86 cu rang de mitropolie – din care 55 în Balcani)- la începutul secolului XIX, înaltul cler era majoritar grec, DAR treptat apar şi reprezentanţi ai altor naţii (sârbi, bulgari, aromâni)- procesul reformator din timpul Tanzimatului: face ca până la 1870 să producă o anumită modernizare în unele domenii (eg: comunicaţii – introducererea telegrafului în IO: legătură directă cu Europa; modernizare căi ferate şi şosele – importante pentru comunicaţii şi legături comerciale)sultanul Abdul Aziz (1861 - 1876)- continuă politica reformatoare, consiliat de miniştrii Fuad şi Ali

27

- reforme, cu ar fi legea vilayetelor/provinciilor: formulă centralistă cu o anumită mimare a descentralizării (guvernatori numiţi şi subordonaţi puterii centrale, dar există şi Consilii administrative şi adunări provinciale ce le limitează puterea)

e important că se face un mare progres pentru uniformizarea şi centralizarea administrativă – condiţie pentru un stat modern (o bună administraţie aduce venituri mari din impozite şi taxe)

- reformismul secolelor XVIII – XIX (inclusiv Metternich) e unul etatist: introducerea ordinii şi precizarea atribuţiilor instituţiilor; raţiunea de stat triumfă[în Ţările Române se reia reformismul în timpul lui Cuza: legea descentralizării administrative, legea comunală etc]- precizarea structurii Consiliului de Miniştri/Guvernul- apare Curtea Supermă de Justiţie- nou cod de legi, bazat pe legea musulmană (1876-1877)- modernizare legislativă- …………….învăţământului pre şi post universitar (eg: universitate pentru băieţi la Galatassaray)- evenimentele din 1870 – 1871: războiul Franţa – Prusia – repercursiuni asupra procesului de modernizare

deceniul 8 e o perioadă de încercări- guvernul central nu mai are capacitatea de a controla toate teritoriile aflate sub dominaţie otomană

eg: România – prilej pentru cucerirea independenţei; Turcia nu poate interveni militar sau diplomatic Siria, Liban – independenţa în 1860 – 1861 Creta – răscoala din 1868

- Rusia profită de războiul Franţa – Prusia denunţă Tratatul de la Paris (1856) – îşi redobândeşte libertatea de manevră în Marea Neagră şi SE Europei loveşte în libertatea de acţiune otomană

concluzie: cu tot efortul de modernizare de sus în jos (de la elită administrativă, funcţionari la populaţia needucată politic) rezultă incapacitatea Porţii de a se compatibiliza cu sistemul politic şi economic occidental, de a integra creştinii în IO- nu a existat o concepţie clară despre reforma propusă

legea agrară din 1858: proprietăţi ale statului dateî n arendă în detrimentul populaţiei ce le lucra; nu rezolvă problema reformele nu reuşesc să creeze o cetăţenie otomană comună, să concilieze minorităţile din IO

- apare reacţie conservatoare, antireformistă ce acuză abandonarea tradiţiei musulmane dar apar şi grupuri de reformişti radicali (reforme prea moderate şi ineficiente)- intelectualii otomani alcătuiesc Tânăra Societate Otomană (Junii Turci): doresc civilizaţie occidentală în Turcia, dar cu păstrarea tradiţiilor musulmane

sloganul societăţii: “Libertate şi Patrie” vroiau: limitarea puterilor sultanului; regim reprezentativ pentru populaţie

- 1867, lovitură de stat – e răsturnat Abdul Aziz; alt sultan: Abdul Hamil II- Constituţia din decembrie 1867 e o constituţie conservatoare, ce dă mari puteri sultanului

numea miniştrii aproba legile putea dizolva Corpul Legislativ “calif sacru”: cumula puterea spirituală

- teoretic: separarea puterilor legislativul: Senat (controlat de sultan) şi Camera Deputaţilor (aleşi indirect)

- drepturi cetăţeneşti premisele unei justiţii independente

28

cetăţenii sunt consideraţi egali- religia oficială: Islamul - intenţia de a prezerva unitatea IOTeritoriile bulgare- nu reprezintă Bulgaria de azi (!)- evoluţie particulară de la începutul secolului XIX şi datorită poziţiei geografice (în vecinătatea Constantinopolului)

control mai mare, mai sever din partea otomanilor expune mai mult teritoriile Bulgariei de azi expediţiilor de jaf şi transformarea în teatru de război

- aşa se explică faptul că procesul de modernizare a întârziat faţă de alte teritorii modernizare lentă

- dezvoltarea ideii naţionale este lentă şi ea pentru că1. Biserica greacă (prin Patriarhia de la Constantinopol) joacă un rol crucial asupra societăţii bulgare; limba şcolii, bisericii, tiparului e greacă; clerul grec domină2. societatea bulgară e rurală, rol predominant având notabilii locali (ciorbagii) ce au puterea economică, socială, politică; ei sunt interesaţi de menţinerea sistemului otoman pentru că beneficiau cel mai mult de el- evenimentele din 1821, 1829 din Balcani au consecinţe şi asupra societăţii bulgare

dispare monopolul grec în Turcia: compromiterea fanarioţilor datorită revoluţiei greceşti autonomia Ţărilor Române, frontiera pe Dunăre; după tratatul de la Adrianopol comerţul român se integrează în circuitul european şi lasă Turcia fără cea mai importantă sursă de alimente; Bulgaria devine după 1829 principalul furnizor al Constantinopolului până la 1870 sistemul feudal otoman se erodează foarte mult în Bulgaria: ciflikul nu mai e la dispoziţia

sultanului, ci e o proprietate transmisibilă; sistem agrar în beneficiul ţăranilor: creşte ponderea ţăranilor liberi proprietari de pământ în perioada Tanzimatului- dezvoltarea unei conştiinţe umane afectează reacţia socială faţă de otomani

deşi se manifestă mai târziu nu are caracter de masă

- mişcarea de emancipare bulgară are 2 ţinte emancipare de sub controlul ecleziastic şi cultural grec instaurat de Patriarhia de la Constantinopol emancipare de sub dominaţia otomană

- intensificarea mişcării cu caracter naţional după apariţia şcolii laice în deceniul 4 al secolului XI contactul cu şcoala superioară europeană

- primele şcoli de pe teritoriul bulgar: lipsă de cărţi şi profesori, nu există tipografie în limba bulgară; primele cărţi în limba bulgară sunt tipărite la Belgrad, Bucureşti, Constantinopol (doar după 1856 sunt tipărite şi în Bulgaria)

şi datorită unificării greoaie a limbii bulgare literare1. emanciparea de sub Patriarhia ecumenică din Constantinopol- emanciparea culturală, laicizarea societăţii, dezvoltare naţională: întârziată datorită controlului Patriarhiei de la Constantinopol asupra societăţii bulgare

nevoia unei biserici naţionale bulgare independente- spre deosebire de celelalte state naţionale balcanice, unde separaţia bisericii naţionale de Patriarhia de la Constantinopol s-a făcut după ce s-a format un guvern autonom, în Bulgaria, emanciparea bisericii a precedat formarea unui stat naţional autonom şi a unei administraţii naţionale- emanciparea bisericii începe la Târnovo, apoi continuă la Constantinopol din deceniul 5 al secolului XIX

29

- mişcarea se manifestă prin cererea de episcopi de naţionalitate bulgară, aleşi de poporul bulgar în Biserica naţională- reacţia marilor puteri este diferit

Rusia susţine Patriarhia de la Constantinopol sultanul susţine emanciparea bisericii bulgare; 1849: deschide o biserică bulgară la Constantinopol

- 1858 – 1872: procesul de emancipare a bisericii bulgare, de-a lungul a 7 concilii ortodoxe primul, 1858: chemai şi bulgari; aici se respinge cererea bulgarilor pentru episcop în final, ajunge să fie numit episcop Ilarion Macariopolski o serie de conflicte, anatemizări dar la final, bulgarii obţin unele concesii; eg: dreptul de a scrie şi tipări cărţi religioase în limba bulgară

- rol în disputa Constantinopol – bulgari: campania pentru înfiinţarea unei Episcopii greco-catolice în zona Vidinului, organizată de papalitate

tentativă papală de extindere a catolicismului; rol important: episcopia greco-catolică de la Blaj şi Oradea în susţinerea misionarismului

- succesul mişcării catolice în S Dunării accelerează campania pentru biserica naţională bulgară şi modifică poziţia Rusiei: intervine la Constantinopol pentru a obţine un compromis- conciliile 1863, 1864: eşec- 1864: formulă extremă – conducerea bisericii bulgare alungă episcopii greci din teritoriul bulgar = autoritatea de faco a Patriarhiei de la Constantinopol asupra bisericii bulgare încetează- pentru a evita un conflict deschis se ajunge la un compromis; ideea în suspensie: jurisdicţia

a Patriarhiei e restrânsă a bisericii bulgare e extinsă

- 1870, firman otoman ce rezolvă majoritatea problemelor e format Exarhatul bulgar în graniţele căruia sunt cuprinse Plovdiv şi Varna articol cu probleme ce duce la conflictul greco-sârbo-bulgar: articolul 10, ce spunea că dată 2/3 din locuitorii unui ţinut doreau să facă parte din Exarhat dorinţa lor era îndeplinită

- Bulgaria acceptă în 1872, chiar dacă graniţele nu au fost stabilite, iar prevederile nu au fost recunoscute de Patriarhie- 1872: desemnat în fruntea Exarhatului Antim I: proclamă independenţa bisericii bulgare – e excomunicatDar 1872 reprezintă sfârşitul procesului de constituire a bisericii naţionale bulgare sub forma Exarhatului autonom2. emanciparea de sub dominaţia otomană- căile văzute de liderii politici şi de minorităţi sunt diferitea.susţinerea sistemului otoman, cale paşnică, diplomatică, bazată pe sprijinul marilor puteri b. independenţă prin revoluţie generală- prima fază: activităţi insurecţionare minore – detaşamente trimise pe teritoriul bulgar pentru diversiuni- până în 1868: prevalează această tactică în afara teritoriul Bulgar

Serbia – de obicei la Belgrad România – la Bucureşti

- din 1862, centrul mişcării bulgare se mută la Bucureşti; apar tipografii: manual, cărţi, gazete în bulgară- din 1868 tactica se modifică: detaşamente organizate în interiorul teritoriului bulgar- lideri ai mişcării naţionale bulgare: Rakovski, Vasilevski, Karavelov, Hristo Botev

Rakovski e primul Karavelov e cel mai moderat; vrea un compromis cu sultanul şi să îi ofere titlul de rege al Bulgariei, dar apoi apare ideea unei Federaţii Balcanice în urma unei răscoale generale V.Levski – revoluţie; organizare comitete revoluţionare pe teritoriul bulgar, după 1868

30

H.Botev: socialist; revoluţie socială mare pentru transformarea Bulgariei într-o republică independentă, unită cu alte republici balcanice într-o federaţie

- 1870, înfiinţat Comitetul Central Revoluţionar Bulgar reuniune a liderilor mai importanţi din toate teritoriile bulgare la Bucureşti stabilesc ca program şi tactică: insurecţia generală în Bulgaria în fruntea Comitetului: Karavelov (din 1872) – organizarea comitetelor revoluţionar

- declanşarea crizei orientale (1875): lideri în plină acţiune pentru organizarea răscoalei generale, care să izbucnească în mai multe puncte (eg: Ruse, Târnovo, Stara Zagova) – eşec- izbucnirea răscoalei din Bosnia – Herţegovina – plănuiesc începutul răscoalei în 1876 în patru regiuni diferite, cu centrul la Plovdiv; începe mai devreme pentru că sunt descoperiţi – baie de sânge; eşecMuntenegru- stat mic şi sărac, dar cu rol important în mişcările din Peninsula Balcanică- în timpul lui Petru I Petrocic (până în 1830), statul s-a întărit pe plan intern şi şi-a extins teritoriul- a dezvoltat o politică antiotomană consecventă şi datorită faptului că Petru I era şi conducătorul bisericii- urmaşul său a fost Petru II/Petar Niegoş (poet mare)

continuă politica de întărire a autorităţii statului asupra triburilor rebele politică antiotomană

- Danilo I (1853-1860) obţine domnia ereditară în familia Petrocic

- Nikita (1860 - 1918) continuă politica antiotomană relaţii strânse, de cooperare, cu Serbia

- Muntenegru e centrul perpetuu al răscoalei creştine antiotomane politica sa naţională vizează alipirea Herţegovinei şi obţinerea unui port la Adriatică

Bosnia – Herţegovina- până la 1848 e un centru de rezistenţă conservator al ayanilor, ce se opun reformelor din IO şi doreau menţinerea tradiţiilor musulmane- cel mai puternic proces de convertire la islamism; elitele locale de origine sârbă trec la Islam din secolul XVII, pentru a îşi menţine poziţia privilegiată; devin astfel instrumente ale puterii otomane (chiar şi împotriva ţăranilor creştini)- până în 1850: autonomie faţă de Constantinopol

după notabilităţi, se islamizează şi populaţia; excepţie: oraşele unde era populaţie eterogenă din punct de vedere etnic şi confesional

Chestiunea orientală în secolul XIX- Europa după 1815 e dominată de Sfânta Alianţă: legitimitate şi echilibru- Congresele Sfintei Alianţe: principiul intervenţiei celor 4 mari puteri împotriva mişcărilor continentale, ca mandat al Alianţei

Tropau (1820) Leibach (1821)= Ljubljana Verona (1822)

Congrese ce consacră principiul intervenţiei individuale a fiecărui stat când există o mişcare naţională ameninţătoare[ înainte: Rusia obţine intervenţie când sunt toţi de acord şi se intervenea împreună]- influenţează crizele orientale, mai ales în 1821- prima interesată pentru principiul intervenţiei individuale e Rusia: vroia mandat pentru a interveni în Balcani- revoluţia română şi Eteria grecească: concepute în raport cu acest principiu (montate de Rusia ca pretext pentru intervenţie): mizau pe intervenţia otomană

31

- cele două revoluţii afectează relaţiile ruso-turce; se deteriorează rapid disputa iniţial diplomatică pe motivul: avea Turcia drept de intervenţie pentru restabilirea ordinii în Ţările Române?

- diplomaţia rusă se baza pe Hatişeriful din 1802: Turcia nu are drept de intervenţie în Ţările Române decât cu acord rus- Rusia avea nevoie de un pretext şi dezordine în Balcani pentru o intervenţie- Congresul de la Ljubljana al Sfintei Alianţe: condamnă cele două revoluţii şi hotărăşte să le combată

ţarul dezavuează public cele două revoluţii contribuţia Austriei: îl obligă pe ţar să dezavueze mişcările

- excesele otomane de la Constantinopol: schimbarea raportului de forţe din favorabil Turciei în favorabil Rusiei

Rusia cere o acţiune comună Turcia nu renunţă la intervenţia în Oltenia – Rusia refuză schimb de note diplomatice: vara 1821 – ultimatumul Rusiei adresat IO – război iminent (ce dorea şi Rusia!)

- august 1821 – agravarea crizei prin ruperea relaţiilor diplomatice Rusia – IO: diplomaţia engleză şi austriacă intervin

din vara 1821, ele acţionează concertat pentru a împiedica orice pretext de intervenţie rusă împotriva Turciei negocieri inteligente ale lui Metternich, punând în centru problema Ţărilor Române

1. evacuarea Ţărilor Române de turci2. domnii pământene şi administraţie naţională în Ţările Române- conferinţa puterilor de la Viena: obligă Poarta să evacueze Ţările Române şi să îi numească pe domnii pământeni (1822)

salvează situaţia şi sfârşitul crizei – transformarea conflictului ruso-turc într-o problemă internaţională problema românească şi cea orientală primeşte o dimensiune internaţională şi Rusia nu mai putea hotărî fără puterile europene

mmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmm

CURS 7, BocşanCriza greacă- a doua mare problemă pentru puterile europene ce fac eforturi pentru a o evita şi a înepărta un război balcanic

puterile sacrifică pentru un timp problema greacă în favoarea ideii de echilibru- deşi Rusia a continuat să fie activă în politica SE europeană după 1821; în 1825: ţarul declară solidaritatea cu puterile europeneRevoluţia anului 1821- contribuie la internaţionalizarea problemei româneşti şi greceşti- chiar dacă în 1821 tactica era de a separa problema greacă de cea românească, Rusia a venit în întâmpinarea Angliei pentru a disloca alianţa Austria – Anglia, ce a funcţionat în timpul crizei

obiectiv real al Rusiei: să câştige influenţă în Ţările Române, abandonând mai vechea idee de a le încorpora

- datorită apropierii Rusia – Anglia, Anglia se îndepărtează de Austria şi îşi asociază Rusia în politica orientală pentru a îi tempera zelul expansionist

primăvara 1826: protocol, prin care cele 2 îşi împart sferele de influenţă în Europa de SE în schimbul Ţărilor Române: zonă de influenţă majoră a Rusiei; ea asigura Anglia de neamestec în problemele mediteraneene

- în acest joc (apropieri - depărtări), internaţionalizarea problemei româneşti a urmat un curs ascendent, încă din 1826, de la Convenţia de la Akkerman

32

- profitând de libertatea asigurată Rusiei de marile puteri în Ţările Române, ea încheie Convenţia de la Akkerman: explicitarea Tratatului de la Bucureşti (1812)

importantă pentru destinul şi statutul internaţional al Ţărilor Române, pentru că recunoaşte pentru prima dată într-un act formal internaţional individualitatea politică a statelor române prin Protocolul Adiţional anexat Convenţiei, se doreşte a se afirma faptul că Ţările Române nu sunt provincii ale IO (chiar dacă în mod formal ele nu sunt subiect al dreptului internaţional) afirmă individualitatea politico-juridică a Ţărilor Române, entităţi distincte în raport cu IO (de aici povestea cu capitulaţiile, după 1848!)

- după experienţa concertată Austria – Anglia, Rusia nu mai putea acţiona singură în Ţările Române, chiar dacă are o influenţă mare

precedentul intervenţiei concertate (1821-1822) Rusia nu mai poate face ce vrea, chiar dacă Ţările Române sunt domeniul ei de influenţă

- Ţările Române evoluează după fanarioţi spre un condominiu ruso-turc; începutul protectoratului european asupra Ţărilor Române e aproape- clasa politică românească (boierii) văd asta şi vin cu un proiect propriu în care ideea protectoratului european câştigă teren

ex: memoriile transmise consulatului francez de Le ComteRăzboiul ruso-turc (1828-1829)- al doilea moment important- după o concordie Rusia – Anglia (1826 - 1828), Rusia ajunge chiar la relaţii încordate cu Anglia, favorizând apropierea Franţei de Anglia în relaţiile orientale dar nu se modifică sferele de influenţă rusă şi engleză

criza dă o soluţie problemei greceşti, în sensul dorit de britanici- Tratatul de la Adrianopol rezolvă problema greacă cum vrea Anglia, dar urmările: au deschis spaţiu de manevră rus în Ţările Române şi Marea Neagră (deşi Ţările Române nu au fost cucerite)- s-au creat instrumentele prin care s-a asigurat intervenţia rusă în Ţările Române: Regulamentele Organice- a enunţat ideea voalată la Akkerman

Ţările Române = entităţi politice şi juridice de sine stătătoate; trasează graniţele; recunoaşterea autonomiei interne şi externe; eliminarea monopolului turc; administraţie românească

- Actul Adiţional ruso-turc al Tratatului: recunoaşte noul statut juridic al Ţărilor Române şi consacră politica rusă de sporire a influenţei în zonă (abandonând politica de cuceriri şi anexiuni)

politică urmată şi în criza egipteană- influenţa rusă la Constantinopol creşte printr-un tratat IŢ-IH

Austria renunţă la interesele sale în IO în schimbul sprijinului dat de Rusia pentru înăbuşirea mişcării liberale din Germania; 1833: acordul de la Munchengratz (durează puţin)

- a doua criză egipteană duce la izolarea Franţei şi la creşterea rolului Angliei în Orient, sprijinită de Rusia

Franţa s-a izolat pentru că l-a susţinut pe paşa Mehmet Ali- Convenţia Strâmtorilor de la Londra (iulie 1841): consacra integritatea IO sub garanţia marilor puteri

închiderea strâmtorilor pentru vase militare în timp de pace înlocuirea protectoratului rusesc la Constantinopol cu unul al marilor puteri

- împarte puterea Rusia domină Ţările Române apropierea Franţa – Anglia, ce rezistă până în 1846, când se separă: Franţa spre putere conservatoare vs Anglia ce apără mişcările naţionale din Europa de SE separarea Franţei de Anglia va lăsa libertate de manevră Rusiei la 1848 în Ţările Române

perioada 1829 – 1847- marcată de o serie de insurecţii îndreptate împotriva

33

guvernului otoman paşelor rebele (mai ales în teritoriile greceşti: Thessalia, Salonic, Creta)

- mişcările de emancipare din Balcani sunt impulsionate de emigraţia poloneză (exilaţi după înăbuşirea revoluţiei poloneze de Rusia): din Turcia, N Africii, SUA, Canada, Europa de Vest- două aripi/curente1. monarhică – condusă de prinţul Adam Czartorisky (sediu: la Hotel Lambert din Paris)2. revoluţionară, democratică – Societatea Democratică Poloneză – radicali, republicani- aripa monarhică are agenţii în Balcani: Ţările Române, Bulgaria, Serbia – ce pregăteau revolte împotriva Rusiei ale populaţiei locale (“comis-voiajorul tuturor revoluţiilor europene”)- ideea: explozie a Europei Centrale şi SE care să provoace căderea IH, IŢ, IO- contribuie la trecerea în mişcare a naţiunii române

de la antiotomană la antirusă (Gh.Platon)ex: 1848, Muntenia: sprijinul Turciei (filoturcism) împotriva Rusiei Momentul 1848- peste tot (SE şi IH): caracter naţional ce viza de exemplu autonomia naţională (Transilvania, Serbia) până la independenţă- îndepărtarea Franţei de Anglia; Rusia, Turcia, Austria vor interveni - exilarea celor participanţi la revoluţia română: exil românesc după 1848

Societatea Studenţilor Români de la Paris a fost baza revoluţionară înainte de 1848 emigraţie politică românească ideea de a se organiza sub o conducere

- exil divizat în funcţie de opţiunea politică radicali: Brătienii, Rosetti moderaţi: fosta Locotenenţă Domnească

- Bălcescu îi face pe toţi să accepte autoritatea Comitetului Naţional Central Român din Paris- contribuie la internaţionalizarea/europenizarea problemei româneşti (propaganda română din ziarele franceze, ce pregăteşte unirea din 1859)

idei: unire, stat tampon Rusia – Turcia- prelungeşte proiectul politic al revoluţiei, renunţând la soluţia revoluţionară în favoarea celei diplomatice pentru a obţine sprijinul marilor puteri

pentru că Rusia obţine o poziţie dominantă în zonă până la 1853 (criza Crimeii)Criza 1853 – 1856. Războiul Crimeii- etapă nouă în relaţiile europene din 2 motive

se pune capăt Sfintei Alianţe şi celor două principii (legitimitate, echilibru) se modifică raporturile de forţe: de la puterile conservatoare la alianţa Franţa – Anglia; hegemonie a puterilor democratice în Europa; favorizează dezvoltarea mişcărilor de emancipare din Europa Centrală şi SE

- începe pe fondul schimbărilor din IO: SE Europei revine în atenţie- reapar mişcările naţionale ce cer state naţionale

perioada când se pune problema statelor naţionale ca posibilă rezolvare a problemei orientale- Chestiunea Orientală – 2 soluţiia.împărţirea IO şi preluarea majorităţii sale de una din puterib. aplicarea principiului de naţionalitate; perioada când creşte interesul pentru Dunărea de Jos şi Marea Neagră- poziţia Ţărilor Române capătă o valoare deosebită, plasându-se la intersecţia intereselor convergente (între Turcia şi Rusia) şi importanţa tot mai mare a ieşirii la Marea Neagră şi a Dunării pentru comerţul european

problema românească devine foarte importantă pentru politica europeanăistoriografia problemei româneşti ca problemă europeană

34

- L.Boicu, Gh.Platon: la început, problema românească este strâns legată de ansamblul chestiunii orientale şi destinul Turciei; treptat, ea se individualizează în contextul chestiunii orientale şi devine o chestiune de sine stătătoare pentru concertul european; abordarea distinctă a politicii româneşti de politică legitimistă de până atunci- 1853 – 1856: relaţii între puterile concertului european; influenţat de evenimentele din Italia, problema poloneză, chestiunea Schleswig-Holstein, problemele din Serbia, Muntenegru, GreciaDar ponderea lor a fost diferită în ce priveşte influenţa raportului de forţe dintre marile puteri- 3 mari probleme internaţionale domină scena politică internaţională în perioadă1. chestiunea italiană – unificare2. chestiunea polonă3. chestiunea română- problema românească: la începutul războiului e o problemă exclusiv a celor două Ţări Române; dar în 1855 – 1859 devine o problemă internaţională

studii ale lui Oţetea: după 1856, problema românească ajunge pe primul plan al agendei diplomatice europene, cedând acest loc în 1859 chestiunii italiene- noua criză începe de la diferendul Rusia – Franţa pentru patronajul asupra locurilor sfinte din Ierusalim

Rusia susţine Biserica Ortodoxă Franţa susţine Biserica Catolică

- 1852, guvernul otoman a decis în favoarea Franţei; Rusia reacţionează violent, declară mobilizare

iarna 1853: începe negocieri cu Poarta- Turcia respinge pretenţiile exagerate ale Rusiei, susţinută de Anglia- Rusia rupe relaţiile diplomatice cu Poarta

Ţările Române devin foarte importante, pentru că erau singura soluţie pentru trecerea trupelor ruse spre Balcani

- diplomaţia europeană e preocupată în primăvara – vara 1853 să împiedice ocuparea Ţărilor Române de Rusia

avertismente pentru Rusia- iulie 1853: armatele ruse invadează Ţările Române, ocupă Bucureştiul, declanşând războiul împotriva Turciei

acest eveniment are implicaţii foarte mari în relaţiile internaţionale: pentru poziţia Austriei, salvată de la dezmembrare de internţia rusă în Transilvania în 1848 vs revoluţia maghiară şi în Balcani – poziţie foarte importantă pentru marile puteri

- diplomaţia Austriei consideră ocuparea Ţărilor Române un casus belli din punct de vedere al integrităţii IO

Viena condiţionează raporturile cu Rusia de eliberarea teritoriilor Ţărilor Române În cabinetele occidentale: ocuparea Ţărilor Române e considerată un atentat la integritatea IO

- consecinţe militare şi politice importante ale ocupării Ţărilor Românea.provoacă intrarea flotei de război franco-engleze în strâmtoarea Bosfor – grăbeşte începerea războiuluib. diplomaţia occidentală (mai ales cea franceză) face presiuni la Viena ca să fie împotriva Rusieic.pentru guvernele occidentale apare tot mai clară importanţa Ţărilor Române pentru evitarea războiului- întâlnirea împăratului Austriei cu cel al Rusiei şi cu regele Prusiei în septembrie 1853- octombrie 1853, Turcia declară război Rusiei, după ce în septembrie 1853, Austria a trecut în tabăra puterilor occidentale şi a cerut oficial Rusiei retragerea din Ţările Române- iarna 1854: Austria şi Prusia se declară solidare cu Franţa şi Anglia în susţinerea integrităţii IO

condiţia pentru integritate: evacuarea Ţărilor Române de Rusia

35

prefigurarea unei alianţe a celor 4 vs Rusia- decisive în evoluţia crizei au fost raporturile Austria – Rusia

Rusia: oferea protectorat comun ruso-austriac asupra Ţărilor Române în schimbul neutralităţii Austriei Austria respinge propunerea, dar rămâne problema Ţărilor Române

- Ţările Române sunt ocupate de Rusia pentru a obliga Turcia să îi accepte pretenţiile exagerate evacuare condiţionată de Rusia la negocieri de plecarea flotei occidentale din Strâmtori

- reacţia marilor puteri: fac din problema Ţărilor Române cauza imediată a războiului şi a păcii- primăvara 1854: Tratat de alianţă franco-englez, urmat de o conferinţă la care Austria şi Prusia aprobau alianţa şi se declarau solidare cu puterile occidentale, pentru menţinerea integrităţii IO

alianţă occidentală ce va domina scena politică europeană izolarea Rusiei din sistemul politic european; părăsită de Austria datorită ocupării Ţărilor Române

- a doua manevră a Austriei: trece la o acţiune de forţă pentru a înlocui ocupaţia rusească cu a ei primăvara 1853 – diplomaţia austriacă obţine sprijinul Prusiei şi acordul dietei germane pentru a ocupa teritoriul Ţărilor Române

- mai 1854 – protocoale între cele 4 puteri, prin care s-a făcut legătura juridică între tratatul de alianţă franco-britanic convenţia Austria – Prusia

scopul celor 4 puteri aliate: menţinerea integrităţii IO şi evacuarea Ţărilor Române de Rusia- iulie 1854, Austria semnează o Convenţie cu Turcia Turcia admite ocuparea militară a Ţărilor Române de Austria

Concluzie: flota occidentală în Strâmtori, Austria intră în Ţările Române- Rusia e izolată pe mare şi pe uscat- vara 1854, cele patru puteri aliate şi Turcia cad de acord asupra condiţiilor ce trebuiau impuse Rusiei pentru încheierea războiului

eg: înlocuirea protectoratului rus asupra Ţărilor Române cu garanţia marilor puteri libertatea de navigaţie pe Dunăre revizuirea tratatului din 1841 asupra strâmtorilor desfiinţarea dreptului de protecţie al marilor puteri asupra coreligionarilor din IO

- război purtat pe teritoriul Crimeii – mai ales asediul Sevastopolului (cel mai lung război de asediu)- Austria ocupă Ţările Române până în toamna 1854, consolidată prin acorduri între cele patru puteri- decembrie 1854: tratat în 3 – garanta ocupaţia Austriei în Ţările Române şi stabilea premisele pentru o preponderenţă a Austriei în Orient- Rusia acceptă cele 4 condiţii de pace impuse, dar deschiderea oficială a negocierilor are loc doar în martie 1855

Conferinţa de la Viena: Anglia, Franţa, Turcia, Austria, Rusia- Boicu: conferinţă cu rol important pentru problema românilor, pentru că acum, în mod formal, problema românilor a fost adusă în faţa concertului european

conferinţa realizează recunoaşterea formală a problemei românilor, aprobând sistemul garanţiei europene asupra Ţărilor Române (în locul protectoratului exclusiv al Rusiei) conferinţa subliniază necesitatea libertăţii libere pe Dunăre şi rolul Ţărilor Române în problema Dunării e pusă şi problema unirii celor două Ţări Române: prima dată într-o conferinţă internaţională; Rusia cere consultarea voinţei poporului român

- conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol: iarna 1856 discută problema unirii Ţărilor Române dar nu ajung la nici un acord

- toamna 1855: căderea Sevastopolului

36

tendinţa Austriei de a se înstăpâni la gurile Dunării nelinişteşte pe aliaţi (mai ales pe Franţa)- Franţa se apropie de Rusia pentru a echilibra puterea prea mare a Austriei în zonă- criza se încheie prin congresul de pace de la Paris – 25 februarie 1856

deschis cu câte 2 reprezentanţi ai fiecărui stat din concertul european (7 state) problema românească e una din problemele principale, de ea depindea mult menţinerea alianţei occidentale şi a raporturilor de putere

- clauze pentru Ţările Române menţinerea suzeranităţii otomane garanţia marilor puteri excluderea protectoratului exclusiv şi a oricărui drept de ingerinţă în Ţările Române (nici o putere nu avea dreptul de a interveni militar fără acordul tuturor) administraţie naţională armată naţională libertate culte, comerţ, navigaţie revizuirea Regulamentului Organic la observaţia că poporul nu vrea unirea: hotărăşte întrunirea adunărilor ad-hoc cu misiunea de a formula propuneri viitoarei Conferinţe de Pace pentru organizarea viitoare a Ţărilor Române trimiterea unei comisii de informare, alcătuită din un reprezentant al fiecărei mari puteri în caz de tulburare a liniştii publice, Turcia lua hotărârea cu acordul celorlaltor puteri garante pentru ce era de făcut Moldova primeşte sudul Basarabiei – cele 3 judeţe Neutralizarea Mării Negre

mmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmm

CURSUL 8; Bocşan- problema Dunării devine o problemă europeană, internaţională, pentru că e o cale fluvială importantă

problema libertăţii navigaţiei- este alcătuită Comisia Europeană a Dunării (CED) – aici intrau reprezentanţii celor 7 mari puteri ce alcătuiau concertul european

dublată de Comisia Permanentă – în care erau reprezentate statele riverane- concluzie: Rusia e izolată internaţional, scoasă de la gurile Dunării şi împiedicată să controleze Marea Neagră (care a devenit mare neutră)- alte prevederi:

Serbia – sub suzeranitate otomană, dar statut sub protectorat european (garanţie colectivă) problema românească: nu se dă o soluţie, ci se transferă problema viitoarelor negocieri

- primul tratat internaţional prin care se recunoaşte individualitatea politică a Ţărilor Române în mod oficial

Ţările Române nu mai apar ca provincii ale IO şi Congresul de la Paris le oferă un nou statut juridic internaţional: entităţi distincte sub garanţia colectivă a marilor puteri – recunoscută calitatea de subiect de drept internaţional pentru cele 2 ţări române

- inovaţii ale Tratatului de la Paris, datorate mai ales politicii franceze (concepţia lui Napoleon) promovarea principiului de naţionalitate – sfârşitul Sfintei Alianţe, legitimitate, echilibru – acest principiu va triumfa la sfârşitul primul război mondial consultarea voinţei populaţiei din ţările române

- concluzie: prin instituirea garanţiei colective a marilor puteri europene, statutul juridic al Ţărilor Române intră în dreptul internaţional şi prin consultarea voinţei poporului se promovează principiul naţionalităţii în relaţiile internaţionale DAR nu rezolvă problema unirii- în ceea ce priveşte problema unirii – 2 tabere

antiunioniste: Austria, Turcia, GB unioniste: Franţa, Prusia, Sardinia, Rusia

conjunctură favorabilă pentru unire

37

- în urma dezbaterilor din Congres: Franţa, GB şi Austria încheie o Convenţie – garantau integritatea IO- Congresul din 1856 încheie o etapă din evoluţia relaţiilor internaţionale dominată de alianţa puterilor conservatoare: o nouă redistribuire a raporturilor de forţe în Europa – ascensiunea statelor cu regimuri democratice parlamentare (Franţa, GB)- perioada de dominaţie franco-britanică, ce încurajează mişcările liberale şi de emancipare în Balcani- noul raport de forţe s-a realizat şi în funcţie de atitudinea faţă de unirea Principatelor Române

Franţa susţine unirea în limitele ce serveau intereselor ei: Napoleon III – stat sub influenţa franceză, organizat după model occidental, pentru debuşeele franceze; stat-tampon împotriva expansionismului rusesc pentru a asigura accesul Franţei la Dunăre şi Marea Neagră Rusia intră în tabăra unionistă din motive oportuniste (surpriză la Congres, pentru că înainte era anti-unire): pentru a se apropia de Franţa (pentru că era izolată şi vroia să rupă alianţa Franţa – GB, dar nu putea negocia cu GB) GB nu vroia neapărat Unirea Principatelor Prusia şi Sardinia erau şi ele în proces de formare a statelor naţionale: exploatează problema română în favoarea propriilor cauze Austria = imperiu multinaţional ce nu vroia un stat mare românesc ca vecin (putea deveni un centru de atracţie pentru românii din imperiu) Turcia: pericol pentru integritatea IO

Evoluţia situaţiei după Congres- divergenţele dintre marile puteri se adâncesc şi datorită prezenţei militare austriece în ŢR- apropierea Rusia-Franţa continuă şi în 1857

chestiunea Insulei Şerpilor graniţa Basarabiei problema Deltei Dunării cedate Turciei integral

- problema Dunării se amplifică, ajungând la apogeu între 1880-1883 Austria vrea o poziţie privilegiată şi control la Dunărea de Jos: prelungirea ocupaţiei în Ţările Române + vrea să obţină preşedenţia şi controlul Comisiei Permanente

- problema alegerilor falsificate pentru Adunările ad-hoc din Moldova puterile unioniste protestează şi ameninţă cu ruperea relaţiilor diplomatice cu IO, Anglia ameninţarea alianţei franco-engleze şi pericol pentru o criză

- Franţa şi Anglia încep negocierile şi ajung la compromis acordul de la Osborne (vara 1857): Victoria I şi Napoleon III Anglia acceptă anularea şi reluarea alegerilor Franţa renunţă la unirea deplină

- Conferinţa de la Paris din 1858 – Convenţia de la Paris actul fundamental, cu valoare de Constituţie, ce stă la baza organizării statului naţional modern

românesc între 1859-1864- pe plan intern: regimul face trecerea de la regimul oligarhic al Regulamentelor Organice la regimul parlamentar modern- introduce principiile constituţionale moderne

vot cenzitar desfiinţarea privilegiilor şi rangurilor separarea puterilor în stat drepturi şi libertăţi pentru cetăţean

- se vrea constituirea organismelor politice de tip partid- statutul juridic internaţional al Ţărilor Române

vasalitate faţă de Turcia: tribut, firman pentru domn, politică externă limitată garanţia marilor puteri

38

- Ţările Române au drept de reprezentanţi la Constantinopol, dar nu puteau încheia tratate cu alte state- tratatele Turciei cu alte state se aplică şi Ţărilor Române- obiectivul român înainte de independenţă: lărgirea autonomiei externePolitica externă a lui Alexandru Ioan Cuza- dubla alegere recunoscută de Conferinţa internaţională a puterilor: doar pe timpul domniei lui Cuza - septembrie 1861: conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol recunoaşte unirea deplină a celor 2 ţări române – unificare internă deplină

rezultat posibil după ce Principatele Române şi-au normalizat relaţiile cu Turcia; 1860: vizita lui Cuza la Constantinopol (primit asemenea unui prinţ al unui stat independent)- unirea celor 2 Principate a făcut o impresie deosebită în Balcani: modelul românesc începe să fie preluat de popoarele şi statele balcanice- Ţările Române – 2 direcţii majore în politica externă1. susţinerea mişcării de emancipare a popoarelor aflate sub dominaţie otomană şi susţinerea polonezilor2. susţinerea mişcării de emancipare naţională a românilor din Austria- Cuza e acuzat de marile puteri că doreşte să redeschidă Chestiunea Orientală, angajându-se în toate tulburările din Balcani (problema sârbă etc)- relaţii foarte apropiate cu Serbia – agenţii diplomatice la Bucureşti, Belgrad- agenţii diplomatice înfiinţate la Paris pentru a evita medierea puterilor suzerane cu alte puteri: Cuza vrea relaţii directe cu alte ţări- secularizarea averilor mănăstireşti: Cuza intră în conflict cu Rusia, Turcia şi Patriarhia de la Constantinopol- lovitura de stat din 2 mai 1864 şi Actul adiţional la Convenţie: interpretate ca o încălcare a tratatelor şi în 1865, marile puteri hotărăsc căderea lui Cuza (cu amestecul “monstruoasei coaliţii”)- februarie 1866: detronarea lui Cuza – act de necesitate pentru că România intrase în izolare în relaţiile internaţionaleEuropa şi criza politică din România- abdicarea lui Cuza a fost rezultatul alianţei monstruoasei coaliţii şi a ofiţerilor nemulţumiţi- a existat şi un moment când ofiţerii fideli lui Cuza vor să îl readucă pe tron, dar acesta refuză (nu vroia ca actul său de abdicare să fie prilef pentru lupte interne)- circulara guvernului României către agenţii consulari din România: critică regimul lui Cuza- în urma detronării: Locotenenţa Domnească

N.Golescu – liberal L.Catargiu – conservator colonelul Haralambie – armata

cei trei piloni ce au alcătuit coaliţia- guvern condus de Ghica- 11/23 februarie 1866 se convoacă Senatul şi Adunarea în şedinţă extraordinară: este citit actul detronării şi se cere sancţionarea lui de camerele reunite - apoi, I Ghica propune alegerea lui Filip de Flandra pe tronul României, invocându-se adunările ad-hoc (prinţ străin!)- primele măsuri ale guvernului: expulzarea lui Cuza- moment nefavorabil pe plan intern: dezacorduri între

noul Guvern – populaţie (fidelă lui Cuza) în interiorul armatei: fideli vs adversari ai lui Cuza Senat şi Adunare dominate de fidelii regimului Cuza – noul guvern

monstruoasa coalţiei nu era unitară- criza internă se acutizează prin apariţia mai multor candidaţi autohtoni la tronul ţării (5 foşti domni), unii agitând ideea separării Ţărilor Române

39

- în ţară domneşte o stare de nesiguranţă şi neîncredere în noul regim agravată de refuzul lui Filip de Flandra, ce a fost ales pentru că clasa română vroia să dea României un aspect asemănător cu al Belgiei (vezi Constituţia din 1866)

- prima preocupare a noului Guvern: vacanţa tronului (pentru a se pune capăt tendinţelor centrifuge)- pericolul destrămării unirii: foştii cuzişti vor şi ei un domn străin pentru a sfârşi criza, menţine unitate statului şi bloca pe candidaţii români- protocolul marilor puteri din 1861 a prevăzut: unire pe timpul lui Cuza, apoi, Principatele urmau să fie consultate dacă doresc să rămână împreună

clauză speculată de adversarele unirii- alegerea unui domn autohton ar fi însemnat revenirea la două principate; convingerea generală era că salvarea unirii stă în aducerea unui domn străin- pe plan extern: 3 scenarii posibile1. intervenţie militară otomană pentru a restabili situaţia ante 18592. tendinţa puterilor garante de a se opune aducerii unui domn străin şi posibilitatea proclamării desfacerii unirii3. din ideile lui Napoleon III: vroia să cedeze România Austriei în schimbul teritoriilor italiene- pentru a evita primul scenariu, Guvernul român mobilizează armata şi ameninţă cu rezistenţă militară la intervenţie otomană- în cazul scenariilor 2 şi 3: diplomaţia “faptului împlinit”

campanie diplomatică mare pentru a obţine recunoaşterea de marile puteri a dreptului de a alege un prinţ străin

delegaţie de şase persoane cu această misiune, ce trebuia să acţioneze la Constantinopol, unde s-a întrunit Conferinţa marilor puteri pentru a dezbate problemele din România: mandatul delegaţiei – susţinerea unirii şi a prinţului străin, declarând că România e gata să reziste armat- Franţa dă semnale că împărtăşeşte politica faptului împlinit: în cercurile diplomatice internaţionale apare ideea că aducerea unui prinţ străin ar putea fi prologul independenţei României- Poarta era un element cheie, iar după 1866 cere aplicarea protocolului din 1861- Conferinţa marilor puteri de la Constantinopol

Turcia susţine aplicarea 1861 şi interpretează evenimentele din România ca o tulburare internă în baza prevederilor tratatului de la Paris, Turcia cere trimiterea unui comisar în România, care ca reprezentant al puterilor putea să ia măsuri pentru restabilirea ordinii Turcia cere respingerea domnului străin Austria şi Rusia susţin poziţia Turciei Anglia: atitudine rezervată Franţa e singura care încearcă să facă ceva, să câştige timp pentru diplomaţia română

- Anglia se teme că rezistenţa Principatelor Române şi posibila ocupaţie militară a lor de otomani ar putea redeschide Chestiunea Orientală (nimeni nu dorea asta!)

respinge ideea intervenţiei militare otomane pentru că nu există acordul puterilor garante- Franţa dă instrucţiuni consulilor săi să susţină în continuare unirea- politica Franţei şi Angliei în problema românească se întâlnesc în tendinţa celor 2 puteri de a menţine situaţia sub control pentru a evita redeschiderea Chestiunii Orientale- Franţa susţine o Conferinţă internaţională a marilor puteri pentru problema românească, idee împărtăşită de puteri (adversarele Unirii vroiau să reprime unirea)- se cristalizează ideea că numai colaborarea Anglia-Franţa poate rezolva criza şi evita extinderea ei la nivelul Orientului- politica Franţei s-a manifestat favorabil Principatelor Române în mod gradat, pe măsură ce Parisul constată poziţia fermă a românilor pentru unire şi prinţ străin; cea mai importantă contribuţie franceză: temporizarea lucrărilor conferinţei, a acţiunilor faţă de Principatele Române,

40

pentru ca românii să aibă timp de acţiune (politica faptului împlinit); chiar dacă nu s-a exprimat deschis- Austria – joc dublu; 1. nu vroia un stat român puternic ca vecin pentru că era un obstacol pentru expansiunea ei spre Balcani şi centru de atracţie pentru românii din imperiu2. vroia să îşi apropie Franţa, pentru a şi-o asocia în conflictul cu Prusia

aşa că, Austria evită un dezacord deschis cu Franţa, dar în realitate vrea separarea României dar în 1866 contează mai mult Prusia şi reprezentanţii Austriei primesc instrucţiuni să susţină Franţa şi Unirea

- joc dublu pentru că susţinea Franţa la Paris la Londra, diplomaţia austriacă lupta vs unirea; încerca să demonstreze că acţiunea românilor poate perturba ordinea în Orient îndemna Rusia să susţină Turcia în rezistenţa faţă de cererile românilor şi aplicarea protocolului din 1861

- redeschiderea Chestiunii Orientale nu convenea nici unei puteri (inclusiv Rusiei- problema prinţului străin

grup favorabil: Franţa, Prusia, Italia (a) grup contra: Rusia, Turcia (b) Austria, Anglia – treptat vor urma politica Franţei

- argument al grupului contra prinţ străin: aducerea unui prinţ străin este incompatibilă cu suzeranitatea Porţii şi prin aceasta se urmărea independenţa şi atacarea integrităţii IO- poziţia românilor

prezintă cele două probleme (unirea, prinţ străin) ca de nedespărţit, chiar şi împotriva voinţei marilor puteri martie 1866: conferinţa internaţională în problema românilor – atmosferă nefavorabilă în general românilor

- problema unirii şi a prinţului străin: Franţa propune cinci variante de soluţionare- important e că aducând în discuţie cele două probleme, Franţa aduce oficial în dezbaterea internaţională problema prinţului străin – devine o chestiune internaţională- Franţa câştigă timp pentru România- una din hotărârile conferinţei: convocarea unei noi adunări în România, care să discute şi să hotărască soarta UniriiDar Franţa transmite îndrumări la Bucureşti să nu se ţină cont de hotărâre, iar Anglia nu se opune categoric, pentru a evita un conflict militar româno-turc- Anglia urmăreşte evitarea măsurilor coercitive împotriva României- apropiere treptată a Angliei de cererile românilor- Austria face presiuni la Londra pentru ca Anglia să se împotrivească românilor; Lordul Clarendon: Anglia nu poate face nimic în problemă; Viena se convinge că nu poate conta pe sprijinul Angliei- apare tot mai mult credinţa că românii vroiau să îşi atingă scopurile, fără să mai ţină cont de Conferinţă- în paralel cu Conferinţa: combinaţii în legătură cu cedarea Principatelor Române Austriei în schimbul teritoriilor italiene

proiect francez respins- pe parcursul Conferinţei: Turcia se convinge de eşecul acţiunii sale şi ale Conferinţei şi de faptul că e părăsită de marile puteri - în tabăra română: se iau măsuri pentru rezolvarea rapidă a crizei; se concentrează armata pentru a face o demonstraţie de forţă Europei că e dispusă să reziste militar

41

- în interior cresc problemele: dizolvarea Parlamentului (cuzist), lucru grăbit şi de faptul că Guvernul se temea că Parlamentul nu va vota noua Constituţie şi pentru a bloca pe candidaţii autohtoni- politica faptului împlinit: se organizează alegeri pentru noul Parlament- se provoacă agitaţii în rândul puterilor din Conferinţă

Franţa cere ca România să fie lăsată să îşi rezolve singură problemele Anglia, declaraţie pentru mustrarea guvernului de la Bucureşti – acceptată

Concluzie: lipsa de unitate a puterilor în problema românilor demonstrează ineficienţa Conferinţei internaţionale, iar tactica de temporizare a Franţei începe să dea rezultate- Franţa ia deschis poziţie în problema românilormmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmm

BOCŞAN curs 9- guvernul român a hotărât ca după oficializarea refuzului lui Filip de Flandra să găsească un alt pretendent la tron; guverul român a însărcinat cu această problemă pe Ioan Bălăceanu şi pe I.C.Brătianu- în istoriografie a existat o discuţie: a fost sau nu Napoleon III în spatele alegerii lui Carol de Hohenzollern – răspunsul se pare că e unu afirmativ: Napoleon III ar fi avut iniţiativa şi ar fi supravegheat realizarea efectivă a aducerii lui Carol pe tron - Madame Cornu a fost tovarăşă de copilărie a lui Napoleon III

a intermediat între oamenii politici români şi Napoleon III l-a propus delegaţilor români, la sugestia lui Napoleon III, pe prinţul Carol

- Bălăceanu în audienţă la Napoleon: a fixat candidatura lui Carol – comunicarea rezultatului la sfârşitul lui martie: este transmisă guvernului candidatura lui Carol- la sfatul lui Madame Cornu, Brătianu a mers la 30 martie la Dusseldorf pentru a obţine acordul prinţului Carol; acesta îşi dă consimţământul doar dacă e de acord şi regele Prusiei (capul familiei Hohenzollern)- pe 10 aprilie, Brătianu a raportat la Bucureşti consimţământul lui Carol

11 aprilie: locotenenţa domnească a dat publicităţii o proclamaţie către poporul român: face publică candidatura lui Carol şi organizează un plebiscit pentru a valida candidatura

- 13 – 20 aprilie e organizat plebiscitul: câştig de cauză pentru Carol (doar 224 de voturi contra)- există şi dificultăţi – adversari ai lui Carol

ex: anumite grupări din Moldova, manevrate de ruşi întreprind acţiuni separatiste; participă boieri români de orientare filorusă – pe 15 aprilie intervin autorităţile

- alegerea lui Carol prin plebiscit stârneşte reacţii din partea IO şi IŢ, dar şi a altor puteri; chiar şi Anglia a reacţionat destul de dur, cerând o pedeapsă exemplară pentru români- Austria a început o campanie pentru constituirea unui bloc care să acţioneze împotriva lui Carol; blocul să includă IO, IŢ, IH, GB

Viena ameninţă Parisul că se va alia cu Rusia dacă Franţa îl susţine pe Carol- pentru toată lumea diplomatică era clar că în spatele alegerii stă Franţa; Napoleon III încearcă să dea o imagine de moderaţie, chiar de neimplicare

Franţa chiar propune alegerea unui domn român pentru o perioadă de 4 ani; propunerea este primită foarte bine de “puterile garante” de fapt, Franţa încearcă să câştige timp pentru a da românilor posibilitatea de a realiza efectiv

alegerea făcută- Marile Puteri aveau impresia că românii doreau independenţa prin aducerea unui prinţ străin

Rusia e cea mai activă în a face presiuni pentru a întruni 2 Adunări separate (ŢR, Moldova) pentru a decide dacă se menţine Unirea şi dacă e acceptat prinţul străin (Dar Franţa şi Anglia nu prea sunt de acord)

- între timp, România face public rezultatul plebiscitului şi cere Marilor Puteri recunoaşterea noului domn ales

42

- IO a reacţionat mai dur şi a anunţat intenţia de a interveni în Principate fără acordul celorlalte puteri, dacă Principatele nu respectă tratatele

Brătianu pleacă la Dusseldorf pentru a urgenta venirea lui Carol în ţară- Conferinţa internaţională a Marilor Puteri continuă

la 2 mai adoptă Declaraţia de Mustrare a Principatelor Unite: le acuză că au încălcat prevederile Convenţiei din 1858 nu au fost de acord cu plebiscitul şi decid să fie ales domnul de Adunarea Legislativă (Parlamentul) dacă Parlamentul nu era de acord cu domn străin, ar fi profitat Turcia şi Rusia, pentru a putea desface Unirea se recomandă ca domnul să fie ales dintre pământeni

- după 2 mai, IO cere Principatelor să se conformeze şi să aleagă un domn autohton DAR locotenenţa domnească a spus că nu poate obliga Parlamentul să voteze într-un anumit sens şi împotriva voinţei ţării- lucrurile merg spre o soluţionare favorabilă pentru români

regele Prusiei îi dă permisiunea lui Carol 7 mai, Consfătuire la Dusseldorf – prinţii de Hohenzollern, Bălăceanu, Brătianu decid plecarea lui Carol în ţară

- 10 mai, se deschid lucrările Adunării Constituante locotenenţa domnească, în mesajul tronului către Parlament face publică poziţia IO şi cere Parlamentului să reconfirme rezultatul plebiscitului

- 13 mai, Adunarea Legislativă a României a votat o declaraţie prin care se face cunoscută voinţa ţării de a rămâne o Românie unită şi nedespărţită sub domnia unui prinţ străin

e ales iar Carol ca domn al Principatelor, acum de Adunarea Legislativă – astfel se răspunde exigenţelor Marilor Puteri, ce încep să se resemneze

- IO a protestat iar împotriva lui Carol şi încearcă să aducă în atenţia Marilor Puteri desemnarea unui domn pământean pe o perioadă fixă de timp; însă celelalte Puteri, inclusiv Rusia, nu mai susţin Turcia- Franţa şi Rusia cer ca IO să ajungă la o înţelegere cu guvernul român: Conferinţa nu va mai lua hotărâri în legătură cu alegerea pe tronul României- Carol debarcă la Turnu Severin, ajunge la Bucureşti; nou guvern, în frunte cu Lascăr Catargiu (conservator) - Ioan Ghica e trimis la Constantinopol pentru a trata cu guvernul otoman recunoaşterea lui Carol şi obţinerea investiturii lui Carol - pe 10/22 mai 1866, Carol e proclamat domn al României

validarea sa; apoi, încep lucrările Adunării Constituante – ce durează până la sfârşitul lui iunie; la începutul lui iulie e votată noua Constituţie

- 12 iulie, Carol depune jurământul pe noua Constituţie astfel s-a soluţionat o criză deloc simplă pentru Principatele Române

- sosirea lui Carol în România – reacţii: bucurie la Paris, Berlin nedumerire şi consternare la Viena atitudine neutră la Londra Rusia şi-a moderat poziţia IO cere acordul puterilor pentru a interveni militar în Principate

- conferinţa internaţională nu a recunoscut alegerea lui Carol, dar nici nu a încuviinţat intervenţia militară turcă

conferinţa se destramă la începutul lui iunie, la propunerea IŢ ce zicea că se pierde timpul + cere să acţioneze fiecare cum vrea

43

- Bucureştiul transmite o notă circulară Marilor Puteri cum că Principatele se vor opune prin orice mijloace unei încercări de atac militar; IO se calmează (şi la presiunile Angliei şi Franţei)- după sosirea lui Carol începe campania pentur a obţine recunoaşterea sa internaţională; guvernul român a trimis emisari pe lângă puterile garante: Dimitre Ghica, Gh.Costaforu, Vasile Boerescu

la Berlin şi Paris au fost primiţi cu drag, la Viena cu ostilitatenegocierile cu IO- IO a fost înfrânt din punct de vedere diplomatic pe plan internaţional; acum vor să impună condiţii cât mai grele pentru guvernul român- Ion Ghica la Constantinopol – e greu pentru el - IO propune României un proiect inacceptabil pe care românii îl resping, înaintând totodată un alt proiect- voci radicale din clasa politică română zic că nu mai e necesar votul de investitură al IO dar în contextul internaţional această măsură ar fi fost un risc…- acţiune concertată a Franţei şi Angliei la Constantinopol pentru a accepta apropierea România – IO

sugerează turcilor că e singura cale de a evita o proclamare unilaterală a independenţei României o rezistenţă la nesfârşit a IO ar fi putut determina România să se alieze cu IŢ vs IO – ar fi crescut influenţa ruşilor în zonă

- urmează guvernul Ion Ghica, al cărui scop a fost obţinerea recunoaşterii lui Carol şi a investiturii otomane

IO a acceptat să facă concesii românilor; totuşi, cere 3 clauze în nota de aranjament cu România

(1) suzeranitatea IO(2) Principatele să fie parte integrantă a IO(3) Carol să meargă personal pentur a obţine firmanul de investitură- (2) nu e acceptată de guvernul român ce vrea un compromis:

IO trimite o scrisoare vizirală cu oferta IO – cele 3 condiţii peste 2 zile, românii răspund cu propriile consideraţii – refuză (2)

compromis- Carol e recunoscut- 21 octombrie – Carol a plecat la Constantinopol pentur firman; a fost primit cu toate onorurile cuvenite unui şef de stat- după ce IO a recunoscut pe Carol ca domn celelalte recunoaşteri din partea Marilor Puteri au decurs de la sine (întârzierile s-au datorat dificultăţilor procedurale)- la începutul lui decembrie, la Constantinopol: ultimele concesii pentru Carol

drept de a bate o medalie drept de a avea un agent comercial la Viena drept de a înfiinţa serviciu poştal internaţional

- acţiunea României a fost un exemplu pentru Europa de SE creşte prestigiul României odată cu venirea dinastiei de Hohenzollern pe tron România devine un model în politica internaţională

- politica anterioară a lui Al.I.Cuza (de susţinere a mişcărilor antiotomane din Balcani) e continuată sub Carol de guvernele coaliţiei liberale (1867-1868); omul politic cheie: I.C.Brătianu- intenţia liberalilor (mai ales a celor radicali) – “coaliţia de la Hotelul Concordia” – e de a provoca o stare de tensiune şi agitaţie în Balcani, pentru a redeschide “chestiunea orientală” şi pentru a obţine în acest context independenţa României- perioadă foarte agitată în Balcani: mişcări ale popoarelor

revolte în Serbia, Creta (s-a proclamat independentă şi cer alipire la statul grec), răscoală a grecilor

44

solidarizarea Greciei cu revoltele din aceste provincii- 1866 – se încep negocierile pentru o alianţă Balcanică; scop: toate statele existente în Balcani să ducă o luptă comună antiotomană

încep negocierile între Serbia şi Grecia, însă vor fi întrerupte pentru că apar neînţelegeri cu privire la împărţirea teritoriului din IO

(1) Grecia dorea tot teritoriul până la Balcani, inclusiv Macedonia şi o bucată din Bulgaria(2) Serbia dorea toată Bulgaria - 1867 e semnat tratatul sârbo-grec

ducere în comun a unui război până la eliberarea teritoriului balcanic de sub IO statele balcanice să respingă împărţirea teritoriului balcanic între Marile Puteri sugera alianţe cu România, Muntenegru

- cereri: Grecia: Epir şi Tessalia de la IO Serbia: Bosnia şi Herţegovina

- în acelaşi spirit e încheiat în octombrie 1866 un tratat Serbia – Muntenegru ridicare generală în teritoriile europene ale IO a popoarelor creştine război comun antiotoman unire Muntenegru + Serbia

- succesul României în 1866 - ecou uriaş la popoarele din S Dunării; creşte prestigiul statului român- aceste state balcanice (Grecia, Serbia, Muntenegru) vor o alianţă cu România- 1866 – Carol a respins de trei ori oferta Greciei pentru o alianţă româno-grecească- 1867, mişcările vs IO se intensifică (activarea detaşamentelor bulgare din România şi Serbia)- regele George al Greciei trimite un emisar la Carol pentru a întreprinde o acţiune comună vs IO dar poziţia României între IO şi IŢ l-a obligat pe Carol la o politică moderată – aşadar, Carol refuză- România condiţiona cooperarea cu Grecia de participarea tuturor popoarelor creştine din Balcani la o asemenea acţiune şi solicita respingerea amestecului Marilor Puteri în Balcani- România a avut relaţii foarte bune cu Serbia (ca şi în timpul lui Cuza!)

imediat după instalarea lui Carol pe tron, Dumitru Brătianu (cel mai important diplomat) e trimis în Serbia pentru a sonda atitudinea ei faţă de noul domn;

- premierul Serbiei a asigurat că Serbia va sprijini România cu trupe militare în caz că IO atacă- 1867, prinţul Mihail Obrenovici îi scrie lui Carol că “toată suflarea creştină din Balcani îşi pune speranţele în el”- Serbia a fost primul stat care a recunoscut noul regim din România pentru că interesele Serbiei şi României coincideau- agentul consular al României în Serbia a fost I.A.Cantacuzino- primăvara 1867: vizita lui Obrenovici în România- interesul comun al celor 2 ţări: independenţa, scop: alianţă bilaterală româno-sârbă- eşecul tratatului celor 4: România, Grecia, Serbia, Muntenegru – România preferă un tratat în 2, doar cu Serbia – acesta va fi ratificat în 1868tratatul

obiectiv: alianţă pentru progresul celor 2 ţări scop: asistenţă şi ajutor atitudine binevoitoare şi dezvoltarea relaţiilor comerciale

- după vizita lui Obrenovici, raporturile de prietenie cu Muntenegru se intensifică; e trimis tot Cantacuzino- guvernările liberale 1867-1868 – continuă politica lui Cuza: susţinerea popoarelor din Balcani, mai ales a imigraţiei bulgare din România, condusă de Rakovski (conduce Comitetul Central bulgar, înfiinţat în 1866)

45

- liberalii permit funcţionarea asociaţiilor civice bulgare (eg: Societatea de Binefacere bulgară – ce a colaborat cu diplomaţia rusă şi a propus chiar un plan de formare a unui stat sârbo-bulgar, sub conducerea lui Obrenovici), a şcolilor şi a presei bulgare pe teritoriul României - aceste organizaţii pregăteau detaşamente armate pe teritoriul României şi le trimiteau în Bulgaria- această toleranţă faţă de acţiunile subversive ale bulgarilor a determinat reacţii din partea puterilor garante (mai ales Austro-Ungaria, ce a reclamat Marilor Puteri intenţia României de a redeschide Chestiunea Orientală pentru a îşi obţine independenţa)- după o perioadă de stagnare a activităţii detaşamentelor bulgare, în vara 1868 a urmat un nou val de mişcări (susţinut de guvernul României) – IO cere puterilor garante o anchetă în România, anchetă ce va fi evitată DAR Brătianu va fi eliminat din guvern împreună cu liberalii radicali- urmează guvernul Ghica – Kogălniceanu: 1868-1870

guvern liberal moderat se baza pe alianţa grupărilor moderate din ambele tabere (liberalii lui Kogălniceanu şi conservatorii lui Ghica)

- vor urma o altă linie politică pe plan internaţional cooperare cu puterile garante şi IO pentru a obţine treptat recunoaşterea unor drepturi ce semnificau lărgirea autonomiei externe măsuri împotriva trecerii detaşamentelor bulgare la S Dunării

- iarna 1868, criză în relaţiile IO – Grecia IO rupe relaţiile diplomatice cu Grecia şi a dat dispoziţii Serbiei + României de a închide porturile pentru vasele greceşti, expulzându-i totodată pe greci reacţia Bucureşti: obligă guvernul otoman să renunţe la aceste pretenţii

- Conferinţă internaţională pentru a soluţiona statutul insulei Creta Grecia cere ca insula Creta să fie anexată Greciei DAR conferinţa internaţională nu acceptă

- Grecia l-a trimis de 2 ori pe prinţul Ipsilanti la Bucureşti pentru a încheia o alianţă între cele 2 state dar prinţul Carol a declinat momentul pentru redeschiderea Chestiunii Orientale, considerând că mai e nevoie de pregătire- e discutat, dar nu e finalizat, proiectul unui tratat româno-grec (eşec la fel ca “acordul în 4” propus de România Greciei)- e declanşat războiul franco-prus – IŢ cere conferinţei internaţionale de la Londra, 1870 anularea clauzelor tratatului de la Paris- pe acest fundal internaţional, în România e declanşată de cercurile liberale o criză dinastică puternică; scop: chiar răsturnarea prin forţă a lui Carol pe fondul unei mişcări antigermane puternice

Carol cere suveranilor Europei printr-o scrisoare să accepte instaurarea regimului autoritar în România şi să accepte consolidarea dinastiei de Hohenzollern prin recunoaşterea independenţei României

- Dar această cerere a lui Carol nu e discutată la Conferinţa de la Londra - aici se discută problema Dunării

Comisia Riverană – era interesată Austro-Ungaria s-a propus o înţelegere a statelor riverane (inclusiv România şi Serbia) Conferinţa de la Londra a propus prelungirea activităţii Comisiei Dunării pentru încă 12 ani

Relaţiile internaţionale pe continent în perioada 1871-1914- perioadă marcată de 2 mari tendinţe1. expansiunea europeană în afara continentului atinge apogeul; noi cuceriri coloniale, ce cer efort financiar şi economic în afara continentului; emigraţie masivă în afara Europei, export al doctrinelor şi concepţiilor religioase sau intelectuale europene- expansiune ce se dezvoltă fără obstacole 2 decenii- la sfârşitul sec XIX – începutul sec XX expansiunea europeană începe să fie confruntată cu concurenţa SUA şi Japonia

46

2. amplificarea mişcărilor de emancipare naţională şi începuturile unor conflicte între tinerele naţiuni ce au ajuns la un grad de conştientizare a identităţii lor – mai ales în Europa de SE- climat de neîncredere între state şi neîncredere a minorităţilor naţionale faţă de guverne

acest climat duce la o serie de conflicte diplomatice ce anunţă IWW- războiul franco-prusac s-a încheiat prin tratatul de la Frankfurt (10 mai 1871); rezultate:

importante consecinţe politico-economico-psihologice ce vor marca pentru mult timp relaţiile internaţionale- victoria Prusiei şi formarea Imperiului German consacră hegemonia Germaniei pe continent pentru aproximativ 20 de ani

o perioadă de relativă stabilitate, ordine- în acelaşi timp, raporturile Europei cu restul lumii se amplifică printr-o expansiune tot mai amplă a statelor europene spre alte continente; rivalităţi între Marile Puteri Continentale, între statele active (GB, Franţa, IŢ); rivalităţi exploatate de Germania, ce se va impune pe continent- perioada de dinainte de 1871 a fost o perioadă de prosperitate în Europa; însă de prin 1873 a început un recul în dezvoltarea economică pe continent – fenomen general

scad preţurile chiar cu 30%, până la sfârşitul sec XIX criză monetară determinată de epuizarea zăcămintelor aurifere exploatate după 1850

- reculul a fost inegal – contrastul cel mai frapat fiind între creşterea persistentă a producţiei industriale ca urmare a industrializării criza agricolă

- progresul în industrie s-a datorat perfecţionărilor tehnologice (mai ales în industria metalurgică – forme de organizare capitalistă a producţiei)- agricultură: perfecţionarea tehnologiilor şi a mijloacelor de transport (scade preţul transportului) – pătrund în Europa Occidentală şi Centrală produse agricole din SUA, America de Sud, Rusia- concurenţa masivă făcută agriculturii europena a dus la o scădere sensibilă a preţului cerealelor, iar agricultura din Europa Occidentală nu a făcut faţă acestei concurenţe datorită preţului ridicat al pământului şi forţei de muncă

criza agricolă se manifestă puternic în 1875 în Germania, iar la sfârşitul deceniului 8 atinge Franţa şi Anglia- introducerea procedeelor frigorifice din 1880: permite importul masiv de carne din Argentina şi Australia – creşte concurenţa- aceste date noi au pus o problemă capitală pentru statele de pe continent – cum să procedeze în politica agricolă? 2 soluţii1. soluţia statelor continentale- încearcă să păstreze un echilibru între politicile agricole şi industriale, printr-o formulă de protecţie a produselor agricole şi industriale; chiar dacă nu mai revin la tarifele vamale ridicate de la începutul sec XIX, abandonează totuşi liber-schimbismul ce a dominat între 1860-1870 pentru o politică protecţionistă2. soluţia Angliei- fidelă principiilor liberului schimb, considerând că liberul schimb e indispensabil pentru dezvoltarea industriei; Anglia acceptă regresul agriculturii, bazându-se tot mai mult pe piaţa mondială pentru a se aproviziona cu produse alimentarerevenim la prima soluţie- Germania – prima care în 1879 ia măsuri; e urmată de Franţa – 1880-1892, introduce treptat un tarif vamal protecţionist, taxând dur cerealele străine, pentru ca în 1892, Legea Meline să instaureze sistemul protecţionist de ansamblu- asemenea tendinţe se observă şi în AU, Italia, Rusia, Elveţia- politica protecţionistă este însoţită de o diversificare şi specializare a tarifelor vamale, tot mai complexe

aplicarea clauzei “naţiunii celei mai favorizate” nu mai e posibilă

47

Consecinţele politicii protecţioniste- accentuarea rivalităţilor economice dintre state: tarifele vamale devin o armă în bătălia diplomatică, în competiţia dintre state, modificând interesul relaţiilor dintre state de la unul politic, la unul mai ales economic- neogcieri pe marginea tratatelor comerciale: tot mai mult, în contextul globalizării

când negocierile eşuează se ajunge chiar la războaie vamale între diferite state; ex: Franţa vs Italia, Germania vs Rusia

- asemenea conflicte economice au afectat relaţiile dintre ţări – se impune “factorul economic” în relaţiile internaţionale- alţi factori:

presiunile exercitate de grupurile de producători preocuparea statelor continentale pentru echilibrul între politica agrară şi cea industrială – din raţiuni de securitate naţională preocuparea de a menţine stabilitatea structurilor sociale

- în relaţiile dintre state apar noi tendinţe; eg: mentalitatea colectivă după 1871, pe continent, s-a demonstrat că în relaţiile dintre state problemele de forţă rămân dominante; pacea germană din 1871 a relansat naţionalismul politic: lumea europeană a perceput anexarea Alsaciei şi Lorenei ca o violare a dreptului naţionalităţilor şi o atingere a unor principii dragi societăţii europene pe de altă parte, opinia publică e de părere că în lupta pentru existenţă statul e respectat dacă e puternic

- politica bismarckiană de după 1871 a dat o lovitură principiului de naţionalitate şi celui al auto-determinării (pe care a încercat să îl aplice Franţa după 1850)

extern, vs principiul de naţionalitate pt că cerea revenirea la frontierele naturale (Germania e acolo unde se vorbeşte limba germană) – atmosferă de nelinişte

- mişcarea pacifistă intră în recul; pacea universală devine utopică; totuşi există şi acum proiecte de federaţie europeană:

Johann Caspar Bluntschli, Heidelberg law professor: Europe as Federation of States James Lorimer, University of Edinburgh, The Institutes of the Law of Nations. First plan to propose a separate executive serving the international agency. Tribunal with two branches, civil and criminal Garibaldi – revista “Statele Unite ale Europei” – 10 ani de existenţă

- sf sec XIX (aprox 1889-1890) – revigorare a mişcării europene Congres iniţiat de Anglia ce adună organizaţiile pacifiste de pe continent, în 1889 această mişcare coincide cu declinul politicii bismarckiene

- tot mai mult, mentalitatea colectivă influenţează politica externă a statelor europene, pe măsură ce regimul libertăţii politice se extinde, regimul presei se liberalizează, presa devine un vector de opinie ce influenţează nu doar opinia publică, ci şi decizia cabinetelor în probleme de politică externă- regimul parlamentar e unul dominant în Franţa şi Anglia (poate şi Italia)- AU şi Germania – imită doar regimul parlamentare- libertarea presei în constituţiile europene

ziare necenzurate şi tot mai iefinte – accesibile unui public tot mai larg- cel mai mult a influenţat presa politica guvernelor în Anglia - în Franţa: presă liberă, activă, poate mai puţin interesată de politica externă- Germania – dezbaterile de politică externă reprezintă apanajul presei oficiale (controlată de guvern!)- după 1871, în raporturile dintre state, domină raporturile de forţă, atât economice cât şi militare, navale, legate de condiţiile demografice, de resursele financiare şi de forţele moralemmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmm

48

BOCŞAN; curs 10 Marile Puteri în relaţiile internaţionaleGermania- 49 milioane locuitori în 1890; putere demografică- putere economică – înainte de 1870 industrializarea face progrese rapide

cel mai mare producător de huilă din Europa- până la sfârşitul epocii lui Bismarck, producţia industrială a crescut cu 50% în Germania, întrece chiar producţia agricolă- cea mai mare armată din lume: aproximativ 500.000 oameni la sfârşitul epocii lui Bismarck

aceştia sunt doar o parte din recruţii disponibili; în caz de război se puteau aduna 1,8 milioane oameni

- nu era o mare putere navală: locul 6 sau 7- după 1870 se afirmă curentele naţionalismului rasist

afirmarea unui curent conservator şi de dreapta naţionalist diferit de cel al epocii liberale

- disciplina socială, capacitatea de organizare, spiritul de ordine, supunerea germanului de rând faţă de stat – ideea de libertate nu are aceeaşi rezonanţă ca în Franţa sau Anglia- politica externă; iniţiativa îi aparţine aproape exclusiv cancelarului – nu e responabil în faţa Reichstag-ului (Parlamentul)

Bismarck e ferit astfel de critici cu privire la politica externă- Germania are dificultăţi pe plan intern mai ales din cauza minorităţilor: tendinţe de emancipare ce au fost înbăbuşite sau s-a încercat asimilarea minorităţilorFranţa- pierde rolul preponderent şi hegemonia ce a deţinut-o în timpul celui de al doilea imperiu- războiul cu Prusia nu a afectat profund forţele materiale şi spirituale- reluarea vieţii economice s-a făcut rapid, între 1871-1875, şi pentru că industria franceză a rămas intactă, cu toate că a pierdut uzinele din Alsacia- progrese notabile se fac în industria textilă şi minieră – se dublează, ba chiar se triplează- până la sfârşitul deceniului 8, indicele producţiei industriale a crescut cu aproximativ 30%- progresele sunt însă mai puţin rapide decât în Germania

Franţa are pondere în producţia mondială: 9%; Germania: 14%- cu toate pierderile suferite în război, armata s-a refăcut

1875, avea efective aproximativ egale cu cea germană; până la sfârşitul epocii lui Bismarck, Franţa putea să mobilizeze chiar mai mulţi rezervişti decât Germania- după 1871 se remarcă schimbări sensibile în domeniul psihologiei colective; în Franţa, are loc un examen de conştiinţă, o renovare a sentimentului patriotic şi asistăm la naşterea şi expansiunea unui naţionalism rasist, extremist, de dreapta (înrudit ideologic cu cel german)- observaţii dintr-o lucrare consacrată modernizării Franţei rurale

abia acum se produce solidarizarea, expansiunea Parisului spre provincii: modernizare accelerată ce duce la eliminarea particularismului se afirmă conştiinţa patriotică naţională; la asta contribuie armata, şcolile (unde se exaltă trecutul glorios; pregătire de tip pre-militar) armata devine o şcoală de disciplină socială şi un agent al întăririi conştiinţei franceze

- mentalitatea colectivă în Franţa este dominată de dorinţa de stabilitate, grija pentru apărarea teritoriului, teama de un nou atac german- Franţa nu s-a resemnat cu pierderea Alsaciei şi Lorenei; opinia publică franceză vrea recucerirea (fără să asistăm la o idee de revanşă în cercurile franceze!)- fenomen interesant: delimitarea

stânga – până acum liberală şi pentru principiul naţionalităţii; se orientează spre pacifism dreapta – patriotism, naţionalism

49

- doar mediile militare susţin ideea războiului de revanşă; dar tema revanşei nu are conotaţii imperialisteRusia- mai ales putere demografică; populaţia în 1871: 75 milioane locuitori- cu toate acestea, nu a jucat un rol pe măsura acestei forţe uriaşe umane; era în retragere pe marile scene ale vieţii continentale - mai ales populaţia rurală avea orgoliul naţional şi încrederea în forţa statului: ideea de Muma Rusia

lega mujicul de pământul natal şi îl făcea capabil să opună rezistenţă vs invazii pătură socială resemnată şi pasivă

- dorinţa de expansiune în afara graniţelor Imperiului Ţarist – caracteristică doar unei minorităţi din rândurile claselor politice, dar şi din rândurile intelectualilor – orgoliu de mare putere a Rusiei; intelectualii influenţau ţarul şi miniştrii- din totalul populaţiei IŢ ruşii erau doar ¾

un sfert îl reprezentau minorităţile cu mentalităţi diferite de cea a ruşilor; supuse la o dominaţie ce o suportau greu

- deşi mare putere demografică, organizarea militară a IŢ nu utiliza decât o parte a potenţialului demografic

1874: serviciu militar obligatoriu DAR armata era doar 1/3 din contingente- armata era puţin eficientă pentru că valoarea instrucţiei era mediocră, capacitatea de organizare a rezervelor era redusă şi acuza o mare lipsă de cadre de comandă instruite- numirea în funcţii de comandă se făcea după criterii sociale- mult a contat şi lipsa căilor ferate; slaba lor dezvoltare a împiedicat mobilizarea şi concentrarea rezervelor în caz de război – lua mai multe săptămâni pentru a pune în stare de luptă ansamblul forţelor- armamentul era inferior cantitativ şi calitativ celui din alte state europene- era Rusia o putere armată? Era prea puţin adaptată unui război ofensiv - economic, Rusia era o ţară agricolă şi pentru că regimul politic nu a favorizat iniţiativele cu caracter burghezo-capitalist; doar după 1880 marea industrie modernă începe să se dezvolte cu ajutorul tehnicienilor şi a capitalului străin- Rusia devine o piaţă foarte bună pentru produsele industriale germane sau engleze, ea ignoră competiţia pentru pieţe şi pentru debuşee industriale (în care concurau Franţa şi Anglia)- din punct de vedere al regimului politic era un stat autocratic- politica externă e dictată de ţar şi cancelarul său- guvernul conştientizează faptul că nu poate susţine un conflict cu o Mare Putere; teama de izbucnirea unui conflict de proporţii în Europa, în vecinătatea Rusiei, teama de mişcările separatiste ale unor popoare, precum ar fi polonezii- ţarul Alexandru II s-a interesat mai mult de politica internă, dar a avut şansa de a avea un cancelar cu o mare autoritate în viaţa politică europeană (Gorciakov)

cunoştea afacerile internaţionale în 1871 avea 73 de ani

Dar cu toată autoritatea şi clarviziunea lui îi lipsea o viziune personală asupra evenimentelor şi voinţa de a încerca să le dirijeze- noul ţar, Alexandru III a preluat personal conducerea politicii externe dar avea cunoştinţe sărace despre relaţiile internaţionale; cancelarul său era şi el foarte slab4. Austro-Ungaria- după 1877 cunoaşte o puternică influenţă dinspre clasa politică maghiară- din 1871, la conducerea ministerului de externe vine contele Andrassy – altă viziune asupra orientării politice a AU- problemele mari pentru AU: frământările interne ale naţionalităţilor din imperiu

50

- partajarea AU în cele 2 zone Cisleithania – elementul german Transleithania – elementul maghiar

un echilibru relativ instabil pe plan intern, pentru că germanii şi maghiarii nu erau majoritari în aceste teritorii- guvernele de la Viena şi Pesta s-au izbit de rezistenţa şi mişcările slavilor, românilor, italienilor; aceste mişcări au influenţat şi orientarea politicii externe austro-ungare- singurul element de unitate în AU: sentimentul dinastic; împăratul era cel care ţinea legăturile interne dar nu era destul pentru ca să obţină o adeziune unanimă pentru un anumit program al politicii externe

ministerul de externe comun nu se baza pe susţinerea opiniei publice; adeseori lua decizii împotriva anumitor grupuri naţionale

- în 1871 AU avea o populaţie de 35.000.000, dar nu poseda mijloacele militare care le-ar fi putut avea la această cifră demografică- organizarea armatei era în sarcina ministerului de război, comun celor 2 ţări, dar recrutarea se făcea separat de Viena şi Pesta – nu a favorizat prea mult reforma militară

1868 – serviciul militar obligatoriu DAR armata activă era doar o parte a contingentelor în timp de pace efectivele armatei AU erau sub 2/3 din cât avea Franţa

- exista un avantaj pentru AU: deciziile în problemele de politică externă nu erau cenzurate de Parlament – ministrul de externe nu era obligat să dea socoteală Parlamentului în această problemă- doar o dată pe an, delegaţii celor 2 Parlamente se întruneau câteva zile în sesiune comună; insuficient timp pentru a putea controla deciziile de politică externă ale împăratului şi ministruluiItalia- 1870, prin ocuparea teritoriului statului papal capitala se mută la Roma- însă nu a reuşit să îşi desăvârşească unitatea naţională pentru că unele teritorii cu populaţie ce vorbea limba italiană erau înglobate în AU (aproximativ 750.000 locuitori): Trieste, Istria, Dalmaţia, Trentino- e o mare putere doar cu numele; posedă totuşi câteva avantaje

coeziunea internă naţională avânt demografic: recuperează destul de repede cifra totală a populaţiei în raport cu vecinii; 1871: 2,7 milioane

- înapoiată economic, în urma altor state din punct de vedere tehnic, săracă în resurse naturale (mai ales cărbune – depindea mult de Anglia sau Germania)- avea serioase dificultăţi în realizarea bugetului: mereu deficitar, din cauza înapoierii economice şi a sistemului fiscal perimat

guvernul nu a angajat cheltuieli prea mari pentru înarmarea sau construirea unei flote - din punctul de vedere al mentalităţii colective: marcaţi de o stare de neîncredere în propriile forţe datorită dificultăţilor interne

conflict cu Vaticanul inegalităţile şi divergenţele N-S

- opinia publică e apatică, puţin interesată de viaţa politică ex: dreptul de vot e exercitat doar de jumătate din cei ce îl aveau

- 1871, Italia nu este o Mare Putere; avea însă câteva obiective pe termen lung desăvârşirea unităţii naţionale iredentismul – întreţinut de o parte a presei italiene guvernul italian evită angajamente directe, pentru că în deceniul 8 nu întrevedea posibilă destrămarea AU; din contră, vedea existenţa AU necesară pentru echilibrul european şi ca o pavăză pentru Italia în faţa unui contact direct cu alţi posibili adversari

Anglia- prin poziţia sa insulară este interesată mai puţin de celelalte state de pe continent

51

- după 1871, interesele ei sunt mai mult în afara graniţelor continentului: coloniile- Europa o interesa atâta timp cât nu îi erau afectate interesele directe şi poziţia dominantă- 1871, Anglia îşi apăra preponderenţa economică câştigată în secolul XVIII pe continent

mare putere economică; cel mai mare producător de cărbune, în industria metalurgică şi textilă; un fel de depozit unde se concentrau materiile prime aduse din alte continente, produsele de larg consum – comerţul englez le redistribuia pe continent

- Anglia era centrul financiar al lumii- prosperitatea Angliei a fost mereu asociată de la mijlocul sec XVIII1. cu politica liberschimbistă pe care regatul englez a practicat-o consecvent2. cu puterea sa navală – preponderenţă aproape totală a flotei de război britanice – securitatea insulelor şi a rutelor maritime deschise în toată lumea comerţului englez- totuşi, Anglia nu s-a dezinteresat de problemele politice ale continentului; interesul pentru acestea fiind determinat de teama de a nu se stabili vreo hegemonie care să îi afecteze interesele directe- politica externă britaniă: nu a fost orientată în funcţie de simpatii – guvernul rezolva problemele când se puneau şi nu făcea previziuni depărtate, evitând să contracteze legături permanente sau angajamente scrise- Anglia s-a ţinut relativ departe de sistemele de alianţe ce se năşteau între puterile europene – discutabilă această politică de izolare (dacă poate fi sau nu de durată)- pentru a îşi proteja interesele, Anglia avea mijloace puternice

supremaţia financiară şi puterea navală- nu avea însă o armată de uscat serioasă, pentru că era singura din puterile europene ce a ignorat serviciul militar obligatoriu- în perioada 1871-1893, în ciuda învecinării cu o Europă puternic înarmată, Anglia a jucat un rol important în relaţiile internaţionale fără să deţină acest instrument: armata

ea a compensat lipsa armatei cu o diplomaţie perspicace şi subtilă, deloc rigidă, ce s-a străduit să restrângă angajamentele ce o obligau dinainte să participe la un eventual război politică dinamică, nuanţată de compromisuri; reflectă psihologia colectivă britanică

- britanicul de rând, în orgoliul său, era conservator şi preocupat de a nu se schimba sfera activităţilor sale dar ştia că Anglia trebuia să desfăşoare o politică externă activă pentru că avea peste tot de apărat interese- executivul britanic putea avea iniţiative pe plan extern, dar ultimul cuvânt revenea Parlamentului; coroana nu lua iniţiative importante

cabinetul nu avea permisiunea de a angaja tratate secrete: totdeauna în sistemul politic englez decizia finală a aparţinut Parlamentului- în toate statele europene, chestiunea relaţiilor cu imperiul german era în centrul preocupărilor oamenilor politici

toţi priveau spre Bismarck şi Germania datorită succeselor din perioada 1862-1871; Bismarck era o autoritate clară pe continent: îi era recunoscută superioritatea, inteligenţa, capacitatea de negociere

- timp de 20 de ani, principalele preocupări ale lui Bismarck au fost aceleaşi: el a fost convins că Franţa vroia un război de revanşă, că nu se poate resemna cu pierderea Alsaciei şi Lorenei

acţiunile guvernului francez au fost convingătoare în a arăta că teama lui Bismarck nu se justifica (!) – însă el nu pricepea- pentru Bismarck era clar că revanşa Franţei nu putea avea loc dacă Franţa era singură; scopul său: izolarea Franţei în relaţiile internaţionale- victoriile Germaniei şi întemeierea Imperiului german (1871): nelinişti şi gelozii, iar Bismarck a înţeles că trebuie să se aştepte la dificultăţi

el a încercat mereu să construiască coaliţii pentru a izola Franţa: a determinat un diplomat rus să zică “Bismarck avea coşmarul coaliţiei”

52

- pentru a preveni ridicarea unei coaliţii în jurul Franţei şi împotriva Germaniei, diplomaţia lui Bismarck a sprijinit AU şi IŢ – ţări mult mai importante pentru Bismarck decât Anglia, pentru că aveau armată de uscat

Bismarck era interesat să evite un conflict între IŢ şi AU – conflict uşor previzibil şi posibil în Balcani; pentru că un astfel de conflict ar fi oferit în mod logic Franţei ocazia de a se alipi uneia dintre părţi

- Bismarck a conceput o înţelegere între cele 3 Imperii (“imperiile nordului”), făcându-le promisiuni, astfel încât nici una din ele să nu se alieze cu Franţa

astfel să le poată urmări şi frâna tendinţele expansioniste- din 1871, aceasta a fost ideea principală a politicii lui Bismarck- cancelarul a realizat în 1873 semnarea a 2 acorduri

germano-rus austro-rus (cu participarea Germaniei)

bazele Alianţei celor 3 Împăraţi- acordurile menţionate mai sus au fost prima fază Alianţei celor 3 Împăraţi- în acest sistem conceput de Bismarck – preocupare continentală; el nu are deocamdată interese extraeuropene sau le priveşte doar ca pe anexe a politicii europene- neînţelegerile coloniale nu au avut valoare în ochii săi, decât în măsura în care îi serveau la consolidarea sistemului de alianţe continentale- în ciuda faptului că a ameninţat mereu Franţa cu un război preventiv, după 1871 Bismarck nu a mai dorit să recurgă la arme – nu vedea obţinerea altor avantaje pentru Germania în acest mod

era conştient că un război franco-german nu se putea limita doar la 2 protagonişti dacă ar fi luptat împotriva unei coaliţii, Germania ar fi pierdut avantaje câştigate în ultimii ani

- Bismarck: pacea era necesară Germaniei pentru consolidarea şi dezvoltarea economiei, pentru a întări unitatea germană; politica sa externă a fost una pentru conservarea status quo-ului – nu ca un principiu, ci pentru că aşa convenea intereselor Germaniei- după 1871, pe plan continental asistăm la o perioadă de stabilitate ce a permis dezvoltarea accelerată şi pentru alte state, nu doar pentru Germania

deşi s-a instalat hegemonia politică a Germaniei pe continentsistemul de alianţe bismarckian- în Europa existau divergenţe şi antagonisme cauzate de:

sentimente naţionale probleme coloniale

- aşa cum nici Germania nu dorea un război, nici celelalte Mari Puteri nu doreau un război- cu toate acestea, toţi estimau că un conflict general era posibil şi fiecare a încercat să se poziţioneze într-un fel sau altul faţă de un asemenea război, fie prevenindu-l, fie pregătindu-l (pregătindu-se!)- în această atmosferă de nelinişte, domină activitatea diplomatică a lui Bismarck, ce a ştiut să profite de divergenţele de interese dintre Marile Puteri pentru a menţine preponderenţa Germaniei pe continent- îl deranjau conflictele în Europa, dacă problemele balcanice ar fi provocat stări conflictuale între IŢ – AU- înainte de 1890, Bismarck a reuşit să menţină în jurul Germaniei o reţea de alianţe şi înţelegeri ce ilustrează preponderenţa sa; acţiunea diplomatică a lui Bismarck a avut drept scop construirea unui sistem de alianţe ce l-a marcat în perioada cât a condus ţara- mai-iunie 1873: a realizat prima fază a Alianţei celor 3 Împăraţi; 2 convenţii

în formă sunt diferite de nişte tratate semnate doar de suveranii celor 3 imperii asemenea unei Antante personale – valoarea unei alianţe defensive

53

- prin acordurile cu AU şi IŢ, Bismarck a încercat să ia o anumită asigurare faţă de schimbările din viaţa politică franceză

căderea regimului Thiers (chiar dacă semnalele din Franţa nu indicau nici un pericol)- Bismarck a sperat să fie asemenea unui controlor al politicii ruse şi austriece; să poată menţine cei 2 vecini la aceeaşi căruţă- aranjamentele încheiate au pus sub tăcere chestiunile delicate ce puteau să ducă la un conflict între AU şi IŢ în Balcani; mobilurile celor 3 Puteri ce au intrat în Alianţa celor 3 Împăraţi au fost

Germania vroia ajutorul Rusiei pentru a descuraja orice tentativă fanceză de revanşă; din secolul XVIII Rusia a fost un partener al Franţei în coaliţii şi alianţe Rusia a semnat pentru a evita apropierea AU de Germania AU (în special Andrassy) renunţă la ideea de revanşă împotriva Germaniei şi la ideea de a reveni pe prima scenă a lumii germane; Andrassy a renunţat la această obsesie a aristocraţiei austriece şi maghiare; după 1871, politica externă a AU e alături de cea a Germaniei, privind totodată spre Europa de SE; în plus: tentative de a ieşi la mare şi de a înainta pe direcţia Salonic

- sistemul Bismarck prin Alianţa celor 3 Împăraţi era un sistem precar “criza franco-germană” din 1875 e dovada slăbiciunii acordului germano-rus; doar o alarmă, dar Antanta celor 3 Împăraţi nu va supravieţui crizei balcanice din 1877-1878

- sfârşitul anului 1878 e sfârşitul sistemului iniţiat de Bismarck în 1873- Bismarck purcede la reconstruirea sistemului pe noi baze

obligat să aleagă între IŢ şi AU; a optat în 1879 pentru o alianţă cu AU- 1881, Bismarck a restabilit o altă legătură cu Rusia: Tratatul celor 3 Împăraţi- în 1882, Bismarck se aliază cu Italia, pentru a desăvârşi izolarea Franţei

Tripla Alianţă (!)- aceste alianţe din perioada 1878-1882 sunt piesele noului sistem de alianţe al lui Bismarck mmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmm

CURS 11- după venirea lui Andrassy în 1871 în AU: politică externă în direcţia Salonic (renunţă la revanşa împotriva Germaniei şi se îndreaptă spre Europa de SE) – se sprijină pe alianţa cu Germania- din punct de vedere al Germaniei, orientarea AU spre ea o obligă să dea o orientare anti-Rusia politicii ei, chiar dacă Bismarck nu a fost total pentru aceasta

convingerea lui Bismarck era că odată izolată, AU se va orienta spre Franţa sau va încerca să negocieze cu Rusia o împărţire a sferelor de influenţă fără ea- august 1879: Bismarck propune lui Andrassy încheierea unei alianţe defensive DAR problema: împotriva cui era?

Bismarck – oferă doar caracteristici generale fără explicarea anti-rusă Andrassy nu acceptă dacă alianţa era atacată de Franţa; dorea o alianţă împotriva Rusiei (datorită mişcării panslaviste din AU) Bismarck e de acord cu caracterul anti Rusia dar există rezistenţa împăratului Wilhelm I ce nu dorea caracteristicile expres anti-ruse şi credea că Viena nu putea fi un aliat sincer (pentru că a înfrânt-o în 1866)

Dar Bismarck l-a ameninţat cu demisia, împăratul a cedat, cu condiţia ca să nu fie înscrisă în tratat orientarea anti-Rusia- în tratatul Germania – AU, Rusia era indicată ca singurul adversar, chiar dacă împăratul ameninţă cu neratificarea (Andrassy i-a convins)- octombrie 1879 – semnarea tratatului

dacă una din cele două puteri era atacată de Rusia, cele două îşi puneau în comun forţele militare împotriva Rusiei în caz de atac din partea altui stat (nu Rusia), cele două îşi promit o “neutralitate binevoitoare”baza Triplei Alianţe

- abandonează Bismarck ideea echilibrului european?

54

nu, pentru că în concepţia lui Bismarck (ofensivă), tratatul Germania – AU = mijloc de presiune asupra Rusiei pentru a o duce în orbita bismarckiană dar Rusia nu mai era în situaţia din 1873 şi nu mai era acelaşi echilibru de forţe şi Rusia nu mai avea un rol de prim rang în alianţă pentru că Bismarck îşi ia angajamentul faţă de AU (defensive) – Rusia putea conta pe o atitudine binevoitoare a Germaniei, atât cât nu atacă AU

- astfel, Bismarck se arată dispus să restabilească Alianţa celor 3 împăraţi, fără a renunţa la tratatul din 1879- pentru a evita izolarea, Rusia acceptă sistemul bismarckian pentru că vroia să evite o angajare a AU şi Germaniei împotriva ei în caz de conflict Anglia-Rusia (datorită problemelor din Orient)

vara 1881 – noul tratat al celor 3 împăraţi; nu propriu-zis un tratat, ci mai mult o înţelegere prin care cele trei state nu îşi promit ajutor armat, ci doar o “neutralitate binevoitoare” în caz că una va fi în război cu o a patra putere

- pentru ca această nouă alianţă să dureze, trebuiau evitate conflictele balcanice – cele 3 se angajează să ţină cont de interesele lor specifice în Balcani şi să nu accepte o eventuală modificare a statutului IO, decât după o înţelegere comună- protocol separat:

AU primea dreptul de a anexa într-un viitor neprecizat Bosnia – Herţegovina, primite spre administrare prin Tratatul de la Berlin Rusia primeşte promisiunea de a uni Rumelia Orientală la Bulgaria

tratat secret între cele 3, încheiat pe 3 ani- beneficiile – nu pe măsura aşteptărilor

câştigă Germania ce obţine neutralitatea Rusiei şi Rusia obţinea neangajarea celor 2 în caz de conflict cu Anglia Viena obţine cel mai puţin pentru că tratatul o obliga să respecte interesele Rusiei în Balcani şi limita câştigurile ei din alianţă

Concluzie: Bismarck a urmărit prin “Alianţa puterilor nordului” să frâneze politica balcanică a AU şi să joace rolul de arbitru în relaţiile dintre AU şi Rusia- la alianţă din 1879, Bismarck adaugă în 1882 alianţa cu Italia: acceptă pentru că era slabă şi avea nevoie de un sprijin extern pentru a părea o mare putere- Italia, după înfrângerea în criza tunisiană – tot mai convinsă de ideea că era nevoie de suport extern- după 1879, situaţia s-a complicat pentru că trebuia să negocieze cu Berlin şi Viena (care stăpânea teritoriile locuite de italieni)- se pune problema de a sacrifica sentimentele naţionale în favoarea Realpolitik- concflictul cu Sfântul Scaun obligă clasa politică italiană să se gândească la ieşirea din conul de umbră a politicii – problemă greu de rezolvat intern şi internaţional- alianţa Italiei cu o mare putere catolică (AU) ar fi crescut popularitatea ei în spaţiul catolic şi în conflictul cu papaDar interese şi pentru ceilalţi parteneri- AU – vroia o alianţă cu Italia pentru a pune capăt mişcării iredentiste puternice din Italia- vroia să evite un posibil conflict cu doi adversari: Rusia şi Italia - Germania nu avea nici un interes specific, dar pentru Bismarck era o posibilitate de a consolida izolarea Franţei şi a atrage un nou partener- 22 mai 1882, tratat ce pune bazele Triplei Alianţe

aderare a Italiei la tratatul din 1879 tratat ce a durat până în mai 1915, cu clauză de prelungire din 5 în 5 ani articolul 2: asigură reciprocitatea între Germania şi Italia în cazul unui atac neprovocat de una din părţi venit dinspre Franţa clauza nu exista în relaţia Italia – AU: AU ajuta Italia în caz de atac din partea Franţei; Italia nu promitea nimic în caz de atac Rusia vs AU

55

caracter defensiv, ce asigură avantaje pentru fiecare din ţări Italia – garanţii de la Germania şi AU în caz de atac francez; Viena nu sprijinea pe papă în problema Romei Italia trebuie să oprească mişcările iredentiste şi pe italienii din AU Germania primeşte ajutor în caz de război de revanşă a Franţei (noutate faţă de 1879) AU: întărirea poziţiei – obţine promisiunea de a nu fi atacată de Italia în caz de război cu Rusia

- sistem capabil să se automanevreze, dar există şi pericole din anii 1886-1887 – probleme în relaţiile internaţionale datorită crizei bulgare (AU vs Rusia) probleme în relaţia Germania – Franţa

alianţa nu mai are valoare efectivă- Franţa, speriată de pericolul german vrea să câştige Rusia pentru o alianţă anti-Germania

Bismarck observă şi ia măsuri pentru a paraliza politica franceză şi rusă şi pentru a evita un război Rusia – Germania- din 1887 – a treia etapă în sistemul politicii bismarckian- planul lui Bismarck: consolidarea Triplei Alianţe şi noi angajamente faţă de Italia, pentru a o apropia tot mai mult; apare ideea de a atrate şi GB- nu poate renunţa la legătura (chiar dacă formală) cu Rusia – acord secret: Tratatul de Reasigurare- 1887 – 5 ani de Triplă Alianţă şi Italia trebuia să îl reînnoiască

Italia e de acord cu reînnoirea, cu condiţia să obţină garanţii suplimentare mai ales pentru că încep să reapară ambiţiile coloniale italiene în N Africii Italia se teme că Franţa (ce era deja în Tunisia) se va întinde spre Tripolitania (interese italiene în zonă) Italia dorea o serie de avantaje în Balcani în condiţiile unei posibile înţelegeri Rusia – AU pentru împărţirea sferelor de influenţă

Germania şi AU nu sunt de acord la început- Dar la sfârşitul lui 1886: contextul – probleme în Balcani + tensiune în relaţiile Germania – Franţa; acest context dă valoarea alianţei cu Italia

Germania şi AU acceptă să negocieze pe bazele Italiei - AU nu vrea să se angajeze în Africa, dar acceptă concesiuni în Balcani cu condiţia să primească ajutor militar în caz de conflict cu Rusia- Bismarck nu e de acord pentru că nu vroia ca Italia să facă promisiuni AU împotriva Rusiei, pentru că sporea posibilitatea de război; presiuni şi Viena cedează- tratatul din 1882 reînnoit în 1887 pe încă 5 ani şi completat cu 2 Convenţii adiţionalea.între Germania şi Italia în probleme din Mediterană – “Aranjamentul mediteranean”

Italia poate ataca Franţa în Europa dacă se va întinde în Tripolitania, Germania sprijinind-o armat şi promiţându-i formal stăpânirea Nisei şi Corsicii

b. între Italia şi AU în probleme din Balcani – “Aranjamentul balcanic” dacă se modifică status quo-ul în Balcani şi AU e obligată să ocupe noi teritorii, Italia primea dreptul de compensaţii teritoriale în Balcani

- datorită celor două aranjamente se modifică caracterul Triplei Alianţe: din caracter defensiv devine ofensiv- sfârşitul lui 1886, Germania presează Italia să încheie un acord cu guvernul britanic în problemele mediteraneene

Italia: ieşire la Marea Mediterană – urmăreşte modelul britanic în politica externă acum, Germania încearcă să îşi asocieze GB la sistemul său de alianţe; manevrează negocierile GB – Italia în problemele mediteraneene

- de ce se angajează GB în alianţă? politică externă în impas – cu Franţa pentru Egipt, cu Rusia în problema bulgariei (pericol pentru securitatea strâmtorilor)

56

guvernul conservator consideră că nu poate acţiona direct, ci doar diplomatic; pentru a obţine reciprocitatea, susţine Italia în probleme mediteraneene şi AU în problemele balcanice- februarie 1887 – acord secret Anglia – Italia

voinţa celor 2 puteri de a menţine status quo-ul în M Mediterană, Adriatică, Egee şi Neagră Italia va da ajutor GB în problema Egiptului GB ajută Italia în problema Tripolitaniei

minusuri în aplicabilitatea practică textul italian: “ajutor mutual” textgul englez: evită orice angajament precis

- e semnificativ că GB a acceptat o colaborare cu un membru al Triplei Alianţe se accentuează din martie 1887, când şi AU aderă la acest acord

- mai 1887, aderă şi Spania, prin acordul cu Italia pentru a menţine status quo-ul în Mediterană, promiţând să nu ajute Franţa împotriva intereselor Triplei Alianţe - Germania nu a aderat la aceste acorduri, dar le-a dirijat pentru a paraliza politica franceză şi rusă- Rusia – obligată la prudenţă, chiar dacă Germania nu era implicată direct- Germania vroia să evite apropierea Rusia – Franţa (posibilă pentru că Alianţa celor 3 împăraţi nu mai putea fi reînnoită); se poartă corect cu Rusia - negocieri Rusia – Germania – iunie 1887: tratat Germania – Rusia – “tratatul de reasigurare”

îşi promit reciproc neutralitatea, dacă una era în război cu o mare putere neutralitatea nu e valabilă dacă era cazul unui război de agresiune pornit împotriva AU sau Franţei; eg: Germania atacă Franţa, Rusia nu e obligată să intervină Germania recunoaşte Rusiei influenţa în Bulgaria, inclusiv în Rumelia

- istoricii au observat că valoarea practică a promisiunilor era nulă, pentru că tratatul era contrabalansat de acordurile mediteraneene- momentul 1887: apogeul sistemului de alianţe bismarckian- Germania avea

tratat de alianţă defensivă cu AU (1879) şi cu România (1883) vs Rusia promisiunea unui ajutor de la Italia în caz de atac francez promisiunea de neutralitate a Rusiei prin acordurile mediteraneene GB era asociată indirect obiectivelor politicii bismarckiene, izolarea Franţei – succes; conservarea neutralităţii Rusiei – succes precar, nimeni nu credea în neutralitatea promisă de Rusia în caz de conflict franco-german

Dar prin acest sistem, Bismarck împiedică un tratat de alianţă Franţa – Rusia- vara 1887, criză în relaţiile AU-Rusia datorită aducerii lui Ferdinand de Saxa-Coburg pe tronul Bulgariei

Bismarck sare în sprijinul AU- sfârşitul lui 1887: GB, AU şi Italia au dat un avertisment IO: să nu înstrăineze suveranitatea sa asupra Bulgariei în beneficiul Rusiei; ele promiteau ajutor Turciei în rezistenţa faţă de Rusia- Rusia e obligată să abandoneze politica sa în Bulgaria- alte evenimente ce afectează sistemul de alianţe bismarckian, mai ales Tratatul de Reasigurare- 1889, Bismarck anunţă că vrea să menţină Tratatul de Reasigurare; ţarul acceptă reînnoirea lui

Rusia spera ca prin intermediul Germaniei să oprească expansiunea AU în Balcani- chiar dacă sistemul de alianţe bismarckian a mers greoi, Bismarck a reuşit să amâne prăbuşirea lui cât a fost cancelarPolitica externă- 1871, Rusia denunţă Tratatul de la ……………. şi Tratatul de neutralitate a Mării Negre; îşi sporeşte spaţiul de manevră în Marea Neagră şi SE Europei + creşte prestigiul ei în rândul popoarelor din Balcani - 1875 – redeschiderea problemei orientale prin răscoala din Bosnia – Herţegovina; situaţia internaţională e modificată şi societate balcanică a suferit transformări importante

57

- pe fondul modernizării şi dezvoltării societăţii balcanice s-au manifestat la poporele din Balcani curente politice şi ideologice ce amestecau diferite idei şi concepţii (eg: romantism naţional, panslavism – liberalism democratic, radicalism revoluţionar, socialism utopic), toate subsumate ideii de emancipare naţională- în rândurile liderilor politici balcanici apar o serie de soluţii pentru rezolvarea Problemei Orientale: de la confederaţie balcanică, bazată pe principiul de naţionalitate, la soluţia diplomatică a intervenţiei concertului european, la soluţia radicală a unei revoluţii sociale şi naţionale- teritoriul Bosniei – Herţegovinei – stare continuă de agitaţie şi nemulţumire, datorită

taxelor pentru populaţie crizei meseriaşilor din oraşe clivajelor confesionale (musulmani şi enclave de ortodocşi şi catolici)

- nemulţumirile populaţiei cresc după 1851: delegaţii – cereri de ajutor către Serbia sau Muntenegru, creşterea activităţii haiducilor- guvernul sârb: rol major în menţinerea unei situaţii de revolă în cele două provincii; la Belgrad exista un Comitet cu rol de a pregăti insurecţia celor 2 provincii împotriva IO- activitate politică şi militară la Belgrad: guvernul şi organizarea sârbă + lideri ce proiectau un stat mare al slavilor de S în Balcani (Muntenegru, Bosnia Herţegovina, Bulgaria)*ex: Organizaţia Tineretului Sârb – mai multe proiecte de insurecţie pentru a extinde ramificaţii şi în Muntenegru, Serbia- în Bosnia şi Herţegovina se intensifică pregătirile pentru o insurecţie generală (de care ştiu şi conducătorii Muntenegrului)- călătoria lui Franz Josef I în Dalmaţia (1875) de-a lungul frontierei celor două provincii: încurajează revolta populaţiei locale, lăsând să se înţeleagă că AU dorea Herţegovina- iulie 1875, începe insurecţia în Herţegovina, apoi se extinde în Bosnia şi creşte în amploare- prin 1876: 15.000 revoluţionari ce înfruntau armata otomană dublă- insurecţia Herţegovinei e ajutată de Muntenegru: dă ajutor militar, îi oferă teritoriul său

îi ajută să alcătuiască un front continuu, să dea un caracter unitar şi organizat revoluţiei- Bosnia – la revoltă participă doar sârbii; Herţegovina – participă şi ortodocşii şi catolicii- grupările musulmane din Bosnia de NE şi centru sunt în afara insurecţiei- 2 centre în Bosnia: N şi SV- în Herţegovina, răsculaţii controlează căile de comunicaţii, eliberează localităţile, îi izolează pe turci în fortificaţii

N – susţinut direct de Serbia; sediul Comitetului de Coordonare a Insurecţiei – iarna 1875, decide alcătuirea unui Guvern Provizoriu şi cere puterilor europene sprijin

- al treilea front de revoltă: Bulgaria pregătită de emigraţia bulgară de pe teritoriul României 1875 – emigraţia alege noul Comitet Central Revoluţionar Bulgar, condus de Hristo Botev, ce hotărăşte începerea revoltei pregătirea nu a atras susţinerea populaţiei şi s-a limitat la un număr de lideri ce au declarat o mişcare în toamna 1875 în regiunea Stara Zagora pentru că nu s-a generalizat, s-a hotărât ca în 1876 să înceapă simultan în 4 regiuni din Bulgaria; primăvara 1876: zona Plovdiv – înăbuşită de turci, masacraţi 30.000 bulgari

concluzie: atrocităţile otomane din Bulgaria şi Bosnia – Herţegovina determină intrarea în război a Muntenegrului şi Serbiei (toamna 1876) vs Turcia- dar raportul de forţe erainegal – e necesară intervenţia marilor puteri- readucerea pe scena politicii europene a Chestiunii Orientale- cea mai interesată în problemă e Rusia – are motivul şi prilejul de a relua politica sa tradiţională spre Balcani după reculul datorat Războiului Crimeii- în cercurile politice ruse: 2 orientări faţă de participarea Rusiei la această criză balcanică

58

1. cancelarul Gorceakov – ajutor pentru populaţia creştină din Balcani, de comun acord cu celelalte puteri europene; tabăra diplomatică2. Ignatiev, ambasadorul rus la Constantinopol şi cercurile panslaviste: politică independentă, unilaterală a Rusiei în Balcani, pentru a provoca o mişcare a lumii slave de aici şi a instala dominaţia Rusiei în Balcani- din toamna 1876, diplomaţia rusă se concentrează asupra Balcanilor datorită înfrângerilor creştinilor, atrocităţilor otomanilor, presiunilor internaţionale

Gorceakov anunţă puterile europene că dacă nu se pun de acord asupra unui proces de reforme în IO în favoarea creştinilor, Rusia va interveni singură în sprijinul lor poziţia nu convenea AU, ce avea propriile interese în Balcani şi dorea să blocheze dezvoltarea mişcărilor slave în Balcani poziţia GB – asemenea AU: vroia securitate pentru căile de comunicare cu India şi pentru strâmtori dar opinia publică şi clasa politică britanică nu aveau o poziţie unitară în politică (liberalii vs conservatorii)

- nov 1876, amplificarea crizei: Rusia face publică intenţia de a interveni armat dacă puterile nu se decid să oblige IO la reforme pentru creştini- pentru a salva in extremis pacea în Orient, la propunerea GB: decembrie 1876 – Conferinţa ambasadorilor marilor puteri la Constantinopol

rolul de a impune Turciei un program de reforme pentru creştini chiar dacă a existat un plan de autonomie pentru Bosnia – Herţegovina, Conferinţa nu are concluzii ferme pentru că sultanul foloseşte politica faptului împlinit, promulgând Constituţia din decembrie 1876 – Constituţia regimului Junilor Turci (elemente conservatoare şi liberale!)

- marile puteri nu reuşesc să cadă de acord asupra unei presiuni colective vs Turcia cale liberă pentru intervenţia militară a Rusiei

- înainte de a se angaja militar, Rusia a negociat cu AU împărţirea sferelor de influenţă în Balcani: Acordurile de la Reichstadt (1876) şi Budapesta (ianuarie 1877)

AU promite neutralitate, chiar binevoitoare şi obţine în schimb promisiunea anexării Bosniei şi Herţegovinei Rusia se angaja să poarte operaţiunile militare doar în E peninsulei

- ultimă încercare de a opri Rusia: primăvara 1877 – Protocolul de la Londra – cer Turciei reforme pentru creştinii din IO, dar Turcia refuzăconcluzie: eşecul Conferinţei ambasadorilor şi Protocolului de la Londra deschid calea războiului ruso-turc (1877-1878)mmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmm

CURS 12 Bocşan- bilanţul crizei orientale

favorabil mai ales pentru AU – câştigă poziţia dominantă în V Peninsulei Balcanice GB – primeşte spre administrare Cipru, prin acordul din 4 iunie 1878, dar nu a putut evita anumite pierderi teritoriale pentru IO; în schimb încheie o alianţă defensivă cu IO pentru protejarea Turciei Asiatice Rusia nu obţinuse rezultatele pe care le dorea însă a contribuit la slăbirea IO; câştigă prestigiu în Balcani; a trebuit însă să renunţe la statul Bulgariei Mari ce era văzută ca un cap de pod al Rusiei în Peninsula Balcanică, o zonă de influenţă şi avanpost pentru controlul strâmtorilor

- Rusia a avut ca nemulţumire şi chiar a reproşat GB şi Germaniei că au făcut posibilă coaliţia europeană împotriva sa

după 1878, Germania a trecut hotărât de partea AU determinând Rusia să renunţe la proiectul Bulgariei Mari

Raporturile dintre balcanici între federalizare şi criză (1878-1914)- mai 1871, pacea de la Frankfurt – consecinţă: modificarea sistemului relaţiilor internaţionale; se impune hegemonia Germaniei şi urmează o etapă de expansiune a Europei spre alte continente

GB are tot mai puţine interese pe continent şi tot mai multe interese coloniale

59

AU intră în sistemul de alianţe bismarckian la 1871, Rusia scapă de constrângerile Păcii de la Paris – devine din nou o Mare Putere Bismarck îşi poate iniţia construirea sistemului

Politica externă a României- după venirea la putere a PNL – “marea guvernare liberală” (1876 - 1888) – câteva probleme pentru România pe plan internaţional- problema Dunării şi cea a războiului comercial cu AU – datorită interdicţiei exportului de animale şi produse agricole spre AU- AU a reuşit să atragă de partea ei Marile Puteri, în frunte cu Franţa în problema Dunării; prin proiectul Barer (?), Franţa mergea pe mâna Vienei pentru a crea o Comisie permanentă sub preşedenţia AU- 1882-1883, România e în impas internaţional; moment dificil ce o determină să acţioneze împotriva intereselor sale naţionale – a optat pentru alianţa cu Puterile Centrale; aderarea la Tripla Alianţă era susţinută de gruparea junimistă ce era aliata PNL la guvernare; practic, alianţa a fost realizată cu concursul lui PPCarp ce era ministrul ambasador al României la Viena- aderare în etape

negocieri la Berlin şi la Viena IC Brătianu a respins câteva clauze umilitoare ce încercau să impună României un statut identic cu cel al Serbiei; 1882 – Serbia a aderat la Tripla Alianţă acceptând angajamente ce i-au limitat suzeranitatea

- 1883, România semnează tratatul cu AU, tratat la care aderă şi Germania; astfel s-a desăvârşit izolarea Rusiei- în trecut, unii au criticat tratatul pentru că intrarea în Tripla Alianţă = abandonarea intereselor românilor ardeleni

doctrina de politică externă: din interiorul Triplei Alianţe România poate veni mai uşor în sprijinul românilor ardeleni pe canalul Berlin – Viena – Budapesta

- semnificaţii ale aderării României la Tripla Alianţă garanţia de securitate împotriva pericolului expansiunii ruse spre Balcani perioadă de stabilitate pe plan intern – e posibilă dezvoltarea economică şi consolidarea instituţională până la începutul secolului XX România devine un actor important al politicii europene; şi-a arogat şi dreptul de a avea o linie politică mai liberă decât angajamentele asumate cu Tripla Alianţă; rolul important al României în politica balcanică

- perioadă de crize succesive în Balcani- sf sec XIX – înc sec XX – în sistemul relaţiilor internaţionale de pe continent s-au produs schimbări interesante odată cu intrarea în scenă a unor noi state cu pretenţii la colonii: SUA, Japonia şi Germania- concurenţa SUA şi Japonia a fost de natură să adâncească clivajele dintre puteri; a dus la o nouă regrupare de forţe- printre transformările importante se numără şi războiul ruso-japonez de la începutul sec XX; care a pus capăt rivalităţii anglo-ruse, dominantă în sec XIX- expansiunea germană în Orientul Apropiat a dus la creşterea influenţei Germaniei în IO; a stimulat şi ea apropierea Rusiei de Anglia- în aceste condiţii asistăm la o apropiere clară între politic externă engleză şi franceză ce a dus la tratatul din 1904; 1907 – tratatul ruso-englez

baza politică şi militară împotriva Puterilor Centrale- în interiorul Triplei Alianţe au loc evoluţii interesante, mai ales datorită politicii italiene care face eforturi să se apropie de Franţa, încheind disputele pe problemele coloniale sau comerciale; acordul din 1902 – Franţa şi Italia – interpretat ca o primă fisură în sistemul Triplei Alianţe Dar Italia nu a părăsit Tripla Alianţă ci rămâne în alianţă din cauza diferendelor în problemele

60

balcanice cu AU – aşa că pentru a stăvili orice progres al AU în Balcani Italia preferă să rămână în Tripla Alianţă- politica mai liberă a Italiei i-a înrăutăţit relaţiile cu Viena şi Berlinul – mai ales în perioada crizei marocane

totuşi, AU şi Germania fac eforturi să menţină Italia în Tripla Alianţă- înc sec XX – creşte influenţa Germaniei în Balcani; asociată cu AU Germania penetrează economic şi politic cele mai importante state din Balcani- o nouă orientare în politica Germaniei: spre deosebire de politica echilibrată a lui Bismarck, noul cancelar al Germaniei (von Bulow) susţine influenţa AU în SE ca vârf al expansiunii germane- expansiunea AU – dorea să ajungă către Marea Egee prin Salonic; să obţină chiar controlul în Mediterană

în prima fază s-a concentrat pe Serbia – a captat şi interesele slavilor de sud DAR stătea în calea expansiunii AU spre Balcani- în paralel cu încercarea de a amplifica expansiunea şi dominaţia în Balcani, diplomaţia vieneză a luptat împotriva formării unui mare stat slav în Balcani şi a încercat să obţină avantaje economice pentru AU în zonă- 1902 – moment de destindere

criza ce ameninţa să ducă la un război a determinat AU şi Rusia să semneze acordul de la Murszeg – moment rapid uitat, pentru că presiunile AU au dus la încheierea acordului dintre Bulgaria şi Serbia (succes diplomatic rusesc) – influenţa Rusiei a crescut în Bulgaria şi Serbia

- context: toţi au luptat pentru menţinerea status quo; şi politica externă a României e urmat o direcţie balcanică

scop pt România: obţinerea unor compensaţii teritoriale sau de altă natură în cazul unor schimbări teritoriale importante în Balcani

- această “direcţie spre sud” a politicii externe a României a fost sprijinită de AU ce spera să realizeze o Antantă între Sofia şi Bucureşti, pentru a bloca posibilitatea creării blocului balcanic sub influenţa Rusiei (tradiţia politică rusă: dorea statele balcanice sub influenţa ei);

prin orientarea spre S a României AU spera să abată România de la orientarea ce o dorea întreaga naţiune română: provinciile româneşti din AU

- acest proiect se loveşte însă de un obstacol: diferendul teritorial România – Bulgaria asupra Dobrogei; Viena e obligată să decidă pe cine susţine- alt moment interesant ce scoate în evidenţă slăbiciunile Triplei Alianţe şi noile tendinţe din Balcani e reprezentat de criza bosniacă

demonstraţie de forţă a Puterilor Centrale provocată de activizarea politicii balcanice a Vienei şi Rusiei – Rusia avea nevoie de un succes pe plan extern după eşecul din războiul cu Japonia aduce în atenţia Puterilor problema strâmtorilor – Rusia se baza pe susţinerea Angliei

- Rusia e de acord cu anexarea Bosniei şi Herţegovinei în 1908 în schimbul modificării regimului Strâmtorilor cum vrea ea- Rusia şi AU sunt active în Balcani – status quo-ul e în pericol; Marile Puteri şi statele din Balcani nu vor astfel de modificări- Viena a mizat pe susţinerea Bulgariei – încearcă să o atragă în planurile sale împotriva Serbiei; anexarea Bosniei şi Herţegovinei în 1908 – simultan cu declaraţia de independenţă a Bulgariei – nu a fost o simplă coincidenţă- această “agresivitate” a politicii AU nu a fost împărtăşită întru totul de Germania, care îşi vedea periclitată influenţa în IO- Germania întreprinde manevre la Constantinopol pentru un aranjament convenabil cu Bulgaria şi AU; proiectul Vienei de a atrage Sofia de partea sa a eşuat – Rusia a recâştigat terenul ce îl pierduse la Sofia- la rândul ei, Serbia, susţinută direct de Rusia, nu a recunoscut anexarea Bosniei şi Herţegovinei, cerând compensaţii şi a declanşat un conflict deschis cu AU

61

- România a dus o politică proprie în timpul acestei crize – scop: menţinerea status quo-ului s-a împotrivit destrămării Serbiei considerată esenţială pentru echilibrul din SE Europei

poziţie diferită de AU în conflictul Serbia – AU- nu e o nouă politică externă a României, dar e diferită de cea a Triplei Alianţe; susţine consecvent menţinerea status quo-ului şi a echilibrului în Balcani- criza bosniacă s-a rezolvat în favoarea Puterilor Centrale prin capitularea Rusiei şi Serbiei- această criză a scos la iveală fisurile ce existau în blocul Triplei Alianţe şi a fost de natură să provoace anumite agitaţii în statele mici din Balcani şi chiar la nivelul Marilor Puteri

ex: Italia s-a apropiat de Rusia – au semnat acordul din 1909 prin care susţin menţinerea status quo-ului în Balcani; pas mai departe spre desprinderea Italiei de Tripla Alianţă- cea mai importantă consecinţă: apropierea statelor balcanice

un rol major a jucat şi diplomaţia rusă slăbiciunile clare ale IO au determinat Bulgaria şi Serbia să repună problema emancipării conaţionalilor şi a unificării acestora, mai mult chiar, Serbia a urmărit formarea unui bloc al statelor balcanice, ce să fie contrapus expansiunii AU în Balcani alianţa balcanică se încheie în martie 1912, susţinută direct şi de Rusia – apoi, evenimentele se

vor derula rapid- tratatul greco-bulgar şi bulgaro-muntenegrean se încheie în mai 1912 – război vs IO, ce pierde- după primul război balcanic asistăm la începutul emancipării micilor state din Balcani de sub tutela Marilor Puteri- România rămâne în Tripla Alianţă în acest context, deşi nu au lipsit ofertele din partea Rusiei; dar, în timpul crizei balcanice din 1912-1913, România şi-a asumat o mai mare libertate de manevră în SE vis-à-vis de politica Triplei Alianţe; nu va părăsi însă Tripla Alianţă sperând ca aceasta să o ajute în politica balcanică- în primul război balcanic România a rămas neutră, dar a pretins compensaţii în cazul unor modificări teritoriale în Balcani- conferinţa de la Londra din decembrie 1912 – a consemnat victoria diplomatică a micilor state din Balcani; lasă încheierea tratatului şi trasarea frontierelor în sarcina forţelor beligerante

neînţelegeri şi pretenţii exagerate ale Serbiei şi Greciei – vor face imposibilă alianţa balcanică prima nemulţumită e Bulgaria ce a părăsit alianţa balcanică şi se alătură AU

- Tripla Alianţă tot încerca să aducă pe aceeaşi linie Bulgaria şi România; dilema Vienei: pe care să o susţină? lasă astfel o mai mare libertate de manevră a Antantei spre România- atât Antanta cât şi Tripla Alianţă doreau să câştige cele două puteri

însă neînţelegerile României şi Bulgariei pentru Dobrogea – 1913, Conferinţa internaţională de la St.Petersburg acordă Silistra României

- certurile dintre aliaţii balcanici – vara 1913, alianţă între Serbia şi Grecia ce declară război Bulgariei- vara 1913, AU a susţinut o Bulgarie puternică pentru a crea o contrapondere la politica Serbiei; România a decis să intre în al doilea război balcanic- iulie 1913, România declară război Bulgariei şi începe operaţiunile militare împotriva acesteia; această decizie a României a înrăutăţit relaţiile ei cu AU dar nu a însemnat ieşirea României din Tripla Alianţă cum s-a spus, ci a însemnat o mai mare libertate de manevră a României pe plan internaţional

dovada: 1913, România a reînnoit tratatul cu Tripla Alianţă- această politică “mai independentă” a României a fost susţinută de Germania şi Italia, ce au considerat că e mult mai utilă alianţa României în contextul dezordinii din Balcani şi mai alex în contextul eforturilor făcute de Antantă pentru a atrage România- înfrângerea Bulgariei şi pacea de la Bucureşti din august 1913 – pace încheiată rapid de micile state pentru a evita amestecul Marilor Puteri; sfârşitul ultimei crize orientale înainte de primul război mondial

62

războiul pe care această criză îl amână şi îl anunţă, ilustrând divergenţele mari dintre puteri; Balcanii sunt zona care a oferit ocazia declanşării

- raporturile dintre balcanici – între criză şi solidaritate, după 1878 dominate de mişcările de emanciparer ale popoarelor de sub dominaţia otomană, dar şi de afirmarea programelor naţionale ale tinerelor state din Balcani, ce încearcă să îşi extindă influenţa şi chiar teritoriile după Congresul de la Berlin, mai rămân Macedonia şi Albania sub suzeranitatea otomană Bosnia, Herţegovina şi sandjakul Novi Passat (?) au trecut după Berlin sub administraţia AU

- unul din focarele permanente de conflict şi criză e Macedonia – avea aprox 65.000 km pătraţi, aprox 2 milioane locuitori

locuită de bulgari, macedoneni, turci, greci, sârbi, albanezi, vlahi, evrei poziţie strategică şi era revendicată de Serbia, Bulgaria, Grecia

- înainte de 1872, când s-a creat exarhatul bulgar, influenţa Greciei a dominat în Macedonia, dar după 1872 influenţa s-a diminuat şi a crescut influenţa bulgară, susţinută de biserica naţională, de exarhat- criza orientală: 1875-1878 – a avut ecouri importante în Macedonia, provocând mişcări de eliberare între 1876-1880- alt focar de conflicte ce a generat dispute între statele balcanice şi a fost teatrul mişcărilor a fost Albania- albanezii de aici formau o naţiune ce vorbeau aceeaşi limbă; împărţiţi în 2 mari grupuri

gegi toscii

împărţiţi în 3 mari religii: musulmani, ortodocşi, catolici- majoritatea erau gegii – în zona muntoasă din nord; organizare tribală; erau conservatori, trai izolat, fără contacte cu lumea exterioară- toscii erau agricultori; locuiau în sud şi aveau mai multe contacte cu exteriorul- după ocuparea Albaniei de turci, majoritatea populaţiei au devenit musulmani

70% musulmani – poziţiile cele mai puternice în ţară 20% ortodocşi – în sud, sub influenţa culturii greceşti şi a patriarhiei ecumenice 10% catolici – pe coasta nordică – legături cu Austria şi Italia

- trecerea la islamism s-a făcut după modelul din Bosnia şi Herţegovina aristocraţia funciară devine musulmană pentru a menţine poziţiile privilegiate ţărănimea – devin şi ei musulmani

- albanezii = “cei mai buni şi mai loiali soţi ai IO”; puţin receptivi la reforme; preferă organizarea tribală; au furnizat IO mulţi viziri şi importante forţe militare- până la sfârşitul secolului XIX nu au existat pe teritoriul Albaniei bazele pentru dezvoltarea unei conştiinţe

societatea albaneză era una patriarhală; mici comunităţi rurale, şcoli puţine – limba de predare era turca sau greaca; slabe mijloace de comunicare cu restul populaţiei- spre deosebire de alte naţiuni unde religia a fost un factor unificator, aici a fost unul de dezbinare

singurul liant era limba DAR nu se preda în şcoli, nu avea un alfabet propriu- iată motivele care au explicat unicitatea mişcării naţionale albaneze şi întârzierea faţă de restul ţărilor din Balcani

nu se manifestă decât în 1878, când Albania a fost ameninţată de vecini cu ocupaţia- până în 1912, mişcarea naţională albaneză nu a dorit destrămarea IO, nici nu a susţinut existenţa unui stat naţional independent- în faţa ameninţărilor vecinilor (mai ales sârbii, grecii, bulgarii) au preferat autonomia în IO – garanţie pentru securitatea naţiunii- tratatul de la San Stefano – împarte teritoriul albanez între Bulgaria şi Muntenegru, ţări ortodoxe; reacţia albanezilor a fost să se salveze de vecini şi nu de turci

63

- prima formă de manifestare organizată a luptei de emancipare a albanezilor a fost programul naţional de câştigare a autonomiei albaneze

odată cu crearea Ligii Albaneze (de la Przren) – înfiinţată în vara 1878; reunea Comitetele albaneze din regiunea Kosovo, pentru a protesta împotriva tratatului de la San Stefano

- participă la organizarea ei tot felul de notabili locali, moşieri, conservatori – eg: Abdul Prasheri- 15 iulie 1878 – au adresat Marilor Puteri un memorandum în care cer integritatea IO şi autonomia Albaniei în cadrul IO; e pentru prima oară când problema albaneză e adusă de albanezi în faţa unui for internaţional: Congresul de la Berlin- activat prin comitete locale pe sol albanez, dar a fost lipsită de unitate fiind împărţită între aripa de N şi cea de S- prima etapă a mişcării naţionale – au protestat împotriva împărţirii Albaniei între vecini şi susţin integritatea IO- teritoriile albaneze rămân intacte după Berlin, din cauza divergenţelor dintre Puteri; important e că Europa a luat cunoştinţă de existenţa unei noi probleme în Balcani- toamna 1878, conducătorii Ligii Albaneze sub conducerea lui Abdul Prasheri au adoptat programul Unirii celor 4 villaet-uri de albanezi, într-o unitate administrativă autonomă, cu funcţionari albanezi şi limba oficială albaneză DAR sultanul refuză cererea albanezilor- acţiunea Ligii Albaneze nu a fost unitară

aripa de nord – pentru unitate teritorială şi integritate aripa sudică – a cooperat cu guvernul otoman şi a preluat funcţii în administraţia locală

- aripa de nord – condusă de Abdul Prasheri – a deţinut conducerea - toamna 1880 – sciziune între 2 grupări: una care susţinea autonomia în cadrul IO şi una care susţinea reforme în IO DAR în 1881, gruparea care susţinea autonomia în cadrul IO a fost lichidată de sultan- provincia Kosovo şi Albania de sud sunt ocupate iar de turci- asistăm şi la o renaştere culturală

rol major: migraţia albaneză stabilită în Balcani şi alte ţări din Europa, Africa de Nord, SUA; au fondat societăţi culturale şi politice în ultimele două decenii ale sec XIX: aici s-a născut alfabetul albanez, limba literară şi ideea de autonomie şi independenţă societăţi la Constantinopol – Societatea albaneză de litere – condusă de Abdul Prasheri – a întocmit alfabetul; se mută la Bucureşti din 1884 – editate abecedare, gazete, cărţi; şi emigraţia bulgară şi sârbă s-a stabilit tot la Bucureşti dintre coloniile albaneze, cea mai importantă a fost în Italia – scriitori de excepţie italo-albanezi, societăţi culturale, congrese, o revistă, Universitatea din Napoli avea catedră de albaneză

- în ultimele două decenii ale sec XIX – creşte influenţa AU şi Italiei în teritoriul albanez; politica AU s-a folosit de fonduri, de dreptul de protecţie al catolicilor albanezi pentru a îşi impune dominaţia în teritoriu- sf sec XIX – înc sec XX – Italia ameninţa serios poziţia AU, DAR Italia şi AU au încheiat în primii ani ai sec XX un acord prin care se menţinea echilibrul în expansiunea în Albania- pe lângă pretenţiile Marilor Puteri, teritoriul Albaniei era disputat şi de vecinii din Balcani

erau teritorii legate de IO – exista o comunitate de interes – cercuri de interes locale + IO apar şi conflicte între albanezi – vecini, ale căror programe naţionale vizau bucăţi din teritoriul albanez; 1896, şefii mişcării albaneze înaintează o petiţie Porţii – au repetat cererile autonomiste anterioare; cer formarea unei noi unităţi administrative în cadrul IO (mai mult decât cele 4 villaete unite – vor teritorii din Grecia, Macedonia, Serbia) pentru a forma o Albanie Mare; aceste cereri sunt adresate guvernului otoman şi guvernului englez

- la sf sec XIX – au loc mai multe insurecţii împotriva guvernului de la Constantinopol sau împotriva ţărilor învecinate (Muntenegru, Macedonia etc)

64

- la înc sec XX – mişcarea naţională albaneză se afirmă; ideea autonomiei Albaniei în IO sau chiar independenţa – susţinute fie de AU, fie de Italia; încep să prindă roade în Albania de Sud (regiune mai dezvoltată din punct de vedere economic şi cultural) + în coloniile albaneze din Europa- Kosovo şi Albania Centrală – se dorea menţinerea structurii existente- Albania de Nord – domina organizaţia tribală; s-a mers până la jumătatea drumului: cer autonomie bazată pe cutume şi instituţii patriarhalemmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmm

CURS 13; BocşanBosnia şi Herţegovina- după Congresul de la Berlin, Bosnia şi Herţegovina se află sub administraţia AU – consecinţe externe şi interne1. pov extern – provoacă nelinişti pentru Serbia2. pov intern – noua ocupaţie a dus la o solidarizare până la alianţă a creştinilor şi musulmanilor împotriva AU- centrul rezistenţei faţă de AU: populaţia musulmană, care se simţea ameninţată din punct de vedere religios şi cultural

musulmanii susţinuţi de sârbii creştini s-au opus intrării trupelor AU în Bosnia şi Herţegovina – rezistenţele au ajuns să ia chiar forme organizate; se ajunge la conflicte militare ce sunt încheiate în octombrie 1878, odată cu înfrângerea localnicilor

- noua stăpânire nu a putut să rezolve problemele fundamentale ale Bosniei şi Herţegovinei: agrară şi naţională a menţinut vechea legislaţie otomană şi regimul fiscal abuziv – insurecţii; cea mai amplă: 1822, când a ajuns la apoegu în ianuarie-februarie; învinsă în aprilie

alt motiv de conflicte – 1885: unificarea Bulgariei – divergenţe între Marile Puteri, dar şi între statele balcanice- consecinţa tragică a fost: războiul sârbo-bulgar – ce a fost provocat de prinţul Milan al Serbiei, pentru că încerca să împiedice unificarea Bulgariei

Serbia e învinsă – urmări şi pentru politica externă a Greciei, care a fost pe punctul de a intra în război, dar a fost oprită de Anglia

- ultimele 2 decenii, sec XIX: mărul discordiei dintre statele balcanice e provincia Macedonia- problema macedoneană avea 2 componente1. maturizarea mişcării de emancipare naţională a locuitorilor Macedoniei2. extern – disputa statelor balcanice vecine pentru a anexa teritorii cât mai mari din Macedonia şi interesele divergente ale Marilor Puteri faţă de aceasta- provincie periferică a IO, Macedonia a fost supusă influenţelor externe, ciocnindu-se aici interesele AU şi Rusiei, care până la urmă au ajuns la compromisul din 1897, pentru menţinerea status quo-ului în Balcani- divergenţele AU şi IŢ ameninţau şi Serbia, care oscila în această perioadă din punct de vedere extern între un program maximal (vizând unificarea tuturor slavilor de sud) şi unul mai restrâns (dobândirea unor teritorii din Balcani)- această dilemă – tranşată la începutul sec XX – după anexarea Bosniei şi Herţegovinei e AU – care a impus Serbiei orientarea politică extrenă spre S, în interiorul Balcanilor - în paralel cu interesele expansioniste ale Serbiei, după 1878, şi Bulgaria a urmărit anexarea Macedoniei şi dobândirea frontierelor obţinute la San Stefano (ar fi devenit cel mai puternic stat din Balcani)- a treia ţară balcanică interesată de Macedonia:Grecia – frontiere după eliberarea Epirului şi Thessaliei în vecinătatea Macedoniei; poziţia geografică a Greciei a pus în faţa guvernanţilor o dilemă din punct de vedere al orientării politicii externe

expansiune în spatele ţărilor balcanice SAU expansiune spre insulele din Mediterana Orientală şi insulele Asiei Mici

- politica externă greacă: interes tot mai mare pentru bucăţi din teritoriul Macedoniei

65

- în Macedonia s-a dezvoltat o mişcare autohtonă de emancipare naţională, care urmărea să excludă influenţele externe şi să elibereze Macedonia prin forţe proprii

o mişcare separatistă, ce viza independenţa şi constituirea statului Macedonia- în competiţia Bulgaria – Grecia – Serbia pentru teritoriile din Macedonia au fost angajate instituţiile ecleziastice, culturale şi societăţile naţionale din cele trei ţări- foarte activ: exarhatul bulgar – purtătorul ideii naţionale bulgare; autorizat de autorităţile otomane să organizeze viaţa bisericească şi culturală din provincie

beneficiind de acest privilegiu, Bulgaria a dus o campanie de propagandă pentru difuzarea limbii, culturii, ideii naţionale bulgare în Macedonia în slujba acestei propagande sociale, culturale, naţionale – şcoli organizate cu sprijinul guvernului bulgar; foarte multe la sfârşitul sec XIX

- la rândul ei, Grecia duce o propagandă susţinută de patriarhatul ortodox şi de societăţile culturale organizate de burghezia de origine greacă din oraşele macedoniene

a creat societăţi culturale şi multe şcoli (nu chiar cât cele bulgare)- propaganda sârbă – a folosit mai ales sistemul şcolar creat în vechea Serbie, Kosovo şi Macedonia de NV

sistem şcolar susţinut de mitropolitul Serbiei, Mihailo şi de o serie de societăţi culturale şi de consulatele Serbiei organizate la Salonic, Pristina şi alte regiuni

avantaj pentru Serbia: prin ocuparea scaunelor episcopale de la Skopje şi Przren de episcopi sârbi

treptat, propaganda sârbă în Macedonia e preluată de guvernul sârb, de instituţii ale statului, primind un caracter oficial – prin mişcarea macedoniştilor, ilustrată de comitetul macedonean, aflat sub influenţa Serbiei, ce susţine separatismul acestei provincii

- din anii ’70 ai sec XIX, mişcarea de emancipare din Macedonia s-a deplasat din domeniul cultural în cel politic, deşi continuă tentativele de separare a Bisericii macedoniene de patriarhia ecumenică şi de exarhatul bulgar- ultimul deceniu al sec XIX – s-a încercat separarea episcopiei de Ohrida de exarhatul bulgar

nemulţumiri faţă de ingerinţele statului bulgar în cultură şi învăţământ- mişcarea primeşte o componentă politică clară în 1893: Organizaţia Revoluţionară Secretă din Macedonia, care mai târziu ia numele de Organizaţia Interioară Macedoneană – se delimita astfel de Comitetul Suprem Bulgar, creat la Sofia în 1895 şi aflat sub influenţa Bulgariei- Organizaţia Interioară Macedoneană a avut un rol important în mişcarea de emancipare a macedonenilor, asumându-şi misiunea de a organiza insurecţia în provincie în numele sloganului “Macedonia, macedonenilor”; program: autonomie şi individualitatea statului macedonean şi intrare în federaţia balcanică

ultimul deceniu: primeşte o componentă paramilitară şi se fac pregătiri- a doua organizaţie politică macedoneană: Comitetul Suprem Bulgar - organizat de emigraţia macedoneană din Bulgaria, ce s-a aflat sub influenţa şi controlul autorităţilor statului bulgar- rivalitatea dintre cele 2 organizaţii din punct de vedere al finalităţii autonomiei Macedoniei

OIM – înţelege autonomia ca o expresie a individualităţii sale naţionale CSB – susţine autonomia ca o etapă pe calea încorporării Macedoniei la Bulgaria; a creat detaşamente militare, introduse în Macedonia cu misiuni de diversiune şi propagandă, în timp ce pe litoralul Mării Egee au fost create detaşamente greceşti, care operau cu aceeaşi misiune

Creta- la finalul sec XIX: revolte – din Armenia până în Creta şi Macedonia- Creta – stare de revoltă continuă; răscoale în 1886, 1889-1890, 1894, represaliile din 1895 au cauzat insurecţia din 1896- pericolul unui război oriental a determinat intervenţia Marilor Puteri, care au proclamat autonomia Cretei sub protecţia Europei

66

- insurecţia din Creta a declanşat şi explozia naţionalismului grec, ce a dus la războiul dintre Grecia şi Turcia din 1896, stopat prin intervenţia Marilor Puteri, ce l-au desemnat pe regele George al Greciei drept guvernator al insulei Creta- tulburările şi convulsiile din interiorul peninsulei au condus din anii ’80 spre o idee ce îşi face tot mai mult drum: cea a alianţei unor state balcanice pentru a contracara influenţele Marilor Puteri- din anii 1890-1891 – s-au elaborat planuri în acest sens

1897, s-a semnat acordul dintre Serbia şi Bulgaria, prin care s-a proclamat menţinerea status quo-ului în Macedonia

- după 1890, Grecia s-a pronunţat pentru o politică de cooperare în Balcani – începe o serie de negocieri în acest sens- din păcate, naţionalismele izbucnesc în toate statele balcanice: eşec al acordurilor încheiate; eşecuri ce au făcut imposibilă soluţionarea chestiunii balcanice în criza orientală din 1897- la începutul sec XX, peninsula Balcanică a devenit teatrul conflictelor de interese ale Marilor Puteri şi ale tinerelor state balcanice- la înc sec XX, s-a produs o regrupare de forţe a Marilor Puteri: s-a cristalizat Antanta – s-a modificat şi politica balcanică a puterilor- înfrângerea Rusiei în războiul cu Japonia şi izbucnirea revoluţiei din 1905 în Rusia – au dislocat echilibrul existent până atunco între IŢ şi AU în Balcani – avantaj pentru AU- Germania dezvoltă planuri în Orient, traversând Balcanii şi mărindu-şi influenţa în Turcia- Italia concurează tot mai mult AU în Balcani- GB – urmăreşte să creeze avantaje şi să câştige influenţă în rândul statelor balcanice- concurenţa Marilor Puteri din punct de vedere politic şi economic – în condicţiile în care statele balcanice trec printr-o perioadă de ascensiune şi dezvoltare pe toate planurile, dezvoltare ce favorizează programele lor naţionale şi expansioniste- la începutul sec XX – chestiunea sârbă – fază activă, ca o problemă importantă a Balcanilor şi Europei Centrale: a condus la antagonisme cu AU şi cu IO- IO – trece printr-o criză profundă; exploatând această situaţie, statele balcanice au urmărit consecvent emanciparea de sub dominaţia otomană şi desăvârşirea unităţilor naţionale + extinderea teritoriilor lor- activizarea problemei sârbe devine tot mai mult o problemă iugoslavă, ce viza unificarea slavilor de sud; a provocat reacţia AU, care s-a opus sistematic acestui proces de unificare a slavilor, implicit opunându-se emancipării politicii externe a Serbiei- AU – puternică amprentă asupra politicii din Balcani; stăpânea Bosnia şi Herţegovina; în expansiunea ei spre Balcani trebuia să dizloce opoziţia Serbiei, care constituia un baraj natural în calea expansiunii AU spre Salonic – Viena încearcă să limiteze politica iugoslavă la o dimensiune strict locală, balcanică şi să împiedice formarea unor mari alianţe ale statelor balcanice împotriva IO- în politica ei de rezistenţă împotriva expansiunii AU Serbia miza pe sprijinul Rusiei şi pe solidaritatea slavilor din Balcani

însă ea se afla în sfera de influenţă AU şi în afara sferei de influenţă a Rusiei era improprie speranţa că IŢ va rezolva problema

- în aceste condiţii, Rusia – tendinţa de a realiza o alianţă a statelor balcanice împotriva otomanilor; alianţa să fie şi un obstacol împotriva expansiunii AU spre interiorul provinciei- AU a folosit toate mijloacele diplomatice pentru a bloca formarea alianţei statelor mici din Balcani- din 1903, politica externă a Serbiei avea un caracter ofensiv

caută ajutor printre statele din Balcani negocieri în 1904 - 1905 cu Bulgaria, Muntenegru susţine o politică împotriva IO în Macedonia

67

- din punct de vedere intern – divergenţe şi conflicte între ortodocşi – catolici – musulmani – aceste divergenţe au fost depăşite în teritoriile sud-slave (mai ales sârbi vs croaţi); încercări de cooperare între popoarele iugoslave, care se orientează spre o mişcare pan-iugoslavă, cu ecouri puternice în Bosnia şi Herţegovina - în 1904 s-a creat o societate “sudul slav” - care ralia tineretul favorabil unificării slavilor de sud; ea s-a manifestat la nivelul opiniei publice prin organizarea manifestărilor culturale, naţionale; rol important: Belgradul – la începutul sec XX- problema macedoneană revine la începutul sec XX în atenţia statelor balcanice şi a Marilor Puteri

iniţiativa declanşării unei insurecţii în Macedonia este preluată de cercurile vîrhoviste – aflate sub influenţa Bulgariei, ce spera ca prin declanşarea unei insurecţii în Macedonia să provoace intervenţia externă a statului bulgar pentru anexarea Macedoniei

- vara 1903, insurecţie – proclamarea unei republici macedoneene, centru: Kruşevo (?); lider: un socialist

“insurecţia de la Ilindem” – e înfrântă, fiind lipsită de sprijinul statului bulgar; în lipsa susţinerii internaţionale a fost lichidată consecinţă: înţelegerea IŢ – AU din toamna 1903 – cele două ţări au impus un program de reforme menite să vină în sprijinul populaţiei locale; a început să fie implicat programul de reforme, dar e întrerupt de revoluţia “junilor turci” eşecul acestei insurecţii – consecinţe pentru OIM – în 1904, sciziune gravă în

a.aripa de stânga – propune descentralizarea mişcării şi pregătirea unei insurecţii generaleb. aripa de dreapata – susţine centralizarea mişcării şi declanşarea unor acţiuni individuale pentru a provoca intervenţia externă în Macedonia; susţinută de Bulgaria- conflicte grave între cele două “aripi” – chiar asasinate printre militanţii macedoneeni – provocate şi alimentate de influenţe externe tot mai puternice în rândurile mişcării de emancipare a Macedoniei- Bulgaria a fost cea mai activă în organizarea unor detaşamente militare şi le-au trimis pe teritoriul Macedoniei- ciocnirile dintre detaşamentele greceşti şi cele bulgare au generat tensiuni în raporturile Bulgaria – Grecia; detaşamentele sârbe au fost organizate de la Belgrad, prin intermediul unor organizaţii patriotice, cum a fost Apărarea Sârbă- detaşamantele sârbe s-au ciocnit cu cele bulgare, iscând tensiuni între Serbia şi Bulgaria- 1907 – detaşamentele

120 bulgăreşti 80 greceşti 30 sârbe 8 vlahe

- 1905, IO a recunoscut comunitatea bisericească şi şcolară vlahă; a dus la ruperea relaţiilor diplomatice Grecia – România- tot mai mult, statele balcanice au ajuns să înţeleagă faptul că normalizarea relaţiilor Bulgaria – Serbia e esenţială pentru emanciparea peninsulei; de aceasta depinde soluţionarea problemelor balcanice de naţiunile din peninsulă- la începutul sec XX, Serbia (presată de AU şi lipsită de sprijinul IŢ) caută o apropiere de Bulgaria- Bulgaria – guvernul a abandonat politica pro-vieneză şi Sofia încearcă să găsească soluţii pentru a rezista presiunii Vienei, apropiere între Bulgaria şi Serbia prin care cele 2 ţări au ajuns la un compromis în problema macedoneanăînainte:

Bulgaria susţinea autonomia Macedoniei pentru a o anexa

68

Serbia susţinerea împărţirea sferelor de influenţă în Macedonia, vizând anexarea provinciei Kosovo

apoi: Bulgaria a recunoscut interesele Serbiei în Kosovo Serbia a recunoscut autonomia Macedoniei, cu condiţia ca sârbii şi bulgarii să aibă aceleaşi drepturi

- ca urmare a acestui compromis, în 1904: tratate între Serbia şi Bulgaria1. tratat politic secret de alianţă

cele două ţări îşi garantau reciproc securitatea şi integritatea şi promiteau ajutor în cazuş în care una din Marile Puteri dorea să aneze teritorii balcanice

2. tratat public cu caracter economic şi juridic- în paralel, Serbia a început negocieri şi cu Muntenegru, în vederea încheierii unei alianţe, după o scurtă perioadă de rivalitate dintre dinastia sârbă şi dinastia muntenegreană- Muntenegru a dezvoltat o puternică activitate antiotomană în regiunile învecinate cu Herţegovina şi Albania de Nord- negocierile încep din 1903; 1904 se ajunge la rezultate concrete; susţinând apărarea comună în caz de pericol extern, DAR negocierile s-au prelungit fără încheierea unor angajamente contractuale; a rămas doar o înţelegere principială- Grecia nu a intrat în negocierile dintre Serbia şi Bulgaria pentru că nu era de acord cu autonomia Macedoniei; era în relaţii proaste cu Bulgaria, iar cu România rupsese relaţiile diplomatice- emanciparea Balcanilor intră într-o fază nouă, procesul derulându-se inegal, cu oscilaţii şi lent

procesul a avut o fază de ascensiune în 1903-1906 întrerupere: 1907-1911 a explodat în ajunul războielor balcanice

- creşte presiunea Marilor Puteri – dublu efect1. a provocat apropierea dintre statele balcanice în faţa pericolului extern2. a accelerat concurenţa dintre statele balcanice pentru a se impune în faţa celorlalte- după ce a atins apogeul în 1906, procesul de apropiere din Balcani – criză: din 1907, ca urmare a divergenţelor dintre statele balcanice, divergenţe ce pun capăt acordului sârbo-bulgar şi au provocat în 1907 scurtul război dintre Serbia şi Bulgaria- raporturile Serbia – Muntenegru – 1908: conflicte diplomatice- populaţia din Macedonia a întâmpinat cu mare entuziasm revoluţia “junilor turci” şi restaurarea Constituţiei din 1876; organizaţiile macedonene de toate orientările au salutat noua ordine constituţională şi au constituit organizaţii politice naţionale şi regale, atât sub influenţă bulgară cât şi sub influenţă sârbă sau greacă- perioada Constituţională până în 1910 – când regimul junilor turci, cu tendinţele sale autoritare şi de islamizare – a interzis organizaţiile politice ale naţionalităţilor din Turcia- AU reactivează politica sa la începutul sec XX asupra Balcanilor, manifestându-se în 3 direcţii

plan economic comunicaţii plan politic

- presiunea AU e vizibilă în cazul Serbiei, în războiul vamal ce îl declanşează AU vs Serbia şi prin anexarea Bosniei şi Herţegovinei în 1908- 1878, Bosnia şi Herţegovina – sub administraţia AU; 1908 – unilateral, AU le anexează – o nouă criză balcanică şi europeană- prin această anexare, Viena a vrut consolidarea poziţiei în Balcani şi să blocheze mişcarea paniugoslavă din jurul Serbiei

rezistenţă politică a Serbiei, care a afişat o politică de rezistenţă, reclamând compensaţii teritoriale, ceea ce a fost respins de diplomaţia austriacă

69

- susţinută de Puterile Centrale AU respinge pretenţiile teritoriale sârbe; Serbia a luat măsuri de înarmare, declarând oficial că e gata să reziste militar în faţa pretenţiilor AU: s-a ajuns la un conflict deschis ce ameninţa să declare un război- anexarea Bosniei – urmată de o serie de conflicte între

IO – AU, Bulgaria – IO – soluţionate în 1909 şi ca urmare a medierii Rusiei în favoarea Bulgariei; 1908, Bulgaria şi-a proclamat independenţa

Serbia – AU (cel mai evident!) – s-a prelungit, ca urmare a presiunilor diplomatice făcute de AU la Belgrad pentru a recunoaşte anexarea Bosniei şi Herţegovinei- în faţa războiului, Serbia a cerut arbitraj şi intervenţia Marilor Puteri- 1909 – Germania a intervenit în sprijinul AU şi a dat un ultimatum Rusiei să facă presiuni la Belgrad, ca Serbia să recunoască anexarea Bosniei şi Herţegovinei- “criza bosniacă” – eveniment ce a marcat clar raportul dintre Marile Puteri şi dintre statele balcanice

a agravat dezacordurile Antantă – Tripla Alianţă a evidenţiat interesul Triplei Alianţe pentru Balcani a provocat Rusia a demonstrat faptul că Balcanii sunt un nod de contradicţii, în care se întâlneau interesele Antantei cu cele ale Triplei Alianţe consecinţe pentru statele balcanice, mai ales pentru Serbia

- presiunea AU şi Germaniei – a provocat apropierea statelor balcanice; se ajunge la alianţa din 1912- politica externă: Serbia trece la o politică ofensivă, afisând tot mai evident intenţia de unificare a slavilor de sud; propaganda ideii iugoslave – printr-o serie de asociaţii naţinale (ex: Unire sau Moarte a provocat atentatul de la Sarajevo împotriva lui Franz Ferdinand)- celălat nod de contradicţii: Albania – unde succesul revoluţiei “junilor turci” a generat speranţe, mai ales pentru că albanezii au jucat un rol important în această revoluţie- programul politic al junilor turci a fost primit bine de albanezi – în teritoriul albanez încep să se constituie asociaţii naţionale- în Parlamentul turc sunt aleşi 26 albanezi – creşte încrederea populaţiei din Albania în noul regim- după anexarea Bosniei şi Herţegovinei, pierderea formală a Bulgariei, regimul junilor turci – schimbă politica: măsuri represive împotriva albanezilor – interzice asociaţiile naţionale albaneze; centrul de rezistenţă: Kosovo- încercarea guvernului turc de a înăbuşi rezistenţa – eşec; 1910- 1911, IO şi-a modificat iar poziţia, acceptând şcolile albaneze şi organizaţiile naţionale ale albanezilor- mişcarea de emancipare albaneză nu a reuşit să realizeze o conducere unitară, iar înfrângerea albanezilor în alegerile din 1911 pentru Parlamentul turc a dus la ruptura albanezilor cu regimul IO- până în 1912 Albania s-a ridicat la luptă împotriva IO, dar liderii albanezi nu au căzut de acord asupra obiectivelor mişcării- majoritatea albanezilor vor autonomia Albaniei şi administraţie naţională- toamna 1912, guvernul de la Constantinopol a acceptat cererile albaneze, dar încep războaiele balcanice- la începutul războaielor balcanice Albania a susţinut autonomia, dar pe măsură ce aliaţii balcanici aveau succes Albania reclamă independenţa, alăturându-se celorlalte state ce vor destrămarea IO- 28 nov 1912 – o Adunare naţională formată din 83 de delegaţi a proclamat independenţa Albaniei şi a desemnat preşedinte pe Kemal Ismail – acest act de autodeterminare ar fi rămas fără rezultat, dacă nu interveneau Marile Puteri, mai ales că Serbia, Grecia, Bulgaria doreau bucăţi din teritoriul Albaniei

70

- Conferinţa de la Londra, decembrie 1912 – la cererea Italiei şi AU – Marile Puteri acceptă şi recunosc independenţa Albaniei

1913 – ia naştere şi ultimul stat balcanic, Albania; Marile Puteri i-au stabilit graniţele, forma de guvernământ monarhică şi propun un domnitor

- Ismail Kemal a condus mai mult de un guvern provizoriu dar din cauza divizării forţelor interne în 1913 e nevoie de o comisie naţională pentru a coordona activitatea administraţiei interne în Albania- 1914, Comisia a redactat Constituţia potrivit căreia Albania devenea un principat suveran cu neutralitate garantată de Marile Puteri ce au desemnat un domnitor: un ofiţer german ce vine în 1914 în Albania; după 6 luni a părăsit ţaa fără să se mai întoarcă

formarea unui guvern stabil şi trasarea clară a frontierelor se va rezolva doar după primul război mondial

- îndepărtarea IO din Europa şi eliberarea ultimelor teritorii a fost posibilă doar prin acţiunea convergentă a tuturor forţelor balcanice- 1912 – sfârşitul alianţei balcanice, cu ajutorul Rusiei şi implicit al Antantei; statele balcanice s-au înţeles să ducă un război ofensiv vs IO, iar protecţia Rusiei le era necesară ca o contrapondere la încercările AU de a sparge blocul balcanic- iniţiativa alianţei balcanice a pornit din Serbia, interesată să realizeze un bloc al balcanicilor vs AU şi pentru a evita alianţa Bulgariei cu AU- negocierile pentru alianţă încep în 1909, continuă în 1910; favorizate în 1911 de declaraţia de război a Italiei vs IO

războiul Italia – Turcia din 1911 a deschis criza orientală, a izolat politic Turcia, favorizând negocierile sârbo-bulgare, care s-au definitivat în martie 1912 prin tratatul de alianţă sârbo-bulgar

- a doua fază a alianţei: acordurile Bulgaria, Grecia, Muntenegru – mai şi septembrie 1912 sunt puse bazele Alianţei Balcanice prin care statele din Balcani şi-au reunit potenţialul militar şi economic pentru a înfrânge şi scoate din Europa Turcia

- pacea de la Bucureşti, 1913 – pace a “ţărilor mici”, ce s-au eliberat de sub tutela Marilor Puteri; preambulul atentatului din 1914 de la Sarajevo - IWW

71