Europa Centrală - o identitate istorică?

Se spune că nu există o regiune a continentului nostru, care să poată fi atât de greu de definit din punct de vedere al coordonatelor geografice, politice, culturale sau civilizaţionale.

Deşi statele Europei Centrale au adoptat un model occidental în privinţa organizării politice, economice şi sociale, deşi popoarele central-europene au aparţinut de la începutul istoriei lor medievale creştinităţii latine, ele au dezvoltat în lunga lor istorie, forme şi instituţii diferite de cele ale Occidentului, ceea ce le-a conturat o identitate aparte.

Vom încerca, prin urmare, înainte de a reconstitui drumul statelor Europei Centrale şi de Est spre Uniunea Europeană să definim spaţiul şi mai ales conceptul de Europa Centrală în secolul XIX-XX.O asemenea dezbate a fost punctată mult în mediile politice, universitare, mai ales după începutul anilor ‘80, ca urmare a unui eseu realizat de către filozoful şi eseistul (scriitorul) ceh Milan Kundera Ce este Europa?

Dezbaterile s-au structurat în jurul întrebărilor: în ce măsură se poate vorbi de o entitate geoculturală şi geopolitică numită Europa Centrală; dacă există o Europă Centrală diferită de cea de Est, dar şi de cea din Vest; care erau caracteristicile sale; ce anume o deosebeşte pentru a fi diferită de celelalte; cine sunt cei care se declară central-europeni şi ce-i diferenţiază de ceilalţi din Est sau Vest.

Pentru a răspunde la aceste întrebări este firesc să facem o scurtă incursiune în istoria conceptului, a definirii Europei Centrale.

Majoritatea istoricilor sunt de acord că momentul care marchează începutul unui proces de conturare a fizionomiei moderne a Europei Centrale, atât din punct de vedere a chestiunilor de ordin politic şi geopolitic, cât, mai ales, din punct de vedere al identităţilor sale politice şi culturale, a fost Congresul de la Viena din 1815.

Viena 1815 este importantă în economia cristalizării identităţii politice şi culturale a Europei Centrale moderne mai ales datorită aspectelor legate de efectele de scurtă durată a ideilor Revoluţiei franceze, a căror vector de expansiune l-au constituit Războaiele Napoleniene.

Victoria de la Jena şi desfiinţarea Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană au avut un dublu efect: pe deoparte, au generat naşterea naţionalismului german pe fondul curentului romantic, pe de altă parte au eliminat structura sclerozată a imperiului medieval german, deschizând calea unei reformulări politice, moderne a lumii germane, sub forma Confederaţiei Rinului (varianta napoleniană) şi a Confederaţiei germanilor (în varianta puterilor învingătoare) impusă prin prevederile Congresului de la Viena.

Astfel, Viena 1815 înseamnă ieşirea din structurile politice şi culturale ale pre-modernităţii, cu formulele sale inovatoare. Secolul al XIX-lea va genera astfel

3

construirea unei identităţi aparte a spaţiului central-european, singularizându-l între celelalte arii geopolitice şi geoculturale ale Europei.

Principala dimensiune a naşteri identităţii central-europene va fi chestiunea germană.

Aşa cum se ştie, timp de mai multe secole, din perioada timpurie a Evului Mediu până în epoca de apogeu a modernităţii, germanii au trăit împărţişi politic în mai multe state, într-unele fiind etnia întemeietoare şi dominantă numeric, într-altele fiind o minoritate cu rol politic variabil. Apariţia naţionalismului de factură modernă, la începutul secolului al XIX-lea a deschis problema unităţii lumii germane într-o politică integrală sau parţială, generând conflicte, la început regionale, mai apoi mondiale. Aspiraţiile naţionaliste germane au cuprins în raza lor de acţiune întregul spaţiu central-european, oferind pentru prima dată o viziune coerentă, integrală şi integrată a spaţiului central-european. Interesant, naţionalismul german modern a lansat marele conflict german, între cele două mari familii germane: Hohenzolernii şi Habsburgii.

Napoleon a desfiinţat Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană. A creat Confederaţia Rhinului. Habsburgii încetau de a mai fi împăraţi ai Germaniei, ei deveneau doar împăraţi ai Austriei, este adevărat cel mai puternic stat german. Confederaţia Rhinului nu a rezistat Congresului de la Viena, dar în mare ce s-a numit Confederaţia germană era tributară tot celei napoleniene. Încă, în Europa Centrală şi Prusia şi Austria aveau puteri egale.

Războaiele cu Napoleon, înfrângerile la Jena şi Austerlitz, au grăbit naşterea naţiunii germane, fondată în plan filozofic de Herder, Hegel, Fichte, care promovau ideea creării unui stat german. Aici însă, în ideea de stat german, cele două state, Austria şi Prusia, se diferenţiau: Prusia avea o viziune etnică: un stat, un popor, o limbă. Austria promova ideea unui stat pluricultural, plurietnic sudat prin legitimitatea unei Case Domnitoare.

Dar dacă naţionalismul german care propunea crearea unui stat german a provocat şi naţionalismul central-european, apărut sub influenţă şi ca reacţie la cel german.

Se conturează astfel spaţiul Central - European cuprins între Franţa (graniţa de Vest) Rusia în Est şi Turcia în Sud, un spaţiu cuprins în aria de dominaţie austro-prusacă.

Cele două soluţii s-au confruntat la 1848-1849: un stat etnic german sau imperiu de 70 de milioane. Dar nu s-a reuşit.

Artizanul german va fi Otto von Bismark, primul ministru al Prusiei, el a reuşit să-i unifice pentru prima dată pe germani, în mai multe etape: mai întâi aliindu-se cu Austria a obligat Danemarca să renunţe la Schleswig, Holstein şi Lanenberg (1864); 1866, printr-o victorie la Könniggratz (Sadova) asupra Austriei, a scos-o pe aceasta din Confederaţia Germană. S-a creat Confederaţia Germană a Nordului (din 18 state) sub hegemonia Prusiei.

În 1870-1871, în urma unui război cu Franţa, victorios la Sedan, Bismark a obligat şi statele din Sud să se unifice cu Prusia, a mai ataşat încă două provincii

4

Alsacia şi Lorena. Austria, exclusă, s-a aliat cu ungurii şi a creat Austro-Ungaria, cu două naţiuni dominante. Dar, după modelul ungurilor şi celelalte naţiuni din Austro-Ungaria şi-au creat programe naţionale, mărind astfel amplitudinea forţelor centrifuge.

Deci avem, în Europa Centrală două state: Germania şi Austro-Ungaria, care drept unitate, liant prezenţa elementului german, spaţiul Central-European definindu-se ca spaţiu, ca arie a supremaţiei culturale şi civilizaţionale germane, în opoziţie cu Occidentul anglo-francez şi orientul ruso-turc.

S-a mai adăugat un liant, ca un factor de unitate, elementul evreiesc (o etnie tolerată în zonă).

Germanii apăreau aici ca principalul element politic şi ca purtători ai civilizaţiei urbane. La 1848, Budapesta şi Praga erau oraşe majoritar germane. Ei sunt şi purtătorii marilor curente ale modernităţii: barocul, luminile, romantismul, paşoptismul dar mai ales naţionalismul.

Ideea de naţiune: - un trecut comun, o limbă, o viaţă spirituală, un suflet al fiecărei naţiuni aparţin lui Herder. El i-a învăţat pe central-europeni că sunt o naţiune. Astfel, dacă în Occident, orice individ care aderă la „plebiscitul de zi cu zi” ce afirmă existenţa unei naţiuni se poate considera parte a naţiunii respective, în spaţiul german şi central-european apartenenţa la o naţiune se dobândeşte prin naştere.

Ei dacă fiecare poate fi o naţiune, fiecare poate emite pretenţii la un stat naţional:

- în cazul germanilor s-au născut două direcţii: unii optau pentru o unificare cu Germania pentru a se salva din statutul de naţiune asediată, alţii pentru a-şi păstra rolul civilizator. (Un caz special l-au reprezentat evreii).Naţionalismul german a avut şi coordonată antisemită. Evreii trăiau mai ales în zona Polonia-Lituania. După împărţirea Poloniei, la începutul primului război mondial, în Reich-ul german erau 600000 de evrei iar în Austro-Ungaria 2,5 şi peste 6 milioane în Rusia (p 61-62...)

Pe fondul principiilor iluministe şi liberale au ajuns să domine viaţa culturală şi economică a oraşelor Europei Centrale.

Drama evreilor: s-au germanizat prin cultură dar germanii (sau maghiarii) nu-i recunoşteau ca germani sau maghiari, iar aceştia îi vedeau ca agenţii germanizării sau maghiarizării (mai ales acolo unde erau în minoritate).

În concluzie: sec. al XIX-lea a propus o viziune asupra Europei Centrale:- geografic: Franţa - Rusia - Turcia- cultural - proeminenţa culturii germane- politic - naşterea naţionalismului german (cu soluţia statutului) şi prin ricoşeu a naţionalismelor locale sau trezirea la istorie a naţiunilor fără istorie (cehi, slovaci, croaţi, sloveni, români, ruteni etc.)

Naţionalismul central-european, având la bază modelul herderian, în timp de 100 de ani, a parcurs potrivit cu Anthony Smit, trei etape:

5

- o primă perioadă, ceea proto - romantică, în care promotorii naţionalismului erau în principal preocupaţi de aspecte de natură culturală şi lingvistică a identităţii naţionale, cu accentul pus pe descoperirea şi eventual, inventarea unei istorii naţionale şi construcţia limbilor naţionale, cu un interes deosebit pentru folclor- a doua perioadă, a naţionalismului elitar, vizibil la 1848, când o mână de învăţaţi de extracţie nobiliară sau burgheză au preluat ideea de naţiune, transformând-o în program politic, fără un real spijin popular. Revoluţiile din 1848 din Europa Centrală au fost rezultatul agitaţiei unei elite intelectuale, urbane, marile mase au fost absente, iar dacă au participat au fost „manipulate”.- a treia fază, a fost a naţionalismului de masă, odată cu dezvoltarea economică din a doua jumătate a sec. XIX a avut loc o alfabetizare masificată care a dat acces marii mase la propaganda naţională.

Acest ultim stadiu a dus la o radicalizare a revendicărilor naţionale, împingând la apogeu disensiunile din Europa Centrală şi făcând aproape imposibilă reformarea Imperiului Habsburgic, în sensul unei monarhii constituţionale şi a unei egalităţi între naţiuni.

Primul război mondial şi dezvoltarea ulterioară a Europei Centrale aici trebuie căutată.

Dar până aici, la descompunerea Imperiului s-au născut numeroase proiecte de organizare a Europei Centrale.

Proiecte vizând organizarea Europei Centrale

Din încercările repetate de a găsi soluţii viabile atât pentru chestiunea germană, cât şi pentru cea a naţionalităţilor s-au născut o serie de proiecte ce vizau organizarea explicită sau implicită a spaţiului central european ca entitate aparte în peisajul geopolitic european. Reflectând asupra celor două chestiuni, învăţaţii secolului al XIX-lea s-au arătat preocupaţi de prezentul şi viitorul Europei Centrale, încercând să găsească formule de organizare a acesteia în vederea transformării sale într-un ansamblu coerent politic, economic şi militar, capabil să anuleye decalajul faţă de Occident şi să se apere eficient împotriva marilor puteri ale Orientului.

Înainte de a pătrunde în analiza acestor proiecte, este demn de menţionat faptul că ele apar, cele mai multe şi mai consistente dintre ele, în momentele de criză a structurilor politice centrel europene- în timpul şi imediat după războaiele napoleoniene, în timpul evenimentelor revoluţionare de la 1848-1849, în timpul crizelor repetate generate de unificarea „prin oţel şi sânge” a Germaniei sub leadership-ul Prusiei şi, în final, în perioada ce anunţa Primul Război Mondial şi în timpul acestuia. Considerăm fireşti aceste coincidenţe şi suprapuneri- orice teorie identitară stipulează importanţa pericolului extern în configurarea unei identităţi de grup, indiferent de dimensiunile grupului. Atunci când ideile şi armatele Revoluţiei Franceze au ameninţat structurile politice şi sociale ale Europei Centrale s-au născut atât patriotismul imperial, cât şi naţionalismul

6

german; pe bazele lor ideatice s-au aşezat ca liant sentimentul unei comunităţi de destin care a legat popoarele acestei arii unele de altele. Atunci când evenimentele revoluţionare de la 1848 puneau sub semnul întrebării supravieţuirea statului Habsburgilor şi instituţiile sociale şi politice tradiţionale, au apărut noi încercări de a găsi soluţii viabile chestiunilor aflate în dezbatere (unificarea germană, autonomia politică şi culturală a celorlalte naţiuni din Europa Centrală, modernizarea socială şi economică, constituţionalismul şi democraţia liberală) de o asemenea manieră, încât naţiunile Europei Centrale să formeze un tot unitar, bine închegat, funcţional şi eficient. Apropierea noilor grei ai primei conflagraţii mondiale şi, mai apoi, declanşarea sa au catalizat apariţia unor noi proiecte de cuprindere a spaţiului central european într-o formulă unitară, capabilă să facă acest ansamblu de naţiuni să funcţioneze coerent în vederea câştigării unui război purtat pe două fronturi, blestemul strategic din totdeauna al Europei Centrale.

Aşadar, primele tentative de gândire a spaţiului central european ca întreg s-au înregistrat în perioada de ceva mai mult de douăzeci de ani a războaielor napoleoniene, la cumpăna dintre veacurile al XVIII-lea şi XIX-lea. Autorii scrierilor ce puneau problema unificării acestui spaţiu au fost toţi tributari formulei Sfântului Imperiu, aflat în acel moment în curs de disoluţie. În favoarea acestei formule s-a argumentat atât raţional, în maniera secolului Luminilor, fie că e vorba aici de J. St. Putter şi şcoala sa, fie de Hegel şi cunoscutul său memoriu din 1802, intitulat „Constituţia Reich-ului”, cât şi de maniera sentimentală proprie curentului romantic ai cărui germeni înfloresc în această perioadă, printre cei mai reprezentativi autori numărându-se Novalis, Frederic Schegel cu ale sale „Conferinţe filozofice” (1804-1806), baronul de Hormayr, începând cu 1808. Dintre primii, aşa cum remarcam mai sus, se distinge marele Hegel, preocupat în memoriul său de chestiunea reorganizării Sfântului Imperiu de o asemenea manieră încât să depăşească slăbiciunile sale seculare, a căror analiză deschide memoriul. Eliminarea acestora, în viziunea hegeliană, se putea rezolva dotând imperiul cu un Parlament văzut ca instrument al unităţii, ca „maşină legislativă de tendinţă unificatoare”. Austria deţine în această formulă (iar Hegel nu este singurul de acord cu aceasta) locul preeminent în lumea germană şi în spaţiul central european, coroana imperială rămânând în posesia Casei de Habsburg, cu atât mai mult cu cât Prusia avusese în această perioadă (pre-1802) o atitudine considerată prea puţin germană; este evidentă însă motivaţia pentru care Austria este preferată Prusiei, Hegel considerând-o un garant al libertăţilor germane, aşa cum fuseseră aranjate încă de la 1648, fiind binecunoscută tendinţa prusiană de anulare a acestora în cazul unificării lumii germane sub bagheta sa. Fidel încă din acest moment acordării unui rol major în istorie statului în formula sa centralizată, Hegel înţelege spaţiul central european ca fiind congruent cu teritoriul Sfântului Imperiu, incluzând toate posesiunile Casei de Habsburg (deci şi Ungaria, care, istoric vorbind, nu făcuse niciodată parte din acesta), şi vede viitorul prin prisma acestei formule, sigur, cu condiţia reformării instituţiilor sale, a centralizării prin

7

intermediul coroanei şi a unui Parlament ca instrument al integrării într-un tot coerent a părţilor lumii germane şi non-germane a Europei Centrale.

Din partea curentului romantic, exemplele amintite mai sus sunt, poate, cele mai edificatoare. Frederic Schegel, în ale sale „Conferinţe filozofice”, creionează precis înţelesul romantic al acţiunii de restaurare a Sfântului Imperiu; el arată că, dacă naţiunile sunt importante şi necesare, tot atât de importantă şi necesară este ideea de unitate, iar meritul de căpătâi al acestei organizări de extrancţie medievală a fost tocmai capacitatea sa de a depăşi particularismul natural în direcţia concilierii sale cu unitatea universală; Sfântul Imperiu, prin instituţiile sale federale, a ştiut să dirijeze naţiunile constituente spre o experienţă comună. Această viziune, căreia îi vor rămâne tributare toate încercările de ordonare şi organizare a spaţiului central european viitoare, conţinea ideea înlocuirii egoismelor naţionale ce se prefigurau în spaţiul Europei Centrale cu ideea unui supra-stat, capabil să protejeze identitatea fiecărei naţiuni componente în parte, dar să le ofere o casă comună, prin intermediul unor formule federaliste de organizare politică. Nu este străină aici nici ideea trezirii şi dezvoltării unui patriotism ce transcende naţionalul, aşa cum răzbate din operele unui Novalis sau, mai ales, Hormayr- demersurile acestuia din urmă, fondator al Plutarh-ului austriac, începând din 1808, se consacră identificării şi dezvoltării unui spirit patriotic transnaţional austriac, aşezat pe fundamentul comunităţii de interese a naţiunilor monarhiei Habsburgilor şi dincolo de aceasta, liant al spaţiului danubian şi central european în general. În acest sens, în perioada de care vorbim, Austriei, apropiată de modelul federal al Sfântului Imperiu, la fel de diversă în interior ca şi acesta, i se conferă rolul de model de organizare al spaţiului central european, spre ea se îndreaptă speranţele celor mai mulţi germani dornici a restaura gloria de mult apusă a Sfântului Imperiu din vremea dinastiei de Hohenstauffen. Inclusiv autori prusieni, precum Koerner, Arndt, Kleist cu a sa Bătălia de la Arminius, se orientează spre Austria cu speranţa că aceasta va realiza unificarea lumii germane respectând libertăţile germane străvechi. Era firească această atitudine, ţinând cont că, în perioada de timp în care scriu aceşti gânditori, Austria era simbolul rezistenţei împotriva Imperiului Francez al lui Napoleon, apărătoarea vechii ordini germane şi a Vechiului Regim împotriva dominaţiei franceze şi a ideilor Revoluţiei Franceze.

Nimeni nu a întruchipat mai bine acest spirit decât Metternich, primul care a dat Europei Centrale o formă consistentă de organizare, conturându-i frontierele şi identitatea în zorii noii epoci a modernităţii. Prin viziunea sa, transpusă în realitate începând cu actele Congresul de la Viena (1815) ce marca înfrângerea Franţei napoleoniene şi triumful vechilor regimuri pe continentul european, prinţul de Metternich a fost primul a da o identitate aparte, modernă, Europei Centrale, s fost primul care i-a trasat frontierele, i-a dat o organizare integrată- oricât de relaxată ar părea aceasta- şi a stabilit cu limpezime coordonatele politicii central europene, atât în interiorul acestui spaţiu, cât şi în ceea ce priveşte relaţiile acestuia cu celelalte părţi ale continentului. Eşecul formulei metternich-iene a rezidat în

8

aşezarea acestui ansamblu politic pe fundamentul ideilor secolului Luminilor, al raţionalismului şi al conservatorismului monarhic, scăpându-i din vedere forţa naţionalismului romantic; aşezând, în spiritul secolului al XVIII-lea, raţiunea înaintea sentimentelor, construcţia metternich-iană va fi dezasamblată la 1848 tocmai de forţa imensă a acestor sentimente naţionale transformate în mişcare politică de către elitele intelectuale ale popoarelor monarhiei.

Este dificil a analiza sistemul construit de Mettercnich fără a lua în considerare influenţa covârşitoare pe care a avut-o asupra sa mentorul său, Frederic von Gentz. Acest funcţionar prusac, de formaţie kantiană, cu simpatii liberale, a devenit, sub influenţa lui Burke, unul dintre adversarii cei mai hotărâţi ai ideilor Revoluţiei Franceze. În cele două scrieri majore ale sale, Historisches Journal şi, mai ales, Originile şi caracterul războiului împotriva Revoluţiei (1801), el fundamentează teoretic principiul echilibrului european, destinat a gestiona funcţionarea ansamblului de state ale Europei, refuzând cele trei teze concurente ale momentului: cea franceză, ce viza crearea unui supra-stat (imperiu), cea a lui Fichte, vizând autarhia comercială a statelor europene şi cea a lui Kant, a instituirii unei jurisdicţii superioare la nivel continental. El demonstrează că Anglia era singura în măsură a deveni garanta unui veritabil echilibru între statele europene, deţinând mijloacele politice, economice şi militare pentru a impune acestora regulile jocului. În 1805, von Gentz definea principiul echilibrului ca „balanţă de putere”, ca „sistem stabilit între state existând unul lângă celălalt, sau având raporturi foarte strânse, prin care nici unul dintre ele nu poate atenta la independenţa sau la drepturile esenţiale ale altuia fără a se lovi de o rezistenţă efectivă, şi în consecinţă punându-se în pericol el însuşi”. El neagă principiul echilibrului de necesitatea existenţei unui centru al Europei puternic, capabil a ţine în balanţă Estul şi Vestul, arătând că războaiele revoluţiei şi imperiului s-au datorat slăbiciunii politice şi militare a lumii germane, incapabile a se apăra eficient împotriva vecinilor săi mai puternici din Occident şi Orient.

Aceleaşi sunt reperele gândirii politice a lui Metternich; aşişderi lui von Getz, ideea de naţiune şi naţionalismul sunt străine spiritului cosmopolit al lui Metternich; de asemenea, realismul său politic ia în considerare doar statele istorice ca actori ai politicii europene. Analizând şi interpretând experienţa războaielor contra revoluţiei şi imperiului, Metternich observa că statele europene au fost solidare în efortul lor de a-şi prezerva independenţa şi suveranitatea, şi notează formarea coaliţiilor succesive contra Franţei napoleoniene ca fiind o clară aplicare a principiului echilibrului european văzut ca balanţă de putere. Este limpede, aşa cum o arată Memoriile sale, că restabilirea raporturilor internaţionale pe baza principiului echilibrului dintre state nu putea fi posibilă fără a da o organizare coerentă spaţiului german şi central european; cu alte cuvinte, sistemul echilibrului european nu putea funcţiona fără un centru stabil, de neclintit, capabil a acţiona de sine stătător în politica europeană, de a constitui o stavilă eficientă atât împotriva Franţei, cât şi împotriva Rusiei. Din această logică se naşte primul

9

proiect de integrare a spaţiului central european într-o formulă coerentă, cu o identitate aparte în peisajul politic european.

Mai departe, eforturile prinţului de Metternich se canalizează în direcţia stabilirii coordonatelor acestei formule destinate a face din spaţiul central european o entitate funcţională. Nu puţine sunt piedicile în calea unui astfel de proiect, ele venind atât din exteriorul, cât şi din interiorul acestui spaţiu. În exterior, nici Rusia, nici Franţa şi, în mare măsură, nici Anglia nu doreau o Germanie şi o Austrie aduse sub acelaşi sceptru, fie el cel al Casei de Habsburg, fie cel al dinastiei Hohenzollern; un astfel de Sfânt Imperiu, revigorat şi modernizat, ar fi constituit un pericol la fel de mare pentru echilibru european de putere ca şi Imperiul lui Napoleon. Însuşi Metternich era conştient de acest fapt, ca atare, nici măcar el, un german, nu susţine, la Viena în 1815, restaurarea Imperiului Roman de Naţiune Germană. Din interior, dificultăţile sunt multiple: de o parte, germanii din Austria, Prusia şi celelalte state germane nu aveau o viziune comună asupra formulei unificatoare- nu o vor avea nici la 1848, aşa cum vom vedea mai jos; unii doreau restaurarea Imperiului, în vechea sa formă, alţii doreau reformat şi eficientizat; unii preamăreau virtuţile Austriei ca protectoare a diversităţii, alţii puneau preţ pe tendinţa unificatoare-uniformizatoare a Prusiei; în fine, unii doreau o federaţie de state (Staatenbund) alţii doreau doar un stat federal (Budesstaat). Pe de cealaltă parte, existau naţiunile istorice central europene care preferau formula austriacă, relaxată şi respectuoasă faţă de identitatea culturală şi chiar politică a popoarelor Casei de Habsburg, unei integrări într-un spaţiu central european general, în care micile naţiuni ar fi fost absorbite în masa germană majoritară. În plus, Metternich, aflat în slujba Casei de Habsburg, trebuia să conserve preeminenţa Austriei în lumea germană. Mitteleuropa prinţului de Metternich trebuia să conţină cont de toate aceste opinii divergente pentru a deveni o formulă funcţională, nu doar un proiect pe hârtie.

Opţiunile fundamentale ale lui Metternich se îndreaptă spre o structură federală, cuprinzând un spaţiu restrâns la Confederaţia germană, la peninsula italică şi, eventual, la cantoanelor elveţiene. Austria urma să deţină rolul de conducere şi control asupra scestui spaţiu. Fiindu-i străină ideea de naţiune, Metternich refuza ideea unei Italii naţionale sau a unei Germanii naţionale; el arăta că „naţiunea italiană” sau „poporul german” nu erau decât concepte abstracte, iar unirea tuturor lombarzilor, veneţienilor, toscanilor, napolitanilor, sicilienilor etc., respectiv a prusacilor, westphalienilor, saxonilor, bavarezilor etc., într-un singur stat de tip francez era irealizabilă şi utopică. Ceea ce avea nevoie spaţiul central european era o federaţie de state care să conserve identitatea fiecărui popor în parte, dar care să aibă suficientă coerenţă încât să exprime la nivel european o voinţă politică comună, o singură voce. Austria urma să devină garantul acestei organizări, dar nu singura; deşi mefient la adresa Prusiei şi a potenţialului revoluţionar al acţiunilor acesteia în spaţiul german, Metternich recunoştea necesitatea duetului austro-prusac în gestionarea chestiunilor central europene, fără de care centrul de greutate al Europei ar fi alunecat fie spre Vest, fie spre Est.

10

Confederaţia germanică de la 1815 a corespuns cel mai bine acestei viziuni, aşa cum nota Metternich în Memoriile sale.

Aşadar, Europa Centrală concepută de prinţul Metternich includea, aşa cum el însuşi declara în timpul războiului Crimeei ambasadorului Prusiei, „un ansamblu de 76 de milioane de locuitori, o masă compactă şi invincibilă, care putea deveni arbitrul Europei”. Acest ansamblu includea întregul spaţiu german, de la Rhin în Prusia Orientală, din Schleswig în Bavaria, întregul spaţiu multinaţional al Casei de Habsburg, din Tirol în Galiţia şi Bucovina, din Slovacia în Dalmaţia, înglobând şi posesiunile italiene ale Habsburgilor. În viziunea iniţială, cea din 1813, Metternich includea în acest ansamblu mitteleuropean întreaga Italie, cât şi cantoanele elveţiene; deşi rămase înafara construcţiei de la 1815, aceste teritorii erau, aşadar, considerate a face parte din Europa Centrală, cel puţin atât timp cât ele se găseau în orbita intereselor politice şi strategice ale Vienei.

Mitteleuropa metternich-iană este produsul gândirii şi experienţei politice a unui om de stat austriac; ca atare, Europa Centrală se constituia ca un ansamblu având ca nucleu Austria, înconjurat de teritoriile în care se exercitau interesele vitale, de mare putere, ale acesteia- lumea germană, peninsula italică şi, marginal, cantoanele elveţiene. Metternich refuza Mitteleuropei sale un rol major în Răsărit sau în Balcani; el se opune, atât la 1815 cât şi după aceea, oricărei politici destinate a aduce căştiguri teritoriale în Est- se opune transformării Dunării în fluviu integral austriac, se opune blocării Mării Negre în detrimentul Rusiei sau găsirii de debuşee pentru produsele austriece pe pieţele orientale. Orice acţiune, orice implicare a Austriei în Est era văzută ca o îndepărtare a acesteia de misiunea sa esenţială- adevăratul teren al politicii austriece era şi trebuia să rămână Europa Occidentală; Orientul era exclus din viziunea metternich-iană asupra rolului Austriei în Europa. Mitteleuropa lui Metternich trebuia să fie stavilă de neclintit atât împotriva ideilor subversive de egalitate, libertate şi naţionalitate venite din Occident, cât şi împotriva despotismului autocratic venit din Orient. Altfel spus, popoarele Europei Centrale, făcând parte dintr-un corp politic federal, aveau misiunea de a fi apărătoarele vechii ordini conservatoare, menţinând echilibrul între ideile revoluţionare occidentale şi sistemul autocratic oriental; departe de a fi o punte între Vest şi Est, Mitteleuropa prinţului de Metternich trebuia să fie un bastion al conservatorismului politic, un arbitru al Europei, o barieră în calea exceselor politice fie occidentale, fie orientale, un veritabil etalon al politically corectness-ului european al momentului.

Sistemul metternich-ian de organizare a spaţiului central european a rezistat, dincolo de toate adversităţile, atâta timp cât promotorul său s-a aflat în funcţie la Curtea Imperială de la Viena. A reuşit să supravieţuiască acţiunilor centrifuge ale Prusiei, aflată într-o cursă continuă de a detrona Austria din poziţia de protectoare a lumii germane şi de „primă vioară” a acesteia, acţiuni dintre care cea cu potenţialul cel mai devastator l-a avut înfiinţarea Zollverein-ului, a Uniunii Vamale a statelor germane, sub leadership-ul Prusiei, lăsând înafară Austria; a supravieţuit destrămării treptate a Sfintei Alianţe, acea formulă pentarhică ce se

11

constituia în garant al actelor Congresului de la Viena, printre care se afla inclus şi certificatul de naştere al Confederaţiei Germanice; a supravieţuit mişcărilor revoluţionare incipiente, manifestate sub forma organizaţiilor secrete de factură romantică şi a încercărilor timide ale acestora de răsturnare a ordinii existente. Mai mult decât atât, şi mult mai important, această concepţie asupra Mitteleuropei a supravieţuit în întreaga perioadă clasică, de la 1815 la 1945, şi poate fi regăsită, parţial sau total, în toate proiectele ce vor viza organizarea Europei Centrale într-un ansamblu funcţional de popoare sau state. Frontierele Mitteleuropei, stabilite de Metternich la Viena în 1815, vor rămâne chiar şi peste mai mult de uns secol şi jumătate, reperele nevăzute, dar mereu evocate şi conştientizate, ale spaţiului central european, elemente fundamentale ale identităţii de aria a Europei Centrale.

Deşi a reprezentat un hotărât pas înainte în configurarea spaţiului central european faţă de formula medievală a Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, Mitteleuropa metternich-iană rămânea tributară ideilor Vechiului Regim şi conceptului luminist de raţionalitate politică, ce lăsa înafară realitatea noilor sentimente naţionale ce se năşteau în zorii secolului al XIX-lea şi a modificărilor consistente de structură în spaţiul economic, social şi politic al Europei revoluţiei industriale. Prima concepţie cu adevărat modernă a Europei Centrale a venit ca încercare de a integra noile realităţi generate de naţionalism şi liberalism în formulele politice certificate de Congresul de la Viena; un impuls consistent în această direcţie l-au dat atât succesul Zollverein-ului, cât şi dezvoltarea economiei austriece în perioada Vormarz. Ca urmare, în închegarea unei noi viziuni asupra spaţiului central european, nu coordonatele politice au fost cele mai importante, ci cele economice. Frederic von List va fi exponentul acestor încercări de a face din Europa Centrală un mare spaţiu economic, capabil a contracara concurenţa britanică; aceste preocupări vor oferi o altă motivaţie concretă pentru dezvoltarea unei concepţii integrate asupra Europei Centrale, întărindu-i acesteia identitatea aparte între ariile geopolitice ale Europei.

Noul concept de Europă Centrală se năştea, astfel, în mediile liberale, unde formula metternich-iană se afla supusă unui adevărat tir al criticilor. Ea era considerată inadecvată datorită indiferenţei sale atât faţă de chestiunea germană, cât şi faţă de chestiunea naţionalităţilor; de asemenea, este criticată aservirea sa faţă de puterile reacţionare, în special faţă de Rusia, aceasta fiind vazută de liberali ca pericolul major pentru progresul ideilor constituţionale, cât şi pentru pacea europeană- de aici rolul Austriei şi al ţărilor germane în spaţiul oriental, promovat de liberali în dauna viziunii metternich-iene, de indiferenţă faţă de chestiunişe răsăritene. Teama de Rusia, „simpla aglomerare de hoarde barbare, care-şi datorează expansiunea şi grandoarea absolutismului ce se bazează pe o organizare militară extrem de extinsă” coagulează popoarele central europene într-o entitate coerentă, destinată a se opune cu succes oricărei agresiuni ruseşti. Proiectul lui Frederic List a fost primul din seria celor ce aveau să propună o astfel de concepţie asupra Europei Centrale.

12

List, partizan al teoriilor economice protecţioniste, ferm convins că spaţiul german avea nevoie de o politică protecţionistă, cel puţin temporar, pentru a face faţă concurenţei engleze şi pentru a-şi dezvolta propria capacitate industrială, considera toate acestea posibile doar cu condiţia organizării unui stat federal închizând în sine o uniune economică formată din statele Zollverein-ului, la care ar fi urmat să se adauge statele monarhiei Habsburgilor, plus micile naţiuni vecine spaţiului german- Danemarca, Belgia, Olanda şi Elveţia- aşadar, un spaţiu care să-şi asigure, prin intermediul Ungariei şi posesiunilor balcanice, rutele dunărene şi mediteraneene; mai mult decât atât, Ungaira era considerată de către autorul proiectului ca fiind cheia Turciei, Orientului Apropiat, a întregului Levant. El scria în 1842: „Germania posedă, prin ţările de la Dunărea de Jos şi de la Marea Neagră, un hinterland analog celui de care dispun Statele Unite în Vestul Îndepărtat”.

Mai departe, datorită considerentelor expuse mai sus, List milita pentru desfiinţarea barierelor vamale dintre Ungaria şi statele ereditare ale Coroanei Habsburgilor, şi intrarea întregului ansamblu de state ale Habsburgilor în Zollverein; preţuind patriotismul cavaleresc al maghiarilor, List întemeia viitoarea Mitteleuropă pe cooperarea germano-maghiară, prefigurând o soluţie pusă în practică, evident din raţiuni şi în forme diferite, pe o scară mai restrânsă, la 1867. Prin această cooperare germano-maghiară, List înţelegea a da ansamblului de popoare din spaţiul Europei Centrale leadership-ul de care aceasta avea nevoie, cât şi capacitatea de a face faţă cu succes competiţiei imperiilor ce existau în şi înafara Europei.

Oricât de modernă în concepţie Mitteleuropa lui List, ea rămânea oarecum dependentă de tradiţia imperială; List scria despre sine şi despre credinţele sale: „născut într-un oraş imperial, idealul meu democratic a fost hrănit de istorie, şi în fruntea republicilor mele se afla întotdeauna un împărat”. List este vag în nominalizarea potenţialului împărat: să fie el împăratul de la Viena? Sau coroana imperială să fie oferită regelui Prusiei? Sau nici unul dintre cei doi, ci întregul ansamblu, incluzând şi micile state vecine, să constituie un corp federal care să-şi aleagă propriul împărat, dinafara Caselor de Habsburg şi Hohenzollern? Răspunsul la aceste întrebări este neclar, în măsura în care însăşi traiectul concepţiei lui List asupra organizării spaţiului central european este ezitant. Iniţial, el se adresează curţii vieneze pentru sprijin în direcţia realizării proiectului său. Aici însă atmosfera este dezamăgitoare- maghiarii, văzuţi de List ca asbsolut necesari pentru succesul întreprinderii sale, sunt reticenţi. În ampla dezbatere lansată de presa maghiară asupra problemei integrării Ungariei în Zollverein, se detaşează broşura lui Kossuth Lajos (1842), „Ungarns Anschluss an der deutschen Zollverein”, în care demonstrează pericolele politice ale unei astfel de întreprinderi, precum şi potenţialul pierderii identităţii politice şi culturale a maghiarilor prin integrarea într-o formulă politico-economică dominată masiv de către germani. Marcat de lipsa de entuziasm din Imperiu, List se orientează spre Prusia ca posibil înfăptuitor al uniunii economice şi politice a spaţiului central european.

13

Indecisă este şi atitudinea sa vis-a-vis de Anglia. Deşi unul din motivele fundamentale expuse de List pentru a susţine un astfel de proiect unificator al spaţiului central european consta în necesitatea construirii unui vast spaţiu economic capabil a se opune concurenţei comerciale engleze, în 1846, spre sfârşitul vieţii sale, List se orientează spre Anglia, în memoriul său „Valoarea şi condiţia unei alianţe între Marea Britanie şi Germania”, memoriu prezentat prinţului Albert şi guvernului englez, ca potenţial aliat contra pericolelor venite din partea politicii agresive a Franţei şi Rusiei, eternii inamici ai lumii germane. Argumentaţia lui List în faţa englezilor era simplă: nu numai Rusia şi Franţa, dar şi Statele Unite ale Americii vor face tot posibilul pentru a contesta hegemonia mondială a Angliei; aceasta însă va putea rezista fără probleme dacă Germania, contând pe întregul ansamblu central european de 70-80 de milioane de locuitori, va fi aliată a Angliei. O astfel de idee, menită a lăsa Angliei supremaţia mondială şi Germaniei cea continentală, va apărea în numeroase momente de cumpănă viitoare, cel mai recent în timpul primilor ani ai celui de al doilea război mondial, când Hitler, după căderea Franţei, va propune o astfel de împărţire a sferelor de interese între Marea Britanie şi Germania nazistă.

Proiectul lui Frederic List, deşi lipsit de consecinţe directe în plan politic şi economic, în durată scurtă şi medie, a avut însă un ecou larg în spaţiul central european, în special în statele germane din Sud şi în Austria. În Staatlexikon-ul wurtenburghezilor Rotteck şi Welcher, Habsburgii erau somaţi să renunţe la alianţele lor tradiţionale cu puterile reacţionare, prin care Austria sacrifica interesele lumii germane şi se izola de viaţa populară germană, în vederea constituirii unui bloc federal capabil să apere Germania de marile puteri de la Vest şi Est; acelaşi Staatlexikon vedea în Anglia aliata naturală a Germaniei împotriva Franţei şi Rusiei şi considera achiziţionarea de către Austria a gurilor Dunării ca „o chestiune de importanţă mondială”. În 1842, Gustav Hoefken, unul din colaboratorii la crearea Staatlexikon-ului, este autorul broşurii „Der deutsche Zollverein in seiner Fortbildung”, în care susţine că ar fi fost de dorit o uniune vamală la nivel continental, care însă, datorită opoziţiei Franţei şi Rusiei, trebuie să se restrângă la Europa Centrală. Gustav Hoefken va urma să ajungă, în 1849, la Ministerul Comerţului, chemat de von Bruck, şi va juca un rol important în organizarea schimburilor comerciale din Europa Centrală. List avea, de asemenea, foarte bune raporturi cu Augsburger Allgemeine Zeitung şi cu Deutsche Vierteljahrsschrift, care îi reflecta şi îi apăra ideile. La fel face şi Moritz Mohl, care susţine interesele economice ale statelor din sudul Germaniei şi necesitatea unui Zollverein grupând statele germane, Austria cu toate posesiunile sale şi statele de la Marea Neagră, un spaţiu economic de 70 de milioane de locuitori, capabil a înlesni formarea „unei singure şi mari naţiuni”. Omul de stat suab P. Pfizer era şi el convins de misiunea germană a Austriei şi de necesitatea unei cooperări foarte strânse germano-maghiare împotriva slavilor; meditând pe marginea organizării Europei Centrale, Pfizer considera necesară o formulă mai consistentă, mai strânsă, în vederea apărării Europei de Mijloc împotriva Franţei şi

14

Rusiei. În concepţia sa, Prusia ar fi urmat să fie liderul noului ansamblu, dar nu putea fi neglijat potenţialul expansiv asigurat de Imperiul Habsburgilor; ca atare, Pfizer promova o dublă uniune: una restrânsă, grupând statele germane în jurul Prusiei, alta extinsă, de formă federală, incluzând ansamblul statelor monarhiei Habsburgilor şi statele de origine germanică, precum Olanda, Elveţia, Belgia şi Suedia. Toată această întreprindere ar fi urmat să beneficieze de susţinerea Angliei.

Aceste reflecţii pe marginea proiectului mitteleuropean al lui Frederic List, la cera le mai putem adăuga pe cele din Austria însăşi, precum cele aparţinând cavalerului von Andrian-Werburg, lui Franz Schuselka şi Karl Moering, demonstrează existenţa unor preocupări intense şi de largă respiraţie în perioada Vormarz pentru organizarea spaţiului central european. Ele au anumite trăsături comune: provin din spaţiul liberal, aduc critici sistemului şi concepţiei metternich-iene de Mitteleuropa, lărgesc spaţiul central european atât în vest, prin includerea Danemarcei, Elveţiei şi a Ţărilor de Jos, cât şi în Est, prin îngobarea statelor de la Marea Neagră şi au ca motivaţie construirea unui ansamblu coerent, puternic, capabil a se opune economic Marii Britanii şi militar unei potenţiale alianţe franco-ruse. Liberalii Vormarz-ului, mult mai conştienţi decât vechea generaţie de politicieni de importanţa dezvoltării economice în vederea asigurării puterii politice şi militare, presează contra politicii de echilibru a lui Metternich şi a non-achiziţiei de teritorii în Est, pledând pentru înscrierea lumii germane în competiţia pentru pieţele de desfacere din întregul Levant, înspre Orientul Apropiat şi Mijlociu, linie politică ce va fi adoptată de kaiser-ul Wilhelm al II-lea la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, având ca rezultat declanşarea primului război mondial. Limpede este, de asemenea, lipsa de coerenţă a gânditorilor Vormarz-ului în ceea ce priveşte formula practică de realizare a spaţiului mitteleuropean integrat şi, mai ales, în ceea ce priveşte leadership-ul acestuia- loialităţile se împart în majoritate între Austria şi Prusia, dar nu lipsesc păreri aparte, cum este cea oferită de Pfizer, a dublei uniuni şi a dualismului, atât în termeni de putere, cât şi în termeni naţionali. Această oscilaţie a loialităţilor în interiorul lumii germane, cât şi înafara sa, în spaţiul central european, vor fi cel mai bine surprinse de spectacolul Parlamentului de la Frankfurt, din timpul evenimentelor revoluţionare din anii 1848-1849, aşa cum vom vedea mai jos.

Rămânând la Frederic List, să încheiem arătând că proiectul acestuia punea pentru prima oară chestiunea Europei Centrale într-o lumină modernă, înglobând în sine concepţii de factură liberală şi naţională, îmbinate cu mai vechile soluţii federaliste şi imperiale; depăşind cadrul strict şi deja sclerozat al ideilor politice ale Vechiului Regim, List conferă Mitteleuropei nu numai forma de organizare, ci şi liantul intim pe care această organizare politică urma să se aşeze- comunitatea de interese de natură economică a popoarelor lumii central europene, laolaltă cu prefigurarea pericolului comun sub forma politiii agresive a Franţei şi Rusiei vis-s-vis de Europa Centrală.

15

Evoluţiile politice, economice, sociale şi culturale din perioada Vormarz prefigurau, încă de la începutul anilor ’40, criza sistemului metternich-ian, canalizând energiile unor gânditori germani, aşa cum am arătat mai sus, în direcţia reformulării relaţiilor din interiorul spaţiului central european în ideea racordării formulei existente încă de la 1815 la noile realităţi ale vremii. Mişcările revoluţionare de la 1848-1849 din acest spaţiu nu au fost decât rezultatul unei exasperări generale faţă de încăpăţânarea factorilor de decizie din Austria şi Germania de a nu lua în calcul schimbările petrecute pe la 1815 încoace şi de a refuza adaptarea sistemului politic existent la imperativele modernităţii.

Nu vom face aici un demers vizând analiza evenimentelor istorice petrecute între 1848 şi 1849 în spaţiul central european, aceste lucruri fiind deja binecunoscute. Ceea ce interesează în cel mai înalt grad lucrarea de faţă sunt proiectele politice ce vin dinspre germani şi dinspre celelalte naţiuni ale Imperiului Habsburgilor, proiecte a căror scop era reformarea instituţiilor statelor din arie în direcţia curentelor moderne de gândire politică din Europa mijlocului secolului al XIX-lea. Aceste proiecte constituie un indicator foarte bun cu privire la concepţia despre Europa Centrală a autorilor, semnalând sursele lor de inspiraţie şi constituind un reper pentru propunerile viitoare.

Dinspre partea germană, cele mai relevante dezbateri pe marginea ideii central europene s-au derulat în cadrul Parlamentului de la Frankfurt, adunare menită a aduce împreună reprezentanţi din toate ţinuturile şi ţările germane în scopul realizării unificării spaţiului german. Ca şi înainte de martie 1848, s-a putut observa dezbinarea germanilor în ceea ce priveşte soluţiile propuse: dacă, la început, în Parlamentul de la Frankfurt, toate vocile cereau o soluţie grossdeutsch, adică includerea teritoriilor germane ale Casei de Habsburg în noua Germanie unificată nizând pe inevitabilitatea prăbuşirii Imperiului sub loviturile mişcărilor revoluţionare naţionale, după victoriile lui Windischgraetz şi Radetzki din timpul verii lui 1848, deputaţii au început să gândească în termenii unei soluţii kleindeutsch, ce urmărea unificarea sub acelaşi sceptru doar a teritoriilor majoritar germane, lăsând Austria înafara unei astfel de formule. Comisia Constituţiei, mandatată să elaboreze draft-ul Constituţiei noii Germanii unificate, a impus, în octombrie 1848, un set de articole prin care se impunea că noua Germanie nu putea fi compusă decât din teritoriile vechii Confederaţii germanice, că nici un teritoriu german nu putea fi unit cu teritorii non-germane, iar în cazul în care o astfel de situaţie exista deja, raporturile dintre acel teritoriu german şi cel non-german puteau fi reglate doar în baza unei uniuni personale. O astfel de prevedere avea ţelul de a exclude Austria Habsburgilor din Germania unificată, lucru de înţeles datorită componenţei pro-prusiene a Comisiei; membrii acesteia făceau însă abstracţie de teritoriile polone înblobate de Prusia la sfârşitul secolului al XVIII-lea- dacă aceste articole s-ar fi aplicat egal şi Prusiei, aceasta ar fi fost exclusă din noua Germanie, fie ar fi trebuit să acorde o largă autonomie teritoriilor polone, în genul Ausgleich-ului austro-ungar de la 1867. Convinşi de superioritatea Prusiei, membrii Comisiei Constituţiei din Parlamentul de la Frankfurt doreau să forţeze

16

Austria să se angajeze ferm pe direcţia unei participări lipsite de echivoc la destinele Germaniei, renunţând la jocul dinastic de alianţe cu puteri percepute ca duşmane ale germanilor şi ale progresului. Prin aceasta, liberalii radicali germani semnalau disponibilitatea lor de a accesa o formulă kleindeutsch, fiind gata a elimina Austria şi germanii austrieci din Germania unificată.

În cadrul Parlamentului de la Frankfurt au existat şi numeroşi partizani ai unei soluţii „grossdeutsch” până la sfârşit; aceştia refuzau concepţia unei Mitteleurope constituită strict în baza principiului naţional. Din varii motive, de la cele de natură politică la cele de natură economică, să fie o necesitate nu numai regională, ci continentală. Dintre germanii de la Frankfurt, Froebel, în a sa Viena, Germania şi Europa, apărută în septembrie 1848, sublinia necesitatea menţinerii Austriei, preconizând însă organizarea Europei Centrale pe baze democratice. Mai multe decât atât, deputaţii austrieci aflaţi la Frankfurt s-au opus intervenţiei Parlamentului în chestiunile interne ale statului Habsburgilor. K. Beidtel sublinia că o dezmembrare a Austriei ar fi lăsat Prusia hegemon în Germania, iar bazinul dunărean în mâinile maghiarilor. Asemeni lui, Fritsch nota că popoarele germane şi non-germane ale monarhiei erau legate între ele printr-o identitate de destin istoric, iar existenţa lor comună era un fapt organic- dezmembrarea acestui ansamblu ar fi anulat hegemonia germană din spaţiul dunărean, destinându-l slavizării şi maghiarizării.

Mergând mai departe, au existat la Frankfurt şi adepţi ai lui List, precum Karl Moehring sau Karl von Bruck, ce militau pentru constituirea unui ansamblu central european grupând toate teritoriile germane, cele dominate de germani şi cele de origine germanică, o federaţie grupând 70 de milioane de locuitori şi având capitala la Viena. Ei argumentau o astfel de opţiune prin faptul că atât Austria, cât şi Germania, odată separate, nu ar fi avut şanse să se apere eficient împotriva panslavismului, nu ar fi putut continua misiunea de colonizare din bazinul dunărean şi nu ar fi reuşit să creeze un bloc economic integrat capabil a se opune concurenţei engleze. Lipsit de orice surpriză a fost ecoul favorabil al acestor teze în mediile catolice sud-germane, grupate în jurul celor două reviste mai sus amintite, Augsburger Allgemeine Zeitung şi Deutsche Vierteljahrsschrift, foste promotoare a ideilor lui List.

Dificilă era, în cazul soluţiei pan-mitteleuropene, stabilirea legăturilor dintre Austria Habsburgilor, ca conglomerat de popoare germane şi non-germane, şi restul Germane create pe baze naţionale. Aşa cum arăta Jacques Droz, unul din proiectele cele mai studiate la Frankfurt a fost cel al deputatului austriac Franz von Sommaruga, ce prelua ideile lui Pfizer: crearea a două grupuri de state, unul federal (Bundesstaat) grupând teritoriile germane, inclusiv cele austriece, şi un al doilea, confederal (Staatenbund), ce includea cinci state aşezate pe baze „naţionale”- teritoriile slave din Nord, Galiţia, regatul lombardo-veneţian, Ungaria şi Iliria, şi preconiza crearea unei strânse reţele de legături economice, militare şi diplomatice astfel încât Mitteleuropa astfel creată să constituie o realitate consistentă şi coerentă.

17

Au existat, de asemenea, încercări şi proiecte de organizare a spaţiului central european atât în lumea germană dinafara Parlamentului de la Frankfurt, cât şi în lumea popoarelor non-germane aparţinând monarhiei dunărene. Dintre cele germane, este interesant de luat în considerare cel al cancelarului Schwartzenberg, chemat să conducă afacerile Imperiului în plina revoluţie şi care a reuşit să scoată monarhia din situaţia primejdioasă în care se afla. Viziunea prinţului de Schwartzenberg asupra Europei Centrale se poate desprinde din programul său de guvernare; cosmopolit, ataşat mai mult Imperiului decât naţiunii germane, prinţul cancelar refuza atât soluţia kleindeutsch, a unei Germanii restrânse, aflate sub bagheta Prusiei, cât şi soluţia grossdeutsch ce viza înglobarea teritoriilor germane ale Imperiului Habsburgilor în Germania mare. Intenţiile lui Schwartzenberg vizau mai degrabă un program de extracţie metternich-iană, el dorind să facă din Germania o zonă de interes austriacă, asemeni Ungariei şi Italiei. Ca urmare, se poate deduce că scopul demersului său politic era reafirmarea supremaţiei Austriei în spaţiul central european; pentru aceasta, Austria trebuia să redevină o mare putere, un stat eficient- de aici, nevoia de cenzralizare a statului Habsburgilor printr-o politică de garantare a unei autonomii locale diverselor naţiuni ale Imperiului, dar cu preponderenţa administraţiei germane. Schwartzenberg rupea astfel tradiţia federalistă, înţelegând să promoveze crearea unei Mitteleurope de 70 de milioane de locuitori sub conducerea Vienei, centralizate şi uniformizate din punct de vedere politic şi administrativ. La aceasta s-ar fi adăugat o uniune vamală generalizată, care ar fi făcut parte din Austria Habsburgilor centrul de gravitate al continentul european.

Nici lumea slavă central europeană nu a fost lipsită de reacţii vis-a-vis de proiectele unei Mitteleurope unificate. Cea mai interesantă dintre toate a fost cea a cehilor, prin figura lor de căpetenie, istoricul Frantisek Palacki, autor al Istoriei Boemiei, lider al mişcării politice revoluţionare cehe în anii 1848-1849, şi una din personalităţile politice de primă mână în lumea cehă de după 1849. Întrucât adunarea parlasmentară de la Frankfurt înţelegea ca Parlamentul ce urma a fi convocat să fie reprezentanta a tuturor teritoriilor fostului Sfânt Imperiu, cehii au fost şi ei invitaţi să participe, în virtutea străvechii apartenenţe a Boemiei la acesta. Răspunsul cehilor s-a manifestat sub forma faimoasei scrisori a lui Palacki către Comitetul celor Cincizeci, din 11 aprilie 1848, prin care el refuza, în numele compatrioţilor săi, participarea la alegeri şi la lucrările Parlamentului de la Frankfurt. Palacki arăta că cehii nu sunt germani şi, ca atare, nu au nici un interes în ceea ce priveşte formarea unui nou stat german; mai mult decât atât, cehii au un interes major în consolidarea statului austriac. Motivaţia acestei orientări consta în teama de Rusia, pe care Palacki o vedea hegemon al Europei în lipsa unei Austrii imperiale capabile să i se opună cu succes. Cu o premoniţie fantastică, Palacki scria: „Istoria a aşezat în Sud-Estul Europei, de-a lungul frontierei cu Rusia, un grup de popoare foarte diverse prin limbă, obiceiuri şi istorie, slavi, români, maghiari, fără a vorbi de greci, turci şi de albanezi; aceste triburi, dintre care nici unul nu este suficient de puternic pentru a rezista redutabilului lor vecin, şi-au pus

18

în comun slăbiciunile, Dunărea este mijlocul ce le leagă unele de altele, iar statul care le include nu poate fi îndepărtat fără pericol; acest stat este indispensabil pentru securitatea Europei şi a umanităţii. Sincer, dacă Imperiul Austriei nu ar fi existat de atât de demult, ar fi trebuit inventat şi asta în interesul Europei, în interesul umanităţii...Gândiţi-vă la o Austrie ce ar fi dizolvată într-o multitudine de republici: ce bază incomparabilă pentru stabilirea de către usia a unei monarhii universale!” Această scrisoare, ce întemeiază curentul politic cunoscut sub numele de autoslavism, stipulează limpede termenii participării slavilor la construcţia mitteleuropeană- ca parte a unei Austrii puternice, federale, în care popoarele să-şi aibă protejată identitatea împotriva pericolului de a fi absorbiţi fie în masa lumii germane, fie în masa popoarelor supuse ţarului. Această idee de bază, cea a participării la închegarea spaţiului central european prin intermediul Austriei ca federaţie de naţiuni, ca sta la baza viziunii non-germane asupra Mitteleuropei, fiind accesată de-a lungul întregii perioade ce desparte evenimentele de la 1848 de anul dispariţiei monarhiei dunărene, 1918.

Au existat şi alte proiecte de organizare a spaţiului central european, sau cel puţin a părţilor sale non-germane: propunerea prinţului Czatorysky de creare a unui stat federal care să grupeze pe polonezi, maghiari, români şi slavii de sud, cu sprijinul Turciei; mai târziu, în mai 1849, în urma negocierilor dintre Czatorysky, contele Teleki Lazlo şi cehul Rieger se năştea un nou proiect, vizând o confederaţie care ar fi lăsat Ungariei, în urma disoluţiei monarhiei austriece, unitatea teritorială, cu condiţia acordării unei autonomii semnificative sârbilor, croaţilor şi românilor.

Ceea ce ar fi fost în comun tuturor acestor proiecte, fie provenind din Parlamentul de la Frankfurt, fie dinafara sa, fie din lumea central europeană non-germană, cu excepţia programului prinţului de Schwartzenberg, a fost faptul că erau toate exerciţii pe hârtie a unor intelectuali implicaţi politic, exponenţi ai unor mişcări revoluţionare fără un sprijin masiv de masă, fără cunoaşterea din interior a tuturor aspectelor de natură politică, economică, militară şi socială a spaţiului central european pe care se arătau dornici a-l organiza; mai mult decât atât, considerând, în virtutea exemplului francez şi a ideologiei romantic-liberale pe care o împărtăşeau cu toţii, că vechile monarhii erau terminate, proiectele lor nu ţineau cont de poziţia şi interesel pragmatice ale acestora, subestimându-le cu mult forţa reală. Monarhia Habsburgilor a supravieţuit evenimentelor din 1848-1849 cu încă 70 de ani; monarhia prusacă a reuşit unificarea spaţiului german în formula kleindeutsch prin „oţel şi sânge”, în ciuda tuturor expectanţelor liberalilor şi fără aportul acestora. Eşecul proiectelor paşoptiste însă nu va opri seria demersurilor vezând organizarea Europei Centrale într-un „ansamblu de 70 de milioane de locuitori”, martore în acest sens fiind cele două încercări majore de după 1848, proiectul lui von Bruck şi manifestul lui Naumann.

Proiectul „Marii Austrii” al prinţului de Schwartzenberg, lansat în 1849, a eşuat în faţa opoziţiei acerbe a Prusiei un an mai târziu, în 1850; el a fost însă dublat de un alt proiect major, cel elaborat de ministrul Comerţului din cabinetul

19

imperial, cavalerul Karl von Bruck. El s-a aflat în serviciul imperial din 1849 până în 1851, ca ministru al Comerţului, şi din 1855 până în 1859, ca ministru al Finanţelor. În egală măsură un teoretician şi un practician, von Bruck avea să lanseze o serie de iniţiative menite să unifice spaţiul imperiului Habsburgilor în ideea creării unei baze solide pentru dezvoltarea economică şi expansiunea comercială a Austriei în direcţia Orientului Apropiat. Iniţial, proiectul său vizând unificarea Europei Centrale era destinat a demonstra existenţa condiţiilor materiale necesare realizării „Marii Austrii” a prinţului de Schwartzenberg; el se inspira masiv din ideologia liberală a lui List, a cărui discipol eminent a fost.

Ideea de bază a lui von Bruck consta în faptul că statele mici i.e. statele europene încetau să mai fie eficiente şi chiar viabile în noile condiţii generate la nivel mondial de industrializare; singurele capabile a supravieţui erau marile spaâii economice unificate, de tipul Statelor Unite ale Americii sau Imperiul Britanic. Prin urmare, unica şansă a germanilor şi a celorlalte naţiuni central europene de a se impune în viitor pe scena internaţională o reprezenta crearea unui spaţiu economic unificat care să cuprindă toate teritoriile vechii Confederaţii germanice, a Imperiului Habsburgilor şi a statelor adiacente. Într-un articol din octombrie 1849, von Bruck observa că existenţa a trei entităţi distincte în spaţiul central european- Austria, statele Zollverein-ului, şi statele de pe ţărmul Mării Nordului- nu era de natură a stimula competitivitatea lor în plan internaţional; ca urmare, ele trebuiau să-şi depăşească antagonismele şi să ajungă progresiv la o unificare vamală completă. Într-un memoriu din octombrie 1849, von Bruck pleda împotriva lipsei de coerenţă economică a spaţiului german şi invita marile oraşe din Germania de Nord aa pune capăt izolaţionismului lor şi a se alătura Europei de Mijloc unificate, „un teritoriu înglobând 70 de milioane de locuitori şi practicând un comerţ liber”. Important din punctul nostru de vedere este modul în care von Bruck fixa coordonatele acestei Europe Centrale, în sus-numitul memoriu: „de la Niemen la lacul Constanţa, de la Rhinul inferior la Adriatica şi gurile Dunării, constituind centrul vital al Europei”. Se poate observa aici cu claritate influenţa maestrului său List, precum şi o continuitate de lungă durată în ceea ce priveşte reperele definitorii din punct de vedere geografic ale Europei Centrale, aceleaşi, în linii mari, cu cele trasate de prinţul de Metternich la Viena în 1815. Spre diferenţă de acesta însă, atât List, cât şi von Bruck introduc în spaţiul central european şi statele de la gurile Dunării şi de pe ţărmul Mării Negre, din considerente evident de natură economică.

Spaţiul economic central european unificat ar fi trebuit, în viziunea lui von Bruck, să deţină organisme supra-statale comune, destinate a-i da coerenţă. Criticând Zollverein-ul într-un memoriu din primăvara lui 1850, el arăta că acestuia îi lipseau „organismele susceptibile a-i conferi o direcţie energică”, că modul în care politicile comerciale comune ale statelor membre ale Zollverein-ului erau stabilite de funcţionari prea mici şi prea lipsiţi de independenţă pentru ca deciziile lor să aibă greutate. Mai mult decât atât, în spiritul ideilor liberale, von Bruck făcea comparaţia cu Anglia, Statele Unite şi Franţa, arătând că Zollverein-ul

20

nu deţinea un corp legislativ liber ales care să dirijeze destinele economice a statelor membre. Ca urmare, el propunea crearea unei Comisii Comerciale Centrale cu sediul la Frankfurt, care să fie asistată de un Consiliu Federal ales de către Camerele de Comerţ ale statelor membre. Mai mult decât atât, în memoriul din 1850, von Bruck demonstra că unificarea vamală a spaţiului central european ar fi rezolvat chestiunea opoziţiei dintre protecţionişti şi adepţii liberului schimb şi ar fi netezit calea înspre crearea unui mare stat de 70 de milioane de locuitori, atrăgând în orbita sa Italia, Belgia, Danemarca şi Olanda.

De remarcat că politica şi ideile lui Karl von Bruck nu au fost susţinute la vremea lor decât de câţiva mari industriaşi şi latifundiari maghiari care vdeau în spaţiul central european unificat un debuşeu major pentru produsele lor. La aceştia se alăturau mediile intelectuale şi profesionale grupate în jurul Augsburger Allgemeine Zeitung, aceleaşi care îl sprijiniseră şi promovaseră şi pe List, precum şi personalităţi liberale precum Henri Gagern, el însuşi autorul unor memorii vizând unificarea federală a spaţiului german, şi Constantin Franz. În rest, proiectul Mitteleuropei de 70 de milioane de locuitori a fost privit cu neîncredere şi scepticism în lumea germană, fiind văzut, mai ales în mediile prusace, ca o încercare a austriecilor de a-şi menţine poziţia preeminentă în Germania.

Eşecul politicii de integrare economică, marcat de războiul economic dintre Austria şi Prusia între anii 1850-1853 şi încheiat prin tratatul comercial austro-prusac din februarie 1853, prina care Austria renunţa să forţeze intrarea în Zollverein, nu l-a demoralizat pe von Bruck. Rămânând mai departe fidel ideii de Mitteleuropa în formulă lărgită, el redacta, din poziţia de ministru al Finanţelor, un nou memoriu, intitulat „Die Aufgaben Oesterreichs”, publicat la Leipzig în 1860, imediat după războiul austro-piemontez din 1859. În cadrul acestui nou demers, von Bruck definea misiunea germană a Austriei în spaţiul central european şi italian ca nefiind congruentă cu germanizarea naţiunilor non-germane din acest spaţiu, arătând că diversele naţionalităţi trebuiau să participe şi ele la edificarea unei Mitteleurope unificate; rolul germanilor era doar de a oferi acestor naţionalităţi posibilitatea de a accede la o cultură şi o civilizaţie superioară. În ceea ce privea Germania, rolul Austriei era acela de a asigura acesteia libera trecere spre Adriatica, spre gurile Dunării şi Marea Neagră, şi „de a pune în serviciul comunităţii germane drumurile, fluviile şi căile ferate care duc spre Orient”. În privinţa Italiei, memoriul lui von Bruck preconiza crearea unei Confederaţii italice asemeni Confederaţiei germanice, în care Austria era chemată să joace rolul de „primă vioară”. Argumentaţia lui von Bruck în direcţia unei astfel de întreprinderi evidenţia pericolele ce planau asupra unei Italii complet independente- aceea de a deveni o quasi-colonie engleză sau franceză: „în sânul marilor curente economice, Italia va fi mai mult exploatată decât exploatatoare, dacă ea nu va reuşi să intre într-un sistem comercial ce îi va deschide hinterlandul german, elveţian şi austriac, ca şi calea Orientului”.

Concepţia lui Karl von Bruck relativ la Europa Centrală se defineşte pe o axă legând Marea Nordului de cea Adriatică şi de Marea Neagră, pe coordonatele

21

politice şi economice, constituind un bloc coerent şi eficient, centru vital al Europei continentale şi acrot major pe scena politică şi economică internaţională, capabilă a concura de la egal la egal cu Imperiul Britanic şi cu Statele Unite ale Americii. Central în construcţia lui von Bruck era rolul Austriei, liant între Confederaţia germanică, statele de la gurile Dunării şi o posibilă Confederaţie italică, piesa de bază în jurul căreia ar fi urmat să se coaguleze Mitteleuropa celor 70 de milioane de locuitori. Nu este de mirare astfel sprijinul redus şi ecoul limitat de care s-au bucurat memoriile lui von Bruck în lumea germană şi dincolo de ea, realitatea politică şi economică amendând viziunea mult prea ideatică a ministrului austriac. El pleda pentru un rol central al Austriei în creionarea unei Europe Centrale unificate, în condiţiile în care Austria se afla în plin declin al poziţiei sale de mare putere europeană şi de „primă vioară” în Confederaţia germanică. Proiectul mitteleuropean al lui von Bruck, oricţt de bine construit ca argumentaţie, oricât de ataşat valorilor liberale şi federaliste, nu mai corespundea aspiraţiilor germanilor şi iatlienilor; în rândul primilor, soluţia kleindeutsch se impunea treptat după 1848; ultimul memoriu major al lui von Bruck apărea la doi ani înainte ca Otto von Bismarck să devină cancelar al Prusiei şi să înceapă campania de unificare a Gremaniei prin „oţel şi sânge”. La rândul lor, italienii demonstraseră, cu un an înaintea respectivului memoriu, că orice soluţie politică, oricât de liberală, ce ar fi preconizat menţinerea teritoriilor italiene în cuprinsul monarhiei Habsburgilor, nu era de acceptat. Argumentaţia de factură economică a lui von Bruck nu avea cum să se impună împotriva aspiraţiilor naţionale ale germanilor şi italienilor, şi, ca atare, proiectul mitteleuropean a fost îngropat fără prea multă pompă. Din acest moment (1860), calea naţionalismelor etnice va rămâne deschisă- în termene de ceva mai mult de 10 ani, unificarea Germaniei în formula kleindeutsch şi a Italiei se vor realiza, ambele în dauna Austriei; închisă în sine însăşi, societatea austriacă nu va mai fi preocupată de proiectul unei Europe Centrale unificate. Pentru o perioadă de peste o jumătate de secol, în Austria vor fi dezbătute doar proiecte vizând organizarea, sau, mai bine zis, re-organizarea Imperiului pe bază federală, a democratizării sale şi a rezolvării chestiunii naţionalităţilor. Germania bismarck-iană va fi preocupată doar de crearea unui sistem de alianţe, în cel mai pus stil al Realpolitik-ului, în vederea blocării politicii revanşarde a Franţei, prin izolarea acesteia pe scena politică europeană. Singura acţiune pe coordonatele proiectului central european va fi alianţa din 1879 dintre Germania şi Austro-Ungaria, la care va adera şi Italia, în 1882, formând Tripla Alianţă sau blocul Puterilor Centrale. Această alianţă a fost singura construcţie pe care realitatea politică a vremii a permis-o; ideea statului central european unificat, a „Mitteleuropei de 70 de milioane de locuitori” nu a avut priza necesară la public şi în mediile decizionale central europene pentru a fi pusă în practică. Rămâne de menţionat remarcabila coincidenţă a frontierelor Europei Centrale aşa cum fuseseră ele configurate de Metternich, List, Schwartzenberg şi von Bruck, şi limitele geografice ale blocului Puterilor Centrale, demonstrând încă o dată

22

realitatea comunităţii de interese a naţiunilor din spaţiul central european, dincolo de diferenţele ce le separau.

Chestiunea Mitteleuropei ca entitate unificată politic şi economic în formula blocului de 70 de milioane de locuitori va apărea din nou abia în anii primului război mondial, facilitată fiind de instituirea blocus-ului continental ce ameninţa să asfixieze efortul de război al Puterilor Centrale. Uniunea de interese, precum şi efortul de război comun făcut de cele două state germane ale Europei Centrale au dat un nou impuls conceptului de Mitteleuropa, conferindu-i, aşa cum arătau Jacques Droz şi Henry Cord Meyer, o semnificaţie şi o popularitate nemaicunoscută până în acel moment. Repunerea în discuţie a Mitteleuropei unificate i-arevenit cărţii lui Frederic Naumann, apărute în 1915, lucrare ce insista, în esenţă, asupra necesităţii creării unui stat supranaţional în spaţiul central european, capabil atât să rivalizeze cu marile enităţi politice contemporane (Imperiile coloniale englez şi francez, precum şi Statele Unite ale Americii şi Rusia ţaristă), cât şi să rezlve chestiunea naţionalităţilor, care macină din interior monarhia Habsburgilor, transformând-o în veriga slabă a alianţei Puterilor Centrale. Deşi a cunoscut un larg succes şi a generat vii dezbateri, fiind aclamată şi criticată cu egală putere, lucrarea lui Naumann a rămas şi ea, asemeni proiectelor anterioare ale lui List, Schwartzenberg şi von Bruck, fără urmări practice- statele central europene au rămas reticente în faţa ideii de a renunţa la propria suveranitate în favoarea unei construcţii supranaţionale dificil de realizat în plan politic.

„Mitteleuropa” nu a fost prima lucrare a lui Frederic Naumann; provenind din mediile de stânga ale liberalismului german, Naumann a fost unul dintre puţinii germani ce s-au preocupat de soarta şi problemele Austro-Ungariei, fiind introdus în aceste chestiuni de istoricul vienez Charmatz şi de liderul social-democrat Karl Renner. Urmare a acestei iniţieri a fost lucrarea „Deutschland und Oesterreich”, apărută în 1900, în care el sublinia interesele comuneale celor două state. Ideile lui Naumann se cristalizează pe parcursul altor două lucrări, publicate în 1905 şi 1910, unde pleda atât pentru stoparea iniţiativelor de germanizare a naţiunilor slave din cadrul Austriei, cât şi pentru propagarea aspiraţiilor grossdeutsch. Acestea vor fi coordonatele de bază ale cărţii sale de căpătâi „Mitteleuropa”, publicată în octombrie 1915.

Ideea fundamentală a acestei cărţi era cea a „comunităţii statelor Europei Centrale”, idee adusă în actualitate de declanşarea unificării spaţiului central european era de natură economică- blocus-ul continental instituit de Anglia interzisese orice schimburi comerciale dintre Puterile Centrale şi restul lumii; ca urmare, cele două state trebuiau să realizeze o uniune economică autosuficientă care să fie menţinută nu numai pe durata războiului, ci şi după finalizarea acestuia.

Încă de la început, Naumann defineşte limitele geografice ale spaţiului central european destinat a fi transformat într-un singur stat: „...teritoriul situat între Vistula şi Vosgi, între Galiţia şi lacul Constanţa”, un spaţiu incluzând deci teritoriul celor două mari puteri germane. Din considerente legate de politica

23

contemporană lui, Naumann este primul dintre promotorii conceptului de Europă Centrală care lasă înafara acestui spaţiu Italia de Nord, rezultat al evoluţiilor din ultimii 40 de ani, cât şi a refuzului Italiei de a onora tratatul de alianţă ce o lega încă din 1882 de Puterile Centrale. Era limpede, în 1915, că destinul Italiei nu mai era legat de cel al Mitteleuropei, ca atare ea nu mai intra în sfera de interese a celor preocupaţi de transformarea spaţiului central european într-o entitate unificată supranaţional.

Pe linia lui von Bruck, Naumann îşi construieşte parte din argumentaţia sa în favoarea Mitteleuropei unificate pe ideea că dezvoltarea imperialismelor contemporane nu mai dădea posibilitatea micilor state să mai joace un rol major în politica internaţională, singurele capabile de a se impune la acest nivel fiind marile grupări politice şi economice supranaţionale. Prusac de origine, el preţuieşte opera bismarck-iană de unificare a Gremaniei în formulă restrânsă, şi îl consideră pe Biamarck, datorită forjării de către aceste a alianţei din 1879, ca iniţiator al Europei Centrale; totodată, el subliniază necesitatea continuării operei Cancelarului de Fier, demonstrând că, deşi genială pentru epoca sa, soluţia bismarck-iană nu mai corespundea imperativelor lumii de la 1915. Naumann vedea în Bismarck precursorul de facto al Mitteleuropei unite, prin însăşi insistenţele cancelarului prusac de a da o formă definitivă alianţei dintre Germania unificată şi monarhia austro-ungară.

Revenind la epoca sa, Naumann arăta că cele două state germane luate separat, în condiţiile blocus-ului continental şi a balanţei de putere generate de războiul mondial, nu însemnau prea mult în politica mondială. Dimpotrivă, unificate într-o formulă supranaţională, cele două imperii ar fi format un bloc de 120 de milioane de locuitori, inferior numeric maselor anglo-saxone sau ruse, dar capabil a le face faţă cu succes datorită energiei sale, a disciplinei şi a înaltului nivel de civilizaţie al populaţiilor sale. Mai mult decât atât, Naumann sublinia că blocul de 120 de milioane de locuitori era singura soluţie pentru a face faţă pericolelor venind concertat dinspre Est şi Vest, inerent aşezării geostrategice a statelor germane în inima Europei. Ca urmare, era necesară construirea unui super-stat (Oberstaat) aşezat pe baze federale, dotat cu instituţii comune supranaţionale, în măsură să devină o a patra putere mondială, alături de Anglia, Statele Unite şi Rusia. Prin aceasta, rolul şi poziţia Europei Centrale în arena politică internaţională ar fi fost consolidate, iar lumea germană ar fi avut astfel viitorul asigurat.

Una din chestiunile fundamentale care trebuiau a fi rezolvate în vederea realizării spaţiului central european unificat ar fi fost cea a naţionalităţilor. Venind dinspre aripa radicală a liberalismului german, familiarizat fiind cu evoluţia şi dificultăţile chestiunii naţionalităţilor din spaţiul austro-ungar, Naumann se separa de mediile imperialiste germane, pentru care germanizarea era singura soluţie viabilă. Că pârghiile puterii în noua construcţie supranaţională mitteleuropeană urmau să revină germanilor, este un fapt axiomatic pentru Naumann, fapt pentru care opera sa va fi şi atacată de reprezentanţii mişcărilor naţionale din cuprinsul

24

Austro-Ungariei, şi va fi consolidată de către nazişti ca propovăduitoare in nuce a idealurilor celui de-al treilea Reich. În realitate, deşi considera normală şi de la sine înţeleasă conservarea poziţiei preeminente a germanilor în sfera politică a Mitteleuropei, Naumann avertiza limpede, în paginile cărţii sale, împotriva oricărei încercări de germanizare a celorlalte naţiuni central europene, arătând că vremurile în care germanii ar fi putut face acest lucru erau demult apuse. Ca urmare, constituirea Mitteleuropei trebuia să aibă la bază renunţarea la orice tentativă de expansiune etnică şi naţională a germanismului şi abdicarea definitivă de la orice fel de prozelism german. În noua Mitteleuropă, fiecare naţiune trebuia să ţină cont de faptul că făcea parte dintr-un corp politic comun, că nici una dintre ele nu există de una singură. Considerând independenţa absolută a naţiunilor ca fiind utopică, mai ales în Europa Centrală, Naumann arăta că, aşa cum germanilor le era scumpă identitatea naţională, aşa le era şi celorlalte naţiuni central europene şi, de asemenea, că şi acestora trebuia să le fie limpede care era scopul eforturilor de război pe care le depuneau alături de germani. Astfel, singura soluţie capabilă să rezolve de o manieră definitivă şi să ofere tuturor satisfacţie era cea federală, singura, în acelaşi timp, de natură să rezoneze cu cerinţele unui stat modern; Naumann critica clasele conducătoare din Austria pentru lipsa lor de abilitate în îndeplinirea celor două deziderate aparent contradictorii: prezervarea rolului conducător al germanilor şi rezolvarea chestiunii naţionalităţilor. Aceste deziderate puteau fi realizate pe deplin doar în formula unei Europe Centrale unificate pe baze federale, cu amendamentul renunţării de către germani la orice fel de politică asimilaţionistă.

Cartea lui Naumann a fost, la vremea sa, ceea ce noi azi am numi „best seller”; a fost editată de mai multe ori în cuprinsul anilor 1915 şi 1916, şi a fost tradusă în numeroase limbi; a suscitat vii dezbateri, pro sau contra- acestea din urmă venind atât din partea celor care considerau că o astfel de întreprindere ar fi deviat Germania dinspre rolul său de putere mondială şi a celor incapabili să renunţe la politicile de germanizare a popoarelor slave, cât şi a reprezentanţilor naţiunilor central europene non-germane, pentru care rolul de membri secundari în comunitatea mitteleuropeană nu corespundea aspiraţiilor lor. Deşi având numeroşi susţinători, cartea lui Naumann a devenit celebră mai ales datorită energiilor consumate în scopul criticării ideilor cuprinse în ea. I s-a reproşat lipsa de ataşament faţă de cauza germanilor din Austro-Ungaria, pe care îi vedea ca incapabili să rezolve chestiunea naţionalităţilor de o manieră care să nu pună în pericol rolul germanilor ca elită conducătoare- Naumann arăta că după Ausgleich, germanii au devenit în Autro-Ungaria un popor oarecare printre celelalte popoare ale monarhiei; de asemenea, în spaţiul monarhiei dualiste persista impresia că, într-o astfel de formulă precum cea preconizată de Naumann, datorită dezechilibrului generat de densitatea populaţiei din Germania şi de puterea economică şi militară a acesteia, monarhia Habsburgilor ar fi jucat rolul unei colonii a Reich-ului german. Este interesant modul în care cartea lui Naumannaa fost criticată acerb de pe poziţii diametral opuse, atât în interiorul spaţiului

25

mitteleuropean, cât şi în afara lui. „Mitteleuropa” a fost văzută în acelaşi timp ca o expresie a tendinţelor pangermaniste a elitelor din Reich, vârf de lance al ideologiei imperialiste germane şi a politicilor de eliminare a naţiunilor non-germane din politica central europeană, cât şi ca o trădare a intereselor naţionale germane în dauna naţiunilor non-germane, ca o încercare de blocare a îndeplinirii de către germani a misiunii lor istorice în spaţiul central european, având ca final dizolvarea „insulelor” germane din Europa Central-Estică în masa popoarelor slave. Toate aceste interpretări au fost posibile datorită lecturii în cheie proprie diverselor curente politice a propunerilor şi argumentelor lui Naumann, cât şi a faptului că Mitteleuropa acestuia încerca să rezolve integral şi simultan cele două chestiuni majore, cea germană şi cea a naţionalităţilor, prin formula unui construct suprastatal federal, care să dea posibilitatea germanilor de a-şi conserva rolul politic conducător fără ca acesta să aducă atingere şi chiar să protejeze identitatea celorlalte naţiuni central europene. Este azi evident că o astfel de întreprindere, chiar acceptând că ar fi avut vreo şansă de a fi demarată, ar fi putut avea succes, date fiind orientările politice, filozofice, precum şi cultura politică contemporană lui Naumann; însăşi acuzele aduse în epocă demersului naumann-ian sunt de natură a ne indica limitele puterii de înţelegere a contemporanilor săi vis-a-vis de imperativele unei astfel de întreprinderi, vis-a-vis de posibilitatea punerii în aplicare a ideilor dezvoltate de Naumann. Fiindu-le imposibil a se ridica la nivelul de înţelegere care să facă posibilă o atare abordare atât a chestiunii germane, cât şi a chestiunii naţionalităţilor, criticii lui Naumann, din orice direcţie au venit ei, nu au făcut decât să ilustreze, o dată în plus, dificultatea unei rezolvări pe cale amiabilă a chestiunilor politice central europene, lăsând astfel armele să tranşeze ceea ce politica nu reuşise să facă de la 1848 încoace.

Cartea lui Naumann a fost, dincolo de criticile la adresa sa, dincolo de aparentele sale contradicţii interne, cea care a lansat în cultura europeană termenul de Mitteleuropa. Dacă până la el au existat, aşa cum am arătat mai sus, şi alţi gânditori cu faimă ce s-au aplecat asupra ideii de Europă Cenrală, Naumann este cel care o conceptualizează într-o formulă coerentă atât din punct de vedere politic, cât şi din punct de vedere economic, este primul şi ultimul care a înţeles că Europa Centrală putea fi construită ca entitate aparte în spaţiul european doar prin rezolvarea amiabilă a chestiunii germane şi a celei a naţionalităţilor. Filozofia lui Naumann se sprijină pe o argumentaţie de putere, scopul construirii Mitteleuropei nefiind altul decât cel de a transforma spaţiul locuit şi/sau dominat de germani într-o a patra putere mondială, capabilă să coexiste în spaţiul internaţional de la egal la egal cu marile conglomerate politice reprezentate de Imperiul Britanic, Statele Unite ale Americii şi Rusia; este astfel limpede de ce, în viziunea naumann-iană, germanii trebuiau să-şi conserve rolul conducător în Europa Centrală şi reiese clar de ce, 20 de ani mai târziu, naziştii îl vor integra pe Naumann în galeria precursorilor ideologiei lor.

Primul război mondial a pus capăt existenţei monarhiei Habsburgilor, după mai mult de 400 de ani de existenţă; s-a încercat, prin aceasta demantelare a

26

Imperiului Austro-Ungar, să se pună capăt ciocnirilor generate de chestiunea naţionalităţilor. De asemenea, prin tratatele de la Versailles şi Saint Germain, s-a încercat rezolvarea prin forţă a chestiunii germane. Prin aceste intervenţii ale marilor puteri învingătoare s-au pus bazele unei Europe Centrale a statelor naţionale, despre care s-a crezut că reprezintă cea mai bună rezolvare a chestiunii naţionalităţilor şi că vor constitui, cu sprijinul marilor democraţii occidentale, o contrapondere a Germaniei, închizând astfel definitiv şi chestiunea germană. Conceptualizarea Europei Centrale ca o entitate aparte în spaţiul geopolitic şi cultural european intra aşadar într-o perioadă nefastă, aşa cum se va putea desprinde din paginile ce urmează.

Conceptul de “Europa Centrală” în anii `90

In 1983 apărea în revista francază “Le Debat” unul dintre cele mai incitante articole pe tema Europei Centrale, având ca autor un nume deja cunoscut în cercurile intelectuale: Milan Kundera. Eseul său a generat o dezbatere de largă amploare, ce s-a întins pe întreaga durată a decadei a noua a secolului XX, o dezbatere ce a readus în atenţia întregii lumi chestiunea acelor naţiuni europene ajunse sub dominaţia Moscovei. Cărţi, articole, eseuri, studii, seminarii şi conferinţe internaţionale au avut drept subiect Europa Centrală ; marile universităţi vest-europene şi americane au început să ofere cursuri pe această temă, nume de prestigiu ale disidenţei anticomuniste din Europa de Est fiind invitate să conferenţieze. In interiorul blocului estic, în spatele Cortinei de Fier, grupuri de intelectuali s-au lansat în definirea identităţii ariei central europene, ca un mijloc de a protesta împotriva totalitarismului şi a dominaţiei sovietice. Prin convergenţa demersurilor occidentale şi est europene s-a născut o nouă viziune asupra conceptului de Europa Centrală, o viziune cu o încărcătură în acelaşi timp culturală şi politică. Toate acestea au fost posibile datorită unor procese complexe derulate în aria aflată sub dominaţie sovietică, pe o perioadă de 30 de ani. Pentru a înţelege sensurile şi complexitatea noilor definiri ale Europei Centrale, trebuie să facem câţiva paşi înapoi în timp şi să ne întoarcem în anii `50, în perioada imediat următoare morţii lui Stalin.

La cel de al XX-lea congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Hruşciov, deja câştigător al luptei pentru putere ca a urmat după dispariţia marelui dictator, a ţinut un aşa-numit „discurs secret”, în care critica politica predecesorului său, în special chestiunea cultului personalităţii, care ajunsese la dimensiuni groteşti în ultimii ani de viaţă ai lui Stalin. De asemenea, Hruşciov a atacat chestiunea marile epurări din anii 30, chestiunea poliţiei politice secrete, chestiunea lagărelor pentru deţinuţii politici presărate pe întregul întins al Siberiei, precum şi greşelile teribile făcute de Stalin la începutul celui de-al doilea război mondial. Catalogând regimul stalinist drept criminal, Hruşciov urmărea să-i mobilizeze pe acei membri marcanţi ai PCUS interesaţi î reformarea sistemului şi în revigorarea lui, pentru a-l ajuta să înfrângă definitiv pe partizanii metodelor lui

27

Stalin. Strategia sa a fost aceea de a distruge credibilitatea şi, ca atare puterea acestora, prin asocierea lor cu un regim ignobil, ce a adus mari deservicii cauzei comuniste în URSS şi în întreaga lume.

Consecinţele acestui program de destalinizare nu s-au lăsat aşteptate. Dacă efectele sale în interiorul URSS nu au fost remarcabile, sistemul rămânând aproape la fel de represiv şi restrictiv ca înainte, semnalul transmis de Hruşciov a fost preluat şi interpretat diferit înafara URSS, în Occident şi în Europa de Est. În Occident, intelectualitatea, mai ales cea franceză şi cea italiană, admiratoare ale politicilor lui Stalin, au rămas dezamăgite. Iluzia „sistemului perfect”, „a paradisului socialist” a fost distrusă de dezvăluirea crimelor lui Stalin, fără însă ca aderenţi intelectualităţii occidentale la ideile comuniste să scadă semnificativ. Este motivul pentru care scriitori precum Milosz sau Ionesco nu au avut în această perioadă un succes major, ei fiind mai degrabă marginalizaţi, jucând rolul profeţilor pe care nimeni nu-i ascultă. Abia eşecul revoltelor din 1968 combinat cu apariţia, 1în 1973, a capodoperei lui Alexandr Soljenitin, „Arhipelagul Gulag”, au risipit aproape definitiv marea iluzie a comunismului şi a sistemului politic bazat pe o astfel de ideologie. Revoluţiile din 1989 îi vor da lovitura de graţie.

În Europa de Est, unde deja, la sfârşitul anilor 40 şi începutul anilor 50, se dădeau lupte între fracţiunile „moscovită” şi „autohtonă” din cadrul partidelor comuniste, destalinizarea a avut efecte vizibile imediat, deşi mesajul a fost citit în mod diferit, de la ţară la ţară. În România, destalinizarea venea să confirme victoria proaspat obţinută de fracţiunea „autohtonă” în frunte cu Gheorghi-Dej, fără ca aceasta să fie mai puţin adeptă a metodelor lui Stalin decât cea „moscovită”. Marşând pe o politică a discursului naţionalist, Gheorghiu-Dej a căutat să lărgească popularitatea regimului comunist, el fiind ajutat aici de succesele obţinute în blocarea iniţiativei lui Hruşciov din cadrul COMECOM, ce îşi propunea implementarea unei „diviziuni socialiste a muncii” care ar fi condamnat România la perpetuarea caracterului său de ţară agrară, precum şi de mult mai importanta retragere a forţelor armate sovietice de pe teritoriul ţării, la sfârşitul anilor 50. Destalinizarea în România a luat deci forma unei racordări a regimului comunist de inspiraţie stalinistă la discursul şi valorile naţionaliste, politica ce va atinge cele mai înalte cote în timpul succesorului lui Dej, Nicolae Ceauşescu.

În ţările de tradiţie central europeană, lucrurile au stat cu totul altfel. Primele semne ale scurtcircuitării dialogului dintre Moscova şi sateliţi s-au arătat în Polonia. În iunie 1956, 50.000 de muncitori din Poznan, un mare centru industrial din Silezia anexată după al doilea război mondial, au declanşat o revoltă împotriva creşterii atât a preţurilor, cât şi a normelor de lucru. Revolta s-a întins în întreaga ţară, în condiţiile în care mişcarea muncitorească a coincis cu marile manifestaţii religioase din august, de la Czestochowa. Aparatul de partid şi forţele de securitate s-au văzut depăşite de evenimente, acestea cerând o abordare diferită la nivel de decizie politică. Urmarea a fost readmiterea la lucrările Comitetului Central al

28

Partidului a lui Wladislaw Gomulka, un „autohton” ce fusese înlăturat în 1948 sub acuzaţia de „titoism”. În urma vizitelor lui Edward Ochab, prim secretar al CG al PMUP, în URSS şi China, în octombrie 1956 Gomulka a fost admis în CG, iar mareşalul Rokossovski, consilierul sovietic reprezentant al Moscovei, a fost eliminat. Ca urmare a acestor acţiuni, Hruşciov, care era pregătit să admită destalinizarea dar nu şi de-sovietizarea Poloniei, s-a deplasat la Varşovia în fruntea unei delegaţii ce includea pe Molotov, Mikoyan şi Kaganovich. Concomitent, trupele Armatei Roşii din Polonia şi Germania de Est s-au pus în mişcare. Răspunsul polonez a fost pe măsură, CG al PMUP incluzându-l pe Gomulka în delegaţia ce trebuia să discute cu sovieticii. Mai mult decât atât, delegaţia sovietică nu a fost lăsată să participe la şedinţa CG al PMUP, ea înapoindu-se la Moscova după 24 de ore. În 21 octombrie, Gomulka a fost ales prim secretar al CG al PMUP şi a plecat după o săptămână în vizită oficială la Moscova. În acest răstimp, la o analiză mai atentă a situaţiei, sovieticii, care se deplasaseră la Varşovia tocmai pentru a împiedica revenirea lui Gomulka, au sfârşit prin a-l accepta ca singurul capabil a stăpâni situaţia explozivă din Polonia şi, de asemenea, pentru că o intervenţie militară în această ţară era mult prea riscantă. Riscul provenea atât din faptul că, în buna tradiţie poloneză, armata acestei ţări r fi încercat să reziste invaziei, chiar cunoscând faptul că nu ar fi avut nici o şansă de victorie, cât şi potenţialelor efecte pe care o astfel de acţiune le-ar fi avut în celelalte ţări din bloc. În timpul vizitei sale la Moscova, Gomulka a reuşit să convingă liderii sovietici de angajamentul ferm al Poloniei faţă de comunism şi faţă de URSS, şi nu a demonstrat nici o intenţie de a scoate Polonia din Pactul de la Varşovia, nici de a anula rolul de conducător unic al partidului comunist prin împărţirea puterii cu non-comunişti în final, Gomulka a reuşit să stăpânească situaţia din ţară, calmând masa muncitorilor, iar în decembrie, ca dovadă a loialităţii Poloniei faţă de URSS, a fost încheiat un nou tratat ce dădea în continuare dreptul sovieticilor de a menţine trupe în această ţară.

Dacă situaţia din Polonia anului 1956 a putut fi ţinută sub control, cu toate dificultăţile întâmpinate, în Ungaria evenimentele au luat o întorsură mult mai radicală. ]n 1953, Imre Nagy, un lider comunist popular şi reformist, a fost ales prim ministru. În încercarea sa de a demantela sistemul stalinist înainte de începutul oficial al destalinizării, el a intrat într-o luptă acerbă cu partizanii metodelor dure de acţiune politică, conduşi de Matyas Rakosi. În 1955, manevrele lui Rakosi şi ale acoliţilor săi au avut ca rezultat demiterea lui Nagy din funcţia de prim ministru şi eliminarea sa din partid. Aceste acţiuni ale adepţilor stalinismului, precum şi nemulţumirea generală a populaţiei Ungariei faţă de lipsa de performanţe a sistemului, au generat creşterea opoziţiei faţă de regim. Spra diferenţă de Polonia, unde vârful de lance al protestului anti-regim au fost muncitorii, în Ungaria acest rol l-a jucat intelectualitatea marxistă de factură reformistă, având ca nucleu cercul petofi, centru al dezbaterilor şi al nemulţunirii faţă de regimul de inspiraţie stalinistă a lui Rakosi. Demonstrându-se incapabil şi stăpânească opoziţia manifestată în acest cerc, Rakosi a fost eliminat, cu ajutorul

29

sovieticilor, în înlocuit cu Erno gero, un alt stalinist. Această manevră nu a avut ca rezultat decât creşterea în amploare a protestelor, fapt pentru care, în 23 octombrie 1956, s-a produs la Budapesta o demonstraţie de masă de proporţii, unde manifestanţii au cerut liberalizarea politică, dizolvarea poliţiei politice şi retragerea trupelor sovietice din Ungaria. Ciocnirile violente dintre manifestanţi şi trupele de ordine asistate de forţele sovietice au generat extinderea mişcării de protest în întreaga ţară, muncitorii şi ţăranii înarmându-se şi alăturându-se revoltei. Ca urmare, sovieticii au realizat că, în aceste condiţii, păstrarea la conducere a lui gero, Rakosi şi a clicii de stalinişti era contraproductivă, manifestându-şi acordul pentru eliminarea lor şi aducerea în fruntea partidului a lui Imre Nagy. Zilele ce au urmat demonstraţiei din 23 octombrie au fost pline de confuzie şi neînţelegeri; Armata Roşie a început în 24 operaţiunile pe teritoriul Ungariei, dar în aceeaşi zi Mikoyan şi Suslov au ajuns la Budapesta, unde s-au declarat de acord cu revenirea lui Nagy la putere, fără a şti însă care erau intenţiile reale ale acestuia. Acesta se confrunta cu aceeaşi alegere dificilă ca şi Gomulka în Polonia, aproximativ în aceeaşi perioadă de timp. Nagy trebuia în concomitent să găsească o modalitate de acţiune politică ce să convină sovieticilor şi să calmeze naţionalismul insurgenţilor. Spre deosebire însă de Gomulka, Nagy a ales calea radicală. După ce, în 27 septembrie 1956, el a făcut publică alcătuirea guvernului, în care erau incluşi şi doi foşti lideri ai fostului Partid al Micilor Proprietari- Zoltan Tildy şi Bela Kovacs- în ziua următoare a fost semnat un acord de încetare a focului şi trupele sovietice au început să evacueze Budapesta. Imediat după aceea, Nagy a anunţat încetarea rolului de conducător unic al partidului comunist şi a cerut completa retragere a trupelor sovietice din Ungaria. Prin aceste măsuri şi revendicări, Nagy a mers mult mai departe decât Gomulka, astfel încât limita de toleranţă a leadership-ului de la Moscova a fost depăşită. Ca urmare, trupele sovietice ce se găseau spre cazărmi au fost dispuse, în 30 octombrie, de o asemenea manieră încât să poată interveni din nou. Scânteia ce a declanşat relansarea conflictului a fost momentul în care celor doi emisari sovietici li s-a comunicat, în 31 octombrie, intenţia Ungariei de a se retrage din Pactul de la Varşovia, iar nagy a făcut o declaraţie publică în care anunţa statutul neutru al Ungariei. Nagy a fost încurajat în aceste demersuri de discursul virulent anticomunist al Statelor Unite, ce crea impresia că acestea vor veni în ajutorul statelor ce se revoltau deschis împotriva Moscovei. Din ceea ce a urmat s-a demonstrat, maghiarilor şi întregii lumi, că, în ceea ce privea Europa de Est, discursul Statelor Unite rămânea doar atât: un discurs.

Imediat în ziua în care Nagy a anunţat neutralitatea Ungariei şi retragerea sa din Pactul de la Varşovia, sovieticii au reacţionat formând un guvern alternativ în frunte cu Janos Kadar. În plus, două zile mai târziu, în momentul în care generalul Pal Maleter, ministru al apărării în guvernul Nagy, s-a dus să negocieze cu societicii retragerea Armatei Roşii din Ungaria, el a fost răpit. În 4 noiembrie 1956 s-a declanşat cea e-a doua intervenţie a trupelor Armatei Roşii în Ungaria. Tancurile sovietice au intrat din nou în Budapesta, zdrobind prin forţă brută

30

insurgenţa, iar zeci de mii de maghiari au fost deportaţi în URSS sau executaţi. Nagy însuşi a fost preluat de sovietici şi evacuat în România, unde a fost executat în 16 iunie 1958. A fost instaurat un nou guvern, cel alcătuit în 31 octombrie de către Mikoyan şi Suslov, un guvern în fruntea căruia se afla, aşa cum am menţionat deja, Janos Kadar, ce avea să se menţină la putere mai mult de trei decenii. Kadar, un comunist ce fusese închis în vremea regimului stalinist, a revenit în timpul revoluţiei, ajungând prim secretar al partidului şi complotând cu sovieticii pentru răsturnarea lui Nagy.

Eşecul lui Nagy semnifica imposibilitatea accesării celei de a „treia căi”, a navigării în apele aflate la limita dintre comunismul totalitar al Estului şi capitalismul liberal al Vestului. Consecinţele evenimentelor din Ungari au fost importante, atât pentru dinamica relaţiilor dintre Moscova şi ţările blocului estic, cât şi pentru dinamica regimurilor comuniste din aceste ţări. Intervenţia militară a Kremlinului a demonstrat care erau limitele dincolo de care nici o conducere comunistă din Est nu putea trece- anularea rolului conducător al partidului comunist, care venea să încalce una din digmele fundamentale ale marxism-leninismului, şi ieşirea din Pactul de la Varşovia, ce aducea atingere intereselor strategice ale URSS. Conducerea de la Kremlin a demonstrat că, odată depăşite aceste limite, era capabilă de orice măsuri, inclusiv cele militare, pentru a-şi menţine dominaţia în spaţiul est european. În ceea ce priveşte evoluţia regimurilor comuniste în Europa de Est, înfrângerea revoluţiei din Ungaria a avut o importanţă semnificativă. Tăcerea şi inacţiunea Occidentului în momentul inveziei sovietice demonstra opoziţiei anticomuniste imposibilitatea de a se baza pe vreun sprijin din afară în cazul unei acţiuni deschise; totdată, intervenţia militară a Moscovei a dat o temă de meditaţie atât guvernanţilor, cât şi opozanţilor vis-a-vis de limitele impuse acţiunilor lor, o meditaţie a căror roade se vor observa un sfert de veac mai târziu, în Polonia. În ceea ce priveşte Ungaria, după trecerea momentului de criză şi după încheierea represaliilor, regimul Kadar a abordat o strategie politică ce l-a transformat, prin comparaţie cu celelalte regimuri din Europa de Est, într-unul liberal, atât la nivel politic, cât şi, mai ales, la nivel economic. În anii `80, disidenţa anticomunistă maghiară ajungea în poziţia de a fi invidiată pentru libertatea sa de acţiune de corespondentele sale din Polonia, Cehoslovacia, pentru a nu mai vorbi de România sau Germania de Est, fiind în mare măsură tolerată de regim, care s-a dovedit a fi foarte blând în comparaţie cu echivalentele sale dinţările mai sus menţionate.

În Cehoslovacia, destalinizarea s-a produs mult mai lent, şi sub impactul negativ al evenimentelor din Ungaria. Staliniştii s-au menţinut la putere necontestat din 1948 până în 1968. Această situaţie se datora şi poziţiei pe care partidul comunist o avea în această ţară, semnificativ diferită de poziţia celorlalte partide comuniste din Europa de Est. În perioada interbelică, partidul comunist cehoslovac nu a fost nici ilegal nici antinaţional, fiind al doilea partid ca mărime şi importanţă din cadrul sistemului politic. Prin faptul că Cehoslovacia a fost ocupată încă din rpimăvara lui 1939, acest partid nu a fost compromis în ochii populaţiei

31

de alianţa dintre comunişti şi Hitler, realizată prin Pactul Ribbentropp-Molotov, din august 1939. Partidul a jucat un rol patriotic în timpul celui de-al doilea război mondial, şi a emers la finalul acestuia în poziţia de cel mai puternic partid de pe scena politică cehoslovacă. Cu toate nemulţumirile provocate de instaurarea regimului monolitic în 1948, partidul comunist nu a înregistrat, până în preajma anului 1968, nici o opoziţie serioasă, chiar în condiţiile în care staliniştii nu au beneficiat de încrederea populaţiei. Mai mult decât atât, nici în interiorul partidului nu şi-au făcut loc dezbaterile şi luptele dintre facţiuni ce au caracterizat evoluţia regimurilor comuniste din Polonia, Ungaria, România şi Iugoslavia.

Inerţia şi lipsa de performanţe a sistemului au generat, la începutul anului 1968, numeulţumiri în cadrul aparatului superior de partid. Antonin Novotny, prim secretar al partidului comunist din 1953 şi preşedinte al statului din 1957, era de naţionalitate cehă şi-i dispreţuia pe slovaci, fără a încerca să ascundă acest lucru. Toate acestea au dus, în ianuarie 1968, la declanşarea unei mişcări de opoziţie în partid ce s-a soldat cu înlocuirea lui Novotny din poziţia ede prim secretar şi înlocuirea sa cu Alexander Dubcek, prim secretar al Partidului Comunist Slovac. În martie acelaşi an, Novotny pierdea preşedinţia republicii, fiind apoi eliminat din partid, în mai 1968. Funcţia de preşedinte al statului a fost preluată de generalul Jan Svoboda.

Dubcek, pe lângă faptul că era un naţionalist slovac, era unul din partizanii reformei economice şi a „comunismului cu faţă umană”, cu alte cuvinte al relaxării controlului partidului şi poliţie politice asupra societăţii. În primă fază, Dubcek, având lecţia maghiară bine învăţată, a evitat a împinge măsurile reformiste dincolo de limitele pe care Moscova putea să le accepte. Programul său politic iniţial era vag conturatm astfel încât liderii de la Kremlin nu au reuşit timp de câteva luni să-şi definească poziţia faţă de iniţiativele Prăgii. În termeni economici, Cehoslovacia se afla în blocaj datorită politicilor de industrializare întreprinse de guvernanţi după 1948, sub presiunea Moscovei. Cu o industrie grea concepută pe model sovietic, puternic poluantă, cu o tehnologie depăşită, producând mult mai mult decât putea vinde, acţionând mai mult sub imperiul imperativelor politice decât celor ale pieţei, Cehoslovacia avea nevoie absolută de reformă economică pentru a ieşi din criză. Iar pentru aceasta erau necesare două ingrediente: voinţă politică şi sprijin financiar occidental.

În 1965, programul strategic de reformă prin descentralizarea managementului industriei, elaborat de profesorul Ota Sik, a fost aprobat de Comitetul Central al Partidului. Măsurile cuprinse în acest program nu erau atât de îndrzneţe precum cele aplicate în Ungaria regimului lui Kadar, astfel încât nu era de aşteptat nici o reacţie adversă din partea Moscovei. Consecinţa aplicării acestui program a foast însă liberalizarea controlului partidului asupra economiei şi participarea muncitorilor la luarea deciziilor, fapt care a atras după sine, în spirală, revendicări de natură politică, recte libertatea de expresie şi de opinie în presă şi radio, democratizarea vieţii de parid şi a parlamentului. Ca urmare, leadership-ul de la Kremlin a început să fie îngrijorat de deviaţiile conducerii cehoslovace de la

32

linia impusă de dogma marxist-leninistă. Schimbarea conducerii politicii din ianuarie, venind pe fondul reformelor din economie, a dus la luarea de către Praga a unor măsuri ce includeau relaxarea cenzurii şi mai profunda liberalizare a economiei şi a vieţii politice. Aceste măsuri, ce implicau participarea cetăţenilor în procesul de luare a deciziilor de natură economică şi chiar politică, au creat o presiune populară crescândă a regimului în direcţia unor reforme interne mai radicale şi în direcţia unor modificări consistente în ceea ce privea relaţiile externe ale statului cehoslovac. Spre sfârşitul lui martie, măsurile luate deja de guvernul de la Praga i-au făcut pe sovietici să devină suspicioşi vis-a-vis de intenţiile reale ale lui Dubcek. În schimb, reformatorii cehoslovaci, prinţi în spirala liberalizării, au început să fie mai mult decât încrezători în capacităţile lor de a realiza „comunismul cu faţă umană”, veritabila societate comunistă propovăduită de Marx şi Engels.

Această încredere sporită s-a manifestat în aprilie 1968 sub forma Programului de Acţiune al guvernului, ce cuprindea seturi de măsuri ce vizau reorganizarea partidelor comuniste ceh şi slovac, reabilitarea victimelor epurărilor din 1949, repoziţionarea Slovaciei în cadrul federaţiei, revigorarea vieţii parlamentare, precum şi oferirea unei minime libertăţi unor partide politice minore- membre ale Frontului Naţional. Pentru sovietici, amploarea reformelor propuse de Programul de Acţiune reprezenta un pericol major, atât în ceea ce privea consecinţele potenţiale ale acestora în Cehoslovacia, cât şi a efectelor asupra celorlalte regimuri din Europa de Est. Pentru sovietici, era esenţial ca regimul Dubcek să nu se transforme într-un al doilea regim Tito, cu atât mai mult cu cât regimul de la Bucureşti urma şi el o linie politică de rezistenţă la comenzile Moscovei, în special după ce Ceauşescu preluase întreaga putere, în 1965. Crearea unei breşe în blocul estic, prin defecţiunea Cehoslovaciei, pe modelul yugoslav din 1948 sau cel ungar din 1956, era de neacceptat, Moscova fiind pregătită în acest sens să acţioneze utilizând toate mijloacele disponibile, incluzând şi varianta militară. Îngrijorarea Moscovei a crescut exponenţial când, în august 1968, la scurt timp unul după celălalt, cei doi paria ai blocului comunist, Ceauşescu şi Tito, au vizitat Praga, în ovaţiile populaţiei oraşului. Se configura, în ochii Kremlinului, Mica Înţelegere interbelică, alianţa ce unise cele trei ţări şi care nu putea avea alt scop decât acela de a conjuga eforturile lor în direcţia unei rezistenţe eficiente şi cu şanse de succes în faţa unei potenţiale intervenţii militare sovietice.

Dacă sovieticii s-au arătat îngrijoraţi de acţiunile guvernului Dubcek, tot atât de suspicioşi şi temători au fost cehoslovacii faţă de intenţiile Moscovei. Având exemplul maghiar din 1956, nimănui din sferele politice de la Praga nu-i era greu să întrevadă posibilitatea unei acţiuni militare a Moscovei în cazul în care limitele de tolerabilitate ale acesteia ar fi fost trecute. Însă Dubcek mersese deja prea departe, iar reformele sale creaseră un asemenea entuziasm popular şi o asemenea presiune pentru continuarea şi adâncirea lor, încât îi era deja imposibil să se oprească pe linia de demarcaţie trasată de sovietici. Aceştia au demonstrat voinţa lor de a opri procesul de demantelare a regimului comunist ortodox, în

33

primă instanţă, prin manevrele din iunie ale forţelor Pactului de la Varşovia, desfăşurate în Cehislovacia. Deşi fuseseră de mai demult programate, aceste manevre au implicat forţe de dimensiuni mult mai mari decât cele prevăzute iniţial, iar trupele sovietice sosite pentru a participa la acţiune nu păreau a fi acolo doar pentru manevre. Această demonstraţie de forţă a sovieticilor a coincis cu publicarea unui manifest al intelectualităţii cehoslovace, intitulat „Cele 2000 de cuvinte”, manifest ce a ascuţit şi mai mult divergenţele dintre reformiştii şi conservatorii de la Praga. Tensiunea era atât de mare, încât Partidele Comuniste Francez şi Italian s-au oferit să medieze conflictul dintre Praga şi Moscova, iar vest germanii şi-au retras forţele militare dislocate pe forntiera cu Cehoslovacia, pentru a evita orice suspiciune a Moscovei cu privire la intenţiile Alianţei Nord-Atlantice de a ajuta pe cehoslovaci în caz de intervenţie militară sovietică.

Moscova şi Praga au încercat, în mod direct sau prin intermediari, să se explice una faţă de cealaltă şi să se pună de acord, în mai multe runde. În 29 iulie, în urma întâlnirii de la Bratislava dintre toţi membrii Pactului de la Varşovia (mai puţin România, Ceauşescu susţinând că orice intervenţie sovietică, asistată sau nu de alţi membri ai blocului, reprezenta o intervenţie în treburile interne ale unui stat independent şi suveran, chestiune de neacceptat atât din punctul de vedere al dreptului internaţional, cât şi din punctul de vedere al ideologiei comuniste), trupele sovietice au evacuat Cehoslovacia, iar propaganda Moscovei împotriva guvernului Dubcek a încetat. Deşi criza părea a se stinge, totuşi lucrurile nu s-au oprit aici. Părerea specialiştilor în domeniu concede că punctul de turnură a fost reprezentat de publicarea, în 10 august 1968, a noului statut al Partidului Comunist Cehoslovac, care elimina centralismul dogmatic şi acorda numeroase drepturi partidelor no-comuniste asociate ale Frontului Naţional. Acest act al guvernului de la Praga a semnificat Moscovei voinţa liderilor cehoslovaci de a continua pe calea reformelor de structură a aparatului politic al statului şi a determinat-o să-şi asume riscul unei intervanţii militare.

În 20 august 1968, trupele sovietice, asisteta de cele ale celorlalţi membri ai Pactului de la Varşovia ( cu excepţia României), au purces la invadarea Cehoslovaciei şi la blocarea, prin aceasta, a acţiunilor politice ale guvernului de la Praga, ce ameninţau însuşi supravieţuirea regimului comunist în această ţară. Deşi efectuată atent şi eficient din punct de vedere militar, acţiunea Moscovei a fost confuză din punct de vedere politic. Probabil că liderii de la Kremlin s-au aşteptat ca gruparea conservatoare din PCG să profite de invazie şi să-l înlăture din interior pe Dubcek; acest lucru nu s-a întâmplat, şi sovieticii au apărut limpede în ipostaza de invadatori şi ocupanţi ai unei ţări independente. Deşi armata cehoslovacă, la ordinul lui Dubcek şi Svoboda, nu a opus rezistenţă datorită inconsistenţei de planificare a aspectului politic, Moscova s-a văzut în poziţia de a trebui să negocieze cu cei doi. Dubcek a fost gradual înlăturat din funcţii până în 1969 şi înlocuit cu Gustav Husak, care a declanşat aşa-numitul proces al „normalizării”, adică al revenirii la starea de fapt existentă înainte de ianuarie 1968. Partidul Comunist a fost epurat de reformatori, circa o treime din membrii săi fiind excluşi

34

din partid. „Normalizarea” a reprezentat în fapt o îmbinare între creşterea relativă a nivelului de trai al populaţiei şi persecuţia sistematică a disidenţilor. Rezultatul a fost instalarea unei scleroze progresive a societăţii cehoslovace, dublată de o pierdere definitivă a încrederii populaţiei cehoslovace în potenţialul reformator al regimului. Ceea ce a fost mai grav a fost că înşişi liderii PCG încetaseră a mai crede în idealurile comunismului, Cehoslovacia transformându-se astfel într-un stat pur represiv, poliţienesc, blocat în această poziţie de teama intervenţiei militare sovietice.

Efectele „Primăverii de la Praga” şi, mai ales, ale înăbuşirii sale, au fost de primă mărime. Practic, invazia din august 1968 punea capăt unui proces început imediat după moartea lui Stalin, cel al încercării de reformare a sistemului comunist din interior. Actorii acestui proces, intelectualitatea de sorginte marxistă reformatoare, a trăit cu convingerea sinceră că sistemul comunist, aşa cum era el definit de Marx şi Engels, era viabil şi necesar, forma cea mai evoluată de organizare şi funcţionare a societăţii umane. Confruntaţi cu dezastrul produs de implementarea acestui sistem în ţările lor, în perioada dintre sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi moartea lui Stalin, aceşti intelectuali cu convingeri sincer marxiste au identificat cauzele ineficienţei şi mizeriei umane produse de aceste regimuri în modul defectuos în care dogma marxistă fusese transpusă în realitate de către Stalin şi reprezentanţii săi în ţările ocupate de Armata Roşie. De aici ideea că sistemul putea fi reformat şi făcut să funcţioneze aşa cum prevedeau preceptele părinţilor fondatori. Strivirea „Primăverii de la Praga”sub şenilele tancurilor sovietice în august a pus capăt acestor iluzii; noua generaţie de disidenţi ce se va naşte după 1968 în spaţiul central european va renunţa la marxism ca program ideologic şi la „comunismul cu faţă umană” ca obiectiv politic. Din acest moment, orice iluzie cu privire la capacitatea de reformă a sistemului comunist s-a spulberat, disidenţii orientându-se de acum spre înlăturarea acestui sistem.

Un exemplu al acestei noi orientări s-a produs în Cehoslovacia, pe fondul crizei profunde a sistemului comunist în anii `70, cât şi a evoluţiei relaţiilor Est-Vest în această perioadă. Un element important ce a facilitat dezvoltarea mişcărilor disidente în spaţiul central european a fost Acordul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, semnat în 1975, ce prevedea, printre altele, angajamentul părţilor semnatare de a respacte drepturile omului şi cetăţeanului. URSS şi sateliţii săi au acceptat o asemenea clauză, potenţial devastatoare pentru regimurile lor, din dorinţa de a obţine, prin acest Acord de la Helsinki, recunoaşterea formală din partea Occidentului a frontierelor stabilite la sfârşitul celui de-l doilea război mondial, frontiere niciodată ratificate de către Vest. Prevederile Acordului Final de la Helsinki cu privire la drepturile omului şi cetăţeanului nu au fost considerate iniţial ca având o importanţă majoră, nici în Vest, nici în Est. Cei care au schimbat această atitudine au fost disidenţii central şi est europeni, inclusiv ruşi, care au utilizat Acordul Final pentru a atrage atenţia Occidentului asupra nerespectării de către guvernele comuniste a angajamentelor luate, oferind prin aceasta Vestului un mijloc de presiune suplimentar în relaţia sa

35

cu statele blocului răsăritean. În acest sens poate fi înţeles impactul avut de mişcarea disidenţilor cehoslovaci, cunoscută în Vest sub numele de Charta 77. La 1 ianuarie 1977, era lansată declaraţia de principii a acestei mişcări, ce proclama „o comunitate liberă, informală, deschisă, de oameni şi convingeri, confesiuni li profesii deiferite”, fondată pentru a ajuta la respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor civile, în spiritul Acordului Final de la helsinki. Din motive tactice, Charta 77 îşi refuza statutul de organizaţie formală, arătând că „nu formează baza nici unei activităţi politice de opoziţie”, tocmai pentru că în ochii regimului totalitar, orice organizaţie, politică sau nu, aflată înafara controlului Partidului Comunist, apărea ca o ilegalitate şi trebuia reprimată ca atare. Ceea ce s-a şi întâmplat, indiferent de declaraţia Chartei 77 şi de caracterul său paşnic şi apolitic.

Charta 77 nu a putut avea amploarea mişcărilor similare din Polonia, din varii motive. În primul rând, regimul „revenirii la normalitate” al lui Husak a reuşit cu succes să despartă intelectualitatea disidentă de potenţeialul suport al altor segmente ale societăţii cehoslovace, prin ceea ce Timothy Garton-Ash numea „contract nescris”, descriindu-l în modul următor: „Uitarea este cuvântul-cheie al aşa-zisei normalizări a Cehoslovaciei. Regimul le-a spus, de fapt, oamenilor: uitaţi 1968. Uitaţi tradiţia noastră democratică. Uitaţi că aţi fost vreodată cetăţeni cu drepturi şi datorii. Uitaţi de politică. În schimb, vă oferim o viaţă sigură, confortabilă. Magazinele vor fi pline de mâncare şi cârciumile de bere ieftină. O să vă puteţi permite chiar şi o maşină şi o căsuţă la ţară- şi nu va trebui să fiţi competitivi în munca voastră. Nu vă cerem să credeţi în noi şi ideologia noastră prostească. Ascultaţi liniştiţi Vocea Americii şi uitaşi-vă la televiziunea austriacă. Tot ceea ce vă cerem este să vă conformaţi exterior şi în public: să participaţi la ritualul <alegerilor>, să votaţi cum vi se spune la adunările sindicale, să vă înscrieţi copiii în organizaţiile <socialiste> de tineret. Să nu spuneţi cu voce tare ce gândiţi”. În acest mod, societatea cehoslovacă a asistat pasiv la marginalizarea tuturor celor care, asemeni lui Vaclav Havel, înţelegeau să trăiască în adevăr, să distrugă prin cuvântul spus sau scris minciuna oficială.

În al doilea rând, dezvoltarea Chartei 77 a fost blocată printr-o sistematică represiune poliţienească, mult mai dură decât ceea ce ar fi cutezat vreodată poliţia secretă poloneză. Scontând pe pasivitatea societăţii cehoslovace, poliţia politică din această ţară a avut mână liberă să persecute, să aresteze şi să întemniţeze după bunul plac pe toţi cei ce rupeau „contractul nescris” şi încercau să demaşte minciuna oficială. În 1979, Havel şi alţi patru lideri ai Comitetului pentru Apărarea celor Condamnaţi Abuziv (VONS), echivalentul cehoslovac al KOR-ului polonez, au fost aruncaţi în închisoare, în ciuda protestelor internaţionale. Cazul muncitorului Jiri Wolf este şi mai ilustrativ: el a fost condamnat la 6 ani de închisoare pentru că a scris o scrisoare ambasadei Austriei, în care descria condiţiile de trai din ţară. Chartiştii au fost urmăriţi cu înverşunare de către poliţia politică, şi au primit sentinţe grele de fiecare dată când au acţionat, indiferent de forma de acţiune.

36

În al treilea rând, Charta 77 a fost limitată în acţiunile sale din cauza lipsei de suport a Bisericii- aceasta fusese persecutată şi coruptă la extrem în vremea stalinismului învingător. Chiar tradiţional, Biserica Catolică a avut un rol restrâns în cadrul societăţii cehe, ea fiind identificată cu stăpânirea Habsburgilor, şi ca atare popularitatea sa nu s-a comparat niciodată cu cea a Bisericii Catolice poloneze. Încă de la sfârşitul anilor `50, atât Biserica Catolică majoritară, cât şi bisericile protestante au fost puse în slujba regimului comunist, într-o măsură ce nu mai putea fi întâlnită decât în România, în cazul Bisericii Ortodoxe.

În ciuda tuturor acestor piedici, Charta 77 a supravieţuit prin oameni ca Havel, care, după ani grei de închisoare, în arestul său la domiciliu, a continuat să scrie, protestând împotriva regimului şi a politicilor sale, prin oameni ca Vaclav Benda, care, după 4 ani de închisoare, şi-a reluat funcţia de purtător de cuvânt al Chartei, în ciuda represaliilor asupra copiilor săi. Forma de luptă cea mai percutantă a Chartei a fost samizdatul, ceea ce a contribuit masiv la formarea unei contraculturi, a unei alternative consistente şi coerente la cultura oficială. Prin aceasta, Charta 77 a menţinut vie în memoria colectivă a societăţii cehoslovace tradiţia democratică şi a pregătit această societate pentru schimbarea de regim ce urma să vină, atunci când condiţiile din URSS ar fi făcut-o posibilă.

Cea mai puternică contestare a regimului comunist s-a produs în Polonia, la sfârşitul anilor `70 şi începutu anilor `80. În această ţară, tradiţia rebeliunii împotriva Moscovei, societică sau non-sovietică, a rămas vie; în plus, tocmai datorită condiţiilor specifice societăţii poloneze, stalinismul a fost marcat de o serie de insuccese semnificative, dintre care cea mai mare însemnătate au fost eşecul aducerii în slujba puterii totalitare a Bisericii Catolice, precum şi imposibilitatea colectivizării agriculturii, ceea ce a permis supravieţuirea unei cpnsistente clase ţărăneşti proprietare de pământ, independentă şi fidelă valorilor tradiţionale poloneze. Acestor două eşecuri ale stalinismului li s-au adăugat naufragiul economic al regimului comunist în anii `70, care a dus la un blocaj definitiv al sistemului, precum şi solidaritatea dintre intelectualitatea şi muncitorimea poloneză. Această alianţă a dat forţă şi amploare naţională disidenţei intelectuale şi a conferit coerenţă şi program politic de anvergură mişcării muncitoreşti. Alianţa dintre intelectuali şi muncitori, unică în Europa Centrală şi de Est, a fost flancată, aşa cum am arătat mai sus, de Biserica Catolică şi de ţărănimea proprietară de pământ. Ca atare, protestul la adresa regimului, lansat de muncitorime prin grevele din 1970 şi 1976, a devenit rapid unul naţional, implicând ansamblul societăţii poloneze, cu toate segmentele sale. Prima formă de organizare formală a mişcării disidente a fost KOR-ul, născut după grevele din 1976, ca mod de ajutorare a familiilor celor morţi sau întemniţaţi ca urmare a represaliilor în forţă ale forţelor de securitate ale regimului. Represalii care, per ansamblu, nu au rezolvat nimic. Regimul s-a demonstrat incapabil a găsi o soluţie problemelor economice cu care se confrunta ţara- spirala generată de împrumiturile masive din Occident în vederea achiziţionării de bunuri de consum necesare pentru a calma populaţia nemulţumită, care au dus la înglodarea Poloniei

37

în datorii a căror dobândă anuală genera inflaţie şi creşteri de preţuri, ceea ce provoca noi proteste de stradă şi noi represiuni, era de neoprit prin mijloacele tradiţionale ale regimurilor comuniste. Represaliile în forţă s-au demonstrat inutile; în 1977, guvernul a fost forţat să amnistieze pe cei condamnaţi cu un an înainte. Gierek a încercat să obţină ajutorul Bisericii, întâlnindu-se cu cardinalul Wysczynski, dar direcţia în care se mişca aceasta, mai ales odată cu alegerea lui Carol Wojtyla ca papă în 1979, nu coincidea în nici un fel cu dorinţele guvernului comunist. Vizita acestuia în Polonia natală în acelaşi an, un an marcat de recolte slabe şi creşterea datoriei externe, a demonstrat limpede poziţia Bisericii Catolice în conflictul dintre societatea poloneză şi regimul comunist.

În 1980, muncitorii polonezi au intrat din nou în grevă, vârful de lance reprezentându-l cei ce lucrau pe şantierele navale de la Gdansk. Greva era îndreptată împotriva scumpirilor şi a lipsurilor de tot felul, în special al cărnii, care era de negăsit şi ajungea la preţuri exorbitante atunci când apărea. Creşterile salariale nu făceu decât să agraveze inflaţia, fără a aduce un plus de confort familiilor muncitorilor. Monopolizarea întregii puteri decizionale de către guvernul comunist, conform dogmei marxiste, făcea ca tot răul din ţară se fie pus pe umerii guvernanţilor şi a nimănui altcineva. Blocajul era total- în tot restul lumii dinafara blocului comunist, o astfel de criză ar fi fost soluţionată printr-un acord colectiv dintre muncitori şi patroni. În lumea comunistă, patron era regimul, iar muncitorii nu puteau negocia cu acesta, căci nu exista nici o organizaţie care să-i reprezinte în procesul de negociere, iar Constituţia nu prevedea nici o cale legală pentru declanşarea unui astfel de proces. Răspunsul din partea protestatarilor a fost fondarea Solidarităţii, primul sindicat non-comunist în blocul răsăritean, organizaţie menită să negocieze cu guvernul condiţiile încetării grevelor. Născută pe fundamentul KOR-ului, Solidaritatea avea anvergură naţională şi cuprindea nu numai muncitorimea, ci şi intelectuali şi reprezentanţi ai clerului catolic. În acest fel, pentru prima oară în aproape patruzeci de totalitarism comunist, societatea civilă reuşea să se organizeze şi să devină un pol de putere capabil să forţeze regimul, cu tot aparatul său represiv, să se aşeze la masa tratativelor şi să acorde drepturi de neconceput în celelalte ţări ale blocului.

Regimul de la Varşovia nu era însă liber să negocieze cu Solidaritatea, în condiţiile dorite de aceasta. În încercarea de a preveni o evoluţie de tip Ungaria 1956 sau Cehoslovacia 1968, Gierek s-a deplasat la Moscova pentru a se informa asupra poziţiei Moscovei şi a vedea care erau limitele în care guvernul său putea negocia cu protestatarii, fără a provoca un răspuns în forţă al sovieticilor. La rândul său, Moscova a fost forţată să adopte o poziţie mai tolerantă- riscurile unei invazii miliatre a Poloniei erau enorme, mult dincolo de cele asumate anterior în Ungaria sau Cehoslovacia. Moscovei îi era cât se poate de limpede că invazia militară ar fi întâmpinat rezistenţa armată a polonezilor, în spiritul tradiţiei seculare a acestora de a lupta indiferent de şansele reale de a învinge, aşa cum o demonstrau anii 1830, 1861-1863 sau, mai recent, 1939. În plus, dimensiunile Poloniei, în termeni geografici şi demografici, precum şi amplasarea sa strategică

38

în dispozitivul militar al Tratatului de la Varşovia, contribuiau la creşterea exponenţială a riscurilor unei soluţii militare. Totuşi, atât liderii regimului polonez, cât şi cei ai Solidarităţii au înţeles că, în ultimă instanţă, între defecţiunea Poloniei din blocul răsăritean şi riscurile unei invazii militare, societicii au fi ales varianta din urmă. Ca atare, dând dovadă de un matur simţ politic şi de o evaluare realistă a situaţiei internaţionale şi a balanţei de forţe, Solidaritatea şi-a limitat pretenţiile în timpul negocierilor din august 1980, în ideea evitării unei băi de sânge la care ar fi dus o invazie militară sovietică.

Ceea ce au obâinut liderii Solidarităţii prin negocierile cu guvernul era de dimensiunile incredibilului, după standardele lumii comuniste: dreptul la grevă, dreptul de a forma sindicate independente, participarea la deciziile economice ale guvernului, eliminarea cenzurii, promovarea şi ocuparea funcţiilor în funcţie de merit şi fără a se ţine cont de condiţia de a fi membru de partid, crşterea salariilor şi pensiilor, a doua zi liberă pe săptămână, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, transmiteea pe postul naţional de televiziune a slujbelor regulate ale Bisericii Catolice, etc. Sigur că toate acestea se aflau doar pe hârtie; unele dintre aceste concesii, chiar presupunând buna credinţă a guvernanţilor, nu putea fi respectate în condiţiile economice ale Poloniei anului 1980. Ceea ce rămâne important, în esenţă, dincolo de drepturile acordate de guvern, este faptul că, pentru prima oară în istoria regimurilor comuniste, un guvern accepta să negocieze cu o organizaţie a societăţii civile aflate complet înafara controlului statului şi partidului. Însuşi acceptul guvernului de a negocia cu Solidaritatea era mai important, atât simbolic, cât şi pragmatic, decât toate concesiile făcute- prin declanşarea procesului de negociere, regimul de la Varşovia legitima existenţa unei organizaţii care nega însăşi baza dogmatică a respectivului regim. Implicaţiile negocierii dintre regim şi Solidaritatea erau şi mai profunde, pe plan ideologic- în acest fel, se demonstra limpede disocierea dintre regim şi societate, o societate pe care teoretic regimul o îngloba şi o reprezenta „democratic”. Astfel prin legitimarea sindicatului Solidaritatea, regimul admitea tacit lipsa sa de reprezentativitate şi, ca urmare, de legitimitate politică, dând de înţeles întregii lumi că doar teama de intervenţia militară a Moscovei îl menţinea pe poziţie.

Programul politic şi poziţia Solidarităţii în negocierile cu guvernul demostrau că liderii sindicatului înţeleseseră şi asumaseră experienţa ungară şi cea cehoslovacă. În locul răsturnării şi înlocuirii regimului, ei au ales să obţină din partea acestuia o cât mai largă autonomie şi libertate de mişcare- ideea de bază era aceea că regimul nu putea fi reformat, dar societatea putea fi înnoită şi reorganizată prin forţe proprii, în spiritul unei „societăţi civile” independente de stat şi care interacţiona cu acesta pe baza legii şi a repsctării drepturilor fundamentale. Ca o precauţie în plus, liderii Solidarităţii au stipulat încă de la început lipsa oricărei intenţii de a aduce atingere statutului Poloniei de membră a Pactului de la Varşovia.

Solidaritatea a transformat, încetul cu încetul, o criză economică într-una politică. Partidul Comunist a pirdut controlul asupra societăţii (cifrele însele o

39

demonstrează- în 18 luni, Solidaritatea s-a transformat dintr-un sindicat al muncitorilor de pe şantierele navale din Gdansk într-o organizaţie naţională numărând mai mult de 10 milioane de membri, la o populaţie totală de mai puţin de 40 de milioane de locuitori); datorită doctrinei „revoluţiei limitate” auto-impuse şi pericolul unei invazii sovietice, Solidaritatea nu era pregătită să preia puterea. În vacuumul de putere astfel creat s-a instaurat dictatura generalului Jaruzelski, prim ministru încă din februarie 1981, prin declararea de către acesta, în 13 decembrie 1981, a legii marţiale şi prin asumarea atât a poziţiei de prim ministru, cât şi a celei de secretar al Partidului Comunist. Cei mai mulţi dintre polonezi, asemeni specialiştilor în domeniu din Occident, au fost de acord în a considera măsurile luate de către Jaruzelski ca fiind necesare pentru a preveni o invazie militară sovietică aflată în pregătire, Moscovei devenindu-i din ce în ce mai limpede, pe parsursul anului 1981, că Polonia se îndrepta, încet dar sigur, pe calea unei revoluţii anticomuniste, cu larg potenţial contagios în interiorul blocului răsăritean.

Declararea legii marţiale a fost urmată de o serie de măsuri menite să îngheţe protestele şi impactul politic al Solidarităţii- mii de activişti ai sindicatului au fost arestaţi şi internaţi în lagăre, Solidaritatea a fost interzisă formal, la fel şi agenţiile sale sobsidiare. Spre diferenţă însă de cele întâmplate în Ungaria şi Cehoslovacia ulterior cu mişcările revoluţionare, regimul Jaruzelski s-a mulţumit doar să limiteze rezistenţa şi să interzică protestele publice; ca urmare, Solidaritatea a intrat în ilegalitate, dar a continuat să acţioneze, pentru a reapărea din nou la suprafaţă în 1988, când contextul internaţional prefigura condiţiile necesare pentru înlăturarea definitivă a regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est.

Finalul experimental Solidaritatea a însemnat, în acelaşi timp, epuizarea arsenalului societăţilor centraş-est europene în ceea ce priveşte reformarea sau răsturnarea regimurilor totalitare- acţiunea violentă eşuase în Ungaria, experimentul „comunismului cu faţă umană” sucombase în Cehoslovacia sub şenilele tancurilor sovietice, iat transformarea paşnică prin negocieri în cazul Solidarităţii poloneze sfârşise într-o dictatură militară, un „stalinism cu dinţii scoşi”, după cum se exprima Adam Michnik. Chiar eşuate, aceste încercări de evadare din spaţiul central european, o societate ce avea însă nevoie de o identitate, alta decât cea forjată de Moscova după 1945. Această identitate avea a se construi pe baza unui concept pierdut în norii de praf şi fum ai finalului celui de-al doilea război mondial, dar avea rădăcini suficient de adânci în memoria colectivă a naţiunilor din aria aflată sub dominaţie sovietică pentru a nu dispărea definitiv. La renaşterea sa au contribuit păstrători ai memoriei, precum Czeslaw Milosz, precum şi călugării occidentali aplecaţi înspre cunoaşterea profundă a acelei părţi de Europa care fusese cândva europeană. În acest mod, conceptul de „Europa Centrală” avea să cunoască o revenire şi o dezvoltare de o amplitudine nemaiîntâlnită în istoria sa îndelungată, într-o efervescenţă intelectuală ce va depăşi cu mult spaţiul de discuţie al disidenţilor anticomunişti din lagărul răsăritean.

40

Totul a început cu un eseu al scriitorului ceh Milan Kundera, publicat prima oară în limba franceză, în revista „Le Debat” din 27 noiembrie 1983, sub titlul „Un Occident kidnappe ou la tragedie de l`Europe Centrale”, tradus mai apoi, pentru numărul din 26 aprilie 1984 al suplimentului „New York Review of Books”, de către Edmund White. Eseul lua în dezbatere drama unei Europe împărţite în două entităţi distincte create de coborârea Cortinei de Fier la sfârşitul celui de al doilea război mondial şi, mai ales, tragedia acelei părţi a Europei care anterior se considera parte a civilizaţiei occidentale, ajunsese după 1945 de cealaltă parte a liniei de demarcaţie: Europa Centrală. Kundera pornea în definirea acestei părţi de Europă de la clasica dihotomie dintre lumea catolică şi cea ortodoxă, arătând că, timp de un mileniu, cehii, ungurii şi polonezii au fost membrii ai celei dintâi şi constatând că „după 1945, graniţa dintre cele două Europe s-a deplasat cu câteva sute de kilometri spre Vest şi câteva naţiuni care se consideraseră întotdeauna occidentale s-au trezit deodată în Est”. Ca urmare, spunea Kundera „în Europa de după război s-au dezvoltat trei situaţii fundamental diferite: cea a Europei de Vest, cea a Europei de Est şi aceea, mai complicată a acelei părţi a Europei situate din punct de vedere geografic în centru, din punct de vedere cultural în Vest, şi din plus de vedere politic în Est”.

Pentru prima oară de la 1945, cineva utiliza în mod explicit termenul de Europa Centrală pentru a desemna comunitatea de naţiuni plasată geografic între frontierele Germaniei Federale şi cele ale URSS, definind acest termen din punct de vedere conceptual ca desemnând acel spaţiu care, în durata lungă a istoriei europene, a constituit frontiera răsăriteană a Occidentului şi care, printr-un accident al aceleiaşi istorii, a devenit avangarda occidentală a Estului.

Un loc important în acest eseu îl ocupă demonstrarea diferenţelor profunde dintre naţiunile considerate central europene şi Rusia (URSS). Insistenţa lui Kundera asupra acestui aspect al definirii identităţii Europei Centrale venea din tendinţa mediilor politice şi intelectuale vest-europene şi nord-americane, veche deja de patru decenii, de a considera Europa de Est ca un tot unitar, nediferenţiat, un spaţiu dominat integral, politic şi cultural, de ruşi şi de civilizaţia rusă. În concordanţă cu această viziune, naţiunile blocului estic erau considerate a fi parte a acestei civilizaţii, definiţiile politice obturând aici realităţile istorice şi culturale, prea puţin cunoscute în mediile occidentale de care vorbeam mai sus. Rolul jucat de eseul lui Kundera în lansarea dezbaterii asupra identităţii Europei Centrale este astfel crucial, căci el amintea lumii occidentale că exista o diferenţă semnificativă, ancorată în istorie, tradiţii şi cultură, între naţiunile central europene şi Rusia. În fapt, aşa cum se va demonstra pe parcursul a ceea ce a mai rămas din acest capitol al lucrării de faţă, definirea identităţii central europene în anii `80 va avea o dimensiune fundamentală în delimitarea de Rusia şi ruşi, de tot ceea ce însemna civilizaţia Estului profund al Europei.

Pe această linie, partea a treia a eseului scriitorului ceh accesează dimensiunea istorică a relaţiei dintre naţiunile central europene şi Rusia, aducându-l în discuţie pe faimosul istoric ceh Frantisek Palacky, ale cărui scrieri

41

din preajma anului 1948 şi din perioada imediat următoare dădeau dovada, aşa cum am mai arătat, de un vizionarism excepţional. Palacky susţinea ideea necesităţii conservării Imperiului Habsburgilor în virtutea unei naţiuni strategice, ca fiind unica modalitate de a bloca accesul Rusiei la poziţia de hegemon al acestei părţi de Europa şi a Europei ca întreg. În viziunea istoricului paşoptist, Europa Centrală trebuie să fie o „familie de naţiuni, egale, aflate în siguranţă, sub protecţia unui stat puternic, unitar, tratându-se cu un respect mutual, urmând să-şi cultive propria identitate”. Kundera preia această viziune asupra Europei Centrale, arătând că, în acest fel, aceasta tindea să fie „o versiune concentrată a Europei însăşi, în întreaga sa varietate culturală, o mică Europă arhieuropeană, un model redus al Europei constituite din naţiuni, conceput pe baza unei singure legi: varietate maximă în inetriorul unui spaţiu minim”, şi, continua el, „cum să nu se înspăimânte Europa Centrală în faţa unei Rusii bazate pe principiul opus: cea mai mică varietate în spaţiul cel mai mare?”. În acest sens, Kundera argumenta puternica diferenţiere dintre naţiunile central europene şi Rusia, definind Europa Centrală ca fiind un spaţiu al diversităţii etnice şi culturale, traversate de o tradiţie multiseculară a toleranţei faţă de Celălalt, imperfectă dar perfectibilă, în contrast cu Rusia, intolerantă şi de tendinţă uniformizatoare, o Rusie care de secole lupta pentru a transforma „fiecare naţiune a Imperiului său (ucrainieni, bieloruşi, armeni, estonieni, lituanieni şi alţii) într-un unic popor rus (sau, conform unei expresii frecvente în această epocă a mistificării verbale generalizate, într-un <unic popor sovietic>)”.

Mai departe, eseul se concentrează asupra tragediei esenţiale a naţiunilor central europene: faptul că statele lor au dispărut de pa harta Europei după 1945. Sursa acestei tragedii, considera autorul, se afla ancorată în însăşi slăbiciunile intrinsece ale naţiunilor central europene, în eşecurile lor repetate de a construi, în durata lungă a istoriei, entităţi politice viabile, pe modelul echivalentelor lor occidentale. În acelaşi timp, un rol amplu în conturarea acestor eşecuri este atribuit presunilor constante venind dinspre marile naţiuni plasate la confinele spaţiului central european: germanii şi ruşii. Ca urmare, energiile naţiunilor central europene s-au risipit în lupta de a-şi conserva fiinţa şi limba; rezultatul a fost faptul că ele „nu au fost niciodată cu desăvârşire integrate în conştiinţa Europei, ele au rămas cea mai fragilă şi mai puţin cunoscută parte a Vestului- ascunsă acestuia şi de bariera limbilor lor stranii şi greu accesibile”.

Din punct de vedere politic, marea şansă a acestor naţiuni a fost Imperiul Austriac, singurul, în viziunea autorului, care ar fi putut transforma Europa Centrală într-un stat puternic, capabil a le proteja împotriva vecinilor tentaţi a le domina. Această şansă a fost ratată, scria Kundera, pentru că „austriecii erau, din păcate, divizaţi la rândul lor între un naţionalism arogant pan-german şi propria misiune central europeană. Ei nu au reuşit să construiască o federaţie a unor naţiuni egale, iar eşecul lor este răspunzător de dezastrul întregii Europe”. Vina pentru ceea ce a urmat aparţine tuturor, căci „nemulţumirile, celelalte naţiuni ale Europei Centrale au pulverizat Imperiul în 1918, fără a realiza faptul că, în ciuda

42

soluţiilor sale inadecvate, el era de neînlocuit. După primul război mondial, Europa Centrală a fost transformată, prin urmare, într-o regiune a statelor mici, slabe, a căror vulnerabilitate a asigurat mai întâi victoriile lui Hitler şi, într-un final, triumful lui Stalin”. Tot în cadrul acestei părţi a eseului său, Kundera combate ceea ce el numea „ideologia lumii slave”, demonstrând lipsa de suprot empiric a ideologiei pan-slavismului, unul din motoarele forţelor centrifuge ale Imperiului Habsborgilor care, laolaltă cu alte chestiuni, a dus la distrugerea acestuia. Astfel, arăta el, „în ciuda înrudirii lingvistice, cehii şi ruşii nu au împărţit niciodată aceeaşi lume: nu au o istorie comună şi nici o cultură comună. Relaţia dintre polonezi şi ruşi nu a fost niciodată altceva decât o luptă pe viaţă şi pe moarte”. În concluzie la cele menţionate în această parte a eseului, se poate spune că, în opinia lui Kundera, tragedia Europei Centrale nu poate fi integral justificată prin atitudinea constant agresivă a ruşilor în principal, a germanilor în subsidiar; ea se datorează, în măsură semnificativă, şi incapacităţii micilor naţiuni central europene de a-şi conjuga forţele şi de a construi o formulă politică integrată, puternică şi viabilă. Formula Imperiului Habsburgilor, unicul moment din istoria naţiunilor central europene când acestea au acţionat coerent, unitar, unicul moment când acestea au deţinut un loc important în familia marilor puteri europene, a fost doar parţială. Deşi perfectibilă, această formulă a fost anulată atât de incapacitatea Habsburgilor de a inova şi de a găsi o soluţie politică satidfăcătoare pentru toate naţiunile Imperiului, cât şi de opacitatea leadrship-urilor naţionale la sfârşitul primului război mondial, care au acţionat pentru distrugerea Imperiului, fără a înţelege consecinţele grave ale acestui act.

În fine, vinovat pentru tragedia Europei Centrale se face, în anumită măsură, şi Occidentul. Argumentaţia lui Kundera accesează aici registrul cultural, punând accent pe rolul şi contribuţia majoră a spaţiului central european la definirea coordonatelor moderne ale culturii europene. Sintetic spus, Kundera afirma că lumea occidentală contemporană a uitat Europa Centrală pentru că ea însăşi îşi pierde identitatea culturală, o identitate la configurarea căreai un rol major l-au avut evoluţiile intelectuale din spaţiul central european de la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea. Cultura nu mai joacă un rol major în definirea identităţii Occidentului, acesta devenind din ce în ce mai mult o societate de consum amorfă din punct de vedere inetelectual, în special după cel de-al doilea război mondial; ca urmare, nici spaţiul ce a oferit fundamentele acestei culturi nu mai prezintă interes. Cu alte cuvinte, Europa Centrală nu îşi mai are locul în conştiinţa Occidentului pentru că această conştiinţă este deja pe cale de dispariţie; renunţarea Occidentului la spaţiul central european la sfârşitul şi după cel de al doilea război mondial este un semn al renunţării Occidentului la sine însuşi. Apare aici limpede corelaţia pe care Kundera o face între identitate şi cultură, corelaţie care apare clar stipulată în rândurile de început ale eseului: „identitatea unui popor şi a unei civilizaţii este reflectată în creaţiile spiritului său- în ceea ce este cunoscut drept <cultură>”. În baza acestei corelaţii, Kundera chestionează indiferenţa Occidentului faţă de dispariţia Europei Centrale de pe harta

43

continentului şi din conştiinţa contemporanilor şi ajunge la următoarea concluzie: „Europa nu a observat dispariţia căminului său cultural din cauză că Europa nu îşi mai percepe unitatea ca fiind o unitate culturală”. Odată această unitate culturală pierdută în neant, unitatea politică nu mai are nici o relevanţă- de aici, capacitatea uimitoare a Occidentului de a se adapta cu rapiditate la realităţile absurde ale Războiului Rece şi a împărţirii Europei în blocuri. De aici, capacitatea şi lejeritatea Occidentului de a accepta obturarea canalelor de comunicare dintre sine şi una din părţile sale esenţiale, care a contribuit atât de semnificativ la construirea coordonatelor moderne ale culturii europene a secolului XX: Europa Centrală. Devine astfel limpede că, în viziunea lui Kundera, identitatea Europei Centrale este una aparte, diferind fundamental de cea a Estului şi de cea a Vestului. Evoluţia istorică a naţiunilor central europene, tradiţiile şi cultura lor le diferenţiază paradigmatic fundamental de lumea răsăriteană, de Rusia şi de Balcanii slavo-bizantino-ortoducşi. După cel de al doilea război mondial, identitatea cenral europeană a început să se distanţeze de cea occidentală, prin conservarea rolului culturii în definirea de sine, rol care dispare în Occident, din raţiuni pe care Kundera nu le ia în analiză. Cert este că, pentru el, Europa Centrală nu are o definire politică, ci una culturală. În acest sens, el notează că „a încerca să trasăm exact graniţele Europei Centrale ar fi lipsit de sens. Europa Centrală nu este un stat: ea este o cultură sau un destin. Graniţele sale sunt imaginare şi trebuie desenate şi redesenate ţinând seama de fiecare nouă situaţie istorică”.

Eseul lui Kundera se termină într-o notă general pesimistă cu privire la Europa, un pesimism însă penetrat de o notă de speranţă- Europa Centrală, asemeni cuvintelor de început ale imnului polonez, „încă nu a pierit”. Totuşi, marcantă rămâne absenţa sa din conştiinţa Europei contemporane. Concluzia se desprinde de la sine: „dacă <a exista> înseamnă a exista în ochii celor pe care îi iubim, atunci Europa Centrală e doar parte a Imperiului sovietic şi nimic mai mult, nimic mai mult...În virtutea sistemului sîu politic, Europa Centrală face parte din Est, în virtutea istoriei sale culturale, din Vest. Dar din moment ce Europa însăşi se află într-un proces de pierdere a propriei identităţi culturale, ea percepe în Europa Centrală numai un regim politic; altfel spus, ea vede în Europa Centrală doar Europa de Est”.

Eseul lui Milan Kundera a constituit o provocare atât pentru mediile culturale vest europene şi nord americane, cât şi pentru intelectualitatea disidentă din spaţiul central european aflat sub dominaţie sovietică. Dezbaterea ce s-a lansat pe marginea Europei Centrale în urma apariţiei acestui eseu s-a micşorat pe mai multe coordonate, generate de un set de întrebări distincte, dar aflate în directă corelaţie. În primul rând, s-a pus problema existenţei (sau persistenţei) însăşi a Europei Centrale- mai exista o Europă Centrală, se mai poate vorbi, în anii `80, de o Europă Centrală? Dacă răspunsuş la aceste întrebări ar fi unul afirmativ, atunci care ar fi identitatea sa, în ce mod această identitate ar putea fi definită, care ar fi coordonatele sale fundamentale? Ce înseamnă a fi central european, şi, mai mult

44

decât atât, cine este central european? Dezbaterea pe marginea variantelor de răspuns la aceste întrebări a fost una convergentă, specialiştii occidentali întâlnindu-se pe acest teren cu intelectualii central europeni, întâlnire mediată de figurile marcante ale exilului central european din spaţiul vest european şi nord american. Efervescenţa generată de eseul scriitorului ceh a fost de amploare- Europa Centrală a devenit o modă a anilor `80, mari publicaţii precum „New Zork Review of Books”, „Cross Currents”, L`Autre Europe”, “East European Reporter”, “Daedalus”, “Lettre Internationale”, “Uncaptive Minds”, “Foreign Affairs”, “Cadmos” etc. dedicându-i numere întregi sau concentrându-se exclusiv asupra sa. Amplitudinea dezbaterii pe marginea chestiunii Europei Centrale poate fi probată şi de volumele de studii ce i-au fost dedicate, precum cel al lui George Schopflin şi Jane Woods “In Search of Central Europe”, de nenumărate conferinţe, simpozioane şi colocvii organizate sub egida marilor universităţi vest europene şi americane. Nu putem avea pretenţia de a le lua în analiză integral, în paginile acestui capitol. Aşa cum am avertizat deja în introducerea acestei părţi a lucrării de faţă, o selecţie a autorilor şi titlurilor pe care le vom trata mai jos în vederea ilustrării evoluţiei conceptului de Europa Centrală în anii `80. Criteriul utilizat pentru a opera această selecţie nu a fost necesarmente unul foarte riguros din punct de vedere metodologic- volumul imens al literaturii ştiinţifice dedicate temei împiedică o clasificare sistematică exhaustivă şi o ierarhizare clară a autorilor din perspective relevaţei lor şi a scrierilor lor. Ca atare, ne-am restrâns analiza la un număr de autori a căror operă ştiinţifică şi/sau literară este unanim considerată de primă mărime în mediile academice de profil, intelectuali a căror contribuţie la definirea conceptului de Europa Centrală nu poate în nici un fel fi trecută cu vederea. Nume precum Gyorgy Konrad, Czeslaw Milosy, Jeno Szucs, Vaclav Havel sau Eugen Ionesco nu pot fi niciodată evitate atunci când se discută pe tema Europei Centrale; dintre cărturarii occidentali, sunt cu neputinţă de eludat nume precum Timothy Garton-Ash, Tony Judt, Claudio Magris, Jacques Rupnik sau Jacques Rider. În consecinţă, am ales a ilustra, în paginile de mai jos, modul în care aceştia au contribuit la configurarea conceptului de Europa Centrală, la renaşterea sa după o îndelungă absenţă din conştiinţa contemporaneităţii postbelice. Îi vom prezenta pe rând, începând cu disidenţii şi exilaţii central europeni.

Ceea ce trebuie subliniat încă de la început în ceea ce îi priveşte pe autorii central europeni este lipsa lor de îndoială în privinţa existenţei persistenţei Europei Centrale. Faptul că Europa există, faptul că identitatea sa a supravieţuit marasmelor produse de cel de-al doilea război mondial şi de sovietizarea acestui spaţiu în anii de după 1945, este dincolo de orice suspiciune. Scrierile lor se concentrează îndeosebi asupra coordonatelor pe care se înscrie semnificaţia conceptului de Europa Centrală, asupra modalităţilor de definire a identităţii central europene înainte şi după 1945. Ele sunt în general marcate de apelul la memorie, configurând înţelesul postbelic al conceptului de Europa Centrală prin apelul constant la tradiţiile istorice şi culturale ale naţiunilor acestei părţi a

45

Europei, făcând racordul cu realităţile de dinaintea primului război mondial. Acest fapt se datorează, în cele mai multe cazuri, contactului mai mult sau mai puţin direct cu respectivele realităţi, unii dintre autori având experienţa personală a acelor stări de lucru ce creionau identitatea specifică Europei Centrale din vremea Imperiului Habsburgilor, cu dimensiunile sale multiculturale, multireligioase şi multietnice. Este aici cazul lui Czeslaw Milosz, decanul de vârstă al participanţilor la dezbaterea pe tema Europei Centrale a anilor `80.

Milosz revine în procesul intelectual de definire a identităţii central europene cu un eseu publicat în numărul 5 din 1986 al revistei „Cross Currents: Yearbook of Central European Culture”, sub titlul „Atitudini central europene”. Modul în care începe acest eseu vine în sprijinul celor afirmate de noi mai sus- Milosz scrie: „Pornesc de la premisa că Europa Centrală există, în pofida numărului mare al celor care neagă acest lucru- începând de la jurnaliştii politici care continuă să o numească <Europa de Est> şi terminând cu prietenul meu Joseph Brodski care preferă să îi rezerve numele de <Asia Occidentală>”. În vederea definirii atitudinilor central europene, cele care dau conţinut identităţii specifice spaţiului în cauză, Milosz apelează la un set de argumente aflate la intersecţia dintre istorie şi cultură (în special literatură), încercând să pună în lumină particularităţile ce diferenţiază şi conferă unicitate Europei Centrale din punct de vedere spiritual, în peisajul ansamblului european.

Lipsa de îndoială cu privire la existenţa unui specific central european ce dă posibilitatea operării diferenţierii dintre Europa Centrală şi cea Răsăriteană, în special, dintre Europa Centrală şi spaţiul occidental, american sau rus, în general, provine din observaţia de natură empirică a faptului că „...trecutul acestei zone- un trecut comun, în ciuda numărului mare de limbi şi naţionalităţi întâlnite pe teritoriul său- este întotdeauna prezent ţi cât se poate de palpabil; este prezent în arhitectura oraşelor sale, în tradiţiile universităţilor de aici şi în operele poeţilor”. În continuare, argumentaţia devine analitică, bazându-se pe faptul că „prezentul nu este nici el ipsit de semne care indică unitatea care se află în spatele diversităţii. De câte ori mă aplec asupra operelor literare scrise astăzi în cehă sau în poloneză, maghiară sau estoniană, lituaniană sau sârbo-croată, îmi este dat să percep un anumit ton şi o anumită sensibilitate care nu pot fi regăsite altundeva, în nici o scriere din Europa Occidentală, America sau Rusia”.

Afirmaţia fundamentală pe care Milosz o face în cadrul acestui eseu este legată de conexiunea proundă dintre cultura central europeană şi conştiinţă istoriei, o conexiune ce transcende secolele. Temele, subiectele, personajele literaturii central europene au o dimensiune istorică ineludabilă, iar modul în care ele sunt tratate stă întotdeauna sub semnul unei istorii zbuciumate, nedrepte şi plină de discontinuităţi. „O istorie tristă”, după cum se exprima Milosz, o istorie ce-şi pune amprenta pe întreaga creaţie culturală central europeană. Această istoricitate a culturii central europene, acest apel constant la o istorie teribilă şi mereu vie în memoria colectivă, dau spiritului central european specificitatea sa în spaţiul culturii universale, şi îi conferă o sensibilitate aparte. Evenimentele istorice

46

marcante, chiar cele aflate cu secole în urmă, sunt mereu prezente şi fac parte integrantă, mai mult ca oriunde în lume, din trăirile prezentului. Kosovopolje, Mohacs, împărţirile succesive ale Poloniei, campaniile militare ale unui Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazu nu sunt doar evenimente petrecute în trecutul acoperit de praf, ci fac parte din realitatea prezentă, ca şi cum s-ar fi petrecut doar ieri. Din acest punct de vedere, Milosz operează o diferenţiere între timpul istoric al Occidentului, perceput a fi „neutru, incolor, imponderabil- curge fără zig-zaguri, fără curbe neaşteptate şi fără cascade” şi cel al Europei Centrale, unde el este „intens, spasmodic, plin de surprize, este un participant activ la poveste”. Explicaţia acestei percepţii diferite a timpului istoric provine, în opinia autorului, din asocierea aonstantă pe care central europenii o fac între timpul istoric şi prezenţa unei ameninţări la adresa identităţii comunităţilor naţionale. El pune în lumină, într-un mod foarte sintetic, avalanşa de dezastre prin care naţiunile central europene au trecut dora în ultimele trei secole, de la perioada lungă a dominaţiei străine, când au fost ameninţate cu pierderea identităţii naţionale, la momentele distructive întruchipate de cele două războaie mondiale, petrecute la doar câteva decenii distanţă unul de celălalt, sfârşind cu impunerea dominaţiei sovietice, a regimurilor totalitare, opresive, ce pun în pericol, din nou, dar sub altă formă şi cu alte metode, supravieţuirea naţiunilor central europene ca entităţi aparte.

Europa Centrală este un spaţiu populat de naţiuni care au un destin comun ancorat într-o istorie comună; acest fapt nu înseamnă însă că aceste naţiuni au dezvoltat în perioada lungă a secolelor trecute o relaţie armonioasă între ele. Dimpotrivă, marile neajunsuri şi drame ale istoriilor naţiunilor din arie au fost generate de natura conflictuală a relaţiilor dintre ele, realitate de care au beneficiat din plin vecinii lor mai puternici şi mai agresivi. Totuşi, Milosz găseşte că există destule motive pentru „a crede că minţile cele mai energice din ţările respective rezistă cu succes tentaţiilor naţional-şovinismului şi că reprezintă o forţă considerabilă ce poate contribui la unificarea Europei Centrale. Aceste minţi au, cel puţin, aceeaşi percepţie a destinelor comune şi a trăsăturilor particulare care disting Europa Centrală de vecinii săi, Europa de Est şi Europa de Vest”.

O altă dimensiune esenţială a spiritului central european este ironia, unica armă a unor popoare supuse în mod constant opresiunii de către vecinii lor. Aflate mai întotdeauna în tabăra celor învinşi, central europenii au apelat la ironie ca la un ultim instrument de apărare, însăşi condiţia lor devenind obiect al acesteia. Paradigmatic este pentru spiritul central european soldatul Svejk, cel care aplelează la subterfugiile nebuniei pentru a-şi păstra normalitatea şi umanitatea într-o situaţie istorică absurdă. Din acest punct de vedere, naţiunile central europene se disting de cea rusă; astfel, arăta Milosz, „admiraţia pe care o au ruşii faţă de ei înşişi, mai mult, narcisismul de care dau dovadă trec dincolo de graniţa imaginabilă a vanităţii naţionale şi poartă marca unui mesianism de secol XIX- secol din care respectiva parte a lumii [Europa Centrală] nu păstrează amintiri prea plăcute”. Modul ironic de a se vedea pe sine, precum şi ironia cu care sunt

47

abordate situaţiile cele mai critice ale existenţei lor dau atitudinilor central europene culoarea particulară ce distinge această arie de cele limitrofe.

În continuare, Milosz se preocupă de stabilirea distincţiilor dintre spaţiul spiritual central european şi cel occidental. Una dintre aceste distincţii se conturează în jurul abordării şi percepţiei diferite a marxismului în cele două spaţii, diferenţă survenită în urma faptului că, pentru intelectualitatea occidentală, marxismul rămâne doar o ideologie ca oricare alta, atractivă sau detestabilă funcţie de poziţia politică a privitorului, în timp ce pentru cea central europeană, el reprezintă o experienţă trăită, teribilă şi malformată. Ca urmare, dialogul dintre cele două este aproape imposibil căci, scrie Milosz, „adevărul despre marxism nu poate fi comunicat în lipsa experienţei directe”. Este astfel relevant faptul că descrierile cele mai complete şi mai percutante ale produsului marxismului, statul totalitar, aparţin unor autori central europeni, precum Franz Kafka sau Leszek Kolakowski. De asemenea, modul de înţelegere a realităţii de către intelectualul central european este marcat de influenţa pe care sistemul totalitar de sorginte comunistă o are asupra sa. Format în spaţiul totalitar, unde marxismul reprezintă o dogmă de stat, plasată înafara oricărui dialog şi înafara oricărei critici, sclerozată şi lipsită de orice vibraţie, intelectualul central european este influenţat de efectele subsecvente ale sistemului totalitar. Dacă, în Vest, condiţia economică precară semnifică eşecul în plan individual, în spaţiul central european condiţia economică nu reprezintă o coordonată esenţială- teama de sărăcie este aici înlocuită de teama de poliţie politică. Intelectualul central european, la fel ca şi funcţionarul central european, nu este sărac- condiţia sa economică este superioară mediei şi, î plus, este asigurată de către stat, în schimbul loialităţii ideologice. Astfel, notează Milosz, „spaima cetăţeanului este mutată din sfera economiei în sfera supravegherii politice. Persoanele care au emigrat în Vest din ţările blocului sovietic înţeleg cu mare greutate principiile autonomiei individuale, care includ mizerie, lipsa de locuinţe sau înfometarea ca mijloace de penalizare a eşecului...Atunci când caută interlocutori deschişi părerilor sale, constată că doar conservatorii iau în serios groaza lui faţă de oprimarea politică şi încercarea de a apăra libertatea. Liberalii par şă-şi astupe urechile, deoarece adevărata lor pasiune este bătaia cu pumnul în piept şi ura faţă de sistemul capitalist”.

În final, Milosz face o sinteză a ceea ce el consideră a fi coordonatele esenţiale ale spiritului central european, susţinând că barierele politice ale prezentului pot fi eludate prin apelul la bagajul cultural ce uneşte în profunzime cele două jumătăţi ale continentului european. Prin ideile cuprinse în paginile eseului său, Milosz se plasează în categoria celor ce consideră Europa Centrală ca având o identitate aparte, diferită nu numai de cea a Estului, dar şi Vestului. În acest sens, este ilustrativ pasajul în care el spune: „În ceea ce mă priveşte... consider că Europa Centrală reprezintă un act de credinţă, un proiect, o utopie, chiar, aş putea spune, însă motivele care m-au determinat să o adopt sunt cât se poate de realiste. După cum o demonstrează şi numele a numeroase centre pentru studii ruse şi central europene, divizarea Europei în Est şi Vest este o realitate

48

acceptată de universităţile americane. Această realitate poate fi pusă sub semnul întrebării, dat fiind că ea confundă o graniţă politică cu o serie de graniţe culturale din trecut. Argumentul celor care se opun ei este că divizarea cuolturală a Europei în două jumătăţi a fost identică timp de secole cu divizarea dintre tărâmurile Romei şi ale Bizanţului, ceea ce a făcut ca limba latină a bisericii şi a legilor romane să determine frontierele estice ale Vestului... Să analizăm însă faptele şi să recunoaştem că nici fostele frontiere religioase dintre catolicism şi ortodoxie nu au fost niciodată un indicator foarte precis, nici ţările în discuţie, prinse între Germania şi Rusia, nu au fost occidentale sută la sută. Graniţele acestor ţări au fost penetrate de idei străine care s-au diluat şi s-au transformat pe teritoriul lor, dezvoltând caracteristici specifice; obiceriurile locale au rezistat în faţa acestor importuri, instituţiile au luat forme de care nu se mai auzise în vestul Europei- un Vest care nu poate decât să se mire în faţa husitismului în Evul Mediu, în faţa bizarului sistem parlamentar din Polonia Renaşterii sau în faţa <paradisului ereticilor> din Polonia şi Transilvania, pentru a nu da decât câteva exemple”. Europa Centrală, a cărei civilizaţie şi cultură tradiţională satu sub semnul Occidentului, a cărui naţiuni s-au considerat secole la rând ca bastioanele răsăritene ale lumii occidentale, are deci caracteristici specifice care o îndreptăţesc în a revendica o identitate separată de cea occidentală. Influenţele exercitate de realităţile ultimelor patru decenii au accentuat această diferenţiere, fără însă a topi identitatea central europeană în masa Europei de Est, fără ca ea să fie înglobată în spaţiul spiritual al noului Imperiu rus. În viziunea lui Milosz, asemeni lui Kundera, Europa Centrală este o entitate spirituală, culturală şi civilizaţională aparte, diferită de Est şi de Vest; această abordare a identităţii central europene este o constantă ce străbate scrierile majorităţii intelectualilor din arie participanţi la dezbatere, aşa cum vom vedea în cazul de mai jos, cel al scriitorului maghiar Gyorgy Konrad.

Poate că nicăieri ideea Europei Centrale ca întruchipare potenţială a „celei de a treia căi” nu este mai bine ilustrată decât în volumul „Antipolitics” al disidentului maghiar Gyorgy Konrad. Evidenţiind identitatea spaţiului central european prin configurarea dimensiunilor sale spirituale, autorul delimitează acest spaţiu atât de Estul european, totalitar şi uniform, cât şi Vestul european, acultural şi adept al strict materiale ale societăţii de consum. Pentru Konrad, Europa Centrală rămâne încă un spaţiu al tradiţiilor, un spaţiu în care gemeinschaft-ul nu a fost pe deplin şi categoric înlocuit de gesellschaft, o parte de Europă încă verde; utopia „celei de a treia căi”, nici socialistă nici capitalistă, poate deveni realitate, arăta scriitorul maghiar, în acest centru geografic al continentului, unde popoare mici stau alături nu numai spaţial, ci şi spiritual, datorită unui destin şi unei istorii comune.

În „Antipolitics”, ideea de forţă este reprezentată de idealul construirii unei societăţi central europene care să împrumute, pe fondul unor tradiţii de lungă durată încă prezente, ceea ce este mai bun din ambele sisteme, atât occidental, cât şi cel socialist răsăritean. La fel ca şi Milosz, care evidenţia ambivalenţa intelectualului central european în aprecierile de valoare ale sistemului occidental,

49

Konrad găseşte fundamentale autonomia iondividului, libertatea sa de gândire şi de acţiune, lipsa cenzurii politice şi a implicării statului în viaţa cotidiană a societăţii civile, dar respinge materialismul occidental, cantonarea în valorile de consum, standardizarea culturală presupusă de influenţa mass media, precum şi atomizarea societăţii, egoismul şi valorizarea individului în termenii competitivităţii cu orice preţ. În acelaşi timp, el respinge visceral totalitarismul sovietic, limbajul său de lemn, atrofia gândirii şi scleroza dogmatică, intervenţia multiformă a statului şi partidului în viaţa cetăţenilor, restrângerea până la eliminare a libertăţilor şi drepturilor lor individuale şi colective; totodată, el evidenţiază conservarea rolului intelectualului şi a culturii în societăţile est europene, precum şi rolul statului în întreţinerea din punct de vedere material a acestei culturi şi a activităţii creative, deşi nu acceptă preţul pe care intelectualitatea trebuie să îl plătească pentru a beneficia de acest tratament din partea statului totalitar.

Europa Centrală, în viziunea lui Konrad, ar trebui să fie un spaţiu al libertăţii individuale, un spaţiu în care orice minoritate să fie respectată şi protejată; ar trebui să fie un spaţiu al liberei iniţiative economice, unde fiecare cetăţean să poată fi un partizan al propriei bunăstări, funcţie de capacităţile şi talentele sale. Statul ar trebui să renunţe la intervenţia în viaţa autonomă a societăţii şi a individului; rolul său ar urma să fie cel de arbitru, menit să ofere şi să garanteze egalitatea de şanse şi egalitatea în faţa legii. În plus, statul trebuie să devină un Mecena al culturii veritabile, să asigure independenţa intelectualului şi a instituţiilor de cultură faţă de mecanismele economiei de piaţă, să protejeze valorile culturale nelăsându-le la dispoziţia unui bun gust îndoielnic al unui public nu întotdeauna avizat sau a bunului plac al instituţiilor de presă, ce dictează moda în spaţiul cultural occidental.

O altă linie de forţă a modului în care Konrad defineşte Europa Centrală se poate desprinde dintr-un eseu publicat în aceeaşi „Cross Curretnts. A Yearbook of Central European Culture”, în numărul 5 din 1986, sub titlul „Mai visează cineva la Europa Centrală?”. Aici, Konrad configurează Europa Centrală ca spaţiu al minorităţilor. El începe cu o trecere în revistă a evoluţiilor istoriei politice a ariei central europene, începând cu epoca Imperiului şi trecând, mai apoi, la cea a statelor naţionale. În acest sens, el relevă, fără a aduce glorificări formulei habsburgice, că soluţia statelor naţionale nu a adus cu sine nimic bun, însă a generat mult rău- „statele naţionale care au succedat Imperiului Austro-Ungariei nu au reprezentat un fenomen mai <normal> decât acest caleidoscopic Imperiu central european. Noile state erau nu numai mici ca teritoriu, ci şi mărunte ca importanţă”. Europa Centrală a fost întotdeauna un spaţiu al diversităţii, spiritualitatea sa, cultura sa datorând mult acestei diversităţi; ca atare, renaşterea Europei Centrale ar deveni posibilă atunci când respectul faţă de minorităţi, respectul faţă de Celălalt, indiferent de limbă, naţionalitatea sau religia de care aparţine ar deveni un fenomen general valabil. Mai mult decât atât, Konrad spune

50

„a fi central european înseamnă a aparţine unei minorităţi; a fi minoritar este un statut specific Europei Centrale”.

În fine, pentru Konrad, Europa Centrală se defineşte în termeni individuali, personali. Astfel, notează el, „în Europa Centrală, o parte din noi suntem central europeni, în vreme ce ceilalţi nu”, şi, ceva mai încolo, „fiecare dintre noi îşi poate crea propria Europă Centrală prin lecturi, note de călătorie, prietenii. Realităţile militare şi istorice au lăsat în urmă răni; avem nevoie de chirurgie spirituală mai mult decât orice altceva”. Atât timp cât Europa Centrală nu este decât un vis, oricine poate fi partener la îndeplinirea acestui vis- totul este ca acesta să adere la setul de idei şi valori ce reprezintă proiectul noii Europe Centrale, ca spaţiu fără frontiere, fără oprelişti, un spaţiu al libertăţii individuale şi al respectului faţă de orice fel de minoritate.

Făurirea Europei Centrale în parametrii descrişi anterior nu este, pentru Konrad, decât o etapă în procesul de creare a unei Europe unite, fără prezenţe militare străine, sau, după formularea autorului, „europenizarea Europei se va produce prin intermediul central europenizării Europei Centrale”. În plus, scrie el, „dacă nu există o conştiinţă central europeană, atunci conştiinţa europeană nu există nici ea, iar locuitorii altor continente sunt îndreptăţiţi să vorbească despre sărmana Europă mică şi decadentă”. Dependenţa conştiinţei europene de cea central europeană semnifică astfel necesitatea revenirii la viaţă a Europei Centrale, a reapariţiei sale pe harta continentală, dacă este ca Europa să mai aibă vreodată o existenţă autonomă. Fără Europa Centrală, Europa nu este şi nu poate fi întreagă- acesta este şi sensul profund al eseului lui Kundera, aceasta este, în fapt, linia ce străbate ca un fir roşu toate scrierile intelectualilor central europeni, disidenţi sau exilaţi deopotrivă. Europa a fost, dintotdeauna, o singură entitate- ea a avut întotdeauna un Centru, un Vest şi un Est, cu derivatele lor subsecvente. Prin trasarea liniei de demarcaţie dintre cele două blocuri, Europa s-a rupt în două, pierzându-şi astfel Centrul. Ideea fundamentală a lui Konrad, asemeni celorlalţi intelectuali central europeni participanţi la această dezbatere, constă în faptul că, fără recuperarea Centrului, Europa nu va putea redeveni niciodată una sau, cum spunea scriitorul maghiar, „drumul spre Europa trece prin Europa Centrală”.

La rândul său, dramaturgul ceh Vaclav Havel, prin scrierile sale politice, construieşte o lume nu cu mult diferită de cea a lui Konrad. Fără o referire directă la Europa Centrală, eseurile lui Havel reprezintă, prin respiraţia lor, esenţa proiectelor legate de o posibilă Europă Centrală eliberată din coşmarul totalitar. Adept al non-violenţei de inspiraţie vag ghandiană, inspirat de mentorul şi prietenul său, filozoful Jan Patocka, unul dintre co-fondatorii Chartei `77, Havel propovăduieşte acţiunea antipolitică într-un mod asemănător lui Konrad. Dacă prin politică se înţelege lupta violent pentru smulgerea puterii politice din mâna comuniştilor sau intervenţia prin diverse mijloace specific pentru influenţarea politicilor guvernamentale, atunci Havel este un anti-politic. El promovează ideea “puterii celui fără de putere”, a omului simplu care, refuzând să creadă şi să repete minciunile regimului, are rectitudinea morală de “a trăi în adevăr”. Refuzul

51

minciunii oficiale şi încăpăţânarea de a spune mereu adevărul, de a spune lucrurilor pe nume, este arma celui fără putere, i.e a societăţii civile aflate în opoziţie cu statul poliţienesc. Respectful drepturilor omului este farul călăuzitor al proiectelor haveliene- eseurile sale au ca nucleu chestiunile legate de demnitatea umană, de rectitudinea morală a celui ce spune adevărul şi refuză minciuna, de puterea celor care cred că există idei pentru care merită să suferi şi să mori. Cum remarca Lonnie Johnson, pentru Havel şi ceilalţi asemeni lui “rectitudinea existenţială individual şi etica solidarităţii s-au amalgamat într-o singură convingere: adevărul nostru împotriva minciunii lor”. Fără a se referi direct la chestiunea Europei Centrale, Havel îi conturează potenţialul viitor ca spaţiu al societăţii civile, al adevărului şi al rectitudinii morale. Nu mai puţin utopică decât cea konradiană, viziunea lui Havel a fost mult mai pertinent politic, cu efecte de lungă durată care au erodat în timp edificiul communist din interior, făcând posibilă “Revoluţia de catifea” din 1989.

O abordare cu totul diferită a chestiunii Europei Centrale apare în volumul “Cele trei Europe” al istoricului maghiar Jeno Szucs, publicat în 1985. Inspirit de opera predecesorului său, Istvan Bibo, Szucs explorează nu ceea ce este sau se pretinde a fi Europa Centrală în anii `80, ci modul în care istoria a creionat trăsăturile aparte ale acestei părţi de Europă. Analiza sa este una de factură istorică, economică şi socială, înscriindu-se în domeniul interdisciplinar al geo-istoriei, pe urmele unui Ferdinand Braudel, care şi semnează prefaţa acestei cărţi. Szucs nu este interesat de proiectele cu privire la viitorul apropiat al Europei Centrale, aşa cum sunt majoritatea celor implicaţi în redefinirea conceptului în anii `80; ţinta cărţii istoricului maghiar este identificarea coordonatelor istorice, economice şi sociale care au făcut ca această parte de Europă să aibă un caracter aparte, o identitate aparte în peisajul geopolitic continental.

Afirmaţia fundamentală a lucrării lui Jeno Szucs constă în faptul că, de-a lungul secolelor, Europa Centrală a oscilat între Vest şi Est, din punct de vedere social şi instituţional, ea fiind astfel un spaţiu de întâlnire a formelor şi influenţelor venind dinspre Occident şi Orient. Este limpede, arăta Szucs, că, în primele lor cinci secole de existenţă, regatele Poloniei, Boemiei şi Ungariei aparţineau, din punct de vedere cultural şi civilizaţional, Europei Occidentale. Cu toată fragilitatea şi deformările inerente datorate adaptării la realităţile locale, modelul instituit de dinastiile Piastilor, Jagellonilor, Arpazilor şi Premislizilor era occidental. Diferenţierea dintre Europa Centrală şi cea Vestică a început să se producă în spaţiul secolelor al XV-lea şi al XVI-lea, când Occidentul îşi depăşeşte crizele prin expansiunea colonială urmată marilor descoperiri geografice, a navigării spre Indii şi spre cele două Americi; Europa Centrală nu a avut această şansă- ca urmare, marii proprietari de pământuri din acest spaţiu au încercat să ţină pasul, din punct de vedere economic, cu elita occidentală, prin munca forţată a ţăranilor şi prin aplicarea culturii extensive a pământurilor. Urmarea a fost, aşa cum o numeşte Ivan Berend, “cea de-a doua perioadă de sclavagism”, care a “târât Europa Centrală spre Europa de Est”. Din acest moment, Europa Centrală nu mai este

52

decât un “Occident ratat”, după cum concluzionează Jacques Rupnik. Urmarea acestei evoluţii în revers faţă de cea occidental a fost conservarea poziţiei nobilimii proprietare de pământ în Europa Centrală, asemeni Europei de Est, a fost dezvoltarea palidă a burgheziei şi a civilizaţiei urbane, a fost, într-un cuvânt, o rămânere în urmă ce s-a transformat, în timpurile modern şi persist şi acum, în ceea ce sociologul Elemer Hankiss numea “o nevroză a arierării”, un complex de inferioritate central şi est European deopotrivă. Acest complex de inferioritate, ce caracterizează spiritual central European, se desprinde excellent din scrierile intelectualităţii din arie, pornind de la scriitorii şi poeţii 1848-ului şi terminând cu mai recenţii Czeslaw Milosz sau Adam Michnik.

Szucs consider Europa Centrală ca un spaţiu-releu de transmisie, un spaţiu ce preia noul şi instituţiile sale din Occident şi le transfer în Orient; de aici una din ideile de forţă ale ideologilor slavi ai secolului al XIX-lea, care vedeau Europa Centrală ca o punte între Occident şi Rusia. Datorită acestei poziţionări şi asumării implicite a funcţiei de releu, Europa Centrală a fost mereu un spaţiu în care, aşa cum remarca şi Ferdinand Braudel, modernitatea şi formele sale s-au instalat mai târziu decât în Europa Occidentală, dar mai repede decât în Europa de Est. astfel, Europa Centrală se defineşte ca un spaţiu al mijlocului, un spaţiu median- după cum prefer Yves Lacoste să denumească această arie europeană- un mijloc nu numai geographic, ci şi temporal, un spaţiu aflat mereu “între” din punct de vedere cultural şi civilizaţional. Dincolo de determinismul său economic şi de aplicarea oarecum mecanică a modelului “economiilor-lume” al lui Braudel, cartea lui Jeno Szucs rîmâne important în tentative sa de decantare a raţiunilor istorice pentru care Europa Centrală, deşi iniţial construită în baza unui model occidental, ajunge să evolueze diferit, în termini economici, sociali, instituţionali şi politici, cu impact major asupra culturii acestui spaţiu, creându-şi astfel o identitate aparte, unică în peisajul continental.

În fine, nu putem încheia parcursul scrierilor dedicate redefinirii Europei Centrale în anii `80 fără a ne opri câteva moment asupra meditaţiilor lui Eugen Ionesco pe marginea acestui subiect. Într-un articol publicat în aceeaşi „Cross Currents” numărul 4 din 1985, Ionesco îşi manifestă ataşamentul faţă de ideea reconstruirii Europei Centrale ca entitate distinctă în arealul european prin intermediul unei organizări de tip confederal. Ideea centrală a eseului său se desprinde din însăşi titlul acestuia: „Imperiul Austro-Ungar- precursor al confederaţiei Europei Centrale?’’. Eseul debutează cu o analiză extinsă a ceea ce a fost şi a reprezentat Imperiul Habsburgilor atât pentru Europa ca întreg, cât şi pentru naţiunile central europene. În ceea ce le priveşte pe acestea din urmă, Ionesco consideră că formula imperială a constituit un mijloc eficient de a paraliza conflictele seculare dintre ele, făcându-le să coexiste paşnic şi să-şi coreleze eforturile în vederea acţiunii lor pe scena politică europeană şi mondială. Din această coexistenţă s-a născut, în timp, o cultură comună şi un „spirit comun evident în literatură, artă, muzică, împărtăşit de toţi intelectualii aparţinând nexului Mitteleuropa”. Mai departe, menţionează Ionesco, „acest spaţiu mental,

53

această cultură, această civilizaţie nu erau doar austriece sau ungare; din punct de vedere spiritual, erau şi poloneze, şi româneşti, şi cehe, şi croate”. În continuare, autorul aminteşte marile contribuţii ale oamenilor de cultură şi de ştiinţă central europeni la cunoaşterea universală, de aportul lor crucial în domenii precum psihologia, lingvistica, filozofia, ca să nu mai vorbim de arta plastică, de literatură şi muzică.

Ataşamentul lui Ionesco faţă de ideea confederaţiei provine şi dintr-o analiză succintă a relaţiei contradictorii dintre independenţa naţională şi libertatea individuală. Spune el: „există ţări care la nivel naţional sunt libere, dar unde înfloreşte dictatura individuală”; mai mult decât atât, „independenţa naţională poate fi centristă şi poate distruge realităţile individuale şi spiritul uman...Toate statele naţionaliste centralizate şi-au ucis provinciile, culturile şi limbile (dialectele)”. În conformitate cu aceste opinii, Ionesco exprima temerea că, în fapt, Imperiul a dispărut tocmai datorită naţionalismului şi a tendinţelor separatiste ce le imprimă la nivelul relaţiilor dintre naţiuni, şi a tendinţelor centralizatoare pe care le impune la nivel interstatal. El plasează în centrul cauzelor pentru care formula habsburgică a fost anulată conflictul dintre români şi maghiari, având ca obiect Transilvania. Ca urmare, spune Ionesco, o federaţie româno-maghiară ar putea fi baza relansării Europei Centrale în peisajul geopolitic european; din noua confederaţie central europeană nu vor putea lipsi, evident, Austria, Croaţia şi Cehoslovacia. Această confederaţie, condusă de un „rege, împărat sau preşedinte”, care ar respecta individualitatea fiecărei ţări componente, ar avea nu numai rolul de a stinge conflictele dintre acestea, cât „ar putea constitui unica apărare a Europei şi a omenirii împotriva barbariei pseudoideologice şi a spiritului de cucerire al Rusiei”. În acest mod, Ionesco se face apropiat de Frantisek Palacy, istoricul ceh de la 1848 care considera Austria habsburgică necesară ca singura formulă capabilă a stopa Rusia din drumul său spre a deveni o monarhie universală. Dacă, pentru Konrad, viitorul Europei Centrale este legat de ideea unei comunităţi antipolitice a minorităţilor, la Ionesco, noua Europa Centrală ia o formă explicit politică, ea născându-se prin asocierea statelor central europene într-o formulă confederală, de inspiraţie elveţiană, a cărei piatră de temelie ar urma să fie uniunea româno-transilvano-maghiară. Această abordare a definirii Europei Centrale îl apropie pe Ionescu nu atât de participanţii la dezbaterea pe tema Europei Centrale din anii `80, în marea lor majoritate preocupaţi nu atât de formule politice, cât de chestiunea libertăţilor fundamentale ale indivizilor şi diverselor comunităţi, ci de vizionarii secolului al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea, de un List, von Bruck sau Naumann. Pentru aceştia, la fel ca şi pentru Eugene Ionesco, pentru ca Europa Centrală să ia fiinţă în mod real, era necesară o formulă politică în măsură a unifica toate statele din arie şi a constitui o entitate suprastatală, supranaţională, o formulă aşezată pe două coordonate fundamentale: conservarea şi dezvoltarea identităţilor naţionale şi regionale, precum şi acumularea de putere necesară pentru a bloca marşul Rusiei către poziţia de hegemon al Europei şi al lumii.

54

Navigând în direcţia cărturarilor occidentali participanţi la dezbaterea anilor `80 pe tema identităţii Europei Centrale, trebuie să constatăm dintru început câteva elemente definitorii pentru ei şi pentru modalitatea în care abordează tema în cauză. În primul rând, ei provin din rândul oamenilor de ştiinţă- sunt, în marea lor majoritate, istorici, lingvişti şi politologi. Ca urmare, operele lor sunt străbătute mai puţin de fiorul sentimental al apartenenţei la arie, la tradiţiile, obiceiurile şi cultura acesteia, şi, astfel, mult mai dispuşi în a aborda imparţial, obiectiv, trăsăturile definitorii ale acesteia. Lipseşte, de asemenea, ca o consecinţă logică a celor arătate mai sus, convingerea, fundamental la autorii central europeni, că Occidentul ar fi incomplete fără această parte a Europei, înghiţită de imperiul sovietic după 1945. Ei sunt, totodată, mai prudenţi în a certifica rolul central pe care intelectualitatea din arie l-a avut, la cumpăna dintre veacurile al XIX-lea şi XX-lea, în definirea noilor coordinate ale culturii şi ştiinţei europene şi mondiale, fără însă a nega importanţa contribuţiilor acesteia.

Abordarea cinceptului de Europa Centrală este, în cazul cărturarilor occidental, una analitică, supusă criteriilor metodologice ale cercetării ştiinţifice, ancorată în realitatea faptelor istorice, prea puţin dispusă a se lăsa dominată de sentimentalismul ce străbate scrierile disidenţilor şi exilaţilor central europeni. Analiza trăsăturilor Europei Centrale din prisma coordonatelor lor istorice ocupă o parte consistent din opera unui Jacques Rupnik, cu a sa relevant “L’Autre Europe”, în care este tratată diferenţa dintre Europa Centrală şi celelalte Europe din punctual de vedere al evoluţiilor instituţionale, economice şi, în special, cultural; sinteza “Mitteleuropa” a lui Jacques Le Rider beneficiază intens de comparatismul istoric ca metodă de creionare a elementelor ce disting spaţiul central European de celelalte arii ale continentului European; în “Danubius”, Claudio Magris combina experienţa direct a călătorului pe apele fluviului ce uneşte ţările Europei Centrale cu datele istorice relevante fiecărui colţ al acestui spaţiu, pornind din Austria Superioară şi încheind în Dobrogea, căutând astfel să surprindă elementele de civilizaţie şi de cultură ce sunt commune tuturor naţiunilor central europene, făcându-le parte integrantă ale acestei arii geopolitice şi geoculturale. În toate aceste scrieri, idea de destin comun a naţiunilor central europene este argumentată prin relevarea traseelor istorice, a evoluţiilor politice, sociale, economice, instituţionale şi cultural străbătute împreună, trecând prin aceleaşi puncte nodale. Această comunitate de destin, completată de elementele de civilizaţie şi cultură commune, justifică, în viziunea respectivilor autori (şi nu numai), relevanţa conceptului de Europa Centrală definit în termenii unei arii distinct în peisajul continental, compusă din naţiuni a căror istorii străbat etape identice, fac referire la aceleaşi evenimente şi dezvoltă aceleaşi procese în durata lungă, un spaţiu a cărui omogenitate transecende diferenţele entice, lingvistice şi religioase.

Din pleiada de autori occidental ce s-au aplecat asupra chestiunii (re)definirii conceptului de Europa Centrală în anii `80, se distinge, în mod categoric, istoricul britanic Timothy Garton-Ash, datorită consistenţei operei sale, a profunzimii analizelor sale, bazate şi pe cunoaşterea îndeaproape a realităţilor

55

cotidiene din spaţiul de dincolo de Cortina de Fier. Stăpânind germana şi poloneza, călătorind şi trăind în ţările bolcului estic, luând contact direct cu disidenţii din arie, în plus, având un bagaj istoric foarte consistent cu privire la Europa Centrală, Garton-Ash este capabil să ofere o viziune de ansamblu, bine argumentată empiric, a trăsăturilor civilizaţionale şi culturale ale acestei părţi a Europei. Cartea sa, „The Uses of Adversity”, ce include o parte numită “The Magic Lantern”, constă într-o serie de eseuri ce reliefează experienţele trăite de autor în diverse ţări din Europa Centrală în anii `80, punând în evidenţă atmosfera cotidiană, respiraţia cultural, atitudinile intelectualităţii, problemele cu care societăţile central europene se confruntau în relaţie cu statul totalitar, conturând astfel, cu precizie şi migală, o frescă de eopcă a spaţiului central european din ultimii ani ai dominaţiei Moscovei. Dincolo de aceste eseuri, cel mai relevant pentru obiectul studiului nostru rămâne cel intitulat „Există Europa Centrală?”, apărut şi în cadrul volumului editat de George Schopflin şi Jane Woods amintit mai sus.

Formula interogativă a titlului acestui eseu semnifică, în fapt, intenţia autorului de a chestiona realitatea ce se ascunde în spatele unui concept revenit după patru decenii în vocabularul mediilor academice şi jurnalistice occidentale, un concept devenit deja modă la momentul redactării acestui eseu. Constatând dispariţia, după 1945, a acestui concept în spaţiul occidental, Garton-Ash arăta că el s-a menţinut în mediul privat, fiind coservat ascuns de ochiul autorităţilor comuniste, ca o moştenire de familie, gata să reapară la suprafaţă în timpuri mai propice. În 1983 şi 1984, eseul provocator al lui Milan Kundera l-a readus în vocabularul vest European, respectiv, American. Una din consecinţele acestui fapt a fost revalorizarea conceptului în Germania şi Austria, ţări în care, până atunci, chiar şi utilizarea termenului de Mitteleuropa fusese interzisă, după cum remarca şi cancelarul austriac Fred Sinowatz. Ceea ce însă este important în definirea noii Europe Centrale în anii `80 este faptul că acest concept s-a lansat, după cum menţionează şi Garton-Ash, nu la Berlin sau Viena, centrele tradiţionale ale Europei Centrale, ci la Praga şi Budapesta. Acest fapt are semnificaţii profunde pentru configurarea spaţiului central european- deşi germanii au fost nucleul istoric al Europei Centrale, naţiunea dominantă din punct de vedere cultural şi civilizaţional din acest spaţiu, inventatorii conceptului însuşi de Europa Centrală, în prezent, ei au devenit parte a lumii occidentale, plasându-se astfel înafara spaţiului din care au făcut parte timp de o mie de ani. Mai mult decât atât, originea pragheză şi budapestană (şi nu numai) a dezbaterii pe tema Europei Centrale îşi află raţiunea şi în necesitatea intelectualităţii din arie de a aduce aminte occidentalilor că „Berlinul de Est, Praga şi Budapesta nu au chiar aceeaşi poziţie ca Vladivostokul, şi că Siberia nu începe la Checkpoint Charlie”, cu alte cuvinte, că Europa Centrală nu poate fi confundată cu Rusia sau cu Europa de Est, că ea are o identitate aparte, chiar în interiorul blocului estic aflat sub dominaţia Moscovei.

În continuare, istoricul britanic analizează operele şi ideile esenţiale a trei disidenţi central europeni, consideraţi a fi emblematici pentru aria în sine şi pentru

56

ceea ce se considera a fi noua Europa Centrală: Vaclav Havel, Adam Michnik şi Gyorgy Konrad. Sunt conturate personalităţile lor diferite, viziunile lor aparte, fiecare alfel, cu privire la realităţile din ţările lor şi cu privire la ceea ce fiecare dintre ei crede că ar fi necesar de făcut în vederea ieşirii din marasmul totalitarismului. Dacă Havel este apolitic, pentru care, aşa cum se desprinde din „Scrisori către Olga”, din „Anatomia unei reticenţe” sau din „Puterea celor fără de putere”, esenţialul constă în „a tări în adevăr”, în a respinge făţiş minciuna oficială şi de a spune lucrurilor pe nume, eludând limbajul de lemn al autorităţilor comuniste, Michnik se plasează în sfera opusă, pentru care soluţiile nu pot fi decât politice, cu toate că propriile sale opinii politice sunt contestate atât în Polonia, cât şi în Occident. La rândul său, Konrad este diferit- el a fost un veşnic exilat, nu a cunoscut realităţile mişcărillor de stradă, a închisorilor comuniste sau a arestului la domiciliu. Konrad este un vizionar, un anti-politic, iar colecţia sa de eseuri, despre care am vorbit mai sus, este etichetată de Garton-Ash ca fiind „ un ghiveci, o conglomerare, un amestec din toate ideile pe care autorul le ia la rând, se joacă cu ele, le discută, le reformulează, apoi le abandonează în favoarea altora, mai frumoase, mai proaspete (dar, vai, contradictorii), apoi le reia, le mângâie şi le eneunţă din nou peste câteva pagini”. Ceea ce însă contează, dincolo de diferenţele dintre cei trei, spune autorul, este preocuparea lor constantă pentru relaţiile dintre ţările lor. Astfel, Havel îşi concepe eseul “Puterea celor fără putere” ca un proiect de dialog între Charta `77 şi KOR; Michnik menţionează opera lui Havel ca fiind foarte populară în Polonia mediilor disidente, iar Konrad face dese referinţe cehe şi poloneze- de unde, concluzionează Garton-Ash, se relevă un teren comun central european, cel puţin în spaţiul culturii disidente.

În baza celor scrise de cei trei, a experienţei directe şi a contactului cu mediile intelectuale central europene, Garton-Ash desprinde o observaţie generală pertinentă cu privire la redefinirea conceptului de Europa Centrală: „ această tendinţă mitopeică de a atribui trecutului central european ceea ce speri că va caracteriza viitorul central european, confuzia dintre ceea ce ar trebui să fie şi ceea ce există în realitate, este destul de tipică acestui nou europenism central. Ni se dă de înţeles, cu alte cuvinte, că ceea a fost într-adevăr central european a fost mereu occidental- adică: raţional, umanist, democratic, sceptic şi tolerant. Restul e est european, rusesc sau, poate, german. Europa Centrală ia asupra ei tot ce a fost <Dichter und Denker> (poeţi şi gânditori), Europa Răsăriteană rămâne cu <Richter und Henker> (judecători şi călăi)”. În tonul prudenţei ştiinţifice, istoricul britanic demolează această tendinţă de a defini trăsăturile spaţiului central european, aducând o serie de argumente ce aparţin realităţilor istorice: Europa Centrală a dat nu numai pe Kafka şi pe Broch, pe Musil sau Roth, ci, în egală măsură, pe Marx şi pe Hitler; el arată că au existat tradiţii specific central europene care au făcut posibilă instaurarea regimurilor totalitare, în egală măsură cu impunerea lor de către Moscova învingătoare. Înafara ambiguităţilor istorice, se pot face referiri cu privire la cele geografice; astfel, „nimeni nu ştie prea bine unde începe şi unde se sfârşeşte Europa Centrală. Nemţii localizează centrul Europei

57

Centrale, fireşte, la Berlin; austriecii la Viena. Tomas Masaryk o defineşte ca pe <o zonă specifică de naţii mici care se întinde de la Capul Nord la Capul Matapan>...Localizarea frontierei estice rămâne, ca şi cazul întregii Europe, cea mai dificilă”.

Ce înţelege însă Timothy Garton-Ash ca fiind Europa Centrală, dincolo de aceste mituri pe care, pe bună draptete, le demantelează? Viziunea sa coincide cu cea a lui Konrad, când acesta scrie „în comparaţie cu realitatea geopolitică a Europei de Est şi de Vest, Europa Centrală există astăzi doar ca antiipoteză cultural politică...A fi central european este o Weltanschauung, şi nu o Staatgehoerigkeit...este o sfidare faţă de sistemul predominant de clişee”. Ceea ce caracterizează esenţial noul spaţiu central european este „antipolitica”, aşa cum apare în mod explicit în scrierile lui Havel şi Konrad, şi în subtext, în cazul celor ale lui Michnik, este ideea de acţiune ce refuză accesarea puterii şi exercitarea sa. În centrul preocupărilor intelectualităţii central europene se plasează individul, conştiinţa sa, datoria sa de a trăi în spiritul valorilor de adevăr şi toleranţă. Scopul nu este acela al preluării puterii, al răsturnării prin forţă sau prin negocieri a regimurilor comuniste, ci reorganizarea societăţii civile- organizarea comunităţilor umane înafara structurilor de stat şi de partid. Este aici asumată şi valorificată experienţa Cercului Petofi, a Comitetului pentru Apărarea celor Abuziv Condamnaţi (VONS), a Chartei `77, a KOR şi a Solidarităţii, acăror linie de unire o reprezintă non-violenţa ca startegie de acţiune.

Pentru Timothy Garton-Ash, ca pentru majoritatea intelectualilor central europeni cu care a venit în contact, „Europa Centrală nu este decât o idee”. În anii `80, ea nu exista încă, spre deosebire de realitatea apăsătoare a Europei de Est; Europa Centrală, spune britanicul, trebuie creată- pentru aceasta însă „discuţia va trebui să avanseze de la stilul declamatoriu, sentimental şi incantaţional la o examinare nepătimaşă şi riguroasă a moştenirii reale a Europei Centrale istorice- care este în egală măsură o Europă Centrală a asemănărilor şi a diferenţelor”. Cu scepticismul şi prudenţa proprii spiritului britanic şi condiţiei de istoric, Garton-Ash refuză astfel a se înrola în rândurile celor ce elogiază Europa Centrală ca un potenţial paradis al viitorului şi consideră că, pentru ca această nouă Europă Centrală să prindă contur, este necesar un travaliu consistent, pe mai multe direcţii: a concilierii naţiunilor central europene cu propriul trecut, a concilierii naţiunilor europene unele cu celelalte prin identificarea elementelor care le unesc şi le aseamănă, dublată de capacitatea de a induce un spirit comun de toleranţă faţă de acele elemente care le diferenţiază. Cunoaşterea reală de sine, demistificarea şi demitologizarea trecutului, reglarea chestiunii minorităţilor etnice şi religioase sunt trasee obligatorii pentru construirrea Europei Centrale în viitorul apropiat.

Tipul de analiză şi de argumentaţie ilustrat de opera lui Timothy Garton-Ash este comun, dincolo de diferenţele de stil, accentele metodologice sau backround-ul personal al autorilor, tuturor celor care, în mediile academice din Europa de Vest sau America de Nord, s-au preocupat şi au participat activ, direct sau indirect, la dezbaterea pe marginea definirii conceptului de Europa Centrală în

58

anii `80. Deşi pentru cei mai mulţi, Europa Centrală este doar un obiect de studiu şi nu locul în care s-au născut şi s-au format, ideile generale ale operelor lor converg cu cele ale scriitorilor central europeni- coordonatele comune tuturor sunt reprezentate de convingerea că Europa Centrală nu numai că nu a dispărut definitiv după 1945, ci s-a conservat sub o formă sau alta până în prezentul în care ei scriu; că modul în care Europa Centrală se defineşte în prezent, deşi tributar tradiţiilor istorice, datorează mult evoluţiilor societăţii central europene după cel de al doilea război mondial, contextului internaţional şi european creat de acesta; că a vorbi despre Europa Centrală este un mod de a sfida Moscova şi regimurile-marionetă instalate de ea, de a atrage Occidentului atenţia asupra confuziei pe care acesta o face între Europa Centrală şi Europa de Est, cele două fiind, în fapt, radical diferite; că noua Europă Centrală nu este însă decât un proiect, un vis care urmează să prindă contur real atunci când condiţiile internaţionale o vor permite, un proiect al unui spaţiu al antipoliticii, al unităţii în diversitate, al toleranţei şi dialogului inter-etnic, al non-violenţei, un spaţiu în care intelectualul şi cultura veritabilă continuă să ocupe un loc central în societate.

Estul vrea acasă, în EuropaMişcările de eliberare din Europa Centrală şi de Est şi-au manifestat dorinţa

de schimbare a sistemului prin superioritatea valorilor apusene: libertatea, democraţia, statul de drept şi economia de piaţă. Adesea, această reorientare a societăţile din cadrul fostului bloc estic a fost caracterizată şi prin sintagma „reîntoarcerii” sau „întoarcerii acasă în Europa”. Forţa de atracţie a modelului occidental de bunăstare, modernizare şi stabilizarea măturase din cale sistemul represiv al comunismului de tip sovietic, de asemenea şi mlădiţele acestuia. Mai ales în Europa Centrală exista sentimentul unei comuniuni mult mai adânci cu vecinii occidentali, din punct de vedere istoric, cultural şi al sistemului de valori, decât cu Moscova, care îşi încheiase rolul de centru istoric.

Prăbuşirea ordinii comuniste a adus însă mai întâi, în ţările reformatoare şi în statele nou apărute, o escaladare a diverselor riscuri de securitate, prăbuşirea vechilor structuri sociale şi administrative, înmulţirea crimei organizate şi a fenomenului criminalităţii în general, ca şi haosul economic şi pauperizarea grupurilor de populaţie dezavantajate social.

Soluţia optimă pentru rezolvarea acestei crize de tranziţie a fost văzută, de părţi largi ale populaţiei, în accederea la statutul de membru al organizaţiile occidentale de integrare, ca OCDE, Consiliul Europei, NATO şi, înainte de toate, Uniunea Europeană. Participarea în cadrul acestor organizaţii ale „Occidentului aurit” promitea bunăstare, securitate şi modernizare. Această soluţie a fost „vândută” adesea şi de către noile elite politice ale respectivelor state, ca răspuns pentru toate problemele de interes public, cărora, de fapt, nu erau capabile să le găsească o soluţie.

59

De la integrarea în structurile NATO se aşteptau noi garanţii de securitate, în special din partea singurei superputeri mondiale rămase, SUA. În iulie 1991, o dată cu sfârşitul Pactului de la Varşovia, apăruse în Europa Centrală un vacuum de securitate. Majoritatea covârşitoare a stetelor în curs de reformă au încercat să umple acest gol prin accederea în alianţa de securitate a Vestului. Astfel, în anii `90, NATO s-a confruntat cu 13 cereri de accedere la statul membru. Mai mult, în ianuarie 1994, Lituania a îndrăznit, ca primă şară a fostei Uniuni Sovietice, să-şi depună cererea de aderare la NATO.

Datorită succesului din 1997 de a implica Rusia mai adânc în procesul decizional al NATO, recunoscându-i-se astfel fostului adversar un fel de drept limitat de a participa la dezbateri, s-a deschis drumul şi pentru recunoaşterea statelor libere din zona baltică drept potenţiali viitori membri ai NATO. În martie 1998, primele state ale fostului bloc comunist- Republica Cehă, Polonia şi Ungaria- au fost cooptate în cadrul Alianţei Nord-Atlantice. Cu ocazia întâlnirii la vârf de la Praga, din noiembrie 2002, au urmat Slovacia, Slovenia, Bulgaria, România, Estonia, Letonia şi Lituania.

Prima organizaţie integratoare a Vestului care s-a deschis pentru statele din centrul Europei, alflate pe drumul reformei, a fost însă Consiliul Europei. Numărul membrilor acestuia aproape s-a dublat din 1989. Criteriile de accedere în Consiliul Europei se referă la atingerea unui nivel minim al vieţii politice şi sociale, raportat la un sistem democratic, la statul de drept şi la respectarea drepturilor omului. Aceste condiţii au putut fi îndeplinite de statele aflate în tranziţie, cel mai uşor şi într-o perioadă scurtă de timp. Astfel, a fost posibil ca, în noiembrie 1990, Ungaria, un an mai târziu Polonia, Bulgaria în 1992 şi restul statelor în decursul lui 1993 să obţină statutul de membru. Singura care a întârziat până în 1995 a fost Letonia, fapt datorat în principal problemelor nerezolvate cu privire la minoritatea rusă.

Totuşi, obiectivul cel mai important pentru toate statele în curs de transformare era participarea la instumentul vestic de integrare economică al Comunităţii Europene, la Piaţa Comună Europeană, de curând edificată şi prin Uniunea Europeană în construcţie. Chiar dacă şi pentru statele relativ bogate ale EFTA participarea la piaţa internă a UE părea indinspensabilă, tocmai din partea statelor în curs de transformare, zguduite de crizele economice ale reformei, se aştepta un câştig imens de bunăstare şi modernizare de pe urma unei asemenea integrări. Aşteptările legate de asigurarea şanselor de desfacere pe pieţele vestice şi de fluxul de capital, care urma să intre în ţară prin intermediul investiţiilor străine, au fost, spre deosebire de ţările EFTA, dublate de speranţa unui sprijin financiar prin intermediul fondurilor regionale şi de coeziune ale UE.

În plus, accederea la statutul de stat membru al UE trebuia să aibă şi rolul unei pârghii pentru elitele politice şi economice ale ţărilor în curs de transformare, prin care procesul de reformă politică, economică şi socială să fie legitimat şi accelerat. După ce primele şi cele mai radical şi rapide transformări politice şi economice au avut loc în Polonia, Ungaria, şi pe atunci încă unita Cehoslovacie,

60

cele trei ţări au preluat foarte repede şi rolul conducător în procesul de afiliere la organizaţiile occidentale, mai ales la CE. În februarie 1991, ele au căzut de acord asupra unei acţiuni concertate şi a unei colaborări pe drumul spre integrarea europeană. După localitatea în care a avut loc întâlnirea, cu ocazia căreia a fost încheiat acest acord, Visegrad în Ungaria, la acest grup s-a făcut referire din acel moment ca „Grupul de la Visegrad”. Localitatea respectivă deţine o valoare simbolică, Visegrad-ul fiind încă din Evul Mediu şi mai ales sub domnia regelui Matei Corvin, un centru de cooperare al acestei regiuni. Din cooperarea economică a grupului de la Visegrad a luat naştere organizaţia de liber schimb CEFTA (Central European Free Trade Association). Modelul acestui grup de state a fost urmat şi de către statele nou apărute (Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania), ca şi de Bulgaria şi România. Toate aceste ţări au făcut din obţinerea statutului de membru permanent al NATO şi al CE şi, implicit, din integrarea completă în structurile vestice scopul suprem al eforturilor lor de politică externă.

Astfel, anii de fărâmiţare şi dezintagrare pentru Europa Centrală şi de Est au devenit, în acelaşi timp, şi punctul de pornire pentru noile eforturi de integrare, de data aceasta însă orientate spre Vest.

Occidentul european între izolare şi primii paşi spre deschidereVestul şi organizaţiile sale politice, militare şi economice au fost surprinse

de schimbările dramatice ale anului 1989 şi de sfârşitul conflictului Est-Vest. Euforia iniţială a fost în curând înlocuită de o perspectivă mai degrabă realistă.

Ameninţarea militară resimţită de Vest scăzuse considerabil, valorile sale triumfaseră, dar, pe de altă parte, spaţiul de bunăstare şi stabilitate occidenatl devenise singura ancoră de securitate a continentului, în timp ce Europa de Est şi Sud-Est se transformase, din cauza confuziei generate de tranziţie, într-un spaţiu de criză prin excelenţă economică şi, parţial, politică şi socială. Pentru a se feri de efectele acestor crize, manifestate sub forme imigraţiei, crimei organizate, poluării mediului şi conflictelor militare, Occidentul a încercat să se izoleze prin înăsprirea controlului vamal, un regim restrictiv al vizelor şi al acordării de azil politic, ca şi prin alte măsuri de securitate. Cu toate acestea, rata imigraţiei a crescut, cantonându-se în zona ilegalităţii şi favorizând astfel importul de crimă organizată.

Cortina de Fier dispăruse ca linie de demarcaţie politică şi militară, rămânând însă o linie tot mai accentuată de clivaj social şi de securitate. Din perspectivă economică, această prăpastie s-a adâncit chiar, comparativ cu perioada anterioară.

Astfel, a devenit limpede faptul că Occidentul nu avea doar o datorie de ordin istoric şi moral, ci era şi în interesul său să contrbuie la stabilizarea şi îmbunătăţirea situaţiei din Europa Centrală. Cea mai uşoară cale era ca Occidentul să cedeze presiunii statelor în tranziţie şi să le deschidă treptat drumul spre organizaţiile occidentale de integrare politică, militară şi mai ales economică. Natural, pentru ca statele aflate în tranziţie să se integreze treptat în aceste structuri, era nevoie de un sprijin masiv. Îndeosebi procesul de integrare

61

europeană, deci CE drept cadru economic de referinţă, a fost solicitat puternic încă de la început.

Încă de pe la mijlocul anului 1988 s-a ajuns, în cadrul politicii de destindere a lui Gorbaciov, la un acord între CE şi instrumentul estic de integrare economică, Consiliul pentru Ajutor Economic Reciproc (CAER). Acestă primă recunoaştere reciprocă dintre CE şi statele blocului estic a deschis drumul primelor acorduri comerciale, evoluţie care a dus doar la o liberalizare limitată a comerţului, rămânându-se mai degrabă la nivelul unor declaraţii de principiu cu privire la viitoarea îmbunătăţire a relaţiilor comerciale.

Evenimentele furtunoase ale anilor 1989 şi 1990 au depăşit astfel, extrem de repede, această primă fază a negocierilor dintre CE şi CAER. S-a ajuns la noi acorduri, între septembrie 1998 şi octombrie 1990, cu toate noile state aflate în curs de transformare.

Transformările economice şi sociale din interiorul acestor state au reclamat în curând alte acorduri, care să reflecte noul standard calitativ al relaţiilor acestora cu CE. O a doua cale prin care CE şi statele Europei Centrale şi de Est şi-au putut intensifica contactele consta în sprijinul financiar internaţional oferit acestora din urmă. În iulie 1989, naţiunile cele mai dezvoltate industrial, care făceau parte din grupul celor 7 („G7”), au decis, cu ocazia unei întâlniri la vârf la Paris, ca organismul coordonator al ajutorului economic internaţional, acordat procesului de tranziţie în Europa Centrală şi de Est, să fie CE.

La doar două luni mai târziu, comisia CE a propus un plan de acţiune pentru Polonia şi Ungaria. Acest program a devenit cunoscut sub iniţialele de PHARE, în scurt timp fiind principalul instrument de sprijin din partea CE pentru reforma din cadrul fostului bloc estic. Un an mai târziu, programul a fost extins şi asupra RDG, Cehoslovaciei, Bulgariei, României şi Iugoslaviei. În 1990, prin intermediul programului PHARE au fost alocate 500 de milioane de ECU, iar un an mai târziu, 775 de milioane pentru proiecte de ajutorare în cadrul statelor Europei Centrale şi de Est. Pentru Polonia şi Ungaria, au devenit accesibile şi programele de sprijin ale CE în domeniul educaţie, formare profesională şi dezvoltare tehnologică.

Cu ocazia unei întâlniri la vârf extraordinare a preşedinţilor şi şefilor de guvern ai statelor CE, s-a căzut de acord, încă din 1989, asupra iniţiativei venite din partea preşedinţiei franceze de atunci a CE, cu privire la fondarea unei noi Bănci Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare în vederea sprijinirii transformărilor din Europa Centrală şi de Est. În cadrul acestei noi bănci şi pentru constituirea capitalului ei de bază, CE şi statele membre au preluat rolul principal.

La începutul lui 1990, Comisia CE a prezentat propuneri concrete pentru constituirea unui nou cadru juridic al dezvoltării relaţiilor economice şi sociale cu aceste state. Propunerea făcută urma modelul unui tratat de asociere, aşa cum fusese acesta stabilit în Tratatul de bază al Ce, drept o formă privilegiată de relaţie cu aceasta. În aprilie 1990, şefii de stat şi de guvern ai celor 12 state au decis ca, la întâlnirea la nivel înalt de la Dublin, astfel de tratate de asociere să fie oferite

62

acelor state care îndeplinesc condiţiile elementare cu privire la introducerea unui sistem politic democratic şi aflate în tranziţie spre o economie de piaţă. Această iniţiativă s-a împotmolit însă în acelaşi an.

Pe de altă parte, ţările din Europa Centrală şi de Est, la fel ca şi Austria anterior, atunci când făcea eforturi pentru a fi primită în UE, au întâmpinat rezistenţa acelor forţe din UE care preferau o adâncire a Uniunii unei extinderi a acesteia. Ele pledau pentru ca, cel puţin până la sfârşitul lui 1992, obiectivul prioritar să fie cel al edificării Pieţei unice. Înainte de toate însă, politicienii marcanţi ai celor mai importante state membre ale UE erau preocupaţi de efectele reunificării Germaniei asupra echilibrului sistemului stabilit până în acel moment în Occident şi, legat de aceasta, de evoluţia consecventă a CE pe calea uniunii economice şi monetare.

Prăbuşirea blocului estic dăduse peste cap până şi atât de stabilele structuri ale Europei Occidentale. Mai ales problema germană era din nou în actualitate. Era extrem de important, mai ales pentru Marea Britanie şi Franţa, ca noul şi consolidatul centru de putere german să-şi menţină disponibilitatea de integrare în structurile europene şi după dispariţia constrângerilor externe, exercitate de conflictul dintre Est şi Vest. De aceea, în cadrul CE, demersurile pentru o uniune economică şi monetară deveneau prioritare faţă de orice alte încercări de apropiere de noile democraţii din Europa Centrală şi de Răsărit. Nu fără dreptate, atât primul-ministru britanic Thatcher, cât şi preşedeintele Franţei, Mitterrand, anticipau că Germania avea mai mult de câştigat din schimbările petrecuste în vecinătatea sa estică decât alte state aflate mai spre Apus. Conform memoriilor fostului diplomat francez, Jacques Attali, Mitterrand şi-ar fi ameninţat deschis partenerii germani, afirmând că „ori unirea Germaniei are loc ulterior celei europene, ori va apărea o alianţă triplă între Franţa, Marea Britanie şi Rusia, care se va opune primei” (unificări- n.t.). pentru a echilibra paşii forţaţi mai ales de către Franţa spre consolidarea CE în direcţia unei uniuni economice şi monetare şi pentru a proteja marca germană, cu o poziţie dominantă în cadrul sistemului financiar european, Germania a încercat să favorizeze tocmai unuinea politică şi uniformizarea politicii externe şi de securitate. Într-o scrisoare din decembrie 1989, cancelarul german Kohl condiţiona acordul său pentru o uniune economică şi monetară de paşii făcuţi în paralel spre uniunea politică.

Această încercare germană de a condiţiona cele două direcţii una de cealaltă avea explicaţii politice ascunse precise, la fel ca şi insistenţa lui Mitterrand pentru un sistem monetar european unitar, şi astfel pentru sfârţitul dominaţiei mărcii germane.

Rivalităţile vechi, care reapăreau în Europa de Vest, s-au aflat pentru o vreme din nou în prim-plan, având ca efect o atitudine de temporizare a CE, care deocamdată venea doar ezitând cu paşi mici în întâmpinarea măşcărilor de deschidere dinspre Est. Occidentul a reacţionat din nou relativ prompt şi unitar abia atunci când a fost constrâns de înrăutăţirea dramatică a situaţiei securităţii în

63

Europa de Est, cauzată de începutul războaielor de secesiune din Iugoslavia şi puciul din Uniunea Sovietică, îndreptat împotriva lui Gorbaciov.

Cu siguranţă că nu este o coincidenţă faptul că, după vara „fierbinte” din 1991, discuţiile foarte aprinse din cadrul celor două conferinţe desfăşurate în paralel, pe tema elaborării unui tratat cu privire la uniunea economică şi monetară şi respectiv cea politică, s-au încheiat foarte repede printr-un compromis, în septembrie 1991. Germania renunţa la a susţine o propunere olandeză foarte ambiţioasă care prevedea o structură comunitară uniformă a viitoarei UE. Propunerea viza trecerea în subordinea CE a politicii externe, a politicii imigraţioniste, a politicii juridice a statelor, precum şi o consolidare evidentă a rolului Parlamentului European. În detrimentul propunerii olandeze, s-a impus, în cele din urmă, modelul luxemburghez susţinut de Franţa. Acesta prevedea constituirea unei UE bazate pe trei piloni. Primul pilon trebuia să se aşeze pe uniunea economică îmbunătăţită în jurul monedei unice, cu structuri de decizie în mod real comunitare. Pe lângă aceasta, politica externă şi de securitate comună şi cooperarea în domeniile interne şi justiţie, trebuiau îmbunătăţite doar în cadrul unei cooperări interstatale, evitându-se luarea de decizii la nivel comunitar.

Eforturile germane de a obţine, în schimbul acordului pentru uniunea economică şi monetară, concesii pentru o integrare accentuată a politicii externe şi de securitate, ca şi o creştere a competenţelor Parlamentului European au rămas fără succes.

Helmut Kohl a renunţat, în consecinţă, la condiţionarea binomului uniune politică- uniune monetară, dedicându-se unui nou scop de politică europeană, acela de a lega statele în curs de reformă ale Eurpei Centrale şi de Est de UE, respectiv de lărgirea acesteia.

În decembrie 1991, la Maastricht, s-a reuşit nu doar stabilirea unui punct de vedere unic şi final cu privire la viitorul UE, ci au fost semnate şi primele acorduri de asociere şi cooperare cu Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia, numite „acorduri europene”. Ele au avut ca efect o intensificaresemnificativă a relaţiilor cu aceste state, mai ales sub aspectul comercial. Miza principală a fost constituirea unei zone de liber-schimb pentru produsele industriei grele şi uşoare. Desfiinţarea barierelor din calea comerţului, în special a celor vamale, urma să se desfăşoare într-un ritm diferit, în favoarea statelor aflate în tranziţie. Acordul mai prevedea o eficientizare a sprijinului financiar din cadrul programului PHARE, prin acordarea de împrumuturi nerambursabile din partea Băncii Europene pentru Investiţii şi de ajutor pentru echilibrarea balanţei de plăţi a acestor state. S-a iniţiat şi un dialog politic bilateral, în cadrul căruia urmau să se dezbată orice probleme de interes mutual, la nivel european sau internaţional.

Guvernele statelor daja asociate de la Visegrad declaraseră, încă de la începutul negocierilor cu privire la acordurile europene, că ţelul lor era obţinerea statutului de membru de drept al CE, ţel pe care intenţionau să-l fixeze în textul acordului. Era însă prea devreme pentru aceasta în 1991, comunitatea împotrivindu-se codificării ca atare a acestui deziderat în interiorul acordului

64

european. Aceasta se datora şi faptului că Tratatul de la Maastricht fusese semnat, însă nu era încă ratificat. Aşa cum s-a adeverit în decursul lui 1992, drumul spre ratificare nu era lin, mai ales din cauza formalităţilor de ratificare, proprii fiecărui stat membru. Mai mult, Piaţa Unică Europeană era încă departe de a fi edificată, multe dintre demersurile necesare în acest sens fiind încheiate abia în cursul anului 1992. Şi statele EFTA îşi aşteptau rândul, cererii de aderare a Austriei, depusă în 1989, adăugându-i-se în iulie 1991 şi cea a Suediei. În cursul aceluiaşi an, au urmat demersurile Finlandei, Norvegiei şi Elveţiei. Devenise astfel evident faptul că trebuia să fie limitat mai întâi la statele EFTA.

Întâlnirea la vârf de la Copenhaga şi cererile de aderareÎncă de la încheierea acordurilor europene, CE avusese o atitudine negativă

faţă de ambiţia statelor de la Visegrad de a include accederea la statutul de membru ca scop în cadrul tratatului. În primăvara lui 1992, s-a ajuns la o schimbare de strategie cu ocazia unei întâlniri a reprezentanţilor capitalelor europene la Bruxelles. Disoluţia URSS cu evoluţiile fragmentare adiacente, disputele cu tentă războinică care se întrevedeau în spaţiul fostei Iugoslavii, separarea care se profila a Cehoslovaciei, crizele economice grave din interiorul statelor în tranziţie, generate de trecerea la economia de piaţă, frustrarea crescândă în rândul populaţiilor acestor state faţă de efectele transformării asupra vieţii lor cotidiene, ca li explozia imigraţiei ilegale şi a criminalităţii transfrontaliere constituiau semnale alarmante. UE era nevoită să reacţioneze.

În cadrul Comisiei Europene şi a celor douăsprezece state membre se impunea tot mai mult convingerea că o deblocare a opţiunii de aderare ar fi fost metoda cea mai eficientă şi mai puţin costisitoare pentru uşurarea tranziţiei către democraţie şi economie de piaţă a Europei Centrale. Se demonstrase dramatic cât de mari pot fi costurile şi efectele crizei din fosta Uniune Sovietică şi Europa de Sud-Est pentru Occident. Era, de asemenea, clar că aceste costuri urmau să crească şi că efectele puteau să se multiplice, în condiţiile în care acest haos s-ar fi extins şi asupra vecinătăţii imediate centrale şi est-europene.

În perspectiva integrării, era posibilă o încurajare a ţărilor în curs de tranziţie pentru a continua terapia de şoc, responsabilă pentru problemele economice şi sociale apărute pe termen scurt. Voinţa de reformă şi stabilizare ar fi fost astfel susţinută. Mai mult, perspectiva aderării ar fi impulsionat şi creşterea investiţiilor străine în aceste ţări, diminuând şi spectrul naţionalismului în regiune.

Pentru mulţi era important, în mod natural, şi argumentul istorico-moral, conform căruia acel moment oferea şansa îndeplinirtii ţelului înalt, originar, al procesului de integrare, în spiritul părinţilor fondatori ai ideii europene, de a extinde UE asupra întregului continent.

În cercurile de afaceri, o valoare deosebită era atribuită argumentului extinderii Pieţei Unice asupra unor pieţe noi, relativ slab dezvoltate şi nesaturate. Preluarea standardelor UE din domeniile pieţei muncii, protecţiei mediului înconjurător, ca şi a celor tehnice ar reduce distorsionarea concurenţei, apărută în

65

fostele state ale blocului estic în aceste domenii. Extinderea Pieţei Unice şi exploatarea avantajelor legate de costurile de producţie în acest spaţiu ar fi putut aduce, înainte de toate, o creştere a competitivităţii întreprinderilor europene pe piaţa mondială- un efect deosebit de binevenit în epoca globalizării.

Motorul principal al deschiderii opţiunii de aderare a fost însă grija pentru conservarea securităţii Europe de Vest. S-a ajuns la concluzia generală că o consolidare economică, politică şi socială a Europei Centrale şi de Est poate fi atinsă doar dacă succesele integrării occidentale- libertate, bunăstare, stabilitate şi soluţionarea paşnică a conflictelor, adaptarea la progresul tehnologic şi modernizarea structurilor statal-administrative, economice şi sociale- pot fi atinse şi asupra acestei regiuni.

Pe de altă parte, în anii 1992-1993, atunci când s-a luat decizia cu privire la o politică de extindere, a devenit mai clar ca niciodată că drumul acesta este pavat cu o serie de costuri şi eforturi de reformare. Din această perspectivă, se profila un risc crescut pentru succesul politicii de extindere, dar şi pentru viitoarea integrare a Europei. După ce, în primii ani ai tranziţiei, economiile majorităţii statelor în curs de transformare suferiseră creze masive, multe întreprinderi de stat nerentabile fiind închise şi sute de mii de muncitori lăsaţi în stradă, liberalizarea preţurilor declanşase creşteri ameţitoare ale ratelor inflaţiei, iar din cauza falimentului sistemelor de protecţie socială pensionarii, vârstnicii şi alte grupuri sociale au sărăcit în masă, prăpastia economică şi socială dintre nivelul CE şi cel al viitoarelor state candidate adâncindu-se ca niciodată. Această situaţie s-a perpetuat şi în anii următori.

Nici cuceririle de ordin politic, nici noile libertăţi ale revoluţiilor est-europene nu erau, la acel moment, asigurate peste tot în regiune. Acest lucru s-a văzut cel mai evident în cazul Slovaciei, unde, din 1993, liderul cu înclinaţii autocrate, Vladimir Meciar, preşedintele unei mişcări naţionaliste de stânga a comuniştilor reformaţi, a păstrat formal majoritatea reglilor jocului democratic, acaparând şi consolidându-şi însă puterea cu metode îndoielnice. Şi în Polonia, mişcarea Solidaritatea s-a scindat în 1991, singura forţă de opoziţie din ţară dispărând astfel. La primele alegeri absolut libere din octombrie 1991, acest fapt a dus la o fărâmiţare totală a spectrului politic şi la formarea unor guverne de coaliţie fragile. Singura instituţie stabilă rămasă a fost cea prezidenţială, reprezentată însă de personalitatea tot mai controversată a lui Lech Walesa. Dezinteresul faţă de noua democraţie în rândul unor segmente largi ale populaţiei era şi el periculos. Astfel, nivelul participării la vot a populaţiei în Polonia se situa sub 50 de procente.

Conştientă de aceste semnale de alarmă, dar şi în ciuda lor, CE s-a hotărât pentru o politică de extindere. În iunie 1992, în concluziile întâlnirii europene la vârf de la Lisabona, relaţiile cu statele în curs de tranziţie din Europa Centrală au apărut pentru prima dată încadrate în rubrica „extindere”. Acestui val i s-a dat undă verde o dată cu afirmarea noului consemn, conform căruia adâncirea şi extinderea Europei urmau să meargă mână în mână. S-a vorbit explicit mai întâi

66

doar de statele din EFTA, deoarece şi cererile oficiale pentru aderare veniseră, până în acel moment, doar din partea acestora. O aplicare relativ rapidă şi puţin complicată a procedurii de aderare în cazul statelor EFTA părea posibilă, datorită integrării lor în economice şi sociale în structurile occidentale.

Cu privire la statele în curs de tranziţie, s-a afirmat pentru moment doar că CE avea să se concentreze asupra sprijinului acordat şi pregătirii eforturilor de integrare.

O jumătate de an mai târziu, Comisia CE a recomandat explicit viitorului Consiliu European de la Edinburgh „să accepte drept scop comun aderarea statelor Europei Centrale şi de Est la Uniune, atunci când acestea vor fi capabile să îndeplinească condiţiile cerute”. Faptul că UE avea însă nevoie de mai bine de un an şi jumătate pentru a se hotărî, o dată pentru totdeauna, cu rpivire la acestă schimbare de strategie în domeniul exrinderii se datora, înainte de toate, tulburărilor interne din Vest cu privire la aspiraţiile din jurul construcţiei UE, acestea nefiind însă definitiv depăşite. Dacă Tratatul de la Maastricht asupra uniunii economice şi monetare, respectiv a celei politice, care ar fi trebuit să ducă la o relaxare a relaţiilor dintre Germania şi partenerii săi vestici, fusese votat în decembrie 1991, procedurile de ratificare de către statele membre duraseră însă mai mult decât se anticipase: în trei dintre statele membre fusese necesară organizarea de referendumuri.

În iunie 1992, 75% dintre danezi au votat împotriva retificării Tratatului de la Maastrocht. Două săptămâni mai târziu, UE obţinea în Irlanda un rezultat mult mai bun, cu 61% de voturi pentru, în timp ce, în Franţa, acordul dat ratificării cu un scor extrem de strâns (doar 51% pentru) a însemnat un important pas înapoi. Abia în decembrie 1992, cu ocazia întâlnirii la vârf de la Edindurgh, cei 12 au căzut de acord asupra unei serii de noemr excepţionale în cazul Danemarcei, ceea ce a asigurat acceptarea Tratatului asupra Uniunii Europene, cu ocazia unui al doilea referendum, cu un scor nu deosebit de convingător de 58%. Din acel moment, calea era deschisă pentru politica de integrare a unei UE născute deja dintr-o CE transformată.

În iunie 1993, Consiliul European de la Copenhaga a decis ca „statele asociate din Europa Centrală şi de est care îşi doresc acest lucru pot deveni membri ai Uniunii Europene”. În orice caz, s-a cerut ca, ăentru a accede la acest statut, ele să poată îndeplini o serie de criterii politice şi economice.

S-au stabilit următoarele criterii: stabilitatea instituţională drept garanţia unei ordini statale democratice şi

de drept, a respectării drepturilor omului, ca şi a protejării şi acordării de drepturi minorităţilor;

economia de piaţă funcţională şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi concurentelor pieţei interne a UE;

capacitatea de a putea îndeplini obligaţiile care decurg din obţinerea statutului de membru şi de a-şi asuma şi ţelurile uniunii politice, ca şi a

67

celei economice şi monetare (mai ales cu privire la capacităţile administrative şi la adaptarea acquis-ului comunitar).În continuare, s-a stabilit că aderarea propriu-zisă va putea avea loc doar

atunci când Ue va poseda capacitatea de a accepta noi membri, în condiţiile susţinerii ritmului de integrare stabilit.

Cu aceasta, condiţiile pentru integrare fuseseră stabilite la modul general. Penrspectiva integrării nu angaja Ue şi era mai ales nelimitată temporal. Ea era valabilă doar pentru ţările care obţinuseră statutul de membru asociat prin acordul european. În acel moment, aceste ţări erau Polonia şi Ungaria, ca şi Republica Cehă şi Slovacia, cu care acordurile au trebuit renegociate datorită separării. Nou-încheiatele acorduri au fost semnate în octombrie 1993. România şi Bulgaria, cu care se semnaseră acorduri în februarie, respectiv martie 1993, se aflau şi ele pe lista candidaţilor.

La Copenhaga, Comisia Europeană a fost împuternicită să semneze astfel de acorduri şi cu cele trei republici baltice, Estonia, Letonia şi Lituania. Doi ani mai târziu, aceste acorduri au fost semnate, în timp ce Slovenia a fost nevoită să sştepte încă un an, cauza amânării fiind problema ridicată de pretenţiile de restituire ale fostei minorităţi italiene.

Pe baza iniţiativei de la Copenhaga şi în condiţiile stabilite de aceasta, statele menţionate au depus cereri oficiela de aderare la UE între 1994 şi 1996. Ungaria a deschis această serie la 1 aprilie 1994, iar Slovenia a închis-o cu demersul său din 10 iunie 1996.

Dificila cale a schimbăriiReforme politiceLa data de 9 octombrie 2002, Comisia Uniunii Europene a dat publicităţii

un raport despre progresele înregistrate de ţările candidate, în drumul lor spre aderare. Referitpr la îndeplinirea criteriilor stabilite la Copenhaga, raportul preciza: „Din 1999, Comisia ajunge în mod repetat la concluzia că toate ţările candidate, aflate în procesul de negociere la ora actuală, îndeplinesc aceste criterii. În ultimii cinci ani, demersurile de consolidare şi adâncire a democraţiei, a statului de drept, a drepturilor omului şi ale minorităţilor au înregistrat progrese considerabile. În ultimul an, s-au consolidat şi sistemele democratice de guvernare în ţările candidate. În mai multe ţări s-au desfăşurat în mod corect alegeri libere, atât la nivel naţional, cât şi la nivel local”.

În primii ani după schimbările de regim, s-a impus realizarea unui proces amplu de transformare. Deşi prăbuşirea dictaturilor comuniste se petrecuse într-un timp relativ scurt, reuşindu-se aducerea opoziţiei democratice la conducerea ţării,

68

precum şi organizarea de alegeri libere, în majoritatea ţărilor central şi est-europene transformarea completă a sistemului politic poate fi considerată încheiată abia la mijlocul anilor `90.

După primele succese ale revoluţiilor paşnice, au intervenit curând şi semne de „trezire la realitate” şi deziluzie post-revoluţionară. Dincolo de dorinţa de libertate se aflau şi aşteptările legate de o viaţă demnă, comparabilă cu nivelul de trai occidental. Însă aceste ţeluri nu au putut fi atinse, spre deosebire de prăbuşirea dictaturii comuniste, într-o perioadă scurtă sau medie de timp. Libertatea şi-a pierdut din această cauză relativ repede din atractivitate. Limbajul şi caracterul reformelor, aplicate de noile regimuri în vederea occidentalizării economiei şi a societăţii, au rămas, mai ales în primii ani, de neînţeles pentru majoritatea cetăţenilor. De aceea, surprinzător de repede, şi mişcările învingătoare în revoluţie- Solidaritatea poloneză, Forumul Democrat (MDF) din Ungaria, Forumul Civic din Cehia (OF), Frontul Salvării Naţionale din România sau Sajudis-ul lituanian- au căzut pradă forţei dezintegratoare a procesului de transformare. Ele s-au destrămat, ca de plidă Solidaritatea poloniză, sau au fost schimbate relativ curând în urma alegerilor democratice. Astfel în puţinii ani de la căderea comunismului, în ţările care fuseseră pionierele revoluţiei central-est-europene, precum Polonia, Ungaria şi Lituania, au ajuns din nou la putere partide comuniste reformate şi transformate acum în mişcări socialiste sau social-democrate.

În pofida acestei reveniri a partidelor de stânga în Europa Centrală şi de Est, s-a dovedit destul de repede că nimeni nu se gândea la restaurarea unui sistem totalitar. Tocmai întoarcerea comuniştilor reformaţi la conducerea unor ţări în proces de tranziţie dovedea limpede că ideea de democraţie şi noile sisteme constituţionale erau acceptate la scară largă. Delimitarea competenţelor puterii între diferitele organe ale statului- guvern, preşedinte, parlament-, precum şi gradul de independenţă a justiţiei au fost respectate, în mare parte, în tinerele democraţii, azi fiind considerate de la sine înţelese. De asemenea, şi sistemele partidelor politice, exceptând zona baltică şi Slovacia, s-au stabilizat în cursul anilor `90. Libertatea presei a fost respectată încă de la început. În primii ani ai tranziţiei au existat însă, în majoritatea ţărilor postcomuniste, încercări sle deverselor guverne de a controla mass-media, îndeosebi televiziunea publică. Datorită privatizării şi comercializării treptate a posturilor de radio, începând cu mijlocul anilor 1990, şi prin scăderea ponderii influenţei televiziunii de sta, această problemă a început să-şi piardă din importanţă.

Totuşi, la sfârşitul anului 2000,în Republica Cehă a izbucnit un scandal mediatic de proporţii. Consiliul Naţional al Audiovizualului ceh, responsabil pentru televiziunea publică, l-a demis pe directorul general al televiziunii, înlocuindu-l cu unul căruia i se atribuiau anumite preferinţe politice. Fondul acestei probleme l-ar fi constituit o înţelegere între minoritatea social-democrată din guvern şi partidul de opoziţie din Parlament, de orientare centru-dreapta, ODS, condus de Vaclav Klaus. Pentru a protesta împotriva acestei aparente influenţe politice asupra radiodifuziunii de stat, angajaţii televiziunii publice au intrat în

69

grevă, au ocupat redacţii şi spaţii de emisie, începând să producă propriile emisiuni de ştiri. Greva a avut succes în măsura în care Parlamentul ceh a elaborat o nouă bază legală pentru modalitatea de constituire a Consiliului. Din 2001, componenţa Consiliului Naţional al Audiovizualului Ceh respectă un spectru larg de păreri din domeniul politic, cultural, regional şi social. În afară de această confruntare spectaculoasă pentru libertatea opiniei şi cea a mass-media în Cehia, libertatea de exprimare şi cea a presei au fost respectate în mare parte, în ţările în care s eproduceau reforme, încă de la început. Încercarea partidelor aflate la putere de a influenţa domeniul audiovizualului de stat prin politica de personal este întâlnită şi în democraţiile vestice, nu în ultimul rând în Austria.

Din 1997, Comisia UE monitorizează în rapoarte anuale progresele înregistrate de ţările în tranziţie în respectarea condiţiilor de aderare, aşa cum acestea au fost stabilite la Consiliul European de la Copenhaga. În ceea ce priveşte criteriile politice, Comisia a ajuns într-un singur caz la un rezultat negativ, şi anume cazul Slovaciei, în anii 1997 şi 1998. Vladimir Meciar şi mişcarea lui pentru o Slovacie democrată (HZDS) au jucat un rol esenţial în lichidarea Cehoslovaciei. Meciar a ajuns la putere prin algeri libere şi democratice, însă, încă din primii ani ai tânărului stat slovac, a încercat să-şi consolideze şi să îşi extindă poziţia de putere prin metode autoritare. Opoziţia a fost astfel, în mod repetat, împiedicată în Parlament să îşi exercite drepturile. Mandatul deputaţilor şi ordinea de zi a parlamentului au fost ignorate de majoritatea guvernamentală. Reprezentanţilor opoziţiei nu li s-a acordat dreptul de a participa la comisiile de investigaţii ale Parlamentului. Politica slovacă a alunecat, de asemenea, foarte repede într-o adâncă polarizare. Aceasta nu s-a manifestat doar între partidele politice, ci şi între guvern şi restul organelor constituţionale ale statului.

Linia principală de conflict a fost reprezentată de tensiunile dintre guvernul Meciar şi preşedintele Michal Kovac. Ăn 1995, majoritatea guvernamentală chiar a iniţiat procedura de demitere a preşedintelui. Motivele invocate pentru iniţierea acestei proceduri nu au fost însă precise şi întemeiate. În spatele acestei tentative a lui Meciar şi a HDZS-ului, s-a aflat intenţia acestora de a restrânge controlul Parlamentului şi de a introduce un sistem prezidenţial în care funcţiile preşedintelui să fie reunite cu cele ale primului-ministru. Întrucât majoritatea necesară de 3/5 a Parlamentului nu a fost atincă, s-a trecut la alte mijloace. Astfel, bugetul administrativ al oficiului prezidenţial a fost drastic limitat şi a fost iniţiată o petiţie de înlăturare a preşedintelui, în cadruş aparatului funcţionăresc. Funcţionarii care refuzau să semneze petiţia au fost ameninţaţi cu sancţiuni.

În octombrie 1995, UE şi Parlamentul European s-au văzut obligaţi să intervină într-un demers oficial, prin care îşi exprimau îngrijorarea în legătură cu tensiunile politice şi instituţionale din Slovacia.

Conflicte ale guvernului au existat permanent şi cu Curtea Constituţională, ale cărei decizii deseori nu au fost recunoscute de către acesta. Guvernul Meciar s-a folosit, de asemenea, şi de procesul de privatizare ca să-şi îmbogăţească membrii partidului şi pentru a-şi menţine supremaţia asupra economiei. Mai mult,

70

independenţa justiţiei a fost puternic afectată. Ziarele critice la adresa guvernului au fost manipulate prin presiuni economice, în timp ce televiziunea naţională se afla sub o puternică influenţă a guvernului.

Deosebit de agravantă a fost însă relaţia apropiată dintre guvern şi serviciul secret, direct subordonat primului-ministru Meciar. A existat întordeauna suspiciunea că serviciul secret a fost utilizat pentru a face presiuni asupra rivalilor politici. Răpirea fiului preşedintelui şi atacurile fizice asupra redactorilor unor ziare cu atitudini critice au fost asociate cu activitatea serviciului secret.

După ce Slovacia nu a fost primită, îm decembrie 1997, în prima grupă a ţărilor candidate la aderarea la UE, din cauza situaţiei democratice precarem partidele deomcratice s-au reorientat şi s-au coalizat împotriva lui Meciar. În alegerile din septembrie 1998, această opoziţie unită a obţinut majoritatea. Guvernul creştin-democrat, condus de Mikulas Dzurinda, a reuşit, într-un an de zile, să corecteze deficitele democraţiei în Slovacia şi să câştige încrederea Comisiei UE. În raportul de ţară al Comisiei din 1999, i-a fost certificată şi Slovaciei împlinirea criteriilor politice, stabilite la Copenhaga.

Problema minorităţilor În afară de Slovacia, toate celelalte ţări excomuniste, în curs de reformă şi acceptate ca şi candidate pentru aderare, atinseseră încă din 1997 maturitatea democratică, a anumită stabilitate a organelor constituţionale de stat şi a spectrului politic. În ciuda tonului, în principiu pozitiv, al raporturilor Comisiei UE, au fost prezentate şi deficite, rămase încă nerezolvate. Acestea au fost contestate mai ales cu privire la situaţia diferitelor minorităţi. Doar în Polonia, Slovenia, Cehia şi Ungaria, populaţia majoritară reprezintă 90% din locuitori. În Slovacia, ţările baltice, România şi Bulgaria, populaţia cuprinde, pe lângă cea majoritară, şi minorităţile, care constituie un procent mai mare de 10% din populaţie. Campioni la acest capitol sunt Estonia şi Letonia, unde populaţia rusă, incluzând bieloruşi şi ucrainieni, reprezintă circa 34, respectiv 42%. În Lituania, procentul populaţiei ruseşti este relativ mic, cu cei 12,3%, în schimb există în sudul ţării o minoritate poloneză de circa 7%. În Slovacia şi România, minoritatea de limbă maghiară este semnificativă ca pondere, iar în Bulgaria trăieşte o minoritate turcă reprezentând 10% din totalul populaţiei.

În afară de aceste grupuri etnice, există aproape în toate ţările Europei Centrale şi de Est şi în zona baltică o minoritate care reprezintă o problemă socială deosebită: rromi şi sinti. Estimările privind numărul acestor grupuri de populaţie sunt divergente. În total, în toate ţările candidate trăiesc 5-6 milioane de rromi sau sinti, o mare parte dintre ei în condiţii extrem de dificile şi discriminatorii. Existenţa lor a fost deseori negată sau numărul lor drastic minimalizat. Au fost marginalizaţi în fiecare ţară central şi est-europeană, fapt care a dus la analfabetism, la o rată a şomajului extrem de ridicată şi la decădere socială. Organele statului, precum poliţia şi judecătoriile, le-au negat rromilor cele mai fundamentale drepturi de protecţie statală, aceştia devenind deseori ţinta vie a

71

atacurilor venite din partea mişcărilor radicale de dreapta, aflate în plină dezvoltare în ţările Europei Centrale şi de Est.

Chiar şi Cehia, ţară în curs de tranziţie, considerată exemplară în chestiuni legate de drepturile omului, a fost criticată în mod repetat de UE pentru inactivitatea autorităţilor şi pentru lipsa de programe de integrare. O faimă tristă a dobândit, în octombrie 1999, proiectul construirii unui zid, în oraşul Ustinad Labem (Aussig), care urma să separe un teritoriu locuit de rromi de localitatea învecinată cehă. Acesta a fost aprobat de administraţia locală şi judeţeană, înainte ca Parlamentul şi guvernul să stopeze proiectul şi să ordone demolarea zidului. Ca urmare a mediatizării intense a acestui incident şi a discuţiilor despre situaţia nefavorabilă a rromilor, câteva sute de membri ai acestei minorităţi din Cehia şi lovacia au încercat să se folosească de situaţia respectivă. Ei au cerut azil în statele UE şi în Canada. Această denotă puterea explozivă pe care o poate avea problema discriminării rromilor, atât în Europa Centrală şi de Est, cât şi, pe viitor, în UE.

După presiunile venite din partea Vestului, statele candidate au elaborat proiecte de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă a rromilor. Însă, după cum constata chiar şi ultimul raport al Comisiei pentru Replublica Cehă şi Slovacia, există încă multe măsuri de luat.

Problemele s-au ivit şi în ceea ce priveşte minorităţile rusofone din ţările baltice. În timpul dominaţiei societice, aceşti ruşi, bieloruşi şi ucrainieni au fost colonizaţi în număr mare. Lor le-a fost refuzată apoi acordarea cetăţeniei de către statele baltice, nou create după 1991. Abia în contextul strategiei de apropiere faţă de organizaţiile occidentale de integrare, statele baltice s-au angajat să renunţe la politica de discriminare şi să promoveze o politică de încetăţenire susţinută faţă de minorităţile rusofone. OSCE a avut prin reprezentantul ei pentru minorităţi naţionale, max von da Stoel, o contribuţie importantă în procesul de modficare al acestor politici. Totuşi, ultimul raport al UE constată că, în anul 2002, la fel ca şi înainte, 22,4% din populaţia letonă şi 12,5% din populaţia estonă erau apatrizi. Aceste cifre indică în total 700.000 de persoane, mai ales de origine rusă, care, din lipsa cetăţeniei, au o serie de dezavantaje sociale, economice şi politice. UE recomandă de urgenţă continuarea şi intensificarea procesului de acordare a cetăţeniei. Dar şu Rusia a contrubuit la crearea de probleme, rpin politica ei de acordare a vizelor. Mulţi membri ai minorităţilor din zona baltică au rude în Federaţia Rusă. Vizitele sunt îngreunate prin taxe de vize foarte ridicate.

Un animit potenţial de conflict îl reprezintă şi minorităţile maghiare, numeroase în Slovacia, România şi Iugoslavia. Siguranţa minorităţii maghiare a fost una din priorităţile politice externe a tuturor guvernelor maghiarea de după 1989. Mizând pe o carte naţionalistă, guvernul condus de Victor Orban a emis aşa-zisa lege-statut, prin care poziţia maghiarilor din străinătate urma să fie îmbunătăţită prin acordarea unui statut privilegiat în Ungaria. Se prevedea, de exemplu, acordarea dreptului de şedere şi de muncă pentru aceştia pe teritoriul Ungariei.

72

Aceste privilegii speciale au fost legate de emiterea unei legitimaţii de maghiar pentru minorităţile maghiare de psete graniţă. Nu fără motive, legea a întâmpinat opoziţie din partea statelor vecine, care şi-au văzut suveranitatea subminată. În mod deosebit, Slovacia, unde circa 10 % din populaţie aparţine minorităţii maghiare, şi România, unde în Transilvania trăieşte cea mai mare minoritate maghiară, au luat în considerare măsuri de contracarare a acestei legi, încluzând şi implicarea unor foruri internaţionale, precum Consiliul Europei. Guvernul Orban a reuşit să ajungă cu România la o înţelegere, iar concesiile făcute cu această ocazie României, în aprilie 2002, au fost apoi instrumentalizate şi exploatate emoţional, în campania electorală maghiară, de cătra opoziţia social-demcorată.

În Slovacia, situaţia se prezintă un pic mai detensionată, datorită faptului că minoritatea maghiară este reprezentată din 1998 în coaliţia guvernamentală, condusă de Mikulas Dzurinda. Regimul autoritar al lui Meciar a ăncins problematica minorităţilor, manipulând-o în scop politic. Partidul lui Meciar şi celelalte partide naţionaliste, care se află la momentul actual în opoziţie, mizează mult pe resentimente faţă de minorităţi, în mod special faţă de cea maghiară.

Tranziţia către economia de piaţăPrimii ani de la trecerea de la o economie centralizată de stat la o economie

liberă de piaţă au condus ţările în proces de reformă la o criză profundă. Structurile comuniste s-au prăbuşit, şi economia de piaţă trebuit să fie construită în condiţiile unor grave probleme. Pentru acest experiment politico-economic nu a existat nici un model. În mod cert, politicienii şi polulaţia urmăreau atingerea unui standard occidental. În primul rând însă, structurile nu erau nici în Vest peste tot identice, iar în al doilea rând, calea tranformării şi managementul tranziţiei erau controversate şi printre mulţi dintre experţii vestici.

De asemenea, şi punctul de pornire diferit al ţărilor a condus la existenţa unor diferenţe semnificative în dezvoltarea economică, care persistă şi în ziua de astăzi. Totuşi, observate din perspectiva unei perioade mai lungi de timp, pot fi costatate anumite paralelisme. Astfel, toate ţările în curs de tranziţie sunt caracterizate în primii ani de un proces de reducere drastică a creşterii economice. În majoritatea ţărilor, capacitatea economică a scăzut cu o pătrime sau chiar cu o treime. Abia în 1993, Polonia, Estonia şi România obţin, ca prime ţări în curs de reformă, din nou cifre pozitive în ceea ce rpiveşte creşterea economică. Celelalte ţări, exceptând Letonia, ating şi ele acest stadiu în 1994. O parte a regresului poate fi explicată prin trecerea la un nou mod de a concepe statisticile, care, în sistemul comunist, erau cu siguranţă înfrumuseţate. Noile organe statistice au întâmpinat greutăţi, în unele ţări, în evaluarea sectorului privat, aflat în continuă expansiune. În noile condiţii, s-a dezvoltat foarte repede şi economia subterană.

Deşi în statistici procesul de regres economic a fost, probabil, şi puţin exagerat, în realitate a fost important şi a însemnat, pentru majoritatea populaţiei, în primul rând sărăcie crescândă. Regresul economic a avut mai ales două cauze.

73

În primul rând, restructurarea sectorului supradimensionat al industriei grele şi de armament şi dezvoltarea sectoarelor până atunci marcate de lipsuri, precum şi cel al bunurilor de consum şi al serviciilor, de asemenea şi adaptarea infrastructurii nu erau realizabile pe termen scurt. În al doilea rând, nu mai exista accesul la pieţele de edsfacere din Est, îndeosebi la fost piaţă sovietică. La acestea se adaugă şi pierderea materiei prime foarte ieftine, livrată de către URSS, de care multe întreprinderi mari, în special cele din statele baltice, erau dependente. Deschiderea către comerţul exterior a adus cu sine şi concurenţa produselor occidentale, net superioare.

Toate ţările în curs de reformă şi-au pus, la începutul procesului de tranziţie, întrebarea cum se poate ajunge de la o economie centralizată, de comandă, la una liberă, însă cu pieţe, pe care se putea interveni regulator. Era de aşteptat ca shimbarea de poziţie, de la rolul de rotiţă, care devenea activă doar cu permisiunea sau la comanda primită de sus, la cel de participant la mecanismele pieţei, relativ libere, independent şi performant, să se dovedească, pentru majoritatea populaţiei, deosebit de dificilă. Cu atât mai surprinzător este faptul că această transformare a reuşit praczic în toate ţările, la nivelul întregii economii, în doar câţiva ani.

În toate ţările, această schimbare a părut iniţial o cură radicală. Liberalizarea preţurilor, a pieţelor şi a comerţului exterior s-a produs destul de rapid. S-a renunţat la reglementarea preţurilor, de asemenea treptat, şi la acordarea de subvenţii pentru alimentele de bază, pentru energie, transport public etc. Aceasta a dus la o explozie a preţurilor, căreia creşterea salarială nu i-a mai putut dace faţă. Veniturile reale au scăzut simţitor. Liberalizarea preţurilor, pe de altă parte, constituia condiţia de bază pentru ca unele pieţe, precum cea de bunuri, servicii sau altele să poată funcţiona nestinghrite. Pe lângă aceasta, şi comerţul exterior a fost în mare liberalizat şi privatizat, introducndu-se dreptul de libertate a producţiei. Cadrul juridic a fost elaborat în domeniile relevante- drept comercial, civil, concurenţial, domeniul fiscal şi cel al comerţului exterior- cu ajutorul experţilor occidentali.

Statele nou constituite, precum cele baltice, Slovania sau Slovacia, au fost nevoite să creeze, în primul rând, elementele centrale ale propriei economii: o monedă proprie sau o bancă centrală. Estonia a înregistrat un succes deosebit la acest capitol, introducând, la doar zece luni de la declararea independenţei sale, coroana estoniană, concepută de la început ca monedă grea. Paritatea coroanei a fost stabilită mai întâi în raport fix de 8 la 1 cu marca germană, apoi cu euro. Chiar şi experţii financiari vestici au considerat această metodă, la momentul respectiv, prea avangardistă. Dar experimentul, a reuşit. Între timp, coroana estoniană a devenit un simbol pentru stabilitatea şi prosperitatea ţării.

Diferenţele cele mai vizibile între ţările în curs de reformă se pot constata mai ales în ceea ce priveşte ritmul şi profunzimea procesului de privatizare. Acestea au condus, în consecinţă, şi la rezultate diferite ale reformelor economice. Mult timp, Cehia a fost considerată un pionier la acest capitol. Guvernul liberal,

74

condus de Vaclav Klaus, a aplicat o politică rapidă şi consecventă în ceea ce priveşte restituţia, mica privatizare, licitaţiile, vânzările directe şi mai ales marea privatizare, prin metoda Voucher. Conform acesteia, aproape tuturor cetăţenilor adulţi cehi le-au fost oferite cupoane, la preţuri foarte mici, pe baza cărora ulterior au putut fi achiziţionate acţiuni la cele circa 5.000 de mari întreprinderi de stat. Mulţi cetăţeni au făcut uz de dreptul lor, şi în acest mod s-au atins formal nişte cote de privatizare foarte înalte. Totuşi marea majoritate a fost copleşită de administrarea părţilor lor şi le-au şăsat în seama unor fonduri de investiţii, dirijate de marile bănci de stat. Prin aceasta, măsurile de restructurare, urmărite prin privatizare, au fost de fapt împiedicate. De asemenea, mult mai puţin capital stăin şi know-how au intrat în ţară, faţă de Polonia, Estonia sau Ungaria, care se apropiaseră, la mijlocul anilor `90, de rata de privatizare de 50% atinsă de Cehia. În a doua jumătate a anilor `90, această privatizare nefericită, în combinaţie cu alţi factori externi, ca de exemplu criza de pe pieţele financiare din Asia şi Rusia, a dus la o nouă recesiune în Republica Cehă. Guvernul social-democrat, sub conducerea lui Milos Zeman, a fost cel care a modificat, în 1998, condiţiile privatizării şi a astras capital străin în ţară, prin intermediul concernelor internaţionale.

În timp ce, în ultimii ani, Cehia cunoaşte un nou val de privatizare şi un boom economic corespunzător, în celelalte ţări, Ungaria şi Polonia şi chiar Estonia, acest proces s-a încheiat în mare măsură.

Codaşe ale acestei evoluţii au fost, încă de la început, România şi Bulgaria. La mijlocul anilor `90, PIB-ul produs în sectorul privat era de 27%, respective 35%, situându-se cu mult în urma celorlalte ţări. În 1996 şi 1997, Bulgaria a cunoscut o criză economică foarte puternică, în care rata inflaţiei a ajuns până la 1000%. Aceasta a dus la un nou avânt reformator în politica economică bulgară, astfel încât, în anul 2001, 71% din PIB era produs de sectorul privat.

Îndeosebi în România restructurarea economică a înregistrat doar puţine progrese. Liberalizarea, în scopul atingerii stadiului real de economie de piaţă, a început abia în 1997. De atunci, privatizarea economiei a ajuns la 62%, ceea ce reprezintă o cotă acceptabilă. Multe întreprinderi nu au fost încă cu adevărat restructurate şi reprezintă astfel piedici majore pentru dezvoltarea economiei.

Ritmul lent, reziltatele slabe ale reformei, baza de plecare precară, precum şi efectele negative ale conflictelor balcanice şi blocajele economice legate de acestea au condus, în ambele ţări, în cursul anilor `90 la regresul tot mai accentuat al economiei. De altfel şi în ultimul raport al UE, din 2002, Comisia constată că nici una din cele două ţări nu prezintă încă o economie de piaţă dezvoltată. Şansele ca Bulgaria să facă faţă presiunii concurenţei din cadrul Pieţei Comune a UE sunt pronosticate doar pe termen mediu, iar pentru România, doar pe termen lung. Situaţia economică reprezintă şi motivul principal pentru care ele nu au fost admise în prima rundă de extindere a UE.

La celălalt capăt al scalei progresului economic şi a restructurării economice de succes se află Slovenia. În cazul acestei ţări, nu poate fi observat

75

paralelismul constatat de obicei între succesul privatizării şi progresul economic. Slovenia a ajuns la nivelul Greciei sau al Portugaliei în ceea ce priveşte puterea de cumpărare şi producţia economică, situându-se la 72% peste media UE. Slovenii au realizat acest succe prin forţe proprii, investiţiile stărine neiind aşa de bine venite aici ca în alte ţări în curs de tranziţie. Investiţiile stărine directe constituie doar 16% din PIB. În majoritatea celorlalte state, ele reprezintă 50% sau chiar mai mult. Critica adusă de Comisia Europeană în analiza acestei ţări mai vizează încă lipsa unei liberalizări şi a unei privatizări în domeniul economic. Aceasta se referă în mod special la sectorul bancar, în care, spre deosebire de alte ţări, nu s-a putut realiza o privatizare mai cuprinzătoare.

Sectorul bancar a ţinut, în toate ţările în curs de reformă, de acele sectoare în cadrul cărora s-au înregistrat cele mai mari dificultăţi la pronire. Chiar dacă reformarea sistemului bancar prin organizarea sa pe două planuri, cu o bancă centrală, mai mult sau mai puţin independentă şi cu bănci comerciale autonome, s-a produs destul de repede, acest sector a rămas totuşi mult timp subfinanţat şi împovărat de vechile datorii ale înreprinderilor de stat. În câteva ţări, ca de plidă Letonia, Bulgaria, dar şi Estonia şi Cehia, s-a ajuns la insolvabilitate bancară şi la o mare nesiguranţă pe piaţa financiară. În multe cazuri, statul a fost obligat să intervină prin aducerea de capital nou, numai aşa fiind posibilă privatizarea băncilor comerciale. Aceasta s-a realizat, exceptând Slovenia, în a doua jumătate a anilor `90. Astăzi există un sector financiar comparabil cu standardele occidentale, dar care este însă limitat, în acrdarea de credite, de faptul că populaţia nu a ajuns încă la un nivel al economiilor corespunzător.

Şi în ceea ce priveşte dezvoltarea relaţiilor economice externe, ţările în curs de tranziţie au fost încununate de succes. În doar câţiva ani, fluxurile de capital şi cele comerciale s-au reorientat dinspre pieţele din Est spre cele din Vest. Încă din 1995, aceste state întreţineau relaţii comerciale în proporţie de 45-65% cu ţările UE. Doar Letonia şi Lituania se situau cu 26% ceva mai în urmă, partenerul comercial dominant rămânând Rusia. Astăzi s-a ajuns la un grad mare de interdependenţă economică a acestor ţări cu UE, care în medie se situează la 60%. Evident că, în cazul UE, se înregistrau iniţial excedente în balanţa comercială. Majoritatea ţărilor au reuşit mai ales prin privatizări să atragă destul capital străin, astfel încât să-şi contrabalanseze aceste deficite. În ultimii ani, deficitele din bilanţul comercial al ţărilor candidate s-au micşorat vizibil.

Din 1997, toate ţările, mai puţin România, au înregistrat o rată de creştere economică peste media din UE. Toate ţările candidate şi-au modificat complet, după 1989, structurile economice şi de producţie. Privatizarea întreprinderilor industriale a progresat, îndeosebi după 1997, în mod simţitor. La ora actuală, toate ţările candidate se situează la un nivel comparabil cu cel din UE. Ponderea sectorului agricol a regresat în favoarea sectorului de sercivii. Dreptul proprietăţii este peste tot mai bine ancorat, iar libertatea producţiei este garantată. UE reprezintă, pentru toate ţările candidate, partenerul economic şi comercial cel mai

76

important. Toate ţările au un sector bancar eficient şi stabil şi, de asemenea, monede convertibile şi chiar stabile.

De mai mult timp, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia, Republica Cehă şi Ungaria sunt considerate, în analizele UE, ţări cu o economie de piaţă funcţională, conform criteriilor de la Copenhaga. În ultimul raport al Comisiei, din octombrie 2002, se apreciază că aceste ţări se află în cadrul temporal trasat şi că, din perspectiva continuării eforturilor susţinute de reformă, vor ajunge, până în 2004, să facă faţă presiunii concurenţei şi forţelor pieţei UE. Cu aceasta au ajuns, şi din punct de vedere economic, la maturitatea necesară integrării.

Noile structuri în administraţie şi justiţiePentru transformarea fostelor state comuniste din Europa Centrală şi de Est,

schimbările politice survenite au reprezentat doar punctul de plecare al unor modificări mult mai ample şi profunde, care vizau statul şi societatea. Faptul că modificările structurale necesitau mai mlut timp decât se estimase iniţial s-a observat şi în alte domenii, în afară de cel economic. Preluarea puterii de către partide şi persoane democratice, desfăşurarea alegerilor libere şi elaborarea de noi prevederi constituţionale şi legi, promulate de noile parlamente, nu au fost nici pe departe de ajuns. Ele au reprezentat doar primii paşi într-o direcţie. Noile reglementări şi noul sistem puteau fi eficiente doar în măsura în care organele juridice şi administrative le aplicau în realitate. Pentru aceasta era însă necesară o restructurare profundă a întregului aparat de stat.

Organele administrative reprezentau, în perioada comunistă, doar executorii unui regim dictatorial şi autoritar, nefiind concepute să ofere servicii publice calitative, cum era cazul unei administraţii moderne în „statul bunăstării” occidental. Îndeosebi aparatul judiciar era profund marcat de trecutul său şi depăşit de aplicarea unor noi norme de drept, ca de plidă cele de drept economic. Multe categorii ale dreptului civil, concepute după principii liberal-democratice, au fost introduse din nou. Instanţele judecătoreşti, prea puţin numeroase în ţările postcomuniste, au fost mai întâi nevoite să-şi afirme independenţa în raport cu statul. De asemenea, avocaţii, procurorii şi notarii publici nu erau familiarizaţi cu rolul pe care urmau să îl joace într-un stat de drept democratic, de tip occidental. Dreptul constituţional a trebuit să fie reconstituit, în mare parte, aproape din temelii.

Şi în domeniul administaţiei, reeducarea funcţionarilor publici a constituit o reală provocare. După căderea regimului comunist, nu au existat mai valuri de lustraţie. Doar în Letonia, toţi foştii funcţionari publici sovietici au fost iniţial concediaţi şi reangajaţi apoi, însă doar după o perioadă de reeducare şi verificare. Loialitatea administraţiei a creat mai puţine probleme în ţările ex-comuniste în care partidele politice au participat la procesul de democratizare, după cum a fost cazul în Ungaria, Slovenia sau Lituania.

Administraţia teritorială şi împărţirea competenţelor între diferitele niveluri administrative au fost, de asemenea, nou ordonate, practic în toate statele de

77

tranziţie. Pe plan local, dobândirea autonomiei administrative şi democratizarea acestui nivel au constituit o reală provocare. Şi nivelul regional a fost consolidat, respectiv un nou început pentru ţările mici. În acest context, voievodatele din Polonia, judeţele din Cehia şi comitatele din Ungaria au obţinut mai multe competenţe şi libertăţi. În Slovacia, a fost intrudusă, în 2001, o nouă structură regională. În Polonia şi Republica Cehă s-a revizuit întreaga împărţire teritorială.

În perspectiva integrării în UE, întărirea administraţiei regionale şi locale este de o deosebită importanţă. Eficienttizarea acestui nivel este vitală pentru folosirea fondurilor structurale ale UE. Pentru aceasta este nevoie însă de propuneri de proiecte şi programe, care să le poată apoi pune în aplicare şi controla.

Restructurarea administraţiei nu a putut fi complet realizată, nici măcar cu ajutorul masiv din partea Vestului şi a UE. Principalul impediment constă în faptul că, şi în ziua de azi, corupţia este răspândită la scară largă în administraţia ţărilor candidate. S-au luat o serie de măsuri, care însă s-au dovedit în mică măsură eficiente. Una din cauzele principale este, desigur, nivelul relativ mic al salariilor funcţionarilor publici. Condiţionate de problemele de restructurare, ţările în tranziţie au fost nevoite să adopte bugete de austeritate, pentru a evita o explozie a datoriilor publice şi, implicit, o înrăutăţire a situaţiei economice. Salariile funcţionarilor publici au rămas, în comparaţie cu boom-ul înregistrat în sectoarele privatizate, tot mai mult în urmă. Mul timp, controlul birocratic asupra economiei a oferit posibilitatea funcţionarilor publici de a „ţine mâna întinsă”.

Într-un mod foarte negativ se prezintă corupţia aparatului poliţiensc şi al structurilor însărcinate cu siguranţa cetăţeanului, fapt care împiedică lupta împotriva criminalităţii organizate cu siguranţa cetăţeanului şi favorizează crearea de structuri mafiote.

Şi pentru UE această problemă poate să aibă consecinţe grave, întrucât multe fonduri de la Bruxelles sunt acordate deja viitoarelor state membre. După aderare, sumele alocate vor creşte semnificativ în sectorul agricol şi în cadrul proiectelor regionale. Deja au fost semnalate primele cazuri de corupţie. Astfel, în 2001, unul dintre cei mai înalţi funcţionari clovaci a fost suspectat de delapidarea de fonduri UE. Drept consecinţă imediată, toate ajutoarele financiare din partea Uniunii destinate Slovaciei au fost îngheţate. Doar după ce au fost introduse noi instrumente de control, a căror eficienţă a fost catalogată drept suficientă de către Comisie, fondurile au fost deblocate. Problemele au recunoscute chiar şi de vice prim-ministrul Ivan Miklos. Ca principale domenii deficitare, acesta a numit justiţia, sănătatea, poliţia şi învăţământul.

Ultimul raport UE solicită imperios de la aproape toate statele candidate paşi concreţi în domeniul luptei anticorupţie. În mod deosbit sunt vizate Polonia şi Slovacia.

Acest raport ajunge la concluzia că s-au realizat progrese în construcţia structurilor administrative şi juridice din ţările candidate, însă, în unele sectoare, capacitatea administrativă trebuie operaţionalizată eficient până la momentul

78

adrării. La acestea se adaugă şi controlul pieţelor, siguranţa alimentelor, asigurarea liberei concurenţe şi controlul subvenţiilor acordate de stat. De asemenea, şi în domeniul protecţiei mediului înconjurător, al circulaţiei, în domeniul energiei, capacitatea administrativă trebuie dezvoltată în continuare. Un capitol sensibil este cel referitor la domeniile justiţiei şi al internelor, unde Comisia UE a semnalat necesitatea dezvoltării şi eficientizării capacităţilor acestora în special în ceea ce priveşte lupta împotriva înşelăciunii, a corupţiei, a spălării de bani şi combaterea crimei organizate. În domeniul agriculturii şi al politicii regionale, unde viitoarele state membre vor avea de administrat mulţi bani veniţi de la Bruxelles, doar în puţine ţări candidate s-a realizat până în octombrie 2002, integrarea sistemului administrativ şi de control al UE pentru domeniul agrar. Nici structurile de implementare a programelor regionale nu au fost încă stabilite cu precizie, deseori lipsind capacitatea de elaborare a documentelor necesare programelor, respectiv capacitatea de a le duce la bun sfârşit şi de a le supraveghea.

Din toate aceste motive, în pofida faptului că a stabilit că, până în 2004, toate ţările candidate vor fi suficient de pregătite pentru integrare, raportul Comisiei semnalează şi necesitatea continuării eforturilor reformatoare în domeniul justiţiei şi al administraţiei. În acst scop, s-a propus ca, în vara anului 2003, să mai aibă loc o verificare, în urma căreia să reiasă dacă ţările candidate şi-au îndeplinit cu adevărat ultimele obligaţii, şi anume reforma sectorului administrativ şi lupta anticorupţie.

Se cere un nou mod de a gândiO dată cu transformările politice şi economice, în Europan Centrală şi de

Est a avut loc şi o transformare profundă a societăţii. Timp de 40 de ani- în cazul ţărilor baltice chiar şi mai mult-, oamenii de aici au fost supuşi îndoctrinării unilaterale cu valorile şi percepţiile despre lume ale ideologiei comuniste. Unul dintre motivele principale ale prăbuşirii sistemului comunist a constat tocmai în faptul că valorile şi idealurile promovate de el şi-au pierdut din credibilitate. Totuşi, moştenirea gândirii comuniste şi o mentalitate „real-socialistă” au persistat în multe domenii şi la mulţi oameni. Abordările care stau în spatele structurilor democratice şi ale economiei de piaţă occidentale au fost, la început, conştientizate doar de o elită restrânsă. Ele au fost preluate de către aceasta şi cu adevărat trăite.

Marea majoritate a populaţiei a intrat în contact cu ele doar la modul superficial. Astfel, nu au putut fi preluate sau create structuri politice şi economice, asemănătoare celor occidentale, într-un ritm destul de alert, dar implementarea şi exerciţiul noilor instrumente s-au dovedit deosebit de dificile şi au necesitat mult timp. Ideea renunţării la imixtiunea statului în treburile societăţii, o adevărată „destatalizare” a societăţii, a trebuit mai întâi să se sedimenteze în capul cetăţenilor.

Pe de altă parte, redescoperirea individualismului după o perioadă în care concepţiile şi interesele sale erau subordonate unei ordini care, aparent, promova interesele comunităţii a dus şi la apariţia unor forme extreme de individualism.

79

Aceasta explică creşterea rapidă a criminalităţii şi corupţiei în Europa Centrală, dup momentul 1989.

De altfel, şi în politică, şi în domeniul economic, s-au putut observa tendinţe de exagerare. Mulţi reformatori şi-au dorit să ajungă din urmă democraţia şi economia de piaţă occidentală, aşa încât au fost tentaţi să recurgă la metode extreme. De exemplu, programul de reforme al lui Vaclav Klaus, în Cehia, s-a dovedit deosebit de înclinat spre economia de piaţă şi neoliberal. Un curs capitalist atât de pronunţat nu s-a înregistrat nici măcar în Europa de Vest, exceptând poate Marea Britanie în timpul guvernului Thatcher, transpus în realitate. Şi în Estonia, guvernul Laar a introdus, după primele alegeri parlamentare libere, un curs de reformă radical. Acesta prevedea privatizare după model german şi liberalism economic după model britanic. De la început nu au existat restricţii, de orice natură, în circulaţia capitalului şi a mărfurilor din şi spre Estonia şi s-a practicat o politică monetară bazată pe conceptul de monedă tare şi buget echilibrat. Respectiva politică economică s-a dovedit a fi foarte de succes la nivel macroeconomic, însă reversul medaliei s-a arătat peste câţiva ani în decaşajul substanţial de bunăstare dintre câştigătorii şi învinşii reformei. Practic, în toate statele aflate în tranziţie s-a creat această prăpastie socială mai mult sau mai puţin vizibilă. Societatea s-a divizat, în unele ţări, în două: de o parte se afla o grupă restrânsă de fericiţi, care au profitat de o situaţie rpivilegiată anterioară, sau cei care s-au adaptat foarte repede la noile realităţi, iar pe de cealaltă parte se afla o mare parte a populaţiei care era dependentă de ajutorul social. Sistemele de securitate socială aproape au dispărut. Vechile sisteme de asigurare socială şi-au dovedit ineficienţa în faţa inflaţiei galopante, declanşată de reformele economice. Ele au fost repuse în funcţiune cu greu în a doua jumătate a anilor `90.

Privatizarea şi restructurarea industriei şi comerţului au condus la o rată foarte ridicată a şomajului, care reprezenta un fenomen nou pentru Europa Centrală şi de Est. Şi astăzi mai există, în pofida progreselor macroeconomice realizate în primii ani ai reformei, probleme serioase de sărăcie, care lovesc îndeosebi pensionarii, familiile cu mulţi copii, sectoarele aflate în curs de restructurare şi regiunile agricole înapoiate sau minorităţile etnice. Nici forţele politice venite la guvernare după căderea comunismului, tocmai prin promisiunea de a acţiona ca apărători ai celor defavorizaţi social, nu au reuşit să schimbe nimic. În mare parte, aceştia erau foşti comunişti reformatori, care constituiseră partide social-democrate. O dată cu schimbarea de putere, se mai făcuse cel mult un pas spre nromalizare, în contextul în care un nou mod de gândire pătrunsese ţi în stânga spectrului politic, cel puţin la nivel înalt. Acest lucru este vizibil şi în faptul că aceştia continuă reformele, chiar dacă dau dovadă de o mai mare preocupare pentru domeniul social. S-a ajuns aşadar la un anumit consens de bază în toate ţările în curs de tranziţie.

În acelaşi timp, locuitorii ţărilor aflate în tranziţie au realizat prograse semnificative în constuirea societăţii civile. Aceasta reprezintă spaţiul esenţial de mijlocire între individ şi stat, de a cărui funcţionare depind eficienţa democraţiei şi

80

a economiei de piaţă. În perioada comunistă au existat doar organizaţii dependente de partid sau stat. Ele trebuiau, după căderea regimului, fie eliberate de trecut, fie reînfiinţate. Organizaţiile independente s-au dezvoltat rapid în ţările ex-comuniste. Spre exemplu, în Slovacia existau, în 1995, mai mult de 10.000 de organizaţii, înregistrate şi active în diferite domenii, precum: asistenţă socială, educaţie, tineret, cultură, mediu înconjurător, drepturile omului şi minorităţi. Şi marile grupuri de interse economic- sindicate, patronate şi organizaţii ale întreprinzătorilor- au trebuit reorganizate sau reînfiinţate. Creşterea numărului acestor organizaţii a fost, la început, destul de haotică. Spre exemplu, în Ungaria existau, în 1997, şapte organizaţii ale patronatului din domeniul industrial, care doreau să activeze în toată ţara şi în diferite branşe. A fost nevoie de o anumită perioadă de timp până la echilibrarea situaţiei şi până s-au constituit structuri unitare, prin contorprea celor deja existente. În ceea ce priveşte cultura politică şi democratică a acestor ţări, s-au înregistrat, la momentul deschiderii Estului, progrese semnificative.

Economia a fost domeniul în care noua gândire s-a impus cel mai repede. Prin venirea concernelor vestice şi prin training-uri manageriale, s-au răspândit influenţele occidentale. Idealurile economiei de piaţă, precum propria iniţiativă, principiul liberei concurenţe, productivitate, competitivitatea, s-au impus atât de bine, încât forţele de conducere cu experienţă în Est susţin aceste valori se găsesc mai degrabă în Europa Centrală decât în Vestul saturat. Din punct de vedere macroeconomic, acest lucru poate fi observat şi prin creşterea productivităţiişi, implicit, a venitului, a consumului şi a capacităţii economiei. Rate de creştere mai mari decât în Vest sunt înregistrate în aproape toate statele candidate, de la învingerea crizelor tranziţiei.

Pe lângă nevoia de adaptare a noilor valori ale democraţiei şi ale economiei de piaţă, societăţile central şi est-europene s-au văzut foarte curând confruntate şi cu fenomenul europenizării şi al globalizării. Rîmâne de stabilit dacă instituirea unui spirit european în centrul şi estul Europei va avea acelaşi succes ca şi reorientarea societăţii, în cadrul transformărilor sistematice survenite.

Este, cu siguranţă, de aşteptat ca modificările în plan cultural şi spiritual, în mentalitatea şi educaţia oamenilor, să nu survină aşa repede ca în cazul economiei. Pentru aceasta trebuie manifestată înţelegere, deoarece influenţa educaţiei comuniste, experienţa amară a stalinismului şi a real-socialismului este încă profuns resimţită în societate. La aceasta se mai adaugă şi faptul că nici „partea vestică” nu se poate acomoda foarte repede la noua situaţie. Şi diferenţa dintre generaţii joacă un rol important. Tocmai acea generaţie care a contribuit la schimbarea regimului este pensionată şi plăteşte, prin devalorizarea sistemului ei de referinţă, un preş foarte mare. La rândul ei, generaţia de mijloc se afla şi ea într-o situaţie confuză, în timp ce generaţia tânără ia cu asalt Vestul şi lasă, poate, în urmă, multe din tradiţiile de acasă. Acest proces de acomodare va avea, cu siguranţă, nevoie de timp şi va fi unul cu multe faţete. Dar aceasta nu reprezintă un motiv pentru care alte ţări candidate rebuie tratate cu suparioritate. Şi în relaţia

81

dintre diferitele ţări candidate vor mai exista probleme. Toate au în comun acelaşi ţel, aderarea la UE, prin aceasta dezvoltându-se şi constelaţii regionale (Ţările Baltice, statele de la Visegrad). Cu siguranţă vor avea loc un proces de diferenţiere şi o competiţie (care dintre state va putea să profite mai mult de UE).

În acest context, lipsa unei discuţii despre identitatea europeană este deosebit de neproductivă. Respectivelor ţări li s-ar putea cere să îşi formuleze contribuţia europeană. Cum acest lucru însă nu s-a întâmplat, sentimentul de nesiguranţă privind înţelegerea conceptului de Europa este foarte vizibil. Poate procesul de extindere a UE va constitui o provocare în acest sens. Până la momentul actual, nimeni nu s-a dovedit în stare să definească cu adevărat calorile europene. Nici cu propunerea de introducere, de altfel controvarsată, în preambulul Constituţiei europene a conceptului de Dumnezeu, problema nu este încă clarificată. Fără îndoială însă, este nevoie de o „extindere” şi la nivel de minte şi inimă.

LA RĂSCRUCE DE DRUMURI

Începutul negocierilor

Următorul moment de cotitură al extinderii UE către Est a avut loc în vara anului 1997. În iunie, la Amsterdam, Consiliul Europei, format din 15 şefi de state şi guverne, a încheiat cu succes negocierile cu privire la reforma statutului Uniunii. O lună mai târziu, Comisia Europeană a depus, cu deja amintita Agenda 2000, o propunere cuprinzătoare cu privire la negocierile de aderare şi la totalitatea problemelor complementare aderării. Între acestea se numărau şi propunerile cu privire la cadrul financiar general al integrării şi cele referitoare la reforma politicii regionale si agricole a UE. Liniile generale de dezvoltare ale unei Uniuni Europene extinse şi ale politicilor ei pentru începutul mileniului următor fuseseră trasate.

Agenda 2000 conţinea, de asemenea, şi luarea de poziţie a Comisiei faţă de cererile de aderare ale statelor candidate. Cinci dintre statele aflate în curs de reformare din centrul şi estul Europei, respectiv Slovenia, Ungaria, Polonia, Republica Cehă şi Estonia, şi-au văzut recunoscută îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga într-o măsură care să justifice iniţierea negocierilor de aderare. În acelaşi timp, s-a propus începerea negocierilor de aderare şi cu Cipru, care se bucura de o evaluare pozitivă încă din 1993. Datorită separării existente între o parte greacă şi una de limbă turcă, aflată sub ocupaţia armatei turce, procesul de aderare a Ciprului a fost abordat de partea europeană într-un mod foarte prudent.

Pentru respingerea provizorie a începerii negocierilor cu România, Bulgaria, Letonia şi Lituania, erau responsabile întârzierea reformelor economice şi situaţia economică precară, în timp ce, în cazul Slovaciei, au fost invocate problemele create de maniera autoritară de conducere a lui Meciar. Malta, a cărei cerere de

82

aderare a fost primită pozitiv încă din 1993, ca şi a Ciprului, a renunţat la acest parcurs, după alegerile din toamna anului 1996, când guvernarea a fost preluată de catre Partidul Muncitoresc, care se manifesta critic la adresa Europei. Acesta a preferat să simpatizeze pe plan extern mai degrabă cu controversatul şef de stat libian Ghaddafi şi a îngheţat demersul de aderare al Maltei.

În urma propunerii Comisiei de a începe negocierile doar cu cinci dintre statele în curs de reformă şi cu Ciprul, se părea că susţinătorii aşa-numitului model pe grupe se impuseseră. Încă de mai demult existase o divergenţă între experţii de la Bruxelles şi cei din capitalele statelor UE cu privire la stabilirea modului în care să fie abordată runda de extindere ce urma să aiba loc. Partizanilor modelului pe grupe li se opuneau sustinătorii aşa-numitului proces de tip concurenţă. Aceştia din urmă doreau să înceapă negocierile simultan cu toate statele candidate, urmând ca aderarea în sine să aibă loc strict în funcţie de progresul reformelor şi negocierilor în cazul fiecărui stat.

Ulterior propunerii Comisiei, care a înclinat mai mult către modelul pe grupe, aceasta discutie s-a mutat în Consiliul de Miniştri. Excluderea iniţială a României şi Bulgariei, din cauza greutăţilor economice cu efecte deosebit de profunde, a fost general acceptată, ca şi cea a Slovaciei, cauzată de guvernarea Meciar. Suedia şi Danemarca au încercat, fără succes, să obţină o abordare monolitică a statelor baltice împotriva recomandării Comisiei. Totuşi li s-a venit în întimpinare prin introducerea unui principiu în cadrul protocolului de negociere. Acesta prevedea ca decizia de a iniţia negocieri simultane cu un grup de state nu însemna neapărat şi că aceste negocieri trebuiau în mod necesar închise în acelasi timp. Procesul de aderare trebuia să fie în primul rând oriental în funcţie de progresele individuale ale fiecarei ţări în procesul de apropiere de UE şi în cadrul negocierilor. Aceasta înseamnă de facto că modelul pe grupe fusese atenuat şi se deschisese posibilitatea trecerii către modelul competiţional (modelul Regatta). Această trecere s-a realizat mai târziu.

Cu ocazia Consiliului European de la Luxemburg, din decembrie 1997, s-a decis că negocierile să fie iniţial începute doar cu acele state care fuseseră propuse de către Comisie. Aceste negocieri au fost în cele din urmă deschise formal, în martie 1998.

Aderarea la UE are la bază principiul că fiecare stat candidat trebuie să preia totalitatea prescripţiilor şi măsurilor indicate de UE. Acest complex, denumit în limbaj tehnic după originea franceza acquis communautaire, nu este negociabil. Negociabile sunt doar unele, puţine şi solid motivate, reglementări legislative tranzitive, limitate temporal. În plus, trebuie stabilite amănuntele tehnice individual, necesare implementării diferitelor acte legislative ale UE; de exemplu, care va fi autoritatea ce va aplica noile prevederi în noile state membre.

Corpul legislativ care trebuie preluat de noile state membre e alcătuit din tratatele de bază ale UE şi din toate actele legislative emise de la fondarea acesteia, deci, în primul rând, din documente-cadru şi ordonanţe. Acest întreg complex adună mii de semnături cu circa 80.000 până la 90.000 de pagini.

83

Acquis-ul reflectă nivelul de integrare, şi din momentul aderării Spaniei a crescut sensibil ca volum (cu circa 30.000 de pagini). La fel a crescut şi gradul de comuniune.

Pentru ca această substanţă de negociere cuprinzătoare să poată fi depăşită, acquis-ul a fost împărţit în 31 de arii tematice diferite, corespunzătoare capitolelor de negociat. Ele cuprindeau libertăţile de bază ale pieţei unice, ca de exemplu libera circulaţie a persoanelor, agricultura, sistemul de impozitare, uniunea economică şi monetară, cooperarea din domeniul justiţei şi securităţii interne sau politica comună externă şi de securitate .

În vederea pregătirii negocierilor, acquis-ul a fost supus unei verificări. Experţii Comisiei au evidenţiat mai intâi conţinutul şi ce era necesar să fie adaptat pentru fiecare din cele 31 de capitole. Împreună cu experţii statelor candidate, s-a stabilit apoi dacă legislaţia din fiecare stat candidat corespunde dreptului european sau dacă sunt necesare modificări. În cazul din urmă, statele candidate au fost întrebate de cât timp au nevoie pentru a emite prescripţiile necesare şi dacă ar putea apărea probleme legate de aceasta. De aici s-a ajuns şi la cuantumul ajutorului acordat în funcţie de reglementarea tranziţiei şi la substanţa, de fapt, a negocierilor. Statele candidate s-au văzut nevoite să raporteze şi dacă dispun de structura administrativă sau de alte capacităţi necesare pentru armonizarea şi implementarea dreptului comunitar şi, în caz că nu, când vor dispune de o asemenea structură.

Aceste pregătiri tehnice ale negocierilor s-au bazat deja pe rezultatele strategiei de aderare abordate de o vreme şi pe parteneriatele de aderare existente. În acest caz s-a folosit tocmai modelul concurenţei, ceea ce înseamnă că toate statele candidate au fost implicate în aceasta verificare a acquis-ului.

Negocierile ca atare au început însă doar atunci când UE s-a convins că verificarea tehnică a fost destul de amplă şi că toate problemele potenţiale au fost identificate. Conducerea negocierilor nu a aparţinut însă Comisiei UE, ci celor 15 state membre, în cadrul unor conferinţe separate cu fiecare dintre statele candidate. Rolul de purtător de cuvânt pentru UE a fost preluat de către preşedinţia Consiliului Uniunii (de Miniştri), exercitată, o dată la şase luni, de către un alt stat membru. El reprezenta poziţiile stabilite de către statele membre în cadrul ne-gocierilor şi prezida sesiunile de negociere la nivel ministerial sau de ambasadori. Propunerea poziţiei ce urma să fie adoptată de către UE era totuşi prelucrată de către Comisia UE şi prezentată statelor membre.

Doar când cele 15 state membre cădeau de acord, la propunerea Comisiei, asupra faptului că verificarea tehnică era încheiată şi că toate posibilele probleme au fost identificate, se putea intra în substanţa negocierilor. Atunci se discuta deschiderea unui capitol. Pentru un capitol deschis, statul candidat îşi prezenta poziţia de negociere, cuprinzând toate cererile privind termenele de tranziţie sau alte prevederi speciale în legatură cu adaptarea legislaţiei statului candidat la normele dreptului european. Comisia Europeană a fost însarcinată cu verificarea justificării prevederilor speciale şi a efectelor asupra statelor membre, trebuind şi

84

să exprime o poziţie de negociere corespunzătoare. Reprezentanţii celor 15 state membre decideau, în consecinţă, în unanimitate cu privire la acceptarea parţială sau totală a cererilor statului candidat sau la respingerea acestora. În momentul în care se ajungea la consens în legatură cu toate problemele unui capitol, acesta era considerat provizoriu închis.

Deschiderea şi închiderea provizorie de capitole a devenit, în curând, un soi de întrecere sportivă, deoarece, mai ales în faţa opiniei publice, măsura progresului negocierilor era dată de numărul acestor capitole. Deschiderea şi închiderea pro-vizorie a capitolelor de negociere a fost astfel în curând decisă nu numai de solutii tehnice, ci a pătruns foarte repede şi în sfera politicului, şi asta înca de la deschiderea negocierilor, când runda formală de deschidere din 31 martie 1998 a fost urmată, vreme de mai bine de o jumătate de an, de faza de pregătire tehnică a verificării acquis-ului.

În iulie 1998, Marea Britanie a trecut presedinţia Austriei, care prelua astfel, pentru prima dată, ca membru tânăr al UE, presedinţia Consiliului. Vicecancelarul şi ministrul de externe Wolfgang Schussel a făcut din extindere una din priorităţile mandatului austriac. El căuta să se ajungă la negocieri substanţiate prin deschiderea primului capitol.

Câteva state europene au fost însă foarte reţinute în această privinţă. Ele argumentau că ar fi necesar, în primul rând, ca verificarea tehnică a acquis-ului să fie încheiată complet pentru a se putea obţine o privire de ansamblu asupra potenţialelor probleme. Austria împreună cu majoritatea celorlalte state s-au impus însa, cu indicaţia ca, la fiecare negociere, să fie valabil principiul conform căruia rezultatele pentru diverse capitole şi probleme să fie considerate doar provizoriu încheiate, până când se putea obţine un consens general cu privire la toate punctele dezbaterii.

Mult mai dificilă s-a dovedit a fi însă o altă piedică, respectiv divizarea Ciprului. După ce Turcia s-a arătat foarte dezamăgită de faptul că, la Helsinki, nu i-a fost recunoscută calitatea de stat candidat, îndeosebi Italia şi Franţa au insistat foarte mult ca dorinţele turcilor să fie întimpinate cu bunăvoinţă. Astfel, au propus ca grupul etnic turc să fie implicat, sub o anumită formă, în negocierile de aderare ale Ciprului. Grecia s-a opus însă vehement acestei idei. A argumentat că doar guvernarea greco-cipriotă ar fi recunoscuta de către ONU şi UE, împreună cu statele sale membre. Prin intermediul populaţiei turco-cipriote s-ar oferi şi Turciei puterea protectoare a acesteia, posibilitatea de a influenţa negocierile de aderare ale Ciprului sau chiar de a le împiedica. La o şedinţă de Consiliu din octombrie 1998, s-a ajuns chiar la o confruntare deschisă cu privire la această problemă între ministrul francez de externe Vedrine şi omologul său grec Pangalos.

Ministrul de externe Schussel şi diplomaţia austriacă au reuşit, în cele din urmă, să-i liniştească pe cei doi oameni politici şi să obţină un compromis. Negocierile s-au purtat doar cu partea greco-cipriotă. Grecia a fost, în schimb, de acord cu prevederea unor paţi concreţi pentru o îmbunătăţire a relaţiei dintre UE

85

şi Turcia, în special prin deblocarea unor fonduri suplimentare din cadrul protocolului financiar.

Cu aceasta drumul a fost liber pentru ca emisarul Austriei, Manfred Schleich, să poată deschide, la sfârşitul lui octombrie 1998, prima rundă substanţială de negocieri. Maşinăria greoaie a negocierii a putut fi pusă lent în mişcare. În curând, s-a dezvoltat însă un anumit ritm şi s-a atins o dinamică accelerată. Nu peste mult timp, unora li s-a părut că totul se desfaşoară prea repede şi au început discuţiile cu privire la calitatea şi ritmul procesului de aderare.

Agenda 2000 şi întâlnirea la vârf de la Berlin

Încă din momentul deciziei fundamentale pentru extindere, luată cu ocazia întâlnirii la vârf de la Copenhaga, UE a impus nu doar statelor candidate condiţii de aderare, ci a pretins şi de la ea însăşi capacitatea de extindere necesară. Aceasta din urmă a fost definită, pe de-o parte, drept capacitatea de a lua decizii rezonabile într-un cerc de membri lărgit şi în limitele unui interval temporal mărginit, iar pe de alta parte, făcea referire şi la capacitatea financiară de extindere. De aceea, propunerea pentru începerea negocierilor concrete cu şase state candidate, în iulie 1997, a fost cuprinsă în Agenda 2000 împreună cu un concept financiar cuprinzător. Acest concept financiar se constituia dintr-o propunere pentru programul de previziuni financiare pe următorii şapte ani, aşa cum se obişnuia pentru planificarea pe termen lung a bugetului UE încă din anii '80. Planificarea bugetară a UE se desfăşoară, la fel ca şi la nivel statal, pe baza unui buget anual. În plus, exista însă perioadele de planificare care se întind pe mai mulţi ani şi care stabilesc un anumit plafon bugetar maxim.

Pentru previziunile financiare în cauză, s-a pornit de la premisa că, în 2002, se va produce o lărgire cu cele şase state cu care s-a propus începerea negocierilor. S-a planificat dezvoltarea veniturilor şi cheltuielilor. Cum în bugetul UE, de mulţi ani încă, aproape jumatate din cheltuieli sunt absorbite de politica agrară comună şi o altă treime se îndreaptă spre aşa-numita politică structurală şi regională din care sunt sprijinite regiunile subdezvoltate ale Uniunii, s-au avut în vedere în primul rând aceste două categorii de cheltuieli. De aceea, în Agenda 2000 au fost propuse şi reforme pentru politica agricolă şi de dezvoltare regională.

În paralel cu demararea negocierilor de aderare cu ţările candidate, au început şi discuţiile interne din Uniunea Europeană asupra acestor reforme ale instrumentelor financiare ale UE.

Mai ales in Germania, de departe cel mai mare contribuabil net la bugetul UE, critica la adresa ,,rolului de plătitor-şef' crescuse foarte mult. Această problematică a fost accentuată şi de schimbarea de guvern din toamna lui 1998. Longevivul cancelar Helmuth Kohl, care condusese cu succes Germania în anii tulburi ai dezgheţului din Est şi ai reunificării, a pierdut alegerile. Kohl fusese

86

un om de stat de formaţie europeană. Împreună cu partenerul şi prietenul său la fel de genial, preşedintele francez Francois Mitterrand, a influenţat decisiv destinul Europei, dinamizând procesul de integrare. Integrarea europeană a fost întotdeauna un obiectiv important al eforturilor sale, reuşind să contracareze, prin politica sa internă, criticile care au urmat la adresa suprasolicitării financiare a Germaniei cauzate de UE. El a jucat un rol important şi în luarea deciziilor în favoarea politicii de extindere.

O dată cu social-democratul Gerhard Schroder, cancelaria germană a fost preluată de un om care dispunea de foarte puţină, ba chiar de nici o experienţă politică externă. El se remarcase până atunci, înainte de toate, prin lupta împotriva introducerii grăbite - afirma el - a monedei unice euro şi împotriva unei încercări nete a Germaniei prin intermediul bugetului UE. Avertizase şi asupra unui ritm prea grăbit al extinderii. În general, îşi dorea ca, în politica externă, să se încheie epoca postbelică şi să se consolideze încrederea de sine a Germaniei în cadrul comunităţii internaţionale. Spre deosebire de el, partenerul de coaliţie al lui Schroder, preşedintele Verzilor, Joschka Fischer, care, provenind din scena Verzilor de stânga, se dezvoltase într-un politician realist, de marcă, a devenit avocatul cauzei integrării europene. El a devenit ministru de externe şi a anunţat extrem de clar: ,,Mai intâi Europa! Trebuie să fie maxima primordială a politicii externe germane".

Cu toate acestea, comunicatul guvernamental din decembrie 1998 al noii conduceri germane spunea: ,,Nu putem şi nu dorim să continuăm o politica care constă în cumpărarea bunăvoinţei vecinilor cu transferuri de bani nete, care ne încarcă bugetul într-o maniera greu de prevăzut".

Tocmai acestui guvern i-a revenit rolul, în perioada în care a deţinut preşedinţia Consiliului UE în prima jumătate a anului 1999, de a duce la bun sfârşit negocierile cu privire la pachetul de reforme al Agendei 2000, inclusiv ale cadrului financiar pentru perioada 2000-2006. Guvernul german a fost astfel silit, în interesul succesului propriei preşedinţii, să se pronunţe pentru un compromis căruia să-i subordoneze interesele naţionale.

Germania îşi propusese un program ambiţios de reducere a cheltuielilor, printre altele prin intermediul unei cofinanţări naţionale a contribuţiilor pentru agricultură de până la 25 de procente, însă, cu ocazia întâlnirii la vârf europene din primăvara anului 1999 de la Berlin, preşedinţia germană şi Gerhard Schroder nu erau singurii care aveau nevoie de un succes. La Bruxelles, un scandal de corupţie prabuşise întreaga Comisie Europeană condusă de preşedintele Jacques Santer într-o criză de credibilitate. În cele din urmă, Comisia a fost nevoită să se retragă.

După negocieri dure şi de durată, Germania şi-a abandonat pas cu pas poziţiile în favoarea unei largi şi cuprinzatoare reforme a contribuţiilor statelor membre la bugetul UE. În privinţa contribuţiilor agrare, s-a impus contra-propunerea franceză de realocare a mijloacelor financiare dinspre acţiunile de

87

susţinere a preţurilor către plăţile degresive directe. În cazul politicii regionale, s-au reuşit o precizare a obiectivelor de sprijin şi o reducere a numărului regiunilor subvenţionate. Totuşi statele membre din Sud şi-au asigurat menţinerea Fondului de Coeziune, conceput iniţial doar în scopul pregătirii uniunii monetare. Marea Britanie şi-a menţinut rabatul, astfel încât contribuţiile nete ale Germaniei şi ale altor state ca Olanda, Suedia sau Austria au putut fi reduse doar nesemnificativ în perioada financiară 2000-2006.

Compromisul a asigurat însă, în cele din urmă, finanţarea extinderii la nivelul propus de premisa aderării a şase state în 2002. S-a decis şi o dublare a ajutorului de preaderare.

Unda verde pentru grupul de la HelsinkiAsigurarea capacităţii financiare a extinderii prin hotărârile de la Berlin a netezit drumul pentru următoarele decizii importante în cadrul procesului de aderare: extinderea negocierilor de aderare asupra tuturor statelor candidate s-a realizat prin hotărârea corespunzătoare a Consiliului European de la Helsinki, din decembrie 1999. UE trecea astfel de la modelul iniţial pe grupuri la cel al concurenţei. Din acest moment, au fost iniţiate negocierile şi cu România, Bulgaria, Slovacia, Letonia, Lituania şi Malta. Cuvântul de ordine oficial al UE era de-acum înainte: cine dobândeşte mai întâi maturitatea necesară aderării şi reuşeşte să încheie negocierile prin disponibilitatea la compromis poate să şi adere. Această decizie a Consiliului European de la Helsinki nu se sprijinea numai pe progresele noilor parteneri de negociere în curs de transformare. Astfel, mai ales în cazul României, pe durata celor doi ani care au urmat hotărârilor de la Luxemburg nu a putut fi remarcată o îmbunătăţire semnificativă a situaţiei economice. În Bulgaria, cel putin, noua guvernare accelerase procesul de privatizare şi începuse o serie de reforme structurale. Situaţia era asemănătoare în Letonia şi Lituania, unde dezamăgirea provocată de excluderea iniţială de la negocieri stârnise o dorinţă extrem de puternică pentru reformă. În Slovacia, guvernarea Meciar pierduse alegerile tocmai în toamna lui 1998, fiind înlocuită de o coaliţie a unor partide care aderau la valorile democratice. Decizia de a ceda presiunii dorinţei acestor tări de a fi primite în clubul statelor candidate li s-a părut multora, în ciuda succesului acestora în domeniul reformelor, neaşteptat de timpurie. Ea a putut fi pusă în practică datorită unor succese interne obţinute, în 1999, de UE. Printre acestea se numară, pe lângă dificila decizie de reformă financiară din Agenda 2000, înainte de toate introducerea monedei unice europene, euro, la 1 ianuarie 1999. Stabilirea cursurilor de schimb pentru monedele statelor care au luat parte la noul proces şi introducerea monedei unice euro drept monedă scriptică, de decontare de la această dată, a fost de departe un pas mai important, din punct de vedere al politicii economice europene, decât introducerea ulterioară a euro ca

88

monedă de circulaţie la 1 ianuarie 2002, care beneficiase de un ecou mult mai puternic în opinia publică. Pentru pieţele financiare internaţionale, ca şi pentru întreprinzătorii supranaţionali, începând cu anul 1999 nu mai exista decât moneda euro. Uniunea monetară fusese astfel infăptuită în limitele maxim posibile. Şi criza în care se afla Comisia a putut fi depăşită relativ repede prin nominalizarea rapidă a fostului prim-ministru italian Romano Prodi în funcţia de nou preşedinte al Comisiei Europene.

În opoziţie cu aceste succese interne ale Uniunii Europene, situaţia s-a tensionat din nou în vecinătatea imediată, în Europa de Sud-Est, după escaladarea tulburărilor cu trăsături de razboi civil dintre minoritatea albaneză din Kosovo şi guvernarea sârbă, ultima respingând propunerile de reglementare a conflictului din partea UE, denumită, după localitatea de desfăşurare a negocierilor, Rambouillet. Politica comună externă şi de securitate a UE eşuase la fel ca şi în cazul Bosniei, şi situaţia a trebuit salvată din nou de o acţiune a NATO condusă de SUA. Riscurile de insecuritate creşteau, mai ales sub forma unei emigraţii sporite din acest spaţiu. La fel ca în cazul Bosniei de la mijlocul anilor '90, UE a reacţionat cu singurul mijloc pe care îl avea la dispoziţie în condiţiile eşecului politicii externe şi de securitate: a intensificat procesul de extindere, pentru a reuşi măcar stabilizarea situaţiei vecinătăţii. În consecinţă, au fost începute negocierile cu România şi Bulgaria,în ciuda gradului de înapoiere economică a acestora. În plus, în iulie 1999 a fost lansat Pactul pentru Stabilitate, pregătit sub preşedinţie germană, pentru Europa de Sud-Est, care a deschis astfel o perspectivă europeană şi pentru restul regiunii balcanice.

Mica insulă Malta, care pierduse, datorită unei guvernări critice la adresa UE, trenul aderării de la Luxemburg, şi a reconsiderat decizia în octombrie 1998, aducând la putere un guvern conservator, şi şi-a reînnoit cererea de aderare. Şi cum Malta, la fel ca şi cealaltă insulă mediteraneeană, Cipru, nu mai era un stat în curs de transformare, iniţierea negocierilor în cadrul grupului de la Helsinki nu a mai prezentat nici o problemă.

Negocierile cu statele candidate din aşa-numitul ,,Grup de la Luxemburg" avansaseră, între timp, destul de mult. La sfârşitul lui 1999, negocierile fuseseră deschise pentru două treimi ale capitolelor, iar altele fuseseră deja închise provizoriu. Acest ritm de început accelerat se explică şi prin faptul că s tatele aflate atunci la preşedinţia UE, Austria, Germania şi Irlanda, şi-au ales, pentru început, cele mai facile capitole de negociere. Însă această ,,provizie" de domenii tematice relativ libere de conflict s-a epuizat în curând, fapt demonstrat în toamna anului 1999, când Austria a blocat deschiderea capitolului energetic pentru a obţine, din partea ţărilor candidate angajamente referitoare la standardele de securitate a exploatării energiei nucleare, care depăşeau cadrele dreptului european. Această poziţie se explica mai ales prin politica internă şi campania electorală din Austria. Dar cum ea nu a jucat un rol atât de important în lupta electorală, Austria a cedat, la scurt timp după alegeri, presiunii celorlalte 14 state membre şi a fost de acord cu deschiderea capitolului energiei, fără a cere

89

impunerea de condiţii prealabile.

Tratatul de la Nisa şi data aderarii: 2004

Pe lângă rezolvarea problemelor de finanţare şi distribuţie, pentru UE se punea, în legătură cu extinderea, problema de a-şi păstra capacitatea de decizie şi deci funcţionalitatea într-un cerc de membri lărgit. Prin extinderea numărului membrilor de la şase (iniţial) la cincisprezece, structurile de organizare şi decizie erau deja din cale-afară de încordate. Posibilitatea folosirii dreptului de veto în mai multe domenii, participarea Parlamentului European şi creşterea numărului comisarilor conduseseră la o situaţie în care procedeul de luare a deciziilor devenise foarte complicat şi de lungă durată. Tocmai transformările radicale din Europa Centrală şi de Est şi efectele acestora dovediseră că UE avea nevoie atât de competenţe politice crescute, adică în domeniul politicii externe şi de securitate, în chestiunile legate de migraţie, acordarea de azil, combaterea criminalităţii şi justiţie, cât şi de structuri decizionale mai eficiente.

Consiliul European de la Madrid decisese, în consecinţă, că negocierile de aderare pot începe doar după încheierea unei conferinţe asupra necesarei reforme interne a structurilor Uniunii. Ea a fost convocată în 1996 şi s-a încheiat în iunie 1997 prin Tratatul de la Amsterdam. Rezultatele au fost însă, potrivit unei largi aprecieri, extrem de dezamăgitoare. Îmbunătăţirile şi schimbările modeste introduse de Tratatul de la Amsterdam erau de departe insuficiente pentru a asigura funcţionalitatea unei UE extinse. Similar, hotarârea cu privire la o concertare a organelor de decizie fusese, pur şi simplu, amânată. În special Parlamentul European a criticat vehement rezultatele obţinute la Amsterdam. Cu toate acestea, mai ales datorită insistenţei cancelarului federal Kohl, iniţierea negocierilor de aderare nu a fost împiedicată. Kohl afirma că progresul integrării europene trebuia continuat în primul rând tocmai prin extinderea spre Est. Acest fapt ar accentua şi mai mult presiunea pentru efectuarea reformei. Calculul lui Kohl s-a adeverit.

În iunie 1999, cu ocazia Consiliului European de la Koln, s-a decis organizarea unei conferinţe guvernamentale, la începutul anului 2000, pentru a rezolva chestiunile instituţionale rămase deschise la Amsterdam şi care trebuiau clarificate înainte ca extinderea să aibă loc. Drept teme s-au anunţat: mărimea şi alcătuirea Comisiei, un nou raport al ponderii voturilor din Consiliul de Miniştri şi o extindere a procedurii luării de decizii cu majoritate calificată.

Pregătirile au durat timp de un an, înainte ca, în decembrie 2000, cu ocazia întâlnirii la vârf a UE de la Nisa, în urma unor dezbateri dificile, să se găsească şi compromisurile necesare rezolvării acestor probleme. În curând au apărut multe critici şi la adresa acestui Tratat de la Nisa: s-a exprimat îndoiala dacă doar restrângerea limitată a dreptului de veto ar fi de-ajuns pentru a asigura capacitatea de extindere a Uniunii. Alcătuirea organelor unei UE cu până la 27 de membri (luând în considerare şi eventualitatea aderării României şi Bulgariei) s-a

90

stabilit totusi, rezolvându-se astfel cerinţele minimale ale reformei instituţionale. Acest rezultat pozitiv al conferinţei pentru reformă i-a permis Consiliului European de la Nisa sa aprobe şi propunerea Comisiei Europene pentru o dinamizare a negocierilor de aderare.

Comisia Europeană reacţionase la critica devenită tot mai puternica pe parcursul negocierilor, ca şi la presiunile ţărilor candidate, prezentând un calendar aproximativ, o aşa-numită schiţă a drumului (road map) pentru viitoarea desfăşurare şi încheierea negocierilor. Statele candidate au insistat foarte mult asupra acestui lucru, argumentând că le-ar fi extrem de dificil să planifice procesul de aderare atâta vreme cât nu există nici o dată-ţintă pentru aceasta. Astfel ar fi necesar, de exemplu, ca, pentru anticiparea termenelor de tranziţie, să se ştie începând cu ce dată trebuie ele calculate. Pe de altă parte, mulţi negociatori din partea UE se temeau că stabilirea unei date ar putea declanşa exercitarea unei presiuni politice imense. În acest caz, aderarea ar fi devenit de neoprit, chiar dacă reformele din statele candidate sau rezultatele negocierilor nu ar fi justificat încă acest lucru. Asemenea cazuri se mai înregistraseră. La un an după iniţierea negocierilor, Comisia Europeană fusese nevoită să stabilească, în analizele sale anuale, că se diminuaseră eforturile de reformă din cadrul statelor-model de până atunci, Ungaria şi Republica Cehă.

Rezultatele rapoartelor din 2000 fuseseră, în orice caz, pozitive, Comisia decizâdu-se, în consecinţă, împotriva tuturor reţinerilor, să prezinte acest plan de aderare. El prevedea încheierea negocierilor cu un prim grup de state până la sfârşitul lui 2002. Presiunea asupra candidatelor a continuat să existe însă, din cauza faptului că s-au evitat indicaţiile cu privire la care dintre aceste state ar putea reuşi să adere până la acea dată. Planul de negocieri s-a adresat astfel, în mod natural, mai degrabă Uniunii Europene însăşi. El trebuia să stabilească mai ales care era termenul la care trebuiau să fie finalizate poziţiile UE pentru anumite capitole.

În lumina caracterului deosebit al acestei extinderi, care nu mai avea loc în interiorul unui anumit sistem, ci depăşea linia de demarcaţie socio-economică dintre Est şi Vest, au apărut şi diferenţe pe parcursul negocierilor. De data aceasta nu a fost vorba de termene de tranziţie sau reglementări cu caracter special pentru statele candidate, ci şi de doleanţele statelor membre de pînă atunci de a nu acorda încă, pentru un anumit timp, noilor ţări membre drepturile care decurg din calitatea de membru al UE: spre exemplu, în problema liberei circulaţii a forţei de muncă, a tranzituiui sau a subvenţiilor pentru agricultură. Statele candidate au combătut înverşunat astfel de limitări, folosind parola de luptă despre calitatea de membru de mână a doua până în ultimul moment. Şi reprezentanţii mass-media occidentale au preluat astfel de titluri cu plăcere, trecând însă cu vederea tot cu plăcere faptul că era vorba tocmai de o extindere în condiţii deosebite.

Dorinţele unor membri ai Uniunii pentru astfel de termene de tranziţie au oferit însă şi ocazia unor intercondiţionări cu efect de frânare faţă de alte probleme interne ale UE. Astfel, de exemplu, Spania a încercat, în schimbul

91

acordului sau în favoarea perioadei de tranziţie pentru libera circulaţie a forţei de muncă, să obţină de la plătitorii neţi, Germania şi Austria, promisiunea continuării existenţei aşa-numitului Fond de Coeziune şi pentru următorul ciclu financiar, începând din 2007. Prin aceste mijloace s-a finanţat pregătirea unor regiuni mai slab dezvoltate economic din Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda pentru concurenţa crescută din cadrul uniunii economice şi monetare. Şi Austria şi-a legat poziţia cu privire la capitolul transport de acordul altor state membre asupra menţinerii convenţiei de tranzit, folosindu-se de aceasta chiar şi dincolo de momentul încheierii negocierilor, cu ameninţarea de a nu semna actele finale.

Pentru a limita posibilitatea unei astfel de politici de blocadă măcar temporar, Comisia Europeană a obligat, prin intermediul planului de negociere, toate statele membre la respectarea anumitor termene. Stabilirea momentului când capitolele puteau fi într-adevar închise depindea, înainte de toate, de disponibilitatea candidaţilor de a accepta poziţiile UE. Se demonstrase totuşi, în cursul negocierilor, că decizia asupra poziţiei comune a celor 15 state membre necesită mult mai mult timp şi efort şi că arta negocierii statelor candidate constă, în primul rând, în a reuşi să-şi asigure sprijinul şi înţelegerea statelor membre, importante încă din timpul formulării poziţiei UE.

Cu privire la capitolele cele mai sensibile, planul de negociere prevedea urmatoarele: în prima jumătate a anului 2001, UE trebuia să-şi stabilească poziţiile asupra capitolelor liberei circulaţii a persoanei, serviciilor şi a capitalului, în a doua jumătate a aceluiaşi an - pentru transport, energie, armonizare fiscală, ca şi justiţie şi siguranţa internă, iar în prima jumatate a lui 2003, capitolele decisive din punct de vedere financiar aparţineau politicii regionale, agriculturii şi bugetului intern.

Planul de negociere era valabil pentru ambele grupuri de ţări candidate. Aşa-numitul Grup Helsinki, cu excepţia Bulgariei şi României, recuperase, în negocieri, foarte repede handicapul iniţial. Aceasta se datora mai ales faptului că verificarea tehnică a corpului legislativ european începuse simultan pentru toate statele candidate, prin urmare categoriile de probleme au fost cunoscute şi de candidatele celui de-al doilea grup. Mai mult, statele candidate din primul grup nu aveau un avantaj atât de mare, cât lăsa să se înţeleagă multă vreme numărul capitolelor deschise şi închise temporar de acestea, dacă luăm în calcul şi faptul că, în primii doi ani, fuseseră angajate domeniile care nu ridicau probleme. Pentru cele care prezentau probleme, existau deja posibilităţi de soluţionare, care, de cele mai multe ori, au fost preluate şi de candidatele celui de-al doilea grup.

În lumina importantelor progrese realizate, întâlnirea la vârf de la Nisa putea da glas speranţei că negocierile cu primul grup de state candidate să poată fi încheiate până la sfârşitul lui 2002 şi că primele aderări să aibă loc de facto până la urmaătoarele alegeri pentru Parlamentul European din 2004. Drept singura condiţie a fost numita obligativitatea asigurării capacităţii de extindere a UE până la sfârşitul lui 2002, pentru aceasta fiind necesar ca Tratatul de la Nisa să fie şi ratificat, respectiv ca acesta să fie aprobat în toate statele membre. S-a putut

92

observa clar însă că cel puţin unora dintre statele candidate li se recunoştea deja posibilitatea de a atinge maturitatea necesară aderării, până la momentul proiectat.

Primele mari obstacole sunt înlăturate

Încă din a doua jumătate a lui 2002, s-au intensificat negocierile de aderare. Astfel, fuseseră închise primele capitole, în care statelor candidate li s-au atribuit primele termene de tranziţie. În aceste cazuri a fost vorba, în principal, de adaptări de natură tehnică, aproape deloc controversate din punct de vedere politic. După încheierea cu succes a întâlnirii la vârf de la Nisa şi după stabilirea calendarului negocierilor cu o dată-ţintă pentru primele procese de aderare, negocierile au cunoscut o dinamică şi mai accentuată.

În aceste circumstanţe a fost atinsă, în prima jumătate a lui 2001, una dintre problemele cele mai spinoase ale extinderii UE: cea a liberei circulaţii a persoanelor. Era vorba de teama ţărilor membre ale UE şi, în primul rând, a celor care se învecinau cu ţările candidate, Germania şi Austria, de o prea mare migraţie dinspre aceste ţări. Reprezentanţii angajaţilor erau de părere că s-ar îngreuna şi mai mult situaţia de pe piaţa muncii, invocându-se o scădere a salariilor.

Negociatorii s-au confruntat cu temeri în ţările candidate şi în cazul unei alte libertăţi fundamentale a pieţei comune, cea a liberei circulaţii a capitalului. Ţine de aceasta şi libertatea dobândirii de terenuri. Deoarece nivelul preţurilor din ţările candidate se afla mult sub nivelul din UE, ceea ce se răsfrângea şi a supra preţurilor imobiliare, largi părţi ale populaţiei ţărilor candidate se temeau că se va produce o vânzare a terenurilor din ariile lor către cetăţenii bogaţi din UE. Asemenea evoluţii au fost deja observate înainte ca ţările aflate în curs de reformă să introducă reglementări restrictive. În Polonia şi Ungaria, cetăţeni din UE şi din Austria au cumpărat îndeosebi terenuri agricole.

Temeri asemănătoare au existat încă de la aderarea Austriei. UE a acceptat o perioadă de tranziţie de mai mulţi ani. Polonia a cerut chiar o perioadă de 18 ani, în special pentru circulaţia terenurilor agricole. Ţările candidate au încercat să lege pretenţiile lor din acest domeniu de cele ale UE referitoare la libera circulaţie a persoanelor.

Uniunea a respins însă această strategie deoarece voia să accepte orice perioadă de tranziţie doar în baza unor situaţii obiective, concrete. Altfel, negocierile ar fi devenit prea complexe şi de necontrolat. Suficiente dificultăţi au provocat încercările ţărilor membre ale UE de a-şi condiţiona poziţia în negocieri de interesele lor individuale. Estonia, Slovenia şi Slovacia nu au cerut reglementări tranzitorii pentru circulaţia terenurilor, în schimb au pretins ca limitarea liberei circulaţii a persoanelor să fie aplicată în aceeaşi măsură tuturor ţărilor candidate din Europa Centrala şi de Est.

În sfârşit s-a ajuns, la fiecare capitol, la un consens asupra perioadelor de trecere potrivite. Acestea urmau să fie de cinci ani în cazul cumpărării de terenuri pentru un al doilea domiciliu şi de şapte ani pentru terenurile agrare. Din cauza nivelului şi mai scăzut al preţului terenurilor agrare din Polonia, acestui stat i s-a

93

acordat o perioadă de tranziţie de 12 ani. Şi capitolul ,,mediu înconjurător" a consemnat progrese rapide, ţările candidate depunând cele mai multe cereri pentru acordarea de perioade de tranziţie.

Pe baza acestor realizări în mai multe domenii, preşedinţia suedeză şi-a propus ca, la întâlnirea la nivel înalt de la Goteborg, să obţină o precizare mai concretă a unei date a extinderii. Mult timp, se părea că asupra acestui punct nu este posibilă nici o înţelegere. Şocul şi nesiguranţa provocate cu scurt timp înainte de respingerea, în Irlanda, printr-un referendum, a Tratatului de la Nisa, nu le-a lîsat şefilor de state şi de guverne nici o altă posibilitate. Faţă de ţările candidate la aderare trebuia subliniată voinţa nezdruncinată pentru extindere. Reforma instituţiilor a fost considerată întotdeauna o premisă esenţială pentru extindere.

17% dintre cetăţenii cu drept de vot au reuşit, la o participare la vot de 32,9%, să blocheze Tratatul de la Nisa. Guvernul irlandez nu şi-a lămurit în suficientă măsură populaţia. Astfel că s-a răspândit teama iraţională că Irlanda îşi va pierde neutralitatea în condiţiile dezvoltării politicii de siguranţă şi de apărare în UE. Imediat după referendumul eşuat, guvernul irlandez a declarat însă că vrea să recupereze timpul pierdut şi să facă o nouă încercare anul următor.

Semnalul de la Goteborg avea ca scop continuarea intensivă a discuţiilor şi respectarea datei stabilite pentru extindere, şi pofida nesiguranţei apărute ca urmare a problemelor survenite în chestiunea ratificării. In realitate, curând s-au înregistrat alte progrese. Ungaria a spart, pentru prima dată, frontul celor care respingeau perioada de tranziţie în cazul liberei circulaţii a persoanelor, votând în favoarea propunerii UE de instituire a unei perioade de trecere de maxim şapte ani. Toate ţările candidate i-au urmat exemplul în toamna aceluiaşi an.

Polonia însă a tergiversat chestiunea mult timp, şi nu numai la capitolul acesta. Campania electorală şi alegerile din septembrie 2001 au paralizat multă vreme disponibilitatea spre compromis. Eforturile în direcţia reformelor au scăzut în perioada premergătoare alegerilor, manifestându-se fenomene de criză în economie. Din cauza acestor evoluţii şi a aşteptărilor că, ţinând cont de mărimea ei şi de importanţa agriculturii în cadrul acestei chestiuni centrale a extinderii, Polonia ar mai putea ridica mari probleme, s-au înmulţit speculaţiile, dacă nu cumva o primă rundă de extindere ar fi posibilă sau chiar de dorit fără Polonia. Guvernul federal german lăsase însă să se înţeleagă şi a subliniat în mod expres, chiar prin Helmut Kohl, iar şi acum prin Gerhard Schroder, că doreşte neapărat ca Polonia să facă parte din rândul ţărilor din primul val. Şi comisarul Gunther Verheugen, din 1999 responsabil pentru extindere în Comisia Prodi, şi-a manifestat încrederea în potenţialul Poloniei de a regăsi, după alegeri, contactul cu celelalte ţări europene.

Încă din iunie 2001 s-a favorizat în mod public posibilitatea de a permite până în anul stabitit, 2004, aderarea concomitentă a zece ţări candidate. Şi rapoartele de ţară ale comisiei din noiembrie 2001 indicau clar faptul că toate ţările candidate, cu excepţia României şi a Bulgariei, vor fi capabile de aderare în scurt timp. Comisia

94

a mai confirmat faptul că, până în 2006, planul financiar prevede suficientă libertate de mişcare şi în cazul unei extinderi atât de cuprinzătoare.

Cu excepţia Poloniei, negocierile au înregistrat succese rapide şi în toamna lui 2001. Planul negocierilor, care prevedea forţarea negocierilor la capitolele energie, circulaţie, concurenţă, armonizarea impozitelor, dar şi justiţie şi interne, a fost în mare respectat.

Ţările candidate au creat probleme îndeosebi la capitolul concurenţă. Ele au încercat prin practici incorecte, cum ar fi cele de subvenţionare, să atragă întreprinderile străine, voind să desfiinţeze aceste reglementări abia din momentul aderarii la Uniune. Uniunea a susţinut însă punctul de vedere că ţările candidate s-au obligat deja, prin Tratatul European, să preia reglementările UE privind concurenţa. Prin urmare, a insistat să nu încheie capitolul privind concurenţa decât după ce s-a hotărât cel puţin renunţarea la regimul de subvenţii. Faptul nu a fost prea simplu pentru ţările candidate. Întreprinderilor aşezate în ţările lor li s-a garantat subvenţia, prin forme legale, pentru o perioadă de timp mai îndelungată.

În domeniul circulaţie, existau probleme îndeosebi la circulaţia pe şosele şi de mărfuri. Unele ţări candidate au solicitat perioade de tranziţie pentru îndeplinirea standardelor minimale privitoare la prevederile de siguranţă şi alte condiţii-cadru pentru activităţile de transport. Pentru a menţine capacitatea de concurenţă a propriilor transportatori, Germania şi Austria au cerut în paralel o perioadă de tranzit pentru deschiderea pieţei lor de transport, făcându-se cunoscute sub denumirea de cabotage în dreptul UE. Starea tensionată a situaţiei produse de concurenţa pe care întreprinderile de transport din Europa Centrală şi de Est o fac celor din UE prin salariile mici pe care le plătesc, a ieşit la iveală din cauza unui scandal de la începutul anului 2002, în care a fost implicată o întreprindere austriacă de transporturi. Aceasta a văzut în angajarea ilegala de şoferi ieftini din Europa de Răsărit singura soluţie de a se salva. Experţii sunt însă de părere că acest caz a reprezentat doar vârful isbergului, asemenea practici fiind larg răspândite în transporturile din UE.

La propunerea Comisiei UE, s-a ajuns până la urmă la o reglementare raţională a extinderii pieţei transporturilor. Daca cei 4-5 ani de trecere vor fi suficienţi pentru a destinde situaţia şi sectorul transporturilor va depinde de modul în care reglementările vor fi aplicate şi supravegheate.

În sfârşit, capitolul transporturi a fost îngreunat şi datorită pretenţiei Austriei de menţinere în vigoare a acordului ei privind circulaţia de tranzit prin Austria. La reuniunea la nivel înalt de la Laeken, cancelarul federal Wolfgang Schiissel a găsit soluţii de principiu, Austria dând unda verde pentru încheierea capitolelor privind transporturile.

Un alt capitol blocat timp de luni de zile din cauza problemelor bilaterale ale Austriei cu Cehia a fost capitolul energie. Şi în această chestiune, cancelarul federal Schiissel şi primul-ministru Zeman au găsit o rezolvare privind măsurile de siguranţă luate la centrala nucleară de la Temelin.

95

Faza finală a negocierilor

Aşadar, după ce în decursul anului 2001 a fost posibilă rezolvarea unei serii de probleme extrem de dificile, mai ales în ultimul an al negocierilor au intrat în prim-plan capitolele care urmau să aibă cele mai importante consecinţe de natură financiară, respectiv agricultura şi dezvoltarea regională. La sfârşitul lui 2002, Comisia Europeană a deschis discuţiile cu prezentarea unei propuneri pentru pachetul financiar al extinderii. Această propunere revizuia hotărârea adoptată cu ocazia întâlnirii la vârf de la Berlin din 1999, care cuprinsese o primă planificare financiară în vederea unei UE lărgite. Agenda 2000 se sprijinea pe premisa deja depăşită a extinderii cu şase membri încă din 2002. Noua propunere pornea de la premisa extinderii cu zece membri în 2004. În acest sens, s-a prevăzut un necesar de 40 de miliarde de euro, cu 2,5 miliarde de euro sub limita superioară acceptată la Berlin. Au fost însă prevăzute şi o serie de cheltuieli noi, suplimentare. Partea cea mai mare a reprezentat-o acordarea unor plăţi parţiale directe către producătorii agricoli ai viitoarelor state membre, care nu fuseseră prevăzute în cadrul Agendei 2000, dar erau pretinse, între timp, în mod vehement de către statele candidate.

Aparenta contradicţie care făcea ca, în ciuda unor cheltuieli suplimentare, limita superioar să nu fie atinsă, se explica prin creşterea anuală considerabilă a contribuţiilor, prevăzute în cadrul Agendei 2000 pentru perioada 2000-2006. Noul plan financiar a amânat astfel cheltuielile reduse ale perioadei 2002-2004 pentru intervalul 2004-2006. Prin aceasta s-a reuşit crearea unei mobilităţi crescute în comparaţie cu previziunile iniţiale, care nu a fost epuizată complet datorită costurilor suplimentare planificate.

Amânarea a devenit, în curând, şi ţinta criticii unora dintre miniştrii de finanţe ai statelor membre, plătitoare. Ei erau de părere că noua propunere ar trebui comparată cu previziunile precedente pentru primii trei ani, deoarece cheltuielile mai ridicate pentru următorii patru şi cinci ani ulteriori extinderii au fost, pur şi simplu, amânate pentru noua perioadă financiară începând cu anul 2007.

Văzute astfel, contribuţiile ar fi, de fapt, mai ridicate decât fuseseră prevăzute în 1999. Înainte de toate, ţările plătitoare, Germania, Maria Britanie, Olanda şi Suedia, nu voiau să achite cheltuielile suplimentare directe decât în cazul în care, în interiorul UE, se ajungea la o poziţie comună asupra viitoarelor reforme în politica agricolă comunitară. Statele menţionate doreau o reducere a acestor plăţi directe.

Franţa şi statele membre sudice ale UE, care profitaseră cel mai mult de politica agricolă comună a Uniunii, au sprijinit, din contră, efectuarea plăţilor directe începând cu momentul aderării. Ele s-au opus vehement oricărei condiţionări a acestora de o reformă agricolă. Chiar şi comisarul european pentru probleme agricole, Franz Fischler, a avertizat insistent că o atare condiţionare ar putea afecta ritmul extinderii. Producătorii agricoli din întreaga Europă puteau fi

96

astfel provocati să se ridice împotriva extinderii. Situaţia s-a complicat şi din cauza alegerilor care băteau la uşă în două dintre statele aflate în centrul acestui conflict, Franţa şi Germania.

Cu ocazia întâlnirii dintre şefii de stat şi de guvern din 21 şi 22 iulie la Sevilla, aceste probleme nu au putut fi rezolvate mulţumitor. Stabilirea poziţiei UE cu privire la capitolul agricultură a fost amânată pentru perioada ulterioară alegerilor parlamentare din toamna lui 2002. Calendarul extinderii s-a comprimat astfel destul de mult. Cu toate acestea, Consiliul European de la Sevilla şi-a afirmat drept obiectiv închiderea negocierilor până la sfârşitul lui 2002.

Un alt factor de nesiguranţă l-au reprezentat rezultatele referendumului din Irlanda pentru ratificarea Tratatului de la Nisa. În sprijinul ratificării, s-a emis o declaraţie din partea Consiliului Europei prin care li se făceau o serie de concesii irlandezilor. Comunicatul afirma că, în ciuda elaborării unei politici comune de securitate şi de apărare a UE, neutralitatea Irlandei putea fi menţinută intactă.

Ultima toamnă fierbinte a procesului de negociere urma să fie, în cele din urmă, foarte captivantă. Propunerile de reformă în domeniul agricol, care au fost depuse de Comisia UE la mijlocul anului 2002 şi care prevedeau o reducere a plăţilor directe, dar şi elaborarea unor programe de dezvoltare rurală, s-au lovit, din partea Franţei şi a tuturor sindicatelor agricole europene, de un refuz categoric. Spre deosebire de aceştia, în Germania, candidatul la funcţia de cancelar, Gerhard Schroder, a format din nou ideea unei reduceri a contribuţiei nete a Germaniei, care ar fi putut fi obtinută doar prin intermediul unor reforme în domeniul solicitant al agriculturii. Se vehicula ideea că extinderea UE nu trebuia acceptată atâta vreme cât această reformă nu era asigurată. Alegerile parlamentare au consfinţit în cele din urmă victoria, la scor strâns, a lui Schroder, iar coaliţia roşie-verde a rămas la putere.

La începutul lui octombrie, Comisia UE şi-a publicat rapoartele de ţară asupra progreselor statelor candidate în direcţia aderării. Celor zece candidate li s-a recunoscut, în ciuda unor deficite încă existente, calitatea de a se fi înscris în graficul prevăzut pentru atingerea gradului de maturitate necesar aderării, până la momentul efectiv al integrării din 2004. Pentru Bulgaria şi România s-a luat în calcul anul 2007 ca data-ţintă pentru încheierea negocierilor.

La 19 octombrie, iriandezii au votat pentru a doua oară ratificareaTratatului de la Nisa. Nervozitatea cu privire la rezultatul acestui vot a fost vizibilă atât în statele candidate, cât şi la Bruxelles. Un nou vot negativ ar fi reprezentat o piedică serioasă în calea continuării procesului de aderare. Guvernul irlandez a depus, de data aceasta, un efort remarcabil pentru ca populaţia din Irlanda să conştientizeze miza acestei situaţii. Apelurile Comisiei UE, ale altor instituţii de la Bruxelles şi ale statelor candidate s-au făcut şi ele auzite. La o participare de circa 50 de procente, cu mult superioară datei anterioare, o majoritate de 63 de procente s-a decis în favoarea Tratatului. Cu toţii au respirat uşuraţi. În Polonia, chiar

97

preşedintele Kwasniewski şi premierul Miller au sărbătorit rezultatul într-un pub irlandez.

La doar o săptămână, şefii de stat şi de guvern din UE s-au întâlnit din nou pentru a cădea de acord asupra unei poziţii comune cu privire la agricultură şi asupra pachetului de măsuri financiare aferent. Cancelarul german reales, Gerhard Schroder, şi-a reînnoit axa cu Olanda, cu noul şef de guvern creştin-democrat Jan Peter Balkenende. Amândoi au stăruit asupra reducerii contribuţiilor directe. Patru zile mai târziu, prima încercare de aliniere a acestei poziţii cu cea a Franţei a eşuat. În urma unei întâlniri la vârf de natură informativă între Schroder şi preşedintele francez Jacques Chirac, ambii au fost nevoiti să constate că, la fel ca şi înainte, poziţiile celor două state cu privire la problemele agriculturii erau în continuare net diferenţiate. Calendarul procesului de negociere părea să se afle în mare primejdie, devenind chiar nerealist.

Preşedinţia daneză s-a arătat însă extrem de decisă să impună, cu ocazia întâlnirii la vârf de la Bruxelles din 23 şi 25 octombrie 2002, un consens cu privire la problema finanţării extinderii. Ba chiar a ameninţat să prelungească această întâlnire atât cât era necesar pentru a se obţine un acord principial. Preşedinţia daneză a încercat să răspundă criticilor la adresa pachetului financiar cu propunerea unor clauze de siguranţă. Acestea ar fi avut menirea de a sancţiona, în cazul unor disfuncţionalităţi în anii imediat următori aderării, eventualele măsuri protecţioniste la nivelul naţional al statelor deja membre.

În cele din urmă însă, chiar cei doi combatanţi principali, Germania şi Franţa, au fost cei care, printr-o întâlnire bilaterală nemijlocită, au oferit o rezolvare problemei, înaintea planificatei întâlniri la vârf. Schroder şi Chirac au căzut de acord să nu schimbe nimic la sistemul de plaţi directe până în 2013. În schimb, seful de stat francez s-a arătat dispus să accepte adoptarea unui corset mai strâns pentru bugetul agrar. În următorul ciclu financiar, 2007-2013, subvenţiile agrare ale UE aveau să crească cel mult cu un procent anual.

S-a deschis drumul pentru ca Germania, dar şi celelalte state net plătitoare să se alăture poziţiei UE la capitolul agricol în cadrul negocierilor. Statele candidate urmau să beneficieze, şi consecinţa, începând cu 2004, de sprijin direct, în orice caz doar treptat, începând cu 25 de procente din cuantumul total al contribuţiei până la atingerea completă a acesteia în 2013. Asupra modului în care aceste cresteri ale plăţilor directe către noii membri pot fi compatibilizate cu îngheţarea bugetului agrar, guvernele statelor membre se vor pune de acord abia din 1005, în cadrul rundelor de negocieri pentru următorul ciclu financiar. Luarea deciziilor în chestiunile cele mai disputate a fost încă o dată amânată. Este de aşteptat ca urmatoarele negocieri financiare să fie cele mai dificile din istoria UE.

O altă compensaţie la acordul dat în problema ajutoarelor directe s-a obţinut de către statele plătitoare şi prin reducerea mijloacelor prevăzute pentru dezvoltare regională în cadrul proiecţiei financiare pentru perioada 2004-2006, care au fost reduse de la 25 la 23 de miliarde de euro. Mijloacele prevăzute

98

pentru sprijinirea dezvoltării regionale rămâneau totuşi considerabil mai importante decât subvenţiile agricole. Cu toate acestea, ele s-au aflat mult mai puţin în atenţia dezbaterilor decât chestiunea ajutoarelor agricole directe. Reducerea mijloacelor financiare alocate sprijinirii regiunilor dezavantajate fusese de mult amânată. Cauza principală a acestei amânări era atitudinea Spaniei, care arăta un interes deosebit acestor probleme, asigurându-şi un drept de veto pentru planificata întâlnire la vârf de la Nisa.

De la Copenhaga la Copenhaga

În sfârşit, se ajunsese la o poziţie comună a UE în delicatele chestiuni financiare. În aceste condiţii, întâlnirea la vârf de la Bruxelles a putut confirma drept scop comun încheierea negocierilor de aderare până la sfârşitul anului. Statele candidate contestaseră însă vehement propunerile Comisiei UE din ianuarie, între timp în totalitate confirmate de poziţia comună adoptată. Mai ales în cele două state tradiţional agrare, Polonia şi Ungaria, se vorbea de un statut de membru al UE de mâna a doua. Însă şi reprezentanţii Cehiei şi Sloveniei au desemnat propunerile drept inacceptabile. Critica acestora se concentra mai ales asupra subvenţiilor europene din sectorul agrar, reduse iniţial. Guvernele respective au atras atenţia şi asupra faptului că o aderare la UE în aceste condiţii, financiar nemulţumitoare, nu se va bucura de nici un sprijin deosebit în rândurile populaţiei. Mai mult, era probabil ca şi aderenţa exprimată în referendumurile necesare extinderii să fie afectată. Însă pentru ca în interiorul UE fusese atât de greu să se ajungă la un acord, domina impresia că negocierile pentru aderare făcuseră progrese deosebite o dată cu întâlnirea la vârf de la Bruxelles.

La 11 noiembrie 2002, s-a reuşit, în cele din urmă, rezolvarea unei probleme apărute în legătură cu situaţia din Lituania. După aderarea ei şi a Poloniei la UE, enclava rusă Kaliningrad avea să fie complet închisă în interiorul graniţelor UE. Astfel, cetăţenii Kaliningradului urmau să ajungă, pe cale terestră, în restul Rusiei doar cu condiţia obţinerii unei vize europene. Moscova a insistat, în consecinţă, vehement pentru crearea unui coridor între teritoriul Rusiei şi Kaliningrad, pentru ca cetăţenilor săi să li se asigure libertatea de circulaţie. UE, Polonia şi Lituania au căzut totuşi de acord asupra menţinerii obligativităţii vizei de tranzit. Kaliningrad are reputaţia de centru a1 diferitelor organizaţii de tip mafiot active în zonă. Infiltrarea acestora în interiorul UE putea fi evitată doar prin introducerea unor reglementări stricte cu privire la regimul vizelor. Rusii se tem, pe de altă parte, de o izolare şi mai pronunţată a acestei rgiuni deja subdezvoltate.

Cu ocazia unei întâlniri la vârf a liderilor UE cu preşedintele rus Putin, s-a ajuns, în cele din urmă, la un consens cu privire la condiţiile regimului de tranzit. S-a convenit asupra unui regim special de acordare a vizelor, care prevedea un protocol simplificat de întocmire a documentelor necesare pentru circulaţia autoturismelor şi autobuzelor. Viza de tranzit pentru transportul

99

feroviar de călători urma să fie acordată, evitând complet piedicile birocratice, direct în tren.

În ciuda succesului înregistrat la negocieri, miniştrii de externe ai UE au amânat momentul extinderii, oarecum surprinzător, la mijlocul lunii noiembrie, pentru data de 1 mai 2004. Această amânare a fost justificată prin intenţia de a acorda celor 25 de state implicate un răgăz destul de mare pentru confirmarea rezultatelor negocierilor, aşa-numita ratificare. Astfel, pentru aceasta, în Belgia este nevoie de asentimentul a nu mai putin de 6 parlamente. Zvonul că în felul acesta se exercita o presiune şi asupra statelor candidate pentru ca ele să accepte oferta financiară a UE a fost dezminţit categoric. Negocierile aveau să fie din nou extrem de interesante în faza lor finală. Nici unul dintre statele candidate nu dorise să accepte oferta financiară a UE înainte de întâlnirea la vârf de la Copenhaga, care trebuia să încheie negocierile în decembrie 2002. Polonia împreună cu alţi câţiva candidaţi au emis chiar pretenţii financiare noi, în parte extrem de ambiţioase. În plus, s-au pretins cote mai ridicate pentru producţia de lapte, premii în funcţie de numărul vitelor şi, în primii ani, scutiri importante pentru contribuţiile noilor membri către bugetul UE.

Doar Ciprul a încheiat negocierile înainte de ultima întâlnire a şefilor de stat şi de guvern, încercându-se, în cele din urmă, găsirea unei soluţii la problema separatismului teritorial de aici. Din cauza poziţiei inflexibile a reprezentantului populaţiei cipriote de origine turcă, Rauf Denktas, dar şi a faptului că decizia privind cererea de aderare a Turciei nu o satisfăcea pe deplin, aderarea nu a avut loc până astăzi. O decizie finală cu privire la Turcia a fost, în cele din urmă, amânată pentru toamna lui 2004.

Toţi ceilalţi candidaţi şi-au negociat la Copenhaga condiţiile de aderare, în special cele financiare. Până la începutul lui decembrie, în Polonia, Cehia şi Slovacia au avut loc proteste în masă ale agricultorilor împotriva ofertei agricole a UE. Demonstranţii cehi cereau chiar, pe înscrisurile de pe pancarte, ,,egalitate pentru toţi porcii cehi".

Preşedinţia daneză a UE a încercat să înnoade, în pregătirea pentru Copenhaga, propunerea unui pachet de îmbunătăţiri ulterioare extinderii. Acesta prevedea, pentru agricultură, concesii mai mici decât cele cerute, propunând, în schimb, acordarea unor subvenţii suplimentare pentru organizarea punctelor de control vamal şi pentru dezafectarea centralelor nucleare. Valoarea totală a pachetului propus se ridica la 1,6 miliarde de euro. Ţărilor plătitoare, în special cancelarului german Gerhard Schroder, această propunere li s-a părut exagerată. Germania s-a declarat şi împotriva intrării în vigoare, cu întârziere, a aderării propriu-zise, în mai 2004. Primul-ministru danez Rasmussen s-a văzut astfel în situaţia de a atrage atenţia asupra tergiversării procesului de aderare în condiţiile unor pretenţii imposibil de îndeplinit, care curgeau din toate părţile.

Însă pe 12 şi 13 decembrie s-a ajuns relativ repede la un acord cu privire la restul problemelor rămase deschise. Succesul cel mai notabil a fost înregistrat de Polonia. În problema plăţilor directe, atât de importantă pentru agricultorii polonezi, s-

100

a ajuns la o bază de plecare de 55 de procente din valoarea nivelului din UE. Mijloacele necesare nu au fost însă suplimentate, ele trebuind procurate prin redirecţionarea parţială a altor fonduri UE şi din cadrul bugetelor naţionale. Astfel au fost satisfăcuţi şi principalii contribuitori la bugetul UE, candidaţii obţinând, în schimb, o reducere suplimentară a contribuţiilor către acelaşi buget. Polonia avea să-şi ,,plătească" cel mai ieftin statutul de membru, cu 1 miliard de euro pentru primii trei ani.

Negocierile care au permis obţinerea acestui compromis au durat mai puţin decât era de aşteptat, prin prisma luărilor dure de poziţie şi a multitudinii problemelor ridicate. Astfel, la 13 decembrie 2002, a fost posibil ca cei 25 de şefi de state şi de guverne ai viitoarei UE să se confrunte cu rezultatul final al negocierilor. Cercul deciziilor definitive cu privire la aderarea statelor în curs de reformă din centrul şi estul Europei, deschis la Copenhaga în 1993, se închidea o dată cu încheierea negocierilor tot la Copenhaga, în 2002.

Însă din pricina problemelor existente, atmosfera de sărbătoare de la Copenhaga a fost de scurtă durată. Doar mass-media au fost pline de comentarii exaltate, mai ales in ţările candidate. Premierul Poloniei, Leszek Miller, era de părere că lanţurile de la Yalta, care sigilaseră din 1945 separarea Europei, au fost în sfârşit sfărâmate. Primul-ministru maghiar Peter Medgyessy a vorbit chiar despre împlinirea unui vis milenar. Doar preşedintele ceh Vaclav Havel a avertizat cu privire la pericolul unei înţelegeri ,,prea" materialiste a extinderii UE. În presa occidentală se vorbea despre reunirea definitivă a două lumi, despre prăbuşirea Cortinei de Fier, despre ultima cărămidă căzută din Zidul Berlinului, despre o împlinire a Europei, dar şi despre un mare salt în necunoscut. Rzeczpospolita poloneza comenta: ,,Prin intrarea în UE, facem un pas mare din trecut înspre prezent, singurul drum care ne poate conduce spre viitor. Rămânerea în afara Uniunii ar însemna să aşteptăm o minune. Însă noi nu avem nevoie de un miracol, ci de o normalitate europeană". Delors sublinia în Slovenia: ,,Civilizaţia europeană nu are voie să uite, nici măcar la ceas de sărbătoare, că, în secolul care a trecut, a făcut în două rânduri dovada unui barbarism respingător. În ambele cazuri, aceasta s-a întâmplat ca urmare a unor vise de guvernare supraeuropeană. Europenismul este înainte de toate o stare sufletească, iar Uniunea Europeana nu este o asociaţie de altruişti romantică".

De la nostalgia pentru Europa Centrală la parteneriatul regional

În discuţiile pentru Europa domină economia. Sunt discutate în aceeaşi măsură prognozele creşterii economice, evoluţia cursului monedei euro, efectele extinderii, ca şi concurenţa ştiinţifică, tehnologică şi economică cu SUA. Viziunile privind Europa au dispărut. Nu se poate însă ca singura semnificaţie a extinderii

101

UE să rezide în libertatea de mişcare a forţei de muncă sau în creşterea vânzărilor. Fără îndoială că deosebirile dintre bogaţi şi săraci reprezintă o chestie esenţială, însă nu numai ele sunt decisive pentru viitorul continentului. Trebuie să vedem cum putem reduce sau elimina tensiunile existente şi de ce ajutor avem nevoie pentru aceasta. Viaţa oamenilor nu se reduce doar la venituri sau posibilităţi de organizare a timpului liber, educaţia, ştiinţa şi cultura jucând şi ele un rol hotărâtor pentru calitatea vieţii.

Cultura este un indicator al forţei interioare a societăţii. Contribuţia Europei la formarea şi modelarea acestei lumi nu a fost doar de natură economică, ci, înainte de toate, una culturală şi ştiinţifică. Atunci când ne identificăm, ne recunoaştem reciproc în formele de exprimare culturală. Cultura culinară exprimă la fel de mult ca şi arhitectura, amenajarea mediului marchează la fel de mult ca şi muzica. Literatura ne permite cunoaşterea epocilor omenirii, dar şi modalităţile de exprimare ale artelor plastice. Extinderea Uniunii Europene cere o redescoperire a legăturilor culturale, tocmai din cauza tensiunilor, care, în mod dureros, nu duc doar la noi naţionalisme, ci şi la case incendiate, dobândind astfel o importanţă hotărâtoare cunoaşterea a ceea ce este „altfel”. Trebuie adus la cunoştinţă de ce este cineva altfel îmbrăcat, de ce păstrează alte tradiţii, are alte forme de viaţă şi gândeşte în alte categorii spirituale. Nu este suficient să afirmăm că ne putem întâlni mai repede, că trăim mai aproape unii de alţii, că trăim evenimente aproape în acelaşi moment, trebuie să fim capabili să le acceptăm pe toate. Ceea ce presupune cunoaştere, pe care nu ne-o însuşim însă de la sine. Abia generaţia mai tânără o face cu mai multă uşurinţă, pentru că tinerilor le este mai uşor să se apropie unii de alţii şi pentru că trăiesc în forme de exprimare culturală, care sunt mixte de la bun început.

Pentru austrieci, devine necesară redescoperirea a tot ceea ce a fost de la sine înţeles înainte de primul război mondial. Nu se pune problema dezvoltării unei nostalgii favorabile bătrânei monarhii, ci de a recunoaşte cum s-au născut idei şi bunuri comune, pe care bunicii noştri şi le-au însuşit ca pe ceva de le sine înţeles şi a căror origine nu o cunoaştem. Un exemplu foarte simplu este cel al clătitelor pe care le găsim în lista de meniuri a oricărui restaurant din Europa Centrală. Şi lingvistic, toposul este uşor recunoscut deoarece poate fi citită în această formă, cu puţină fantezie, în toate limbile din Europa Centrală. Abia expresia nord-germană de Pfannkuchen implică o anumită distanţă culturală. Cine este mai pretenţios poate experimenta acest amestec în cele mai diferite domenii ale culturii. Clădiri construite în stilul Art nouveau/Jugendstil vom întâlni nu numai la Viena, ci şi la Praga, Budapesta, Bratislava, Cracovia, Ljubljana, Zagreb, ba chiar la Lvov şi Cernăuţi. Clădirile nu reprezintă unica realitate de acest gen, sunt însă locurile în care poate fi descoperit ceea ce ne este comun. Cine analizează muzica spaţiului nostru va constata imensele influenţe reciproce, care se manifestă de la polcă la ceardaş şi până la muzica orientală. Este evident că, pentru Franz Schubert, a fost mult mai firesc să compună un Marş turcesc decât este pentru noi să trăim cu o asemenea formă de expresie. Este la fel de imposibilă încercarea de a înţelege

102

literatura pragheză fără a cunoaşte ambientul acestui oraş, format din amestecul de elemente cehe, germane şi evreieşti pe cât de imposibilă este înţelegerea operetei vieneze fără a cunoaşte influenţa maghiarilor asupra ei. Lista poate fi continuată pentru toate domeniile. Curios este doar faptul că nu mai conştientizăm toate acestea. Chiar şi din eşecul Austriei vechi putem învăţa foarte multe pentru Europa cea nouă.

Şi totuşi există o asemănare atât de mare între fenomenele de atunci şi cele de astăzi. Renumite cluburi de fotbal sunt formate într-o extrem de mică măsură din sirieni sau tirolezi, dar obţin întotdeauna forţe proaspete din Europa de Sud- Est. În teatre şi la Operă, originea artiştilor este la fel de diversă ca şi în ştiinţă şi economie. Ne-am apropiat mult mai mult unii de alţii decât recunoaştem. Pledez ca, în locul dezbaterii despre multi-culturalism, să acceptăm această realitate. Schizofrenia este considerabilă: suntem împotriva imigrării din Polonia, dar există un număr foarte mare de muncitori ilegali care îi servesc foarte bine pe vienezi; ne temem pentru agricultura noastră în cazul extinderii Uniunii Europene, dar austriecii cumpără şi iau în arendă suprafeţe mari de terenuri agrare în Ungaria. Nu recunoaştem faptul că în Cehia şi în Slovenia lucrează mai mulţi cetăţeni austrieci decât cetăţeni ai acestor ţări la noi. Lista poate continua.

În plus, ne exprimăm bucuria că aceşti oameni ne sunt foarte apropiaţi din punct de vedere cultural. Acceptăm asistente medicale şi fotbalişti din aceste ţări, deoarece avem nevoie de ei. Ca vecini ai caselor noastre însă, îi considerăm incomozi şi neplăcuţi.

Ce rezultă deci din această analiză? Trebuie să ne adaptăm la aceste realităţi noi şi să obţinem tot ce este mai bun din ele. ORF a început cu toate mijloacele sale să ni-i aducă mai aproape pe aceşti vecini ai noştri. Mediile şi instituţiile educative sunt la fel de active şi prezente ca şi instituţiile de cercetare şi culturale. Ar fi poate uneori de dorit să nu mai auzim doar ştiri negative despre vecinii noştri, ci să ni se prezinte şi ceea ce este pozitiv la ei, la fel cum ne dorim şi noi să nu mai fim priviţi dintr-o singură perspectivă şi încadraţi într-o singură nişă. Bineînţeles că aceste procese trebuie să înceapă în şcoli, ele trăiesc însă datorită faptului că se întâmplă în viaţa de zi cu zi. Consider că evoluţia spre „parteneriatul regional”, aşa cum este ea propagată de Benita Ferrero-Waldner, este mult mai avansată în practică decât o conştientizăm noi.

Mult timp a evoluat foarte puţin discuţia despre perspectivele comune. După ce „parteneriatul regional” nu şi-a făcut niciodată loc în spaţiul public austriac, rădăcinile culturale comune fiind acceptate ca un lucru de la sine înţeles, această parte a unei, de fapt, consecinţe absolut normale a Uniunii Europene a rămas insuficient cunoscută. Situaţia s-a îmbunătăţit doar pas cu pas, o dată cu organizarea unui an polonez în Austria şi a unei serii de activităţi culturale, economice şi politice a tuturor celorlalte ţări din Austria, respectiv prin prezenţa Austriei în ţările candidate. În mod natural, îndepărtatele Ţări Baltice, Ciprul şi Malta au fost în consideraţie o dată cu trecerea timpului. Toate acestea nu au împiedicat însă să se vorbească în permanenţă despre „extinderea spre Răsărit”/

103

Osterweiterung, cu toate că, pentru Austria, extinderea Uniunii Europene s-a produs spre nord, sud şi, bineînţeles, spre Răsărit.

Oarecum, în domeniul culturii a devenit un lucru de la sine înţeles că vecinii noştri trăiesc la fel de mult în centrul Europei ca şi noi. Din punct de vedere economic, deschiderea spre Răsărit a fost un succes total, din punct de vedere cultural a devenit practic un loc comun. Este nevoie doar să ne adaptăm conştiinţa şi să ne bucurăm şi noi mai mult de toate acestea. Diversitatea regiunii în care ne simţim acasă este cel mai bun răspuns la o civilizaţie uniformizată, globală, care ne produce îndoieli asupra faptului dacă mai avem o patrie. Patria Europa Centrală/ Mitteleuropa primeşte astfel o nouă semnificaţie, iar parteneriatul regional reprezintă un drum către acele spaţii unde, într-un mod cu totul nou, întâlnim fireşti valori comune.

Rămâne însă o întrebare de ordin general: în ce măsură acceptarea „celuilalt” a reuşit deja? În Austria s-a reuşit practicare4a unui contact mai natural cu vecinii, dar o cunoaştere în adâncime încă ne există cu adevărat. Această lărgire a spiritului şi a inimii încă mai lipseşte, ea nefiind realizabilă în timpul aflat la dispoziţie până acum. Totuşi, după analizarea fazei finale a dezbateri asupra extinderii din cadrul Uniunii Europene, trebuie să constatăm că discuţiile timpurii din Austria au făcut ca, astăzi, nivelul cunoaşterii să fie mai mare decât în multe ţări ale Uniunii. Astfel, conform unor sondaje de opinie efectuate la nivel european, gradul subiectiv de informare austriac privind chestiunile extinderii europene se situează în fruntea tuturor statelor UE. 30% dintre cei chestionaţi afirmă că au fost informaţi foarte bine sau bine în legătură cu aceste probleme. Pe ansamblul Uniunii Europene, doar 19% dintre cetăţeni se simt informaţi foarte bine. La fel au fost deja demontate o serie de prejudecăţi, fapt care revine însă şi în obligaţia unui vecin. Cu siguranţă că a fost mai bine ca discuţia despre extinderea Uniunii Europene să fie începută în mod activ în Austria, decât să fie lăsată extinderea să se desfăşoare pur şi simplu. Rezultatul se va justifica cu siguranţă mai târziu, pentru că reprezintă un câştig pentru Austria.

Este de neînţeles că, în condiţiile în care după 1989 ni s-au oferit atât de multe şanse, noi am înregistrat întotdeauna numai problemele şi suferinţele. De fapt, este o bucurie să avem în toate punctele cardinale numai vecini prieteni. Nu a fost o plăcere să trăieşti lângă Cortina de Fier şi să fii în permanenţă graniţa de răsărit a lumii libere sau a Uniunii Europene. Este o bucurie că centrul de greutate al continentului se deplasează spre mijloc, acolo unde suntem acasă. Viena nu este staţia finală, ci o intersecţie, nu în ultimul rând pentru economie, dar şi pentru cultură. Unii cred că faptul în sine ne-ar dăuna. Totuşi, ne-am îmbogăţit astfel atât material, cât şi spiritual. Oare nu reprezintă aceasta o perspectivă bună pentru Austria şi pentru Europa Centrală în secolul XXI? Karl Kraus ne-a numit odată „o staţie de încercare pentru sfârşituri de lume”. Nu a greşit complet în privinţa secolului trecut. Astăzi putem fi un „laborator pentru viitorul Europei” dacă vrem!

104

Referinţe bibliografice

Hans Benedict, Revolution, Die Offnung Osteuropas, Viena, 1991Erhard Busek, Einereise ins Innere Europas, Klagenfurt, 2001Ibidem, Mitteleuropa- eine Spurensicherung, Viena, 1997Hans Dietrich Genscher, Erinnerungen, Berlin, 1997Robert Kriechbaumer (coord.), Osterreich und Europa, Viena, 2000Martin Lugmayr, Osterreich und die EU-Osterweiterung, Frankfurt pe Main, 2002Andrea Ott, Handbook on European Enlargement. A comentary on the Enlargement Process, Den Haag, 2002Wilhelm Pfaff, Die Furien des Nationalismus, Frankfurt pe Main, 1994Martin Sajdik, EU-Erweiterung, Hintergrund, Entwicklung, Fakten, Viena, 1999Jan Stankovsky, Fritz Plasser, Peter A. Ulram, Economic Developments and Democratic Attitude in East-Central Europe, Viena, 1998Markus Warasin, Die osterweiterung der Europaischen Union, Chancen, Risken Interessen, Bozen, 2000Stadt Wien, Ready to Enlarge, Thesenpapiere der Konferenz vom 8. 11. 2000, Viena

105