istoria comunicãrii

Paul DobrescuAlina Bârgãoanu

Nicoleta Corbu

Istoria comunicãrii

Istoria_comunicarii.qxd 11.11.2007 16:44 Page 3

Toate drepturile asupra acestei ediþii aparþin Editurii Comunicare.ro, 2007

SNSPA, Facultatea de Comunicare ºi Relaþii Publice Strada Povernei 6–8, BucureºtiTel./fax: (021) 313 58 95E-mail: [email protected]

Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a RomânieiDOBRESCU, PAUL

Istoria comunicãrii / Paul Dobrescu, Alina Bârgãoanu, Nicoleta Corbu. – Bucureºti: Comunicare.ro, 2007

Bibliogr.ISBN 978-973-711-140-1

I. Bârgãoanu, AlinaII. Corbu, Nicoleta

316.77(091)


Cuprins

Întrebãri incomode în debutul unei cercetãri istorice / 11

Contribuþii geografice, contribuþii intelectuale / 12

Este cercetarea comunicãrii o ºtiinþã americanã? / 14

Vulnerabilitãþile unei discipline de intersecþie / 16

Un tablou al contribuþiilor sau o istorie a acestora? / 18

Un demers întemeiat de raþiuni didactice / 19

Bibliografie / 21

Gabriel Tarde ºi Ferdinand Tönnies: epoca mulþimilor devine epoca publicurilor / 23

1. Studiul comunicãrii începe cu studiul opiniei publice / 23

2. Douã contribuþii europene / 27

3. Tarde: „unul dintre primii trei sociologi ai Franþei secolului al XIX-lea“ / 283.1. Legi „logice“ ºi legi „extralogice“ / 303.2. „Nu avem de-a face cu epoca mulþimilor, ci a publicurilor“ / 333.3. „Mulþimea – grupul social al trecutului, publicul – cel al viitorului“ / 343.4. Informaþia ºi opinia, hrana spiritualã a publicului / 363.5. Forþa devoratoare a opiniei publice / 373.6. Legãtura intimã dintre opinie ºi conversaþie / 403.7. Versiunea francezã a „fluxului comunicãrii în douã trepte“ / 42

4. Tönnies: „filozoful comunitãþii“ / 434.1. Douã concepte polare: Gemeinschaft ºi Gesellschaft / 454.2. Voinþã naturalã, voinþã raþionalã / 484.3. Morfologia opiniei publice / 504.4. O opinie publicã, opinie publicã ºi Opinia Publicã / 514.5. Comunicarea în „comunitate“ ºi în „societate“ / 524.6. Opinia Publicã = opinia publicului / 544.7. Opinia Publicã – expresia voinþei sociale / 564.8. Stadiile de agregare ale opiniei publice / 594.9. Diferenþa de abordare îmbogãþeºte evoluþia istoricã / 62

Bibliografie / 63


John Dewey vs. Walter Lippmann: o polemicã întemeietoare pentru studiul comunicãrii / 65

1. Lippmann: „publicul nu conduce ºi nu poate sã conducã o naþiune“ / 67

2. Dewey: „fãrã public nu putem vorbi despre democraþie!“ / 71

3. Este „vocea poporului“ cu adevãrat vocea lui Dumnezeu? / 77

4. Dewey: înþelesurile trecute din gurã în gurã conferã realitate opiniei publice / 84

5. ªtirile de presã, rolul ºi impactul lor / 91

6. O operã care a izbândit ºi una care strãluceºte trist / 94

Bibliografie / 95

ªcoala de la Chicago: plasarea comunicãrii în inima proceselor sociologice / 97

1. „Declaraþiile de independenþã“ ale cercetãrii americane / 97

2. Robert Ezra Park – fondator al studiului sociologic privind comunicarea / 103

3. Comunicarea, o disciplinã de intersecþie / 113

4. Modelul comunicãrii rituale / 114

5. Interacþionismul simbolic – produsul cel mai sigur ºi mai impunãtor al pragmatismului / 115

6. Charles Horton Cooley: firele comunicãrii þin societatea laolaltã / 117

7. George Herbert Mead – pãrintele interacþionismului simbolic / 121

8. Punct de plecare pentru noi orientãri / 129

Bibliografie / 131

Cercetarea efectelor: contribuþia americanã cea mai importantã la studiul comunicãrii / 133

1. „Dacã nu poþi mãsura, cunoaºterea la care ai ajuns este superficialã ºi irelevantã / 133

2. Spiritul empiric – polenul intelectual al comunicãrii / 134

3. Fascinaþia de a cerceta efectele comunicãrii de masã / 136

4. „Predecesori“ ºi „fondatori“ ai studiului comunicãrii / 138

5. Un caz singular de cercetãtor cu abilitãþi manageriale / 1405.1. „Votul este, în mod esenþial, o experienþã de grup“ / 1415.2. Efectele mass media sunt cumulate ºi pe termen lung / 142

6. Lasswell – patru contribuþii cu valoare întemeietoare / 144

7. Hovland ºi studiile despre persuasiune / 147

8. Kurt Lewin / 149

9. Studiul comunicãrii, un adevãrat criteriu de modernitate. Rolul lui Wilbur Schramm / 153

10. Vremea generalizãrilor. Rolul lui Berelson ºi Klapper / 156

11. „Mass media sunt mai degrabã un agent de consolidare decât unul de schimbare“. Puncte de vedere / 159


12. Hard data în loc de hard questions / 161

13. ªtiinþã experimentalã vs. ºtiinþã interpretativã; cãutarea legilor vs. cãutarea înþelesurilor / 164

14. De ce paradigma dominantã este, în continuare, dominantã / 165

15. Teorii-cadru / 16715.1. Cogniþia socialã / 16715.2. Cultivarea / 16815.3. Difuzarea inovaþiilor / 169

16. În aºteptarea teoriei efectelor / 170

Bibliografie / 172

ªcoala de la Frankfurt: efectele ideologice ale mass media / 175

1. O denumire interºanjabilã cu „ªcoala criticã“ / 175

2. Doi autori ºi douã viziuni se înfruntã / 177

3. O nouã polemicã axatã pe rolul artei în epoca producþiei în masã / 180

4. Ideologie, hegemonie, dominaþie / 184

5. Adorno ºi Horkheimer: autodistrugerea raþiunii prin pierderea relaþiei cu adevãrul / 1885.1. Triumful raþiunii instrumentale / 1895.2. „Industria culturalã“ – alternativa gândirii critice

pentru „comunicare de masã“ / 1905.3. Cultura de masã faciliteazã un consum fãrã efort,

dar ºi fãrã consecinþe substanþiale / 1935.4. Orice rezistenþã este spulberatã

de cãtre societatea „total administratã“ / 1945.5. Timpul liber – reduta strategicã a industriei culturale / 1955.6. Preþul masificãrii operei de artã / 1975.7. Merite ºi slãbiciuni ale unui concept / 199

6. Jürgen Habermas, liderul gândirii critice în ultima parte a secolului al XX-lea / 2026.1. Sfera publicã burghezã: naºterea gândirii critice

ºi a publicului cugetãtor / 2056.2. Caracteristici ºi achiziþii teoretice / 2086.3. Refeudalizarea societãþii ºi degradarea sferei publice / 2106.4. Opinia publicã se desparte de public ºi de spiritul critic / 2126.5. Sfera publicã preia funcþiile reclamei / 2146.6. Acþiunea comunicativã – o încercare de refundamentare

a acþiunii sociale / 2156.7. Patru mari interpretãri ale acþiunii sociale / 2176.8. Orientarea pe înþelegere vs. orientarea pe succes / 2206.9. Travaliul interpretãrii corecte a unei situaþii / 2216.10. Cãtre o pragmaticã universalã / 224


6.11. Mead, predecesor al teoriei acþiunii comunicative / 2286.12. Un concept al comunicãrii – în centrul unui sistem interpretativ / 230

Bibliografie / 232

Studiile Culturale Britanice: rolul audienþei active / 235

1. Un grup de autori, dar nu o „ºcoalã“ / 235

2. Un moment profund englezesc / 236

3. Întemeietori ºi influenþe / 237

4. Raymond Williams: redefinirea culturii „ca un adevãrat mod de viaþã“ / 2424.1. În cãutarea unei noi înþelegeri a comunicãrii / 2464.2. Modele de comunicare ºi infrastructura lor instituþionalã / 2514.3. Broadcasting-ul ca putere a lumii moderne / 2544.4. Un rãspuns culturaliceºte mai bogat / 256

5. Stuart Hall: rolul codificãrii ºi decodificãrii / 2575.1. „Aberanta decodare“ / 2575.2. „Producþia discursivã“ ºi producþia propriu-zisã / 2595.3. Simetrie ºi asimetrie în transmiterea ºi receptarea mesajului / 2605.4. Trei tipuri de decodificare / 2625.5. „Adevãrata cotiturã în studiul receptãrii“ / 2635.6. O contribuþie trebuie judecatã ºi prin ceea ce declanºeazã / 265

6. Audienþa activã, cea mai importantã achiziþie a SCB / 266

Bibliografie / 268

ªcoala de la Toronto: „mijlocul este mesajul“ / 271

1. Harold Innis: un renascentist al comunicãrii / 2711.1. Dinastia notelor de subsol / 2731.2. Imperiile ºi comunicarea / 2741.3. Flexibilitãþi ºi inflexibilitãþi istorice / 2761.4. Axa timp, axa spaþiu: semnificaþii / 2791.5. „Bias-ul civilizaþiei noastre“ / 2801.6. „Obsesia istoriei“ nu poate fi suplinitã de „obsesia momentului“ / 2831.7. Între determinismul tehnologic ºi determinismul comunicãrii / 2841.8. Semnificaþia comunicãrii / 285

2. Marshall McLuhan: autorul cel mai cunoscut din sfera comunicãrii / 2872.1. Dictatele celor douã revoluþii / 2892.2. Mijlocul determinã modurile de percepþie / 2932.3. Întâlnirea cu electromagnetismul / 2942.4. The medium is the message / 2962.5. Mijloace „calde“ sau „reci“ ori utilizãri „calde“ sau „reci“ / 2992.6. Studiul media: transformarea turnului de fildeº într-unul de control! / 3022.7. „Ceea ce a spus McLuhan este mai actual în 1994 decât în 1964“ / 3042.8. Doi autori care opereazã cu cicluri istorice lungi / 3072.9. Abandonarea lumii tiparului nu înseamnã o îmbogãþire culturalã! / 3082.10. „Dacã mijlocul este mesajul, atunci nu mai este nimic de fãcut“ / 309

Bibliografie / 312


ªcoala semioticã: construirea sensului / 315

1. Douã continente, douã tradiþii / 315

2. Întemeietorii semioticii europene: Saussure ºi Hjelmslev / 3172.1. Ferdinand de Saussure / 3172.2. Louis Hjelmslev / 320

3. Cercul Lingvistic Bahtin / 322

4. ªcoala de la Tartu-Moscova / 324

5. Cercul Lingvistic de la Praga / 327

6. Semiotica francezã / 3316.1. Roland Barthes / 3316.2. ªcoala de la Paris / 333

7. ªcoala semioticã americanã / 3367.1. Întemeietorul semioticii americane: Charles Sanders Peirce / 3367.2. Spre o nouã direcþie în semiotica americanã / 339

8. Umberto Eco sau sinteza semioticã european-americanã / 342

9. Concluzii / 346

Bibliografie / 346

ªcoala de la Palo Alto: o axiomaticã a comunicãrii / 349

1. O ºcoalã a comunicãrii ignoratã de cercetãtorii domeniului / 349

2. Naºterea unui colegiu invizibil / 350

3. Gregory Bateson – un pionier al transdisciplinaritãþii / 352

4. Comunicarea din perspectiva gestaltismului ºi a teoriei sistemelor / 354

5. Imaginea despre realitate nu este realitatea însãºi / 356

6. Premise pentru o axiomaticã a comunicãrii / 357

7. O axiomaticã a comunicãrii / 359

8. Comunicarea paradoxalã / 362

9. Teoria dublei constrângeri (double bind ) / 363

10. Critica ideilor ªcolii de la Palo Alto / 366

Bibliografie / 367


Întrebãri incomode în debutul unei cercetãri istorice

Ultimii ani au consemnat publicarea unei adevãrate serii de istorii ale comunicãrii.Istorii biografice – E. Katz et al. (2003), E. Rogers ºi S. Chaffee (1997), E. Rogers(1994) – sau istorii intelectuale – J. D. Peters ºi P. Simonson (2004), D. McQuail(2002), J. D. Peters (1999), D. Schiller (1996), H. Hardt (1992), D. Ross (1991). Isto-riile nu apar din senin. Ele dau glas unor acumulãri în evoluþia unui domeniu carenecesitã ordonãri ºi sistematizãri. Sau realizeazã starea disciplinei ºi exprimã o insa-tisfacþie, o nemulþumire faþã de elaborãrile de pânã atunci, poate chiar un protest.

Încã un fapt, cu o semnificaþie aparte pentru tema de faþã. Prestigioasa revistãJournal of Communication consacrã douã numere speciale, intitulate „Ferment inthe Field“ ºi „The Future of the Field“, problemelor legate de evoluþia comuni-cãrii. 48 de cercetãtori dezbat aceastã temã în douã numere apãrute la 10 ani distanþãunul de celãlalt (1983, respectiv 1993), semn cã studiul comunicãrii se confruntã cuprobleme reale, cã tema evoluþiilor viitoare preocupã, cã domeniul ca atare al co-municãrii traverseazã un moment aparte. Cele douã numere ale revistei Journal ofCommunication de care am amintit, istoriile publicate recent, precum ºi studiileapãrute în pregãtirea unor posibile istorii ale comunicãrii, dovedesc un tumult, ofebrã aparte, chiar o „crizã“. Existã o insatisfacþie care nu poate fi disimulatã înlegãturã cu evoluþia studiului comunicãrii. Existã o nemulþumire din ce în ce maivizibilã privind modul în care sunt elaborate istoriile comunicãrii ºi reprezentatediverse orientãri, autori, interpretãri apãrute pe sol american sau european.

Volumul de faþã este o primã concretizare a unui efort comun în vederea reali-zãrii unei proiectate istorii a comunicãrii. El se focalizeazã doar pe anumite ºcoli sauanumiþi autori ºi are, în mod firesc am spune, o sferã de cuprindere limitatã. Nu estegreºit ca lucrarea de faþã sã fie privitã ºi ca un exerciþiu necesar, ca un moment deautoclarificare în vederea elaborãrii unei istorii cât mai cuprinzãtoare a comunicãrii.Un atare statut nu ne exonereazã de obligaþia unor consideraþii privind problemeledelicate pe care le implicã un asemenea demers de cercetare.

Paul Dobrescu Alina Bârgãoanu


Contribuþii geografice, contribuþii intelectuale

Când simþim nevoia sã scriem istoria unui domeniu? Evident, nu putem faceacest lucru decât dupã ce disciplina respectivã parcurge o perioadã de acumulãricare o consacrã drept domeniu de cercetare ºtiinþificã, având o identitate nu doarprobatã, ci ºi recunoscutã. O disciplinã de cercetare nu-ºi începe existenþa cu propriaistorie. Ea îºi precizeazã mai întâi obiectul de studiu, se delimiteazã de domeniileînvecinate, din care s-a desprins, dar cu care prezintã încã numeroase interferenþe,se fundamenteazã din punct de vedere metodologic, îºi elaboreazã conceptele debazã care îi definesc câmpul teoretic, descoperã noi filoane de investigat. Începcercetãrile de pionierat, apar descoperirile care fixeazã corelaþii, paradigme, aser-þiuni fundamentale pentru domeniul respectiv. Nimeni nu se gândeºte la istoriadomeniului, deºi face, construieºte istoria sa efectivã. De-abia dupã un timp, cânds-au acumulat suficiente cercetãri, date, abordãri, lucrãri, apar ºi primele impulsuride a scrie „istoria domeniului“. Cum nu suntem departe de începuturi, cum „înte-meietorii“ fie trãiesc, fie sunt foarte prezenþi în memoria primei generaþii de urmaºi,istoria de început este, îndeobºte, una „eroicã“. O istorie glorioasã care înfãþiºeazã„cuceririle“ disciplinei, care prezintã în culori vii „fondatorii“, care fixeazã într-omanierã evident supraevaluatã achiziþiile teoretice de pânã atunci.

Este limpede cã un domeniu de studiu, mai ales când este vorba despre un dome-niu socio-uman, nu are ºi nu poate avea o singurã istorie. El dispune de mai multe„istorii“, scrise în momente de timp diferite, care îmbrãþiºeazã perspective diferite.De aceea, întrebarea „când simþim nevoia sã scriem istoria unui domeniu?“ ar trebuireformulatã: „dar ce fel de istorie avem în vedere?“ O istorie „eroicã“ în care cerce-tarea sã se concentreze pe „fondatori“, pe lucrurile mai spectaculoase în devenireadomeniului? O asemenea istorie îºi are locul ei. Ea dã aripi, cultivã încrederea,supradimensioneazã merite reale pentru a sugera cã disciplina are viitor, cã benefi-ciazã de fundamente solide. Adesea, un asemenea demers este puþin edulcorat, ceeace accentueazã caracterul de moment excepþional, de perioadã spectaculoasã. Spi-ritul critic într-un asemenea demers este puþin prezent, pentru cã menirea lui este sãarate cã avem de-a face cu o disciplinã care s-a impus, care are mari perspective deafirmare ºi, prin urmare, meritã o prezentare a evoluþiei sale în timp.

Istoria biograficã scrisã de Everett Rogers (1994) reflectã multe asemenea ten-dinþe. Atât de mult a prins istoria propusã de Rogers, încât ea a împrumutat numeleunei orientãri în istoria studiului comunicãrii, „istoria biograficã“. Ea este, de fapt,un alt nume pentru ceea ce literatura de specialitate numeºte „istoria standard“ astudiului comunicãrii. Este orientarea pusã în discuþie cu insistenþã în ultimii ani decãtre adepþii gândirii critice. Ce i se reproºeazã acestei istorii? Cã este un demerscare a introdus o serie de fracturi în examinarea evoluþiei studiului comunicãrii, cumar fi cele dintre istoria biograficã ºi istoria criticã, dintre diferite contribuþii ameri-cane la studiul comunicãrii, dintre contribuþiile americane ºi cele europene.

Din chiar primele tentative de a scrie istoria domeniului se produc o serie defracturi ºi se propune o „istorie standard“, o istorie axatã în principal pe orientareaempiricã – principala contribuþie americanã la studiul comunicãrii. S-a produs nu

12 Istoria comunicãrii


numai o exagerare, ci s-au instituit fracturi contraproductive pentru alte ºcoli ºi orien-tãri din domeniu. Nu este, cum s-ar putea crede, o exagerare a unei creaþii americaneîn defavoarea unor contribuþii provenite din alte orizonturi culturale ºi geografice.Exagerarea de care am vorbit are loc inclusiv pe seama unor ºcoli ºi autori americanide alte orientãri, cum ar fi ªcoala de la Chicago, interacþionismul simbolic, determi-nismul tehnologic etc. Este o deformare care ia naºtere prin amplificarea virtuþilorprofesionale propriu-zise, printr-un anume tip de absolutizare a paradigmei promo-vate de orientarea empiricã. De aceea, ea are în substanþa sa o aromã ideologicã.

La începutul anilor ’50, într-o primã tentativã de ordonare a contribuþiiloristorice la analiza comunicãrii, W. Schramm afirmã tranºant: „În anii ’30 ºi ’40 auapãrut patru giganþi proveniþi din ºtiinþele sociale ca specialiºti în comunicarea umanã.Adolf Hitler – nu îi mulþumim, pentru cã a fãcut-o fãrã sã-ºi dea seama – ne-a datdoi dintre ei: Paul Lazarsfeld ºi Kurt Lewin. Robert Maynard Hutchins* – nu îi mul-þumim, pentru cã nu a întrezãrit o astfel de contribuþie – ni l-a dat pe cel de-al treilea,Harold Lasswell. Iar armata SUA, probabil chiar spre propria surprindere, ni l-a datpe cel de-al patrulea, luând pe cel mai talentat psiholog experimental din þarã ºidându-i în timpul rãzboiului responsabilitãþi care l-au fãcut sã-ºi consacre tot restulvieþii studiului comunicãrii. Acesta este Carl Hovland“ (Schramm, 1953/1996).

Cercetãtor fãrã îndoialã de cuprindere, autorul american îºi dã seama cã a fixapatru „înaintaºi“ este un lucru riscant. De ce nu cinci ºi de ce nu trei? ªi dacã vorbimde înaintaºi, atunci R. E. Park ar merita cu prisosinþã sã figureze în acest grup,întrucât reprezentantul ªcolii de la Chicago a formulat, primul, multe noþiuni-cheiedin domeniul cercetãrii media. În plus, în lucrarea The Immigrant Press and ItsControl, el iniþiazã cercetãri concrete, investigaþii aplicate asupra publicaþiilor cuacest profil. Cum spuneam, W. Schramm îºi dã seama de ºubrezenia poziþiei iniþialeºi revine: „Lasswell, Lazarsfeld ºi colegii lor, Lewin ºi Hovland, au fost patru cer-cetãtori cu totul diferiþi, dar uniþi prin hotãrârea de a explora cauzele ºi efectelecomunicãrii. Eu i-am numit uneori înaintaºii cercetãrii americane a comunicãrii, daracest termen nu este tocmai corect, pentru cã el nedreptãþeºte generaþia lui Park ºiSapir, dar ºi pe alþii. Totuºi, este improbabil sã mai întâlnim o perioadã comparabilãcu aceasta, în care alte patru personalitãþi sã aibã o influenþã aºa de spectaculoasã îndezvoltarea studiului comunicãrii în SUA, în pregãtirea atâtor specialiºti influenþi înaceste domenii“ (Schramm, 1997, p. 125).

A doua nuanþare intervine tot într-un domeniu sensibil, relevat cu insistenþã dereprezentanþii istoriilor intelectuale: suspendarea, într-o oarecare mãsurã, de cãtreistoria biograficã, a filiaþiilor puternice cu gândirea europeanã. Vorbind de faptul cãH. Lasswell a mers în Europa pentru a studia psihanaliza, iar dupã întoarcerea laChicago a scris o serie de studii remarcabile despre Freud ºi Marx, W. Schrammsubliniazã cã va trebui „sã acordãm o mai mare importanþã contribuþiilor autoriloreuropeni din acea perioadã“ (idem).

Cine dintre cei care pãºesc pe acest tãrâm ar putea susþine cã filiaþia europeanãa cercetãrii nu este importantã, din moment ce ªcoala de la Chicago – prima contri-buþie americanã consistentã ºi coerentã în domeniul comunicãrii – s-a format sub

Întrebãri incomode în debutul unei cercetãri istorice 13

* Rectorul Universitãþii din Chicago; a avut o relaþie încordatã cu Lasswell, care a pãrãsit, dinaceastã cauzã, Universitatea (nota n.).


influenþã europeanã directã, prin tematizarea unor preocupãri de pe bãtrânul conti-nent? Sub influenþã problematicã ºi sub influenþa nemijlocitã, întruchipatã de faptulcã doi reprezentanþi importanþi ai ei – G. H. Mead ºi R. E. Park – au studiat în Ger-mania ºi au fost înrâuriþi profund, dupã propria mãrturisire, de operele lui WilhelmWundt ºi Georg Simmel? Cine ar putea contesta aceastã influenþã, din moment cealþi doi reprezentanþi ai generaþiei de aur a comunicãrii americane, cea din anii 1940ºi 1950, sunt veniþi direct din Europa? Este vorba despre Kurt Lewin, care era dejao personalitate ºtiinþificã formatã la sosirea sa în SUA (de altfel, contemporanii spuncã el nu a reuºit sã asimileze bine engleza, iar cursurile sale erau pigmentate cu ex-presii în limba germanã ºi cu greºeli în limba englezã), precum ºi de Paul Lazarsfeld,„unul dintre giganþii ºtiinþelor sociale, cea mai inovativã persoanã pe care am cunoscut-ovreodatã în domeniul cercetãrii“ (Stanton, 1996, p. 121).

Considerãm cã aceastã disputã asupra izvoarelor, surselor, filiaþiilor este îndrep-tãþitã. Nu credem cã se poate scrie o istorie a domeniului fixând rãdãcinile sale doarîntr-o arie geograficã sau într-o etapã a unei evoluþii, oricât de strãlucitã. Cum nuam putea împãrtãºi nici ideea cã atunci când este vorba despre evoluþia unui dome-niu, deci când accentul trebuie sã cadã pe idei, descoperiri, influenþe, înrâuriri, el sãfie mutat pe localizãri geografice – americane sau europene. Ceea ce nu ar repre-zenta decât un triumf al unor sensibilitãþi regionale, care niciodatã nu fac casã bunãcu ºtiinþa propriu-zisã. Tema „contribuþiilor geografice“, mai ales când este supra-evaluatã, ilustreazã un stadiu cu totul premergãtor cercetãrii veritabile. În orice caz,menþinerea discuþiilor în acest registru este un mod de a amâna dezbaterea proble-maticii de fond pe care o implicã elaborarea unei istorii a studiului comunicãrii ºi dea menþine analiza pe o direcþie falsã.

Este cercetarea comunicãrii o ºtiinþã americanã?

Odatã cu trecerea timpului, o disciplinã are nevoie de toate achiziþiile, nu numaide cele acumulate într-un moment unde probabil s-a purtat bãtãlia decisivã pentruconsacrarea sa. Urmeazã, în ordine istoricã, un alt mod, am spune tradiþional, de aînfãþiºa evoluþia unui domeniu. Acela de a prezenta, amãnunþit, cât mai multe dincontribuþiile ºi reliefurile profesionale ale domeniului. Într-un asemenea stadiu,accentul cade nu pe influenþe ºi înrâuriri, ci mai ales pe ceea ce particularizeazã, pegraniþe ºi identitãþi. Rezultã o istorie tip galerie, o istorie ca o suitã de opere, deadevãrate monografii, un tablou înfãþiºând un adevãrat ºantier, în care preocupareadominantã este de a integra cât mai multe date, fapte, contribuþii. Valoarea didacticãa unui asemenea demers este indiscutabilã. Distanþa însã faþã de ceea ce numimîndeobºte istoria unei discipline este considerabilã.

Comunicarea nu este singurul domeniu care cunoaºte o astfel de etapã evolutivã.Robert K. Merton semnaleazã cã sociologia americanã a consemnat ºi ea, în pe-rioada imediat postbelicã, un moment asemãnãtor. Sociologul american consacrã olucrare de sine stãtãtoare problemelor teoretice ale sociologiei, al cãrei prim capitol,intitulat semnificativ „On the History and Systematics of Sociological Theory“, con-þine urmãtoarea apreciere: „Sociologii încã împãrtãºesc ideea parohialã cã istoria

14 Istoria comunicãrii


teoriei sociologice este o colecþie de rezumate critice ale vechilor teorii, agrementatecu scurte biografii ale teoreticienilor majori. Ceea ce ne ajutã sã explicãm de ceaproape toþi sociologii se considerã îndreptãþiþi sã predea ºi sã scrie «istoria» teorieisociologice; în definitiv, au citit operele clasice. Dar aceastã concepþie despre istoriateoriei sociologice nu este nici istorie, nici teorie sistematicã, ci un hibrid improvi-zat“ (Merton, 1949/1967, p. 2).

Din punctul de vedere al progresului disciplinei, alãturarea de diverse teorii, expli-caþii, autori de mãrimi ºi cu contribuþii inegale, într-o înlãnþuire puþin structuratã, nureprezintã neapãrat un câºtig teoretic. Dar o asemenea etapã de acumulãri, de adân-cire a analizelor parþiale, are menirea de a pregãti sintezele ulterioare, de a grãbi înche-garea unui tablou reprezentativ cu echilibrele sale mari, în care totul coexistã, dar peo bazã explicativã clarã. „Raþiunea unei istorii a ºtiinþei este aceea de a explica dece lucrurile s-au dezvoltat în modul în care s-au dezvoltat într-o ºtiinþã sau într-uncomplex de ºtiinþe, nu doar de a pune cap la cap, în ordine cronologicã, sintezele-rezumat ale teoriilor apãrute“ (ibidem, p. 3).

Este frapantã apropierea dintre judecata pe care o face R. K. Merton cu peste ojumãtate de secol în urmã ºi cea avansatã de autorii contemporani din domeniulcomunicãrii. Am spune cã preocupãrile de astãzi referitoare la istoria comunicãriimai au ceva suplimentar de recuperat, anume atitudinea deschisã faþã de fiecarecreaþie din perimetrul respectivei discipline, faþã de orice fapt ºi orice contribuþiesemnificativã. Lipsesc sau nu sunt îndestulãtoare studiile de sine stãtãtoare consa-crate creaþiilor ºi operelor majore, autorilor reprezentativi; lipseºte, uneori, ºi dispo-nibilitatea de a lua în consideraþie asemenea contribuþii, de a le valorifica în studiide amploare privind evoluþia domeniului de care ne ocupãm. Pentru o istorie acomunicãrii, un astfel de efort are statutul de precondiþie.

Avem a repeta aceastã cerinþã, mai ales cã primele încercãri de a reconstituiistoria domeniului au prilejuit o exagerare ºi o deformare care nu sunt nici acum înîntregime depãºite. Cercetarea empiricã, inauguratã în SUA în deceniul al patruleaal secolului trecut, a înscris contribuþii fondatoare la studiul riguros al comunicãrii.Atât de importante, încât istoria comunicãrii nu poate fi scrisã în afara acestui capi-tol esenþial al ei. Numai cã o serie de exegeþi au amplificat meritele reale pânã lapunctul în care orientarea empiricã ºi evoluþia sa au ajuns sã reprezinte însãºi „isto-ria comunicãrii“. O exagerare alimenteazã uneori o exagerare ºi mai mare. Pe acestfundal, Elihu Katz ne spune apodictic: „cercetarea comunicãrii […] este, în mod sigur,o ºtiinþã americanã. Ea a înflorit de-a lungul a douã decenii sub influenþa pãrinþilorfondatori, Paul Lazarsfeld, Harold Lasswell ºi Carl Hovland“ (Katz, 1977, p. 22).

Evident cã reacþia criticã este ºi ea exageratã, fiind tentatã sã subevalueze contri-buþia realã ºi foarte importantã amintitã mai sus. Tentatã, în primul rând, dintr-unmotiv metodologic. O nouã ºcoalã de cercetare promoveazã un tip diferit de abor-dare teoreticã, chiar o altã paradigmã de studiu ºi analizã. Prin forþa lucrurilor,paradigma empiricã apare în noul context mai puþin importantã. Un anumit tip desubevaluare este de neevitat. Tentatã, în acelaºi timp, ºi ca urmare a nevoii de arestabili echilibrul de ansamblu, de a repondera contribuþiile.

Întrebãri incomode în debutul unei cercetãri istorice 15


istoria comunicãrii

Documents