Mesaj 7Ispăşirea lui Cristos

1. Noţiuni introductive .

Conceptul de jertfă, de sacrificiu, este prezent în conştiinţa omenească din cele mai

vechi timpuri, şi a fost instituit de Dumnezeu. Spre deosebire de multe religii inventate de

oameni, în care jertfa era privită ca o ofrandă sau dar adus zeilor pentru a-i îmbuna şi a le

câştiga favorul, religia revelată de Biblie arată nevoia unei ispăşiri, a unei plăţi făcute de

altcineva în locul nostru, iar plata trebuia să consiste în vărsare de sânge („plata păcatului este

moartea” şi „fără vărsare de sânge nu este iertare”).

Jertfa, înţeleasă corect, ne arată mai multe adevăruri: 1. Ispăşirea arată că noi l-am

ofensat pe Dumnezeu şi că nu putem să plătim pedeapsa păcatului nostru decât prin moarte. În

jertfe, viaţa animalului înlocuia viaţa păcătosului. 2. Ne arată nevoia de un înlocuitor. Acest

înlocuitor este dat de Dumnezeu, nu ni-L alegem noi. 3. Ispăşirea arată că Dumnezeu

salvează, că omul nu se poate scoate pe sine din prăpastia în care a ajuns. Ispăşirea arată

condiţia omului, incapacitatea sa de a se salva şi suveranitatea lui Dumnezeu.

2. Etimologie .

Pentru a înţelege noţiunea de jertfă, de sacrificiu, trebuie să cunoaştem cuvintele pe care

Scriptura le foloseşte atunci când descrie actul şi efectele jertfei substitutive, ispăşitoare.

1. Ispăşire: În limba română, prin cuvântul „ispăşire” sunt traduse următoarele

cuvinte: evreiescul kafar, care înseamnă a acoperi (kippur – acoperire) şi înseamnă că

păcatele erau acoperite sau păcătosul era acoperit de sânge înaintea lui Dumnezeu; şi

grecescul hilasmos, care înseamnă propiţiere sau satisfacţie şi înseamnă că mânia lui

Dumnezeu este potolită fiindcă cerinţele dreptăţii Lui au fost împlinite (dreptatea Sa a fost

satisfăcută) – „Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie o jertfă de ispăşire [de

propiţiere]” (Rom. 3:25). Ce înţelegem, deci, prin ispăşire? Ispăşirea este actul prin care

păcătosul este înlocuit de un substitut a cărui moarte are ca rezultat acoperirea

păcatului lui, ştergerea datoriei, ridicarea pedepsei meritate, potolirea mâniei lui

Dumnezeu.

2. Răscumpărarea este actul prin care Cristos plăteşte datoria păcătosului înaintea lui

Dumnezeu, eliberându-l de sub pedeapsa adusă de păcatele comise. În ebraică, cel mai des

folosit este cuvântul Gaal, care înseamnă a fi eliberat prin plătirea unui preţ („Ştiu că

Răscumpărătorul meu este viu şi că se va ridica iarăşi pe pământ” – Iov 19:25). În limba

1

greacă sunt mai multe cuvinte traduse prin răscumpărare, şi fiecare scoate în evidenţă o

nuanţă diferită: Lutrosis (cumpărare prin plătirea unui preţ: „a căpătat o răscumpărare

veşnică” Evr. 9:12); Apolutrosis (cumpărarea unui sclav şi eliberarea lui). În sens spiritual,

suntem eliberaţi de sub puterea lui Satan, a păcatului, a lumii, etc. („În El avem

răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor ” – Ef. 1:7). Agorazo, exagorazo (a

cumpăra cu un preţ în forum. Exagorazo are sensul de a cumpăra şi apoi a scoate din forum).

În sens spiritual înseamnă a scăpa de sub pedeapsa păcatului prin plătirea unui preţ de sânge

(Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se blestem pentru noi” – Gal. 3:13)

3. Împăcare: În greceşte termenul katallasso (subst. Katallage) înseamnă schimbare de

valori echivalente, repararea unei ofense, restaurarea favorului, reconciliere („Când eram

vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său”, „Dumnezeu era în Cristos,

împăcând lumea cu Sine” Rom. 5:10; 2 Cor. 5:19

3. Ispăşirea planificată . Dumnezeu, înainte de a crea ceva, a hotărât toate evenimentele

care vor avea loc, fie decretiv, fie permisiv. Păcatul nu l-a luat prin surprindere pe Dumnezeu,

ci a fost inclus în planul Lui înainte de întemeierea lumii. Tot înainte de crearea lumii a fost

hotărâtă şi calea de salvare din păcat, în cel mai mic detaliu.

Dar ne putem întreba ce anume L-a determinat pe Dumnezeu să plătească preţul

necesar pentru achitarea datoriei. Cauza nu se găseşte în om, în ceva ce avea omul sau ce era

el, ci în Dumnezeu. Cauza jertfei de ispăşire este iubirea specială a lui Dumnezeu („Şi

dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a

trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” 1 Ioan 4:10). Această iubire

(agape) este o preocupare activă, altruistă pentru binele celor iubiţi în acest fel. Este veşnică,

neschimbătoare, totală.

Scriptura ni-L prezintă pe Dumnezeu ca având o iubire generală faţă de creaţie, arătând

tuturor oamenilor bunăvoinţă, răbdare (Mat. 5:45; Rom. 2:4), însă El manifestă o iubire

specială pe care o arată doar unor oameni, copiilor Săi, aleşilor (Evr. 12:6-8; Ef. 1:5).

Care a fost scopul jertfei de ispăşire? Este absolut necesar să îl cunoaştem, dacă dorim

să înţelegem valoarea jertfei lui Cristos. În primul rând, intenţia lui Dumnezeu în a-L da pe

Fiul Său şi intenţia Fiului în acceptarea lucrării de răscumpărare a fost manifestarea gloriei

Maiestăţii lui Dumnezeu, dezvăluirea iubirii Sale nemărginite şi a harului Său („spre lauda

slavei harului Său” Ef. 1:6). În al doilea rând, intenţia a constat în mântuirea poporului lui

Cristos conform planului pe care Dumnezeu Îl alcătuise şi al legământului harului.

2

4. Ispăşirea prefigurată . Toate felurile de jertfe poruncite de Iehova în VT reprezintă

tipuri, figuri, umbre ale adevăratei jertfe, care a fost Isus Cristos. În jertfele pentru păcat,

animalul îşi dădea viaţa în locul păcătosului. Arderile de tot, probabil cel mai vechi tip de

jertfă, în care totul era consumat de foc, jertfele de ispăşire, din care şi preotul avea o parte,

arătând că purta figurativ păcatele celui care aducea jertfa, jertfele de mulţumire sau împăcare

ce arătau reconcilierea dintre Dumnezeu şi om, toate arătau spre jertfa lui Cristos, şi în ea îşi

găsesc împlinirea.

5. Ispăşirea realizată . Cristos a fost împlinirea tuturor jertfelor din Vechiul Testament.

Ioan Botezătorul, când l-a văzut, a exclamat: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul

lumii!” Suferinţele şi moartea lui Cristos au fost reale, voluntare, substitutive (Cristos nu a

murit pentru vreo vină proprie, a murit ca substitut), şi eficiente (Prin suferinţele şi moartea

Sa, Cristos a realizat întocmai ce şi-a propus, adică mântuirea poporului Său de păcatele sale

(Mat. 1:21). Prin moartea Sa, Cristos a îndepărtat păcatul o dată pentru totdeauna (Evr. 9:12).

6. Efectele ispăşirii.

Ispăşirea a eliminat obstacolele din calea manifestării directe a iubirii speciale a lui

Dumnezeu, arătând de asemenea şi că Dumnezeu este consecvent celorlalte atribute ale Sale

atunci când iubeşte şi arată har păcătoşilor aflaţi sub jertfă. Ispăşirea are ca efect glorificarea

Majestăţii lui Dumnezeu, a suveranităţii, înţelepciunii, harului şi iubirii Sale nelimitate.

Ispăşirea a realizat răscumpărarea – Dumnezeu Tatăl este cel care a primit preţul, Lui I-a

fost adusă jertfa. Cristos nu ne-a răscumpărat din mâinile lui Satan; de sub stăpânirea sa, am

fost smulşi prin putere, nu prin plată. Cristos a răscumpărat oameni din „mâinile” dreptăţii

divine, de sub pedeapsa Legii. Din moment ce Dumnezeu a acceptat preţul din partea lui

Cristos, aceasta înseamnă că El a găsit jertfa lui Cristos potrivită şi suficientă pentru

acoperirea datoriei păcatelor celor pentru care Cristos a murit. Prin urmare, Dumnezeu nu va

mai cere plata pentru păcat şi din mâna celor pentru Cristos a murit, fiindcă atunci ar fi

nedrept (ar fi nedrept şi inconsecvent cu Legea Sa să ceară ca o ofensă să fie plătită de 2 ori, şi

de Cristos, şi de păcătos).

Exemplu: Dacă cineva comite o infracţiune pentru care trebuie să plătească o amendă şi

cineva o plăteşte în locul vinovatului, acestuia nu i se mai cere să plătească, pentru că

cerinţele legii au fost satisfăcute.

Prin ispăşire s-a făcut expierea (eliminarea datoriei, iertarea vinei prin plata unui

substitut), Dumnezeu dând hotărârea de iertare. Ispăşirea a realizat propiţierea (stingerea

3

mâniei lui Dumnezeu). Ispăşirea a realizat împăcarea, reconcilierea. Cauza despărţirii a fost

eliminată dinaintea lui Dumnezeu.

Cristos a fost glorificat, a primit toată autoritatea, în cer şi pe pământ, adică stăpânire

universală, a intrat într-o relaţie specială cu cei pe care i-a reprezentat în jertfă, pe aceştia

numindu-i prieteni (Ioan 15:15), fraţi (Evr. 2:12, 17) şi copii (Evr. 2:13). El a primit

plinătatea binecuvântărilor şi darurilor pentru cei care i-au fost daţi de Tatăl (Fapte 2:33; Ef.

4:8; Rom. 8:32).

7. Extensia ispăşirii Ispăşirea lui Cristos este punctul crucial al doctrinei mântuirii, iar

felul în care este înţeleasă afectează modul în care creştinul îl percepe pe Dumnezeu, îşi

trăieşte viaţa şi împărtăşeşte altora despre Cristos. Întrebarea: Care este extensia mântuirii lui

Cristos? poate fi pusă mai simplu astfel: Ce a realizat Cristos prin moartea Sa?

Există 3 moduri principale de interpretare a jertfei lui Cristos: Prima afirmă că Domnul

Cristos a murit pentru toţi oamenii fără excepţie, dându-le tuturor posibilitatea de a fi

mântuiţi. Înaintea lui Dumnezeu, Cristos şi-a făcut partea Sa, aducându-i pe toţi oamenii într-

o stare (poziţie) în care mântuirea este posibilă, dacă omul îşi face partea lui (aici există 2

tabere principale, una afirmând că partea omului constă în participarea la un ritual, iar cealaltă

afirmă că partea omului este credinţa personală). Această poziţie se mai numeşte şi ispăşirea

generală. Conform acestei poziţii, Cristos nu a murit pentru cineva anume, şi moartea Sa nu

este suficientă pentru a obţine mântuirea. Omul trebuie să îşi aducă propria contribuţie. Ei

sunt obligaţi să recunoască faptul că dacă nici un om nu ar renunţa de bunăvoie la păcat şi nu

ar crede prin propria-i putere în Cristos, atunci moartea lui Cristos ar fi fost în zadar şi

ispăşirea ar fi fost inutilă.

A doua poziţie afirmă că Domnul Cristos a murit pentru poporul Său, realizând exact ce

şi-a propus, şi anume mântuirea oamenilor pe care i I-a dat Tatăl. El nu i-a adus pe toţi

oamenii într-o stare în care să poată fi mântuiţi dacă îşi fac partea lor, ci i-a mântuit în mod

real pe toţi cei pentru care a murit. Această poziţie se mai numeşte şi ispăşirea particulară.

Conform acestei poziţii, scopul morţii lui Cristos este acelaşi cu efectul ei. Ce a urmărit

Cristos să realizeze prin moartea Sa? Exact ceea ce realizează: mântuirea poporului Său.

O a treia poziţie afirmă că moartea lui Cristos este suficientă pentru toţi oamenii, dar

eficientă doar pentru aleşi. Această poziţie încearcă, fără succes, să combine cele 2 prezentate

mai sus, să le armonizeze.

Dovezi scripturale în favoarea ispăşirii particulare:

4

1. În primul rând, atributele lui Dumnezeu arată spre o mântuire perfectă, dar limitată la un

anumit număr de oameni:

1. Iubirea. Jertfa lui Cristos este cea mai importantă şi completă manifestare a iubirii

lui Dumnezeu („Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a

trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El” – 1 Ioan 4:9-10). Această iubire

este neschimbătoare (Ier. 31:3), perfectă, infinită ca valoare şi mărime. Deşi este bun şi milos

cu toţi oamenii, El i-a iubit cu această iubire specială doar pe cei aleşi. Această iubire este

activă, vrea binele celor iubiţi, indiferent de preţul care trebuie plătit.

O ispăşire generală arată o iubire pasivă, nu activă (Dumnezeu a făcut partea Lui,

acum s-a retras şi aşteaptă ca omul să desăvârşească mântuirea). Biblia Îl prezintă pe

Dumnezeu ca activ implicat în mântuirea omului de la început, până la sfârşit. O ispăşire

generală arată o iubire egală pentru toţi oamenii, atât pentru cei care vor ajunge în iad, cât şi

pentru cei care vor ajunge în rai. Este inconsecventă cu Scriptura. Căci Dumnezeu spune că l-

a urât pe Esau, „Tu urăşti pe cei ce fac fărădelegea” „Domnul încearcă pe cel neprihănit,

dar urăşte pe cel rău şi pe cel ce iubeşte silnicia”. „Domnul urăşte pe oamenii stricaţi”

„Domnul urăşte pe martorul mincinos” (Ps. 5:6; 11:5; Prov. 3:32; 6:16). Cei care ajung în

iad vor fi acolo pentru că Dumnezeu urăşte păcatul şi pe păcătoşii care iubesc păcatul şi Îl

urăsc pe El.

2. Veracitatea. Dumnezeu spune întotdeauna adevărul şi este vrednic de încredere.

Este fidel promisiunilor Sale. El a promis un Mântuitor, şi tot ce ţine de mântuirea oamenilor.

Dumnezeu şi-a împlinit faţă de aleşi toate promisiunile referitoare la viaţa aceasta. El le-a dat,

împreună cu Cristos, toate lucrurile (Rom. 8:32). O ispăşire generală îl arată pe Dumnezeu ca

neţinându-se de cuvânt (Dumnezeu nu dă toate lucrurile împreună cu Fiul Său; nu dă tuturor

Duhul promis (Iuda vs. 19); nu a făcut în aşa fel încât toţi oamenii fără excepţie să audă

Evanghelia, pentru a avea măcar „şansa” de a fi mântuiţi; nu toţi au credinţa (2 Tes. 3:2) –

toate acestea ar fi trebuit să aibă loc dacă ispăşirea a fost generală.

3. Dreptatea. Prin jertfa lui Cristos, dreptatea lui Dumnezeu a fost satisfăcută,

pedeapsa înlăturată, datoria achitată. El a primit plata pentru păcatele aleşilor din mâna lui

Cristos, aşa că nu le mai impută lor păcatele pentru care a murit (plătit) Cristos. Toţi aceştia

au primit o achitare, o iertare absolută, aşa că sunt scăpaţi de pedeapsa viitoare. Ispăşirea

generală afirmă că Cristos a plătit înaintea lui Dumnezeu datoria pentru păcatele întregii lumi,

dar Dumnezeu va cere cândva plata şi din mâinile oamenilor, prin faptul că îi trimite în iad.

4. Omnipotenţa. Dumnezeu poate să mântuiască şi o face. Mântuirea este şi o

manifestare a puterii lui Dumnezeu (învingerea morţii, a lui Satan). La El este mântuirea, iar

5

El mântuieşte pe cei pe care îşi propune să îi mântuiască. Cei care predică ispăşirea generală,

predică de multe ori un Dumnezeu care nu poate să mântuiască, a cărui succes sau eşec în

planul de mântuire depinde de om.

În al doilea rând, Scriptura afirmă că scopul sau intenţia lui Dumnezeu în trimiterea

Fiului ca jertfă pentru păcat şi intenţia Fiului când S-a oferit pe Sine ca substitut a fost să

mântuiască oameni, nu doar să le ofere posibilitatea de a fi mântuiţi („El va mântui pe

poporul Lui din păcatele Sale”. „Oile Mele vor asculta glasul Meu.”). Scopurile Sale se

împlinesc întotdeauna şi planurile Sale nu eşuează. Dumnezeu nu lasă o acţiune neterminată.

5. Unitatea scopului lui Dumnezeu. Toate lucrările lui Dumnezeu arată o armonie

perfectă. Legământul harului Îl arată pe Tatăl, care a ales un număr de oameni pe care i-a dat

lui Cristos. Cristos a murit pentru toţi aceştia („Voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd

nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-L înviez în ziua de apoi” – Ioan 6:39), obţinându-le o

iertare deplină, o răscumpărare veşnică, o mântuire perfectă. Lucrarea Duhului este aceea de

aplicare a efectelor jertfei lui Cristos în vieţile tuturor aleşilor (prin naşterea din nou, pocăinţă,

credinţă, perseverenţa spre sfinţenie). Există o armonie şi unitate perfectă în planul de

mântuire şi în execuţia lui. Cristos nu a murit pentru mai mulţi decât au fost aleşi pentru

mântuire, Duhul nu aplică efectele mântuirii decât asupra acelora pentru care a murit Cristos.

Numărul celor aleşi de Tatăl = numărul celor pentru care a murit

Cristos = numărul celor pe care Duhul îi naşte din nou = numărul

celor care vor ajunge în rai

Ispăşirea generală face ca jertfa lui Cristos să depăşească limitele planului Tatălui şi

ale lucrării Duhului de aplicare a mântuirii, distruge armonia planului de mântuire şi a

unităţii dintre Tatăl şi Fiul. Ispăşirea generală afirmă că Cristos a murit pentru toţi oamenii,

Tatăl îi atrage pe toţi cei aud Evanghelia, iar Duhul îi naşte din nou doar pe cei ce cred.

2. Efectele obiective ale jertfei (expierea, propiţierea, reconcilierea) sunt realizate.

Despre ele se vorbeşte la timpul trecut, ca fiind deja împlinite. Cristos nu a oferit posibilitatea

ridicării păcatului, El l-a ridicat; nu a oferit posibilitatea unei substituiri, El a substituit

păcătoşii; nu a oferit posibilitatea unei iertări, prin moartea Lui, a venit hotărârea de iertare;

nu a oferit posibilitatea unei împăcări, ci a împăcat; nu a oferit posibilitatea mântuirii, El A

MÂNTUIT. Nu există nici un verset în Scriptură care afirmă că Isus, prin moartea Sa, a oferit

oamenilor doar şansa, posibilitatea de a fi mântuiţi.

6

4. Lucrarea de Mare Preot arată caracterul limitat al jertfei. Cristos este Mare Preot.

Lucrarea de preoţie este compusă din 2 părţi, aducerea jertfei şi mijlocirea. Există o legătură

inseparabilă între acestea, fiindcă persoanele pentru care se aduce jertfa sunt şi persoanele

pentru care preotul mijloceşte. Cristos nu mijloceşte decât pentru cei aleşi.

a. Lucrarea de Mare Preot în aducerea jertfei. Jertfa Domnului Isus reprezintă

împlinirea, anti-tipul tuturor jertfelor din VT. Nu mai este nevoie de o altă jertfă de sânge.

Aceste jertfe erau aduse pentru poporul Israel, pentru poporul ales. Nici una din aceste jertfe

nu a fost adusă pentru toţi oamenii fără excepţie. Dacă se analizează jertfele cu caracter

general, vedem că sunt limitate. Iată un exemplu: Marele preot aducea jertfa de ispăşire pentru

păcatele poporului Israel. Nu exista jertfă înaintea lui Iehova pentru păcatele egiptenilor,

babilonienilor, sau dacilor.

Dacă Cristos ar fi murit pentru toţi oamenii fără excepţie, atunci El nu ar mai fi

reprezentat împlinirea jertfelor vechi testamentare sau acestea l-ar fi reprezentat în mod greşit.

Cristos a fost jertfa de ispăşire pentru poporul Său: „El va mântui pe poporul Lui de păcatele

Sale”. „Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele.”

b. Lucrarea de Mare Preot în mijlocire. Preoţia levitică arăta nevoia de intermediar între

oameni şi Dumnezeu; preotul era cel care stătea între Dumnezeu şi oameni şi pleda pentru

aceştia, pentru obţinerea iertării, favorului, binecuvântării, etc. Marele preot nu mijlocea

pentru toate popoarele, ci doar pentru poporul Israel. Doar poporul ales avea reprezentant

înaintea lui Dumnezeu. Mijlocirea lui Cristos este însă limitată la poporul Său: „a purtat

păcatele multora şi s-a rugat pentru cei vinovaţi” (Isaia 53:12) „Nu mă rog pentru lume, ci

pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi” (Ioan 17:9). Cristos s-a rugat

pentru Petru în ora încercării sale. „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul.

Dar Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta, şi după ce te vei întoarce la

Dumnezeu – căci mijlocirea Mea este întotdeauna eficientă, şi tu sigur te vei întoarce – să

întăreşti pe fraţii tăi” (Luca 22:31-32). S-a rugat Cristos pentru Iuda? Dacă s-ar fi jertfit

pentru el, atunci ar fi trebuit să se roage şi pentru Iuda. Iuda, Iuda, Satana a cerut să te cearnă.

Dar Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta. Şi pentru tine, Esau, şi pentru

tine Ramses, şi pentru voi toţi care sunteţi în iad. M-am rugat pentru voi, am încercat să vă

păzesc! Oh, aşa ceva e de neconceput! Ce spune Domnul despre Iuda? „Eu am păzit pe aceia

pe care Mi i-ai dat, şi nici unul din ei n-a pierit, în afară de fiul pierzării, ca să se

împlinească Scriptura” (Ioan 17:12). Cristos se roagă numai pentru ai Săi, pentru că a depus

jertfa pentru ei, jertfă care a fost acceptată de Tatăl.

7

5. Termenii Scripturii dovedesc ispăşirea particulară. Versetele care vorbesc despre

ispăşirea lui Cristos şi efectele ei pot fi clasificate după cum urmează:

a. versete care folosesc termeni restrictivi, care indică un număr limitat. Cristos a murit:

1. pentru Mulţi: „a purtat păcatele multora” (Isaia 53:12). „Fiul Omului a venit... să-Şi

dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20:28)

2. pentru Poporul Său: „a fost lovit de moarte pentru păcatele poporului Meu” (Isa.

53:8) „Binecuvântat fie Dumnezeul lui Israel pentru că l-a cercetat şi l-a răscumpărat pe

poporul Său” (Luc. 1:68)

3. pentru oile Sale „Păstorul cel bun Îşi dă viaţa pentru oi”. „Eu Îmi dau viaţa pentru

oile Mele” (Ioan 10:11, 15). Necredincioşilor le spune: „Dar voi nu credeţi, pentru că, după

cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele” (vs. 26).

4. pentru prietenii Săi: „Nu este mai mare dragoste decât să Îşi dea cineva viaţa pentru

prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu” (Ioan 15:13-14)

5. pentru Aleşi: „L-a dat pentru noi toţi... Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui

Dumnezeu?” (Rom. 8:32-33).

6. pentru cei pentru care şi mijloceşte: „De aceea şi poate să mântuiască în chip

desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururi ca să

mijlocească pentru ei” (Evrei 7:25)

7. pentru Adunarea Sa: „Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu Însuşi sângele

Său” (Fapte 20:28)

c. Versete care folosesc termeni generali (lume, toţi – „Fiindcă atât de mult a iubit

Dumnezeu lumea”, „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, şi nu numai pentru ale

noastre, ci pentru ale întregii lumi”, Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi” 1

Ioan 2:2; 1 Tim. 2:4). Acestor versete li se dă o interpretate absolută de cei care predică

ispăşirea generală.

Atunci când le studiem, trebuie să înţelegem următoarele lucruri: 1. Ele nu contrazic

versetele care restricţionează ispăşirea la un anumit număr. 2. Trebuie să existe o armonie

între aceste categorii de versete; 3. Trebuie să fie interpretate conform contextului; 4. Trebuie

luat în considerare înţelesul pe care cuvintele generale (toţi, lume) îl aveau.

Cuvântul „toţi”, când Scriptura îl aplică la oameni în general, are 2 sensuri, unul absolut,

care include pe fiecare om (toţi fără excepţie) şi unul relativ, limitat la o mulţime variată de

oameni (toţi fără deosebire). Exemple ale utilizării cuvântului „toţi”:

8

a. toţi în sensul absolut („Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei ce

au păcătuit având lege, vor fi judecaţi după lege” – Rom. 2:12);

b. toţi în sens relativ – tot felul de oameni („Tot ţinutul iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului

au început să iasă la el; şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan”

Marcu 1:5; „Învăţătorule, Cel ce era cu tine dincolo de Iordan, iată că botează şi toţi

oamenii se duc la El” – Ioan 3:26)

Vom lua două pasaje, să vedem care este înţelesul cuvântului „toţi” când se referă la

răscumpărarea lui Cristos. Primul pasaj este Romani 8:28-39. Pasajul are multe de spus

despre ispăşire. După lanţul de aur din vs. 29-30, Pavel întreabă: „Ce vom spune în faţa

acestor lucruri, când ne dăm seama că am fost cunoscuţi personal de Dumnezeu, şi

predestinaţi să Îi fim fii?” Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?

Dumnezeu este de partea noastră! A cui? Cine sunt aceşti noi, din pasaj? Se referă aici la toţi

oamenii? Este Dumnezeu de partea ateilor? Este Dumnezeu de partea idolatrilor?

Trebuie neapărat să aflăm cine sunt aceşti noi, căci în vs. 32, Pavel spune: „El, care n-a

cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi...”. Dumnezeu este de partea tuturor

celor pentru care a murit Cristos. Dumnezeu nu stă împotriva nici unui om pentru care a murit

Cristos, căci jertfa a stins mânia şi a împlinit cerinţele dreptăţii. Mai mult, fiindcă l-a dat pe

Cristos pentru ei, le va da, împreună cu Cristos toate lucrurile. Tot ce ţine de mântuire. El le

dă tuturor acestor oameni Evanghelia şi Duhul Său.

Dacă Cristos a murit pentru toţi oamenii fără excepţie, atunci Dumnezeu este de partea

tuturor acestor oameni, şi le dă tuturor „toate lucrurile”. Este aceasta adevărat? Le-a dat „toate

lucrurile” lui Cain, lui Esau, lui Faraon, lui Burebista şi amerindienilor ce au trăit înainte de

Columb? Să luăm un singur exemplu: Evanghelia. Aceasta este parte esenţială a „tuturor

lucrurilor”. Este mijlocul hotărât de Dumnezeu pentru mântuirea păcătoşilor. Fără auzirea

Evangheliei nu poate exista mântuire. Lumina conştiinţei nu este mântuitoare. Cine a păcătuit

fără lege va fi condamnat fără lege, pe baza călcării legilor morale pe care conştiinţa sa le-a

recunoscut. Nu este suficient ca omul să fie religios, sau să se închine unui Dumnezeu. Nu

există sub cer decât un nume prin care trebuie să fim mântuiţi, iar acela nu este Vişnu, nu este

Buddha, nu este Allah, este Isus Cristos!

Dar ajung toţi oamenii în contact cu Evanghelia? Nu (oricât de mult ne-am strădui să o

proclamăm), Evanghelia nu ajunge nici astăzi la toţi oamenii de pe pământ. Cu atât mai puţin

a ajuns Evanghelia la toţi oamenii din trecut. Milioane de oameni au trăit şi au murit în

Americi, în Asia şi Australia înainte ca europenii să exploreze aceste teritorii şi să trimită

misionari în ele. Toţi aceşti oameni nu au avut „şansa” de le fi fost prezentat Cristos, pentru a

9

se putea decide dacă vor crede în El sau nu! Aceasta este o realitate pe care nimeni nu o poate

contesta. Şi atunci, cu ce l-a ajutat pe Burebista că a murit Cristos pentru el, dacă el nu a auzit

despre această jertfă, pentru a putea crede în ea?

Deja este clar că pasajul acesta nu învaţă că Cristos a murit pentru toţi oamenii fără

excepţie. Atunci cine sunt aceştia „toţi” pentru care a murit Cristos, cărora Dumnezeu le dă

toate lucrurile? Versetul 33 ne spune: „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui

Dumnezeu?” Aleşii. Despre ei este vorba. Dumnezeu îi consideră drepţi, continuă versetul. Pe

cine? Pe toţi aceia pentru care a murit Cristos.

Cine îi va osândi? Care judecător îi va condamna? Cristos va judeca lumea. Tatăl I-a dat

toată judecata. Îi va condamna El? Nu! Cristos a murit! Singurul care putea să îi condamne a

ales să moară şi să plătească datoria lor, pentru ca ei să nu fie condamnaţi, ci eliberaţi! Cristos

a murit! Dar El a înviat, ca dovadă a faptului că Dumnezeu a acceptat jertfa Sa. El stă la

dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi! Pentru cine? Pentru noi, pentru toţi cei pentru

care a murit! Se roagă Cristos înaintea Tatălui pentru toţi oamenii fără excepţie? NU, El a

spus: nu mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care mi i-ai dat din lume! Cristos mijloceşte

pentru toţi aceia pentru care a murit! El a murit pentru aleşii Săi, a înviat pentru ei şi

mijloceşte pentru ei!

Versetul 35: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos? Pe care noi? Pe cine

iubeşte Cristos cu o iubire specială? Pe cine îi cunoaşte pe nume? Pe toţi oamenii fără

excepţie, spun unii. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, adică pe toţi oamenii!

Haideţi să vedem dacă este aşa. „Sunt bine încredinţat că nici iadul nu îl poate despărţi pe

Esau de dragostea lui Dumnezeu pentru el, că Esau este mai mult decât biruitor prin Acela

care l-a iubit!” Oh, aceasta este o minciună! Dar dacă Dumnezeu îi iubeşte la fel pe toţi

oamenii fără excepţie şi L-a dat pe Fiul Său pentru toţi, atunci trebuie să-l fi iubit pe Esau la

fel de mult ca pe Iacov, pe Iuda la fel de mult ca pe Petru.

Pasajul acesta ne învaţă că Dumnezeu este de partea tuturor celor pentru care a murit

Cristos. Dumnezeu le-a dat, împreună cu Cristos, toate lucrurile. Eu au fost consideraţi drepţi

de Dumnezeu. Cristos mijloceşte pentru ei, nimic nu îi poate despărţi de dragostea Lui, ei

fiind mai mult decât biruitori în El! Aceştia nu sunt toţi oamenii fără excepţie, ci toţi oamenii

care au fost daţi de Tatăl Fiului, aleşii Săi, fraţii Săi!

Al doilea exemplu despre folosirea cuvântului „toţi” în legătură cu răscumpărarea: 1

Timotei 2:6 „care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi”. Este cuvântul

„toţi” utilizat în sensul general sau relativ? Şi-a dat Cristos viaţa ca răscumpărare pentru toţi

10

oamenii fără excepţie sau pentru toţi, fără deosebire de naţionalitate, sex, clasă socială,

educaţie, etc.? De observat:

1. Acest cuvânt apare de mai multe ori în context (vs. 1, 2, 4). În versetele 1 şi 2, „toţi” pentru

care trebuie ca creştinii să se roage, să mijlocească, este relativ. Nu putem să ne rugăm pentru

toţi fără excepţie, ci pentru toţi fără deosebire, pentru oameni simpli şi pentru cei puşi în

poziţii de conducere, mici şi mari.

2. Această mijlocire este bine primită, fiindcă Dumnezeu vrea să mântuiască (şi o face!) tot

felul de oameni (vs. 4). Dumnezeu nu are doar dorinţa de a mântui pe oameni, ci o voinţă

activă, care nu poate fi frustrată de nimeni. El face totul după „sfatul voii Sale” (Ef. 1:11). El

spune: „Hotărârile Mele vor rămâne în picioare, şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia

Mea.” (Isaia 46:10).

3. Dacă mijlocirea noastră este pentru pace şi bunăstare, mijlocirea lui Cristos este pentru

mântuirea oamenilor (vs. 5) (nu a tuturor, căci El nu mijloceşte pentru toţi, ci doar pentru ai

Săi – Ioan 17:9). Mijlocirea pentru „oameni” din versetul 5 este legată de răscumpărarea prin

jertfă din versetul 6, acestea fiind cele 2 părţi ale lucrării preoţeşti a Domnului. El şi-a dat

viaţa ca răscumpărare (antilutron) pentru oameni, pentru toţi pentru care şi mijloceşte.

Armonizând acest pasaj cu altele, pentru a avea o privire mai generală, observăm că Cristos

nu mijloceşte pentru toţi fără excepţie (Ioan 17:9), şi că nu a răscumpărat pe toţi fără

excepţie, ci pe mulţi (Mat. 20:28), fără deosebire (Apoc. 5:9). Prin urmare, înţelesul

cuvântului „toţi” în 1 Tim. 2:6 este acela de „toţi fără deosebire” sau „tot felul de oameni”.

Un alt cuvânt general aplicat răscumpărării este „lume” (kosmos). „El este jertfa de ispăşire

pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (1 Ioan

2:2) Cei care cred într-o ispăşire generală ne spun că acest cuvânt înseamnă toţi oamenii care

au trăit, trăiesc sau vor trăi vreodată. Dacă luăm o concordanţă şi verificăm cuvântul „lume”,

vom vedea că acesta are cel puţin 7 sensuri diferite în Noul Testament:

i. întregul univers: „Dumnezeu, care a făcut lumea, şi tot ce este în ea” – Fapte 17:24

ii. pământul: „Cât sunt în lume, sunt lumina Lumii” – Ioan 9:5

a. bunurile, posesiunile pământului: „ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă

şi-ar pierde sufletul” – Mat. 16:26;

iii. sistemul sau ordinea lumii: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii

acesteia va fi aruncat afară.” Ioan 12:31

iv. toţi oamenii: „orice gură să fie astupată şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui

Dumnezeu” – Rom. 3:19;

11

v. omenirea cu excepţia credincioşilor: „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât

înaintea voastră” Ioan 15:18

vi. Neamurile în contrast cu evreii (nu fiecare persoană dintre Neamuri, ci în general, persoane

din orice naţiune): „dacă alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o

bogăţie pentru neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor?” Rom. 11:12

vii. doar credincioşii (iudei şi neamuri): „Pâinea lui Dumnezeu se coboară din cer şi dă lumii

viaţa” – Ioan 6:33. 51; „noi, apostolii, ... am ajuns o privelişte pentru lume şi îngeri şi

oameni” (1 Cor. 4:9)

viii. există pasaje în care cuvântul „lume” nu este absolut nici chiar când sensul la care se referă

este unul general (ex: Luca 2:1. „În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să

se înscrie toată lumea” nu îi include pe toţi oamenii de atunci, ci doar pe cei din Imperiul

Roman; Ioan 8:26, „Ceea ce am auzit de la El [de la Tatăl], aceea spun lumii” se referă

doar la oamenii care au auzit cuvintele lui Isus; Ioan 12:19, „Fariseii au zis: ‚Vedeţi că nu

câştigaţi nimic; iată că lumea se duce după El”, se rezumă doar la cei care Îl urmau; Fapte

11:28 se referă la lumea cunoscută, în special Imperiul Roman; la fel şi Fapte 17:6; 19:27;

Rom. 1:8; 10:18)

Să vedem care este înţelesul cuvântului „lume” în cel mai celebru verset folosit pentru

ispăşirea generală. Ioan 3:16: Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe

singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.

În acest verset, „lumea” poate să însemne fie toţi oamenii (întreaga omenire), fie doar cei ce

cred, fie Neamurile (în general). Analizând versetul, vedem că:

a. Dumnezeu a iubit (agapao) lumea. Iubirea lui a fost cauza trimiterii Fiului. Scriptura

afirmă că Dumnezeu nu iubeşte pe fiecare persoană din lume cu iubirea agape (Rom. 9:13;

Evr. 12:6-8). El este bun şi îndelung răbdător cu toate creaturile Lui, dar sunt oameni pe care

Dumnezeu îi urăşte, pentru că le urăşte păcatele.

b. Apoi, Fiul a fost dat ca jertfă, nu oferit (oferta poate fi acceptată sau respinsă). Dumnezeu

dă, împreună cu Fiul, toate lucrurile necesare mântuirii (Rom. 8:32) – chiar şi credinţa (Ef.

2:8). Fiul a fost dat să înlăture păcatul, datoria celor pentru care a murit (Evr. 9:26) şi să le

asigure viaţa veşnică (Ioan 10:10, 11, 28).

c. Din context, reiese că „lumea” iubită de Dumnezeu Tatăl este „lumea” pentru care Fiul a

fost dat ca jertfă, este „lumea” pe care El nu o judecă, ci o mântuieşte, este „lumea” care

crede, care nu va pieri şi care are viaţa veşnică.

12

d. Din aceste motive, nu înţelegem „lumea” ca „toată umanitatea”. Rămân 2 sensuri

posibile, lumea ca toţi aleşii (iudei + neamuri) sau neamurile (aleşii dintre neamuri) spre

deosebire de evrei.

e. Contextul mai larg arată că Domnul vorbea cu Nicodim, unul din reprezentanţii de seamă

ai evreilor (vs. 1), acesta fiind „Învăţătorul” (primul Rabin al) Israelului.

f. Până în vs. 16, Domnul îi descoperise mai multe lucruri pe care Nicodim nu le ştia

(necesitatea naşterii din nou – vs. 3-8; o altfel de Împărăţie decât cea pe care evreii o aşteptau

– vs. 3, 5; Dumnezeirea lui Isus – vs. 10-13; moartea Sa – vs. 14).

g. Până la vs. 14, Domnul deja afirmase că nu naţionalitatea (apartenenţa la poporul Israel)

era criteriul acceptării în Împărăţia lui Mesia. Isus îi spune lui Nicodim că nu toţi evreii vor

face parte din Împărăţia lui Mesia, ci doar cei născuţi din nou. În vs. 15, Isus deschide

graniţele Împărăţiei pentru „oricine crede în El”, chiar şi pentru ne-evrei.

h. Evreii îi priveau cu dispreţ pe cei dintre Neamuri. În scrierile rabinice, Neamurile sunt

deseori numite „lume”, acesta fiind un termen înjositor, un termen care denota inferioritate.

Evreii Îl aşteptau pe Mesia ca un Împărat care îi va elibera, va zdrobi naţiunile (lumea),

pedepsindu-i pentru fărădelegile lor. Isus deja demolase o parte din aceste concepţii ale lui

Nicodim, dar ceea ce era cu adevărat şocant pentru el, abia acum avea să urmeze.

i. în versetele 16, 17 şi 18, El afirmă nu doar că Mesia mântuieşte pe oricine, evreu sau ne-

evreu care crede în El, ci că Dumnezeu iubeşte Neamurile (vs. 16), iar Mesia nu a venit pentru

a le judeca, ba din contră, pentru a le salva (vs. 17); şi mai mult, că cel care nu crede în El, în

Isus Mesia, evreu sau ne-evreu, este deja condamnat (vs. 18)

j. Aşadar, din studiul versetului, al contextului şi al unor afirmaţii clare care tratează

subiectul în cauză, înţelesul versetului este următorul: Dumnezeu a iubit Neamurile (aleşii

dintre Neamuri; nu doar pe evrei), dând pe Fiul Său ca jertfă şi pentru ele (1 Ioan 2:2), pentru

ca oricine (evreu sau ne-evreu) care crede, să aibă viaţa veşnică, să fie salvat şi să scape de la

pieire.

8. Concluzie: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi-a dat viaţa ca jertfă, înaintea lui

Dumnezeu, pentru toţi aceia şi numai pentru aceia pe care Tatăl i-a iubit, i-a ales pentru

mântuire şi i-a dat Lui în legământ. Jertfa lui Cristos a fost perfectă şi a asigurat mântuirea

reală a poporului Său. Înaintea lui Dumnezeu, Cristos a realizat expierea, răscumpărarea,

13

propiţierea şi împăcarea dreptăţii divine pentru toţi cei pentru care El a murit. De asemenea,

moartea Sa a garantat prezenţa şi lucrarea Duhului în viaţa lor, Acesta fiind garanţia că nu vor

pieri, ci vor ajunge să trăiască veşnic pe noul pământ în prezenţa lui Isus.

14