ioan slavici model idilic central european

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Ion Slavici model idilic central european

ARGUMENT

Suntem consecvenţi ideii că Ioan Slavici reprezintă imaginea unui scriitor didacticist.

Este deja un stereotip. Dar, spre sfârşitul secolului al XIX – lea, autorul regenerează modelul

idilic în spaţiul românesc, alături de George Coşbuc. Doi scriitori români, ambii de origine

transilvană, au ilustrat-o într-un mod strălucit şi i-au oferit viabilitate, chiar dacă ea trecuse

prin momente de compromitere. Zestrea literară a idilei creată de Slavici n-a contribuit, însă,

la apariţia unor cuvenite clarificări teoretice referitoare la idilă. Graţie cărţii, semnată de

Virgil Nemoianu, “Micro – armonia”, confuziile s-au spulberat. Autorul român a realizat o

documentată şi sintetică incursiune istorică în etapele cele mai semnificative din evoluţia

idilei, detaşându-se de exegeza tradiţională, în mod vizibil, dar preluând, inspirat, tot ceea ce

a reprezentat un pas semnificativ spre noua teorie a modelului idilic şi a idilei sociale.

Opţiunea lui Virgil Nemoianu, pentru încadrarea istorică se bazează pe investigaţii în

literaturile greacă şi latină, dar mai ales în marile literaturi europene: engleză, germană,

franceză. Trimiterile şi referirile cuvenite la literatura română lipsesc cu desăvârşire pentru că

i-ar deranja cronologia. Omisiunea se explică, parţial, şi prin destinaţia lucrării – o teză de

doctorat susţinută în California, cu specialişti cărora le lipseau cunoştinţele de literatură

română.

Lucrarea de faţă este o modestă încercare de reliefare a modelului idilic în opera unui

scriitor român – SLAVICI. Este vorba de modelul idilic central -european din romanul

“Mara”, la anunţarea căruia facem trimitere atât la literatura central –europeană, cât şi la

epoca, stilul Biedermeier. Întrebuinţarea termenului de Biedermeier pentru caracterizarea

tonului şi coloraturii unei epoci (aici! cea a aflării Transilvaniei în Imperiu, sub dualismul

austro – ungar) a fost în măsură opera unor romancieri de factură nostalgic – ironinică. Pe

Slavici îl clasăm, prin aderarea la modelul idilic, în cadrul “acestui curent”(este “curent”,

dacă ne referim la perioada anilor 1815 – 1948 a literaturii germane. Iar Slavici a cunoscut

literatura germană, ba chiar a fost influenţat de ea.).

Pagina 1 din 65


Nu putem spune că modelul idilic în literatura română atinge punctul cel mai înalt o

dată cu Slavici, dar putem confirma că, prin respectivul autor, modelulul idilic cunoaşte o

“explorare” şi o “eploatare” maximă; capătă o conotaţie aparte şi profundă; cunoaşte un alt

aspect şi o altă spaţialitate social – istorică.

Idilistului central -european Slavici (nici nu se discută apartenenţa sa la central –

europenitate) i s-a consacrat puţin spaţiu. Monografia Magdalenei Popescu - “Slavici “ şi

volumul lui Virgil Vintilescu – “Idila slaviciană” – par să fi epuizat subiectul referitor la

universul prozei slaviciene. Articolul lui Cornel Ungureanu, “Cutia Pandorei. Pentru o istorie

alternativă a literaturilor din Europa Centrală”, din primul număr al revistei “A treia Europă”,

este doar o iniţiere în discuţie.

Subiectul “Modelul idilic central -european în romanul “Mara”” propune spre

examinare aspecte cu sens interogativ:

care sunt cauzele optării autorului Ioan Slavici pentru idilă?

ce oferă idila ca model?

care sunt aspectele social – istorice ale modelului?

prin ce este central -european acest model?

care este specificul modelului societal – idilic, central - european – din romanul

“Mara”?

cum se manifestă “identitatea individuală” şi “cea de grup” în cadrul idilic?

care sunt topoii ce surprind cadrul idilic al identităţilor individuale şi colective? etc.

Descrierea universului idilic central -european şi a experienţei biografice a autorului

sunt o intenţie nu atât de a răspunde acestor întrebări, cât de-a le propune discuţiei şi

meditaţiei.

Departe de a fi epuizat, credem că subiectul îşi păstrează intactă actualitatea, din

moment ce propune o temă de reflecţie şi dezbatere pentru intelectualul român. Mai ales

pentru cei cointeresaţi de problema Europei Centrale. Dar şi pentru faptul că participă şi

contribuie substanţial la definirea geografiei literare a Europei Centrale.

CAPITOLUL I

1.1.Experienţa biografică a autorului şi opţiunea pentru modelul idilic

Pagina 2 din 65


Slavici e pentru mulţi un scriitor transparent şi clar. Trădându-şi uneori în chip atât de

inabil intenţiile şi scopurile, unora li se pare simplist, adept al unei arte rudimentare şi

vetuste. Aserţiunile sale despre condiţia sine qua non a eticului şi tezismul pedagogic a

literaturii fac o rea impresie într-o epocă în care, după aprige dispute a fost acceptat ca o

esenţialitate a specificităţii de domeniu. Prin intenţia propusă a încercat să satisfacă funcţia

instructiv-educativă a literaturii. Dar Slavici nu rămâne doar un didact în ce scrie. Reuşeşte să

combine didacticismul său cu dramaticul şi obsesia, cu plăcuta reverie şi idilismul, graţie

formării sale în spaţiul imperial. Influenţat de literatura germană şi maghiară, prin acestea de

şcolile rusă şi scandinavă, cunoscând literatura franceză, Slavici se încadrează fără efort

epocii lui la nivel european. În acest sens, Magdalena Popescu afirmă că: “La Slavici întâlnim

comandamentul general : cunoaşterea cât mai exactă, sistematizată quasi-didactic, a unei

realităţi ignorante sau rău reflectate, printr-o literatură transparentă, perfect lizibilă, care să nu

uzeze de tehnici şi montaje ale cuvântului decât în direcţia sporirii clarităţii. Procedeele lui

vor întruni: democratizarea şi socializarea unor teme şi eroi care nu avuseseră parte de o

tratare în registrul “seriosului”, de unde insistenţa gravă pe mediu, banal, comun, obscur ;

sistematizarea realului în literatură potrivit unor mari legi, care par a aparţine realităţii, dar

sunt, de fapt, introduse în ficţiune de autoritatea scriitoricească; motivarea psihologică a

personajelor care să justifice trauma funcţională; motivarea sistematică a numelor proprii,

proiectelor, toponimelor; referinţa la istoria mare, paralelă, în care discursul fictiv se

ambreiază ca parte integrantă, devenind un mozaic de discursuri specializate asupra

diferitelor aspecte ale realului; prezentarea ficţiunii în punctele ei de deschidere şi închidere,

ca o contiguitate la real.” 1 Poate e prea dur momentul analitic, oricum, însă, Slavici îşi

crează MAREA OPERĂ reuşit, cel puţin pentru timpul său.

Slavici a debutat ca dramaturg, dar s-a realizat ca nuvelist şi romancer. Ca nuvelist s-a

afirmat prin nuvele idilice pe care nu le-a abandonat nici după ce nuvela tragică a început să

devină preponderentă. Idilismul, după cum se va vedea, s-a constituit ca model al operei sale,

ca un complex al idilei care străbate romanul, nuvela chiar şi teatrul.Ca scriitor moralist,

didacticist a fost permanent preocupat de oferirea unui model, a ceva ce poate să contracareze

efectele dezastruoase ale dezvoltării capitaliste şi domeniul eticului. A găsit modelul idilic

care, atunci când a început să se destrame, nu putea să-i scape neobservat unui scriitor realist.

Orientarea spre idilă nu e însă o problemă numai de principiu. Ea implică o anumită viziune

asupra vieţii în legătură cu care are un cuvânt de spus şi propria experienţă de viaţă.

Pagina 3 din 65


Implicarea biografiei autorului în operă este un fapt recunoscut de mult timp de către

istoricii literaturii. In special, se evidenţiază rolul biografiei în apariţia unor idei ce contribuie

la elucidarea anumitor întrebări şi răspunsuri legate de geneza operei.

Referitor la nuvelele idilice ale lui Ioan Slavici, încă din anul 1958, Ion Breazu a

explicat orientarea prozatorului spre această “specie” şi datorită faptului că a avut parte de o

copilărie fericită petrecută la ţară, care şi-a pus amprenta pentru totdeauna asupra structurii

sale sufleteşti. (Pentru a ne da seama de geneza şi caracterul lor optimist, trebuie să ţinem

seama de copilăria şi tinereţea autorului petrecute în sânul unor pături sociale care se ridică

sau, cum spune el, printre oameni stăpâniţi de gândul că e bine să fii om în lumea lui

Dumnezeu.)2 Aproape toate ar putea purta drept motto fraza cu care se încheie “Budulea

Taichii” : “Tu Doamne, cu nemărginită înţelepciune ai întocmit lumea şi frumoasă ne-ai

lăsat-o nouă lăcaş de vieţuire.” Scriitorul îşi aduce cu drag aminte de această lume a copilăriei

şi tinereţii; o zugrăveşte cu evidentă simpatie, chiar dacă strecoară ici-colo, un strop de critică

în prezentarea ei.

Opinia lui Ion Breazu avea în vedere doar nuvelele de început, dar ea îşi păstrează

valabilitatea şi în cazul structurilor idilice, care se întind pe tot cuprinsul operei literare- de la

“Scormon” şi “Gura satului” la “Spiru Călin”(1908) şi “Zile de primăvară”(1924).

În eseul “Fapta omenească”, operă cu numeroase pasaje auto biografice cu care-şi

ilustrează anumite idei, cititorul află din abundeţă informaţii cu privire la definirea

configuraţiei morale şi sufleteşti a lui Ioan Slavici.

Datele referitoare la copilărie şi tinereţe se vor evidenţia din ce în ce mai accentuat,

recunoscând că rolul celor din jur este determinant. Ideea e cuprinsă chiar în titlul uneia

dintre scrierile sale memoralistice de largă respiraţie, “LUMEA PRIN CARE AM TRECUT”,

din care reproducem pasajul de mai jos: “Având să descriu lumea prin care am trecut, nu pot

să-ncep decât de aici, unde m-am născut, unde mi-am petrecut copilăria şi cea mai frumoasă

parte a tinereţelor, unde au fost aşezate temeliile vieţii mele sufleteşti.”3

De la informaţiile despre copilăria sa ajunge la cele referitoare la lumea în care a trăit,

cu insistenţă specială asupra celei din podgoria Aradului. Recunoaştem aici particularităţi ale

multora dintre personajele din nuvelele idilice. Aceleaşi elemente “idilice” le-a întâlnit şi în

zonele învecinate , pe valea Mureşului, spre munţii Zarandului, ca şi în marea câmpie a

Aradului. Consideraţiile despre “firea” lor se asociază cu date despre modul de a-şi petrece

viaţa şi cu descrierea relaţiilor sociale în cadrul cărora adesea avea un cuvânt greu de spus:

diferenţierea indivizilor pe bază de avere, la a cărei origine nu stătea întotdeauna munca, ci şi

hazardul sau înşelăciunea. O relatare sintetică întâlnim tot în “Lumea prin care am trecut” .

Pagina 4 din 65


“Atât pe podgorenii noştri, cât şi pe cei mai apropiaţi dintre vecinii lor, pe mureşeni, pe

câmpieni şi pe luncan, nu pot să mi-i aduc aminte decât ca oameni cu inima deschisă,

totdeauna voioşi şi doritori de mese-ncărcate.Trăiţi sute de ani de-a rândul sub asupriri şi

despuiaţi în fel şi fel de chipuri, ei se simţeau precum se vede în marea lărgime după ce au

ajuns să fie socotiţi deopotrivă cu foştii lor asupritori. O fi fost aşa, o fi fost altfel, eu ştiu că

m-am pomenit umblând printre picioarele unor oameni stăpâniţi de gândul că e bine să fii om

în lumea lui Dumnezeu, care ştiau să se bucure de de viaţă, încât mulţi îi socoteau chiar

uşuratici (…); în lumea copilăriei mele oamenii nici în zilele grele nu-şi pierdeau voia bună şi

gândindu-mă la cele de atunci, eu mă văd mereu la fel de fel de praznice, la nunţi, care ţin

câte o săptămână, la cumetrii şi fel de fel de alte sărbători. Nici secerişul grânelor, nici

culesul ori sfărmatul porumbului, fără cimpoieş şi fără de masă întinsă nu se puteaface; atât

dealul sădit cu vii, cât şi câmpul plin cu lanuri răsuna mereu de cântecele muncitorilor

harnici, iar în timpul culesului viilor cântecele şi chiotele se înteţeau însoţite de lăutari şi de

focuri descărcate”.4

Tradiţiile şi obiceiurile legate de sărbători ca şi de diferite evenimente din viaţa

individului, de anumite momente ale procesului muncii – toate acestea sunt elemente ce

definesc şi colorează cadrul idilic ale multora dintre prozele lui Slavici, dar mai ales al

nuvelei “Pădureanca” şi al romanului “Mara”.

În contextul fragmentului se înscrie şi consideraţiile despre diferenţierea oamenilor în

săraci şi bogaţi, cu elogierea muncii care poate hotărî locul individului în societate: “Nu pot,

ce-i drept, nici eu să tăgăduiesc că unii dintre cei bogaţi în timpul copilăriei mele au murit

săraci. Mai numeroşi sunt însă cei crescuţi în sărăcie, care din vrednicia lor au ajuns oameni

cu stare, unii chiar bogaţi. Aşa se-nvârteşte roata lumii: coborând pe unii când urcă pe alţii.”5

Pe acest principiu al “roţii norocului” se vor distribui multe dintre rolurile indivizilor,

iar personajele literare ale lui Slavici se vor aşeza sub semnul rolului hotărâtor al întâmplării,

al destinului, precum Ghiţă şi Ana din “Moara cu noroc” sau Iorgovan, Simina, Neacşu şi

Sofran din “Pădurenca”

Viziunea retrospectivă asupra unei lumi structural idilice din părţile Aradului e

prezentă şi în evocări memoralistice târzii de dimensiuni mai mici cum este cea întitulată

“Sărbători fericite”. E un cadru idilic, feeric, prilejuit de călătoria cu sania pe pistă în timpul

sărbătorilor de Crăciun, dar accentul cade pe descrierea obiceiurilor şi a jocurilor specifice

regiunii.

În acelaşi timp, nu putem ignora aspectul istoric al descrierii idilei slaviciene.

Afirmarea lui Ioan Slavici în literatura română ca autor de nivele idilice s-a produs într-o

Pagina 5 din 65


perioadă în care nevoile sociale şi istorice ale românilor transilvăneni făceau opţiunea

pasibilă pentru un model idilic anume, profilat pe ideea de specific naţional. Slavici va ajusta

şi el realităţile propunând nişte modele idilice capabile să satisfacă idealuri economice,

sociale şi spirituale, care să ducă la afirmarea specificului naţional românesc. Modelul idilic,

oferit de literatura secolului al XIX – lea, apărând ca şi o replică la tendinţele de hipertrofiere

morală a individului. Idila oferea imaginea acelui om care rivaliza cu a lui homo economicus,

cu a “raţionalistului citadin sau a tiranului economic”.

Un alt moment ce explică oportunitatea lui Slavici pentru modelul idilic e apartenenţa

sa la o literatură care s-a dezvoltat în contextul unei receptări târzii a unor curente literare

epuizate cu mult timp înainte devspaţiul literaturilor occidentale, aşa cum a fost cazul

clasicismului, în primul rând. Scriitorii români s-au aflat în situaţia dezavantajoasă de a nu fi

trăit direct şi nici simultan atmosfera literară a clasicismului european pe care au reconstituit-

o însă prin lecturile operelor clasice. În schimb au beneficiat de avantajul ce-l oferă detaşarea

în timp, când deja se produsese receptatrea critică, indicându-se limitele şi constrângerile,

eliminându-se elementele desuete. Astfel s-au petrecut lucrurile şi-n cazul idilei. Slavici s-a

aflat în situaţia avantajoasă de a ocoli schematismul idilic, clişeele şi formulele de personaje

neverosimile, căci spre sfârşitul secolului al XIX – lea viziunea critică asupra idilei era

complet statornicită. Argumentul e solidificat prin studiul lui Virgil Nemoianu

“Microarmonia”.

Preponderenţa realismului critic din literatura română, de la sfârşitul secolulului al

XIX-lea şi începulul celui de-al XX-lea, l-a ajutat să depăşească faza simplelor ilustrări ale

modelului social idilic transmis de predecesori şi să purceadă la integrarea modelului general

în contextul social nou al societăţii contemporane.

Slavici a îmbogăţit formele modelului idilic prin extinderea lui şi în alte medii sociale

decât cel rural, la alte tipuri decât cel al ţăranului, realizând un interesant complex al idilei în

care se îmbină original principalele ei forme, dar menţionând în permanenţă idila erotică şi pe

cea familială. De la opţiunea esenţială pentru tipurile de ţărani, mai rar şi de păstori, la

început , el s-a orientat spre figurile de meseriaşi, mici comercianţi, intelectuali şi funcţionari

din mediul transilvan ca şi din cel de peste Carpaţi, cu un interes aparte pentru cel din capitala

României.

Când şi-a scris primele nuvele idilice, s-a aflat în faţa unui mod idilic deja constituit,

pe care l-a modelat după o concepţie proprie de viaţă şi în raport cu experienţa biografică de

care dispunea până la acea dată.

Pagina 6 din 65


1.1 Idilicul ca “document”

Creaţia lui Ioan Slavici ţine în mare parte de memoria sa afectivă. Pentru că, în baza

acesteia, construieşte imaginea Transilvaniei aflate, în timpul vieţii sale “sub ocupaţie”

austro-ungară. Ioan Slavici se leagă prin biografia sa de Imperiul austro-ungar, prin care,

respectiv făcuse parte. Operele sale scrise până la Primul Război Mondial reflectă tabloul

unui spaţiu şi timp idilic. “Românul Slavici ar marca prototipul scriitorilor” marginilor de

Imperiu, cele care definesc o lume veche, un univers arhaic. (…) Reprezintă un ţinut prin ce

are acesta definitoriu. Exponenţii săi sunt oameni ai locului, respirând obiceiuri străvechi.

(…) Oamenii lui Coşbuc, Slavici sau Aron Cotruş aparţin unui Centru al lumii sau dacă nu

sunt în centru, depuntoate eforturile să ajungă acolo.”6 Prin idilele sale, Ioan Slavici

conturează “marginile transilvănene ale Imperiului” iar prin acestea – întreaga spaţialitate

imperială.

“Lumea prin care a trecut” şi pe care a prezentat-o cu lux de amănunte în interiorul

marei idile habsburgice e faţeta “lumii de ieri”.

Nuvela “Popa Tanda” începe “cu o veselă ceremonie în care facem cunoştinţă cu un

erou al lumii de ieri”. Senumeşte dascălul Pintilie, “era dascăl la Butucani, sat bun şi mare, cu

oameni cu stare şi socoteală, pomeni şi ospeţe de om bogat”. In Die Welt bon gestern, Stefan

Zweig scria că moartea insului în “lumea de ieri” nu aducea după sine dispariţia: omul era

înlocuit încet, cu dificultate, trebuia să treacă un timp până cel mort să fie uitat. Oamenii

trăiau absenţa. Indivizii nu erau nivelaţi de uniformele lor, nu erau reduşi la acelaşi numitor

comun de faciesul modelat după imaginea împăratului ci erau esenţial tocmai prin uniforma

lor, care le destina un loc în sistem. Erau, prin asemănare, prin racordarea la mesajul

Centrului, participanţi la înfăptuirea înaltei ordini.”7 Dacă unii scriitori îşi începeau

maturitatea prin căutarea “altui imperiu” Ioan Slavici rămâne fidel Imperiului lumii vechi. El

“nu crede în schimbare, el crede în principiile imuabile. A dărâma Imperiul înseamnă a

dărâma temelia lumii. Fără îndoială că ar fi putut scrie, ca Zveig, despre “vârsta de aur a

statorniciei” : “fiecare ştie ce are de făcut şi cea ce Ioan Slavici se cuvine, ce e permis şi ceea

ce nu. Toate aveau o măsură, o pondere precisă”8

Lumea sa, prezentă în mod paradisiac, raţionalizează, în mare parte, nostalgia mitului

habsburgic. Idilicul este în acest sens, un model de creaţie, este şi un element biografic

extrem de puternic până la urmă. Universul ardelean, căruia îi aparţine pe bună dreptate, era,

indubitabil, idilic într-un sens destul de real. Afectivitatea şi memoria unui spaţiu, ale unei

atmosfere “paradisiace” relevează idilicul. E vorba, de fapt, de o rememorare a unei lumi pe

Pagina 7 din 65


care o cunoscuse în copilărie, iar “transpunerea” ei în literatură cunoscuse mai întâi trecerea

prin filtrul unui temperament vioi, de un optimism incurabil: “Ce lume frumoasă şi bună!

Aici tata, colo mama, mai departe bunicul şi bunica, apoi fratele tău ori sora ta, o rubedenie,

un prieten al casei, iar mai departe o lume plină de lucruri cu totul nouă pentru tine, în fieşte

care zi alta şi iar alta, dar luminată de acelaşi soare nesămuit care acum nu mai răsare pentru

tine, o lume de care nu te mai poţi sătura.”9 Preferinţele sale se orientau spre o lume care să-i

ofere, în primul rând, momente de veselie, de elan, o lume care se va întipări adânc, pentru

totdeauna în memoria lui afectivă. Idilicul e conotat, deci, ca un veritabil document de

afectivitate, unul de o sensibilitate profundă, fiindcă, în fond, actualizează “universul

existenţial de aur”, “timpul paradisiac” tihnit, lipsit de ritmurile lumii şi în senină convieţuire

cu ele. Idilicul ca document afectiv revelează ordinea imperială, armonioasă, înceată şi

plictisitor de corectă.

1.2. Idilicul ca moment al descrierii

Nuvelele sale idilice reactualizează câte puţin sau în mare parte mitul habsburgic, dar

nu pe cel care ne-am obişnuit să-l cunoaştem ca naţiune a marginilor de Imperiu – dionisiac,

tenebros şi crâncen de obositor – ci apolinic, solar, calm şi calculat. În acest “mit”, Ioan

Slavici reuşeşte să îmbine idilismul folcloric cu cel erotic, cu idilismul muncii câmpeneşti şi

cu cel al muncii meşteşugăreşti şi, respectiv cu cel al intelectualului. În plan general,

generalizează imaginea unei idile societale, iar în caz concret, cea a TRANSILVANIEI, A

ARDEALULUI, A MARGINILOR DE IMPERIU, A MICROCENTRULUI.

Un alt argument forte ce conferă idilicului slavician doză de idilic e şi termenul

Biedermeier , care caracterizează opera printr-o serie de trăsături comune şi o apropie de

noţiunea imperială:

-înclinaţia spre moralitate (la Ioan Slavici atestăm înclinaţia spre didacticism,

învăţătură, moralitate, în cele din urmă. Relevante, în acest caz, sunt nuvelele: “Popa Tanda”,

“Budulea Taichii”, “Moara cu noroc”, “Mara” etc );

-amestecul de realism şi idealism (foarte lejer poţi observa şi-n contextul nuvelelor

slaviciene caracterul verosimil al descriilor şi prezentărilor. Afirmaţia e argumentată de

Xenopol, care semnalează valorificarea amănuntului caracterologic ce şi în continuare va

rămâne un procedeu preferat: “Istorioarele sale nu ne înfăţişează o înşirare repede de fapte;

domnia sa nu zugrăveşte nimic în trăsături mari şi în stil curgător; decripţiile sale, ca acele ale

lui Stendhal, sunt alcătuite din nenumărate amănunţimi; nici o icoană nu ni-o înfăţişează

Pagina 8 din 65


deodată înintea ochilor, ci mii de trăsături adeseori de-abia băgate-n seamă o deşteaptă încetul

cu încetul în mintea noastră. De aceea lucrurile istorisite de domnul Ioan Slavici se prezintă

închipuirei noastre c-o tărie neobicinuită şi că d-sa prin puterea realismului de care sunt

însufleţite nuvelele sale reuşeşte să ne mişte, suntem mişcaţi până-n adâncul sufletului.”10

Realismul lui Ioan Slavici e completat de idealismul apolimic imperial prin idealism

înţelegându-se “spaţiul armoniei”, “timpul vârstei de aur”, “ethosul învăţării”, “spiritualitate”,

etc. Prin “idealism” Ioan Slavici ţinteşte spre universalitate. Subiectiv conotând afirmaţia

spunem că lui Ioan Slavici îi reuşeşte melanjul de real şi ideal);

-intimitate şi idilism (idilismul lui Ioan Slavici îşi lărgeşte contururile prin provocarea

intimităţii relaţiilor dintre protagoniştii nuvelelor. Idila erotică e cea care oferă intimităţii sens

general, pe ea se bazează tendinţa spre armonia totală. Intimitatea e valorificată nu doar de

legătura sentimentală izbucnită între bărbat şi femeie, ci şi de spaţiul concret – real al

margilor de imperiu. Mitul habsburgic e reîntregit de micile intimităţi marginale. Acestea, la

rândul lor, sunt multiplicări ale CENTRALITĂŢII stabile şi armonioase);

-lipsa pasiunii (nu putem afirma cu certitudine că idilismul lui Ioan Slavici e lipsit de

pasiune. E adevărat, nu-i vorba de o “vrajă”, de o “beatitudine” eliadescă care transformă

donjuanismul în tristianism; e o pasiune atenuată, dar totuşi existentă. Naţl nu se aruncă “în

pară” pentru Persida, respectiv celelalte iubiri nu se declanşează la nivelul mitului Tristan şi

Isolda, oricum există pasiune chiar dacă e fadă. Pregnant evidentă e pasiunea banului care

trimite la ideea de moralitate);

-tihna (idilicul e cultivat ca model de către Ioan Slavici anume pentru a reactualiza

tihna imperială, liniştea centrului şi a periferiilor, într-un cuvânt Armonia. Creaţiile lui Ioan

Slavici , excepţie făcând “Moara cu noroc”, te invită la o lecturare a calmului, a “liniştei

idilice”. Subiectele în majoritate aproape se menţin pe pilonii tihnei. Cineva poate să

reproşeze prin argumentatrea cu finalurile operelor: “moara cu noroc arde, personajele se

omoară între ele şi se sinucid. Doza de moralitate persistă, iar funcţia didacticistă a literaturii

îşi solidifică importanţa. Tihna, într-o oarecare măsură, e zdruncinată, dar e restabilită, prin

fraze general celebre; iniţiale sau finale: “omul să fie mulţumit cu puţinul pe care îl are…”;

-sentimentul de satisfacţie (Ioan Slavici e nemulţumit doar de încălcarea legii, care

dărâmă temelia lumii vechi, bine orânduite, care distruge pricipiile imperiale imuabile. De

aceea îşi crează asemenea finaluri: pedepseşte răul pentru relevanţa satisfacţiei şi pentru

păstrarea atmosferei idilice. Satisfactia nu e observată doar de partea autorului, ci şi de partea

realitaţii descrise de el. Autorul –narator ne prezintă convivialitatea multinaţională în plină

Pagina 9 din 65


satisfacţie. Apar doar cîteva replici ce provoacă neînţelegeri, certuri, “furtuni” de scurtă

durată, dar finalul întotdeauna se soldifică cu determinativul fericire);

-gluma nevinovată (nuvela idilică “Popa Tanda” valorifică forte reuşit şi-n acelaşi

timp foarte plăcut, frumos şi comic, această trăsătură biedermeieriană. Ethosul învăţăturii e o

stare generală imperială, a timpuliu habsburgic. Gluma e o metodă eficace pentru coabitarea

plurietnică; totodată e o formă de realizare a didacticismului. Aici putem menţiona faptul că

spaţiul central-european, cel care reprezintă imperiul, e îmbibat de didacticism – în fond tot o

tendinţă socială de factură Biedermeier: în acest spaţiu, toată lumea se simţea mereu datoare

să-i înveţe pe ceilalţi, să-i “lumineze”, să-i “trezească”, punîndu-le sub ochi cît mai multe

informaţii.

Gluma, in fond e o punte spre învăţare, deşi nu putem pune semnul egalităţii între

glumăşi comic sau umor. Gluma are totuşi un substrat de ironie, care descoperă, în acest caz,

illettrismul multor transilvăneni, ardeleni şi aspiraţia acestora spre învăţare, cultivare,

iluminare.);

-tradiţionalismul (idila Biedermeier, în primul rînd, e o tradiţie preluată de

posterioritate. În linia acesteia se înscrie şi Ioan Slavici care e cotat, prin claritatea realismului

său, drept scriitor tradiţionalist. Tradiţionalismul său nu se opreşte doar la modestia

perspectivei narative şi la regulile clasice (fără trimiteri la curentul clasicist) ale creaţiei.

Conotăm tradiţionalismul slavician prin fondul expus pentru lectură: societatea

transilvăneană, ardelenească cu tot cu tradiţiile şi activităţile ei. Tradiţionaliusmul se

manifestă prin nostalgia timpului şi a spaţiului central – european; nostalgia timpului

habsburgic. Doar Ioan Slavici nu credea în schimbare, altfel spus rămânea fidel vechiului,

tradiţiei.);

“Tradiţionalismul stilului Biedermeier ar fi o reacţie la urbanizare,la industrializare, la

noile raporturi etice, morale şi economice care urmează exploziei capitaliste de după 1750, la

acea stare de spirit specială pe care o codifică modelul idilic şi o vehiculează prin intermediul

literaturii este, în linii esenţiale, aidoma în Anglia, în Germania. Idilicul e răspunsul ideologic

pe care o parte a sensibilităţii secolului al XVIII-lea, bulversată de coliziunea cu proiectele

radicale de renovare economică, morală şi filosofică a lumii, îl formulează în numele

moderaţiei, temporizării, echilibrului şi bunului simţ”11.

-resemnarea (ne-am obişnuit deja să raportăm caracterizările la experienţa autorului

şi, respectiv, la operă. Creatorul Slavici se resemnează, în primul rând, cu modelul idilic,

care, pentru unii scriitori central – europeni, devine o obişnuinţă şi o metodă preponderentă:

Stefan Zweig, George Coşbuc. Lui Slavici îi convine practicarea idilismului pentru că e un

Pagina 10 din 65


fidel al Imperiului, al Centrului Vestic. În al doilea rând, e vorba de o resemnare la nivelul

relaţiilor interumane. Românii transilvăneni, ardeleni se resemnează cu fenomenul coabitării,

acceptă situaţia doar din considerentul că sunt toleranţi. Cu toate acestea, nu se poate afirma

că personajele lui Slavici nu sunt rebeli. Chiar dacă nu construiesc baricade, nu provoacă

revoluţii, ei se răzvrătesc în interior, exprimându-şi lapidar indignarea şi intoleranţa. În final,

însă, resemnarea cu situaţiile împacă lumea; de aceea, în plan general, resemnarea e o

trăsătură a idilicului.

Modelul idilic ca tradiţie a literaturii Biedermeier e o descriere, o prezentare a

spaţiului central-european, a mitului habsburgic. Ioan Slavici crează idila generală a unui

micro-centru: spaţiul transilvănean ardelenesc – aflat în subordonarea imperiului şi girat din

partea acestuia. Slavici ramâne consecvent ideii şi ordinii Imperiului. Anume această cauză

fac din operele sale nostalgii după imperialitate.

Literatura Biedermeier, respectiv trăsăturile principale ale ei, reflectă o anumită stare

de spirit şi o anume poziţie socială pe care, în schimb, le influenţează şi le determină. Creaţia

lui Ioan Slavici, treptat, e cuprinsă în acest tip de literatură, specifică spaţiului central -

european. Întrebuinţarea termenului de Biedermeier pentru caracterizarea tonului şi

coloraturii unei întregi epoci şi a unui spaţiu a fost în măsură şi opera unor romancieri de

factură nostalgic –ironică (Georg Hermann şi Thomas Mann (“Casa Buddenbrook”)). Slavici

tot poate fi numit “prozator de talie nostalgică”, pentru că armonia şi ordinea i-au fost stările

şi atmosferile din copilărie şi tinereţe; pentru că ţinea foarte mult la asemenea ideal şi de

aceea, probabil, se întoarce, prin idilă, la mitul habsburgic.

1.3 Idila ca model societal

Vorbim cu atâtea argumente despre modelul idilic, dar ce este, în fond, acest model?

În acest sens, Virgil Nemoianu în studiul său, foarte reuşit, de altfel, “Micro-armonia”, oferă

lux de amănunte: “în vreme ce pastorala nu e nimic mai mult decît un gen literar, idila, ca

model societal, obiect teoretic sau topos, este un construct estetic dispus să medieze între

“abstracţiunea” gândirii şi “confuzia” realităţii, între “realitatea socială şi idealul umanist…”,

cât şi între realitatea literară şi cea proiectată filosofic”12.

Modelul idilic codifică spiritul de moderaţie, apetitul pentru confort, preferinţa pentru

valori sigure şi propune un armistiţiu cu natura şi o aproximare lucidă a limitelor umanului.

Modelul idilic impune un univers insular, întors spre sine neconflictual, dar nu mai puţin

concert şi familiar. Idila presupune o pasiune pentru detaliu viu, o poftă de concert care îl

Pagina 11 din 65


îndepărtează pe individ de spectrul alienării şi îl inserează într-un univers familiar ale cărui

ritmuri şi dispuneri în constituie şi îl definesc. Idila societală este un univers compact în mare

parte izolat de lumea din afară. Modelul idilic ca unul societal reprezintă o realitate, un spaţiu

pacificat, compensator şi familiar. “Înainte de a deveni didactic sau politic, definind o epocă

de restauraţie şi reacţiune, înainte de a se topi într-un romantism epuizat care îşi

miniaturizează viziunile colosale de altădată modelul idilic insufleţeşte o literatură

importantă”13.

Similar, însufleţeşte şi opera slaviciană. Prin idilic, Slavici îşi prezintă spaţiul său;

temperat, tolerant şi pacificator. Spaţiul idilic transilvan din partea de sud a provinciei este

colorat prin diverse imagini. Rămâne să le nominalizăm şi să le analizăm pe rând, nu înainte

însă, de a-l conota pe autorul şi Omul Slavici ca fiind central - european. Apartenenţa sa se

motivează prim mai multe momente:

-cel biografic, indubitabil. Acesta include locul de baştină ca teritoriul al

imperialităţii, părinţii şi strămoşii, educaţia, instruirea şi formarea ca personalitate în spaţiile

central europene: la Viena şi Budapesta; în general, lumea prin care a trecut;

-cel creativ, ce se referă: la procesul de scriere în spiritul central –european, la

abordarea subiectelor central –europene; la prezentarea identităţii culturale transilvănene şi a

ethonului transilvan;

-“cel idilic”. Ne permitem să-l plasăm ca moment aparte, fiindcă, prin el, Ioan Slavici

se numără printre clasicii imperiului. Altfel spus, Ioan Slavici aparţine Europei Centrale şi

din punct de vedere naţional şi din punct de vedere politic, şi din punct de vedere cultural. Nu

ne rămâne decât să spunem: “iată fiul Imperiului !”.

Opera sa ficţională şi ne-ficţională reliefează imaginea liniştitoare a central –

europenităţii Ardealului, Banatului: Transilvaniei. “Satele arădene, descrise de el în

“Amintiri” şi mai puţin cele timişene sunt “înfloritoare”, podgoreni cu “inima deschisă”,

mereu veseli şi petrecăreţi, întăresc ideea de toleranţă, despre care s-a spus adesea că e doar

vorbă în vînt, a avut, cel puţin în a doua jumătate a veacului trecut, o certă acoperire în

realitate. “Lumea de atunci” este încă stabilă la 1860, germenii viitoarelor convulsii –aproape

inexistenţi –viaţa oamenilor-curge în virtutea legilor naturale la care întreaga comunitate

aderă potrivit tradiţiei. Pe de altă parte, Viena îşi merită importanţa de centru iradiant al unui

spaţiu lipsit de asperităţi majore”14.

Basmele primei etape dar şi nuvelele şi romanele trebuie legate de scrierea

biedermeier, cea idilică de societatea Micro-Armoniei. Studiul lui Virgil Nemoianu

“Microarmonia” reliefează tendinţa, năzuinţa totului din această lume către un tip de relaţie

Pagina 12 din 65


care să demonstreze că oamenii sunt fericiţi şi ar putea fi fericiţi. Şi ar putea fi fericiţi dacă ar

respecta Legea, Regulile ştiute de când lumea. Cei vechi, cei bătrâni, cei care au experienţă

de viaţă ştiu regulile şi posedă adevărurile adânci ale lumii. Secolul al XIX-lea al Europei

Centrale trăieşte prin Schopenhauer, mai ales, dar şi prin alţii, de exemplu reintroducerea

către originalul oriental. Budha, Confucius lăsau impresia unor reţete de viaţă care să uşureze

drumul către fericire, drum legat de rolul învăţăturii. Slavici crede în învăţătură, dar crede şi

în puterea exemplului. În Europa Centrală întâietatea în societate este câştigată de cei care

învaţă, de cei care se mişcă în zona înaltă a înţelepciunii. De aici îi vine inspiraţia lui Slavici

pentru nuvelele idilice didactiste şi, în general, pentru spiritul instructiv. Dar, “nimic nu e

gratuit, nimic nu e rostit în joacă. Tezismul (o specificitate slaviciană), uneori deranjant, al

nuvelelor derivă din faptul că ele participă la ethosul învăţăturii, una dintre trăsăturile

modelului idilic biedermaerian. Trebuie să fie cărţi de învăţătură.”15 Şi-i reuşeşte s-o facă,

cărţile sale încep şi sfârşesc cu fraze moralizatoare, afirmaţia respectivă a fost deja

menţionată.

Prin tezismul său, Slavici intenţionează să-şi prezinte modelul societal transilvănean.

Ioan Slavici declanşează şi situaţii de înfruntare, nerespectarea tradiţiei, din nou în scopuri

educative, teziste, didacticiste, şi pentru o valorificare mai adâncă a legii divine şi a celei

morale, căci “lumea de atunci”, pe care amintirea o supralicitează în latura sa idilică, de

armonie şi împăcare, e vertebrată de legi morale ferme. “E bine să fii om în lumea lui

Dumnezeu.” Nu în ultimul rând, şi pentru demonstrarea faptului că bogăţia (o situaţie

primordială în jurul căreia se desfăşoară cursul subiectului) în cealaltă Europă Centrală

ilustrează:

-capacitatea de a crea, de a munci;

-un echilibru, o mobilitate armonică, calculată în cursul vieţii. Drept explicaţie la cel

de-al doilea argument e existenţa în textele majore ale lui Slavici a momentului îmbogăţirii.

Apariţia spontană a bogăţiei e un punct de răscruce. De aici demersul echilibrat e distorsionat.

Omul iese din liniştea vieţii sale (găseşte o comoară, o şansă de a câştiga). Banii tulbură buna

desfăşurare a evenimentelor. Ei sunt întotdeauna prea mulţi. Fiind “prea mulţi”, evocă,

provoacă o dereglare adâncă, o imoralitate de esenţă. În “Mara”, “Pădureanca”, “Moara cu

noroc”, “Comoara”, banii alterează dialogul dintre personaje, crează fiinţe tulburi ale

subteranei, fiinţe iraţionale. Operele mari ale lui Ioan Slavici descriu o cădere: Naţl, Trică,

Persida, Ghiţă, Duţu sunt fiinţe care cad, se dereglează. “Mara” se califică, din acest punct de

vedere, drept roman al valorilor coborâtoare. Deci, bogăţia, banii dereglează, fisurează bunul

mers al lucrurilor, ordinea, armonia. Dar toate le include în scopuri narative, vindicative,

Pagina 13 din 65


intenţionând să prezinte prin distorsiuni şi corectări societatea în care legea e lege şi obligaţia

e obligaţie.

Vulnerabilitatea ne face să observăm că orişice moment declanşat trimite la central –

europenitate, chiar şi cele care ţin de specificul naţional. Preocuparea pentru un model social

cu caracter idilic era la Slavici în concordanţă cu interesul general al scriitorului pentru

studiul social. Într-o scrisoare către Iacob Negruzzi privitoare la “studiul asupra maghiarilor”

si-a justificat astfel primele sale incursiuni în acel domeniu: “studiul social e elementul meu,

aş putea zice atmosfera mea spirituală”.

Modelul social plăsmuit de Ioan Slavici s-a situat într-un anumit raport cu realitatea

românească, iar orientarea sa spre modelul social idilic a fost determinată de oportunitatea

acestuia în contextul evoluţiei societăţii capitaliste din spaţiul românesc în general, şi din cel

transilvan în special. Societatea reală şi societatea idilică păstrează raporturi specifice, iar

diferenţa dintre modelul idilic şi cel al lumii reale depinde de măsura în care se raportează la

om şi de interpretarea lui în spiritul anumitor valori.

Până la urmă, modelul idilic ajunge să fie o versiune stilizată a realităţii sociale, în

cazul operei lui Slavici a realităţilor sociale din Romănia sfârşitului de secol al XIX – lea şi

primele două decenii ale celui de-al XX – lea. În cadrul relaţiei realitate-model, scriitorul s-a

crezut îndreptăţit să evidenţieze modelul idilic pentru că acesta s-a părut a fi în concordanţă

cu idealul său umanist. Aplicarea conştientă a modelului în societate presupune existenţa

credinţei în valabilitatea lui, ori ea a fost prezentă în mod evident la Ioan Slavici şi a

constituit, în nenumărate rânduri, obiectul unor mărturisiri literare.

Să urmărim, deci, traiectoria idilicului în creaţia lui Ioan Slavici , raportându-ne la

romanul “Mara”.

Note

Popescu, Magdalena, “Slavici”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1977, p. 17

Breazu, Ion, “Ioan Slavici”, în “Studii de literatură română şi comparată”, volumul I,

Editura Dacia, Cluj, 1970, p. 488

Slavici, Ioan, “Lumea prin care am trecut”, în “Opere”, volumul IX, Editura Minerva,

Bucureşti, 1978, p. 182

Slavici, Ioan, op. cit. , p. 185

idem. , pp. 185 – 186

Pagina 14 din 65


Ungureanu, Cornel, “Cutia Pandorei. Pentru o istorie altermativă a literaturilor din

Europa Centrală”, în revista “A treia Europă”, nr. 1, anul 1997, Editura Polirom, Iaşi, pp. 57 –

58

Ungureanu, Cornel, op. cit. , p. 58

idem. , p. 59

Slavici, Ioan, “Fapta omenească”, VI, în “Opere”, volumul IX, Editura Minerva,


Xenopol, N, “Ioan Slavici”, citat din volumul “Ioan Slavici interpretat de ...”, Editura

Eminescu, Bucureşti, 1977, p. 77

Nemoianu, Virgil, “Micro – armonia”, comentat de Dorian Branea în revista “A treia

Europă”, nr. 1, 1997, Editura Polirom Iaşi, p. 253

Nemoianu, Virgil, op. cit. , p. 254

idem. , p. 255

Tomuţă, Sorin, “Ieşirea din mit”, în revista “A treia Europă”, nr. 1, 1997, p. 68

Ungureanu, Cornel, op. cit. , p. 57

CAPITOLUL II

“Mara” – model idilic central -european

Ne-am obişnuit să credem că la originea romanului "Mara" ar sta un adulter al

măcelarului Hubăr cu femeia sărmană Reghina. Bandi, copilul lor, nu poate fi recunoscut,

creşte ca un cerşetor şi această culpă concretă obsedează viaţa bătrânului Hubăr, care, ca să

uite sau să fii absolvit, va pretinde sarcini supradimensionate, exigenţă şi corectitudine rigidă

de la fiul său legitim Naţl. Supralicitarea din propria fanilie dezaxează caracterul lui Naţl,

care nu va şti să se poarte ca un bărbat, fie sfidându-şi familia printr-o căsătorie legitimă cu

Persida, fie renunţând la ea, dintr-un rigorism strâmt înţeles, dar mai salutar decât

duplicitatea. Bătrânul Hubăr transmite însă ambilor săi fii patima pentru acelaşi gen de

femeie. Persida seamănă Reghinei. Astfel se explică ataşamentul lui Bandi pentru ea (Persida

pare un dublu al mamei lui), nebunia lui Naţl şi chiar târzia emoţie a lui Hubăr, bătrânul care,

atunci când va vrea să-şi întâlnească nora hulită, va recunoaşte în ea, cu o sfială erotică,

imaginea femeii pe care o iubise odată. Bandi răzbună nenorocirea mamei lui, nu numai

Pagina 15 din 65


pedepsind vina veche, dar şi reproducând în faptă proiectul imaginar care îl tentase de atâtea

ori pe fiul legitim, Naţl.

Iată o succintă relatare a subiectului de pe poziţii real psihologice. Nimic satisfăcător,

totul pare atât de firesc, atât de tradiţional, atât de balzacian. Dar lucrurile stau altfel, din

moment ce ne propunem să tratăm subiectul din unghiul central-europenităţii. Prin ce anume

romanul "Mara" e central –european? Care sunt trăsăturile şi problemele central –europene

care ar plasa romanul în respectivul context? O nominalizare a prototipului central -european

e necesară şi oportună.

2.1. Genotipul central -european

-Mitizarea istoriei: idealizarea unui trecut şi nostalgia imperială, nostalgia mitului

habsburgic;

-Demitizarea istoriei: dezidealizarea unui trecut prin tragedie, parodie, grotesc, ironie,

deriziune.

-Sentimentul crizei: un individ sau o etnie, o naţiune se află în criză. Aici operăm cu

termenii “criza identităţii de grup” şi “criza identităţii individuale”;

-Ambianţa omului în relaţie cu istoria: vulnerabilitatea şi rezistenţa în faţa timpului

istoric;

-Relaţia centru/margine. Pe de o parte, există o tendinţă de tip centripet, prin care

CENTRUL este acceptat de către MARGINI, iar, pe de altă parte, una de tip centrifug, prin

care se neagă centrul: cu cât eşti mai la margine, cu atât se pierde centrul, cu atât eşti mai

centrifug;

-Utopia sau reveria federaţionistă;

-Relaţia cu celălalt în cadrul acestei utopii. Pe de o parte, se presupune că spaţiul

central -european se caracterizează ca fiind unul al interculturalităţii, al coabitării, al

convivialităţii, e un micro-paradis al întâlnirii cu celălalt. Pe de altă parte, e spaţiul în care se

respinge, se depreciază, se marginalizează, se ghetoizează CELĂLALT. Problema alterităţii e

văzută prin prisma refuzului şi a eliminării.

-Problema evreităţii ce deschide capitole foarte mari pentru discuţii.

-Ethosul specific central -european prezentat pe de o parte solar, echilibrat, raţional,

cumpătat, netensionat, prin ethosul învăţăturii, iar pe de altă parte tenebros, agonic, infernal-

prin literatura modernă (Kusniewicz, Robert Musil).

Pagina 16 din 65


Romanul "Mara", ca specie a genului epic aderă la central –europenitate prin

caracteristica, trăsătura “idealizării, mitizării imperiale” şi prin cea a ethosului învăţăturii.

“Scriitorii mai tineri aruncă anatema: el, Ioan Slavici, trădase idealul naţional, refuzase ultima

luptă, cea mai importantă (pentru ei). Îl va blestema Iorga, îl vor huidui tinerii ardeleni.

Nimeni nu mai vrea să înţeleagă credinţa bătrânului în vârsta de aur a statorniciei. Toţi se vor

dezice, furios, de lumea veche.”

E, aproape, un ritual.

Am putea spune azi că România Mare se naşte atât datorită unor energii luptătoare,

ilustrate de Goga, dar şi datorită unor spirite fidele Ordinii imuabile, ca Slavici. Fiecare dintre

ţările născute după 1918 propune asemenea realităţi bipolare.”1 Deci, Ioan Slavici face parte,

ca scriitor, din primul grup de creatori central –europeni şi se plasează prin mitizarea

subiectului Imperial alături de Stefan Zweig.

2.2. Apartenenţa romanului "Mara" la stilul Biedermeier

Romanul "Mara" aparţine central –europenităţii şi prin aderare la stilul Biedermeier

care prevedea:

-Marea ordine a imperiului şi armonia universală ( în termeni religioşi);

-Stabilitatea ca sursă a stabilităţii. Clasa mijlocie ca un tot- rurală şi urbană, burghezia

măruntă şi aritocraţia financiară, intelectualii, funcţionărimea şi antreprenorii, meşteşugarii –

este considerată cea mai potrivită în scopul respingerii transformărilor şi temerilor de tot

felul, căci ea este sursa iniţiativei şi a progresului, ea este deţinătoarea unor valori

fundamentale precun respectul pios şi simplitatea. Chiar dacă anume părţi ale clasei mijlocii

puteau fi puse în primejdie, întregul rămânea neatins. Epoca Biedermeier, de altfel şi epoca

Marei, reprezintă însăşi mentalitatea clasei de mijloc – mărginită, timorată, pitorească,

lacomă şi egoistă. Frumuseţea şi educaţia figurau şi ele din plin în această ordine alternativă;

-Empirismul şi specializarea într-un domeniu anume. Acumularea şi întreţinerea sunt

declarate de către mulţi cercetători drept activităţi principale ale epocii Biedermeier. Elanul

empiric îi caracterizează şi pe eroii slavicieni, care se aventurează în afaceri şi intenţii de

mare căştig. Aici pot fi enumeraţi şi meşteşugarii, măcelarii cu înclinaţie către precizia

faptică şi pragmatism;

-Dialectica individului. În stilul Biedermeier personalitatea umană ocupă un loc la fel

de important ca şi personajul excepţional, geniul romantic. Dar de fapt, acum ne lovim de o

conştientizare mult mai dureroasă a modului în care funcţionează personalitatea omului şi de

Pagina 17 din 65


un scepticism sporit privitor la legăturile acestei personalităţi cu lumea exterioară (reală sau

închipuită). Individul poate fi ultimul loc sigur de refugiu, în acelaşi timp poate fi şi un loc al

revoltei şi al izbândei. Dialectica individului poate fi văzută în plan diacronic şi, din acest

punct de vedere, romanele central – europene sunt numite Bildungsroman, moment despre

care vom vorbi mai jos. Individul, poate fi bineînţeles sau bărbat sau femeie. Însă un fapt

merită să fie menţionat: apariţia imginii feminine în centrul atenţiei. Totul începe de la

valorificarea spaţiului în epoca Biedermeier, ca o categorie dominantă: se caută cu străduinţă

peisaje locale, obiecte familiale, casa şi vatra, animale şi plante, păduri şi grădini. Până şi

tradiţiile capătă o valoare spaţială, atâta vreme cât rezistă acţiunii timpului. Destinul şi

fericirea, pasiunea şi norocul par prinse în egală măsură în dialectica spaţiului şi timpului.

Atât bătrânii cât şi copii câştigă din nou atenţia şi respectul, devenind dintr-o dată simbolul

independenţei faţă de năvala impetuoasă a timpului. Însă mai presus de toate acestea se ridică

figurile feminine. Relaţiile de familie se situează în centrul atenţiei şi dobândesc valori

pozitive în opoziţie cu izbucnirile anterioare ale erosului; literatura şi manierele sunt

impregnate de “sensibilitate feminină”. Se descrie pasionat şi exaltant ginocraţia ca

organizare socială a începuturilor umanităţii, ca esenţă a năzuinţelor fundamentaleale epocii.

Indărătul proceselor şi uzanţelor raţionale ale societăţii se profilează principiul matern,

identificat cu trăinicia, răbdarea, înţelepciunea şi chiar nemurirea. Rar a cunoscut istoria

Europei o reprezentare atât de simbolică a principiului divinităţii – femeia.

Explicaţia n-a fost fixată în zadar, căci la Ioan Slavici identificăm predilecţia pentru

subiectele feminine. Probabil, ideea îşi are originea în spaţiul Biedermeier, dar poate, şi-n

criza culturii vieneze de la răscrucea veacurilor, care se traduce, mai întâi de toate printr-o

criză a elementului masculin în faţa feminităţii culturii. “Cuvintele lui Nietzsche ( “Cultura

greacă a epocii clasica este o cultură a bărbaţilor” ) vor fi stindardul fluturat de către cei care

contestând “falimentul identităţii masculine” şi idealul de androginizare văd în feminismul

dus uneori până la paroxism (Otto Weininger) un posibil program de regenerare a lumii

moderne.

Reacţia la devalorizarea masculinului va inspira discuţiile utopice despre instaurarea

unei feminităţi atotbiruitoare: “dacă am da femeilor posibilitatea de a merge până la capătul

propriei vocaţii, ele ar produce complementarul, corectivul, şi reînnoirea care ar oferi un nou

suflu culturii occidentale aflate în criză”.2 Până aici principiul feminin este în totalitate

benign, dar, în raport cu modelul imperial, femininul atinge, poate, cea mai mare forţă

destructivă. Eficienţa sa destructivă în relaţie cu definiţia virilă, ofensivă, solară a Centrului

este mai presus de orice îndoială. De altfel capacitatea femeii de a dizolva valorile masculine

Pagina 18 din 65


pe care se întemeiază modelul dominant i-a pus în gardă până la isterie pe mulţi gânditori ai

Austriei imperiale. Formele cele mai cursive dar şi cele mai vituperante ale demonizării

principiului feminin se găsesc la Weininger. Ideile antifeminine ale gânditorului austriac vor

marca decisiv formulările ulterioare ale problemei, fecundând imaginarul unui întreg şir de

teoreticieni şi scriitori. “Sex şi caracter” scrie Le Rider, dezvoltă o metafizică a masculinului,

unde principiul masculin se identifică până la absurd cu figurile intelectului, ale creaţiei,

libertăţii, voinţei, separându-se tot mai adânc de trup, instinct, viaţă, natură… În opinia lui

Weininger a îndeplini un destin feminin pretinde un banal abandon în voia chemării naturii,

cărnii, pulsiunilor, pasivităţii, uitării, somnului spiritului, voinţei lumii, procreaţiei. A

îndeplini un destin masculin pretinde, din contră, un prodigios şi dureros efort al cărui

maximă ar fi: “FII GENIAL!””3 În vreme ce a aparţine femininului reprezintă un fapt

natural, o complicitate încuvinţată cu senzorialitatea şi instinctualitatea, masculinul

presupune un efort permanent de aşezare in orizontul raţiunii, contemplaţiei, gratuităţii

fecunde. Masculuinul protestează împotriva corporalităţii şi încearcă să o reducă la tăcere.

Dimpotrivă, femininul presupune o adâncire în natură şi în instinct, o apoteoză a

corporalităţii. Această viziune demonizantă a femininului pare a alimenta doar parţial

imaginarul lui Ioan Slavici. Mai degrabă acceptăm şi vedem femininul în postura

biedermeieriană, decât din punct de vedere weiningerian. Şi un tip şi celălalt însă fac parte

din central –europenitate. Mara, Simina, Persida, Ileana, Elena – toate sunt manifestări ale

feminismului tolerant, înţelept, nemuritor. Altfel spus, şi romanul "Mara" se înscrie reuşit în

cadrul modelului idilic biedermeierian. Până şi feminismul corespunde stilului Biedermeier.

Nu-i exclus faptul că, în urma cunoaşterii acestui gen de literatură, acestui model, Ioan

Slavici şi-a creeat subiectele cu titluri feminine: "Mara", “Pădureanca”, “Fata de birău”,

“Nuţa”, “Prinţesa”, etc.

Romanul "Mara" este o realizare armonioasă a modelului idilic. Afirmaţia este

infailibilă din moment ce identificăm în text îmbinarea idilelor de mai multe tipuri:

idila erotică şi aici idila identităţii individuale;

-idila muncii meşteşugăreşti;

-idila folclorică;

-idila, doar schiţată, a intelectualului.

Din aceste tipuri se desprinde şi idila identităţii de grup.

Să purcedem la analiza primului tip de idilă.

2.3. Idila identităţii individuale

Pagina 19 din 65


În romanul "Mara" idila erotică ocupă un loc central. Iar pentru că se constituie în

legătură cu Persida exegeţii literari s-au referit la inadvertenţa dintre titlul operei şi ponderea

în acţiune a rolului deţinut de personajul care-i dă numele. George Călinescu considera că

“analiza dragostei este “însuşirea esenţială a lui Ioan Slavici”, prozatorul afirmându-se ca un

poet şi un critic al eroticei rurale (…). Jumătate din roman narează încet, răbdător, aprinderea,

propagarea şi izbucnirea iubirii la o fată conştientă prin frumuseţe şi farmecele ei …”4

Ideea lui Călinescu a fost reluată de Magdalena Popescu, care a lărgit motivaţiile.

Cine este de fapt această individualitate în jurul căreia se deapănă subiectul? Mara? Persida?

Naţl? Hubăr? “Personajul central ca frecvenţă a apariţiilor şi intensitate a preocupărilor este

Persida. Mara apare în numai câteva capitole iniţiale, unde îi sunt schiţate rapid evoluţia,

constituirea şi încremenirea caracterului. De aici înainte se va manifesta prin reacţii

previzibile şi de aceea expuse, comentate şi aşteptate cu un secret umor.

Personajele reale, cele cărora li se întâmplă tot timpul ceva, şi modificate de situaţii

noi, sunt “copiii Marei”5

Titlul ales de autor nu are însă în vedere mărimea spaţiului acţiunii ocupat de

personaj. Slavici a ţinut seama de rolul Marei în desfăşurarea întregii acţiuni: firele

importante pornesc de la ea şi duc spre ea, hotărârile cu mare pondere în ceea ce se va

întâmpla, cu personajele sunt luate de Mara. Sau sunt în aşa fel formulate şi orientate, încât să

ţină seama de dorinţele ei. Iubirea dintre Naţl şi Persida decurge după proprile-i legi, dar este

şi influenţată de mentalităţile Marei, care sunt, în acelaşi timp, rodul gândirii colectivităţii

române ortodoxe căreia îi aparţin mama şi fiica.

Identitatea individuală, deci, este Persida. Nu este vorba despre acea identitate în criză

despre care ne-am obişnuit, să vorbim în urma romanelor apocaliptice imperiale. Prin Persida

se desfăşoară idila apolinică slaviciană. Idila erotică ce are ca protagonistă pe Persida,

întreţese în conţinutul ei toate problemele existente într-o relaţie intimă, cât şi în plan socio –

politic.

Idilicul solar, care, într-un fel anume, reprezintă “vârsta de aur” zweigiană, capătă

proporţii de amploare prin trezirea simţului intern al celor doi tineri: Persida şi Naţl. “ Ea

înaltă, lată-n umeri, plină, rotundă şi cu toate aceste subţirică s-o frângi din mijloc; iar faţa ei

ca luna plină, curată ca floarea de cireş şi albă de o albeaţă prin care numai din când în când

străbate abia văzut un fel de rumeneală.”6 Naţl este tot o figură aparte, atât prin portretul său

fizic, cât şi prin fondul sufletesc care contrastează cu îndeletnicirea lui de măcelar: “Deşi

măcelar, Hubăr Naţl era, aşa, la înfăţişare, om plăpând, parcă mai mult fată decât fecior. Om

Pagina 20 din 65


de vreo douăzeci şi unu de ani, cu mustaţă puţină, cu obrajii rumeni, cu portul curat, oarecum

ruşinos, el seamănă mai mult a cofetar decât a măcelar. Ai fi crezut că nu este în stare să

frângă gâtul unei vrăbii. Aşa şi era în adevăr.”7

Ca şi Iorgovan din “Pădureanca”, Naţl şi-a întrerupt studiile gimnaziale, dar nu pentru

că n-ar fi avut tragere de inimă la carte, de vreme ce el patru ani de zile fusese “mereu între

cei dintâi”; abandonul s-a datorat atracţiei exercitate asupra sa de meseria de măcelar

devenită o adevărată tradiţie în familie. Când ajunge însă în situaţia de a o practica, constată

că nu e potrivit pentru ea, iar atunci începe zbuciumul sufletesc, sesizat şi de cei din jurul său:

“firea nu i s-a înăsprit şi când ieşea cu şorţul lui curat în colţul străzii, îţi venea să zici că nu

este al lui, ci l-a pus numai aşa de încercare.”8 Nepotrivirea cu meseria de măcelar, îi va

aduce destule necazuri, îl va pune în faţa acceptării unor compromisuri, dar mai ales va

influenţa negativ relaţiile cu Persida, ajungând să-i facă viaţa amară.

Întâmplarea este aceea care-i aduce pe Naţl şi Persida în situaţia de a se cunoaşte şi a

simţi o atracţie irezistibilă, reciprocă, de un fel cu totul deosebit: la geamul dinspre măcelărie

îl zăreşte pe tânărul pentru care inima ei începe să bată, simţind chemarea iubirii. Totul se

asociează cu fascinaţia, totul se consumă într-o atmosferă de mare gravitate:

“Atât a fost numai şi gândul copilei era mereu la fereastra cea spartă, la frumuseţea

zilei de primăvară, la omul ce stătea acolo peste drum cu ochii uimiţi şi cu răsuflarea parcă,

oprită. Se temea să mai intre ăn casă, tremura când se apropia de fereastră, suspina greu când

se uita şi nu-l mai vedea acolo, şi totuşi nu mai avea astâmpăr, nu mai găsea loc de repaos, îşi

făcea mereu de lucru în casă.

Nu i-a făcut şi nu-i făcea, nu i-a zis şi nu-i zicea nimeni nimic, nu ştia nimeni nimic,

nu gândea, şi totuşi, aşa, ca din senin, se zbătea copila ca şi când ar voi să scape, să fugă şi să

se ascundă în fundul lumii.

Iar două zile în urmă, când iar l-a văzut acolo, peste drum, ea a rămas nemişcată şi cu

ochii ţintă la el. Era parcă pierdută, căzută într-un fel de leşin.”9

Slavici poate atăt de bine să răscolească simţul intern, încât atinge orice spaţii. Pe

fondul acestuia, celelalte se desfăşoară foarte lent şi armonios. De exemplu, interferarea idilei

erotice cu idila meşteşugărească cunoaşte în romanul "Mara" forme ce dovedesc o preferinţă

vizibilă şi o atracţie irezistibilă pentru autorul care cunoştea atât de bine acele începuturi ale

dezvoltării capitalismului în partea de sud a Transilvaniei. Personajele care compuneau acea

lume sunt înzestrate de scriitor cu capacitatea de a trăi în chip autentic sentimente omeneşti

dintre cele mai delicate, cum este iubirea. Unul dintre momentele de mare tensiune dramatică

trăită de tânărul măcelar Naţl este cel de după deschiderea ferestrei de către Persida cu scopul

Pagina 21 din 65


de a-i demonstra că o tulbură privirea lui, dar nu se teme de ea. Împreună cu fratele ei, Trică,

se îndreaptă spre ea uimit de frumuseţea ce le-o arăta, punându-l pe Naţl în situaţia de a se

tulbura în toată fiinţa lui. Acum profunzimea trăirii erotice contrastează cu ipostaza de

măcelar a tânărului şi ne convinge că, într-adevăr el nu era potrivit pentru acea meserie care

presupune insensibilitate şi duritate:

“Naţl sfărâma tocmai cu barda încheietura de la genunche, şi când Persida se ivi peste

drum şi apucă spre măcelărie, el rămase cu privirea pierdută şi barda îi tremura în mână.

Hubăroaie se ridică din jeţ şi înaintă până la uşă; servitoarea, care ţinea coşul ca să i se dea

carnea se uită şi ea mirată, iar dincolo peste drum, la celălalt colţ, se oprise un bătrân şi stătea

cu gura căscată.

Persida trecea ca prin văpaie mistuitoare.”10 După scurte replici schimbate cu cei

apropiaţi, Naţl simte că Persida are nevoie să fie apărată de o eventuală nedreaptă judecată a

semenilor şi se arată hotărât să-şi asume el acel rol. Acum reacţiile băiatului sunt concordate

cu meseria lui şi exprimă caracterul hotărât pe care mai târziu nu-l va mai avea: “Era şi el mai

întâi mirat în urmă însă îi venea să ridice barda şi să arunce în lună cu ea, apoi să lase

măcelăria în grija mamei sale, să alerge după fata Marei şi să sfărâme capul celui ce ar

îndrăzni să se apropie de dânsa.”11

Încă de acum, de la începutul romanului prin specificul construcţiei acestui cuplu

erotic, Slavici învinge rigorile unei estetici învechite care limita accesul claselor de jos ale

societăţii în artă, considerate incompatibile cu trăirea unor sentimente de mare amplitudine şi

profunzime. “ “Estetismul” este un concept acceptat în spaţiul central - european încă de la

romantici şi prevede o tendinţă spre înţelepciune. Această “cunoaştere estetică” era, într-un

anume sens, credinţa arhaică (magică) în capacitatea omului de a adopta diverse modele

comportamentale care să asigure rezonanţa dintre ritualul cunoaşterii şi ritmurile universului.

O anumită propensiune spre repetarea universului şi interiorizarea ritmurilor lumii – se credea

– poate fi oricând indusă prin educaţie, poate deveni parte a experienţei

umane.”12Romancierul,ca şi în proza interioară, crează personaje aparţinând lumii

meseriaşilor, potrivite cu modelul idilic conceput şi demonstrează capacitatea acestora de a

avea puternice şi alese trăiri sufleteşti. Distanţa dintre realitatea concretă şi realitatea ideală,

este sensibil micşorată astfel încât personajele idilice ne apar ca posibile fiinţe aparţinătoare

acele lumi. Nuanţarea trăirii sentimentului erotic de Naţl şi Persida, condiţionarea lui de către

mentalităţilor sociale şi religioase, de cele naţionale şi familiale contribuie la definirea lor ca

personaje complexe aparţinătoare deopotrivă realităţilor concrete ca şi celor ideale a căror

graniţă este mult mai subţire marcată.

Pagina 22 din 65


Vreme îndelungată îndrăgostiţii nu-şi vorbesc, preferând “să-şi ghicească”

sentimentele; chiar şi atunci când se caută unul pe celălalt, fac în aşa fel ca întâlnirile lor să

pară “întâmplătoare”. După un anumit timp nu mai sunt indiferenţi în legătură cu locul

întâlnirilor; ajung să prefere cadrul natural care este, fireşte, un cadru idilic alcătuit din locuri

pitoreşti, frecventate şi de alţi tineri: viile de pe dealurile Păulişului şi Şoimoşului, mărginite

de apa Mureşului şi cu perspectiva imensei câmpii a Aradului.

Idila erotică începe treptat să intre în priză pe de o parte, din cauza opoziţiei

reprezentată de mentalităţile unui spaţiu idilic cu probleme specifice, cum ar fi restricţia

potrivit căreia nu sunt compatibile unirile între fiinţe de naţionalitate şi religii diferite. George

Călinescu s-a referit la caracterul reprezentativ, exponenţial al celor doi îndrăgostiţi, la

specificul conflictului dintre ei: “Naţl şi Persida sunt nu atât doi indivizi îndrăgostiţi, cât două

exponente. Apropierea şi conflictul dintre ei reprezintă pe de o parte, criza erotică tipică a

flăcăului şi a fetei de la ţară, pe de altă parte, ostilitatea de ordin etnic şi confesional dintre

lumea germanică şi cea a românilor.”13

Conflictul se conturează înainte de a fi vorba despre căsătoria lor, dar izbucneşte dur

abia atunci când ea devine iminentă. Acum se închide şi idila lor erotică, pentru că, din acest

moment, intervin toate ciudăţeniile firii lui Naţl provocându-i Persidei suferinţe mai mari

decât acelea prin care trecea el. Romanul se deosebeşte de nuvelele idilice prin eşecul idilei

erotice în clipa în care se pune problema constituirii familiei.

Ca personaj – cheie în cadrul complexului idilic, Mara trăieşte într-un chip original

idila familială, relaţia real – ideal îşi păstreză valenţele pe tot parcursul desfăşurării acţiunii,

idealismul Marei în legătură cu copiii ei apărând adesea ca o consolare. Prin autoconsolare,

autorul diminuează întrucâtva caracterul prea dramatic al unor întâmplări pentru a menţine

acţiunea între coordonatele menite să sugereze echilibrul şi buna dispoziţie, armonia relativă

din cadrul familiei văduvei chiar şi atunci când din ea nu mai rămâne decât iluzia ce duce la

autoliniştire. Adevărul psihologic este şi în acest caz de o mare profunzime, căci o mamă

iubitoare vede întotdeauna la copiii ei ceea ce este mai deosebit, mai bun şi-i face să apară ca

fiind mai presus de semenii lor. Mara n-o spune niciodată cu voce tare, dar gândeşte

consecvent că nimeni nu are copii ca ai ei. La început sunt săraci, “zdrenţăroşi şi desculţi”, şi

nepieptănaţi şi obraznici, sărăcuţii mamei, dar, îşi zice Mara, “tot n-are nimeni copii ca

mine.” “Persida şi Trică se aventurează cu bărcuţa pe Mureş, mama lor se înspăimântă, dar

când vede că pericolul cel mare trece, rosteşte spre propria-i linişte: “Bată-vă să vă bată,

copii! Nu – grăi dânsa mângâiată – copii ca ai mei nimeni nu are !”14

Pagina 23 din 65


Când Persida fuge cu Naţl, iar Trică îi ajută, Mara nu se mânie la început; ea se arată

mândră de solidarizearea lor ca fraţi: “Tot n-avea nimeni copii ca dânsa; dacă şi-au pus ei

ceva o dată în cap, nu-i mai scoate nimeni din ale lor.”15

Când Trică, dezgustat de felul cum obţinuse banii pentru răscumpărarea de la oaste,

deşi plătise , se lasă totuşi dus cu verboncul, Mara în loc să se jelească, porunceşte să cânte

muzica, bate din palme, merge alături de el cu alaiul şi gândeşte autoiluzionându-se: “Tot n-

avea nimeni fecior ca dânsa.”16 Fără să-l numească astfel, George Călinescu s-a referit totuşi,

în 1941, la ceea ce noi numim astăzi toposul idilei, accentuând ideea că în romanul "Mara"

are loc o rotaţie a caracterelor prin transmiterea deprinderilor ereditare de la bătrâni la tineri:

“Slavici a intuit prea bine şi rotaţia caracterului într-o familie, fenomen mai însemnat

şi mai vădit într-o societate rudimentară. Cu toate că s-ar părea că stau faţă în faţă tinerii cu

noua mentalitate şi bătrâni înţelepţi în prejudecăţi, de fapt, nu este vorba decât de o scurtă

clipă de transmitere a deprinderilor ereditare. Cei tineri au întocmai aceleaşi idei

preconcepute ca şi bătrânii şi suferinşa lor vine din încălcarea lor (aici ne întoarcem la ideea

de fericire totală prin respectarea legii, regulilor ştiute de când lumea, : ideea armoniei. Iar

viciile răsar reîmprospătate la copii. Naţl este posac, leneş, chinuit de cazuri de conştiinţă,

brutal şi delicat ca tatăl său, iar Persida, aşezată în fruntea unei cârciume, devine prin instinct

avară, autoritară şi plină de orgoliu familial.”17

Prin problematica şi structura artistică, "Mara" reprezintă apogeul artei lui Slavici în

cadrul cultivării programate a idilei văzută cu o realitate ideală, posibilă, dar având trainice

relaţii cu realităţile cotidiene de pe vremea când trăia autorul. Este de menţionat că anume

aceste realităţi cotidiene influenţează decăderea idilei erotice, care, de fapt nu degradează

total. Idila erotică dintre Persida şi Naţl este imaginea idilei transilvane, ce pare doar să

regreseze, căci în final, rămâne în armonie: toate se aşază la locul lor: păcatul este pedepsit,

Naţl şi Persida se împacă, Trică ia drumul demn de propria-i persoană, Mara se resemnează.

Fiecare dintre identităţile respective: Persida , Naţl , Mara ,Trică , Hubăr contribuie la

realizarea idilei generale ideal-reale. Pentru Persida, Naţl şi Trică, Slavici a creat

bildungsromanuri, fiindcă le trasează, prin naraţiune, evoluţia spre vârsta adultă. Subiectiv,

afirmaţia nu are nici o doză de scepticism, din moment ce privim ”bildungsromanul” ca gen

literar impus în Europa Centrală şi ca naraţiune şi în care se pune accentul pe procesul

cunoaşterii, pe instruire ca vehicul al frumosului, fiindcă ele satisfac idealurile luministe ce

conduc spre armonie şi perfecţiune. În primul rând, Mara ţine cu tot dinadinsul să-şi

instruiască copiii, şi nu doar pur şi simplu: îi vrea bine instruiţi, ba chiar are pentru ei idealuri

fizice. Pe Persida o vede ca maica Aegidia, pe Trică – un Bocioacă mult mai vizat în breaslă.

Pagina 24 din 65


Şi unul, şi celălaltse realizează foarte reuşit. Momentul ţine de “ethosul învăţării” central –

european, iar asupra lui ne vom opri în alt paragraf. Încă o idee, destul de plauzibilă, incită

discuţia în ceea ce priveşte identitatea individuală şi anume faptul că fiecare dintre personaje

sugerează şi actualizează superficialitatea central –europeană. În primul rând, Mara. Ea

incită, prin mentalitatea şi gesturile sale, problema tradiţiei şi credinţei româneşti într-un

spaţiu multietnic aflat în imperiu. Ţine foarte mult la confesiunea sa, încât s-ar face sloi de

gheaţă, dacă Persida s-ar conforma papistaşilor. Mara reprezintă, într-un anume fel,

bipolaritatea weberiană: prin munca prestată zilnic şi prin aviditatea agonisirii ţine de “etica

protestantă a muncii”. Tendinţa ei nestrămutată de a-şi instrui copiii anunţă prezenţa

“ethosului instruirii” în spaţiul transilvan, ce caracterizează “etica catolică”.

Naţl şi Hubăr sunt, în primul rând, “primari” ca etnie în spaţiul imperial. După care

urmează tipul activităţii lor moştenite tot din central –europenitate: funcţia lui Hubăr ca

econom şi reprezentant al breslei de măcelar; apoi respectarea regulilor cu rigurozitate în ceea

ce priveşte breasla; apoi credinţa; mai apoi legătura lejeră şi accesibilă cu centrul – Viena,

ş.a.m.d.

Persida şi Trică, prin configuraţie morală şi prin tendinţa spre instruire, se

caracterizează ca fiind central –europeni.

Iar toate împreună au loc prin influenţarea unuia de celălalt. În primul rând, însă, toate

pornesc de la relaţia celor doi: Persida şi Naţl.

Slavici este primul care descrie o iubire respinsă, condamnată nu doar de instanţe

exterioare dar mai ales de cele intime, consubstanţiale individului. Gestul va avea consecinţe

nebănuite pentru adâncirea şi complexitatea analizei. Faptul este menţionat de pe poziţiile

unui psiholog. Însăşi Magdalena Popescu afirma, din acelaşi punct de vedere, că “interdicţia

ţine mai ales de incompatibilitatea temperamentelor căci se întâlnesc două spirite inegale,

femeia reprezentând şi din acest punct de vedere termenul accentuat, personalitatea.

Inferioritatea, slăbiciunea bărbatului, cunoscute şi recunoscute sunt sau ar trebui să fie

germeni dizolvanţi pentru iubire.”18

Interdicţia care condiţionează iubirea din "Mara" este triplă. Mai întâi raţională, căci

nici una dintre cele două familii nu vrea “să-şi spurce sângele” în mezalianţă cu un străin:

“El (Naţl ) se uită nedumerit în faţa ei.

-Bine, domnişoară – zise el strâmtorat, dar d-ta tot n-ai putea să rămâi aici.

-De ce nu ? (...)

-Pentru că eşti - dacă nu mă înşel – ortodoxă.

Pagina 25 din 65


-Să trecem peste aceasta, grăi dânsa aşezată. Când este vorba de viaţă şi de moarte nu

ne mai uităm la asemenea lucruri mici. Oameni suntem, la urma urmelor, cu toţii, şi

Dumnezeu este unul şi acelaşi pentru toţi.”19

Apoi – socială, şi aici, oricât ar părea de curios, Persida este cea favorizată; crescută

într-o mânăstire unde primise o serioasă educaţie morală şi intelectuală, curtată mereu de

“titraţi” – teologi, avocaţi – perspectiva unui matrimoniu cu Hubărnaţl, calfă de măcelar şi

apoi birtaş falimentar, înseamnă pentru ea o decădere. Bocioacă, starostele cojocarilor, aşa şi

gândeşte: “îşi închipuia că o fată precum Persida putea să caute mai sus decât la feciorul

măcelarului Hubăr.” În al treilea rând, psihologică.

În nuvele, Slavici experimenta, de obicei, deruta sau dezintegrarea unui caracter, ţinut

sub asaltul unei pasiuni adusă la starea ei limită. În roman, dimpotrivă, Slavici descrie

acţiunea formativă a pasiunii, văzută ca probă necesară în fortificarea unui caracter. Iubirea

nu este decât o fază, incipientă,dar determinantă pentru cele ulterioare, pentru construirea

unui destin. Persida este cel mai complet dintre caracterele descrise de Slavici , pentru că

personajul se arată avizat asupra formării lui, prin educaţie morală şi religioasă, şi prin

deprinderea consecutivă a acestora de a se analiza, înţelege şi evalua. Ea apare ca o identitate

individuală clar definită. Următorul paragraf îl consacrăm destinului Persidei.

3.1 Persida – argument al idilei erotice

Dacă, Mara întregeşte imaginea spiritului afacerist, atunci Persida este personajul spre

care converg toate momentele idilice: erotismul, meşteşugul, instruirea. Persida este cea care,

fiind “papistaşită”, crează armonie şi un nou “estetism” prin cuplare cu Naţl. Idila erotică

dintre ea şi Naţl exprimă nostalgia eului (în cazul de faţă, român) cu celălalt de altă

naţionalitate şi altă confesiune. Tot în raport cu ea evoluează “estetismul”, înţeles ca o

modalitate, un concept nou de creare a unui cuplu modern, ce nu ţine de vechile şi primitivele

rigori. Cuplarea lor este o încercare salutabilă de răsturnare a ideilor perimate, referitoare la

căsătorie. Persida îsi mutilează interiorul, merge la mânăstire, ea vrea de câteva ori să-şi

stăvilească simţul intern, ca să-şi potolească plăcerea pentru neamţul Naţl, dar zadarnic:

fortuna labilis! Volens-nolens uneori, intenţionat, alteori, Persida îl întâlneşte simţind că este

atrasă de “imaginea din fereastră”.

“Literatura lui Slavici este de la început dominată de o singură problemă – relaţia

individului cu ceilalţi – urmărită în câteva dintre ipostazele esenţiale: egoismul, iubirea,

vanitatea. Idilele avansează primele tema, soluţionând-o prin estompări ironic – euforice;

Pagina 26 din 65


prozele din perioada dramatică au ilustrat-o prin situaţiile ei limită, luminând-o cu o

intensitate orbitoare şi tragică; producţia de serie didactică o denaturează în cele din urmă în

scheme ostentative şi finalizări neplauzibile.

Cum se explică apariţia acestei teme la care Slavici, singurul din generaţia lui care, nu

numai că o descoperă, dar o şi speculează, până la ultimele consencinţe? ...”20 Momentele

biografice ne furnizează multe puncte de reper.

În cazul Persidei, ea realizează relaţia cu celălalt (neamţul Naţl ) în ipostaza iubirii,

prin desfăşurarea căreia desprindem imaginea paradisiacă a perioadei habsburgice. Persida şi

Naţl sunt cuplul prototip, fiindcă alegerea perechii, integrarea omului în societal, este

problema care se pune, în chip egal şi pentru casa lui Bocioacă şi pentru cea a lui Hubăr, şi

pentru cea a teologului Codreanu, nu doar pentru casa Marei. Toate aceste cămine au iniţial

structura triunghiului, incompletă, tinzând fiecare spre o arhitectonică completă: duală sau în

patrulater. Fiecare însă, alege o variantă proprie: Codreanu respectă norma printr-o alegere

mediocră, Persida sfidează norma printr-o alegere pătimaşă, Marta lui Bocioacă încalcă

norma prin cel mai grav şi totuşi cel mei puţin incriminat dintre gesturile posibile: ea tentează

nu numai un adulter, dar aproape un incest. Persida, deci, înfruntă norma (aici iarăşi

actualizăm “cunoaşterea estetică”). Relaţia Persidei cu celălalt (neamţul) este la început

sbuciumată de problema religiei, a naţionalităţii. Treptat se stabileşte armonia, deşi nu totală.

Iar cuplarea lor rămâne un exemplu pentru întreaga comunitate românească.

Persida este personajul complex, căci este imaginea nu numai a unei relaţii diferite şi

deosebite (căsătoria cu Naţl- neamţul) ci este şi un simbol al spiritului “catolic”. În acest sens,

amintim lucrarea lui Max Weber “Etica protestantă şi spiritul capitalismului”, în care se face

o caracterizare a catolicismului şi protestantismului:

“Catolicul... este mai calm; având mai puţi spirit industrial, el preferă o viaţă cât mai

sigură, chiar dacă venitul este mai mic, unei vieţi agitate, pline de riscuri, dar poate

aducătoare de onoruri şi bogăţie. În popor se spune în glumă: sau mănânci bine, sau dormi

liniştit. În cazul de faţă, protestantului îi place să mănânce bine, în timp ce catolicul vrea să

doarmă liniştit.”21 Persida preferă liniştea casei – bogăţiei.

Prin Persida se face, de fapt, o comasare a celor două spirite, de altfel ambele central

–europene. Pe de o parte, ea îşi formează statutul spiritual prin învăţare şi educaţie

papistăşească, fiindcă, după cum afirmă Mara, ea vrea să-şi vadă “copiii învăţaţi şi oameni de

frunte.” Persida este construită, iniţial, de educaţia mânăstirească ca anti – natură, anti – fire,

opoziţie şi reprimare a instinctulalului, impulsivului, obiceiului înrădăcinat organic. Maica

Aegidia a încercat să extirpe toate deprinderile de comportament firesc şi nesupravegheat

Pagina 27 din 65


care caracterizează copilul sălbăticit, puternic şi extrem de personal al Marei. Persida va fi

transformată într-o fecioară suavă şi distantă, practicând un adevărat cult al ordinii pedante şi

al disciplinei perfecte. Mara se înspăimântă, crede că a pierdut-o, când o vede posedată de

mania curăţeniei aseptice, a desăvârşirii sterile şi nemişcate.

Persida este “papistăşită”, lucru nu îndeajuns remarcat în interpretările de până acum

ale romanului. Educaţia religioasă în spirit catolic din care ea nu-şi însuşeşte dogmele şi

principiile, ci numai anumite deprinderi morale şi un sentiment general al vieţii, respectate cu

o obedienţă superstiţioasă şi tenace, este principala răspunzătoare de metamorfoza sufletească

prin care trece fata. Mânăstirea îi împrumută acea tipică demnitate de sine, care pretinde o

permanentă construcţie a eului prin respectarea datoriilor.”22

Educaţia mânăstirească i-a echilibrat acţiunile şi i-a şanjat gândirea, de aceea învinge

mentalitatea vetustă referitoare la căsătorie. Formarea ei la mânăstire o apropie de “etosul

învăţăturii”, cel despre care a vorbit atât de complet Virgil Nemoianu.

“Consolidarea etosului central-european s-a produs într-o strânsă întrepătrundere

dialectică cu valorile stilului Biedermeier, în deceniile dinainte şi de după anul 1800. Tradiţia

idilicului Biedermeier şi rădăcinile weinariene ale acestuia au apărut din efortul de a alcătui o

sinteză între raţionalismul Luminelor şi comunitarismul şi organicismul specific romantice,

care s-au extins spre alte sfere, producând rezultate dintre cele mai importante. (...). Pe lângă

aceste trei direcţii principale, alţi factori au contribuit la naşterea sau ajustarea ulterioară a

etosului central – european. Unul dintre ei este catolicismul, care a prevalat asupra unor spaţii

largi ale Europei Centrale timp de mai multe sute de ani.Tradiţia catolică a făcut cu putinţă

ascensiunea socială sistematică: un bulevard al succesului, presărat cu probe şi întreceri.

Raţionalismul care îmbiba discursul ideologic şi chiar teologic al catolicismului de-a lungul

secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, infuzând începuturile noului etos. Raţionalismul

(catolic, dar nu numai) a întâlnit în epocă, concepţia organicistă saupra naturii şi societăţii.”

(...)

Un factor în plus, de o extremă importanţă pentru evoluţia etosului central -european

îl constituie, trufia cu care oficialităţile de aici au favorizat educaţia, timp de mai bine de un

secol. Sub domnia Mariei Tereza şi a lui Josef al II-lea, statul austriac a acţionat în direcţia

convertirii fidelităţii faţă de catolicism în impulsuri şi motivaţii ale instruirii. Este vorba de o

atitudine deliberată, căreia i s-au conformat câteva dintre ţările vecine, mai mici, atât din Est,

cât şi din Vest, dar care a generat puternice deosebiri între statele dunărene şi cele ale Europei

Occidentale.”23

Pagina 28 din 65


Negreşit că acest etos s-a răspândit şi-n Transilvania românească, iar dorinţa Marei de

a-şi vedea odraslele instruite este deja un fapt evident, “molipsitor”. “Era una preuteasa de la

Pecica, o femeie minunată şi dulce la fire, şi bogată, şi frumoasă: ar fi spart Mara toate oalele

dacă cineva s-ar fi încumetat să-i spună că Persida ei n-are să fie tot aşa, ba chiar mai şi mai.

Iar preuteasa aceea stătuse patru ani de zile la călugăriţele din Oradea-Mare: era deci lucru

hotărât că şi Persida are să stea cel puţin cinci ani lacălugăriţele din Lipova.”24 Chiar dacă

persistă în ea spiritul protestant – afacerist, material – cade pradă, în fine, ispitei educaţionale,

fiind impusă de evenimente.

Bineînţeles, nu-i vorba de o instruire perpetuă ca în cazul lui “Budulea Taichii”, nu

este vorba de o idilă intelectuală totală. Deşi, parţial acest etos există.

Magdalena Popescu afirma în studiul său monografic “Slavici “că, deşi titlul

romanului este "Mara", rolul central, rolul de protagonist îi revine Persidei. De aceeaşi părere

suntem şi rămânem ferm convinşi că, anume, în jurul ei se declanşează totala idilă; destinul ei

însumează spiritul protestant şi cel catolic: “Modernizarea meşteşugărească şi cea spirituală,

ambele în stadii primare. Romanul "Mara", În acest sens, este unul iniţiatic, iar ca fapt real –

rămâne incomplet şi-n actualitate. Etosul învăţăturii a avut, însă, influenţă deosebită pentru

arealul românesc, deşi nu l-a cuprins în totalitate. Exemplele lui “Budulea Taichii”, “Popa

Tanda”, chiar cele reale – Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Lucian Blaga etc – sunt elocvente şi

convingătoare pentru recunoaşterea importanţei instruirii şi autoinstruirii. Ioan Slavici este un

scriitor învederat al intelectualismului şi al necesităţii primordiale – învăţarea. Prin

problematica specifică intelectualului transilvan, Ioan Slavici şi-a propus să insiste deopotrivă

asupra rezultatelor spectaculoase ale omului predestinat să transforme satul românesc în

limitele păstrării identităţii naţionale şi, mai ales, să insiste asupra procesului de formare în

aşa fel a intelectualului, încât să slujească idealul amintit. Şcoala Ardeleană insistase asupra

rolului culturii în promovarea a tot ceea ce formează specificul naţional românesc, ca o

replică la asuprirea naţională intensificată şi adâncită după faimosul şi nefastul pentru noi

Unio trium naţionum. După pactul austro - ungar din 1867, situaţia românilor transilvăneni a

devenit tot mai îngrijorătoare din punct de vedere naţional. Păstrarea specificului lor ca

naţiune era principala problemş la ordinea zilei, iar în acest sens preotului şi învăţătorului le

revenea rolul hotărâtor. Pericolul înstrăinării prin cultură impunea pentru intelectuali cerinţa

de a rămâne la o anumită distanţă de cultura naţiunilor asupritoare: maghiară şi germană.

Intelectualul român trebuia să avanseze în viaţa spirituală numai până la acea treaptă la care

nu era posibilă deznaţionalizarea şi, de regulă, avea obligaţia de a se întoarce după studii la ai

săi, slujindu-i de la nivelul cultural la care ajunsese. S-a creat atunci modelul idilic al unui

Pagina 29 din 65


asemenea intelectual ridicat din rândurile celor mulţi datorită capacităţii sale intelectuale, dar

şi efortului îndârjit pentru propria devenire spirituală. Efortul Persidei este salutabil pentru

multe altele. Ea nu este întruchiparea intelectualului, dar este, cel puţin, tendinţa spre

învăţare. În romanul "Mara", Slavici rămâne tributar imperiului paradisiac. Instruirea Persidei

la minorităţi este încă un exemplu de armonie şi coabitare. Ba mai mult, identificarea Persidei

cu maica Aegidia este o pretinsă, visată identificare, chiar egalare, a spiritului marginii cu cel

al centrului. Iar centrul îşi are o anumită influenţă socio – culturală. Instruirea Persidei la

mânăstirea papistăşească rămâne pentru autor ca un moment al mitului habsburgi solar.

Persida se află în permanenţă, o dată cu începutul instruirii, în faţa exemplelor ideale ale

centrului: admira liniştea şi ordinea de la mânăstire; aprecia înţelepciunea maicii Aegedia, din

moment ce-i urma sfatul;admira frumuseţea şi curăţenia Vienei, în special a măcelăriilor

vieneze.

Mitizarea imperiului Slavici o prezintă şi prin faptul că Persida nu este supusă

restricţiilor papistăşeşti; urmează în continuare slujbele ortodoxe. Mara, totuşi, este urmărită

de frica convertirii fiicei sale la catolicism: “Mai rău a strâmbat însă când Mara i-a vorbit de

biserică:

– O, Doamne, - zise ea – dar ce să mai facem şi la biserică?!

Marei îi trecu parcă un sloi de ghaţă prin inimă.

În mintea ei dumineca şi sărbătoarea erau zile în care omul merge la biserică. Mai ales

acum, de când cu lumea nemţească, era lucru nestrămutat că coşurile se adună, piaţa se

depertează şi dughenele se închid îndată ce clopotele sună de intrare. Iar pe când sună de a

treia oară, bolnav de moarte ar trebui să fii ca să lipseşti de la biserică.

Nu-i vorba, s-a dus şi Persida ; era însă oarecum dusă cu gândul şi strâmtorată, ca

străinu între străini şi tot ca nişte străini se uitau şi alţii la dânsa, încât Marei iar îi trecea

sloiul de gheaţă prin inimă şi nu-i mai pria bucuria.

Se înşela cu toate aceste, facându-şi gândul nesuferit, că i-au momit călugăriţele

fata.”25 În fine, Persida este liber arbitru asupra viţii ei; ea hotăreşte ce şi cum să facă fiind

mânată de simţul intern, nu de legile împăratului.

Menţionasem ceva mai sus că în jurul Persidei se deapănă firul idilei breslelor, cea

căreia Slavici reuşeşte să-i creeze un statut bine fundamentat. Următorul paragraf va fi o

prezentare iniţială a idilei meşteşugăreşti prin persoana lui Naţl.

3.2. NAŢL – imagine a idilei meşteşugăreşti

Pagina 30 din 65


Realităţile româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX – lea şi începutul celui de

al XX – lea ofereau un anumit potenţial idilic sau cvasiidilic destinat să devină obiectul unei

valorificări literare pentru care au şi apărut scriitori înzestraţi cu predispoziţiile necesare şi

buni cunoscători ai particularităţilor idilei. Se constituie şi un centru al lumii idilice populat

cu figuri caracteristice, precum dascălul, ţăranul harnic şi tradiţionalist, muncitorul şi patronul

breslei pentru care nimic nu era mai presus decât respectul tradiţiei. Faţă de această lume

idilică Slavici a nutrit un interes constant datorită preocupării sale de a crea modele idilice

pentru o societate românească ce aspiră la autodefinirea complexă şi cuprinzătoare.

Romanul "Mara" cunoaşte importante momente ale acţiunii în care “complexitatea”

idilei este prezentă prin acea lume a meseriaşilor organizaţi în bresle, având obiceiuri şi

tradiţii specifice, ca şi posibilitatea de a-şi impune norme şi principii în viaţa socială a

membrilor acestora. Organizarea şi funcţionarea breslelor de meseriaşi influenţează adesea în

chip determinant destinele personajelor, se constituie în prilejuri de manifestare a anumitor

caracteristici psihice şi morale. Lipsa de voinţă, şovăiala şi incapacitatea de a duce un lucru

până la capăt se reflectă în neîndeplinirea în întregime de către Naţl, a cerinţelor impuse de

examenul pentru intrarea în rândul calfelor de măcelar. Numai cu mare greutate breasla trece

cu vederea peste golurile din condica din care se vedea clar că, în timpul celor doi ani de

călătorie acesta muncise cu întreruperi şi fără tragere de inimă. Înmânarea condicii de către

starostele breslei se face, potrivit tradiţiei, într-un cadru ce se vrea ceremonios, rostindu-se

cuvinte specifice unor atari împrejurări:

“Joi, după Paşti, Bociocă pusese pecetea breslei pe condică, apoi se îndreptă, înalt şi

subţire cum era, şi grăi sărbătoreşte:

-Iacă, băiete! Cartea drepturilor tale, şi să nu uiţi niciodată că trebuie să păzeşti cinstea

breslei. Să fii harnic şi ascultător, cinstit şi vrednic de încredere. Să nu pierzi timpul hoinărind

degeaba, căci în breasla noastră se primesc numai oameni cumsecade.”26

Momentului examenului, al “tăieturii de măiestru”, antrenează întreaga familie a lui

Naţl în reuşita lui şi-i provoacă Persidei adânci emoţii, o face să depăşească faza

autoculpabilizării.

Redobândirea echilibrului sufletesc şi buna stăpânire a meseriei de măcelar nu-l

puteau absolvi cu totul pe Naţl de ezitările şi neregulile existente în timpul călătoriei

obligatorii de doi ani. Slavici construieşte o scenă de comedie în legătură cu tratativele

diplomatice din cadrul breslei prin care se definesc personaje şi atitudini. Toţi cei din breaslă

stiau că trebuie să ajungă la compromisuri, dar se forţau să joace rolurile “oficiale” păstrând

Pagina 31 din 65


chiar o falsă solemnitate a discursului, până ce unul din ei se hotăreşte să pună capăt jocului

şi cere să verifice documentele:

“ – Veţi fi ştiind – zise el sărbătoreşte – de ce ne-am adunat astăzi, şi mă îndoiesc că

puţin o să stăm de sfat. Eu însă, după cum cere rânduiala, vă fac împărtăşire că unul dintre

fruntaşii breslei noastre măcelarul Anton Hubăr, cere să hotărâm ziua pentru ca feciorul său,

Ignatie, să facă tăietura de maiestru.

Toţi deteră zâmbind din cap, ba Oancea, măcelar şi el, nu se putu stăpâni şi strigă:

“VIVAT!”.

- Lucrurile sunt precum ştiţi – urmă starostele – în bună rânduială (...) nimic n-avem

să-i iertăm, nici să-i trecem cu vederea. Când socotiţi să-i punem ziua?

Gheorghiţă cel mărunţel se ridică:

- Pentru ca rânduiala să fie deplină – zise el iute şi cam bolborosit – şi pentru ca nici

de aici, nici de colo să nu se poată face vreo mustrare, să se citească, după obicei şi partea de

călătorie ca să vedem pe unde a umblat şi la cine a lucrat.

Bocioacă cel lung şi subţire începu să schimbe feţe.”27

Scena întreagă evocă un crâmpei din viaţa meseriaşilor şi creează o atmosferă menită

să caracterizeze relaţia familiei Hubăr cu breasla nedispusă a face concesii de ordin moral,

fără a se şti acest lucru. Experienţa de dramaturg a autorului se reflectă în formularea

replicilor potrivit cu atitudinea morală a personajelor, iar strălucirea scenei este dată şi de

ingenioasa utilizare a aluziei însoţită de gesturi specifice şi cuvinte adecvate. Scena evocă

acea perioadă în care legea şi tradiţia, indiferent de etnie, gen şi vârstă se respectă. Încălcarea

legii se pedepseşte. Naţl, bunăoară nu este acceptat în rânduiala măcelarilor fără rânduiala

împlinită.

Călătoria în alte spaţii, în locuri mai îndepărtate, la oraş, în cel din apropiere sau la

Budapesta, Viena, Timişoara, Arad, este considerată o cale de a mări orizontul de cunoaştere

şi înţelegere a lumii şi a diferenţei. Pentru breslaşii slavicieni, ea (călătoria), este pragmatică,

este obligatorie, şi-n acelaşi timp, este o tradiţie, este o parte esenţială şi necesară din

procesul de educaţie.

“A fi un om umblat”, ca şi “a fi un om cu şcoală”, ţine oricum de o identitate demnă

de stimă.

Călătoria lui Naţl este, indispensabil,legată de tradiţie, dar şi de micro - armonie. Prin

ea se cere respectarea legii şi a regulilor ştiute de când lumea şi posedarea, prin satisfacerea

lor, a adevărurilor adânci ale originarului (amintim aici mitul timpului cosmogonic, mitul

eternei reîntoarceri reactualizate atât de complex în operele eliadeşti, dar şi în viaţa de zi cu

Pagina 32 din 65


zi.). Nolens – volens ne întoarcem la vechea tradiţie, cu morală puternică, prin care se

menţine echilibrul, armonia, idilicul.

“Nu poate, aşa zicea rânduiala breslelor, să intre în rândul stăpânilor decât acela care,

pe lângă toate celelalte, a mai făcut şi doi ani de călătorie.”28 Romanul "Mara", în acest sens

este un veritabil document:

Breasla de măcelar este prezentată cu lux de amănunte. În primul rând, iniţierea, după

care călătoria, iar mai apoi "“tăietura de măiestru”: “După rânduiala breslelor, calfa de

măcelar, care avea să treacă în rândul măieştrilor, trebuia să facă în faţa starostelui şi a

oamenilor de încredere a breslei tăietura de măiestru.

Însoţit de un zăvod şi ajutat numai de un ucenic, el trebuia să aducă la tăiere un juncan

de trei ani, frumos, împodobit cu flori, cu panglici şi cu cârpe, pe care, după tăiere, starostele

şi oamenii le luau drept semne de aducere – aminte.

După ce starostele se încredinţează că juncanul nu este ameţit cu spirt, ucenicul îi

dedea lovitura în frunte, iar viitorul măiestru trebuia să-l înjunghe aşa, că până ce numeri

zece, să nu mai mişce, şi să-l jupoaie iute şi curate, apoi să-i scoată măruntaiele încă calde,

toate acestea fără ca panglicile şi cârpele să se păteze de sânge.

Urmează apoi preţuirea şi măcelărirea.

Viitorul măiestru trebuia înainte de toate să-şi dea părerea cât cântăreşte carnea şi cât

îndeosebi seul pe care-l scoate, apoi să facă măcelărirea în şasesprezece feluri de cărnuri fără

să lase fărămături pe butuc.

Drept încheiere se făcea cântărirea.”29 Regula este atât de bine cunoscută încât

exactitatea şi restricţiile nu fac concesii. Nici chiar diferenţa de etnie nu crează privilegii.

Bunăoară Hubăr a fost nevoit să se umilească şi “s-o rumpă pe româneşte cu starostele

Bocioacă ca să-şi capete vechea reputaţie:

“Nu voia Hubăr să se umilească, dar, vrând – nevrând, era mai prietenos decât mai

înainte cu cojocarii, ba o rumpea pe româneşte când se întâlnea cu Bocioacă , deşi Bocioacă

ştia nemţeşte mai bine decât el româneşte.

N-ar fi fost Bocioacă vrednic de staroste dacă n-ar fi înţeles unde bate gândul

neamţului şi n-ar fi ştiut ce trebuie să facă.

Hubăr era bine cu toţi beamterii şi putea, când voia, să facă mult bine, dar şi mult rău:

de ce adică cojocarii din Lipova să nu se pună bine cu el?

Dac-ar fi fost vorba de vreun altul, ar mai fi stat poate pe gânduri; fiind însă vorba de

feciorul lui Hubăr, nu băgau nici beamterii, nici cojocarii de seamă că nu s-au împlinit încă

cei doi ani.”30

Pagina 33 din 65


Problema lui Naţl este o imagine văzută din mai multe perspective: în primul rând,

este vorba de încălcarea tradiţiei şi armoniei, în al doilea rând, exprimă un anumit tip de

relaţii şi atitudini între etnii; în al treilea rând, evocă un moment istoric şi anume cel al

înfloririi şi perpetuării breslelor – tradiţie survenită tot de la nemţi. De fapt, după cum

menţionează Lucian Boia în articolul “La Roumanie une synthese europeenne” din revista

“SECOLUL 20 – Europele din Europa”:

“L’Allemagne joua, comme la France, un role essentiel, s’imposant comme le

deuxieme grand modele, apres la France.”31 În multe privinţe şi-a spus ultimul cuvânt;

indubitabil că şi-n domeniul comerţului, breslelor, meşteşugului n-a rămas indiferentă.

Modelul breslelor a fost preluat cu acurateţe şi transformat în lege şi tradiţie.

Românul Slavici nu dramatizează situaţia ci o rezolvă aproape calm ( nu atestăm crize

mari la Naţl din cauza acestui fapt), oferindu-i un final pozitiv, că doar nu poate fi pedepsit

un neamţ atât de dur. Pedeapsa o preia Hubăr - tatăl.

Armonia idilică rurală nu este văzută doar prin prisma tradiţiei breslei, dar şi prin

tendinţa spre învăţare care din anumite motive a stopat, însă a continuat prin domeniul

măcelăritului: “Încă mai bine le-a mers după revoluţiune, când Hubăr a ajuns, ca neamţ din

viena la mare cinste şi casa lor era pusă în rândul celor din frunte. Dar tocmai aceasta era

nenorocirea Hubăroaiei: rămase la măcelărie ea singură cu calfele, iară bărbatul şi-l vedea

aproape numai în zilele de sărbători, când poftea beamteri la masă. Astfel mângâierea ei era

Naţl, care a crescut lângă mumă-sa mereu mâhnită şi încă de copil simţise că nu merg

lucrurile bine în casa lor.

Şi dacă n-ar fi fost asta, el nici n-ar fi ajuns măcelar.

Îl dăduse tatăl său la gimnaziul din Timişoara, unde patru ani de zile cât a stat, a fost

mereu, între cei dintâi. Anul al cincilea, însă, după vacanţa de Paşti, nu s-a mai întors, ci a

rămas acasă, lângă mama lui, la măcelărie. S-a şi făcut măcelar, însă firea nu i s-a înăsprit, şi

când ieşea cu şorţul lui curat în colţul străzii îţi venea să zici că nu este a lui şorţul, ci l-a pus

numai aşa, de încercare.”32 De fapt, Naţl este o fire mai emancipată: acceptă măcelăritul doar

din jale pentru maică-sa şi din respect pentru ea, căci, altfel, nu-l mai urma. Slavici este un

scriitor care ştie să le împace pe toate. Până şi cuplarea lui Naţl cu Persida este o armonie. Iar

Naţl priveşte foarte real situaţia: “-Nu-mi pasă, grăi el. Mă lepăd cu ea şi de mama şi de tata,

şi chiar de Dumnezeu.”33 Naţl acceptă chiar şi cununia ortodoxă. Acceptă botezul catolic

doar pentru că îl doresc părinţii lui. Am putea spune că Naţl este unicul personaj contemporan

din roman , iar faptul respectiv ne aminteşte de estetismul stilului Biedermeier. Naţl trece

printr-o perioadă de criză, dar nu una de genul lui Apostol Bologa că ar fi afectat de relaţiile

Pagina 34 din 65


dintre etnii, ci una de neînţelegere cu propriul tată la care a ridicat mâna. Beţiile, lenevia,

jocul de cărţi, violenţa în relaţie cu Persida – iată momentul de criză ce explică subtil relaţia

eu – celălalt, noi - ceilalţi. Următorul subcapitol va cuprinde şi problema respectivă. Să

observăm, deci, cum se manifestă identitatea de grup în spaţiul ardelenesc imperial, căci, de

facto, “realitatea pe care o descrie cu obiectivitate prozatorul, este puţin mai nuanţată. Nu

trăiau românii împreună, ci alături de ceilalţi, ce-i drept în bună pace, dar nu împreună.”34

Slavici, prin romanul "Mara" , a reuşit să demonstreze că se putea şi împreună, pentru că

simţul intern – erosul – nu are hotare şi nu ţine de domeniul social – politicului, şi cel al

confesiunii.

4. IDILA ÎN IDENTITATEA DE GRUP

4.1. SPAŢIUL IDILIC CENTRAL -EUROPEAN

Idilele – folclorică, erotică, meşteşugărească – îşi găsesc o realizare completă în

comunitatea transilvană (ardelenească) descrisă de Slavici. Acţiunile derulate în text vorbesc

despre perioada aflării Transilvaniei în Imperialitate. Teritoriul, ca spaţialitate, mărturiseşte în

primul rând, despre apartenenţa la central –europenitate. Ioan Slavici prezintă un Centru încă

necorodat, fascinant, aflat în relaţie de armonie cu marginile. Raportul centru – margine este

vizibil chiar din startul romanului. Să urmărim imaginea lăcaşelor sfinte: “Sus, pe coasta unui

deal, de la dreapta Murăşului este mânăstirea minoriţilor, vestita Maria Radna. Din turnurile

bisericii mari şi frumoase se văd pe Murăş la deal ruinele acoperite cu muşchi ale cetăţii de la

Şoimoş; în faţa bisericii se întinde Radna cea frumoasă şi peste Murăş este Lipova cu turnul

sclipicios şi plin de zorzoane ale bisericii româneşti, iar pe Murăş la vale se întinde şesul cel

nesfârşit al Ţării Ungureşti.”35 Prezenţa bisericilor este o dovadă a coabitării credinţelor. Dar

nu despre convivialitate am pornit discuţia. Spaţialitatea central –europeană este conotată atât

de itinerariile descrise, cât şi de toponimele atestate. În fiecare marţi, Mara făcea naveta spre

“piaţa de pe ţărmurile drept ale Murăşului”, joia face naveta “pe ţărmurile stâng al

Murăşului”, vinerea – la Arad. Traseul sinuos îi propune destinul, iar, în baza lui putem

preciza cu exactitate unde se desfăşoară acţiunea, pentru că Slavici indică şi alte localităţi:

Săvîrşin, Soboteliu, Cuvin, Făget, Căpîlnaş, Sîn – Miclăuş, Lipova, Radna, apoi Timişoara,

Lugoj, Buda, Pojan, Viena. De exemplu: “Aveau (Hubăr) prieteni la Arad, la Timişoara şi la

Lugoj; aveau rude – dânsa la Buda şi la Pojan, iar bărbatul ei la Viena; orişiunde se ducea,

băiatul găsea casă primitoare, ...”. Nimic nu-i spus la întâmplare, totul îşi are locul său.

Pagina 35 din 65


Toponimele sunt un elocvent semn al armoniei. Neamţului îi este liberă orişicare traiectorie;

poate călători fără hotare. Nicăieri nu este semnalată, însă, interdicţia pentru celelalte etnii.

Fiecare este în drept deplin să colinde Imperiul fără restricţii.

Spaţialitatea central –europeană Slaviciană reprezintă, practic, în totalitate, zona

rurală.

Acţiunile se desfăşoară în comunitatea rustică, ce exprimă tradiţia coabitării şi

înfăţişează aspectul arhaic al acesteia (sărbătorile religioase, dansul, strânsul roadei). În

acelaşi timp, este anunţată şi spaţialitatea urbană, doar că este descrisă lapidar. Timişoara,

Viena, Buda sunt centre care caracterizează modernitataea (relaţiile capitaliste, afacerile şi

studiile)

Mentalitatea de grup este, în primul rănd, văzută în această spaţialitate (Lipova – Arad

– Viena), care, din punct de vedere istoric cuprinde şi structura habitatului; în primul rând cea

a satului. Receptăm din start că satul este situat într-o zonă deluroasă pe lângă elementul

hidrografic – Murăşul. Atestarea celor două biserici din ţinutul arhitectural rural oferă

semnificaţie preponderentă pentru existenţa a două imagini: centru - margine şi altele

secundare pentru coabitare şi tradiţionalism. Să urmărim, deci, deosebirea dintre cele două

ţesuturi arhitecturale: rural şi urban. Urbanitatea, ca modernitate, este avantajată de prezenţa

teatrului, a muzicii, a educaţiei, a măcelăriilor frumos aranjate. Bunăoară traiul tinerei familii

la Viena:

“Deocamdată şi-au închiriat o locuinţă cu două încăperi, şi-au cumpărat ceea ce era de

neaparată trebuinţă pentru mobilarea acestei locuinţe, şi Persida avea toate bucuriile stăpânei

de casă care este ferită de grijile zilei de mâine. Ieşeau în fiecare zi să vadă frumuseţile

oraşului ( centrului ), şi mai ales bisericile cele mari ( credinţa puternică ), în care Persida se

simţea atât de bine, mâncau la birt, iar serile le petreceau fie la muzică, fie la teatru, un lucru

pe care Persida numai din auzite îl ştiuse. Şi nicăieri Persida nu putea să treacă nebăgată în

seamă. În casa cea mare, unde-şi aveau locuinţa în curând toţi o ştiau pe Frau Huber, femeia

tânără, înaltă şi cam slăbită, deosebit de frumoasă şi întotdeauna aşezată şi plină de o plăcută

cuviinţă. Pe uliţă, prin grădini, prin localuri publice, Naţl îşi purta capul sus, înălţat în gândul

lui când vedea cum toşi se uită la nevasta lui”; apoi acurateţea măcelarilor:

“... nimic în oraşul cel mare şi frumos nu-i plăcea atât de mult ca măcelăriile curate,

cu cărnuri frumos tăiate şi puse în vederea trecătorilor.”36 În special, Persida este mult

impresionată de ordinea acestei lumi, departe de cea a ei, plăcut aranjată, calculată. Cu toate

acestea prima scrisoare din spaţiul ei o face să plângă:

Pagina 36 din 65


“Persida nu-şi putu stăpâni lacrămile. Dar de ce să şi le stăpânească? Era aici, în

mijlocul acestei lumi străine, prima ştire de la fratele ei şi de la muma ei, şi era atâta dragoste

în scrisoare! De ce să-şi stăpânească lacrimile când Naţl era şi el înduioşat?”37 Chiar dacă

spaţiul urban le avantajează situaţia, chiar dacă Naţl se poate afirma pozitiv în centru şi-şi

poate schimba imaginea în faţa alor săi, care-l considerau “om slab”, ei, totuşi, oferă

preponderenţă spaţiului rural, pentru că la Viena se simţeau şi mai strâmtoraţi. Tradiţia, odată

încălcată; legea, odată nerespectată, trebuiau pedepsite. Astfel nu se putea, căci la Slavici

nimic nu scapă nepedepsit. Această afirmaţie este una dintre ideile sale filosofice, una dintre

intenţiile sale didacticistice, în baza cărora îşi crează opera, armonia romanescă. “Cel mai

mare duşman al societăţii, citim în “Educaţia morală” este omul ce calcă sau nesocoteşte legi,

se leapădă de obiceiuri ori trece cu vederea călcarea de legi şi lepădarea de obiceiuri, altfel el

iese din organismul viu al societăţii şi împinge societatea spre descompunerea în indivizi.”

Obţinând această integrare în tradiţia cea bună şi în ordinea socială favorabilă semenilor,

subiectul meditaţiei slaviciene realizează ceea ce românul denumeşte prin “omenie”, adică

“vieţuirea potrivită în toate amănuntele ei cu firea cea omenească”. “A omeni” pe cineva

înseamnă a-l trata ca pe un semen socotit deopotrivă cu orişice membru al societăţii, şi “om

de omenie” este cel ce nici nu se abate, nici nu suferă ca alţii să se abată de la rânduiala

morală a societăţii din care face parte.” Ca trepte ale educaţiei morale, Slavici stabileşte trei

esenţe: cea individuală, personală şi impersonală. În cadrul primeia, situează condiţiile de

viaţă material-biologică a omului, “amorul propriu” – “dignitatea”, “vanitatea” ( modestia,

discreţia, corectitudinea, firea îngăduitoare, bunăvoinţa ) şi “ambiţia”; a doua se referă la

“simţământul comun”, adică grija faţă de binele obştesc (simţământul familiar, acela de clasă,

naţional, patriotismul, iubirea de oameni şi “caritate”; a treia – “educaţiunea impersonală” –

cercetează interesul gnoseologic al omului faţă de lucrurile şi întâmplările înconjurătoare.

Aparţine, esenţial şi nativ, omului şi copilului, prin evoluţia căruia studiază evoluţia omului,

nepotolita sete de a cunoaşte, de a înţelege şi de a şti “care este cea mai neistovită din toate

trebuinţele omeneşti.”38 Conchidem în urma celor arătate, că spaţiul idilic central -

european este cel al respectării tradiţiei. Ne-am permis să deschidem această paranteză pentru

că , în fond, spaţialitatea slaviciană se caracterizează de şi prin aceste idei. Meditaţia asupra

omului, adusă pe teren moral, unde Slavici a fost întotdeauna “la el acasă”, îl face adeptul lui

Confucius care îi oferă în lecţia tradiţiei o versiune îndepărtată în timp şi spaţiu a omeniei de

acasă. Conform învăţaturii acestuia, efortul educativ trebuie să ridice în urmaşi calităţile bune

ale părinţilor şi să micşoreze defectele acestora. Fericirea, care este scopul nostru

fundamental, ţi se dă atunci când lucrezi cu toate puterile pentru binele semenilor. Omul este

Pagina 37 din 65


dator să trăiască lucrând. Mulţumirea “cea mai deplină o simţi atunci când atingi cea mai

extremă limită a putinţelor tale şi sublimul se află la cea mai extremă limită a puterilor tale

sufleteşti.” Meditaţia lui Slavici conservă încă din tinereţe, o tematică esenţială: cum poate

omul să atingă fericirea în sistemul valorilor capitale de bine, adevăr şi frumos şi care este

menirea lui în societate şi a neamului din care face parte? Omul atinge fericirea numai dacă

lucrează şi respectă legile. Slavici îşi crează opera în baza legii bumerangului: orice rău făcut,

orice culpă ţi se întorc; de aceea recurge naratorul la pedeapsă. “Legarea” clandestină a

Persidei şi a lui Naţl este pedepsită cu permanentă criză şi violenţă. Toate se întâmplă cu un

scop şi anume, cel didacticist. Într-un anume fel, vrea să demonstreze că finalurile de poveşti

(pedepsirea răului) sunt filosofii mari şi serioase. Nu poţi trăi echilibrat şi liniştit din moment

ce te simţi vinovat. Mereu te urmăreşte gândul pedepsei. La fel şi Persida cu Naţl se întorc

din spaţialitatea urbană ca să-şi ispăşească păcatul, carenţa. De pe poziţii contemporane,

acceptăm lucrurile aşa cum sunt, ca fiind normale, dar tradiţia este tradiţie: cuvintele şi

faptele originare sunt mai presus de orice timp, mai presus de orice actualitate, vrem noi sau

nu vrem.

Să ne întoarcem, însă, la spaţialitaea geografică. Şi pentru centru, şi pentru margine

legile sunt legi.

Modernitatea spaţiului urban impune şi alte legi din diverse domenii: politic, social,

cultural, confesional, pe care tradiţionalitatea cu greu le percepe şi le acceptă. Modelul idilic

slavician încearcă să păstreze armonia tradiţiei, prin care se promovează ca un bun cunoscător

al ei.

Spaţialitatea slaviciană este conotată nu doar de cele câteva toponime numite; de

specificul respectării tradiţiei, ci şi de grupul ce o reprezintă, de cultura, credinţa şi ocupaţia

prin care se manifestă acesta.

Identitatea de grup din spaţiul descris de Slavici este una de tip central -european

pentru că, în fond, se caracterizează prin multiculturalism, prin plurietnie. Iar acestea

reprezintă una dintre temele majore ale central –europenităţii.

4.2. ETEROGENITATEA ETNICĂ ŞI LINGVISTICĂ

Harta etnică a spaţiului slavician din romanul "Mara" arată foarte diferit. La o primă

lecturare, fără a cunoaşte realitatea istorică a Transilvaniei îţi dai bine seama de coabitarea

diverselor etnii. Faptul este vizibil din mai multe puncte de vedere şi anume:

numirea directă a etniilor;

Pagina 38 din 65


prezenţa onomasticii diferite;

przenţa breslelor diverse;

numismatica.

Cert este că toate naţiunile coexistă într-o armonie cât de cât plauzibilă, dacă nu

totală. Chiar dacă nu vieţuiesc impreună, există alături. Însuşi naratorul menţionează

“convivialitatea” lor: “ce mulţime de oameni şi ce amestecătură de tipuri şi de porturi şi de

limbi! E parcă aici este mijlocul pământului, unde se întâlnesc toate neamurile. Pe înserate se

aprind împregiurul oraşului mii de focuri la care stau de vorbă ori îşi petrec căntând aici

români, colo unguri, mai departe şvabi ori sârbi, iar printre aceştia slovaci, ba până chiar şi

bulgari.

Dar tot românul, săracul este şi aici cel mai de frunte...”39

Expresia “mijlocul pământului” ar reprezenta simbolic centrul. Ardealul lui Slavici

este un micro – centru, este un micro – unvers prin fenomenul convivialităţii etniilor, iar dacă

facem trimitere la toleranţa românilor putem vorbi despre un veritabil micro - paradis.

Coabitarea etniilor la marginile Imperiului configurează imaginea unui micro -

imperiu. Slavici, de fapt, relevează acel model vizat de dinastia habsburgică, după care liantul

unui ansamblu multinaţional este asigurat de “tradiţia coabitării şi a sinergiei popoarelor şi

limbilor celor mai diverse. Înseşi personajele sunt de diferite etnii: familia lui Hubăr – nemţi;

familia Marei – români; Bandi – ungur; Clăiţă – sârb; Griner – evreu; etc. Majoritatea o deţin,

bineînţeles, românii. Chiar şi onomastica vorbeşte despre diversitate: Naţl, Griner, Steueramt,

Marek, Liubicek, Bandi, Costi, Maica Aegidia, Landman, Gubacec, ş.a.

Este principal şi faptul “cine coabitează”, dar nu mai puţin important este faptul “cum

coabiteză”. Ce relaţii există în cadrul acestei multietnii care reprezintă un grup, un tot?

Fără a face uz de sursele istorice identificăm adevărul aflării românilor transilvăneni

sub “lumea nemţească”. “În mintea Marei duminica şi sărbătoarea erau zile în care omul

merge la biserică. Mai ales acum, de când cu lumea nemţească....” Este certă relaţia români –

nemţi, chiar dacă nu-i anunţată imediat, din start. Nu doar în Lipova atestăm melanjul de

etnii. Întreg Imperiul “este o amestecătură de fel de fel de oameni.” “Calfă de măcelar el se

simţea mândru să tragă la conacul breslei, (...), în care sunt numai măcelari, iar nu o

amestecătură de fel de fel de oameni.”

“ La conac a găsit alte trei calfe, un neamţ de la Timişoara, un ungur de la Debreţin, şi

un slovac de la Bichiş, iar calfele din aceeaşi breaslă, orişiunde s-ar întâlni, , sunt prieteni.

(...) Se cinsteau dar, prietenii, vorbind ca oamenii plecaţi în lume, despre cele de acasă şi

ţinând fiecare să arate desluşit că nu este nicăeri atât de frumos şi de bine ca “la noi.”40

Pagina 39 din 65


Coprezenţa însă nu exprimă şi buna înţelegere. Identificăm în subsidiarul cuvintelor

rostite şi atitudinilor că există reticenţe la paragraful alterităţii, care-i diferită şi rezervată în

privinţa “familiei mari.” Deşi Imperiul este un teritoriu al fiecăruia, există în permanenţă un

“la noi.” Finalul nu atestă nici o răzmeriţă de ordin etnic, Slavici rămânând prin acest fapt

scriitorul idililic foarte şi foarte subtil. Nu perturbă spaţiul idilic cu discuţii dure despre

mersul lucrurilor reale şi adevărate, (imposibilitatea convivialităţii în Imperiu.) Extrem de fin

(din cauza lipsei curajului de-a duce “fraza realului istoric” la capăt), declanşează situaţiile cu

diferenţiere a eului de celălalt. Îmbinarea “la noi” dă sens acestei diferenţieri, pentru că, în

fond, fiecare trăieşte nostalgia baştinei, fiecare se doreşte liber.

Conacul, ca şi birtul, cârciuma, de altfel, sunt locurile unde se adună etniile şi discută.

Iar discuţiile, oricât de distante şi de inoportune ar părea să fie, ajung la vechea şi actuala

problemă: libertatea. Cu atât mai mult, o discuţie vorbeşte şi despre relaţii şi atitudini. Cazul

sus – numit, reliefează relaţia dintre nemţi şi unguri. Însuşi Naţl menţionează că Bandi era

unicul ungur pe care-l putea suporta, şi avea de ce. Deşi nici acesta nu era ungur get-beget.

Relaţiile conturate sunt cele dintre români şi nemţi, nemţi şi unguri. Chiar dacă problema

evreului atinge culminaţii în alte opere, la Slavici se bucură doar de o prezentare lapidară:

“Fiindcă aşa, cu mâna goală n-ar putea să plece, el (Naţl ) s-a împrumutat de la Griner,

negustorul de piei, cu trei sute de florini. Ovreul, nu numai că i-a dat bucuros, dar l-a mai şi

rugat să-i spună când va mai avea trebuinţă: ştia el că plăteşte Hubăroaia, numai să nu afle

Hubăr, ba plăteşte şi Hubăr, numai să nu afle lumea.”41 În fragmentul respectiv, recunoaştem

spiritul afacerist al evreului, în rest nici un fel de vituperaţii.

Idilismul slavician se desfăşoară calm, cu excepţia câtorva momente ce caracterizează

şi conturează relaţiile sus – numite. Neamţul Naţl reproşează cu atâta duritate ungurului, încât

ţi se pare că neamţul este stăpân pe toată lumea. De pildă, dialogul de la conac:

“-Ce să zic eu – întâmpină ungurul – care mi-am lăsat acasă iubita, un boboc de te

cuprinde ameţeala când îl vezi!

Naţl îşi ridică capul şi se uită drept în faţa ungurului. Îi venea să-şi ridice carafa şi să-i

dea în cap cu ea. De ce trebuia să i-o aducă aminte şi pe asta?!

-Eu – zise el, vorbind rar – nu am drăguţă, dar fete sunt şi pe la noi. Ar trebui să vezi

cu ochii tăi ca să ştii ce va să zică fată. Ai înţeles? Sunt şi la noi fete! Strigă, apoi apucă

carafa şi o izbi pe pământ de de se făcu miş-sfărâmiş.

Era foarte îndârjit feciorul Hubăroaiei.”42

Până şi discuţiile despre femei nu-i uneşte deplin . Naratorul nu uită să amintească de

conflicte, deşi, în aparenţă, firul romanului derulează idila erotică dintre cei doi.

Pagina 40 din 65


Credem că nu este cazul să facem apel la istorie ca să explicăm antipatia lui Naţl faţă

de unguri. Cert este că românii au putut şi pot să coabiteze şi cu unii, şi cu ceilalţi.

Relaţia neamţ – român este conotată nu doar de simpla coprezenţă a lor, ci şi de

comunicarea dintre ei. Identificăm clar că se vorbea tot atât de corect şi-n română, şi-n

nemţeşte. Bunăoară, “Naţl , crescut între români, vorbea româneşte tot atât de bine ca

nemţeşte.”43

“Ei, comedie! Vezi d-ta comedie ! zise el în nemţeşte, râzând cu toată faţa lui cea atât

de schimbată.

-Te-am văzut – grăi dânsa tot în nemţeşte....”44 sau “Nu voia Hubăr să se umilească,

dar, vrând – nevrând, era mai prietenos ca înainte cu cojocarii, ba o rumpea pe româneşte

când se întâlneacu Bocioacă, deşi Bocioacă ştia nemţeşte mai bine decât el româneşte.”45

Exemplu elocvent este şi aflarea Persidei şi a lui Naţl la Viena, unde au vorbit mereu

nemţeşte:

“Persida şi Naţl vorbeau totdeauna nemţeşte. Aşa o porniseră de la încaput şi Persida

ţinea că aşa să şi rămâie.

-Grozav o să-ţi fiu eu ţie odată de urât, îi zise el, acum în româneşte.

Persida se uită lung la el. Înţelegea gândurile lui; simţise şi ea durerea de care era

cuprins el.

-Nu fi prost, îi zise ea, tot în româneşte.”46

Comunicarea în română este un fel de armă, este o metodă, în cazul acesta, de ataca,

de a jigni şi de a da explicaţii. Este, însă, şi o cale de a păstra iubirea: “ (...) adeseori era

cuprins de temerea că are să o piardă pe Persida, că nu poate să fie dăinuitoare o fericire ca a

lui. Atunci el o iubea făra de cumpăt, o temea din senin, nu mai era în stare să stea departe de

dânsa, se întorcea fără de vreme acasă, îi vorbea ca să o îndulcească în limba ei.”47

Deşi majoritatea vorbesc româneşte, bilingvismul este inevitabil.

Această relaţie reliefează, deopotrivă, şi imaginea românului, şi cea a neamţului.

Românii, şi prin Mara, şi prin Persida, şi prin Trică, etc, rămân firile tolerante şi supuse: Mara

acceptă, în cele din urmă, căsătoria Persidei cu neamţul, chiar dacă se revoltă de câteva ori;

Persida se împacă cu destinul ei (căsnicia cu un neamţ), deşi cu Codreanu putea să fie mult

mai fericită; Trică respectă legea Imperiului şi merge la război; Bocioacă trece peste faptul că

Naţl nu şi-a împlinit rânduiala şi-i acceptă “tăietura de măiestru”. Altfel apare imaginea

neamţului, care, altădată era văzută cu mare cinste. De pildă, prezentarea familiei Hubăr:

“Şvăboaică de la Buda (Hubăroaia), ea se măritase foarte tânără după Hubăr, un vienez harnic

şi chefliu dar cam iute la fire, şi puţin în urmă veniseră aici, unde nu aveau pe nimeni.

Pagina 41 din 65


Lucrând cu zestrea ei, Hubăr a agonisit, în câţiva ani, mai ales în timpul revoluţiunii de la

1848, o frumoasă avere. Încă mai bine le-a mers apoi după revoluţiune, când Hubăr a ajuns,

ca neamţ din Viena, la mare cinste şi casa lor era pusă în rândul celor de frunte.” 48 Nu doar

această retrospecţie confirmă că neamţul, în general, este văzut ca un exemplu, ca un ideal

demn de urmat. Ei reprezentau centrul, în care domnea ordinea, buna educaţie, spiritul

dinamist al afacerilor, priceperea şi înalta cultură. Nemţii înşişi cred asta. Chiar dialogul de

pe pod:

“-Iat-o, zise ea (maica Aegidia) cu linişte sărbătorească – în loc de a-şi vedea de –

şcoală, umblă să pescuiască (...). Şi câte sunt nenorocirile care s-ar mai fi putut întâmpla dacă

n-ar fi paza Celui-de-Sus. La noi nu se întâmplă astfel de lucruri!

-Se-nţelege! grăi Rosa, nevasta lui Hansler, cizmarul de peste drum. La noi este

regulă! La români, însă, toate merg una peste alta!

-Aşa este, ziseră alţi câţiva, în vreme ce iar alţii râseră.

Lucrul ar fi fost bun şi minunat, dacă n-ar fi fost de faţă şi câţiva români, ai căror

obraji se roşiră, fie de mânie, fie de ruşine.

-Aceasta n-am voit dar s-o zic, grăi dar Maica Aegidia. Este şi la români regulă, se

vede însă că nu pretutindeni.”49 Se observă, deci, supremaţia neamţului pe de-o parte, şi

“coabitarea alături”, pe de altă parte.

Copiii Marei, se pare, au declanşat o criză în interiorul acestui spaţiu multietnic, “o

adevărată răzmeriţă!”. De aici, parcă ar porni “furtuna cea mare”, dar Slavici ştie să-şi

păstreze intact cadrul idilic. Modelează astfel subiectul, încât, conflictele să fie atenuate, încât

conflictul idilic să rămână, în cele din urmă, intact. Ba mai mult decât atât, Slavici prin Mara,

Persida şi Trică, a dorit să creeze imaginea românului care vrea să-şi depăşească condiţia de

umilit, având, ca model, totodată, imaginea neamţului. Persida îl depăşeşte cu mult pe Naţl,

prin ceea ce face şi prin faptul cum gândeşte; intenţia Marei de a-şi instrui copiii, felul ei de a

gestiona afacerile; rebeliunea lui Trică faţă de imaginea neamţului – totul, în fine, conotează

ideea că familia Marei depăşeşte condiţia neamţului, reuşinând să păstreze şi armonia în

relaţii. Mara în urma conflictului de pe pod, se simte ruşinată pentru că răzmeriţa pornise din

cauza copiilor ei: “Dintr-un lucru de nimic se-nvrăjbiră fără de veste, câteva mii de oameni,

care trăiau mai-nainteîn bună înţelegere, iar ziua următoare, vrajba s-a lăţit pentru că era târg

la Radna, şi s-a-nrăit fiindcă pornirea pătimaşă trece crescând din om în om”50 mai ales în

spaţiul lor multietnic. În acelaşi timp, Mara se simte şi umilită, dar nu se împacă cu gândul

să-şi ceară iertare pentru cele întâmplate. Dimpotrivă, situaţia o încurajează şi mai aprig să

lupte cu nedreptatea:

Pagina 42 din 65


“-Lasă, dragul mamei, - grăi dânsa în cele din urmă îndârjită – căci am eu să te dau la

o altă şcoală mai bună! Am să te scot om, om de carte, om de frunte, ca să nu mai fii ca tatăl

tău şi ca mama ta, ci să stea ei şi copiii lor în faţa ta cum noi stăm în faţa lor! Eu pot, eu am,

urmă ea avântată; mi-a dat Dumnezeu şi are să-mi mai deie , fiindcă el nu face deosebire între

oameni!”51 Dar tot Mara (putem spune cu hotărâre că ea-i un paradox) este cea care respectă

cu stricteţe legea Domnului, tradiţia şi “legea Imperiului”. Revolta ei vis-a-vis la ceilalţi este

stăvilită de ideea că “mai întâi sunt Dumnezeu şi datoria străbună”, după acestea celelalte:

“Nu, fata mea, lumea aceasta nu este pentru ca poftele inimii, ci pentru ca datoriile să ni le

facem într-însa. (...) Mai întâi Dumnezeu, apoi părinţii tăi şi după aceştia ceilalţi binefăcători

ai tăi.”52 Cu toate ciocnirile din viaţa ei, Mara rămâne un om împlinit: fiica sa îndeplineşte

datoria Domnului, fiul ei merge la război. Şi ea este mândră de aceste evenimente:

“-Muzica! Să cânte muzica! – strigă Mara ca ieşită din fire – şi începu să bată din

palme.

Tot n-avea nimeni fecior ca dânsa! Şi pornit alaiul înainte, ea mergea în frunte,

alăturea cu feciorul ei, sărind mereu ca în joc, chiuind din răsputeri şi bătând mereu în palme

luată de vârtejul din care nu putea să-şi scoată feciorul.”53 Mara este firea care ştie să

primească doar pozitivul consecinţelor, căci prin poziţia aceasta reuşeşte să-şi menţină

demnitatea de mamă, femeie şi româncă.

Neamţul, deşi văzut bine la început, îşi pierde treptat statutul, anume prin

nerespectarea legii, prin păcătuire: Hubăr săvârşeşte un adulter, Naţl nu-şi împlineşte de

călătorie, Hubăr nu acceptă căsătoria feciorului, Naţl îşi mutilează soţia. Hubăr , în calitate de

germene al tuturor relelor, este pedepsit, fiind omorât de propriul său copil. Păcătuirea nu-i

fac maleabili spaţiului românesc, ci dimpotrivă, îi înstrăinează: “Trecură douăzeci şi şase de

ani de când trăia la Lipova, şi abia acum simţea (după ce i-au crescut păcatele şi mai mult ),

că tot străin a rămas între străini. Avea cunoscuţi, avea chiar prieteni cu care juca cărţi şi care

veneau bucuros la masa lui, dar...54 Dacă nu s-ar fi aflat pe acest teritoriu, poate n-ar fi

păcătuit. Imaginea lui Hubăr este imaginea alterităţii, care nu-şi găseşte o complinire într-un

alt spaţiu, aşa precum Persida nu se simte bine la Viena, în oraşul cel zgomotos. Chiar dacă

lucrurile merg bine, identitatea, fie cea a românului în spaţiul austriac, fie cea a neamţului în

spaţiul românesc, nu este completă şi liberă, nu este împlinită. Însuşi Hubăr intenţiona să

plece acasă, mustrat fiind de marele-i păcat şi de strşinătate, zbuciumare:Îi intrase (lui

Hubăr ) în cap gândul că are de Sfântul Gheorghe să-i treacă măcelăria lui Naţl şi apoi să se

ducă acasă la Viena.”55

Pagina 43 din 65


Relaţia român – neamţ (eu - celălalt) se reduce, practic, la cuplul Persida – Naţl. De la

intenţia cuplării lor pornesc acţiunile şi spre ei converg toate. Didacticismul, tradiţionalismul,

religia, morala, momentul istoric toate se rotesc în jurul axei romaneşti: cuplul Persida – Naţl.

Naratorului Slavici îi reuşeşte să le combine pe toate în generala idilă erotică, fiindcă,

de ce să nu spunem lucrurilor pe nume, substanţială este orientarea scriitorului spre istoric.

Înţelegerea pentru universul moral, atât de bogat al omului, extraordinara sensibilitate la

nuanţa cea mai fină a adevărului sufletesc, este cumpănită de comprehesiunea profundă a

raportului dintre individ şi mediu. Oricât de bogată i-ar fi viaţa sufletească, personajul

individual nu este o entitate desprinsă de orice context: eroii îşi trăiesc bucuria libertăţii

interioare, dar cunosc perfect şi legea, aspră uneori, a raportuluilor cu mediul social – istoric,

care este legea datoriei. Neconcordanţele de ritm între viaţa individuală (cea a eului) şi cea

colectivă (cea a alterităţii), între pornirile, aparent libere, ale naturii umane şi legitatea social

– istorică şi morală, nasc, la Slavici, drama. Iar drama se rezolvă prin sacrificii. În schimb,

preţul suferinţei asigură împlinirea fericirii personale. Astfel s-ar explica idilismul, armonia

slaviciană.

Chiar un ciclu întreg din proza lui Ioan Slavici, inclusiv romanul “Mara”, este dedicat

sentimentului de a trăi cinstit, adică unui stil de viaţă bazat pe liniştea sufletească, indiferent

de multietnia ce te înconjoară, pe care poate să ţi-o dea doar sănătatea şi mulţumirea de a trăi.

Aceeaşi linişte sufletească impune naratorul şi cadrului idilic din “Mara”.

Momentele identificate mai sus, referitoare la etnii şi la relaţiile dintre acestea, sunt

argumente fortificatoare pentru constituirea complexităţii unui document istoric despre

imaginea Transilvaniei şi Banatului în timpul aflării în Imperiu.

Programul său epic, de fapt este construit anume în acest sens. Iar proza sa este creată

nu doar pentru a prezenta ca fapt statistic plurietnia, ci şi ca fapt cultural.

4.3 “Identitatea culturală ” a grupului

4.3.1.Definirea “identităţii culturale”

Cadrul idilic slavician îşi află o completare totală anume în “identitatea culturală de

grup”, care, în accepţiunea scriitorului şi criticului literar Adriana Babeţi, se defineşte “printr-

un nucleu ce înglobează un ansamblu de credinţe, norme, valori, reprezentări, obiceiuri,

obiecte sau expresii artistice comune unui grup, interiorizate psihic şi transformate într-un

sistem de postulate normative pe baza cărora se construieşte o conduită specifică şi care

Pagina 44 din 65


asigură unitatea simbolică a respectivului grup.”56 Am putea exemplifica foarte explicit şi

direct cu “identitatea culturală de grup” reprezentată de Stefan Zweig. Nu mai puţin elocvent

este şi romanul “Mara”, pentru că Banatul, Transilvania sunt un spaţiu intercultural, în care s-

au armonizat (într-un fel, s-au consolidat şi fortificat) de-a lungul vremii obiceiuri ,

mentalităţi, practici laice, ritualuri religioase, valori ale creaţie culte şi populare aparţinând

românilor, şvabilor, maghiarilor, sârbilor, etc. Afirmaţia corespunde categoric, unei

importante realităţi, dar aceasta nu trebuie absolutizată, şi mai ales , generalizată în timp şi

spaţiu. În perioada premodernă şi chiar în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea – etape

de formare şi puternică afirmare a conştiinţelor naţionale – comunităţile etnice şi-au cultivat

cu ardoare credinţa proprie, limba maternă, tradiţiile specifice şi valorile spirituale,

interferenţele culturale fiind astfel mai restrânse, deşi toleranţa reciprocă s-a manifestat

necontenit. Interculturalitatea va deveni un fenomen major; spiritul de toleranţă interetnică şi

religioasă devenind un adevărat model de viaţă.

“Identitatea culturală” ar fi un fel de coabitare a culturilor, credinţelor, etc. De fapt,

multiculturalismul deja a devenit o problemă. Este o chestiune ce constituie şi astăzi

domeniul antropologiei culturale. Există un anume consens în a defini identitatea mai ales în

raport cu ceilalţi. “Identitatea nu este ceva ce se elaborează în izolare – spune şi Tylor – ci

ceva ce se negociază prin dialogul, parţial exterior, parţial interior cu alţii. Doar raportându-se

la celălalt ne putem defini şi împlini.”57

Pluriculturalismul este conotat pozitiv, dar necesită un efort tolerant enorm, pentru că

fiecărei naţiuni îi este specifică megalomania.

4.3.2. Specificul “identitităţi culturale”

Cum se defineşte “identitatea culturală?” Sau cum se caracterizează ea? În primul

rănd, prin convivialitatea culturilor, confesiunilor, obiceiurilor şi rânduielilor. Apoi,

“identitatea culturală” înfăţişează:

o lume specifică, pictată în culori vii;

pitorescul;

culoarea locală ce abundă şi se concretizează în pagini de inestimabilă valoare literară

şi documentară despre viaţa acelui colţ de regiune în acel timp, despre meserii şi pulsul

economic;

obiceiuri;

credinţe;

Pagina 45 din 65


norme şi legi.

Această “identitate culturală” cunoaşte o descripţie social-istorică care este nu una

indiferentă ci orientată vizibil pe liniile programului moral. “Identitatea culturală” este şi

modelul unui capitalism cu adânci rădăcini în istorie. De aici, importanţa maximă acordată

vieţii breslelor sau unor evenimente cruciale ale vieţii economice, precum târgul sau culesul

viilor, în desfăşurarea cărora elementul de ritual nu este încă separat de cel de activitate

economică.

Nucleul “identităţii culturale” a grupului din “Mara” înglobează credinţele: catolică şi

ortodoxă, sărbătorile religioase ale ambelor părţi, plus sărbătorile imperiale anunţate doar, nu

şi nominalizate (“... trecea şi acum săptămâna fără ca el să se spele şi să se peptene: aceasta

nu se face; aşa ştia el decât duminicile şi zilele de sărbători împărăteşti, după prânz ... “ 58 ),

apoi ritualul culesului şi imaginile etnografice, cum ar fi cea a târgului, plus ritualurile

botezului şi cununiei, apoi legea imperială de recrutare, apoi normele de administrare a

teritoriului şi regulile de existenţă şi desfăşurare a breslelor, apoi etosul învăţării etc. Toate

aceste specificităţi întregesc şi imaginea cadrului idilic. Menţionasem în subcapitolul

precedent că romanul “Mara” se bazează pe evoluţia sentimentului erotic la cuplul Persida –

Naţl, cu numeroase momente idilice consumate într-un spaţiu folcloric, feeric al zonei

Aradului. Bunăoară, imaginea Podgoriei Aradului este globală în structura cadrului idilic. Se

indică chiar perimetrul total al podgoriei, dar se insistă asupra tabloului mărginit de apele

Mureşului. Cadrul foloseşte de data aceasta atât pentru desfăşurarea unor momente din idila

erotică Persida – Naţl , cât şi pentru referirile la culesul viilor, cu obiceiurile şi tradiţiile

aferente:

“Serile, viind despre Arad pe şesul neted, vezi în faţa ta şi nenumărate lumini risipite

pe ea – focurile ce ard la crame prin paghini şi pe fâneţele acum cosite şi lăsate de păşune.

Din când în când răsună prelungit câte o puşcă descărcată ori se ridică pe ici pe colo câte o

rachetă, încât simţi pe nevăzuta că este lume, lume, multă lume risipită pe colo prin dealuri şi

prin văi.

Săptămâni de zile de-a rândul vin mereu şi de al deal şi de pe şes unii ca să lucreze,

alţii ca să petreacă câteva zile bune, toţi veseli, toţi gata de a se bucura de viaţă.

O dată pe an este culesul viilor, şi păcat ar fi să petreci şi astă singură dată dormind

nopţile când ele sunt atât de liniştite şi de răcoroase , iar luna niciodată şi nicăieri nu-şi

revarsă lumina aşa de plin ca acum şi aici, unde razele ei se restrâng oarecum din coastele

dealurilor spre şesul întins ca o mare.

Pagina 46 din 65


Ici fluier, colo cimpoi, mai departe o chitară de lăutari, pretutindea câte o cescărcătură

de puşcă, o rachetă ori cel puţin câte un chiot de fiecare vadră turnată în butoi, şi toţi stau la

poveşti, cântă, joacă, petrec în zburdalnică învălmăşeală.”59

În capitolul al XI-lea – “Altă lume” – sunt descrise succint acţiunile ce compun

culesul viilor, ca atare, amintindu-se şi denumirile obiectelor utilizate:

“Sub vie, zidită în mal, era colna, o zidire mare, cu două ridicături despre vale, largă

spre şes şi în faţă cu un cerdac întins, în care ardeau două lămpi, una atârnată, iar alta pe

masă.

La stânga, sub un mare şopron deschis din toate părţile, se afla bădania cea mare şi

lângă ea cada, în care un voinic juca pe sacul cu struguri. Mai încolo, tot sub şopron, doi

flăcăi învârteau teascul, în vreme ce alţi doi cărau mustul stors cu vadra la buţile înşirate în

dosul şopronului”.60

Marea secvenţă a sărbătorii culesului cu procesiunile de oameni care se adună de

pretutindeni spre vârtejul dintre podgoriile Aradului, focurile în noapte, duhul pământului şi

al unei omeniri care se simte doar respirând, euforică şi senzuală în negura ce ascunde şi

apropie fiinţele într-o familiaritate frenetică şi efemeră, totul este în spiritul unor adevărate

saturnalii, dezlănţuire liberă şi frenetică a carnavalescului.

Sărbătorind substanţa, gestul şi rodul muncii, ca supremele acte prin care o

comunitate îşi atinge rostul şi trăieşte tonic, Slavici compune, de fapt, un cult al materiei şi al

prosperităţii.

Spaţiul idilic transilvan din partea de sud a provinciei este colorat şi cu imagini

etnografice, cum ar fi aceea a târgului de toamnă de la Arad, reflectarea atât a unei vieţi

tihnite şi îmbelşugate ce se bazează pe hărnicia oamenilor din aceste locuri, cât şi a unui

comerţ specific epocii, adică celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX – lea. Tabloul

etnografic al târgului se leagă strâns de biografia personajelor idilice, mai precis de aceea a

lui Trică, locul prilejuindu-i etalarea hărniciei, a priceperii şi a gustului estetic în

confecţionarea cojoacelor. Descrierea acestui târg este situată în fruntea capitolului al X – lea

al romanului – “Cine ce poate”: “Mare lucru târgul de toamnă de la Arad! Timp de câteva

săptămâni drumurile de ţară toate sunt pline de care încărcate, care aduc bogăţiile din şapte

ţinuturi ca să le desfăşure prin uliţele Aradului şi pe câmpia de dimprejurul lui, unde s-adună

care cu poame de pe Crişuri şi din valea Mureşului, cu lemnărie din munţii Abrudului, şi cu

bucate de câmpia mănoasă, se înşiră pe Murăş şi se grămădesc turme de oi venite din Ardeal,

ciurde de porci aduse de pe lunci, herghelii de cai crescuţi pe poienele munţilor şi cirezi de

vite mânate de jelepari umblaţi prin lume.

Pagina 47 din 65


Ce mulţime de oameni şi ce amestecătură de tipuri şi de porturi şi de limbi! E parcă

aici e mijlocul pământului...”61

În romanul “Mara”, complexul idilei apare susţinut de trainice forme ale idilismului

folcloric. Destrămarea idilei aproape sub toate formele ei estompează însă idilismul folcloric

spre sfărşitul primei părţi şi-l exclude integral din cea de-a doua. Cu tot caracterul înnoitor al

relaţiilor capitaliste abia instaurate ele nu reuşesc să menţină viabilitatea modelelor idilice

propuse din cauza elementelor de disoluţie morală create de noul tip de societate în cadrul

căreia valorile sunt determinate de gradul de bogăţie al individului. Cuvintele Marei despre

puterea nelimitată a banului pot servi ca motto la începutul disoluţiei modelului idilic,

motivând-o economic şi moral.

“Identitatea culturală” a grupului din “Mara” este deja formată, din moment ce-şi

cunosc fiecare obligaţiunile. Mara, bunăoară, îşi exercită cu o abilitate desăvârşită activitatea:

“Marţi dimineaţa Mara – şi scoate coşurile pline în piaţa de pe ţărmurile drept al Murăşului,

unde se adună la târg de săptămână murăşenii (...) şi podgorenii (...). Joi dimineaţa ea trece

Murăşul şi întinde şatra pe ţărmurile stâng unde se adună bănăţenii (...). Vineri noaptea după

cântatul cocoşilor, ea pleacă la Arad, ca ziua s-o prindă cu şatra întinsă în piaţa cea mare,

unde lumea se adună din şapte ţinuturi.”62 Pentru Mara ocupaţia este deja o tradiţie. Până şi

produsele pentru vânzare sunt, practic, tradiţionale: (...) Mara stă ziua toată sub şatră, în dosul

mesei pline de poame şi de turtă dulce. La stânga, este coşul cu peşte, iar la dreapta clocoteşte

apa fierbinte pentru “vornovişti”, pentru care rade din când în când hreanul de pe masă.”63

Aproape întregul grup este încadrat în comerţ, nu în zadar este descris târgul, piaţa.

Cert este că fiecare îşi cunoaşte şi-şi îndeplineşte meseria. Târgoveţii cu vânzările, breslaşii

cu breasla, slujitarii bisericii cu propovăduirea credinţei şamd. Iată armonia lucrului şi a

timpului. Fiecare ştie ce are de făcut. După cum afirmă şi Magdalena Popescu: “omul normal

trăieşte la nivelul obişnuinţelor, legilor scrise şi nescrise ale socialului. Conştiinţa lui se

abandonează unor stereotipii comode.”64 Asistăm la un ciclu calm al habitudinii în grup.

Naratorul înşiruieşte atâtea amănunte referitoare la bresle încât nimănui nu i-ar lipsi

cunoştinţele de cauză, nici neamţului, nici sârbului, nici românului, nici ungurului. Toţi

cunosc regula “jocului”:

“Deoarece la Lipova erau numai doi măcelari ei au intrat în breasla cojocarilor, cari

tăiau şi ei primăvara miei, toamna berbeci şi iarna, pe ici pe colo, câte un porc. Iar după

rânduiala breslei nu putea să intre în rândul patronilor decât acela care şi-a făcut ani de

ucenicie, a lucrat un an la patronul care l-a scos calfă şi a mai făcut şi doi ani de călătorie” 65,

Pagina 48 din 65


iar “ca să intre în rândul măieştilor, trebuia să facă în faţa starostelui şi a oamenilor de

încredere a breslei tăietura de măiestru.”66

Tăietura de maiestru în breasla măcelarilor este un alt moment alături de culesul

strugurilor, care ridică la rangul unei înalte expresivităţi: trăirea în grup, coabitare. Scena

tăieturii de maiestru descrie istoricizând, un gest de muncă sacralizată, care prin împlinirea

lui desăvârşită învesteşte omul cu o calitate nouă. Aici, fiecare moment este cadenţat într-un

ritm rărit, în stare să prindă şi să trăiască voluptos amănuntul: încordarea, efortul, izbânda,

sărbătoarea. Totul are o savoare tactilă ca o comuniune cu materia străpunsă, învinsă,

stăpânită şi însuşită în intimitatea ei. În studiul monografic despre Slavici Magdalena

Popescu compară ritualul dat cu picturile flamande: “ Tabloul aduce aminte cărnoasele picturi

flamande, figurând muncile anotimpurilor cu aceeaşi pregnanţă a vizualului care se

transformă aproape în totalitate în tactilitate, simţul cel mai acut cunoaşte şi îşi însuşeşte

universul, simţul gnoseologic, prin excelenţă, al probării evidenţelor. De altfel Hegel,

comentând pictura olandezilor spunea că obiectualitatea ei triumfătoare este o formă de

revanşă a vieşii asupra morţii, asupra mării care smulge omului pământul de sub picioare în

orice clipă.”67

Ordinea lucrurilor şi cunoaşterea regulilor sunt conotate şi de descrierea breslei de

cojocar:” Nici că intră însă calfele de cojocar la stăpân decât de două ori pe an: fie la Sfântul

Gheorghe, fie mai ales la Sfântul Dimitrie, pe când cojocarii au mult de lucru. Apoi o calfă

trebuie mai înainte de a ieşi în lume, să-şi arate destoinicia, pentru că stăpânii să ştie ce poate

şi cum au să-l plătească”68 Cojocarii lucrau cu multe calfe, fiecare după cum îşi permitea:

“Steva Claici, sârbul cel bogat, (...) lucra iarna cu 12, iar vara cu opt calfe şi era vestit în piaţa

aradului pentru cojoacele sale frumos împodobite”69, de când Bocioacă, “starostele

cojocarilor (...) lucra vara cu patru şi iarna cu zece, scotea la toate târgurile cele mai frumoase

cojoace, ţinea tăierea cărnii în arendă.”70

Munca în bresle este o ocazie de a surpride grupul, colectivitatea sudate de scopuri

productive. Slavici foloseşte toate prilejurile pentru a surprinde evenimentele de omogenizare

a grupurilor; de pildă: cearta de pe pod, piaţa, târgul, culesul strugurilor, breslele, etc.

Slavici este atent la aceste solidarizări umane de efect imediat. Egalizarea prin

muncă,, spiritul de breaslă care comunică în virtutea unor interese şi foloase reciproce, animă

toate fiinţele, ştergând celelalte fireşti bariere. Conştiinţa comunităţii etnice restrictive şi

izolante este mult mai rară decât aceasta. Iniţial, atestăm mai des diferenţele. În primul rând,

cele ce ţin de credinţă şi de biserică: “Sus, pe coasta unui deal de la dreaptă Murăşului, este

Pagina 49 din 65


mănăstirea minoriţilor, vestita Maria Radna. Peste Murăş este Lipova cu turnul sclipicios şi

plin de zorzoane al bisericii româneşti (...)

Cică este acolo în biserica aceea o icoană făcătoare de minuni (...)

Mara, deşi creştină adevărată, se duce şi ea câteodată la biserica aceasta, dar se

închină creştineşte, cu cruci şi cu mătănii, cum se cuvine în faţa lui Dumnezeu. Că icoana

face minuni, asta n-o crede. ştie prea bine că o Maică Precistă nemţească nu este o adevărată

Maică Precistă.”71

“Duminicile şi zilele de sărbători Mara o lua şi o ducea pe Persida la biserica de la

Lipova. Foarte adeseori însă Mara era dusă pe la târguri şi atunci Persida lua pe una din fetele

de români ce se aflau la călugăriţe şi tot se ducea. Le părea foarte rău călugăriţelor, căci era,

dacă-i vorba, chiar mai frumoasă biserica acolea în mânăstire, dar Persida ţinea să meargă la

biserica ei şi nu putea nimeni să o oprească ba s-a făcut încetul cu încetul, obicei că Persida

lua toate fetele de români cu dânsa, încât era o frumuseţe să le vezi, şi lipovenii ţineau mult la

fata Marei.”72

Treptat, diferenţele se atenuează. Naţl acceptă să fie cununaţi în legea Persidei, iar

Persida acceptă să fie papistăşit nou-născutul. Am spune, în fine, că este vorba de un

internaţionalism umanitarist, dacă termenul nu ar fi prea pretenţios şi, în acelaşi timp,

inadecvat. Internaţionalismul presupune o conştiinţă a naţionalului, pe care el o neagă,

opunîndu-i-se. Dar aici naţionalul nu este de presupus nici măcar ca termen negativ;

obişnuinţa convieţuirea au şters diferenţele şi rezervele.

Atmosfera din casa lui Hubăr este tratată în acelaşi registru al umorului sec şi egal cu

care fusese descrisă familia Marei. Nu este vizibilă nici o urmă de interes al pitorescului sau

diferenţierilor. Oamenii sunt priviţi dintr-o simplă şi adâncă perspectivă a omenescului.

Fata Marei, bunăoară, este crescută într-o mânăstire catolică, iar maica Aegidia

încearcă să facă acelaşi lucru şi pentru băiat, îndrumându-l spre mânăstirea minoriţilor din

Arad. La sârbul Claici, Mara şi fiica ei sunt primite ca într-o familie, găzduite cu lunile,

antrenate în chestiunile matrimoniale cele mai intime. Sârboaicele merg, în schimb, duminica

la biserica românească unde, spun ele, slujba este mai frumoasă. Mara colaborează cu

neamţul Hubăr. Hubăr este membru într-o breaslă alcătuită aproape exclusiv din români. Naţl

, în călătoria de învestitură, acoperă cu popasuri un larg teritoriu, până spre Viena.

Pretutindeni, predominant este spiritul de breaslă: găzduit la casele breslelor, alături de

unguri, cehi, saşi, el se simte pretutindeni printre ai săi, în spiritul aceleaşi conştiinţei a

solidarităţii de meserie care prevalează asupra tuturor celorlalte diferenţieri. Altfel spus,

identitatea grupului din romanul “Mara”se caracterizează şi prin non – diferenţiere. Toţi au în

Pagina 50 din 65


faţă aceleaşi legi, fie religioase, fie împărăteşti, pe care trebuie să le îndeplinească. Asta şi se

întâmplă: legătura dintre un bărbat şi o femeie care se iubesc se face prin cununie; copilul

născut, trebuie botezat, sărbătorile trebuie respectate. Încălcarea legilor este pedepsită. De

pildă, “ trebuie să ştii că este pusă o pedeapsă grea, până la douăzeci de ani de temniţă, pe

capul preotului care cunună când sunt piedici la mijloc.”73 Legile sunt egalate cu “sfinţenia”:

“Legile , dacă este vorba, oamenii le fac şi tot ei le împlinesc, după cum le vine la socoteală,

şi mai presus de porunca împărătească e porunca lui Dumnezeu, care rânduieşte ca copilul să-

i vie la nevoie părintelui într-ajutor.”74 Legile morale pentru identitatea de grup sunt universal

– generale, ele nu se discută, ci se execută. La fel şi legile împărăteşti: “După legea timpului

de atunci, feciorii luaţi la oaste, rămâneau zece ani în linie şi încă doi ani de rezervă, erau

duşi în ţări străine şi departe, li se schimba tot rostul vieţii.”75 Dar puteau să se răscumpere cu

o sumă de bani, figura şi o astfel de lege.

Cadrul idilic rural şi tradiţionalist este molipsit de anumite elemente etice noi, propuse

de alt tip de societate şi de altă conducere. Esenţial este faptul că multinaţionalul grup

respectă eticismul, prin aceasta solidificându-şi “identitatea culturală.”

Acum putem lesne vorbi despre o “identitate culturală lipoveană” sau “arădeană” .

Destule sunt exemplele care-i conturează imaginea. Mai presus de toate se ridică fenomenul

coabitării explicat prin diverse pilde; trei fiind, însă, centrale: strângerea roadei, târgul, tăierea

de maiestru la măcelari.

“Identitatea culturală” a acestui grup cuprinde şi aspectul umanismului.Slavici îmbină

astfel evenimentele, încât , ele să nu depăşească sfera omenescului. În acest sens, se pronunţă

şi Magdalena Popescu : “Umanitatea pe care o descrie Slavici, este privită din perspectiva

omenescului. Ea apare astfel ca o enormă suprafaţă de plasmă fluidă, agitată continuu de

curenţi subterani sau de suprafaţă, mai repezi sau mai lenţi, care amestecă, dizlocă, unifică

straturile, le omogenizează, făcând ca elementele alcătuitoare să existe într-o continuă

vecinătate mobilă şi complexă. Aglomerările care se adună în jurul Aradului şi Lipovei –

Radna cu prilejul marilor târguri sau procesiuni sunt un fel de vârtejuri, concetrând fluizii

venind de pretutindeni. Acest concentrat de umanitate conţine în mic şi simbolic întreaga

varietate a existenţei şi relaţiilor speciei.” (Iar existenţa şi relaţiile includ obiceiurile,

comunicarea, valorile şi legile, necesităţile, munca, etc., aspecte la care ne-am referit.)

“Oraşul romanului este centrul unui univers pacific şi identic cu sine: E parcă aici e mijlocul

pământului!” 76

Pagina 51 din 65


În general, scriitorul Slavici marchează o identitate cu dimensiune solară, axată pe

idilism, pe imagini ale cumpătării, seninătăţii, echilibrului, armoniei, interacţiunii paşnice,

convivialităţii. Crizele apar sporadic şi mai mult la identităţi particulare, nu colective.

Slavici este, în primul rând, un excelent cunoscător al psihologiei de grup. De aceea

alege foarte liniştit şi topoii în care se surprinde colectivitatea aflată în spaţiul imperial,

central -european şi îi caracterizează identitatea.

Note

Ungureanu, Cornel, “Cutia Pandorei. Pentru o istorie alternativă a literaturilor din

Europa Centrală”, în revista “A treia Europă”, nr. 1, 1997, Editura Polirom, Iaşi, p. 60

Le Rider, Jacques, “Modernitatea vieneză şi crizele identităţii”, comentat de Ioana

Ploeşteanu în revista “A treia Europă”, nr. 1, 1997, Editura Polirom, Iaşi, p. 251

Le Rider, Jacques, op. cit. , p. 151

Călinescu, George, “Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, ediţia a II

- a, revăzută şi adăugită, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 512

Popescu, Magdalena, “Slavici”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1977, p. 235

Slavici, Ioan, “Mara”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 24


idem. , p. 26

idem. , p. 27

idem. , p. 29

idem ., p. 30

Nemoianu, Virgil, “Cazul etosului central – european”, în “Europa Centrală. Nevroze,

dileme, utopii.”, în româneşte de Daciana Banciu, Editura Polirom, Iaşi, 1997, colecţia “A

treia Europă”, p. 191

Călinescu, George, op.cit. , p. 731


idem. , p. 173

idem. , p. 242

Călinescu, George, op. cit. , p.512

Popescu, Magdalena, op. cit. , p. 217

Slavici, Ioan, op.cit. , p. 82

Pagina 52 din 65



Weber, Max, “Etica protestantă şi spiritul capitalismului”, Editura Humanitas,



Nemoianu, Virgil, op. cit. , pp. 171 – 172


idem. , p. 31

idem. , p. 38

idem. , pp. 135 – 136

idem. , p. 108

idem. , p. 125

idem. , p. 109

Boia , Lucian, “La Roumanie, une synthese europeenne”, în revista “Secolul 20 ,

Europele din Europa”, 1999/2000, p. 43


idem. , p. 96

Babeţi, Adriana, “Introducere în geografia literară a Europei Centrale”, Timişoara,

1998, p. 110


idem. , p. 165

idem. , pp. 165 – 166

Cucerzan, Eugen S. , “Idei filosofice la Ioan Slavici”, în “Slavici. Evaluări critice.”,

Editura Facla, Timişoara, 1977, p. 224


idem. , p. 37

idem. , p. 120

idem. , p. 39

idem. , p. 94

idem. , p. 55

idem. , p. 109

idem. , p. 166

idem. , p. 167

idem. , p. 25

idem. , p. 16

Pagina 53 din 65


idem. , p. 18

idem. , p. 19

idem. , p. 65

idem. , p. 242

idem. , p. 121

idem. , p. 264


1998, p. 70

Vultur, Smaranda, “Un multiculturalism pragmatic?”, în revista “Secolul 20. Europele

din Europa”, p. 522, citat din Tylor, Ch. , “Multiculturalisme. Difference et democratie.”,

Flammarion, Paris, 1994, p. 53


idem. , p. 94

idem. , p. 105

idem. , p. 87

idem. , p. 5

idem. , p. 7



idem. , p. 125



idem. , p. 21

idem. , p. 9

idem. , p. 6

idem. , p. 86

idem. , p. 159

idem. , p. 108

idem. , p. 201


CAPITOLUL III

Pagina 54 din 65


Topoi central -europeni

Literatura imperială nostalgică şi apocaliptică ne propune o serie de topoi

constanţi,dacă putem să spunem aşa, cum ar fi:

administraţia,

armata,

garnizoana,

castelul,

câmpul de luptă,

bordelul,

cârciuma.

Personajele centrale ale acestei literaturi sunt împăratul şi ofiţerul acompaniat de

armată. Armata şi administraţia semnifică ideea imperială încarnată de Franz Josef. În cadrul

armatei şi administraţiei “mobilitatea ierarhică nu mai este condiţionată de apartenenţa

socială sau naţională, ci de gradul de adecvare la câteva valori imperiale, cum ar fi eficienţa

cazonă sau organizatorică, spiritul de jertfă, loialitatea sau destoinicia.”1 Aici, Virgil

Nemoianu localiza esenţa Europei Centrale într-un etos al instruirii, al învăţării diferit de cel

protestant al muncii. Acesta din urmă caracterizează lumea capitalistă apuseană şi americană.

Etosul instruirii care smulge individul din determinaţiile sale naţionale, sociale sau

confesionale, nu are drept principal obiect carierele liberare, ci mai ales pe cele de stat, adică

armata şi administraţia. “Pierderea atributelor oferite de naştere, avere sau aderenţa la o

anumită confesiune şi identificarea exclusivă cu valorile şi interesele Casei de Habsburg sunt

idealurile acestei societăţi, care se vede ameninţată de particularităţile prea accentuate în

ordine socială sau naţională.

Fireşte că acest model dominant secretă un tip uman exemplar. Omul ideal al

societăţii habsburgice, figura centrală a acestui tip de moral şi axiologic, recipientul şi

protectorul valorilor imperiale, este bărbatul matur, germanic şi echilibrat – omul care

exuberează în cazărmile Monarhiei în mii de exemplare identice, refăcând figura arhetipală a

împăratului Franz Iosef. Toate abaterile de la acest tip de uman devin sancţionabile, după

cum sancţionabile sunt devierile de la modelul moral şi axiologic care vertebrează lumea

habsburgică.”2 În proza lui Slavici sancţionabile sunt devierile de la codul moral şi axiologic

ce vertebrează întreaga lume, nu numai cea habsburgică. Sancţionarea la Slavici se face prin

câteva remedii: muncă, hărnicie, învăţătură, adică luminarea minţii prin învăţătură şi

Pagina 55 din 65


dârzenie, într-un cuvânt, cinstea şi lupta cu sine şi cu lumea, pentru o viaţă cinstită, în dorinţa

de a răzbate. Momentele respective s-au văzut deja. Am făcut doar o paranteză.

Romanul “Mara” nu construieşte, în mod direct un model habsburgic. Indirect apare

imaginea lui Trică. Măcinat de necazurile vieţii hotăreşte să meargă la armată. Personajele lui

Slavici au mai puţină legatură cu armata. Plecarea neaşteptată a lui Trică, verboncul, Marşul

lui Radetzky evocă un eveniment semnificatic, evocă un timp al Imperiului, evocă prezenţa

acestuia la graniţele periferii, evocă controlul centrului asupra marginilor. Chemarea la

armată apare ca o chemare la instruire. Nu atât armata, cât războiul îl maturizează pe Trică.

Războiul este cea mai grea lecţie şi cea mai profundă amintire a vieţii. “Cam plecat într-o

parte,însemnat, ca să nu cumva să uite vreodată cele petrecute, dar îi şedea oarecum bine nu-i

făcea nici o stricăciune, aşa zicea Mara.

Cum poate omul, Doamne să se schimbe trecând prin lume. Lasă că era periat şi

pieptănat, cu obrazul ras şi cu mustăcioare răsucită, bine strâns la brâu şi cu căciula pe o

ureche, dar degeaba mai căutai în el pe prostălanul motoloc, din care putea oricine să facă ce

vrea..”3 Înrolarea lui Trică a fost deja o iniţiere în idealul imperial, iar războiul cu italienii – o

adevărată şcoală a imperiului.

Titlul capitolului al XIX – lea al romanului, “Verboncul” aminteşte de un alt topoi

central -european – câmpul de luptă.

“Mari lucruri se pregăteau în lume. Feciorii duşi în cătănie pe la Mantua, Verona şi

Veneţia scriau de acolo că s-a ivit un oarecare Garibaldi, mare general, care umblă să-i adune

pe italieni sub arme şi să-i ridice asupra împăratului; iară ungurii şopteau între dânşii şi se

lăudau prin ascuns că Kossuth a lor stă în legătură cu Garibaldi şi are şi el să se întoarcă la

primăvară, ca să alunge cătanele împărăteşti, să-i scoată pe beampteri din ţară şi să facă iar

vreme ungurească cum era pe timpul răzmeriţei.

(...) Venise şi ştirea că italienii au început să arunce beampteri şi cătane în mare, în

lacul Guarda, în râul Adige, şi mare minune n-ar fi fost dacă ungurii s-ar fi luat şi ei după

italieni.”4 Nu asistăm la o scenă de luptă, dar ne dăm bine seama cum se desfăşoară.

Fragmentul este un elocvent document istoric din care desprindem raporturile reale existente

între puterile mari imperiale şi respectiv, între Eu şi alteritate (aici ! neamţ - ungur).

Neînţelegerea între forţele imperiale conducătoare vorbesc despre imposibilitatea existenţei

unui Imperiu. Deşi Slavici prezintă un Imperiu încă necorodat, primele accese ale

perturbărilor, ale crizelor există în subsol. Slavici le anunţă dar nu le desfăşoară. Momentul

verboncului adânceşte criza identităţii masculine. Naţl intră în criză o dată cu cearta din

familie ( de fapt, aceasta este germenele crizei lui), dar atinge culminaţia fiind afectat de

Pagina 56 din 65


evenimentul războiului. “Pe la Lipova nu prea erau mulţi unguri dar puteau să vie de pe puste

unde se sporiseră făcătorii de rele încât nu trecea zi fără ca să se întâmple ceva pe drumurile

ce duc spre Arad.

Curat ca în vremea ungurească!”5

Perturbarea este declanşată în întreaga spaţialitate imperială. Drept argument este şi

infectatrea cu ură a marginilor de imperiu: “...se uita Persida la fiecare necunoscut ce-i intra

în cârciumă, ba nici de cunoscuţi nu se apropia decât cu sfială, atât de mult se învrăjbiseră

oamenii între dânşii încât nu ştiai în cine să ai încredere iar Naţl îşi făcea cu gura lui slobodă

prea mulţi duşmani dar nu se mai plângea Persida de dânsul!

Scos, sărman de el, din ale lui, despărţit de mamă-sa la care ţinea din zi în zi mai mult

şi în vrajbă cu tatăl său care se uita în altă parte când se întâmpla să-l întâlnească, el trăia şi

nu trăia. Singur gândul că asta nu poate să meargă tot aşa mai ţinea caldă inima în el. Aştepta

însă, ca vreo întâmplare să schimbe mersul lucrurilor, dar nu era în statre să ia vreo hotărâre.

Odată s-a hotărât şi el, atunci când a părăsit pe Persida ; foarte în curând însă, s-a încredinţat

că fără de Persida nu poate să trăiască. (...) Persida văzându-l mereu posomorât şi nerăbdător

supărat până chiar şi de bunăvoinţa ei, ba adeseori chiar răstit, umbla cu el parcă nu i-ar fi

fost bărbat ci copil bolnăvicios (...). Faţa lui nu se lumina decât seara la masă cu beamterii.

Ochii i se umpleau de văpaie când vorba venea la război şi la Radetzky, generalul

împărătesc care ştia să-i ţină de scurt pe italieni şi putea, la nevoie, să-i înveţe minte şi pe

unguri. Când vorba era despre acesta i se răscolea toată firea, i se încordau toate puterile şi iar

se simţea om deplin căci tare îi erau nesuferiţi ungurii care ocărau mereu pe nemţi (...)

Persida ştia că aceste câteva ceasuri petrecute cu nemţii sunt viaţa lui şi se bucura că mai

trăieşte şi el.”6

Criza identităţii lui Naţl este explicată chiar şi de analizele Persidei:

“De ce adecă Naţl era mereu posomorât şi răstit? De ce era nerădător? De ce bea? De

ce juca cărţi? De ce era nemulţumit cu soarta lui? Pentru că era deprins să trăiască bogat şi

trăia acum sărac, scos de dânsa din averea lui.”7

Să se explice oare criza lui Naţl doar din perspectiva materialităţii? Observăm că este

afectat negativ şi de prezenţa ungurilor şi de neînţelegerea cu familia. Criza identităşii sale nu

este fatală, deşi se caracterizează prin intoleranţă, muţenie şi violenţă, el nu cade pradă

distrugerii totale pentru că-şi conştientizează felul comportamentului.Hubărnaţl intră în

perioada de criză şi din momentul neîmplinirii celor doi ani de călătorie.Călatoria, însă, este

un simbol al căutării, al descoperirii, al iniţierii, al perfecţionării şi al cunoaşterii. Dacă

instruirea lui Trică este un fapt împlinit (participă la război şi devine maiestru în breasla de

Pagina 57 din 65


măcelar), atunci cea a lui Naţl este estompată de mai multe cauze: dragostea pentru Persida şi

pentru mumă-sa, neînţelegerea cu tatăl său. Călătoria lui Naţl semnifică, mai degrabă,

desprinderea de un centru, de nucleu, de familie şi dragoste, decât devenirea spirituală şi

căutatea unui nou centru.

Călătoria nefinalizată îi intensifică necazul şi criza. Toate motivele împreună îi

fisurează identitatea, îl fac slab şi nehotărât, îl provoacă la beţie şi joc de cărţi.

În literatura agonică imperială beţia şi jocul de cărţi sunt simboluri ce prevestesc

apocalipsa, “roata norocului”, “mâna destinului”. Danilo Kis, în romanul “Criptă pentru Boris

Davidovici”, descrie într-un tratat mecanismul jocurilor de noroc : “ ... întreaga literatură

despre continentul pierdut nu este în esenţă, decât o metaforă amplificată a Marei Loterii, în

care cei ce câştigă sunt o excepţie, iar cei ce pierd, o regulă. Pentru cercetătorii ideilor

moderne poate că ar fi interesant de studiat legătura reciprocă dintre cele două mecanisme: în

timp ce Marea Loterie se învârtea în inevitabila ei rotire, asemenea materializării principiului

mitic şi al răului divin, victimele acestui carusel infernal, purtate în acelaşi timp de spiritul

platonic şi infernal al acelei imitatio, mimau marele principiu al hazardului”8 şi dialectica

polarităţilor: viaţă-moarte, bine-rău, etc.

Jocul de cărţi, practicat de Naţl şi cei care se opreau la cârciumă exprimă răul şi criza.

Jocul de cărţi este principiului răului, întunericului şi tragediei. Tragedia sfârşeşte odată cu

moartea lui Hubăr. Împăcarea cu familia îl echilibrează pe Naţl , îl readuce la viaţă.

Identitatea individuală este vizibilă nu numai prin prisma acestor topoi. Ea se

caracterizează şi în relaţia cu cea colectivă. Într-un roman apar o serie de topoi ce conotează

specificul identităţii colective, descrise şi-n cadrul idilic şi-n afara acestuia.

Cadrul idilic slavician cuprinde o spaţialitate şi o temporalitate paradisiacă, în general.

Perturbările colective sunt prezentate lapidar, prima fiind cea de pe pod. Din momentul în

care cartea intră în acţiunea propriu-zisă, ea panaramează tocmai oastfel de mişcare colectivă.

Pe pod, mulţimea s-a adunat lângă parapet, aşteptând mută deznodământul. Mara vede şi se

repede şi ea spre capătul podului în care îşi ţinea taraba de precupeaţă. Oraşul întreg tălăzuie

dincolo de această deocamdată restrânsă scenă, umplându-se de zvonul care creştea

vertiginos. Puhoiul de oameni porneşte spre Mureş, trece pe la poarta mânăstirii, de unde o ia

cu el pe maica Aegidia. Se vede venind procesiunea, având-o în frunte pe călugăriţa care se

mişcă în ritmul pasului ei sacadat şi caraghios.

Pe pod lumea aşteaptă ca luntriţa să ajungă între piloni, şi, când nu mai este nici o

primejdie, toţi se reped spre partea cealaltă ca s-o vadă. Încordarea se rupe în satisfacţie şi

curiozitate. Copii sunt aduşi în faţa oamenilor şi explicaţia lor i-ar linişti pe toţi, dacă maica

Pagina 58 din 65


Aegidia n-ar face tocmai atunci o observaţie nepotrivită: “ Iată zise, în loc de a-şi vedea de

şcoală, umblă să pescuiască, iar în vremea aceasta copii se sluţesc unul pe altul. Şi câte sunt

nenorocirile care s-ar fi putut întâmpla dacă n-ar fi paza Celui de Sus. La noi nu se întâmplă

astfel de lucruri!”9 Românii se aprind nu pentru că n-ar fi adevărat, dar pentru că au fost

făcuţi de râs în lume. Spiritele sunt din nou în alertă şi, dacă n-ar veni la timp replica promtă

şi bătăioasă a Marei, lucrurile ar degenera într-o încăierare cu iz naţional.

Un eveniment a reuşit să omogenizeze atitudinea unor oameni diferiţi ca naţionalitate

şi confesiune. Odată ruptă încordarea lui, spiritele s-au împărţit în unităţi mai mici, opuse şi

vindicative. Între ele satisfacţia şi forţa se schimbă alternativ. Tabloul este panoramat în

secvenţe rapide, ca de la mare altitudine, de unde pot fi cuprinse simultaneitatea şi

perspectiva.

Conflictul este atenuat odată cu plecarea lui Trică de la şcoală. Tot românul este cel

care suportă consecinţele.

Cea de-a doua perturbare ţine de evenimentul Verboncului. Numai că de data aceasta

se conturează relaţia dintre neamţ şi ungur. Slavici nu este scriitorul replicilor şi al discuţiilor

despre problemele central-europene. Romanele imperiale rezervă, de obicei, destul spaţiu

alocuţiunilor referitoare la “umanitatea pluriconfesională”. Nu de puţine ori atestăm

multietnismul adunat în cârciume, cafenele şi comportând diverse discuţii despre situaţia

social-politică real existentă.

Cârciuma Persidei adună breslaşi de tot felul, beamteri nemţi. Ei însă sunt foarte

discreţi în discuţii analitice. Din acest considerent, Slavici este un scriitor transparent;

adevărul istoric îl citeşti printre rânduri. De pildă, “la masa cea mare din birtul de la berărie,

unde beamterii puneau lumea la cale, era, ce-i drept, lucru hotărât că Garibaldi are, cu toţi ai

lui, să pară mare ruşine.”10 Este lesne că şi la margini de Imperiu timpul se bulversează.

Cârciumile colcăie de lume şi de discuţiile naţionaliste. Imperiul este un spaţiu cu mai multe

“case”, fiecare dintre ele având specificul ei. Deci, ideea de Imperiu este una superficială.

Birturile sunt localurile unde lumea se adună volens-nolens. Poartă sensurile de “mulţime”,

“chef”, “colectivitate”. “Cârciuma de la berărie era proastă, dar foarte bună. Lasă că trăgeau

la ea plutaşii şi oamenii care veneau după sare şi pe timp lumea se înghesuia într-însa, dar era

la ea şi un birt pentru lumea mai bună şi trei odăi pentru trecătorii ce vroiau să mâie.”11

Din această “adunătură de fel de fel de neamuri” desprindem imaginea străinului.

Românii, deşi-i tolerează, îi privesc cu o anumită rezervă. “Neamţul dracului” este o expresie

bine întipărită în viziunea lui Trică. În acelaşi timp, străinul este prezentat ca o entitate

semnificativă. maica Aegidia era văzută drept ideal pentru Persida. Hubăr şi Naţl, de altfel,

Pagina 59 din 65


convieţuiesc cu românii, dar nu-şi fac prieteni printre ei. Rezultă că străinul este un

clasificator al lumii, opus categoriei “autohton”. Paralel este respins şi acceptat. “Străinul”

este stăpân pe pământul românesc, ne-o confirmă lesne atât documentele istorice, cât şi

reforma administrativă atestată în textul romanului: economul orăşenesc de la Lipova este

neamţul Anton Hubăr; beamterii sunt de asemenea nemţi.

Importante, însă, sunt cultura şi tradiţia, limba, care nu-s pereclitate de nimeni şi cu

nimic. De aceea, convivialitatea a fost posibilă. Iar, Slavici ţinea mult la respectarea tradiţiei,

de aceea a pledat pentru imaginea Imperiului paradisiac şi pentru cea a unui centru fascinant,

aflat în relaţie de armonie cu marginile. Momentele sunt conotate de prezenţa câtorva topoi,

cum ar fi: lăcaşul sfânt, oraşul, satul.

Macrocosmosul slavician se află în oraşul Viena, marele centru, - unde te poţi instrui,

poţi merge la teatru, poţi porni o afacere. Microcosmosul, reprezentat prin sat, are o dublă

tradiţie, printre care şi acea a coabitării. Fragmentul în care sunt descrise cele două lăcaşuri

sfinte, biserica românească şi mănăstirea minorităţilor, este o confirmare în plus a respectivei

tradiţii. Papistaşii merg la mănăstirea lor, ortodocşii la biserică. De zilele mari, însă, în faţa

mănăstirii se adună foarte multă lume indiferent de confesiune. Slavici preia imaginea

lăcaşurilor sfinte de nenumărate ori, cu intenţia de a sublinia însemnătatea spaţiului sacru,

care, conform interpretărilor lui Gilbert Durand “indică deja primatul acordat în constelaţia

intimităţii imaginilor spaţiul fericit, centrului paradisiac."66

Chiar dacă icoana făcătoare de minuni de al Maria Radna “atrage neamuri diferite”,

aceasta nu înseamnă coruperea tradiţiilor:

“Loc al coabitării” este şi piaţa cea mare a oraşului Arad: “Fetele lui Claici, deşi

sârboice, umblau mai bucuros la biserica românească decât la cea sârbească. Iară biserica

românească, totodată şi catedrală episcopească, se afla pe ţărmul Murăşului. Trebuia deci să

treacă piaţa cea mare a oraşului când se întorceau de la biserică.

Aici în piaţă, este mănăstirea minoriţilor, cu o biserică frumoasă şi mare, singura

biserică catolică în tot oraşul. De la douăsprezece când iese lumea de la biserică, este o

adevărată frumuseţe pe piaţă, unde este adunat întregul oraş: să stai şi să priveşti cum ies

oamenii din biserică, şi ştii că e zi de sărbătoare."13 Centrul este multiplicat la nesfârşit pentru

confirmarea existenţei lui, dar şi a tradiţiei, şi a coabitării. Târgul şi culesul sunt spectacole

majore idilice ale coabitării. Exclamaţiile referitoare la aceşti topoi le-am rezervat, anterior,

caracteristicilor “identităţii de grup”.

Ideile, indiferent de autorul lor – anonim sau concret, indiferent de adevărul sau

falsitatea lor, indiferent de complexitatea sau parţialitatea lor, sunt subiective. De aceea, îmi

Pagina 60 din 65


permit să menţionez că echilibrul, coabitatea umanităţii, prezentate în romanul “Mara”, sunt

superficiale şi bănuitoare. Chiar dacă avem convingerea că Slavici este autorul subiectelor ce

ţin de armonia dintre centru şi margine. Exemplele de idilă (erotică, folclorică,

meşteşugărească, intelectuală) susţin convingerea, dar subtilitatea unor fraze şi situaţii din

roman o dezmint. Persida, de pildă, nu se poate integra în “lumea străină” a Vienei. Ea este

plăsmuită altfel şi din tot oraşul mare şi frumos i-au plăcut doar măcelăriile, pentru că îi

aminteau de casă, pentru că erau legate de breasla soţului ei. Pe ea mai mult o “şochează”

frumuseţile Vienei, decât o încântă. “Naţl plecase supărat (...) şi o lăsase pe dânsa singură în

mijlocul unei lumi străine, unde ea nu putea să găsească pe nimeni ca să-şi împărtăşească

durerile şi să ceară sprijin.”14 La fel de străin se simte şi Hubăr la margini: “Trecuseră

douăzeci şi şase de ani de când trăia la Lipova, şi abia acum simţea că tot străin a rămas între

străini. Avea cunoscuţi, avea chiar prieteni, cu care juca cărţi şi care veneau bucuros la masa

lui, dar...”15

Pentru istoricii de profesie explicaţia este simplă : Imperiul multinaţional este, cu

toată strategia toleranţei o “închisoare a popoarelor.” El nu face decât să reediteze (sau să

anticipe) soarta tuturor imperiilor de acest tip. Pentru scriitorii central –europeni chestiunea

nu este câtuşi de puţin nouă. O confirmă paginile lui Slavici, care rememorează (şi-n “Mara”)

anii aparent trecuţi ai Imperiului. La sfârşitul veacului , tânărului Slavici i se dă de

nenumărate ori prilejul, fie la Arad sau la Şiria, să constate şansele, dar – din punctul său de

vedere – şi neşansele multietnicităţii. “Lumea de atunci” pe care amintirea o supralicitează în

latura sa idilică, de armonie şi împăcare, este vertebrată de legi morale ferme. “Este bine să

fii om în lumea lui Dumnezeu.” Fapt care, însă, nu îl împiedică pe acelaşi Slavici să

comenteze că, “această dragoste obştească se mărginea la români.” Desigur, soluţia coabitării

înseamnă “pace şi bună înţelegere”, dialog civilizat cu celelalte etnii, cunoaşterea limbilor

acestora (ceea ce Slavici şi ai săi fac cu prisosinţă), toleranţă (“să dai străinului mai mult”). Şi

totuşi, realitatea pe care o descrie cu toată obiectivitatea prozatorul ardelean este puţin mai

nuanţată: “Trăiau românii în bună pace cu ceilalţi, dar nu împreună. Nu tot aşa şi eu, deşi

mama stăruia cu multă hotărâre în gândul ca – cu străinii din acelaşi blid să nu mănânci.”16

Iată, în fond, adevărata atitudine a scriitorului şi naratorului Slavici.

Note

Nemoianu, Virgil, “Micro – armonia”, comentat de Dorian Branea în revista “A treia

Europă”, nr. 1, 1997, p. 109

Pagina 61 din 65


Nemoianu, Virgil, op. cit. , p. 110

Slavici, Ioan, “Mara”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 265

idem. , p. 209

idem. , p. 210

idem. , pp. 210 – 211

idem. , p. 243

Kis, Danilo, “Criptă pentru Boris Davidovici”, Editura de Vest, Timişoara, 1992, p.

60


idem. , p. 209

idem. , p. 189

Durand, Gilbert, “Structurile antropologice ale imaginarului”, Editura Univers,



idem. , p. 170

idem. , p. 121


1998, pp. 109 – 110

Concluzii

A devenit posibilă o sistematizare a “universului idilic central –european al lui

Slavici”. Ca să fie clară sistematizarea şi, în fine, generalizarea, indicăm ideile teze.

Ioan Slavici pledează pentru modelul idilic, fiindcă:

( acesta defineşte literatura secolului al XIX – lea ca o modalitate de prezentare a

umanismului acelor vremi, dar şi ca o replică la tentaţia de hipertrofiere morală a individului;

( prin acesta era posibilă promovarea ideii de specific naţional. Trebuie afirmat că

Slavici se atestă în literatura română într-o perioadă în care românii transilvăneni se aflau în

Imperiul austro – ungar;

( modelul idilic îi oferea toate şansele şi marea satisfacţie de a comasa, în procesul

creaţiei, “lumea reală prin care a trecut”, cu toate necazurile, fericirile ei, şi ficţiunea.

Prin modelul idilic, Slavici construieşte imaginea Transilvaniei ca una individuală.

Idilicul, în acest sens, apare ca un “document biografic”.

Pagina 62 din 65


În plus, modelul idilic descrie spaţialitatea românească, dar şi cea imperială. Aici,

idilicul actualizează mitul habsburgic, ce oferă ficţiunii o doză de nostalgie.

Nostalgia mitului habsburgic leagă modelul de central –europenitate şi de epoca

Biedermeier. Trecând romanul “Mara” prin filiera trăsăturilor stilului Biedermeier, dar şi prin

cea a caracteristicilor idilei, identificăm modelul societal transilvănean, care reprezintă, de

fapt, o realitate, un spaţiu pacificat, compensator şi familiar.

De aici încolo, modelul societal din romanul “Mara” capătă anumite specificităţi.

În primul rând, realitatea respectivă surprinde reuşit identitatea individuală (a

Persidei, a lui Naţl, a lui Trică, a Marei etc.) şi cea colectivă (comunitatea satului Lipova) în

diferite idile: erotică, meşteşugărească, intelectuală (prin “etosul învăţării”) şi folclorică.

În al doilea rând, Slavici a extins modelul societal idilic şi în alte medii sociale decât

cel rural, şi la alte tipuri decât acela al ţăranului. Bunăoară, figurile de breslaşi, comercianţi,

administratori.

Tot aici amintim şi spaţiul urban, care conotează şi mai profund soecificul acestui

model societal plasându-l în central –europenitate.

Ruralismul la Slavici este marginea de Imperiu, este periferia; urbanismul este

imaginea centrului. Lipova, pentru Slavici, e o “mică Vienă”, “e parcă aici e mijlocul

pământului”. Transilvania apare quasi – paradisiac. Marginea de lume, la Slavici, nu

încetează să surprindă prin comunitatea pe care o reprezintă şi prin cultura acesteia.

Este vorba despre o cultură, mai degrabă orală, a gestului, a activităţii, a tradiţiei, a

sărbătorescului, a sociabilităţii. Formele acestea sunt păstrate în cadrul micro – comunităţii

sociale, etnice şi profesionale.

Evidenţiem, din cele menţionate mai sus, “identitatea culturală” a grupului lipovean,

în particular, şi a celui transilvănean, în general. Este o identitate ce înglobează un ansamblu

de credinţe, norme, valori, reprezentări, obiceiuri ( de pildă, obiceiul culesului, normele

breslelor, legea lui Dumnezeu şi cea imperială, respectarea credinţei etc.) în baza cărora se

formează o conduită specifică.

“Identitatea culturală” prezintă un model societal idilic echilibrat. Trăsăturile idilice

evidente din romanul “Mara” includ :

( idealizarea claselor de mijloc (breslaşi, comercianţi), considerate ca singurele

purtătoare de libertate, în interiorul lor supravieţuind arta, înţelepciunea, virtutea, tradiţia,

legea nescrisă;

( prezenţa relaţiilor naturale (dragostea dintre Persida şi Naţl; datoria faţă de părinţi şi

stat; respectul faţă de legea lui Dumnezeu, faţă de consăteni şi alte etnii);

Pagina 63 din 65


integrarea în ritmurile naturale ale alternanţei muncă – odihnă (descrierea

activităţilor de măcelar, cojocar, precupeţ; prezentarea zilelor de târg; culesul strugurilor,

toate alternate cu zilele de sărbătoare: Paştele nemţilor, Floriile şi cu dansul: valsul,

“Mărunţeaua” etc.); ale schimbării anotimpurilor (primăvara, toamna) şi ale vârstelor

(evoluţia Persidei şi a lui Trică de la perioada de şcoală până la maturitatea deplină);

odihna lipovenilor şi munca lor ţin de natură şi de mitul timpului cosmogonic, cel al

originarului (de pildă, lăcaşele sfinte sunt vizitate cu regularitate, calfele merg la staroste

numai de două ori pe an, de Sfântul Gheorghe şi de Crăciun );

constituirea unui microcosmos: o lume completă într-un spaţiu periferic;

modelul societal din “Mara” se caracterizează prin umanism. Oamenii nu sunt

introvertiţi, ci sunt extroverţi. Umanismul se bazează pe coabitarea etniilor;

momentul convivialităţii aminteşte de unele teme “mari” şi “mici” ale literaturii

central –europene, actualizate de Slavici: multietnicitatea, plurilingvismul, toleranţa, prezenţa

evreiască, motivul călătoriei, climatul temperat, aparent fără fisură, a programului de zi cu zi

etc.

modelul societal nu acceptă încălcarea legilor şi tradiţiei. Păcatul se sancţionează

(Hubăr este omorât). Ordinea ce se fragilizează treptat din cauza încălcării legilor se

restabileşte prin pedeapsă. Carenţele sunt sancţionate, iar finalul romanului anunţă “pacea şi

liniştea”.

convivialitatea etnică în cadrul idilic central -european şi relaţiile dintre naţiuni se

definesc prin diferiţi topoi, cum ar fi: podul, târgul, locul din faţa mânăstirii, cârciuma,

conacul.

relaţiile dintre etnii sunt, aparent, calme, fiind conturate cu predilecţie cele dintre

neamţ şi român, dintre neamţ şi ungur. Respectivele relaţii şi atitudinile ce se desprind din ele

definesc dihotomia: eu/alteritate (noi/ceilalţi).

pe acest fundal apare motivul străinului (de pildă, Persida se simte singură şi străină

la Viena; Hubăr este înstrăinat în Lipova).

deci, subiectul nu este scutit de acea “altă” privire, critică, dezvăluind, bunăoară,

cum “mica Vienă” e surprinsă în situaţii – problemă ale “identităţii colective”. Răzmeriţa de

pe pod şi verboncul anunţă “marea furtună”. “Pâcla călduţă” a coabitării treptat e corodată,

iar fisurarea va dezlănţui “subteranele”.

în acest sens, Slavici e un scriitor al “subsolului”.La el citeşti printre rânduri

adevărul.

Pagina 64 din 65


cele două traiectorii diferite, prin care este văzut modelul societal idilic central -

european – una a identităţii individuale, de ordin personal şi cealaltă, a identităţii colective,

de ordin social, se suprapun. Prima are itinerariul: criza dragostei – pacea idilică de scurtă

durată – iar criză – ajutorul părinţilor – fericire (soluţie completă). Cea de-a doua: pacea

idilică – crize provizorii – linişte (soluţie parţială).

modelul idilic conţine elemente din domeniul psiho – moral şi comportamental, ce

se controlează şi se echilibrează.

În cele din urmă, conchidem că “idila societală” slaviciană este un microcosmos

compact. Marginile de Imperiu sunt o versiune stilizată a unei realităţi “ideale”, croită după

anumite reguli, tradiţii şi sentimente.

Slavici se plasează, în urma acestei sinteze, alături de marii scriitori idilişti europeni,

de talia lui Cowper, Goldsmith şi Voss.

Pagina 65 din 65

http://www.tocilar.ro/

ioan slavici model idilic central european

Documents