Miserii

N’avem noi Romanii sa ne temem de cat de propriile nostre pecate.

Sunt zadarnice alergaturile lui Iuda si minciunile lor si silintele lor de a ne indupleca sa nui mai

socotim pe Evrei deopotriva cu cei-l’alti straini asezati pe pamantul Romaniei: legile nostre sunt

bine chizuite si drepte, si nici noi nu voim sa le schimbam, nici altii nu se incumeta a face

incercarea de a ne sili sa facem ceea-ce nu voim.

Positiunea legala a Evreilor are sa ramaie tot cea de asta-zi, ba una din nechibzuite, in care s’au

avantat Jidanii, e ca de aici inainte Evreii le vor fi inca mai nesuferiti Romanilor si ca cererile de

impamêntenire ale lor vor trece mai cu anevoie prin corpurile legiutore ale Romaniei.

Nu are insa sa ramaie neschimbata si positiunea de fapt a Evreilor.

Sunt cifre nemilose, care ne incredinteza, ca ei se sporesc, si sporirea acesta ar fi peste putinta,

daca ea n’ar fi o necesitate organica.

Ni-e fara indoiala greu sa ne impacam cu gandul, ca in actuala fasa a vietii nostre nationale Evreii

ne sunt indispensabili. Ceea-ce ii face insa exigenti si indrasneti e tocmai constiinta, ca avem

neparata nevoie de dansii, si Dumnezeu ni-a dat mintea, ca sa judecam si sa recunoscem adeverul

– ori si cat de jignitor ni-ar fi el.

Nu mai e dar vorba, daca sunt ori nu, ci de ce anume sunt indispensabili si ce trebue sa facem, ca

sa ne putem lipsi de dansii.

Ai sadit in gradina ta un pom de soiu bun si te bucuri urmarindu-l in crescerea lui. Daca pamêntul

e bine afênat si potrivit cu felul resadului, daca pomul are destula lumina si destula umezela,

bucuria iti este viua si necurmata, caci crescerea inainteza repede si faa de intrerupere. Daca insa

pamêntul e prea slab ori prea gras, daca e prea putina, ori prea multa umezela, caldura ori lumina,

mai curand ori mai tarziu se ‘ncuiba paduchi fie pe scorta frageda, fie pe frunzele plapande. Slabit

de acestia, pomul prinde muschi, care il sleiesc si ei, si devine in cele din urma teren favorabil

pentru prasila de bureti si pentru viermii, care-i rod radacinele. si tote aceste se urmeza cu

necesitate organica, si in acelasi fel se petrec lucrurile in intrega lume vietuitore: cresce si se

sporesce ceea-ce se desfasura in conditiuni priinciose, si se piere incetul cu incetul ceea-ce nu se

pote potrivi cu mediul ambiant.

Evreii se sporesc si ei in mijlocul nostru fiind-ca noi insi-ne le cream priinciose conditiuni de

desfasurare: tipam, racnim, ne sbatem, ne imbarbatam unii pe altii, ca sa purtam lupta contra lor,

dar prin felul nostru de a vietui le usuram traiul si ne facem incetul cu incetul si pe nesimtite robi

ai lor.

Simte ori si care dintre noi, ca cea mai de aprope si mai invederata dintre causele acestei robiri

nationalesunt trebuintele nostre multe si mari. Ele ne-au aruncat in crisa economica, din care nu

am iesit inca si care ne face sa stam sfiiciosi in fata Evreilor puternici prin bogatiile ce au sciut sa

adune. Nici recunoscerea adeverului nu ne-a facut sa ne punem frau: cheltuim ca mai mnainte si

suntem insetati de noui imprumuturi.

Crisa economica nu e dar de cat urmarea firesca a decaderii morale, in care ne aflam.

Virtutea virtutilor si temelia vietii morale e stapanirea de sine, iara noi, atat de mult suntem

stapaniti de trebuintele nostre exagerate, in cat ni-e peste putinta sa primim gandul, ca in

stramtorarea, la care am ajuns, nu ne mai remane de cat sa ne imbarbatam, sa renuntam la o

insemnata parte din multumirile cu care ne-am deprins, sa muncim mai intins de cat in trecut si sa

adunam fie0care o parte din ceea-ce agonisim, pentru ca cu totii impreuna sa ne formam un mare

capital national.

Stat, judete, comune, credite fonciare, asezaminte economice, financiare si industriale, negutatori

si particulari, platim in fie-care an dobanzi, care se urca la multe milione, si nu ni e rusine sa

marturisim, ca cei ce primesc aceste dobanzi traiesc in tari mai sarace de cat a nostra, nici sa

staruim ca noui capitaluri straine sa fie aduse in tara.

E invederat, ca decaderea morala e si ea urmarea firesca a sminteniei intelectuale, caci numai

omul smintit pote sa fie ademenit de gandul, a cei ce gafaie sub sarcina datoriilor are sa faca noui

datorii, ca sa resufle mai usor.

Mila ne cuprinde, daca nu chiar dispretul, cand ne mai aduceam cate o data aminte de parinaii si

de bunii nostri, caci nu mai suntem in stare sa intelegem farmecele vietii lor, de omeni cumpatatii,

care, multumindu-se cu putin, traiau totdeauna in belsug.

Boierul de nem mare, care stapania un colt de tara, se scula si el in reversatul zorilor de zi din

culcusul lui curat, dar la fel cu al targovetului modest, isi spala cu apa prospata mainile si fata, se

imbraca si se pieptana, isi facea rugaciunea de dimineta si iesea impecat in sufletul lui sa-si vada

gospodaria.

Inviorat dupa noptea petrecuta in somunl linistit si intaritor, el simtea in intrega ei intindere

multumirea fireasca, de care tota vietarea e coprinsa cand sorele-si revarsa reserind lumina inca

slaba peste cele ce numai prin’transul au fiinta. Aerul prospat, racorea diminetei, adierea usora a

vantului, albastrul cerului senin, verdele fraged al campului si florile risipite peste el, valurile

limpezi ale pariului, cantecul paserilor inveselise, intrega lume atat de minunata in alcatuirea ei se

desfasora in fata lui si el ferit de alte preocupari, o vede in tota amenuntele ei incantatore si se

bucura, ca treeste si se simte inaltat in gandul lui de a fi om.

si i se reinoeste crescand bucuria cand isi vede pamantul incarcat de rod si via bine ingrijita, stupii

cei plini ce albine harnice, scrofele cu purcei, turma de miei, herghelia si tamaslicul; ii salta inima

cand se intorce la cucona lui harnica si –si mangaie copiii voiosi si neastamparati. Se bucura dar si

cand vre-un om nevoiasi ori o veduva seraca vine sa i se planga, caci nu e in lumea acesta nimic

mai dulce ce cat pornirea de a ajuta pe altii si nu e multumire mai curata de cat sa poti mangaia

pe semenii tei alinadule suferintele. Acela, care a ajuns odata sa cunosca multumirea acesta, e

mereu insetat de ea si trage de la gura sa, ca sa-si-si pota indulci viata fecandu-le si altora parte

din ale sale.

Noi nu mai cunostem aceste multumiri firesti. Ele ne par banalitati. Atat de multe ne sunt nevoile

zilnice, atat de negre ne sunt gandurile, atat de ‘n gona ne petrecem viata, in cat ne strecuram ca

niste orbi prin lumea luI Dumnezeu, nu ne mai dem sema despre rostul trecerei nosrte prin viata

acesta si nu mai ajungem sa vedem seninul cerului ce se ‘ntinde de-asupra capetelor nostre.

Dar nici cei de atunci nu ereu toti asa cum ni-i presenti tu, vor fi zicand blasatii, - care tin sa iee si

decaderea morala drept mostenire remasa de la parinti.

Nu toti au fost, dar numai cei ce asa erau au putut sa pastreze tara asesta, s’o cota din nevoi si sa

mi’o lase in starea in care am primit-o noi cei ce azi ne resfatam intr’insa si numai cei ce asa ereau

nu aveu nevoie de Evrei. Cei l’alti, fiind mai ca noi, aveau nevoe de Evrei si li-au deschis drum

largih mislocul nostru.

Satana are viata fara de sfarsit si e pretutindeni si in tota clipa de fata. N’a fost intre perintii nosti

si nu e intre noi nici unul, caruia nu i-a soptit, la ocasiuni potrivite, in ureche: Nu te lasa sa fii

prostit de vasmele popilor si ale visatorilor: pereri desarte si serbede sunt toate cele sufletesti,

visari lipsite de ori-ce fiinta adevarata, si pentru munca vietii nu gasesti compensatiune de cat in

placerile trupesti si ‘n satisfacerea amorului teu propriu, a vanitatii tale.

Sunt si asta-zi omeni, care nu se ‘ncanta de soptele aceste ci ‘si fac de trei ori semnul crucii si

merg inainte pe drumul croit de betrani; si au fost si atunci oameni, care se incantau, si acestia nu

mai puteau sa traiasc fara de Evrei cum nu putem nici noi sa train fara de legiunile de ispititori ci

de mijlocitori, care toti sunt uneltele Satanei.

Nu e in lumea acesta nimani, reu ori bun insu-si prin sine, ci sunt unii omeni cu virtute, care

staruie, iar altii oameni slabi de anger, care sovaie si cad in cele din urma, mintea ne-a fost slaba,

ea ni s’a smintit si zadarnice ne sunt tote sbuciumarile cata vreme nu ne vom fi venit in fire, ca sa

intelegem ca gresit e in chiar temeliile lui intregul nostru fel de a vedea lumea.

Am putea sa-i alungam pe Evrei din mijlocul nostru ori sa-i macelarim, dar, daca am face-o acesta,

maine am alerga neastamparati in tote partile ca sa ne cautam alti, omenii ca dansii, caci nu sunt

ei singuri in felul lor si plina e lumea de uneltele lui Satana.

Cu cat mai mult ne vom petrunde insa de convingerea, ca multumirea cea adevarata a vietii, nu in

placerile trupesti, nici in satisfacerea slabiciunilor individuale, avem sa o cautam, cu atat mai

vartos vor simti Evrei si cei de o seama cu dansii, ca sunt de prisos in mijlocul nostru si se vor

duce, incetul cu incetul, si fara de galagie aiurea, unde stepanirea luI Satana e mai temeinic

asezata.

Numai pornita din gandul acesta pote sa fie binecuvantata lupta contra Evreilor.

N’avem sa dem in Evreii, care-si agonisesc panea muncind potrivit cu aptitudile lor firesti, ci ‘n

pecetosii, care cheltuiesc mai mult de cat ceea-ce pot agonisi, in smintitiicare propaga spiritul de

destrabalare[,] in cei ce se inbuiba, in nerusinatii, care-si petrec viata in desfrau si sunt gata sa

faca tote miseliile pentru-ca sa pota urma inainte cu desfraul.

Ear lupta ast-fel inteleasa e cu mult mai usora de cum vor fi crezênd multi dintre noi.

Ne-a mers noua Romanilor vestea, ca suntem omeni risipitori si cu moravuri usore, nu insa pentru-

ca suntem in adever risipitori si cu moravuri usore, ci pentru-ca prea suntem ingaduitori fata cu

putinii care-si risipesc avutul in desfranari. Nu stricata e societatea nostra, ci slaba, si inima-iti

sangereaza, cand vezi omeni cu mintea intrega si cu inima curata, adeverate modele de virtute

antica, presentandu-se in fata lumii brat la brat cu starpituri morale, de care ar trebui sa se

departeze cu orore.

N’avem noi nevoe de cat de mai multa disciplina pentru ca sa se ascunda in tote ungherele cei ce

ne fac de rusine resfatandu-se in viata nostra publica si sa iasa la ivela adeverul, ca suntem mai

buni de cum parem. 

Jidanii militanti

Cei mai rai dusmani ai Evreilor sunt Jidanii indarjiti, care alearga neastampĕrati de ici pana colo, ca

sa asmute, umplu gazete, brosuri ori volume costisitore de calomii formulate in pripa impulsiunii

veninose si amagesc pe cei lipsiti de pricepere, ademenesc pe cei slabi de inger ori siluesc pe cei

ajunsi in stramtorare, ca sa-si castige ast-fel ajutatori si printre cei ce’n fundul inimii lor numai cu

viua repulsiune se aproprie de dansii.

Cei mai multi dintre acesti luptatori ai lui Iuda aŭ cu tote aceste multa stiinta de carte si sunt

destul de destepti, ca sa-si pota da sema, ca relele ce se nasc din reaua lor faptuire se rĕvarsa in

cele din urma numai asupra acelora, pe care pretind a-i apara.

Nu e intre dansii nici unul, care nu e in stare sa inteleaga, ca cu cat mai nerusinate sunt calomiile

publicate de dansul la adresa Romanilor, cu atat mai grea are sa fie positiunea Evreilor din

Romania. In fata acestor calomii chiar si cel mai sincer bine-voitor al lor e nevoit sa taca cel putin

si vorba buna pentru Evrei numai omeni rĕŭ stramtorati pot sa puna.

E invederat lucrul acesta, si trebue neaparat sa-l scie si ei.

Atunci de ce mint? De ce calomniaza? De ce nu-si stapanesc pornirea patimasa?

Pentru-ca nu iubirea catre nemul lor, ci mania orba ii mana inainte.

Mĕsura iubirii de nem e cumpenela, cu care sustii causa comuna. Acela care-si iubeste nemul, se

gandeste de trei ori mai inainte de a-si marturisi gandul si cumpĕneste fie-care vorba, pentru-ca

nu cum-va prin zisa lui pripita sa strice vrend a face bine. Fara de mĕsura e numai omul, care,

jignit in amorul lui propriŭ ori in interesele sale, se gandesce numai la sine si numai a sa multumire

o cauta.

S’a supĕrat Jidanul, face spume la gura, injura din resputeri, alerga ca smintit si putin ii pasa, ce-o

sa iasa din tote aceste pentru fratii lui.

Ori nu cum-va el crede, ca scriind minciuni, alergand, ca sa asmute, amagind pe cei prosti,

ademenind pe cei pacatosi si silind pe cei slabi va avea in cele din urma multumirea de a vedea,

cum Europa va sili pe Romani sa le dee Evreilor tote drepturile!?

Nu, e mai cu minte Jidanul de cat ca sa-si pota face asemenea ilusiuni.

Va fi crezend insa, ca ne vom speria noi si stramtorati, cum suntem, ne vom da pe brazda.

Asta se pote. E Jidanul, care nu scie ce va sa zica barbatia, accesibil pentru gandul ca’n

stramtorare putem si noi s’ajungem a fi de o potriva cu dansul.

Daca asta ar fi, e o dovada de buna credinta sa li-o spunem atat Jidanilor, cat si celor intrati in

simbria lor, ca se insela.

Noi Romanii suntem un nem de omeni, care are rost in lumea acesta, si lucrul acesta nu numai noi

il simtim, ci tot o data si cei-lalti il sciŭ.

Asa numai de dragul a cativa Jidani ratacitori n’are sa sguduie Europa temeliile zidirii, pe care noi

cu bine-vioitorul ei sprijin am ridicat’o. Pote sa ne dea sfaturi, pote sa starue, dar nu are sa ne

siluiasca: numai atunci, cand noi insi-ne vom crede, ca e sosit timpul, si numai asa, cum noi vom

socoti potrivit cu interesele nostre de conservare nationala, numai atunci si asa, vom resolva

cestiunea, a careea actualitate adi n’o admitem.

Nu e destul sa ne uitam impregiurul nostru, pentru-ca sa ne patrundem de gandul, ca mult timp va

trebui sa treca pana la ziua, in care vom putea si noi sa ne gandim, daca e ori nu bine sa-i socotim

pe Evrei deopotriva cu alti omeni.

Azi nici ca ne putem gandi la acesta.

Nu vedem noi cele ce se petrec in Rusia, in Galitia, in Ungaria, in Austria, chiar in Franta si in

America: toti de pretutindeni se caiesc de a-i fi socotit pe Evrei de o potriva cu alti omeni, toti se

feresc de dansii si iaŭ mĕsuri, ca sa-i tina departe. E ore cu putinta, ca tocmai noi, care am fost

mai chibzuiti de-cat cei-l’alti, sa ne perdem acum sarita!?

Nu suntem noi de ieri, de alalta-ieri pe pamantul acesta, multe aŭ fost, si mari si grele, nevoile prin

care am rĕsbit cu inima tare si linistita, pe multi am lasat sa vie si sa se duca, de multi mari si

puternici am scapat si nu ne mai putem teme de cat de propriile nostre pacate, caci singure

aceste mai pot sa ne franga.

Sa se astampere deci luptatorii lui Iuda, care numai la punga sa se gandeste, sa inceteze cu

calomiile si cu asmutarile si cu venatorea de suflete, si daca-si iubesc nemul, cum noi iubim pe al

nostru, sa nu incarce in capul lui urgia obstesca, ci sa-si intrebuinteze stiinta si desteptaciunea

spre a face prin o educatiune nationala din sei – nu Romani, ci omeni ca toti omenii, cel putin ca

tiganii, care merg, precum zice proverbul, cu satul, in care i-a aruncat sorta. 

Barbaria moderna

Cultura in intrega lume organica sc

ote la iveala caracterele genului si reduce din ce in ce mai mult insusirile indi[vi]duale, care nu

sunt, la urma urmelor, de cat anomalii resultate din o desvoltare defectuosa, deci niste degenerari

in cel mai propriu inteles al cuvantului.

Cu cat mai intensiva e dar cultura, cu atat mai virtos ne regeneram si noi omenii, ca atat mai putin

ne deosebim unii de altii, cu atat mai usor ne intelegem si mai mult ne iubim intre noi, cu atat mai

covirsitor e in noi simtĕmêntul, ca sintem cu totii acela-si om intrupat in fel de fel de chipuri si ca

durerile unuia sint ale tuturora si bucuriile tuturora sint ale fie-caruia.

Resultatul etic al culturei moderne e acest simtĕmênt, care in practica vietii se da pe fata ca

purtare de grija a tuturorapentru binele fie-caruia.

Sint insa atat plante, cat si animale, pe care le socotim incultivabile, fiind-ca sint atat de

degenerate in cat regenerarea lor e peste putita. Sint si omeni incultivabili, organisme atat de

degenerate, in cat rěman zadarnice tote silintele de a le readuce la forma normala, starpituri de

omeni, a carora fiinta nici cea mai staruitore purtare de grija n’o mai pote corecta.

Acesti omeni incultivabili sant barbarii moderni. Ei primesc formele culturale, dar rĕman

inaccesibili pentru simtĕmêntul, care determina intregul mers al vietii nostre moderne, caci,

desechilibrati fiind, ei nu se simmt omeni ca altii, ci numai indiviå i si numai de interese individuale

pot fi determinati.

Avênd numai consciinta individuala, barbarul modern nu pote nici el, cum nu putea cel medieval,

sa aiba simtĕmêntul de dignitate omeneasca si nu scie ce e rusinea, minte, se fataresce, inseala,

despoie ori se tirĕsce, e las ori indrasnet, lingusitor ori insolent, bine-voitor ori nemilos, - dupa cum

in impregiurarile date pote sa-si faca mai usor treburile.

Fie Englez ori Muscal, Evreu ori Maghiar, Armean, Grec ori Bulgar, turc ori Roman, fie bandit ori

impĕrat, el nu e in stare sa-si dea sema, ca se injosesce si se pune ‘n rind cu fiarele sĕlbatice cand

striga «Sa nu aveti mila !» caci el in alti omeni vede numai material de exploatare si pe dinsul

numai egoismul, amorul propriu, vanitatea ori ambitiunea pote sa-l impinga la fapta. Intelege dar,

ca omenii, cari au acela-si interes, sa faca causa comuna si sa se grupeze dupa profesiuni lege ori

dupa nem, dar nu pote sa intelega indignatiunea de care sint cuprinsi omenii mai echilibrati cand

vĕd, ca semenii lor sint despuiati si impinsi spre ruina morala si materiala. Rĕmasi ei de ei, barbarii

acestia nu se pot intelege intre dinsii, isi sint unii altora nesuferiti si se mananca intre ei ca niste

cani lihniti de fome. Se risipesc dar printre omenii mai normali, iar apoi se intovarasesc si

formezaun fel de casta intemeiata pe identitatea intereselor individuale, - nu spre a se ajuta unul

pe altul, ci ca lupii inhaitati, ori ca pirul in lumea vegetala, spre a se folosifie-care de cei-l-alti.

Ei nu pot sa-si dea sema de ce ne emotionam noi cand fiecaruia individual nu ni se face nici un

rĕu. Durerea, pe care tu om in tota firea o simti cand semenul tĕu e lovit, in gandul barbarului e cu

desĕvirsire nemotivata, si silintele nostre de a apĕra pe cei slabi si neajutorati pentru dinsul nu

sint pornite din iubirea de omeni, pe care el numai in torie o scie, ci fie din egoism, fie din fanatism

religios, fie din ura de rasa.

Asa ajungem, ca barbarii acestia sa ne sos[c]otesca pe noi barbari si sa sustina in virtutea iubirii

de omeni pe cei mai neomenosi dintre exploatatorii ce s’au ivit vre-o data pe fata pamêntului.

Nu vorbesc de Evrei, nici de simbriasii lor, care tipa si ne injura pentru-ca staruim, ca cei tari sa ia

mĕsuri pentru apĕrarea celor inca slabi, ci de Romanii desechilibrati, care nu sint in stare sa

intelega, ca staruinta nostra e pornita din cea mai curata iubire de omeni.

Daca vre-un om, fie el Roman, Bulgar, Turc ori Evreu, se afla in miserie, noi il ajutam dupa

putintele nostre; daca vre-un Roman ar voi sa jefuiasca pe un Evreu ori sa-l ciomagesca, noi am

sari sa-l apĕram pe Evreul napastuit: ce trebue ore sa facem, cand Romanul se afla in miserie,

cand el e jefuit, el napastuit? Iubirea de omeni nu cere ca sa-l ajutam si sa-l apĕram si pe el?

Romanul acesta e om al iubirii de ordine, blajin si muncitor, se multumesce cu putin, ba suporta

tote cu indelungatarabdare si a dovedit cu prisos, ca e cu desĕvirsire capabil de desvoltare morala

si intelectuala. Nu e numai cestiune de ambitiune nationala, ci tot odata si un intet[r]es general

omenesc, ca un popor alcatuit din asemenea omeni sa se sporeasca, sa se ridice prin cultura si sa

devie un factor hotaritor in cercul inriuririi lui firesci.

Ce trebue ore sa simtim noi, cand vedem, ca Romanii cu tota munca, pe care o sĕvarsesc

cultivand pamantul cel mai manos al tarii lor, sint ruinati trupesce si economiceste!? Ce trebue sa

simtim cand ii vedem istoviti si galbeni la fata si constatam, ca copii lor pier in lipsa de hrana si de

suficienta purtare de grija!? Nu trebue ore sa ne intrebam, ce se fac rodele muncii lor si cum se

risipesc bogatiile agonisite de dinsii!?

Ni-e destul sa ne uitam imprejurul nostru pentru ca sa ne incredintam, ca prea sint multi cei ce

traesc pe nemuncite si in rasfatare din rodele muncii sĕvirsite de Romanii, cari pier in miserie.

Niste barbari, lipsiti de simtimênt comun, niste ingrati, misei nevrednici de lumina sorelui am fi si

noi, daca n’am pune umĕr la umĕr, ca sa-l ocrotim pe Roman si sa punem hotar exploatarii

neomenose, care-l duce la peire.

Omeni sintem si-l iubim pe om fie el Turc, Maghiar ori Evreu, dar tocmai iubind pe omeni, trebue sa

fim cuprinsi de viua repulsiune fata cu indiviå ii degenerati, cari nu iubescsi ei pe semenii lor si nu

sporesc prin munca lor rodnica bogatiile tarii, ci isi petrec viata adunand in manile lor rodele

muncii sĕvirsite de altii, ca prin ele sa si-i robesca cu atat mai virtos pe cei muncitori si cu inima

curata.

Nu urim pe nimeni, dar tinem sa ne facem datoria fata cu parintii nostri, dandu-ne silinta de a feri

pe nemul nostru de agricultori, care secamana [scarmana] pamintului si istovesc puterile

muncitorilor lui, de mestesugari-carpaci, cari nu fac nimic cum se cade, de negutatori necinstiti si

de speculanti neomenosi, cari turbura viata noastra comerciala si ne compromit creditul, de

mijlocitori nerusinati, cari traesc prin ruinarea economica si morala a societatei in care se afla.

Voim sa fim omeni cinstiti si muncitori si ca cinstiti si muncitori sa fie toti cei ce tin sa traiasca

impreuna cu noi.

Multi au fost si sint, omeni straini de nemul nostru, cari au venit in tara aceasta, ca sa traiasca mai

usor decat acasa la dinsii, si toti s’au impartasit alaturea cu noi de rodele bine-cuvintatului pamint,

pe care in vremurile grele numai Romanii l-au apĕrat; toti ne-au zapacit prin strainul lor fel de a

vedea lucrurile, toti ne-au stricat obiceiurile bune, pe care le-am mostenit de la inteleptii nostri

strabuni. Traind insa impreuna cu noi, mare parte dintre dinsii s’au facut omeni ca noi si au ajuns

incetul cu incetul sa intelega, sa ia parte la bucurille si la durerile nostre si sa lucreze impreuna cu

noi pentru ridicarea nemului romanesc. Pe acestia ii socotim de o potriva cu noi si-i iubim si

stimam cum noi intre noi ne iubim si ne stimam.

Nu pe Evrei ii respingem, ci pe omenii desbracati de firea omeneasca, cari straini au fost si straini

au rĕmas, pe hainii, cari nu sint in stare sa se iubesca si profita fie de nepriceperea, fie de

slabiciunile, fie de strimtorarile nostre, ca sa ne ruineze si sa se faca stapani pe puterile nostre vii.

E destul de larga tara nostra pentru-ca sa ne incapa pe toti si destul de manos pamintul ei, ca

tuturora sa ne dea hrana, daca muncim cu totii fie-care in felul lui si nu cauta unii sa traga

miselesce bucata de la gura altora.

Acesta e ceea ce suferim, si barbarie in cel mai propriu inteles al cuvintului este sa sustii, sa

sprijinesci, sa incuragiezi, sa nu combati pe fata si fara sfiala pe cei ce traesc din sĕul altora.

Daca omeni in intelesul cel bun al cuvintului sint asa numitii evreofilii, iar nu stirpituri de om, ei nu

pe noi au sa ne ocaresca, ci trebue sa puna umĕr la umĕr, ca sa-i nobiliteze pe Evreii cei

degenerati si sa faca din ei omeni ca toti omenii. 

Cine pleaca?

Calare pe armasar sirep, cu capul ridicat si cu buzduganul in mana, gata in

fie-care clipa sa se incaere in lupta, si sa-si puna viata in joc, - asa ni-l

inchipuim, caci asa-l scim pe barbarul medieval – e omul stapanit de un

singur gand: ca el este el insusi, singur in felul lui, mai presus de toti si de

tote, si ca i se cuvine sa-i tina in supunere pe toti si tote sa le stapanesca.

Intrupare a egoismului nelimitat, el e rivnitor, nesatios in poftele lui si

desfrinat in satisfacerea trebuintelor sale. Aspru si nemilos, el calca in

piciore ori in copitele calului seu holdele semenate de altii, rumpe, fringe,

darama ori da prada focului bogatiile, pe care nu le pote lua cu sine,

schingiuesce si omora pe cei ce nu vor sa i se dea robi, isi considera sotia ca

sclava, e gata sa intre in lupta si cu fratii, si cu fiii, si cu parintii sei spre a-si

sustine intaietatea si nu e mijloc de care nu se folosesce spre a-si asigura

succesul.

Noi Romanii nu am suferit nici odata in mijlocul nostru asemenea barbari.

Am fost pradati adese-ori, dar n’am pradat nici odata; am fost robiti, dar

n’am robit pe nimeni; am fost cuceriti, dar n’am cercat sa facem cuceriri; am

fost siluiti sa ne lepadam de lege si de nem, dar nu am siluit pe nimeni sa

primesca legea ori nemul nostru; am suferit mult si am rabdat in delung, dar

n’am facut pe nimeni sa sufera.

Viu s’a pastrat tot d’a-una in inimile nostre simtimintul, ca strabunii nostrii

au venit aici, ca sa mentie ordinea, sa imblanå easca sufletele si sa apere

hotarele lumii stapanite de moravuri mai dulci. Eroii nostri dar toti au fost

aperatori de tara, de neam si de lege, mari prin intelepciunea cu care au

sciut sa sustina dreptatea, si prin barbatia cu care au respins pe asupritori,

iar nu prin destoinicia lor de a storce maduva din osele altora.

Chiar Mihaiu-Voda Vitezul, caruia cei lipsiti de judecata ii fac atata

nedreptate, a fost numai aprig si neobosit aperator. El n’a pornit lupta contra

Turcilor, ca sa strice legatura incheiata de Mircea cel intelept, ci ca sa le

impuna si Turcilor respectarea ei, si n’a trecut nici in Ardeal, nici in Moldova,

ca sa cuceresca, ci ca sa alunge pe niste usurpatori, cari ii erau dusmani, si

sa restabilesca starea legala. A avut si el sorta lui Francisc de Guise si a

fiiului seu Henric, a lui Vilhelm de Orania, a luI Henric III, si a lui Henric IV;

sorta lui Wallenstein a avut-o, caci asa era timpul in care traia; miselesce a

fost ucis, dar Turcii n’au mai indrasnit sa-si faca cuib pe pamantul romanesc

si Porta s’a lepadat de gandul de a preface tara in pasalic. Nu pe aprigul

luptator, ci pe invingetor il prea-marim noi, caci murit-a el, dar cei remasi in

viata au scapat de mari suferinte, si fara de dinsul n’ar fi putut sa urmeze

epoca de inflorire nationala a lui Mateiu Basarab.

Eara Vlad-Voda tepes, pe care unora le place sa-l iea drept un fel de

monstru, n’a tras in teapa pe cei ce nu voiau sa i se supuna, ci pe cei ce nu

munceau, pe cei ce nu-si faceau datoria, pe cei ce turburau ordinea si pe cei

porniti spre jaf si spre asuprire, pe barbarii timpului seu, si nu ar fi urmat

epoca de inflorire a lui Radu si a lui Neagoe, daca tepes n’ar fi facut in

Muntenia ceea-ce stefan a facut in Moldova si Mateiu Corvinul in Ungaria.

Romanul adeverat, ori si unde se ivesce el, e neinduplecat restabilitor al

bunei rinduieli.

Mare a fost Vlad intre marii timpului seu, si mai ales asta-å i fie-care dintre

noi trebue sa fie mereu cu gandul indreptatspre el, ca in tota clipa sa avem

in vedere, ca nu avem sa suferim in mijlocul nostru de cat omeni, care-si fac

in tote imprejurarile datoria, ca fie-care dintre noi are sa muncesca potrivit

cu insarcinarea pe care a primit-o, si ca nimenuia nu i se cuvine sa traiasca

din seul altora.

Aceia, cari sint stapini pe mosii intinse, nu le au pentru ca sa-si pota petrece

viata in resfatare, ci pentru ca prin neadormita purtare de grija sa faca din

ele gradini de frumusete, si nu celor ce stapinesc mari averi, ci celor celor ce

sciu sa le chivernisesca bine li se cuvine in mijlocul nostru stima generala.

Aceia, cari ocupa positiuni inalte, nu au fost ridicati in ele pentru ca sa pota

face tote capriciile si sa incuragieze slugarnicia, ci pentru ca sa conduca o

lucrare savirsita de multi impreuna, sa faca selectiunea dupa destoinicii si sa

privegheze cu neadormire, ca fie-care sa-si faca in deplin datoria, si stima

generala nu li se cuvine staruitorilor ce-au sciut sa se ridice de asupra altora,

ci celor ce nu scapa nici o data din vedere, ca cu cat mai mari iti sint

datoriile, si sint neobosoti in purtarea sarcinilor ce au primit si neinduplecati

fata cu cei negligenti ori neonesti.

Aceia, cari fac negot, nu-l fac pentru-ca, profitand de nevoile, de slabiciunile,

de nepriceperea ori de usurinta altora, sa agonisesca mari averi, ci pentru-ca

sa mijlocesca schimbul averilor, si stima generala nu i se cuvine celui ce a

sciut sa adune milione, ci celui ce tine multi omeni in continua si rodnica

lucrare, sporesce bogatiile tarei si prin conducere intelepta si concurenta

onesta reduce preturile si usureza traiul å ilnic.

Tot ast-fel mestesugarul nu-si exercita meseria, ca sa traiasca mai usor, ci ca

prin producte solide sa satisfaca in mod efectiv trebuintele publicului, si nu

avem sa suferim in mijlocul nostru carpaci, care nu-si pricep meseria si

lucreza in pripa si pe apucate, ci numai adeverati profesionisti, cari lucreza

perfectionandu-si meseria.

Nu se petrec insa tocmai asa lucrurile in viata nostra, dar asa voim sa se

petreca. Mai e inca multa barbarie la nai: sint inca proprietari, care-si lasa

mosiile in paraginire ori le istovesc prin exploatarehotesca, sint parveniti,

cari s’au ridicat prin slugarnicie ori prin apucaturi miselesci, sint negutatori,

cari se imbogatesc ruinand pe altii, sint mestesugari, cari strica tot ceea-ce

le cade in mana, sint, dar voim sa nu mai fie.

Daca dar streinii, cari s’au stabilit in mijlocul nostru, se impaca cu felul de a

vietui, pe care il voim noi, si sint gata sa muncesca intins si cinstit alaturea

de noi, ei pot sa fie siguri, ca-i vom imbratisa cu stima si cu iubire, ori si care

ar fi legea si neamul lor, caci imbratisand pe cei vrednici se ridica neamul

nostru. Aceia dintre dinsi insa, cari nu voesc ori nu sint in stare sa se impace

cu acest fel de a vietuo, sa nu-si faca ilusiunea, ca vom inceta vre-o data a

ne da silinta sa-i isolam ca pe niste inciumati.

Noi, care nici in timpurile de barbarie nu ne-am barbarisat, am putut sa fim

ruinati economiceste si sa ne perdem cultura intelectuala, dar nu ne-am

schimbat firea si nu putem sa suferim in mijlocul nostru omeni, cari traesc

secand puterile de vieta ale altora. Cu cat mai mult ne ridicam prin cultura,

cu atat mai virtos iese in noi la ivela firea cea adevarata a rasei nostre si cu

atat mai neinduplecati devenim fata cu cei ce nu sint in stare sa iubesca pe

semenii lor si sa ia parte la lucrarea obsteasca, cu atat mai mult staruim, ca

prin legi bine chibzuite si prin o severa disciplina sociala, sa se puna ragaz

contra tuturor apucaturilor barbare.

Daca sint dar intre Evreii din tara nostra unii, cari s’au hotarit a emigra, ei au

luat hotarirea acesta numai pentru ca, omeni cu minte, au simtit, ca asa, ca

pina acum, nu vor mai putea sa traiasca in mijlocul nostru si se simt

incapabilii de a vietui ca noi.

E o chestiune de iubire de omeni sa-i incredintam, ca au tota drepttea si sa-i

sfatuim sa-si caute aiurea teren de exploatare. Aici la noi sa remaie numai

cei ce voiesc si pot sa muncesca intins si cinstit si sa ia cu inima curata

parte la lucrarea nostra pentru ridicarea nivelului cultural al tarei.

Propaganda semitica

E cestiune de conservare nationala sa nu suferim, ca Evrei sa ia parte la viata noastra culturala.

Sunt acum vre-o doue-zeci de ani numai putini dintre noi recunosteau adeverul acesta; cei cu

desavirsire multi erau de parerea, ca intrearea in viata noastra culturala a Evreilor e pentru noi un

mare succes, si Evreii “destepti,” care incepusera sa lucreze alaturea cu noi, erau imbratisati cu

toata caldura si se bucurau de o particulara incuragiare. si ar fi riscata afirmarea, ca dinsii nu erau

vrednici de incuragiarea aceasta, caci munca lor incordata trebuia sa fie luata drept dovada

suficienta, ca voiau cu tot dinadinsul sa-i fie folositori terii, pe care o considerau ca patrie a lor.

In curênd a iesit insa la iveala, ca Evreii sunt lipsiti de aptitudinile cerute pentru lucrarea comuna

si ast-fel, chiar voind cu tot dinadinsul sa faca binele, sunt osanditi a face numai reul. In loc de a se

potrivi cu noi, ei erau impinsi de firea lor a-si da silinta sa ne faca de o potriva cu dinsii, si unii mai

indirect si mai cu precautiune, iar altii c’o insolenta revoltatoare au luat in bataie de joc

preocuparile noastre religionare, traditiunile noastre nationale, obiceiurile mostenite de la parinti

nostri, tot ceea ce constitue temeliile vietuirii noastre impreuna.

Prin o fireasca reactiune s’a produs dar in noi indemnul de a face tot ceea ce ne sta prin putinta,

ca sa scoatem pe Evrei din viata noastra culturala, iar aceasta nu din uram, ci ca mesura de

aparare netionala. Noi, care atata timp am stat sub inriurirea bizantina, ne-am jertfit existenta

nationala, daca n’am combate cu toata staruinta pe cea semitica.

Chiar daca am reusit insa sa facem peste putinta inriurirea directa a Evreilor, stam sub inriurirea

lor indirecta, care e covirsitoare.

Noi am crescut si traim mai mult ca oameni de cat ca Romani si ne orientam in toate amanuntele

vietii noastre dupa popoarele de la Apus, pe care Evreii au reusit sa le semitiseze, si mai ales dupa

Paris, care e un fel de Babilon jidovit.

N’avem de cat sa ne examinam in toata linistea pe noi insi-ne, ca sa ne incredintam, ca chiar

printre noi sunt cei mai zelosi propagatori ai spiritului semitic si ca jidovesti sunt chiar si multe din

apucaturile, prin care combatem inriurirea jidoveasca.

Nota caracteristica a spiritului semitic e lipsa de simtimint comun.

Ne fiind in stare sa ia parte la bucuriile si la durerile semenilor sai, Semitul priveste toate lucrurile

din punctul da vedere al folsului practic, pe care el insusi poate sa-l traga din ele. Bine e pentru el

ceea ce ii prieste, iar reu ceea ce il jigneste in interesele lui positive. Ast-fel Evreii nici ei intre ei nu

se iubesc. tin unii la altii si se solidariseaza, fiindca au aceleasi interese, in mijlocul unei lumi

straine se aseamana intre dinsii, se inteleg mai usor si de ajuta in daraverile lor. Om si om insa in

gandul lor nu sunt tovarasi de suferinte, care se simt mingaiati mingaindu-se unul pe altul, ci soti

de exploatare, care impreuna-si fac mai usor treburile, si omul pe urma caruia nu poate sa traga

nici un folos, pentru Semit nu pretuieste nimic cum nu pretueste nimic darul firesc, prin care nu

poate sa castige nimic.

E fara indoiala si Evreul e in stare sa faca bine si sa ajute pe altii, nu insa numai pentru-ca sa aiba

multumirea de a fi alinat suferinte, la care nu ia parte, ci in vederea unui folos positiv, tot-deauna

cu ostentatiune, fie spre a se insinua, fie spre a-si crea o positiune in societate Acest fel de a

vedea lucrurile e atat de comun in societatea noastra, in cat e greu sa gasesti oameni, care admit,

ca el e semitic.. Cei mai multi sunt convinsi, ca asa e omul din fire si ca alt-fel nici nu poate sa fie.

Pana chiar si in cartile noastre de citire rostul vietii comune e presentat din acest punct de vedere

utilitar.

Vazênd, cum limsa de simtimint comun ne duce spre descompunere sociala, unii dintre

conducatorii vietii noastre publice, care se gandesc si la viitor, staruie cu multa hotarare, ca

simtimêntul patriotic sa fie cultivat in scoala, prin serbari nationale, prin conferinte publice, prin

publicatiuni periodice si prin fel de fel de alte mijloace, care pot sa aiba efectul dorit in societate,

in care simtamêntul comun e bine desvoltat si are numai sa fie conservat. I mijlocul unei societati

pornite spre destramare insa toate acestea sunt banalitati, cum banalitate e sfinta cuminecatura

pentru cel ce si-a perdut credinta.

Cu vorbe frumoase, cu forme deserte, cu declamatiuni patetice nu se mai poate vindeca

societatea noastra de boala, in care am aruncat-o prin propagarea unei culturi stricate.

Nu e, inainte de toate adevarat, ca patriotismul ne lipseste.

Romanul cel adevara, sateanul, a dovedit cu prisos, ca-si iubeste tara si neamul, si o dovedeste

aceasta si asta-zi prin indelunga lui rabdare. Eara noi cei-l’alti ar trebui sa fim smintiti, ca sa nu

iubim tara aceasta, in care putem sa ne facem toate chefurile – ca nicaieri aiurea in lumea

aceasta.

Ceea ce ne lipseste noue e constiinta, ca tot ceea ce e al totorora e si al fie-caruia in deosebi si ca

lovitura, pe care o primeste unul, pe toti ii atinge.

Desi tine mult la tara si la neamul lui, sateanul roman a perdut cu desavirsire simtimêntul, ca pe

sine insusi se pagubeste cand strica ceea-ce e al comunei, al judetului si amai ales al statului si ca

propriile sale interese le serveste purtand grija de avutul comun. Ear aceasta pentru-ca noi cei-

l’alti l’am deprins prin faptele noastre cu gandul, ca avutul comun e al celui ce are dibacia

cuvenita, ca sa puna mana pe el.

Au fost, ce-i drept, si sunt azi intre noi oameni, care-si afla mangiierea vietii in indrumarea spre

bine a vietii noastre comune; fiind insa putini, ei au fost ori sunt nevoiti a-si calca pe inima si a le

face concesiuni celor multi, care nu cauta in viata publica de cat multumiri individuale. E lucru

firesc, ca marea multime a poporului, cetateni indiferenti politiceste si tinerimea lipsita de

experienta stau cuprinsi de uimire in fata acestei invalmaseli, nu mai sunt in stare sa deosebeassa

pe cei buni dintre cei rai si reman cuprinsi de simtimêntul, ca intreaga viata publica e o goana

pentru participarea la beneficiile stapanirii si ca tot-deauna cel mai staruitor ori cel mai slugarnic

iese de asupra in invalmaseala acestei goane.

Nu e adevarat lucrul acesta, caci, dac’ar fi adeverat, nu am fi putut sa realisam progresele pe cari

toti le recunosc: acesta e insa simtimêntul, pe care promiscuitatea vietiii noastre publice il produce

in inimile celor politiceste indiferenti; asa trebue sa creada multimea, cand vede lucrand impreuna

oameni, care s’au tratat unii pe altii de misei, si constiinta comunitatii de interese morale e din zi

in zi mai slaba cand totul pare a atirna de comunitatea intereselor materiale. Dac’am fost in stare

sa ne patrundem de convingerea, ca e o cestiune de conservare nationala sa nu suferim, ca Evreii

sa ia parte la viata noastra culturala, ne vom patrunde mai curind ori mai tarziu si de convingerea,

ca e cestiune de conservare nationala sa ne reintarim constiinta comunitatii de interese morale si

ca aceasta n’o putem face de cat combatind cu toata energia spiritul semitic, ce care suntem

cuprinsi.

Aceasta e adeveratul rost al miscarii antisemite, pe care numai Evreii si cei deopotriva cu dinsii isi

dau silinta s’o presente ca fiind pornita din ura de rasa si din fanatism religios. Ne aparam noi

fiinta, si nu e intre noi nimeni nici prea jos, nici prea sus, ca sa se poata socoti dispensat de datoria

de a lua parte la aceasta lupta de aparare nationala. 

Robia moderna

Imi terminasem studiile juridice si-mi faceam practica prescrisa de lege pentru censura de avocat.

Intre clientii pe cari ii primisem de la principalul meu, era si o femee care trasese in judecata pe

mama ei pentru partea ce i se cuvenia din mostenirea remasa de la reposatul ei tata, vre-o 400

florini.

Dupa ce procesul a fost castigat si sentinta a primit formula executorie, am iesit la fata locului, ca

sa pun in vinz are averea vaduvei, o casa, o vie si dece pogóne de pamint, tóte impreuna pretinse

judecatoresce in 4200 fl.

De óre-ce nici la prima, nici la a doua licitatiune nu s’a presentat cumparator, urma ca la a treia

licitatiune vinz area sa se faca cu ori-ce pret.

Asa e porunca legii, si acum s’au presentat trei cumperatori, concetatenii mei Spitzer, Steinbach si

Goldberg. De óre-ce cheltuielile nóstre de proces faceau 275 fl. eu am primit insarcinarea ?eri

suma acésta, nici mai mult, nici mai putin.

Concetateanul Spitzer a oferit 276, iar concetateanul Steinbach 277 florini… 277fl. o data, - de

doue ori – nu da nimeni mai mult!? – 277 florini de trei ori! – Averea pretuita judecatoresce la 4200

florini a fost vinduta cu 277 florini, si noi ne-am luat cheltuielile de proces, clienta nóstra a primit

doui florini, iar vaduva care mai avea doui copii, si-a pierdut casa, via si cele z ece pogóne de

pamint.

Lucrul acesta nu-l stiu din auzite: e cel din urma proces in care am pledat, cea din urma

executiune, la care am asistat.

Plansetele celor doue femei, cainta fiicei si blestemele mumei n’au gasit nici ur resunet in inima

cumperatorului, care procedase la urma urmelor, corect si profitase numai de dreptul pe care-l

avea in virtutea legii ca cetatean al Statului ungar. Indignatiunea mea insa pare ca-l atingea. Me

stie, gandiam eu, om civilisat su cu óre-care trecere, tine sa nu se puna in lupta cu mine si va fi

accesibil pentru un act de generositate.

“Mi-e mila si mie de sermana veduva, care a fost reu povatuita, si sint gata sa-i las intréga avere-

mi zise el; me multumesc cu asigurarea hipotecara a pretentiunei mele."

Dupa grele si indelungate negocieri am pus dar la cale o invoiala, in virtutea careia veduva

remanea stapana pe intréga avere, fiica ei se multumia cu 50 florini, iara d. Steinbach ramanea

creditor ipotecar pentru datoria de 1200 florini, dati cu camata legiuita, 6 la suta. Veduva avea dar

sa platesca 72 florini pe an, ba chiar si din aceasta suma se mai scadéu 25 fl., chiria odeii despre

strada a casei, in care d. Steinbach, om generos, voia sa adapostésca o familie saraca.

Eram multumit, caci imi inchipuiam, ca am pus la cale un lucru bun.

"O, - imi zise primarul, - de acestia sint in satul nostru peste o suta. Stipzer, Steinbach si Goldberg

sunt tovarasi, au legaturi si gasesc bani ieftini. Daca ai mórte la casa, daca pagubesci cu un bou,

daca ai vre-o nevoie grabnica, unul dintre dinsii te ajuta, cel-lalt te incurca, iar at treilea

cumparandu-ti averea. Fiind-ca n’are ce sa faca cu ea, el ti-o lasa dar te léga cu hipoteca de ii

ramai rob pe tóta viata si muncesci numai pentru dinsul.

Luand informatiuni, m’am incredintat, ca cei trei tovarasi legasera ast-fel pe toti satenii mai

nevoiasi. Termenele de plata erau puse in Ianuarie pentru-ca pana pe timpul secerisului creditorii

sa póta avea titlul executoriu, si ei nu tinéu sa fie achitati in bani, ci ómeni generosi, se multuméu

si cu producte, ba chiar si cu zile de lucru. Cine avea dar fie la vii, fie la sapatul porumbului, fie la

seceris nevoia de brate se adresa la Steinbach, care avea tot-deauna “ómenii lui,” pe care ii da cu

chirie.

In acela-si timp tovarasii adapostira in deosebite parti ale satului, prin casele celor legati cu

hipoteca, sase-spre-z ece familii sarace, care vindéu maruntisuri pentru pui de gaina, pentru rate

ori gasce, pentru piei crude, pentru oua furate din cuibare, pentru graunte furate din hambare si

pentru ori si ce alte producte, care se adunau in magazia lui Steinbach de unde Vinerea erau duse

in oras.

O insemnata parte din poporatiunea Ungariei e ast-fel robita, si “inflorirea” economica a statului

ungar e mai ales resultatul acestei robii, care face, ca mulca sa fie ieftina, pretul productelor sa

scaz a si productiunea sa crésca in vreme ce muncitorul cade in miserie din ce in ce mai négra si e

din zi in zi mai istovit.

Acea-si e sórta muncitorului de prin orase. Ne mai putend sa sustina concurenta cu fabricile, care

lucréza ieftin si prost, cei mai multi dintre dinsii au fost nevoiti sa intre in simbria capitalistilor, care

nu-i lasa sa móra de fóme.

Milióne de ómeni au ajuns ast-fel sa traiasca numai de az i pe maine, muncind spre a spori

bogatiile altora, sbatandu-se in miserie fara de scapare, agitati nmereu de o viua si legitima

nemultumire si impinsi in mod fatal spre o catastrofa sociala.

Se intempla adese-ori, ca cele mai viguróse paduri de stejar, lasate in paraginire, sint inecate de

plop, de salcie, de teiu ori de alte esente, care cresc mai repede de cat stejarul. Ventul duce

seminta de plop si-o risipeste printre stejar, si lopul resare in umbra stejarului, cresce cu chiu cu

vai subtire si lung; ajuns insa de deasupra, el isi intinde cracile, se ingrósa in trunchiu, isi face

radacini puternice si ii ia aierul si lumina stejarului, care incetul cu incetul se umple de muschi si

de buretii si se usuca in cele din urma.

Tot ast-fel se petrec lucrurile in viata sociala a Ungariei. Un singur om reu e destul, ca mii si mii sa

cada in robia celor ce nu iau parte la durerea obsteasca, ci trag folos din strimtorarile altora. Acela,

care s’a ridicat o-data de asupra, ii inabuse pe cei remasi in strimtorare, si acestia nu se mai pot

ridica la aier si la lumina. Atat prin sate, cat si prin orase averile se aduna incetul cu incetul in

mainele cator-va, care propaga demoralisarea prin o vietuire fara de friu, si din zi in zi se sporesce

numerul celor ce nu mai au nimic, nu sint stapani nici pe propriile lor puteri si sint manati spre ura

neimpacata.

Romanii au infiintat bancile lor, ca sa se rascumpere unii pe altii si sa scape de robia acésta.

Bancile aceste insa sustinêndu-se in lupta cu capitalistii mari, in deosebi miuncitorilor agricoli nu

pot sa le dea bani destul de ieftini. si ele robesc dar, - o robie mai usóra, dar tot robie. Comitatele

din nordul Ungariei insa, unde nu exista asemenea banci si unde explotatorii se sporesc mereu,

sint cu desavirsire ruinate, iar sesul tareiunguresti e plin de o poporatiune, care se sbate mereu

fiind-ca proprietatile au trecut in mainile exploatatorilor, care istovesc puterile muncitorilor.

Nu mai e dar acolo vorba nici de nationalitate, nici de rasa, nici de religiune, ci de restabilirea

bunei rindueli sociale, de preintampinarea unei mari catastrofe.

Daca gospodarul trebue sa curete plopul si salcia si teiul din padurea de stejar, daca gradinarul

trebue sa curete pomii de omiz i, de insecte, de paduchi, de rugina, de muschi si de bureti, ómenii

de stat trebue si ei sa privegheze, ca cei ce nu sint in stare sa traiasca din ródele propriei munci sa

nu póta trai sugand maduva din ósele celor harnici si muncitori si ca elementele vigoróse sa nu

póta fi robite de cele parasitice.

Oamenii de stat ai maghiarilor nu si-au facut datoria acésta, si consequenta nepriceperei lor e

ruina morala si economica, degenerarea poporatiunei, prin ale caruia puteri vii se sustine statul

ungar.

Noi Romanii, care vedem cele ce se petrec in Ungaria, ar trebui sa fim lipsiti de ori si ce simtamant

de conservare pentru ca sa ne impacam cu gindul, ca si la noi se va face vre-odata ceea-ce s’a

facut in Ungaria, in Galitia ori in Bucovina.

Nici odata! E cestiune de iubire de ómeni sa le-o spunem Evreilor acésta in fiecare zi pentru ca sa

nu-si faca ilusiuni deserte. In mijlocul nostru nu vor putea nici odata sa traiasca cum traiesc in

Ungaria, im Galitia ori in Bucovina, si trebue sa-si dee silinta de a fi ómeni cinstiti si muncitori si sa

iee parte la tóte durerile si la tóte bucuriile nóstre, daca in sa aiba viata tihnita pe pamantul

romanesc.

Acesta e simtamantul tuturor Romanilor, si aceia dintre Romai, care vorbesc alt-fel, ori sint stainii

de némul lor, ori ii inséla pe Evrei.

Cea dintai si mai adevarata dovada de iubire este sinceritatea, si noi iubirea nóstra de ómeni o

dovedim cand le zicem Evreilor: Din zi in zi tot mai mult vom starui, ca prin legi bine chibzuite si

prin o severa disciplina sociala sustiitori statului roman sa fie feriti de ruina morala si economica!

Acesta e adevarul, si cine nu se póte impaca cu el face bine daca se duce. 

Semitismul (1902)

Iacov, asa stim cu totii de cand eram copii, a plecat cu tota casa lui din Canaan si s’a asezat in

Egipet, unde Iosif, cel mai iubit dintre feciorii lui, era atotputernic la curtea Hicsosilor.

Urmasii lui aŭ remas apoi in Egipet timp de mai multe secole si s’aŭ sporit aici, in cat, pe timpul lui

Moise eraŭ 40,000 de familii.

Leaganul poporului evreiesc nu e dar in Canaan, de unde a plecat o familie, ci in Egipet, de unde

Moise a iesit cu 40,000 de familii.

Iara Iosephus, contimporanul Imperatului Vespasian, evreu si el si aparator al connationalilor sei

alungati din Canaan, ne spune in “Antiquitatum judaicarum libri XX,” ca strabunii sei nu aŭ plecat,

cu aŭ fost alungati din Egipet.

Desi patria lor adevarata era Egipetul, desi sute de ani de’a ręndul traisera impreuna cu cei-lalti

Egipteni, in mijlocul carora le-a mers bine, caci alt-fel nu s’ar fi sporit, ei n’aŭ fost in stare sa se

potriveasca la fire si la apucatiri cu compatriotii lor, aŭ remas un element de disordine sociala, in

cat pacea si buna renduiala, numai prin alungarea lor a putut sa fie restabilita.

Chiar inceputul vietii nationale a Evreilor trebue sa lase in mintea omenilor cu judecata

convingerea, ca ei sunt un neam de omeni, care nu sunt in stare sa traiasca in pace si buna

intelegere.

Urmarind indelungata viata a poporului evreiesc, in deosebitele fase ale desfasurarii ei, ne intarim

din ce in ce mai mult convingerea acésta.

Dupa-ce s’aŭ stabilit in Canaan, desi stapani in noua lor tara, ei n’aŭ fost in stare sa intemeieze o

viata comuna, ci aŭ trait despartiti dupa semintii, care se hartuiau fara de curmare intre ele. Abia

dupa doue sute de ani, in fata unui puternic dusman, ei s’aŭ unit sub o singura capetenie, dar

unirea acésta e si ea de scurta durata, caci dupa mortea lui Solomon iar se desbina.

De aici inainte “pamęntul fagaduintei” e un cuibar de desordine sociala, in care nici Asirienii si nici

Babilonenii, nici Persii si Macedonenii, nici Seleucizii si Ptolemeii nu pot sa restabilésca pacea si

buna rinduiala.

Ast-fel Romanii, care facéŭ politia pe costele Marii mediterane, ajung la convingerea, ca numai

alungandu-i si din acésta, a doua patrie a lor, pot sa restabilésca pacea si buna ręnduiala.

Sunt aprope doue mii de ani de atunci. Evreii aŭ fost risipiti cam pe timpul cand colonistii romani,

strabunii nostri, s’aŭ asezat in Dacia. Pe cand insa noi am stat stransi la un loc si am aparat in

lupta necurmata cu dusmani mai puternici de cat noi, vetrele parintesci, Evreii si-aŭ petrecut viata

risipiti si impinsi mereŭ de ici pana colo ca nisce omeni urgisiti, pentru care nicaieri pe fata

pamęntului nu e loc de adapost statornic.

Nu e in Europa apuseana nici un popor, care nu i-a alungat vre-o data, si nu e in lume nici un

popor, care vrea azi sa-i primésca in mijlocul seŭ.

Un proverb german zice: "Haust du meinen Iuden, so hau ich den Deinen”; daca dai tu in Evreul

meŭ, daŭ si eŭ in al teŭ; azi se pote zice: “Daca dai tu in Evreul teŭ, daŭ si eŭ in al meŭ.” Chiar

aceia, cari ii apara pe Evrei, ii apara numai pentru-ca nu cum-va, alungati de altii, sa vie la dênsii.

De ce ore Evreii le-aŭ fost tot-d’auna si le sunt si asta-zi tuturor atat de nesuferiti?

Pentru ca in ei lipsesce ceea-ce pe om il ridica mai pre sus de animale si-l face om in puterea

cuvintului.

Noi, omenii adevarati, suntem determinati in faptele nostre mai mult de compatimire de cat de

egoism. De ore-ce bucuria ivita in inima unuia ne inveselesce pe toti si toti suntem atinsi de

durerea ori si caruia, numai impreuna putem sa gasim mangaierea vietii. In Evreŭ lipsesce acest

simtimint comun. Pe cand eŭ, omul adeverat, me induiosez, cand il ved pe Evreŭ sbatandu-se in

mizerie si sunt pornit a cauta mijloce pentru alinarea suferintelor lui, Evreul se bucura cand me

vede in strimtore si e pornoit a cauta mijloce, ca sa traga folos din nevoile, cu cari me lupt.

Asa a fost Evreul in Egipet, asa in timpul vietuirii lui in Canaan, asa a remas si dupa ce a fost

alungat si din acésta a doua patrie a lui si asa e si asta-zi.

La acésta lipsa de simtamęnt comun ne gandim cu totii cand vorbim despre semitism si zicem, ca

Evreii sunt un element disolvant. Osinditi prin insuficienta constitutiunii lor organice a nu putea sa

intemeieze ei insi-si, prin sine o societate trainica, ei nu se marginesc a starui cu indaratnicie in

apucaturile lor egoiste, ci profita de tote imprejurarile si se vira pretutindeni, ca sa-si propage felul

de a fi si de a vedea, deci sa semitiseze si societatea, in mijlocul careea traiesc.

Trebue ori nu sa combatem acésta inriurire destructiva a Evreilor?

Atat suntem de semitisati, in cat numai forte putini dintre noi se mai imbarbatéza sa dee un

respuns hotarit la intrebarea acésta. E par’ca te degradezi tu insuti pe tine, daca marturisesti

adeverul, si pe cand Evreii sunt de o obrasnicie, de care numai ei sunt capabili, noi nu suntem in

stare sa infrinam pe aceia dintre noi, care fac causa comuna cu dansii si propaga semitismul fara

de sfiala.

Unde are sa ne duca slabiciunea acésta!?

Fara indoiala nu la deslegarea, pe care o vor cei ce combat semitismul. 

Semitismul I (1908)Pela mijlocul secolului al optalea inainte de Christos, cand s'a intemeiat Roma, in partea apuseana

a lumii vechi stapanitori ai popoarelor si purtatori ai culturii erau semitii. Mezopotamia si Iranul se

aflau sub stapanirea asirienilor, dela care pomeste gandul stapanirii universale si care in timpul

primilor regi ai Romei cuceresc Siria si in urma si Egipetul. Tot atunci fenicienii exploateaza ca

negutatori toate terile de dimprejurul Marii Mediterane prin numeroasele colonii, pe care le au pe

toate coastele si prin toate insulele, si se incheaga puterea Cartaginei, care incurand strabate in

oceanul Atlantic.

Aceste sunt lucruri, pe carele invata si trebue sa le stie toti copiii de prin primele clase alc scolilor

secundare.

stim apoi, ca atat asirienii, cat si fenicienii erau oameni sensuali si lacomi, nesatiosi in ceeace

priveste multumirea trebuintelor trupesti, cu gandul indreptat mereu spre cele materiale. Pana

chiar si cultul lor religios pornia din sensualitate, si multe din sarbatorile lor erau adevarate orgii.

E invederat dar, ca prin semiti viata economica a ajuns incetul cu incetul la mare desvoltare, si

sunt fabuloase bogatiile adunate in centrele de viata ale semitilor prin comerciu, prin industrie si

prin exploatarea neomenoasa a stapanitorilor. Sardanapal al asirienilor a ramas in vecii vecilor

neintrecut in ceeace priveste comorile ce-a adunat, lucsul ce desfasura si desfraul, in care-si

petrecea viata.

Pornirea spre viata fara de frau, spre ingramadire de bogatii, fara de care ea nu e cu putinta, si

spre exploatarea nemiloasa, prin care bogatiile se aduna, e omeneasca si o gasim in toate

societatile. Pecand insa la popoarele de vita ariana ea e combatuta ca slabiciune si isvor de

nenorociri, semitii o iau drept un fel de virtute si conditiune neaparata a desvoltarii.

E mai presus de toata indoiala, ca cu cat mai multe si mai mari sunt trebuinsele, cu atat mai

vartos isi incordeaza oamenii puterile, ca sa creeze mijloacele pentru satisfacerea lor, si ca acela,

care consuma mult, impinge societatea spre o lucrare staruitoare. Nici prin lucrarea aceasta insa

nici prin satisfacerea trebuintelor sale omul nu se fericeste, ci se consuma in sbuciumare

necurmata, si de aceea in lumea ariana singura stapanirea de sine e socotita drept virtute si

oamenii sunt stapaniti de gandul, ca cu cat trebuintele iti sunt mai putine si mai mici, cu atat esti

mai ferit de nevoi, deci si mai capabil de fericire.

Spiritul semitic a patruns incetul cu incetul la toate popoarele, care au primit cultura dela asrieni

ori dela fenicieni, si in secolul al saselea inainte de Htistos, cand elinii poenesc in Atena si in colonii

spre desvoltare, intreaga lume apuseana erà semitisata. Asia-mica e intesata de semiti si admira

pe Croesus, ale carui comori sunt admirate de toti — afara de Solon, care nu-l pune pe

ingramaditorul lor in randul oamenilor fericiti. Egiptenii sunt pusi in randul semi-semitilor. Elinii

sunt amestecati cu fenicieni, al caror tip si ale caror apucaturi se pastreaza in poporul grecesc

pana in ziua de azi. Pana chiar si romanii sunt atinsi de semitism, caci etruscii dupa parerea celor

mai multi erau de origine semitica.

Tot atunci se porneste insa si reactiunea contrasemitismului.

Stapaniti de simtemantul covarsrii intereselor individuale, semitii nu erau in stare sa intemeieze

societati dainuitoare, si lumea semitica trebuià neaparat sa mearga in desvoltarea ei prin ruina

morala si materiala spre descompunere in indivizi. Ceeace stim despre Sodoma si Gomora ori

despre Sibaris se poate spune cam despre toate centrele de viata ale semitilor, si sfasierile

interne, pe care le stim in viata evreilor, sunt nota caracteristica a tuturor societatilor semitice.

Daca in mica Fenicie erau sase state, nu puteà sa fie cohesiune in marea imparatie asiriana, care

se intinideà din Iran pana in pustiurile Saharei. Ridicandu se dar impotriva stapanirii asiriene, mezii

gasesc un razim puternic chiar in lumea semitica, si la sfarsitul secolului al saptelea ei darima si

pustiesc in unire cu babilonenii Niniva si pun capat stapanirii asisiene.

Cu aceasta se incepe lupta cea mare, pe care lumea ariana o poarta impotriva semitisinului si care

se urmeaza si astazi.

Stapanirea babiloniana, care ia locul celei asiriene, fiind si ea semitica, nu poate sa fie danuitoare,

si e desfiintata de Cir, care intemeiaza prima stapanire universala ariana, o imparatie ce sa intinde

in cele din urma din Asia centrala pana in Sahara si din pustiurile Arabiei pana la Dunare.

Rostul organic al acestei stapaniri e innabusirea spiritului semitic, care duce la lupte necurmate si

prin desfrau la ruina, si propagarea celui arian, pe care-l lamureste la persi Zoroastru, la inzi

Buddha, iar la elini Socrat.

Stapanitorii insa incurand se semitiseaza si ei, si inca in timpul lui Xerxe, nepotul lui Cir, satrapii

persieni sunt in ceeace priveste exploatarea nemiloasa, luxul si viata fara de frau de o potriva cu

mai marii Asiriei ori ai Babiloniei. imparatia persana e deci si ea mereu sbuciumata si se sustine

numai pentruca nu e cine s'o desfiinteze. Elinii se semitiseaza si ei, si in timpul lui Pericle alaturea

cu admirabila desvoltare a artei se desfasura cea mai destrabalata viata, care trebuià neaparat sa

duca la rasboiul peloponesiac, in care spartanii cu moravuri aspre frang in cele din urma puterea

Atenienilor corupti.

in timpul rasboiului peloponesiac se ticalosesc insa si spartanii, cari numai prin cele mai miselesti

apucaturi si numai unindu-se cu Cir cel tinar ajung invingatori.

La inceputul rasboiului peloponesiac, izbucneste in Atena ciuma, de care a perit si Pericle, si o

spaima fara de margini ii cuprinde pe atenienii insetati de placerile vietuirii.

Dupa felul de a vedeà al arienilor moartea e trecere spre o existenta mai ferita de sbuciumari, si

socotindu-se in ajunul mortii, arienii sa pregatesc desfacandu se de cele trupesti pentru aceasta

mai binecuvantata existenta ca Socrat, care, osandit la moarte, asteptà in liniste si stand de vorba

cu iubitii sai clipa, in care aveà sa beie paharul de otrava. Atenienii, desbracati de firea ariana,

s'au aruncat cu ochii inchisi in cel mai desgustator desfrau: asa tineau ei sa se bucure de putina

viata ce le mai ramaneà, caci in gandul lor omul SE naste, ca sa aiba parte din placerile vietuiri si

ei faceau din convingerea ceeace altii fac din slabiciune.

Pretutindeni bogatiile ingramadite imping spre desfrau si spre miserie: ei ingramadeau bogatiile in

concurenta cu fenicienii anume ca sa se poata da desfriului si mintiau, inselau ori despoiau — nu

de nevoie, ci din convingerea, ca numai asa se pot agonisi mijloacele pentru satisfacerea

nesecatelor trebuinte omenesti. Zadarnice erau dar silintele celor inca nestricati, ca sa-i inchege

intr'un stat destul de puternic spre a pune capat stapanirii persane, cad bogatiile, pe care le

adunasera prin munca intinsa, nu le dedeau putere, ci i istoviau si orasele lor erau ca cele

feniciene, cuibare de stricaciune. Lipsiti prin nesitiu de simtemantul comun, ei se sfasiau intre

dansii, si alaturea cu luptele purtate cu barbatie in camp deschis se desfasurau altele, pe care

societatile lor secrete, asa numitele Heberii, le purtau prin ascuns, iar in valmaseala acestor lupte

sotul era tradat de sotie, parintele de fii, fratele de frate, se iertau toate miseliile, daca duceau la

biruinta.

in fata acestei destramari speiale era organica iesirea la iveala a macedonenilor neatinsi inca de

spiritul semitic, cari, desi putini, erau tari prin simtemantul lor comun.

Menirea providentiala a lui Alesandru Machedon era sa se faca stapan pe lumea culta de atunci, ca

sa propage intr'ansa spiritul arian, in care fusese crescut de Aristotel, ucenicul lui Platon. El e, ca

Socrat, unul dintre cei ce au pregatit lumea pentru venirea Mantuitorului nostru, si cele mai

caracteristici fapte ale lui sunt daramarea Tirului si a orasului Persepolis, cuibare, ca odinioara

Niniva, ale stricaciunii, si risipirea comoriior ingramadite de regii persani — inzestrand zece mii de

fete maritate in ziua nuntii lui cu osteni de ai sai.

Azi, dupa doua mii, doua sute si aproape 50 de ani, cand omenirea iar se plange, ca prea s'au

ingramadit bogatiile in manile catorva, intelegem cu totii gandul, cu care le-a risipit Alesandru

Machedon pe cele ingramadite in timpul lui, ca sa intemeeze buna stare familiara. 

Semitismul II (1908)in timpul lui Alexandru Machedon Romaera un orasel cu cateva sate imprejurul lui, dar tot destul

de putenic pentruca sa-i caute alianta Alexandru din Epir, pe care grecii din Italia il chemasera

intr'ajutor, iar ceeace facea puterea Romei era virtutea romanilor.

Plugari lipsiti de cultura intelectuala, romanii erau in timpul acela ajunsi la o stare de inalta cultura

morala, stapani fiecare pe sine insusi, nesovaitori in implinirea datoriilor, buni soti, buni parinti;

buni tovarasi, deci si buni cetateni si aspri nu numai fata cu altii, ci totodata si fiecare fata cu sine

in susi. Ceeace ia facut stapani ai lumei n'a fost mult admirata lor vigoare trupeasca, ci aceasta

superioritate morala, din care rezulta simtemantul lor comun.

Privind lucrurile din punctul de vedere semitic, ne am deprins a-i socoti pe romani popor de

cuceritori. Adevarul e, ca ei au fost un fel de politie a lumii, in care au trait, si rasboaiele si le-au

purtat numai ca sa apere ori sa ocroteasca pe cei napastuiti asigurand pacea si buna randuiala.

Idealul romanilor, pe care Virgiliu il preciseaza atat de bine in Eneida, e »pax romana«, si de aceea

singura stiinta, pe care au cultivat-o cu o staruinta, este jurisprudenta, in care au si ramas

neintrecuti.

Ei s'au rasboit cu semnitii pentruca acestia nelinisteau pe vecinii lor si ai Romei si erau de rea

credinta. Cu tarentinii, cu grecii din Italia, in genere si cu Pirhu, care le venise intr'ajutor, s'au

rasboit fiindca acestia erau corupti, hrapitori si insolenti. Cu cartaginenii s'au rasboit fiindca au fost

provocati si in urma amenintati. Niciodata ei n'au pornit din propriul lor indemn, nici n'au provocat

vre un rasboiu, si niciodata n'au supus pe cei invinsi.

Pe veciniilor si i-au facut amici si in urma soti si incurand dupa moartea lui Alexandru Machedon

atat latinii, sabinii si etruscii, cat si grecii din Italia le erau soti.

Putin in urma au prefacut in provincie Sicilia, asupra careia se certau grecii si cartaginenii, Gallia

cisalpina, de unde era amenintata Roma si Spania, pe care au scapat o de sub stapanirea

cartaginenilor.

Provinciile nici acum, nici mai tarziu nu erau tari supuse, ci intrate sub purtarea de grija a

senatului. Roma nici o data n'a fost exploatoare, si in timpul guvernarii unor proconsuli ca

Semproniu Grachu ori gioerele sau Scipio Africanul (Emilian), cari au fost multi, provincialii erau

fericiti.

Viind insa, ca stapani, in atingere cu cartaginenii, cu elinii si cu alte popoare se mitisate, romanii

primesc incetul cu incetul cultura semitisata, iau apucaturi semitice, pornesc spre desfrau si,

avand trebuinte nesecate, ajung in cele din urma sa fie exploalatori. Ceeace n'a facut dar nici o

data Roma, au facut dupa nimicirea Cartaginei romani desbracati de firea romana.

Aceasta-l facea pe Marcu Porciu Caton Cenaoriul sa staruie cu indaratnicie pentru daramarea

Cartaginei, de unde se revarsa spiritul semitic si spre Roma. Gindul lui era, ca nu e cu putinta

pacinica vietuire impreuna cata vreme exista Cartaginea, si tot el a sters din listele senatului pe

Scipionii, care primisera dimpreuna cu cultura elina si apucaturile semitice si propagau la Roma

pornirea spre lucs, spre desfrau si spre nesatiu.

Prin daramarea Cartaginei romanii pun capat celei din urma ramasite de stapanire semitica, dar nu

si covarsirii spiritului semitic, care se intinde in societatea romana si strabate din ce in ce mai

adanc in toate straturile ei.

Luptele agrare, rasboiul cu sotii si crancenile rasboaie civile, care au sbuciumat lumea romana

timp de o suta de ani, nu ar fi fost cu putinta, daca o insemnata parte din romani n'ar fi fost

chinuita de trebuinte mari si impinse spre nesatiu. Catilina, omul fara de rusine si fara de frica, e

tipul arianului semitizat, care savarseste din convingere cele mai miselesli fapte si e mandru de

miselia sa, pe care o ia drept lucru firesc.

Nici odata insa lumea elina-romana nu a fost stapanita de spiritul semitic, care era combatut de

cele mai luminate capete pretutindeni, unde au strabatut elinii ori romanii. inriurirea lui Socrat,

alui Platon si alui Aristotel nu inceteaza nici in cele mai turburate timpuri, si indeosebi romanii

inclina chiar si in mijlocul decadentei morale spre stoicismul, care e in cel mai propriu inteles o

pregatire pentru vietuirea crestineasca.

Cea mai stralucita ivire in viata poporului roman, Iuliu Caesar, nu e ascet, dar combate prin legile

croite de dansul atat luxul, cat si desfraul, incuragiaza intemeerca bunei stari familiare si

asigureaza pe timp de peste doua sute de ani pacea in tarile ajunse sub stapanirea romana.

Suntem azi deprinsi a ne gandi, cand e vorba de semitism, la evrei si numai la dansii, desi stim

prea bine, ca evreii sunt numai o mica si neinsemnata parte din lumea semitica, pe care in timp de

cinci sute de ani, dela Cir pana la Iuliu Caesar, popoarele de vita ariana au frant-o si au sfaramat-

o. Nici nu e apoi vorba de semiti, ci de spiritul propagat de dansii.

Oamenii toti sunt porniti spre desfrau fiindca trebiuintele trupesti ale omului sunt nesecate. De

aceea popoarele barbare, lipsite fiind de cultura morala, foarte usor cad in desfrau fiindca nu-si

dau seama, ca trebuie sa se stapanesca, ori n'au cuvenita tarie sufleteasca spre a se stapani.

Ajuns insa la un stadiu de desvoltare mai inaintata, omul traieste mai mult cu sufletul decat cu

trupul, isi da silinta sa si stapaneasca pornirile trupesti, se simte umilit cand nu le poate stapani si

se rusineaza savarsind fapta socotita rea, prin ascuns.

Semitii resping acest fel de a vedea. in gandul lor omul traieste ca sa si satisfaca trebuintele

trupesti si are nu numai dreptul, ci chiar si datoria de a le satisface. Are dar si datoria de a agonisi

cu orice pret mijloacele pentru satisfacerea lor, si vrednic e pentru dansii — nu cel ce stie sa se

stapaneasca si sa se multumeasca cu putin, ci cel ce stie sa adune bogatii spre a-si putea petrece

viata in belsug.

Acest spirit semitic se mentine si in imparatia romana si el e ceeace a sleit puterile romaniior. El

era insa combatut, si e destul sa tinem seama, Vespasian si Titu, Traian si Hadrian, Antoniu Piul si

Marcu Aureliu Filosoful erau stoici, pentruca sa stim, ca la romani desfriul erá rusinos, iar nu

obraznic ca la Cartagenea, la Sibaris, la Tir ori la Niniva. Oamenii ca Comod ori ca Heliogabal, noul

Sardanapal, vor fi fost ei numarosi, dar erau dispretuiti si nu puteau sa aiba inraurire asupra

societatii.

Numai asa a si fost cu putinta strabaterea crestinismului pornit din Nazaretul »popoarelor«. Nici

evreii, nici alti semiti adevarati nu puteau sa inteleaga si sa primeasca invataturile Mantuitorului

nostru, cari erau contra firii si contra traditiunilor lor. Daca e insa adevarat, ca Hristos nu din ura ci

din iubire a lucrat, nu e mai putin adevarat, ca ori si ce propaganda antisemita din adevarata

iubire de oameni porneste. Iubindu-i cu adevarat pe oameni, trebuie neaparat sa staruim, ca ei sa

se lapede de apucaturile semitice, prin care atatia oameni s'au nenorocit si atatea societati s'au

destramat. 

Semitismul III (1908)Se vor implini incurand doua mii de ani dela nasterea lui Hristos, crestinismul insa nici pana in ziua

de azi n'a strabatut in toata coratenia lui. Lumea elina romana l-a primit, ce-i drept, dar numai

pastrand multe din traditiunile ei paganesti, iar popoarele barbare, stapanite fiind de patimi vii, nu

erau in stare sa se supuna toare asprelor regule de vietuire ale crestinismului si au perit incetul cu

incetul mistuindu-se inse-le pe sine lasand in urma lor numai reamintiri de vietuire barbara. E si azi

mult paganism si multa barbarie in lumea noastra crestina.

Pe la mijtocul secolului VII iar, cand in arabi se ridica iar semitii, ca sa realizeze idea stapanirii

universale in o noua forma, lumea crestina e slaba si in timp scurt, ca prin minune, se infiinteaza

marele califat, care intrece in intindere toate imparatiile de mai nainte.

Nu e inca dainuitoare nici aceasta noua stapanire semitica, si peste vre-o suta cincizeci de ani se

slabeste prin desfrau, prin istovirea sustiitorilor ei si prin desbinari. inriurirea ei culturala hotareste

insa mersul desvoltarii omenesti pentru un lung sir de veacuri inainte.

Semiti, arabii sunt oameni cu gandul indreptat spre cele materiale. in timpul stapanirii lor dar viata

economica a ajuns in toate ramurile ei la inalta desvoltare si stiintele asa numite exacte au pornit

si ele spre o desvoltare pana atunci ne mai pomenita.

Aceata e marele folos, pe care l-a tras omenirea din stapanirea altfel scurta a arabitor. Inzii si persii

si eelinii ni-au indreptat prin filozofie, prin poezie si prin arta in genere spre inaltarea sufleteasca

pentruca prin o vietuire contemplativa sa se fericeasca fiecare insusi prin sine. Romanii ni-au

desvoltat simtemantul de dreptate pentruca, tiind seama de principiul »Honeste vivere, suum

cuique tribuere et neminem laedere«, sa nu ne jignim unii pe altii: Arabii ne-au indrumat spre

scrutarea firii lucrurilor ce ne incunjura pentruca sa ne putem face stapani pe natura.

stiinta noastra e pornita dar din indemn semitic si privind lucrurile din punctul de vedere al

desvoltarii intelectuale, se poate zice, ca lumea moderna e semitisata.

Ar fi insa o mare greseala, dac'am zice, ca e semitica stiinta noastra. Adevarul e, din contra, ca

semitii nici odata n'ar fi putut sa atinga gradul de desvoltare stientifica, la care am ajuns noi.

Progresul, in genere, e cu putinta numai intr'o societate cu randuiala bine asezata si dainuitoare,

iar istoria celor din urma cate-va mii de ani e dovada, ca semitii nu sunt in stare sa intemeeze

asemenea societati. Ceeace a facut cu putinta desvoltarea stientifica a fost simtamantul nostru

comun, abnegatiunea noastra, pornirea noastra spre inaltarea sufleteasca si iubirea de oameni,

spre care ne-a indrumat crestinismul.

Scrutarile arabilor erau indreptate spre foloase practice, iar ale noartre sunt pornite din iubire de

adevar. Arabii erau alchimisti, care cautau mestesugul de a face aur din materii fara de pret: noi

suntem chimisti, care cauta multumirea de a se fi incredintat despre adevar in ceeace priveste

firea materiei.

Oameni cu privirea indreptata spre cele apropiate, semitii n'au putut si nici ca puteau sa ajunga

unde am ajuns noi, care, cu ochii indreptati spre infinit, ne inalam si ne adancim, ne perdem pe noi

insine in scrutarile noastre si avem cultul stiintei. Marii nostri scrutatori toti au fost oameni cu

desavarsire desinteresati, care s'au jertfit pe sine insisi pentru stiinta, au urmarit numai binele

obstesc, iar pentru sine au ravnit numai la multumirea de a se fi dumirit. Astfcl nici nu ar fi fost cu

putinta progresele, pe care le-am facut.

Chinejii au nascocit iarba de foc pentru distractiunea lor; Arabii s'au folosit de ea, ca sa si

faureasca arme; noi perfectionam armele, ca prin ele sa asiguram pacea: asa e in toate, si, daca

stiinta noastra nu e nici ariana, nici semitica, ci omeneasca e semitic felul utilisarii practice a

resultatelor dobandite de stiinta.

Noi arienii avem in vedere totdeauna binele obstesc, si scrutatorii, daca s'au gandit la vre-ua folos

practic in lucrarea lor, acesta era al tuturora. Semitii au in vedere fiecare binele sau indeosebi si

profita de rezultatele stiintei, ca sa exploateze pe cei nestiutori, lipsiti de destoinicie ori nevoiesi.

Acest abus de stiinta e semitic.

Sunt uimitoare progresele realisate in timpul celui din urma secol in ceeace priveste tehnica

lucrarii omenesti, si ar fi lucru firesc, ca in urma acestor progrese vietuirea sa fie pentru toti mai

usoara. Ea e, din contra, mai grea decat in trecut si mai nesuferita, si nici odata, poate, n'a fost in

lume atata miserie ca azi cand cei stiutori si destoinici abuseaza de stiinta si de destoiniciile lor, ca

sa-si stoarca din munca altora mijloace pentru o vietuire petrecuta in belsug.

Mii de oameni muncesc din greu si se istovesc in lipsa de hrana pentruca alti cativa, care nu

muncesc, sa poata trai in belsug ori poate chiar in desfrau. Copii si femei lehuze pier in lipsa de

purtare de grija, in vreme ce cai de lux, cani si pisici se ingrase consumand pe ales hrana

omeneasca. Oameni destoinici, vrednici si cum se cade se sbat in lupta cu mari nevoi in vreme ce

femei stricate si slugi nemernici se imbuiba la rasfatare. Asa a fost aceasta nu numai la Niniva si la

Babilon, la Tir si la Cartaginea, la Atena si la Roma, la Damasc, la Cordova si la Bagdad, ci si la

curtile multor mai mari feudali: pornirea spre desfrau si spre asuprire e omeneasca in intelesul cel

rau al cuvantului, e strans legata de firca trupeasca a omului si trebue neaparat sa iasa la iveala in

ceice nu tin s'o stapaneasca. Lucrul acesta e omenesc: semitica e insa convingerea morala ca asa

e fireste, asa e bine, ca nici nu poate sa fie altfel, ca e prost cel ce nu profita si de propiile sale

destoinicii, si de imprejurari, si de nevoile altora, ca sa-si agoniseasca mijloacele pentru o viata

petrecuta in belsug. A pacatui e lucru omenesc orisicat de greu ar fi pacatul: semitic e a pacatui cu

obraznicia celuice savarseste fapta rea falindu-se cu ea.

Acest semitism s'a intins si se intinde mereu in societatea noastra moderna, in cat suntem adese

ori ispititi a zice, c'a ajuns intr'insa la stapanire covarsitoare. Daca ne dam inse bine seama, ne

incredintam, ca pana chiar si intre cei-ce exploateaza, ca sa poata trai in imbuibare, sunt putini cei

ce o fac aceasta cu nerusinare semitica: cei mai multi sunt rapusi de slabiciunile lor si o fac mai cu

perdea. Nu e societatea noastra atat de stricata, cum adese-ori ni se pare tocmai pentru-ca

privirile ne sunt indreptate asupra putiniior, care nu se sfiesc a se pune in conflict cu samtamantul

comun.

Noi insa, cari urmarim desfasurarea vietii noastre comune de cati-va zeci de ani, suntem cuprinsi

de simtemantul, ca putinii se sporesc si; sporindu-se, se fac din ce in ce mai nerusinati, caci

repulsiunea, pe care o produc in societate, e din ce in ce mai slaba.

tinem inca la moravurile parintilor nostri si punem in randul celor cum se cade numai pe oamenii,

care nu se abat de la ele, dar le dam din ce in ce mai putina sanctiune.

A fi cum se cade ni-se pare ceva comun, daca nu chiar o prostie, si privirile noastre se indrepteaza

cu un fel de uimire sfiicioasa asupra celor ce se deosebesc prin felul lor de a vietui si au

indrazneala de a savarsi fara de perdea fapte, pe care parintii nostri nu le iertau, eara noi nu le

aprobam. Acestia sunt interesanti, adese ori chiar admirati pentru dibacia lor, si nu rar se intampla

sa facem haz cand omul cum se cade e stropit cu noroiu de miselul imbogatit prin exploatare

nemiloasa ori prin apucaturi josnice.

Aceasta ingaduinta fata cu cei ce-si bat joc de bunele noastre moravuri nu e semitica, dar e

trecere spre semitismul practic. 

Semitismul IV (1908)

Propagatorii spiritului semitic sunt in Societatea noastra fara indoiala mai ales evreii risipiti printre

noi, si de aceea oamenii pripiti in judecata iau fireasca reactiune contra semitismului drept o lupta

pornita fie din ura de rasa, fie din fanatism religios contra evreilor.

Nici nu se poate tagadui, ca in orisicare societate cu randuiala morala bine asezata evreii sunt

primiti cu repulsiune si isolati cu atat mai vartos, cu cat se isoleaza si ei insi-si. Lupta nu e in

adevar pornita contra evreilor, ci contra propagandei facute de dansii.

Judecand lucrurile din punctul de vedere al moravurilor noastre traditionale, una din cele mai de

capetenie datorii ale omului e sa munceasca, sa alerge si sa ostaneasca spre a-si agoonisi

mijloacele pentru asigurarea bunului sau traiu, si omul, care-si face datoria aceasta, e stimat si

iubit de semenii sai, muitumit cu sine insu-si si ferit de nevoi.

Nu mai putin e dator omul a-si pune frau, ca sa pastreze ceeace a agonisit, si inca mai stimat si

mai iubit de altii, mai multumit cu sine insu-si si mai ferit de nevoi e celce stapanindu-se pe sine

aduna averi mari ori sporeste avutia mostenita. Lenesul, neajutoratul ori risipitorul totdeauna au

fost dispetuiti in societatea noastra, iar bogatia adunata prin munca si prin cumpatare a fost

totdeauna si e si azi socotita drept cel mai invederat semn de vrednicie. Gandul de a face peste

putinta ingramadirea bogatiilor ori de a impune risipirea lor nu e potrivit cu firea noastra, care l

pretuim pe om nu numai dupa ceeace el e insusi prin sine, ci totodata si dupa ceeace are si dupa

ceeace le pare semenilor sai.

Doritori cu totii de-a fi mult pretuiti, nu e nevoe sa mai fim si jidoviti ori porniti spre desfrau

pentruca sa ravnim la avere cu orice pret si sa mintim, sa ne fatarim, si inselam, sa ne injosim, sa

furam, sa siluim, Sa ne folosim de nevoile ori sa abuzam de slabiciunile altora spre a ne agonisi

atat de mult pretuita avutie. Poate orisicare dintre noi sa cada in asemenea pacate, si multi si cad

in adevar, cad insa dandu-si seama, ca au pacatuit, ascunzandu se cuprinsi de rusine si caindu-se

de faptele lor. Jidovul ori jidovilul le face aceste fara ca sa se rusineze, cu un fel de fala, ca ceva

firesc, drept dovezi de destoinicie, ispitand si pe altii sa le faca si luand in bataie de joc ori urgisind

pe ceice nu le fac.

Lupta e pornita de semiti si de semitizati pentru inlaturarea bunelor moravuri. Nu e traditiune ori

regula de viata, nici preocupare religioasa ori nationala, care nu e luata in bataie de joc, ei

terfelesc tot ceeace noua ne e sfant, si e destul sa staruim asupra obiceiurilor mostenite dela

parintii nostri pentruca sa fim urgisiti de dansii si prigoniti fara de crutare. Pusi astfel in stare de

legitima aparare suntem nevoiti a ne folosi de toate armele, ca sa conservam fiinta morala a

societatii, si, daca mai e destula putere de viata in societatea noastra, vom ajunge in cele din

urma sa i izolam pe evrei si sa punem capat propagandei semitice.

Aceasta e adevarata fiinta a antisemitismului modern: pornit din simtemantul de conservare

morala, el e prin chiar firea lui intransigent, dar dusmanos nu poate sa fie.

Cu totul alta e lupta pornita de cei despoiati impotriva despuietorilor.

Evreii si cei asimilati de dansii au adunat prin lipsa de scrupule si prin apucaturi miselesti bogatii

mari, de care se folosesc spre a trai in desfrau in vreme ce multimea cea mare a muncitorilor se

sbate in mizerie materiala si morala. E fireasca ura, pe care au starnit-o in inimile acestora, si

aceasta ura usor ajunge sa se reverse asupra tuturor celorce au bogatii mostenite ori agonisite si

poate sa duca in cele din urma la o groaznica varsare de sange. Nu are insa a face antisemitismul

cu ura aceasta, caci el urmareste tocmai inlaturarea izbucnirilor patimase.

Tot astfel in urma, lipsei de crutare a stapanitorilor feudali s'a adunat multa ura in inimi si ura

aceasta a isbucnit in sangeroasele revolutiuni, cari au schimbat fata societatii noastre: numai

oameni lipsiti de judecata ar putea sa invinovateasca pentru varsarile de sange pe humanistii din

secolul XVIII, cari si-au propagat vederile liberale tocmai pentruca prevedeau igbucnirile patimase

si voiau le le inlature.

Pornind din iubire de oameni, antisemitii le zic in fiecare zi evreilor si celor momiti de dansii:

Puneti-va frau, fiti cumpatati, nu va obrazniciti si dati-va silinta de a aliná suferintele celor indarjiti,

caci astfel vai de noi de toti!

Tocmai de aceea miscarea antisemita e indreptata mai ales contra celor ce fac propaganda

semitica. Evreul, care facand specula mizerabila, ingramadeste bogatii mari si arunca mii si mii de

oameni in mizerie, nu e pentru societate atat de primejdios ca acela, care luand parte la viata

morala si intelectuala a noastra, strica mintile si otraveste inimile. Starea de destrabalare morala

la care am ajuns, e rezultatul inriuririi directe ori indirecte a unor asemenea evrei, si e pentru ori si

care popor chestiune de conservare nationala sa alunge dela sine pe evreii ce vor sa ieie ca

ziaristi, ca scriitori, ca oameni de stiinta, ca compozitori muzicali ori ca artisti in genere — parte la

viata lui morala si intelectuala.

Semintia omeneasca nu se starpeste nici prin ciuma, nici prin holera, nici prin foamete, nici prin

razboaie; pier insa prin lapadare de obiceiuri popoarele descompunandu-se in indivizi, din cari prin

premenire morala se incheaga alte popoare. Aceasta e primejdia, de care suntem amenintati in

urma inriurirei semitice si de care nu putem scapá decat izoland pe evreii ce nu se asimileaza

primind regulele de vietuire ale noastre.

Sunt in societatea noastra de azi doua lumi deosebite, cari se isbeic una de alta, si una din aceste

doua lumi trebuie neaparat sa piara. Nu poate sa fie nimic mai firesc decat dorinta ca aceasta sa

nu fie a noastra. 

Semitismul V (1908)

Urgaria e semitisata si cea mai semitisata parte a ei e societatea maghiara, iar aceasta nu

pentruca sunt in Ungaria multi evrei si acestia sunt pusi in rand cu maghiarii, nici pentruca evreii

au inraurire hotaritoare in viata politica si stapanesc viata economica in toate ramurile ei, ci

pentruca viata morala si intelectuala a maghiarilor e condusa de evrei.

Sub conducerea aceasta s'a schimbat cu desevarsire atat felul de a gandi, cat si caracterul

maghiarilor.

Noi, care ni-am petrecul copilaria si tineretele in societatea maghiara si am luat pe ici pe colo si

apucaturi maghiare, ne simtim azi mai mult ori mai putihi straini intre maghiari fiindca dansii nu

mai sunt cum ii stim din timputile impulsive ale vietii noastre si din studiile ce am facut asupra

istoriei lor nationale.

Asa, cum il stim, maghiarul e cu inima deschisa, de buna credinta si cu deosebire afectuos, barbat

in puterea cuvantului, care nu se injoseste, nu-si schimba sub inriurirea imprejurarilor hotaririle si

pe a caruia vorba se poate razmá orisicine. Da aceea a si iesit vorba, ca maghiarii sunt popor de

»cavaleri«.

Vor mai fi si azi unii dintre maghiari asa; cei cu desavarsire multi sunt insa fie ca Wekerle ori

Kossuth, fie ca Polónyi si Lengyel, fie ca Bánffy ori Ugron.

Oameni de o fire cu deosebire expansiva, ei sunt doritori fiecare de a pareá mai mult decat ceeace

in adevar e si porniti spre goana dupa placeri lumesti, usor au ajuns dar sa aiba trebuinte prea

multe si prea mari si sa treaca peste masura cuvenita in ceeace priveste cheltuielile.

Numai putina incurajare le mai trebaiá pentruca sa-si peara bunul cumpat si sa se afle mereu in

stramtoare, iar incurajare li-au dat multa ceice voiau sa traga foloase din usurinta lor si sunt altfel

de parerea, ca omul traieste pe lume pentruca sa si faca parte cat de mare din placerile vietii.

Foarte multe din nevoile, cu care se lupta romanii in regatul ungar, sunt urmari ale acestei porniri

spre imbuibare, care prin ruina morala si materiala usor ar puteá sa duca in cele din urma la

isbucniri patimase. Sunt insa multe semnele care arata, ca isbucnirea va fi inlaturata prin isolarea

evreilor, cum a fost in partea apuseana a monarchiei habsburgice, unde ei deasemenea

ajunsesera sa stapaneasca viata economica si sa aiba inriurire hotaratoare in cea politica.

Pe romani cestiunea in tot cazul ii priveste numai indirect cata vreme vor starui in rationala lor

hotarire de a-i isola pe evrei si de a respinge inriurirea lor culturala.

Ne am amagi inse pe noi insine, daca am zice, ca suntem destul de consequenti in ceeace priveste

resistenta fata cu inriurirea semitica. Massele cele mari ale poporului o mai respinge, ce-i drept,

dar societatea noastra culta e in mare parte semitisata, caci bisiantismul nu e in adevar decat o

forma a semitinismului si tot semitisata e si cultura franceza, pe care a primit o o parte din

societatea romana. indeosebi in tarile coroanei ungare insa semitismul e propagat sistematic si cu

toata strajnicia, caci ceeace se numeste cultura maghiara nu e in adevar decat spirit semitic.

Casatoria civila, despartirea scolii de biserica, masurile luate spre a scadeá puterea autoritatilor

bisericesti, lupta purtata parte fatisa, parte prin ascuns contra crestinismului au in vedere numai

asigurarea succesului propagandei semitice.

Traind intrun stat stapanit de conducatorii acestei propagande si in continua atingere cu jidovi si

cu jidoviti, romanii din regatul ungar nu au putut sa ramaie neatinsi de semitism.

indeosebi tinerii, care cresc in scoli maghiare ori fac studii academice in centre semitisate ca

Clujul, Oradea mare ori Budapesta, iau pe nesimtite apucaturi semitice si intorcandu-se la ai lor, se

simt straini intre romanii, cari resping inca spiritul propagat de dansii.

Semnul distinctiv al acestor oameni instrainati de neam e, ca ceeace pentru noi e semitism pentru

dansii e lucru omenesc, ceva firesc si de sine inteles, un rezultat al civilizatiunii.

Ceeace e romanesc in felul nostru de a fi si de a gandi e rusticitate, lipsa de cultura, foarte

adeseori prostie. Istoria noastra, pe care n'o cunosc si nici nu tin s'o cunoasca, li se pare saraca in

fapte. Literatura noastra, care nu se potriveste cu felul lor de a gandi si de a simti, le pare

sarbada. Silintele noastre politice si culturale li-se par naive. Ei pot sa fie sustiitori zelosi ai cauzei

noastre nationale, dar nu din avant, ci cu gandul de a-si crea pozitiune, si de aceea Nu sunt in

stare sa aduca jertfe si se dau dupa par cand interesele lor, cari totdeauna sunt multe si mari, o

cer aceasta.

ii cunosti de departe dupa imbracamintea lor, care e totdeauna scumpa si deosebita de a altor

muritori, de cele mai multe ori pestrita, model si mostra dupa cel din urma jurnal.

Pe calea ferata iau clasa I. si se uita cu un fel de mila la ceice calatoresc cu clasa a II-a. La hotel

iau salon, daca se poate, cu balcon la strada, ca sa i-se poata arata lumii. in cafenele si in

restauranturi fac multa galagie si nu aleg dupa calitate, ci dupa pret, totdeauna ceeace e mai

scump. La dansii acasa desfasura mult lux, si daca le da mana sa umble cu doi cai, umbla cu

patru.

Sa se uite fiecare imprejurul sau si sa si dea seama, daca stie ori nu asemenea oameni prin

aproprierea sa si daca numarul lor scade ori creste.

Daca scade, e bine, ear daca creste, e cu mult mai rau decum vor fi crezand ceice nu-si dau

seama despre consevintele practice ale inclinarilor de felul acesta.

Omul, care are trebuinte multe si mari, are multe si mari nevoi, se afla mereu in stramtorare si

face, vorba romanului, pe dracul in patru, ca sa agoniseasca. E in stare si sa minta, si sa

amageasca, si sa insele, si sa abuseze fie de nevoile, fie de nepriceperea, fie de buna credinta a

altora, SE da dupa par, se injoseste, isi schimba hotararile potrivit cu imprejurarile, e tovaras rau,

care te paraseste cand lumea ti-e mai draga. Mai rau apoi decat toate aceste e, ca el ureste pe

ceice nu sunt ca dansul si din simtamant de conservare propaga in societate spiritul, de care e

stapanit el insusi. Omul cum se cade, care se stapaneste pe sine, ca sa si poata face in toate

imprejurarile datoria, ii este urgisit si vrednic nu de stima si de iubirea tuturora, ci fie un hipocrit

miserabil, fie un prost Astfel se starneste in societate o lupta haina, in care cei buni, care si aleg cu

multa crutare armele de lupta, adese-ori sunt biruiti de reii, pentru care e buna ori si-ce arma.

Sant doua lumi indusmanite de mii de ani, care se isbesc si in zilele noastre una de alta si din lupta

acestor doua lumi nu vom putea sa iesim noi poporul roman intreg decat daca vom sti sa pastram

cu indaratnicie mostenirea morala a neamului nostru, care a trait timp atat de indelungat in

mijlocul unei lumi date peirii si traeste si azi numai pastrandu-si bunele moravuri.