introducere in psihologia eului si identitatii

Eul si identitatea socială Curs: Introducere în psihologia eului şi identităţii

Curs № 2

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA EULUI ŞI IDENTITĂŢII suport de curs

2010-2011

Cuprins: Definiţia eului Perspectiva psihologiei sociale asupra eului Componentele eului Eul social sau identitatea socială Identitatea socială ca structură şi proces Relativismul oricărui model Rezumatul cursului Ccepte şi noţiuni cheie Lecturi obligatorii Lecturi de aprofundare Referinţe bibliografice

* * * Fiecare dintre noi avem sentimentul şi certitudinea faptului că existăm. Este o experienţă cotidiană fundamentală pe care o avem încontinuu (chiar în momentul în care faceţi lectura acestor rânduri, această experienţă este prezentă implicit; dacă veţi lăsa la o parte însă lectura şi vă veţi orienta atenţia spre interiorul fiinţei, veţi remarca că acest sentiment devine mult mai pregnant – veţi trăi un sentiment explicit al faptului că existaţi ca o entitate separată în acest univers). În spatele acestei „experienţe a existenţei” se află eul – deopotrivă un proces şi o structură psihică – care poate fi înţeles metaforic ca fiind „axa fiinţei”. El este pivotul în jurul căruia se învârt şi de care depind cvasitotalitatea proceselor intrapsihice şi comportamentul uman.

Nimeni, în mod normal, nu se îndoieşte de faptul că există, această experienţă este fundamentală. De la ea pornesc, se leagă, se ţes şi se urzesc toate celelalte experienţe posibile ale omului care alcătuiesc goblenul vieţii cotidiene. Ceea ce ne interesează în mod deosebit în legătură cu această experienţă este faptul că fasonarea cognitivă a acesteia implică conceptul de “eu” sau „sine”. Acest lucru este evident chiar la nivel lingvistic. Atunci când constatăm că existăm, spunem de regulă “EU exist” sau, chiar dacă nu folosim pronumele personal, el este oricum subînţeles: subiectul acţiunii trebuie

Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

1


să existe şi acest subiect este pronumele personal persoana I, singular, “eu”. Însăşi gramatica limbajului uman necesită, în calitate de părţi principale de propoziţie, existenţa agentului acţiunii sub formă de subiect şi a acţiunii acestuia sub formă de predicat. Dacă ar fi să extindem incursiunile în lingvistică, este binecunoscut faptul că în mai toate limbile două cuvinte sunt cel mai des folosite şi se învaţă în primul rând, prin exersarea conjugării a ceea ce este o experienţă primară: pronumele personal “eu” şi verbul “a fi”.

În continuare ne propunem să oferim succint una din posibilele viziuni asupra eului şi identităţii, o viziune care emerge din perspectiva psihologiei sociale.

Definiţia eului

“Toate modelele sunt greşite, dar unele sunt utile” (Box, 1979, p. 202)

Definiţiile unui concept polisemantic şi interdisciplinar precum este eul sau sinele1 abundă. Nu există o altă şansă decât de a opta pentru una din ele, încercând o dezvoltare a acesteia şi o apropiere de reflecţiile personale, de consonaţă cu acestea. În continuare vom înţelege eul2 ca pe “un sistem interactiv şi autoreglator de reflecţii, sentimente şi motive [sublinierea noastră] raportate la propria noastră persoană” (Hoyle, Kernis, Leary, & Baldwin, 1999, p. 11). În viziunea aceloraşi autori acest „mozaic de gânduri, sentimente şi motive ne defineşte şi ne direcţionează” (p. 12) continuu fiinţa noastră. Am putea spune, în manieră similară, că eul reprezintă totalitatea proceselor şi structurilor cognitive, afective şi motivaţionale care au ca obiect sau care se referă la propria noastră persoană, precum şi comportamentul menit să proiecteze şi să menţină o anume imagine despre fiinţa noastră în mintea altora. Perspectiva psihologiei sociale asupra eului

Fiind un concept “mult îndrăgit” de o serie de ştiinţe sociale, eul este studiat de

fiecare disciplină în maniera ei proprie. Psihologii sociali sunt doar o parte dintre cercetătorii care încearcă să cristalizeze şi să prezinte o viziune asupra sinelui. Totodată trebuie remarcat şi faptul că, cel puţin la ora actuală, cei mai numeroşi savanţi care sunt preocupaţi de tematica sinelui sunt anume psihologii sociali.

Atunci când am dat definiţia uşor modificată a eului, am accentuat faptul că (încă din antichitate!) s-a încetăţenit o macro-euristică care ajută psihologii (şi nu numai) să-şi construiască modelele despre viaţa psihică. Astfel, conform acestei macro-euristici, sistemul psihic uman are trei dimensiuni sau componente majore în presupusă sa arhitectonică: componenta cognitivă, componenta afectivă şi componenta motivaţională. Toate aceste componente, prin interacţiunea perpetuă pe care o realizează, reprezintă comportamentele intrapsihice care se pot exterioriză prin comportamentul extern sau direct observabil.

1 Aici şi oriunde în altă parte am folosit ca şi sinonime conceptele de „eu” şi „sine” pentru a traduce englezescul „self” 2 Majoritatea conceptele cheie care sunt scrise cu caractere îngroşate se regăsesc la finele cursului, într-o secţiune întitulată „Concepte şi noţiuni cheie”.


2


Bine cunoscuta definiţia dată de Allport (1935 / 1985) psihologiei sociale3 foloseşte tacit această meta-euristică sugerând ideea că viaţa psihică a individului şi comportamentul acestuia sunt determinate de interacţiuni explicite, implicite sau imaginare cu ceilalţi.

Prin analogie, dacă e să ne referim la sine, trebuie să remarcăm că psihologia socială a eului studiază modul în care:

(1) ceea ce crede un individ despre sine (conceptul / cunoştinţele despre sine) ; (2) ceea ce simte atunci când se analizează (respectul de sine sau stima de sine) şi (3) comportamentul pe care îl afişează în faţa altora (auto-prezentarea)

sunt influenţate de contextul social (de prezenţa implicită, explicită sau imaginară a celuilalt). Componentele eului

În majoritatea manualelor de psihologie socială eul este văzut ca având trei

componente: cognitivă, afectiv-evaluativă şi comportamentală. Diferiţi autori interpretează conţinutul acestor componente în mod diferit, însă pe moment nu ne interesează nuanţele legate de cele trei componente, ci faptul că lipseşte o componentă esenţială - cea motivaţională.

Din aceste considerente vom înţelege eul ca fiind compus din următoarele componente de bază:

• conceptul despre sine (componenta cognitivă) care se referă la modul în care individul se percepe pe sine însuşi;

• stima de sine (componenta afectiv-evaluativă) constituie modul în care

individul se poziţionează faţă de sine însuşi din punct de vedere afectiv şi evaluativ; preponderent reacţiile afective faţă de sine însuşi4;

• auto-perceperea / eul observat şi auto-prezentarea / eul prezentat

celorlalţi (componenta comportamentală) este eul care se materializează într-un comportament şi care poate deveni obiect de observare sau este special modelat şi prezentat spre a fi “vândut pe piaţa relaţiilor interumane”;

• motivele eului (componenta motivaţională) implică procesele motivaţionale

care sunt determinate de faptul că oamenii gândesc despre modul în care sunt (au un concept despre sine), au anumite reacţii afective şi evaluative la adresa propriei fiinţe (au stimă de sine) şi urmăresc formarea unor impresii despre sine în mintea celorlalţi (se prezintă afişând un anume comportament) (vezi mai jos Figura 1).

3 Gordon Allport afirma că psihologia socială este un domeniu al cunoaşterii ce studiază „modul în care gândurile, sentimentele şi comportamentele individului sunt influenţate de prezenţa actuală, imaginară sau implicită a altora” (Allport, 1935 / 1985) 4 Unii autori disting stima de sine ca fiind compusă din două elemente distincte: se foloseşte conceptul de evaluare a sinelui (self-evaluation) pentru dimensiunea evaluativă, iar pentru dimensiunea afectivă se foloseşte conceptul de afect direcţionat spre sine (self-affect); noi am făcut această disociere dintre afectiv şi evaluativ doar pentru identitatea socială (vezi mai jos) unde ni s-a părut mai potrivită şi justificată


3


În mod clasic motivele eului nu sunt văzute ca o componentă distinctă. Aceasta datorită faptului că motivele eului derivă din celelalte componente, fiind analizate în cadrul acestora. Altfel spus, motivele eului sunt factori dinamici care sunt determinaţi de însăşi existenţa componentei cognitive (cum ar fi motivul consistenţei de sine sau motivul auto-evaluării), afectiv-evaluative (cum este cazul motivului de auto-glorificare) sau comportamentale (motivele auto-prezentării). Relativ recent unii autori includ motivele eului ca o componentă distinctă în modelele asupra structurii sinelui (Hoyle, Kernis, Leary, & Baldwin, 1999).

EUL

Conceptul despre sine

Motivele

eului

Comportament prezentat sau auto-observat

Stima de sine

CONTEXT SOCIAL

Figura 1: Dimensiunile sau componentele sinelui

Eul social sau identitatea socială

Cel mai simplu mod de a naviga prin noianul de definiţii ale identităţii este de a înţelege identitatea ca pe un răspuns la întrebarea „Cine sunt?” sau „Cine eşti?”. Răspunsul la această întrebare poate fi dat în termeni personali (apelând la trăsături, descriptori, caracteristici de personalitate) sau în termeni sociali (în termeni de apartenenţă la grupuri şi categorii sociale). Evident, rezultatul va fi, pentru primul caz, o identitate personală, în timp ce pentru situaţia din urmă discutăm de identitatea socială.

Specificul construcţiei identităţii este determinat de faptul că ea se face întotdeauna în termeni comparativi: prin comparaţie socială interpersonală sau comparaţie intergrupuri. În acelaşi timp, a construi o identitate înseamnă a stabili asemănări şi deosebiri într-un univers conceptualizat superficial prin intervenţia automată a procesului de categorizare. Sistemul psihic uman funcţionează astfel încăt, practic, “suntem condamnaţi” în a categoriza lumea, inclusiv lumea socială (categorizare socială) şi avem o compulsiune spre comparaţie socială şi diferenţiere socială. Tocmai aceste procese psihologice fundamentale inevitabile în funcţionarea cognitivă umană – categorizare-comparaţie-diferenţiere – sunt procesele care subîntind, care asigură construcţia identităţii.


4


Concepem şi înţelegem identitatea socială în consonanţă cu maniera în care aceasta a fost definită de Tajfel (1978): „ … acea parte a conceptului despre sine care rezultă din (re)cunoaşterea apartenenţei la un grup social (sau la mai multe grupuri sociale) împreună cu evaluarea şi semnificaţia emoţională determinate de acea apartenenţă” (p. 63; evidenţierea prin caractere italice ne aparţine). O analiză a acestei definiţii relevă o conceptualizare tridimensională a identităţii sociale: „trei ar fi notele definitorii ale identităţii sociale: indivizii îşi dau seama că fac parte dintr-un grup determinat, trăiesc emoţional acest lucru şi valorizează apartenenţa lor la respectivul grup” (Chelcea, 1998, p. 11).

Credem că celor trei componente le putem adăuga şi comportamentul ca formă de exprimare în exterior a activării şi funcţionării unei identităţi sociale. Această suplimentare ar fi perfect consonantă viziunii lui Tajfel (1982) care considera identificarea socială ca pe un proces ce implică cele trei dimensiuni intrapsihice (auto-categorizare, stimă de sine şi angajament afectiv) şi care se exteriorizează în comportamentul intergrupuri (dimensiunea extra-psihică sau observabilă). Ne mai lipseşte totuşi o dimensiune, cea legată de motivaţie. În viziunea lui Tajfel motivul dominant şi perpetuu ar fi pozitivitatea identităţii sociale. La ora actuală sunt considerate şi alte motive ale identităţii sociale cum ar fi distinctivitatea sau nevoia de apartenenţă.

În final, la fel ca şi în cazul analizei eului personal, ajungem la o viziune a identităţii sociale ca fiind compusă din mai multe dimensiuni esenţiale (vezi mai jos Figura 2):

• auto-categorizarea socială (componenta cognitivă) ce corespunde recunoaşterii cognitive a apartenenţei la un grup sau la o categorie socială;

• stima de sine colectivă (componenta evaluativă) ce reprezintă o conotaţie evaluativă pozitivă sau negativă legată de apartenenţa la un grup;

• angajamentul afectiv (componenta afectivă ; în engelză commitment) ce corespunde semnificaţiei personale şi intensităţii legăturii afective faţă de grupul sau categoria respectivă;

• motivele identităţii sociale (componenta motivaţională) care implică printre altele necesitatea unei auto-raportări pozitive, a incluziunii sociale sau a distinctivităţii sociale etc.;

• comportamentul intergrupuri (dimensiunea comportamentală) care, definit în termenii lui Tajfel (1982), este prezent „ori de câte ori indivizii care aparţin unui grup interacţionează, colectiv sau individual, cu un alt grup sau cu membrii acestuia în baza identificării sociale” (p. 1-2).


5


IDENTITATEA SOCIALĂ

Auto-categorizare socială

Motivele identităţii

Angajamentul faţă de grup

Comportament intergrupuri

Stima de sine socială

CONTEXT

SOCIAL Figura 2: Dimensiunile sau componentele identităţii sociale

Identitatea socială ca structură şi proces

Pentru o mai bună înţelegere a naturii identităţii umane şi modalităţilor în care aceasta este studiată, pe lângă defalcarea dimensiunilor sinelui şi identităţii, credem că este important să ne referim şi la o altă distincţie esenţială - distincţia dintre identitatea ca structură şi identitatea ca proces.

Identitatea socială poate fi înţeleasă, din punct de vedere structural, ca şi structură intrapsihică şi atunci trebuie să ne interesăm şi să analizăm aspecte legate de reprezentarea dimensiunilor intrapsihice ale identităţii în spaţiul memoriei. În acest sens de un interes primordial sunt modelele de reprezentare ale eului şi identităţii în structurile intrapsihice. Abordarea structurală are ca şi preocupări identificarea conţinutului efectiv al schemelor de grup (identificarea stereotipurilor sau auto-stereotipului). În acelaşi timp, din punct de vedere dinamic, identitatea socială poate fi înţeleasă ca proces psihic şi este mai corect în acest sens să folosim termenul de identificare socială. Cercetătorii orientaţi spre investigarea aspectului dinamic al identităţii, spre studiul identificării sociale, manifestă un interes mai scăzut pentru modelele de reprezentare mentală a eului şi identităţii. La ora actuală majoritatea psihologilor sociali – în special cei care împărtăşesc perspectiva identităţi sociale şi teoriei auto-categorizării – sunt interesaţi mai degrabă de identitate ca proces (identificare) decât de identitate ca şi conţinut.

Relativismului oricărui model psihologic

În încheierea acestui material am dori să revenim la moto-ul ales: “Toate modelele sunt greşite, dar unele dintre aceste modele sunt utile” (Box, 1979, p. 202). Ceea ce am propus mai sus trebuie privit cu circumspecţie: este doar una din manierele sau modelele de conceptualizare şi înţelegere a sinelui şi identităţii, o manieră schematică şi globală. Trebuie să nu uităm că nici un model, mai ales unul atât de sumar şi general, nu este în


6


stare să cuprindă complexitatea psihismului uman, iar în acest caz complexitatea eului şi identităţii.

Speranţa noastră este doar ca cele prezentate mai sus să fie utile pentru ghidarea cunoaşterii, înţelegerii şi cercetării psihosociale a eului şi identităţii.

Rezumatul cursului

Eul sau sinele este văzut ca fiind deopotrivă o structură şi un proces central în funcţionarea sistemului psihic uman. Importanţa cardinală a acestuia rezidă şi din locul pe care îl are în limbajul uman. Eul se regăseşte pe toate dimensiunile vieţii intrapsihice – cognitiv, afectiv, motivaţional – şi transpare în comportament. Deşi este abordat de mai multe discipline socio-umane, eul este tot mai mult un subiect de cercetare empirică şi teoretizare sistematică pentru psihologie socială. Toate principalele componente ale eului – conceptul despre sine, stima de sine, motivele eului, eul prezentat celorlalţi – sunt concepte bine cercetate şi analizate de psihologii sociali.

Identitatea poate fi cel mai intuitiv înţeleasă ca fiind naraţiunea subsecventă întrebării „Cine sunt?”, întrebare pe care uneori ne-o adresăm nouă înşine, altădată însă suntem chestionaţi din exterior răspunzând la provocarea explicită sau tacită: „Cine eşti?”. Identitatea personală se referă la caracteristicile noastre pe care le considerăm diferite de ale celorlalţi, unice chiar. Identitatea personală mai poate fi înţeleasă ca fiind eul transpus într-o poveste, o naraţiune pentru sine sau pentru alţii, „eul povestit”.

Identitatea socială se referă la ceea ce avem în comun cu alţii, membrii unui grup, unei categorii sociale, sau unei comunităţi umane. Construcţia identităţii sociale este puternic legată de procesele de categorizare socială, comparare socială şi diferenţiere socială. La fel ca şi în cazul eului individual eul social are o prezenţă pe toate dimensiunile vieţii intrapsihice – cognitiv (auto-categorizarea), afectiv (stima de sine colectivă), motivaţional (nevoia stimei de sine colective, a incluziuni sociale, a distinctivităţii sociale) – exteriorizându-se şi la nivel comportamental (comportamentul intergrupuri).

Atât eul individual (identitatea personală) cât şi eul social (identitatea socială) trebuie înţelese şi abordate simultan sub aspect static (ca şi structură mentală stocată în memorie) şi sub aspect dinamic (ca şi proces operând la nivel intrapsihic).

Concepte şi noţiuni cheie definiţiile principalelor concepte şi noţiuni din acest material 5

Eul (sinele) → “un sistem interactiv şi autoreglator de reflecţii, sentimente şi motive

[sublinierea noastră] raportate la propria persoană” (Hoyle, Kernis, Leary, & Baldwin, 1999, p. 11)

→ reprezintă totalitatea proceselor şi structurilor cognitive, afective şi motivaţionale care au ca obiect sau care se referă la propria noastră persoană, precum şi comportamentul menit să proiecteze şi să menţină o anume imagine despre fiinţa noastră în mintea altora

5 Conceptele sunt prezentate în ordinea apariţiei lor în textul cursului; uneori conceptul este definit exact ca şi în text, altădată definiţia este uşor refrazată şi completată.


7


Psihologia socială → ramură a psihologiei care studiază modul în care gândurile, sentimentele

şi comportamentele individului sunt influenţate de prezenţa actuală, imaginară sau implicită a altora (definiţia originală propusă de Allport, 1935)

→ ramură a psihologiei care studiază modul în care procesele şi stările cognitive, afective şi motivaţionale ale unui individ la fel ca şi comportamentul acestuia sunt influenţate de prezenţă actuală, imaginară sau implicită a unor persoane, grupuri sau mulţimi (definiţia propusă de Allport, modificată şi detaliată)

Psihologia socială a eului

→ studiază modul în care: (1) ceea ce crede un individ despre sine (conceptul / cunoştinţele despre sine) ; (2) ceea ce simte atunci când se analizează (respectul de sine sau stima de sine) şi (3) comportamentul pe care îl afişează în faţa altora (auto-prezentarea) este influenţat de contextul social (de prezenţa implicită, explicită sau imaginară a celuilalt)

Conceptul despre sine

→ componenta cognitivă a eului care cuprinde reflecţiile şi opiniile pe care le are individual despre sine

Stima de sine → componenta afectiv-evaluativă a eului şi prezintă modul în care individul

se poziţionează faţă de sine însuşi din punct de vedere afectiv şi evaluativ;

→ conţine preponderent reacţiile afective faţă de sine însuşi

Eul prezentat celorlalţi

→ componenta comportamentală a sinelui; eul exteriorizat în comportamnetul care proiectează intenţionat sau tacit o anume imagine a noastră în mintea audienţei

Motivele eului → componenta motivaţională a sinelui; implică procesele motivaţionale

care sunt determinate de faptul că oamenii gândesc despre modul în care sunt (au un concept despre sine), au anumite reacţii afective şi evaluative la adresa propriei fiinţe (au stimă de sine) şi urmăresc formarea unor impresii despre sine în mintea celorlalţi (se prezintă afişând un anume comportament)

Identitatea → sinele narat; eul povestit (pentru sine sau pentru ceilalţi)

Identitatea personală → naraţiunea sinelui construită în termeni de caracteristici care disting eul

individului de ceilalţi

Identitatea socială / colectivă

→ identitatea construită în baza asemănării cu anumite persoane (membrii in-group) şi prin diferenţierea de alte persoane (membrii out-group)

→ acea parte a conceptului despre sine care rezultă din (re)cunoaşterea apartenenţei la un grup social (sau la mai multe grupuri sociale) împreună cu evaluarea şi semnificaţia emoţională determinate de acea apartenenţă” (Tajfel, 1978, p. 63)

Auto-categorizarea socială

→ componenta cognitivă a identităţii sociale ce corespunde recunoaşterii cognitive a apartenenţei la un grup sau la o categorie socială

Stima de sine colectivă

→ componenta evaluativă a identităţii sociale; reprezintă o conotaţie evaluativă pozitivă sau negativă legată de apartenenţa la un grup


8


Angajamentul afectiv (engl. commitment)

→ componenta afectivă a identităţii sociale; corespunde semnificaţiei personale şi intensităţii legăturii afective faţă de grupul sau categoria respectivă

→ liantul afectiv al eului individual faţă de o categorie socială sau un grup social

Motivele identităţii → componenta motivaţională a identităţii socială; poate implica o paletă

largă de motive printre care se evidenţiază: necesitatea unei auto-raportări pozitive, nevoia incluziunii sociale sau nevoia distinctivităţii sociale

Comportamentul intergrupuri

→ componenta comportamentală a identităţii sociale; → este prezent „ori de câte ori indivizii care aparţin unui grup

interacţionează, colectiv sau individual, cu un alt grup sau cu membrii acestuia în baza identificării sociale” (Tajfel, 1982, p. 1-2).

Lecturi obligatorii pentru iniţiere în temă şi pregătirea pentru examinare

*** Acest suport de curs Lectura #1 James, W. (1892/1948). The self. În W. James (1892/1948). Principles of Psychology. Cleveland, OH: World Publishing. Lectura #2 Turner, R. H. (1976). The real self: From institution to impulse. American Journal of Sociology, 81, 989-1016.

Lecturi de aprofundare pentru o cunoaştere nuanţată şi o viziune mai largă

Iluţ, P. (2001). Sinele şi cunoaşterea lui. Teme actuale de psihosociologie. Iaşi: Ed. Polirom Mânzat, I. (2000). Psihologia sinelui. Un pelerinaj spre centrul fiinţei. Bucureşti: Ed. Eminescu. Zlate, M. (2004). Eul şi personalitatea. Bucureşti: Ed. Trei.

Referinţe bibliografice surse citate în textul acestui material

Allport, G. W. (1935/1985). The historical background of social psychology. In G. Lindzey & E. Aronson (Eds.) (1985). The handbook of social psychology (3rd ed., Vol. 1, 1-46). New York: McGraw-Hill. Box, G. E. (1979). Robustness in the strategy of scientific model building. În R. L. Laurner şi G. N. Wilkinson (coord.). Robustness in statistics (pp. 201-236). N.Y. : Academic Press. Chelcea, S. (1998). Memorie şi identitate, constructe sociale. În S. Chelcea (coord.). Memorie socială şi identitate naţională. Bucureşti: INI.


9


Hoyle, R. H., Kernis, M. H., Leary, M. R., & Baldwin, M. W. (1999). Selfhood: Identity, Esteem, Regulation. Oxford: Westview Press. Tajfel, H. (1982). Social Psychology of Intergroup Relations. Annual Review of Psychology, 33, 1-39. Tajfel, H. (1978). Social categorization, social identity and social comparison. În H. Tajfel (coord.). Differentiation between groups: Studies in the social psychology of intergrup relations (pp. 61-76). London: Academic Press.


10

introducere in psihologia eului si identitatii

Documents