intrebarea 5

Gabriela Bologa

UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

Proiect European Modul Jean Monnet

UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI

MONETARĂ

Gabriela Bologa

PROIECT EUROPEAN MODUL JEAN MONNET

Editura Universităţii AGORA, 2009

CUPRINS

Argument ……………………………………………………….. 7

Capitolul 1. Integrarea economică şi monetară .....................

1.1. Integrarea economică. Definire şi concept ………….…

1.2. Integrarea monetară ........................................................

1.3. Fazele integrarii economice si monetare ........................

9

9

14

16

Capitolul 2. Etapele realizării Uniunii Economice şi

Monetare. Introducerea Euro .................................................

2.1. Etapele realizării Uniunii Economice şi Monetare .........

2.2. Introduerea monedei Euro ...............................................

2.2.1. Etapele şi măsurile adoptate pentru realizarea

întroducerii monedei EURO .............................................

2.2.2. Funcţiile monedei EURO ........................................

2.2.3. Efectele întroducerii monedei euro ………………

31

31

33

34

36

39

Capitolul 3. Instituţiile Uniunii Economice şi Monetare.

Rolul acestora. ........................................................................

3.1. Instituţiile Uniunii Europene …………………………

3.2. Instituţiile Uniunii Economice şi Monetare. .................

47

47

50

Capitolul 4. Sistemul Monetar European şi ECU ..................

4.1. Evoluţia Sistemului Monetar Internaţional .....................

4.2. Sistemul Monetar European şi ECU ...............................

54

54

78

Capitolul 5. Cadrul legislativ pentru politica economico-

monetară a statelor UE ……………………………………….

5.1. Acquis-ul comunitar ........................................................

5.2. Tratatul de la Lisabona şi Europa ………………………

84

84

86

Capitolul 6. Politica economică şi monetară ...........................

6.1. Politica economică, latura esenţială a dezvoltării

statelor din UE ……………………………………………

6.2. Politica monetară ………………………………………

95

95

133

Capitolul 7. Uniunea Economică şi Monetară şi România ...

7.1. România şi relaţiile cu UE .............................................

7.2.Aspecte economice privind poziţionarea României în UE …

7.3.Evoluţia indicatorilor de natură monetară în România

comparativ cu UE …………………………………………...

7.4. România – aproape sau departe de moneda unică ……...

137

137

144

153

162

Capitolul 8. Repercursiuni severe ale crizei financiare

asupra creşterii mondiale .........................................................

8.1. Situaţia economico-monetară la nivel mondial …..……

8.2.Situaţia economico-monetară în Uniunea Europeană …..

8.3.Situaţia ţărilor membre UE din afara zonei EURO ..........

168

168

173

175

Bibliografie 183

Argument

Este totul atît de incert atunci când vorbim de monedă şi de

economie în general, drept pentru care consider că proiectul Uniunea

Economică şi Monetară aduce un plus de cunoaştere la ceea ce

înseamnă integrare economică şi monetară, piaţă comună etc.

Şi pentru România trebuie conştientizat faptul că o monedă

europeană unică permite, in primul rând, să surmonteze fragmentarea

actuală a pieţei interne şi deci să-şi intărească poziţia faţă de concurenţa

internaţională.

Analizand obiectivele ce stau la baza realizării Uniunii

Economice şi Monetare, ele trebuie căutate, in egală măsură in interiorul

fiecărei ţări şi acest lucru se poate realiza dacă se implementează aceste

informaţii celor care se specializează in diverse domenii de activitate.

Trebuie eliminate incertitudinea, dar şi costurile foarte mari şi

totodată trebuie să se realizeze asigurări impotriva riscurilor fluctuaţiei

monetare mai ales în condiţiile actuale de criză economică care afectează

şi România.

Lucrarea prezintă atăt aspecte teoretice cât şi practice în ceea ce

priveşte Uniunea Economică şi Monetară.

Aspectele de natură practică reprezintă munca de cercetare ce am

realizato impreună cu studenţii de la Drept şi Ştiinţe Economice în primul

an de proiect, drept pentru care le mulţumesc tuturor sudenţilor pentru



interes şi implicare şi în mod special sudentei Balint Judit de la Ştiinţe

Economice şi studentului Demian Adrian de la Drept.

Gabriela Bologa

Proiect Jean Monnet 8


Capitolul 1.

Integrarea economică şi monetară

1.1. Integrarea economică. Definire şi concept

Expresia „integrare economică”1 poate acoperi o multitudine de

aspecte, de la poziţia unei filiale în cadrul unei companii, la cea a unei

economii naţionale în cadrul unui spaţiu regional. Dintre multiplele

definiţii existente, putem aminti definiţia lui Pelkmans2(2003) care

consideră integrarea drept „un proces de eliminare graduală a

frontierelor de orice natură între două sau mai multe state independente,

menit să permită respectivelor state să funcţioneze ca o unică entitate.

Procesul prin care naţiuni, până atunci doritoare şi capabile să-şi

conducă independent politica internă şi externă, încearcă să ia împreună

anumite decizii sau să delege procesul luării deciziilor unor organe

centrale, respectiv procesul prin care actorii politici din mai multe state

1 Larousse Dictionnaire (2003) defineşte integrarea ca fiind acea proprietate a unui element inclus de la stadiul de construcţie într-o structură sau într-un ansamblu din care face parte, iar integrarea economică: un ansamblu de proceduri prin care două sau mai multe state creează un spaţiu economic comun (ea poate îmbrăca forme diferite, de la zone de liber schimb, la uniuni vamale, piaţă comună, uniune economică sau integrare economică totală). La rândul sau, Marele dicţionar de neologisme (2004) defineşte integrarea ca acţiunea de reunire a mai multor părţi într-un întreg iar integrarea economică ca reprezentând un proces de intensificare a interdependenţelor economice dintre diferitele state ale lumii. 2Drăgan Gabriela,Curs on-line ASE Bucureşti,Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE. Capitolul 1, pag 1 http://www.biblioteca digitala.ase.ro



diferite sunt convinşi să-şi modifice speranţele şi activităţile politice către

un nou centru (Lean N. Lindberg, 1963).

J. Nye (1968, p. 855) consideră că există trei tipuri de integrare:

economică, politică şi socială.

Majoritatea analiştilor percep însă integrarea drept un fenomen în

primul rând economic, termenul de „integrare economică” poate fi

interpretat atât în sens dinamic, cât şi static.

• Dinamică – integrarea este privită ca un proces prin care

frontierele economice dintre statele membre sunt treptat

desfiinţate (echivalent cu a afirma că discriminările naţionale

sunt astfel eliminate), ducând la apariţia unui spaţiu economic

nou;

• Statică – integrarea este definită ca reflectând o situaţie în care

componentele naţionale ale unei noi economii nu mai sunt

separate prin frontiere economice dar funcţionează în

continuare ca entităţi distincte.

În literatura de specialitate, se disting mai multe forme, stadii de

integrare economică:3

1. Colaborarea economcă:

• care poate fi regională sau globală

• cuprinde ansamblul relaţiilor economice dintre state,

incluzând-le atât pe cele bilaterale, cât şi pe cele multilaterale.

2. Cooperarea economică:

• formă de cooperare între mai multe state care participă în

comun la realizarea unui obiectiv economic concret 3 Tofan Mihaela,Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europen, Editura C.H.Beck Bucureşti 2008, pag 179




3. Clubul de comerţ preferenţial :

• care reprezintă o asociere între două sau mai multe state care

îşi reduc reciproc taxele vamale la importul de bunuri,

păstrând neschimbat nivelul acestora faţă de terţe persoane (de

ex. CEFTA)

4. Zona de liber schimb este o formă mai evoluată de integrare:

• taxele şi cotele vamale sunt eliminate în cazul importurilor

între statele membre ale zonei;

• statele membre îşi păstrează propriul tarif vamal (şi sistemul

de cote) faţă de statele terţe.

Deficienţe: produsele din ţări terţe tind să pătrundă în zona liberă de

schimb prin ţara membră cu cel mai scăzut nivel al tarifului vamal extern

;o ţară poate face parte concomitent din mai multe zone libere de schimb;

absenţa frontierei comune a uneia sau mai multor ţări de restul zonei

libere de schimb constituie o frâna în calea integrării.

5. Uniunea vamală:

• eliminarea discriminărilor existente între statele membre pe piaţa

bunurilor (nu neapărat a serviciilor) ;

• existenţa unui tarif vamal comun opozabil terţilor, legislaţia

vamală se uniformizează.

• Ţările din uniunea vamală nu pot participa individual şi la alte

grupări economice

6. Piaţa comună:

• formulă de integrare superioară uniunii vamale, care elimină toate

restricţiile privind libe-ra circulaţie a factorilor de producţie (a

capitalurilor şi a forţei de muncă)




Uniunea vamală şi Piaţa Comună pe lângă Zona de liber schimb nu

presupune integrare pozitivă4, caracteristicile esenţiale se regăsesc în

GATT/OMC5.

7. Uniunea economică şi monetară , reprezintă cea mai completă formă de

integrare economică pusă în practică până în prezent:

• piaţă unică cu un oarecare grad de armonizare a politicilor

economice naţionale, menită să reducă discriminarea pe piaţa

comună.

• Uniunea monetară presupune un curs valutar relativ stabil sau o

monedă unică

Caracteristici: presupune integrare pozitivă, dar la un nivel destul

de vag.

Funcţionarea acesteia este condiţionată de existenţa unor politici

fiscale şi monetare armonizate, fiindcă altfel guvernele ar putea influenţa

valoarea banilor pe teritoriul în care îşi exercită autoritatea.

8. Integrare economică totală ultimul stadiu al integrării:

• unificarea politicilor monetare, fiscale, sociale şi ciclice;

• crearea unei autorităţi supranaţionale ale cărei decizii sunt

obligatorii pentru statele membre sprijinită de o legislaţie comună

şi un buget comun

4 Integrare negativă- eliminarea discriminărilor în planul reglementărilor economice şi politice sub supravegherea unor instituţii comune Integrare pozitivă- transferul către instituţii comune a anumitor puteri, competenţe 5 GATT/OMC – Organizaţia Mondială a Comerţului înlocuieşte la data de 1.01.1995 fostul Acordul General auspra Tarifelor şi Comerţului (GATT) este o organizaţie internaţionalăcare supervizează un număr mare de acorduri care definesc "regulile comerciale" dintre statele membre şi operează în direcţia reducerii şi abolirii barierelor comerţului internaţional. GATT - cuprindea o serie de tratate comerciale încheiate la sfărşitul celui de-al doilea război mondial, cu scopul de a facilita comerţul liber




Caracteristici: viziune specifică unui stat unitar, centralistă; se

introduce conceptul de supranaţionalitate6.

Integrarea economică este influenţată de factorii politici, relaţia

stabilită între procesul de integrare economică şi cel de integrare politică a

fost evidentă încă de la începutul procesului de integrare economică

europeană. În acest mod integrarea economică nu este privită niciodată

ca în scop în sine, ci pe măsura ce relaţiile economice devin tot mai

stânse, ideea integrării politice7 revine tot mai frecvent, cele două forme

de integrare potenţându-se reciproc.

Procesul de integrare economică include două procese care se susţin

reciproc: procesul de integrare a pieţelor şi cel de integrare a politicilor

economice. Esenţa integrării economice o reprezintă însă integrarea

pieţelor, care se materializează într-o circulaţie transfrontalieră

semnificativă a bunurilor, serviciilor, capitalului şi a forţei de muncă.

Gradul de convergenţă al preţurilor poate fi etalonul prin care s-ar putea

măsura gradul de integrare economică.

În concluzie putem spune că integrarea economică este un proces

complex care presupune crearea unei pieţe comune. El constă în

dezvoltarea interdependenţelor economice dintre statele componente şi

este determinat de un ansamblu de factori, între care revoluţia ştiinţifică

şi tehnica joacă un rol de prim ordin.

6 Supranaţionalitate = Cu caracter supranaţional supranaţional - Care aparţine unui organism, unei puteri plasate deasupra guvernului fiecărei naţiuni; suprastatal, transnaţional. (DEX)7 Integrarea politică- se poate defini ca procesul prin care liderii politici şi cetăţenii din diferitele state doresc să creeze un set comun de instituţii cărora să le fie transferate anumite competenţe, care pâna la acel moment au fost specifice numai instituţiilor naţionale




1.2.Integrarea monetară

Se accentueză ideea de integrare cumulativă, practic o

prelungire naturală a integrării economice care conduce la itegrarea

monetară, adică la aplicarea unor politici care să fie valabile pe

ansamblul spaţiului economic format de piaţa comună.

Apartenenţa unei ţări la moneda unică, presupune

indeplinirea criterilor de convergenţă economică, adică existenţa

unor structuri solide de piaţă, concretizate in stabilitatea preţurilor

şi o fisalitate sănătoasă. In acest fel chiar ţările membre

neparticipante la euro trebuie sa respecte termenii condiţiilor de

stabilitate şi creştere care să asigure durabilitatea convergenţei

economice şi monetare inclusiv a liberalizării circulaţiei capitalului.

Integrarea monetară este denumirea procesului de formare a unei

zone monetare, a unui spaţiu în care monedele mai multor ţări sunt într-

una din următoarele două situaţii:

a) legate între ele în mod irevocabil, sau fiecare monedă se leagă

irevocabil de o monedă "ancoră" pe baza unui anumit raport

b) monedele naţionale sunt înlocuite cu o singură monedă, care va fi

folosită în întreaga zonă

Atât într-un caz, cât si în celalalt, ne aflăm în faţa unui proces de

unificare monetară.

O uniune monetară formată în acest mod trebuie să corespundă unei

zone monetare optime, întelegându-se prin aceasta un spaţiu economic

care poate urma aceeaşi politică monetară: ţările respective renunţă la

politica monetară proprie, la folosirea instrumentelor de politica




monetară, în special la instrumentul curs valutar, în favoarea unei politici

monetare şi de curs comune.

Condiţiile integrării monetare conform teoriei Zonelor Monetare Optime:8

• Convergenţa economiilor

Indicatorii macroeconomici care sunt luate în calcul la evaluarea

gradului de convergenţă:

1. mărimea ratei inflaţiei la nivel anual

2. modifcările cursurilor valutare

3. mărimea admisibilă a deficitului public guvernamental sau

bugetar

4. datoria publică totală (inclusiv internă, externă,

guvernamentală, locală)

• Asigurare a celor „patru libertăţi „: liberatea de mişcare a

bunurilor, a capitalurilor, a serviciilor şi a persoanelor

• Exporturi diversificate

• Grad ridicat de deschidere a economiilor

• Renunţarea la banca centrală naţională de către ţările participante

Referitor la integrarea economică şi monetară se au în vedere

următoarele aspecte:

- modalitatea de aplicare a unor politici care să fie valabile pe ansamblul

spaţiului economic format de piaţa comună,

- integrarea monetară trebuie să aibă in vedere o cooperare intre statele

membre in materie de politică economică şi monetară, mai ales printr-o

coordonare a ratelor de schimb şi de dobânzi, dar şi rezolvarea unr

probleme referitoare la o balanţă a preţurilor. 8 Cerna Silviu, Teoria zonelor monetare optime, Editura Univesităţii de Vest, Timişoara, 2006, pag. 22




- moneda unică asigură o mai mare transparenţă a costurilor şi preţurilor care,

devenite comparabile in toată comunitatea, dau un nou impuls concurenţei.

- moneda unică are marele avantaj pentru voiajori, turişti sau oameni de

afaceri că nu suportă costuri de tranacţii pe care le fac de fiecare dată,

schimband devize.

- o uniune monetară implică deplina convertibilitate a monedelor statelor

membre şi liberalizarea completă a mişcărilor de capital. Acest lucru

elimina orice marjă de fluctuaţie a monedelor in jurul cursului pivot şi

instaurează rate de schimb fixe de manieră irevocabilă, ceea ce presupune

un inalt grad de convergenţă a politicilor economice şi monetare a statelor

membre, precum şi un transfer de puteri de decizie din aceste state spre o

autoritate economică şi monetară comunitară.

- trebuie fundamentat faptul că o monedă comună economiseşte pentru

intreprinderi, cheltuielile de acoperire a riscurilor de schimb, cheltuieli

care se fac in prezent, pentru a se proteja de fluctuaţiile monetare.

- intreprinderile care realizează tranzacţii comerciale in mai multe state

membre ar trebuii să fie ajutate să inlăture costurile administrative legate

de schimbul de monede, inclusiv risipa de timp.

1.3. Fazele integrarii economice si monetare

1. Faza I ce a cuprins perioada 1958-1969. Tratatul de la Roma.

Sistemul Bretton Woods.

Tratatul de la Roma se referă la tratatul prin care a fost instituită

Comunitatea Economică Europeană (EEC) şi a fost semnat de Franţa,

Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia şi Luxemburg la 25 martie 1957.


http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_Economic%C4%83_European%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C5%A3a

http://ro.wikipedia.org/wiki/Germania

http://ro.wikipedia.org/wiki/Olanda

http://ro.wikipedia.org/wiki/Italia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Belgia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Luxemburg

http://ro.wikipedia.org/wiki/25_martie

http://ro.wikipedia.org/wiki/1957



Iniţial, numele complet al tratatului era Tratat de instituire a

Comunităţii Economice Europene. Prin Tratatul de la Maastricht

semnat mai târziu s-a eliminat, printre alte lucruri, cuvântul "Economic"

atât din numele comunităţii cât şi al tratatului. Din acest motiv tratatul

este denumit de cele mai multe ori Tratat de instituire a Comunităţii

Europene sau Tratatul CE.

În aceaşi zi a mai fost semnat un tratat care instituia Comunitatea

Europeană a Energiei Atomice (CEEA, Euratom): cele două tratate,

împreună cu Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a

Cărbunelui şi Oţelului, care a expirat în 2002, au devenit Tratatele de

la Roma. Atât Tratatul de la Roma, cât şi Tratatul CEEA au intrat în

vigoare la 1 ianuarie 1958.

Tratatul iniţial a fost modificat de către toate tratatele ulterioare;

Tratatul de la Nisa a încercat să consolideze toate tratatele într-un singur

document, dar Tratatul CE a rămas o secţiune de sine stătătoare în cadrul

acestuia.

Deşi intrarea în vigoare în 1993 a Tratatului de instituire a Uniunii

Europene a fost un nou pas in direcţia integrării europene, luarea

majorităţii deciziilor în cadrul Uniunii se face încă după baza legală a

Tratatului CE, care rămâne principală sursă a legislaţiei comunitare.

Obiectivul Tratatului de la Roma era integrarea economiei

comune, crearea unei pieţe comune, instituirea celor "4 libertăţi",

exculederea oricărei discriminări naţionale. pentru a funcţiona însă, avea

nevoie de un fundament juridic, erau necesare armonizări legislative,

astfel, rolul Curţii Europene de Justitiţie se arăta extrem de important.

Implicaţii teoretice ale acestui tratat: odată cu piaţa comună naşte

societatea civilă europeană. Statul nu mai este subiectul suveran pe


http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Maastricht

http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_European%C4%83_a_Energiei_Atomice

http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_European%C4%83_a_Energiei_Atomice

http://ro.wikipedia.org/wiki/1_ianuarie


http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Nisa






propriul teritoriu întrucât piaţa comună trebuie să funcţioneze pe

dimensiunea supranaţională, doar aşa poate fi eficientă. Astfel iese in

evidenţă primatul dreptului comunitar asupra dreptului national.

Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei pieţe comune şi

prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să

promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor

economice, o creştere durabilă şi echilibrată, o stabilitate crescândă, o

creştere accelerată a nivelului de trai şi relaţii mai strânse între statele pe

care le reuneşte, astfel s-au prevăzut urmatoarele:

- eliminarea, între statele membre, a taxelor vamale şi a restricţiilor

cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor, precum şi a oricăror altor

măsuri cu efect echivalent;

- stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune în

raport cu statele terţe;

- eliminarea, între statele membre, a obstacolelor care stau în calea liberei

circulaţii a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor;

- adoptarea unei politici comune în domeniul agriculturii;

- adoptarea unei politici comune în domeniul transporturilor;

- instituirea unui regim care să împiedice denaturarea concurenţei pe piaţa

comună;

- aplicarea unor proceduri care să permită coordonarea politicilor

economice ale statelor membre şi împiedicarea dezechilibrelor în

balanţele de plăţi ale acestora;

- apropierea legislaţiilor interne în măsura necesară funcţionării pieţei

comune;

- crearea unui Fond Social European pentru a îmbunătăţi posibilităţile de

angajare a lucrătorilor şi pentru a contribui la ridicarea nivelului de trai;




- instituirea unei Bănci Europene de Investiţii, destinată facilitării

extinderii economice a Comunităţii prin crearea de resurse noi,

- asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări în vederea creşterii

schimburilor comerciale şi continuării în comun a efortului de dezvoltare

economică şi socială.

Sistemul Bretton Woods

Reprezentanţi ai celor două mari puteri aliate, Marea Britanie şi

SUA, au început să se gândească, încă din timpul celui de-al doilea

Razboi Mondial (anii 1940-1941) la arhitectura sistemului financiar

internaţional pentru perioada postbelică.

Lecţiile perioadei interbelice erau:

- cursurile de schimb fluctuante produc instabilitate excesivă;

- mişcările de capital necontrolate cauzează şi ele perturbaţii mari;

- este nevoie de un cadru care să favorizeze comerul internaţional şi să

evite războaiele comerciale.

La aceste constatări s-a adaugat un motiv suplimentar serios şi

anume nevoia acută de refacere economică, de reconstrucţie după război.

Lectiile erau clare si, totusi, punctele de vedere intre cele doua delegatii

nu erau identice.

Americanii au pledat pentru stabilitatea (fixitatea) cursurilor de

schimb şi fluxuri comerciale şi de capital libere;

În schimb, britanicii, aflaţi sub bagheta intelectuală a marelui

economist John Maynard Keynes (poate cel mai influent economist al

secolului XX), gândeau prin prisma unei viziuni mai aproape de realitatea

economică a Europei, la acel moment, un continent distrus de razboi,




unde guvernele aveau nevoie de un număr cât mai ridicat de mijloace,

pentru a lupta cu eventuale dezechilibre externe mari, fiind preocupate şi

de costurile ajustării pentru o populaţie.

Planul Keynes accentua nevoia de stabilitate a cursurilor de

schimb şi de dezvoltare a relaţiilor comerciale, dar prevedea “cursuri

ajustabile” şi posibilitatea de a impune restricţii comerciale şi controale

asupra mişcărilor de capital, în anumite circumstanţe.

În final s-a ajuns la un compromis, care a încercat să concilieze

cele două poziţii şi care s-a regăsit în acordurile de la Bretton Woods (din

1944), în statutele celor doua organizaţii financiare specializate - Fondul

Monetar Internaţional şi Banca Mondială. Aranjamentele de la Bretton

Woods statuau ca “reguli ale jocului” funcţionarea de cursuri fixe, dar

ajustabile (adjustable pegs) în condiţii speciale şi posibilitatea de a aplica

restricţii comerciale în anumite condiţii, din perspectiva ajustării balanţei

de plăţi.

Totodată, se acceptau controale asupra mişcărilor de capital.

Trebuie remarcat că ajustarea de curs de schimb prezuma existenţa unui

“dezechilibru fundamental al balanţei de plăţi” şi un acord din partea

FMI, această condiţie dorind să prevină o cursă a devalorizărilor.

Dacă FMI şi Banca Mondială urmau să se ocupe de problematica

financiară, pe termen scurt (ajustare de balanţă de plăţi) şi lung

(dezvoltare economică), o alta organizaţie, GATT (actuala Organizaţie

Mondială a Comerţului) trebuia să se preocupe de ordonarea comerţului

internaţional, de liberalizarea sa.

Oricâte critici s-ar aduce în prezent aranjamentelor de la Bretton

Woods nu se poate contesta că ele au introdus reguli folositoare in

relaţiile economice internaţionale, plus funcţionarea a două instituţii, care




au marcat evoluţia sistemului postbelic. Aceste aranjamente au contribuit,

de asemenea, la refacerea economică a ţărilor vest-europene după război.

În timp, s-a manifestat o presiune în creştere spre relaxarea

restricţiilor, a regulilor de bază. Pe fondul dezvoltării schimburilor de

produse şi servicii în economia mondială şi, implicit, al multiplicării

dezechilibrelor conturilor comerciale, în condiţiile creşterii masive a

fluxurilor de capital, presiunea către flexibilizarea cursurilor de schimb a

devenit tot mai mare.

Acei ani au însemnat dezvoltarea pieţei euro-valutelor, eliminarea

unor restricţii la fluxurile de capital, dar şi dezechilibre comerciale mari,

care au reclamat ajustări la balanţa de plăţi de anvergură.

În 1971 SUA decide să renunţe la convertibilitatea în aur a

dolarului. Acel moment a semnalat intrarea intr-o era a fluxurilor flotante.

Sistemul de la Bretton Woods - cursuri de schimb fixate - a durat

efectiv din decembrie 1958 pâna în martie 1973. Al doilea regim, care a

debutat în martie 1973, continuă şi în prezent - regimul cursurilor de schimb

supuse flotării controlate. Sub primul regim, dolarul a fost principala valuta

de rezervă, cu exceptia aurului, pentru că acesta a continuat să fie un

important activ de rezervă al sistemului de la Bretton Woods.

Lira sterlină, deşi şi-a păstrat statutul de valută de rezervă, juca

un rol minor în ţările din afara Regatului Unit. Pe pieţele valutare, în

timpul perioadei Bretton Woods, intervenţiile băncilor centrale erau

limitate.

Înainte de 15 august 1971, operaţiunile americane erau, în mare

parte de două tipuri:

-vânzarea de aur către autorităţile străine, pentru dolarii

achiziţionaţi din intervenţiile lor pe piaţa valutară; ceva mai târziu,




-cumpărarea de dolari de la autorităţile străine în contrapartidă la

valuta straină dobândită de SUA prin tragerile swap ale Rezervei Federale

sau emiterea de bonduri.

După ce dolarul a fost declarat neconvertibil în aur, în august

1971, a urmat imediat o declaraţie de devalorizare. Autorităţile SUA au

început să exerseze intervenţii directe pe pieţele valutare. Americanii şi-

au devalorizat moneda, pentru a-şi deschide drum spre avantajele

competitive. Devalorizarea dolarului a dus la multiplicarea tranzacţiilor

comerciale în mărci, yeni şi în alte monede. Mai mult, unele bănci

centrale au început să-şi constituie rezerve în mărci şi yeni ori în franci

elveţieni.

Pe măsură ce Statele Unite au devenit tot mai preocupate de

intarirea economiei lor interne şi, în acest sens, au redescoperit rolul

inflaţiei ca factor de creştere şi de stimulare a investiţiilor, devalorizarea

dolarului nu putea să le fie decât favorabilă.

Din august 1971, pâna în momentul de faţă - timp marcat de mari

răsturnări la nivel mondial, unele induse de apariţia euro - moneda

americană a continuat să fie o complicată problemă pentru toate celelalte

state, mari sau mici.

Înfiinţarea Fondului Monetar Internaţional a fost stabilită în iulie

1944, in cadrul Conferinţei Financiare şi Monetare a Organizaţiei Naţiunilor

Unite desfăşurate în localitatea americana Bretton Woods, unde delegaţii din

44 state au fost de acord asupra unui nou cadru privind cooperarea

economică, destinat în mare parte evitării repetării politicilor economice

dezastruoase, care au contribuit la marea recesiune din anii 1930.

Totodată, pentru a se inlătura dezordinea monetară internaţională

ce apăruse la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi a se introduce




mai multă rigoare în relaţiile financiare internaţionale, ţările aliate au luat

în considerare o multitudine de planuri în vederea restabilirii ordinii în

cadrul relaţiilor financiare internaţionale.

În conformitate cu acordurile de la Bretton Woods, FMI urma să

deţină rolul principal în cadrul noului sistem monetar internaţional. În

acelaşi timp, s-a făcut precizarea că o “ţară nu poate deveni membră a

BIRD, atâta timp cât nu este membră a FMI”. În urma acestei conferinţe,

ca urmare a sistemului adoptat, definirea şi convertirea monedelor

naţionale, ca şi constituirea rezervelor valutare urmau să se facă numai

prin aur şi dolari SUA, şi nu prin aur şi mai multe devize ca mai înainte.

Aceasta a reflectat poziţia economică şi financiar valutară dominantă a

SUA.

Scopul principal al sistemului monetar internaţional creat în 1944,

şi cunoscut ca “Sistemul Monetar Internaţional de la Bretton Woods”, l-a

constituit asigurarea prin intermediul mecanismelor sale de funcţionare, a

unei largi cooperări monetare şi pe această bază, creşterea echilibrată a

comerţului internaţional, ca o condiţie a dezvoltării economice a fiecărei

ţări şi a economiei mondiale în ansamblul său.

Urmărind realizarea acestor deziderate, la baza sistemului de la

Bretton Woods au fost puse urmatoarele principii mai importante:

- universalitatea - orice stat care recunoaşte prevederile statutului

FMI poate adera la acest organism şi implicit la principiile Sistemului

Monetar Internaţional şi stabilitatea cursului de schimb - este unul din

principiile fundamentale de funcţionare a “Sistemului Monetar

Internaţional”, punerea lui în practică fiind condiţia de bază pentru

realizarea cooperării monetare şi asigurarea stabilităţii monetare şi

economice.




Acest principiu presupunea fixitatea parităţilor şi cursurilor

valutare. Modificarea acesteia putea fi efectuată numai la propunerea ţării

membre, în urma consultării cu FMI şi numai pentru corectarea unui

dezechilibru fundamental al balanţei de plăţi externe. Menţinerea cursului

de piaţă între limite majorate, dupa 1971, se realiza printr-un mecanism

special de intervenţii repetate pe piaţă cu operatţuni de vânzari-cumpărări

de monedă.

- convertibilitatea reciprocă a monedelor, prin desfiinţarea

restricţiilor asupra plăţilor curente, precum şi convertibilitatea în aur a

dolarului.

Dolarul reprezenta singura monedă convertibilă în aur, în calitatea

sa de etalon, monedă de rezervă şi de plată în cadrul sistemului,

autorităţile monetare americane garantând convertirea la cererea băncilor

centrale, a deţinerilor acestora în dolari, la pretul oficial de 35$ uncia.

Pentru celelalte monede naţionale convertibilitatea însemna pe

de o parte, desfiinţarea restricţiilor în domeniul plăţilor şi transferurilor

internaţionale, iar pe de altă parte obligaţia băncii centrale, de a

cumpăra propria monedă deţinută de o bancă centrală străină la cererea

acesteia. Suma respectivă trebuia să provină însă, din tranzacţiile

curente sau să fie necesară pentru plăţi curente. Transformarea oficială

a unei monede în alta era limitată la relaţiile dintre autorităţile

monetare.

- crearea unui volum de rezerve adecvat a fost alt principiu ce a

stat la baza Bretton Woods.

Autoritatile monetare ale ţărilor membre FMI aveau obligaţia să

constituie rezerve monetare adecvate nevoilor de echilibrare a balanţei de

plăţi compuse din: rezervele oficiale de aur; rezervele valutare; creanţa




faţă de FMI (excedentul cotei de participare faţă de deţinerile FMI în

moneda naţională a ţării respective; deţinerile de DST, după 1970).

- echilibrul balanţelor de plăţi. Ţările membre ale FMI aveau

obligaţia să supravegheze şi să asigure menţinerea echilibrului balanţelor

de plăţi.

Pentru asigurarea şi menţinerea acestui echilibru, precum şi

pentru ajustarea deficitelor sau excedentelor exagerate, se utiliza de

comun acord cu FMI, tehnica devalorizării sau revalorizării monedelor

naţionale. Singura ţara care făcea excepţie de la acest principiu era

SUA pentru care deficitul balanţei de plăţi se acoperea prin emisiune

de monedă proprie, dat fiind rolul privilegiat al dolarului în cadrul

sistemului.

Pe parcursul anilor, ca urmare a evoluţiilor fenomenelor

economice şi monetar-valutare, aceste principii au fost abandonate treptat.

2. Faza II ce a cuprins perioada 1969 - 1979

Uniunea monetară trebuia să se realizeze ca un proces pe etape.

În această perioadă se propune renumitul mecanism- şarpele in

tunel în care şarpele reprezenta marja de fluctuaţie mai strânsă

aplicabilă schimburilor intre monedele ţărilor comunitare in timp ce

marja mai largă autorizata schimburilor contra dolari exprima

tunelul.

Tot în această perioadă au loc dezbateri privind Conferinta de la

Bremen din 1978.

La 8 octombrie 1970, Raportul WERNER a propus realizarea

unei uniuni monetare între ţările Comunităţii Europene într-o perioadă

de 10 ani.




Integrarea monetară în cadrul unui sistem monetar european unic

a fost iniţiată prin mecanismul şarpelui monetar -1972, continuată cu

înfiinţarea SME în 1979 şi adoptarea Euro.

Mecanismul şarpelui monetar

Într-un moment de criză al SMI se hotărăşte creşterea marjei

de fluctuaţie de la +/- 1% la +/-2,25% faţă de dolar, deci un ecart de

4,5%. Aceasta determina o variaţie de max 9% între două monede

europene.

La data de 10 aprilie 1972, după ce în martie 1972 Consiliul de

miniştrii CEE decide reducerea marjelor de fluctuaţie la jumătate faţă de

ce se autorizase în 1971 de către FMI, se înfiinţează „şarpele monetar „

prin acordul de la Bâle a Băcilor Centrale Europene.

„Şarpele monetar „ este dat de imaginea evoluţiei cursului

monedelor europen care se formează, în evoluţia lor, o linie ondulată

(„sarpe”) care se încadrează într-un tunel ce reprezintă marjele de

fluctuaţie, autorizate SMI.

Mecanismul şarpelui monetar prevedea iniţial o dublă corelare:

- +/-2,25% între moneda europeană din sistem şi dolarul SUA

= TUNELUL

- +/-2,25% între moneda europeană din sistem şi celelalte monede

membre = ŞARPELE.

In aceste conditii diametrul şarpelui ---4,5%---este egal cu

jumatatea diametrului tunelului ---9%---

Cele doua constrangeri au facut posibila denumirea variaţiilor

între monedele europene drept şarpele în tunel.




Figura 1.1 Marjele de fluctuare a monedelor europene faţă de $ american

Sursa: Nicolae Dardac, Teodora Vascu, Mondă şi credit, cap.3, pag.3

http://www.biblioteca,digitala.ase.ro/biblioteca/model/.asp/index2

Acest sistem de fluctuare a monedelor a avut două forme:

- şarpele în tunel(24.02.1972 – 11.03.1973)

Figura 1.2. Şarpele în tunel

Sursa:http://www.finint.ase.ro/Masterate/Master_Rodica/Curs_3_Sistemul%20Monetar

%20European.ppt


http://www.biblioteca/



Acest sistem se caracterizează printr-o fluctuare a monedelor

europene faţă de dolarul SUA şi între ele, în anumite limite, respectiv

±2,25% faţă de $ şi de ± 4,5% între ele.

Mecanismul sistemului: atunci când cursul de piaţă al unei monede

se apropie de limitele stabilite este necesară intervenţia Băncii Centrale

prin vânzarea sau cumpărarea de devize cerute sau oferite excedentar.

- şarpele fără tunel (12.03.1973 – 12.03.1979)

Din cauza practicilor speculative de a cumpăra aur cu dolarii

americani excedentari semnalate pe piaţa liberă londeneze, tările europene

au eliminat obligaţia menţinerii unei limite de fluctuaţie fată de dolarul

american, dar menţin acelaşi nivel de fluctuaţie între monedele europene

(± 4,5%).

3. Faza III din 1979 - prezent.

În anul 1987 intră în vigoare Actul Unic European, document care a

impus ca obiectiv imediat crearea Pieţei Unice şi pentru atingerea

acestui obiectiv a fost subliniat necesitatea intensificării eforturilor de

cooperare în plan monetar. Fără o convergenţă în materie de politică

monetară, libera circulaţie a capitalurilor şi integrarea pieţelor financiare

implică o presiune foarte puternică pe pieţele monetare. Piaţa unică era

imposibil de realizat fără o monedă unică, acesta diminuând din riscuri şi

costuri de tranzacţionare.

În 1988, în cadrul Consiliului European de la Hanovra,

misiunea de a studia şi propune etapele concrete pentru a ajunge la

uniunea economică şi monetară îi revine preşedintelui Comisiei

Europene, J. Delors.




Din raportul Delors se reţine ultima soluţie şi se hotăreşte la întrunirea

Consiliului European de la Madrid (iunie 1989) cele 3 etape prin care se

realizează înfăptuirea monedei unice:

1. sporirea performanţelor economice şi monetare în cadrul

instituţional existent. În domeniul monetar, obiectivul constă în

realizarea unificării pieţelor financiare şi accentuarea coordonării

politicilor monetare.

2. coordonarea politicilor economice şi înfiinţarea unor noi

instituţii europene dintre care Sistemul European al Băncilor

Centrale (SEBC)

3. se trece la parităţi fixe, transferarea competenţelor băncilor

centrale către SEBC şi înfiinţarea monedei unice

• Programul Cartea Albă care a regrupat in jur de 300 de

propuneri specifice vizând desfinţarea tuturor obstacolelor care se opun

liberei circulaţi de bunuri, servicii, persoane şi de capital.

• Tratatul de la Maastricht, semnat in decembrie 1991 care

prevedea desăvârşirea Uniunii Economice şi Monetare in trei etape.

SME a inceput să funcţioneze la 13 martie 1979, practic şarpele

monetar a fost îmbunătăţit, lărgit şi redenumit.

În această etapă apare ECU- (unitatea de cont europeană, o monedă coş ce

se bazează pe o altă veche monedă coş DST) şi va juca un rol central în SME.

Tratatul privind Uniunea Europeană (numit şi Tratatul de la

Maastricht) a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în

localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până atunci cea mai

profundă schimbare a tratatelor de la înfiinţarea Comunităţii Europene.

Acest tratat a pus bazele Uniunii Europene.


http://ro.wikipedia.org/wiki/Maastricht

http://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_European

http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_European%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_European%C4%83



Principalul obiectiv al tratatului este crearea Uniunii Economice şi

Monetare în trei etape.

Conform tratatului moneda unică europeană urma să fie introdusă

cel mai devreme la 1 ianuarie 1997 şi cel mai târziu la 1 ianuarie 1999.

Pentru ca o ţară să participe la Uniunea monetară trebuie să

îndeplinească anumite criterii economice (criteriile de convergenţă), prin

care trebuie asigurată stabilitatea monezii unice.

Criteriile de convergenţă sunt următoarele: politica financiară,

nivelul preţurilor, al dobânzilor şi al cursului de schimb.

În timp ce criteriul de politică financiară (deficit bugetar < 3% şi

gradul de îndatorare < 60% din PIB) este un criteriu permanent, celelalte

două au fost valabile numai pentru anul de referinţă 1997.


Capitolul 2.

Etapele realizării Uniunii Economice şi Monetare.

Introducerea Euro

2.1. Etapele realizării Uniunii Economice şi Monetare

Pentru îndeplinirea obiectivelor s-a prevăzut realizarea Uniunii

Economice şi Monetare în 3 etape conform raportului Dellors:

1. Etapa I – iulie 1990-decembrie 1993 care are în vedere:

- desăvârşirea pieţei interioare realizată la 31 decembrie 1991 când s-au

pus condiţii referitoare la constituirea spaţiului financiar unic,

- intărirea coordonării economice printr-o mai mare stabilitate a preţurilor.

În această etapă s-au adoptat o serie de măsuri precum:

• libertate totală de circulaţie a capitalurilor în cadrul Uniunii

(anularea controlului de schimburi valutare);

• sporirea mijloacelor destinate înlăturării dezechilibrelor între

regiunile europene (fonduri structurale);

• convergenţă economică, prin intermediul supravegherii multilaterale

a politicilor economice ale statelor membre.

• reglementarea privind reducerea deficitelor bugetare

2. Etapa II – ianuarie 1994- 31 decembrie 1998 care se referă la:

- evitarea deficitelor publice excesive,

- disciplina financiar-monetară.



În acest scop statele membre trebuiau să asigure băncilor centrale o

mai mare independenţă şi îndeplinirea urmatoarelor criterii de convergenţă:

- o rată a inflaţiei care să nu depăşească 1,5% faţă de media primelor trei

ţări, cele mai performante din anul respectiv,

- deficitul bugetar să nu fie mai mare de 3% din PIB,

- datoria publică să nu depăşească 60% din PIB,

- rata dobânzii pe termen lung să fie până la 2% in comparaţie cu media

primelor trei ţări cele mai performante in materie de stabilitate a preţurilor,

- menţinerea monedei naţionale in interiorul marjelor normale ale fluctuaţiilor

sistemului monetar european şi absenţa devalorizării in mai puţin de 2 ani.

În conformitate cu cu prevederile legate de etapa a II-a a Uniunii

Economice şi Monetare, Fondul European de Cooperare Monetară s-a

dizolvat şi atribuţiile acestuia au fost preluate de către Institutul Monetar

European înfiinţat în 1994 cu sediul în Frankfurt(Germania).

- Institutul Monetar European (IME)

Obiectivele IME:

• asigura coordonarea politicilor monetare ale ţărilor

membre în vederea stabilităţii preţurilor

• întărirea cooperării între băncile centrale europene naţionale

• supravegherea fincţionării SME

• facilitatea utilizării ECU

• pregătirea condiţiilor pentru trecerea în faza a III-a prin

crearea instrumentelor şi procedurilor necesare aplicării

politicilor monetare

- Comitetul Monetar care supraveghează situaţia monetară şi

financiară a ţărilor membre.




3. Etapa III – 1 ianuarie 1999-1 iulie 2002 când se urmăreşte:

- crearea unui sistem european al Băncii Centrale,

- numele monedei unice – EURO- şi scenariul introducerii noi monede

(1995 Consiliul European intrunit la Madrid),

- coordonarea politicilor economice.

Institutul Monetar European a fost transformat în Banca Centrală

Europeană (BCE) şi înfiinţat Sistemul European al Băncilor Centrale

(SEBC).

Admiterea statelor la cea de a III-a etapă a fost condiţionată de

criteriile de convergenţă pe care le-am amintit mai sus.

2.2. Introduerea monedei Euro

Consiliul European de la Madrid, decembrie 1995 a decis ca numele

dat monedei europene să fie acela de Euro, nume care simbolizează Europa

şi care să fie acelaşi în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene.

Întroducerea monedei EURO de la 1 ianuarie 1999 a fost

precedată de adoptarea Regulamentului 1103/97, prin care s-au prevăzut

dispoziţiile referitoare la înlocuirea ECU cu EURO.

Trecerea efectivă de la ECU la EURO s-a realizat la 16 iunie

1997, iar Consiliul Uniunii Europene a decis:

- de la data de 1 ianuarie 1999 toate datele in ECU s-au facut în EURO,

utilizându-se raportul de 1:1 pentru conversie,

- continuitatea contractelor denominate în monedele naţionale ale ţărilor

membre participante la EURO,

- respectarea regulilor de rotunjire stabilite la exprimarea preţurilor în

noua monedă.




2.2.1. Etapele şi măsurile adoptate pentru realizarea întroducerii

monedei EURO

1. În prima etapă a avut loc lansarea UEM, această etapă

concretizându-se în:

● lista participanţilor la UEM – 15 ţări îndeplinesc criteriile de

convergenţă pentru anul 1997

● la începutul anului 1998 au loc:

-instruirea SECB şi Banca Centrală Europenă (BCE)

-producţia de bancnote şi monede

-adoptarea cadrului legal complet

-structuri naţionale de îndrumare

-planuri de transformare a comunităţii bancare şi financare

2. În cea de-a doua etapă are loc startul UEM când:

- începe activitatea Banca Centrală Europeană,

- se stabilesc ratele de schimb între EURO şi devizele ţărilor care au

aderat,

- începând cu 1 ianuarie 1999 - întroducere monezii EURO strict ca

monedă scripturală,

-apare o nouă dobândă de referinţă pentru piaţa interbancară europenă

EUROLIBOR, 9

-BCE conduce politica monetară şi valutară,

-băncile şi instituţiile financiare continuă transformarea

-opţional operatorii publici şi privaţi încep transformarea,

-se întroduc bancnotele şi monedele euro

9 Euro London Interbank Offered Rate (EUROLIBOR) – dobândă de referinţă pentru piaţa interbancară europeană




3. Cea de-a treia etapă, când putem vorbi de moneda unică utilizată,

se concretizează în:

-se întroduc bancnotele şi monedele euro,

-băncile au terminat transformările,

-sunt retrase bancnotele şi monedele naţionale,

- începând cu 1 ianuarie 2002 operatorii publici şi privaţi definitivează

transformarea

-incepând cu 1 iulie 2002, EURO devine singurul mijloc de plată

4. Etapa a-4-a când putem vorbii despre faptul că singura monedă

utilizată este EURO, are loc retragerea din circulaţie a monedelor

naţionale ale ţărilor care au aderat la Euro.

Statele care au îndeplinit cerinţele impuse în vederea trecerii la Euro

au fost: Germania, Franţa, Italia, Spania, Belgia, Austria, Portugalia,

Finlanda, Irlanda, Luxemburg, Olanda.

Statele precum, Suedia, Marea Britanie, Danemarca şi Grecia nu

au aderat la Uniunea Monetară în faza iniţială. Grecia, a 12-lea ţară din

grupul celor 15 care s-a alăturat Uniunii Monetare începând cu data de

01.01.2001.

În momentul de faţă au adoptat moneda Euro în afara de celor 12

ţări menţionate mai sus şi alte state: Slovenia (01.01.2007), Cipru şi

Malta (01.01.2008) şi Slovacia (01.01.2009).

Monedele naţionale UE care nu participă la Uniune Monetară, pot

participa voluntar la noul mecanism al cursului de schimb ERM II (New

Exchange Rate Mechanism), care înlocu-ieşte vechiul Sistemul Monetar

European.

Mecanismul ERM II constă în:

• stabilirea unui curs faţă de euro




• cursuri bilaterale de schimb între aceste monede şi o marjă

standard de fluctuare de ±15%

• cotarea monedelor se face având euro ca monedă de referinţă10

Înafara celor 16 state ce alcătuiesc zona euro, moneda europeană este

utilizată ca monedă naţională unică şi în alte teritorii. Odată cu adoptarea sa

de către unele state membre, Euro a fost adoptat automat în zonele

administrate de acestea: fostele colonii franceze (Noua Caledonie, Polinazia

Franceză. Wallis şi Futuna), olandeze (Aruba şi Antilele Olandeze), zona

Campione D’Italia şi republica Ciprului de Nord. Pe lângă acestea, anumite

teritorii autonome din cadrul statelor membre au încheiat acorduri cu UE sau

cu statele sub a căror autonomie se află, pentru utilizarea euro: Principatul

Monaco – cu Franţa, republica San Marino şi Vaticanul cu Italia.

Există o serie de state care utilizează euro, fără a avea un acord în

acest sens - Andorra (care utiliza anterior francul francez şi pesseta

spaniolă), Kosovo şi Muntenegru (care utilizau marca germană). De

asemenea, Bosnia şi Herţegovina, utilizatoare ale mărcii germane, are în

prezent moneda “legată” de euro, la aceeaşi rată de schimb ca şi marca.

2.2.2. Funcţiile monedei EURO

Funcţiile monedei EURO sunt:

- unitate de cont deoarece permite cuantificarea valorii unui bun sau a

unui serviciu pe baza monedelor şi bancnotelor obişnuite.

- mijloc legal de plată. Monedele şi bancnotele statelor care au

preluat EURO au fost preschimbate fizic în euro dupa 1 ianuarie 10 Acord (2006 /C73/08) între BCE şi Bancile Centrale Naţionale http://www.ecb.int/ecb/legal/pdf/c_07320060325ro00210027.pdf




2002, în timp ce transferurile bancare au putut fi efectuate în EURO

înainte de această dată,

- instrument de economisire. Moneda unică europeană a devenit în mare

măsură moneda de bază în care sunt deţinute rezervele valutare

internaţionale ţi totodată moneda în care se derulează cea mai mare parte

a împrumuturilor internaţionale.

EURO este o monedă bună, asezată pe finante publice durabile,

datorită, printre altele, pactului de crestere şi stabilitate şi girată de o

bancă centrala independentă al carui obiectiv este stabilitatea preturilor.

Prin urmare este o monedă credibilă, care inspiră incredere operatorilor

financiari.

EURO este un catalizator de integrare macroeconomică şi

microeconomică.

Pe plan microeconomic, statele nu pot în acelaşi timp să deţină

aceeaşi monedă şi să aibă politici economice dispersate, care să meargă în

toate direcţiile. Coordonarea politicilor economice este esenţială

credibilităţii monedei, echilibrului şi succesului uniunii economice şi

monetare.

Marile orientari ale politicii economice constituie un test al voinţei

statelor membre de a-şi coordona politicile, servindu-se de instrumente

care au acest scop, chiar dacă este de dorit a ne gândi tot timpul la

modalităţile de întărire a acestei coordonări şi a face mai constrângătoare

dispoziţiile instituţionale existente.

Printre altele, crearea euro a dus la armonizarea fiscală (nu exista

un risc al persoanelor particulare, pentru că ele sunt foarte puţin mobile:

mai puţin de 1% dintre europeni lucreaza intr-un stat membru, altul decât

cel de naştere). Subiectul a fost tabu pentru mult timp, însă azi lucrurile




au evoluat: EURO aduce o transparenţă totală a diferenţelor de

impozitare, care ar putea crea unora din statele membre o tentaţie a

dumpingului fiscal, iar acest lucru i-ar prejudicia pe toţi, pentru că s-ar

traduce fie printr-o scădere a încasărilor - lucru ce ar putea pune în pericol

finanţele publice, fie printr-un transfer al principiilor de impozitare înspre

facturile cele mai puţin mobile, adică înspre salarii. Şi nimeni nu doreste

să crească costul muncii, din contră.

Pe plan macroeconomic, EURO accelereză fenomenul

convergenţei preţurilor. Toduşi diferenţe importante există intr-adevăr

în UE.

În ceea ce priveste România, soluţia unui curs fixat în raport

exclusiv cu EURO se exclude, deocamdată, atât pentru că, în ciuda

ponderii mari a schimburilor cu UE, dolarul are un rol important în totalul

plăţilor, cât şi datorită faptului că o ţară candidată nu poate opta pentru

participare la Mecanismul Sistemului Valutar II. Cea mai buna soluţie

pare a fi optiunea pentru un coş de monede în care EURO să ocupe locul

respectiv conform importanţei sale în operaţiunile externe şi să se instituie

o marja controlată de flotare, cu deprecieri de paritate anunţate. Aceasta

permite şi o fluctuare absolut necesară, dar controlată, şi o anumită

certitudine în privinţa modificărilor de curs, importantă pentru deciziile

mediului de afaceri.

În ceea ce priveste utilizarile private, acestea există deja în

operaţiunile comerciale externe cu UE şi, firesc, în toate operaţiunile

bancare. Firmele au posibilitatea de a stabili un preţ în EURO care să fie

valabil pentru vânzările lor în oricare dintre ţările zonei. Băncile au

posibilitatea de a reduce cheltuielile lor pentru diferite operaţiuni, inclusiv

prin reducerea numărului de bănci corespondente.




Conceperea şi realizarea EURO a reprezentat în primul rând un

eveniment politic, o abandonare a suveranităţii naţionale prin care s-a

obţinut şi se aşteaptă obţinerea unor beneficii privind:

• reducerea costurilor privind schimburile valutare;

• reducerea riscului valutar;

• prevenirea devalorizărilor competitive;

• preântâmpinarea unor atacuri speculative;

• o politică monetară coordonată.

Introducerea EURO a facilitat în mod amplu schimburile

comerciale cu avantaje pentru întreprânderile mici şi mijlocii, deoarece

întreprânderile mari au la dispoziţie mijloace mai sofisticate pentru

gestionarea operaţiilor financiare internaţionale.

2.2.3. Efectele întroducerii monedei euro

Multe sectoare ale economiei au trecut la sistemul EURO încă de la 1

ianuarie 1999. Tot de la această dată tranzacţiile între sectorul bancar şi băncile

centrale se fac în EURO. Toate pieţele de capital ale statelor participante îşi

efectuează operaţiile în noua monedă. Guvernele utilizează EURO pentru

stabilirea noilor bugete. Cele mai mari firme, au trecut la utilizarea EURO

încă de la începutul procesului datorită beneficiilor care sunt multiple:

• eliminarea costurilor şi a riscului schimburilor internaţionale;

Introducerea euro a eliminat riscurile de schimb valutar între statele

participante la Uniunea Monetară Europeană. Fluctuaţiile cursului valutar

şi, de aici, riscurile care apar se menţin în relaţiile între euro şi celelalte

valute convertibile, ca de exemplu dolarul american, lira sterlină, yenul

japonez, aceste fluctuaţii rămânând obiectul mecanismelor pieţei libere.




• transparenţa preţurilor care duce la o mai bună concurenţă cu

privire la vânzări şi servicii;

• standardizarea contabilităţii şi a altor sisteme.

Companiile mici şi mijlocii, care sunt de obicei furnizorii

companiilor mari, au fost nevoite în acest caz să treacă la sistemul EURO

pentru a nu-şi periclita existenţa.

Începând de la 11 ianuarie 1999 (deoarece a fost nevoie de o

săptămână între sfârşitul de an şi terminarea stocului existent), aproape

toate preţurile în majoritatea magazinelor şi supermarketurilor au fost

afişate atât în EURO cât şi în vechea monedă naţională. Aceasta a servit

la „convertirea publicului” la folosirea monedei unice EURO.

Asupra sistemului bancar, efectele pot fi evidenţiate astfel:

De la 1 ianuarie 1999, majoritatea băncilor oferă posibilitatea

clienţilor săi de a-şi converti economiile în EURO, dar obligativitatea a survenit

numai după 2002. Posesorul unui cont în EURO poate plăti sau poate da ordine

de plată în moneda naţională, fără a i se percepe vreun comision. Pentru plăţile în

EURO au fost tipărite noi carnete de cecuri, iar pe lângă logo-ul EURO sunt

prevăzute şi cu o bandă magnetică care asigură că plata se va realiza.

În perioada tranziţiei (1999 - 2001) agenţii economici au avut

posibilitatea alegerii modului de efectuare a plăţilor în EURO sau în

moneda naţională. După 1 ianuarie 2002 însă, toate plăţile şi încasările au

fost efectuate în EURO. În perioada tranziţiei, băncile au fost obligate să

transforme sumele în moneda cerută de creditor. Când o întreprindere are

cont bancar doar în moneda naţională, atunci toate ordinele de plată vor fi

transformate în moneda naţională. Regulamentul nu prevedea prelevarea a




nici unei taxe şi comisioane pentru transformarea sumelor din moneda

naţională în EURO şi invers.

Prin moneda unică, politica monetară e transferată la nivel

comunitar devenind de competenţa Băncii Centrale Europene, absolut

independentă.

Politica bugetară va continua să rămână un instrument

conjunctural de politică economică la nivel naţional. Datorită relaţiilor

strânse între politica monetară şi cea bugetară, absenţa disciplinei bugetare

într-unul sau mai multe state membre ar putea afecta orientările politicii

monetare comune. Se vor putea exercita presiuni asupra Băncii Centrale

Europene pentru ca politica monetară să devină mai flexibilă. De aceea, mai

întâi Tratatul de la Maastricht şi apoi pactul dintre state definesc un cod

de bună conduită în materie de politică monetară şi datorie publică.

Efectele pe plan internaţional ale introducerii monedei unice sunt

şi mai puternice: 11

• utilizarea crescândă a monedei unice în cadrul tranzacţiilor

comerciale, permite reducerea instabilităţii generate de fluctuaţiile

cursului de schimb;

• posibilitatea emitenţilor de monedă de a beneficia de venituri

de pe urma sumelor deţinute în străinătate (în afara U.E.). Va

continua procesul de realocare mai puternică a portofoliilor de

active financiare în favoarea titlurilor emise în EURO;

• dispariţia necesarului de rezerve în cadrul băncilor centrale

naţionale pe plan intracomunitar. Se pot realiza economii

importante, estimate la 200 miliarde de dolari. 11 Bologa Gabriela, Mateut Petrişor Oana, Monedă şi credit, Ed. Universităţii Agora, 2008,pag 179




Preîntâmpinarea unor atacuri speculative

Cursurile de schimb fixe sunt vulnerabile din perspectiva

operaţiunilor speculative. Dacă se estimează că va avea loc o depreciere a

unei monede, speculatorul va vinde cantităţile deţinute din această

monedă. Dacă o asemenea evoluţie este aşteptată de mai mulţi jucători pe

piaţă, încrederea în acea monedă începe să scadă, ceea ce forţează banca

centrală emitentă să o deprecieze în continuare, chiar dacă nu aceasta era

intenţia iniţială.

Diminuarea operaţiunilor speculative prin majorarea dobânzilor

conduce la creşterea deţinerilor în moneda respectivă. Dar reversul unei

asemenea politici nu se lasă mult aşteptat, creşterea dobânzilor ducând la

creşterea costurilor la împrumuturi, costuri care trebuie să fie suportate de

către debitori, ceea ce poate determina scăderea volumului activităţii, a

investiţiilor şi poate avea o influenţă negativă asupra creşterii economice.

O monedă unică elimină atacurile speculative care pot determina o

ţară să crească mult dobânzile pentru a-şi apăra moneda, aşa cum s-a

întâmplat în septembrie 1992. Mecanismul monedei unice înlătură costul

care se datorează comportamentelor speculative şi care este independent

de fundamentele economice.

Consecinţele pentru Estul şi Centrul Europei

Pentru ţările din centrul Europei, EURO va deveni o altă monedă

străină. Pentru a adera la U.E., aceste ţări vor trebui să-şi conveargă

economiile la cele din zona EURO, şi anume cu privire la inflaţie,

dobânzi, datorie publică şi deficit bugetar.




Cel mai important efect este cel de ajustare al politicii valutare ale unora din

ţările estice. În unele cazuri, rolul jucat de marca germană va fi înlocuit cu

cel al EURO.

Ungaria, înlocuieşte marca germană (70%) cu EURO, în cadrul

coşului valutar de la 1 ianuarie 1999 şi are în vedere o raportare numai la

EURO începând din acest moment.

Cehia nu şi-a schimbat politica monetară atâta timp cât marca

rămânea în circulaţie.

Polonia a înlocuit monedele europene cu EURO de la 1 ianuarie

1999, cu o proporţie mai mare decât a dolarului (55%) şi avea în vedere o

schimbare prin raportarea numai la EURO, în vederea unei viitoare

integrări în Mecanismul European al ratelor de schimb.

Celelalte state est-europene au făcut schimbări de politică monetară imediată

după 01.01. 2002.

Costurile întroducerii monedei EURO

Deşi euro oferă avantaje economice substanţiale, moneda unică

aduce, de asemenea, multe costuri care au servit celor ce criticau euro

drept subiect de discuţie.

Costurile tranziţiei

În perioada 1999-2002 publicul şi instituţiile private din întreaga

lume au cheltuit miliarde de dolari pentru a modifica documentele de

facturare, listele de preţuri, formularele utilizate în birouri, statele de

plată, conturile bancare, bazele de date, casele de marcat, automatele

bancare, cabinele telefonice etc. Costul total al tranziţiei s-a ridicat la

aproximativ 50 miliarde de dolari pentru cele mai mari companii din




Europa, costul mediu pentru fiecare companie în parte fiind de

aproximativ 30 milioane de dolari.12

Costurile ocazionale

Analiza argumentelor pro şi contra euro trebuie să ţină seama

de efortul enorm consacrat dezvoltării proiectului de către guvernele

locale, regionale, naţionale şi internaţionale, precum şi de orele de

pregătire necesare sectorului privat. Criticii euro argumentează că

aceste resurse, în valoare de miliarde de dolari, ar fi fost mai bine

cheltuite pentru reformarea problemelor structurale stringente ale

Europei, cum ar fi cele generate de şomaj, lipsa fondurilor destinate

programelor sociale publice, sistemele excesive de impozitare,

stagnarea inovaţiei sau privatizarea ineficientă.

Reducerea locurilor de muncă

Majoritatea companiilor şi-au pus întrebarea de unde vor

proveni veniturile lor după realizarea totală a Uniunii Economice şi

Monetare, Price Waterhouse estimând că unele bănci ar putea pierde

până la 50% din veniturile lor realizate din schimbul de devize şi

60% din veniturile lor din comerţul legat de operaţiunile de arbitraj al

obligaţiunilor13. Crearea unei monede unice a eliminat necesitatea

multor tranzacţii inter-devize şi a instrumentelor de acoperire a

riscului legat de rata de schimb. Casele de schimb valutar sunt

dezavantajate de introducerea euro, pierzând aproximativ 1,9 miliarde

de dolari, respectiv 2/3 din afacerea lor, până în anul 2010.

12 Chabot, Christian.N., Euro-moneda europeană, Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p.43-44 13 operaţiuni de arbitraj- prin care o entitate cumpără, în mod direct, obligaţiuni pe piaţa de capital, finanţându-se prin alte emisiuni de titluri




Pierderea independenţei în termeni de politică bugetară

Criteriile stabilite de Tratatul de la Maastricht obligă ţările

membre să ducă politici bugetare restrictive, ceea ce conduce la o

scădere a creşterii economice şi a locurilor de muncă în Europa. Fără

autonomie în materie de politică monetară, politica bugetară

reprezintă ultima posibilitate de manevră.

Apariţia unor şocuri asimetrice care impun utilizarea ajustărilor ratei

de schimb

Cu câţiva ani în urmă se putea pune întrebarea dacă euro va fi

cu adevărat lansat. Printre obiecţiile ridicate se numără absenţa

instrumentelor de răspuns la şocurile asimetrice şi lipsa de flexibilitate

şi mobilitate a forţei de muncă în economiile europene. Pentru ca

Uniunea Monetară Europeană să funcţioneze bine era necesar ca toate

statele participante să ţină seama de efectele politicilor lor naţionale, în

special bugetare, asupra uniunii monetare. Coordonarea politicilor

economice a fost cuprinsă în prevederile Tratatului de la Maastricht,

statele membre fiind obligate să-şi considere politicile economice

naţionale drept un element de interes comun şi să le supună unei

proceduri multilaterale.

Politica monetară singură nu putea asigura stabilitatea preţurilor

fără o disciplină financiară corespunzătoare la nivelul întregii zone, care a

fost instituită prin Pactul de Stabilitate şi Creştere. Prin forţarea

guvernelor să ţintească la o poziţie fiscală echilibrată sau un surplus pe

termen mediu, Pactul le permitea creşterea deficitelor bugetare în timpul

recesiunilor fără însă să depăşească valoarea de referinţă de 3%. Statele

membre aveau astfel posibilitatea adoptării unei politici fiscale tampon în




timpul perioadelor economice normale, care atenua divergenţele

economice sau şocurile asimetrice.

Teoria "zonelor monetare-optimale" a fost adesea evocată de

economiştii care au criticat Uniunea Monetară Europeană şi şi-au

manifestat îngrijorările cu privire la abandonarea politicii valutare ca

instrument de răspuns la şocurile asimetrice.14

Deşi euro este rezultatul unei game variate de agende politice,

obiectivele economice ambiţioase au jucat şi ele un rol important încă de

la început. Evident, solidaritatea politică din Europa ar fi promovat mult

mai greu dacă fondatorii euro nu ar fi crezut că noua monedă va avea o

bază economică solidă.

14 Burnete Sorin,Relaţiile monetar-finaciare internaţionale, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2002, p.133


Capitolul 3.

Instituţiile Uniunii Economice şi Monetare. Rolul Acestora

3.1. Instituţiile Uniunii Europene

Mai mult decât o confederație de state, mai puțin decât un stat federal,

Uniunea Europeană este o construcție nouă care nu intră în nici o

categorie juridică tradițională. Se fondează pe un sistem politic original,

în continuă evoluție de peste cincizeci de ani.

Tratatele (ce constituie legislația primară) sunt la baza a numeroase

acte juridice (numite „secundare”) care au incidență directă asupra vieții

cotidiene a cetățenilor Uniunii. Este, în special, cazul regulamentelor,

directivelor și recomandărilor adoptate de instituțiile UE.

Aceste legi, precum și politicile Uniunii în general, sunt rezultatul

deciziilor luate de triunghiul instituțional format din Consiliu (care

reprezintă guvernele naționale), Parlamentul European (care reprezintă

cetățenii) și Comisia Europeană (instituție independentă de guvernele

statelor membre, garantă a interesului colectiv al europenilor).

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri) este principala

instituție de decizie a Uniunii.

Parlamentul European este ales prin vot și reprezintă cetățenii

Uniunii. El controlează din punct de vedere politic activitățile Uniunii și

participă la procesul legislativ.



Parlamentul European împarte cu Consiliul responsabilitatea privind

adoptarea bugetului Uniunii. Parlamentul poate respinge propunerea de

buget, lucru care s-a întâmplat deja de mai multe ori.

Comisia Europeană este al treilea element al triunghiului instituțional

care administrează și conduce Uniunea Europeană.

În calitate de braț executiv al Uniunii Europene, Comisia pune în

aplicare deciziile luate de Consiliu în domenii ca politica agricolă

comună. Ea dispune de o mare putere în gestionarea politicilor comune, al

căror buget îi este încredințat: cercetare și tehnologie, ajutor pentru

dezvoltare, dezvoltare regională etc.

Comisia este asistată de o administrație formată din 36 de direcții

generale (DG-uri) și servicii, care sunt repartizate în principal la

Bruxelles și Luxemburg.

Alte instituţii și organisme

Curtea de Justiție

Curtea de Justiție a Comunităților Europene, cu sediul la

Luxemburg, este formată din câte un judecător din fiecare stat membru,

asistați de opt avocați generali. Aceștia sunt numiți de comun acord de

către guvernele statelor membre, pe o perioadă de șase ani, care poate fi

reînnoită. Independența le este garantată. Rolul Curții de Justiție este de a

asigura respectarea legislației europene, precum și interpretarea corectă și

aplicarea tratatelor.

Curtea de Conturi

Curtea de Conturi, cu sediul la Luxemburg, a fost creată în 1975

și este compusă din câte un membru din fiecare stat al Uniunii, numit




pentru o perioadă de șase ani de comun acord de către statele membre

după consultarea Parlamentului European. Rolul său este de a verifica

încasarea tuturor veniturilor, precum și legalitatea și regularitatea

utilizării fondurilor, urmărind buna gestionare a bugetului Uniunii.

Comitetul Regiunilor

Comitetul Regiunilor (CoR) a fost creat prin Tratatul privind

Uniunea Europeană și este format din reprezentanți ai colectivităților

locale și regionale, numiți de Consiliu pe o perioadă de patru ani la

propunerea statelor membre. În temeiul tratatului, CoR este consultat de

Consiliu și Comisie în probleme relevante privind regiunile respective,

dar poate emite avize și din proprie inițiativă.

Comitetul European Economic si Social

Este un organism consultativ al Uniunii Europene, în cadrul căruia

sunt reprezentate diverse categorii economice şi sociale (patronate,

sindicate etc.). CES este consultat de către Comisia Europeană,

Parlamentul European sau Consiliul UE înainte de adoptarea deciziilor

referitoare la politica economică şi socială.

Membrii CES sunt numiti de catre guvernele Statelor Membre

(activitatea lor fiind insa independenta din punct de vedere politic) pentru

o perioada de patru ani, cu posibilitatea de reinnoire a mandatului.

Consiliul și Comisia consultă Comitetul Economic și Social

European în luarea de decizii în anumite domenii politice. Acesta este

alcătuit din reprezentanți ai diferitelor grupuri de interes economic și social

ai societății civile organizate, numiți de Consiliu pe o perioadă de patru ani.

Instituţiile UEM vor fi tratate în cele ce urmează.




3.2. Instituţiile Uniunii Economice şi Monetare.

• Institutul Monetar European (IME)

A fost înfiinţat ca o măsură pentru realizarea celei de-a doua etape

a Uniunii Economice şi Monetare şi a contribuit la realizarea condiţiilor

necesare trecerii la cea de-a treia fază a Uniunii Economice şi Monetare

prin intensificarea coordonării politicilor monetare pentru a asigura

stabilitatea preţurilor, efectuarea pregătirilor necesare pentru constituirea

Sistemului European al Băncilor Centrale etc.

IME a fost un pilon de bază al integrării monetare europene şi este

precursorul Sistemului European al Băncilor Centrale.

Printre atribuţiile principale ale IME se numără:

- intensifică cooperarea între băncile centrale naţionale,

- intensifică coordonarea politicilor monetare ale statelor membre pentru a

asigura stabilitatea preţurilor,

- efectuează cu regularitate consultări cu privire la evoluţia politicilor

monetare şi utilizarea instrumentelor de politică monetară,

- efectuează consultări asupra problemelor care ţin de competenţa

băncilor centrale naţionale şi care privesc stabilitatea instituţiilor şi

pieţelor financiare etc.

Funcţile IME sunt consultative, operaţionale şi tehnice.

• Comitetul Monetar

Organ comunitar consultativ în care Comisia şi statele membre

delegau câte doi reprezentanţi. El a contribuit la realizarea unor lucrări




pregătitoare ale Uniunii Monetare, în care şi scenariul de referinţă privind

trecerea la moneda unică.

• Banca Centrala Europeană (BCE)

Şi-a început activitatea în mod oficial în iunie 1998, înlocuind IME.

Sediul este la Frankfurt, iar prin statutul de înfiinţare este un organism

independent. Acest principiu al independenţei presupune că banca are

autonomie absolută asupra luării deciziilor şi implementării politicilor

care-i revin.

Băncile centrale Naţionale sunt singurele autorizate să subscrie şi să

deţină capital la BCE.

Contribuţia fiecărei bănci centrale naţionale este stabilită proporţional

cu partea sa din capitalul subscris la BCE.

Pentru îndeplinirea atribuţiilor care le revin, organele de decizie ale

BCE pot să emită reglementări, decizii, recomandări, avize, instrucţiuni

sau directive.

BCE defineşte regulile generale ale operaţiilor de open market şi de

credit efectuate de ea sau de băncile naţionale, inclusiv privind

comunicarea condiţiilor practicate pentru încheierea unor astfel de

operaţiuni.

BCE este abilitată să impună instituţiilor de credit din statele membre

constituirea de rezerve obligatorii la BCE, în conformitate cu obiectivele

din politica monetară.

Banca Centrala Europeana coordoneaza moneda unica si este

responsabila cu elaborarea si implementarea politicii economice si

monetare a UE




Unul dintre forurile de decizie ale BCE este Consiliul General,

compus din presedintele si vice-presedintele BCE si din guvernatorii

bancilor centrale nationale din toate Statele Membre. Rolul sau este de a

contribui la lucrarile de consultare si de coordonare ale BCE si la

pregatirea extinderii Zonei Euro.

• Sistemul European de Banci Centrale (SEBC)

Şi-a început activitatea odată cu BCE, iar apariţia celor două a

reprezentat transpunerea în practică a două inovaţii normative mai ales

prin sarcinile şi competenţele atribuite lor.

SEBC are drept obiectiv principal menţinerea stabilităţii preţurilor şi

sprijină politicile economice generale din uniune pentru a contribuii la

realizarea obiectivelor comunităţii.

SEBC este format din BCE şi din băncile centrale naţionale ale

statelor membre ale UE.

SEBC acţionează după regulile economiei de piaţă în care concurenţa

este liberă şi favorizează o alocare eficientă a resurselor comunitare.

Sarcinile fundamentale ale SEBC se referă la:

- definirea şi implementarea politicilor monetare ale UE,

- desfăşurarea operaţiunilor de schimb pentru euro, în raport cu monedele

necomunitare,

- păstrarea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre,

- promovarea unei bune funcţionări a sistemului de plăţi.

Un rol esenţial în condiţiile actuale de criză îl are SEBC prin

colaborarea cu băncile centrale în supravegherea prudenţială bancară, dar

şi prin funcţiile consultative în relaţia cu instituţiile europene




• Consiliul Economic si Financiar (Consiliul ECOFIN)

Joaca rolul unui comitet de administrare a UEM, este compus din

miniştrii economiei şi finanţelor statelor membre, hotărăşte dacă un stat

membru poate sau nu să adopte moneda euro.

In cadrul intâlnirilor, ce au loc de două ori pe an, Consiliul ECOFIN

determină orientarea politicii economice şi monetare. Cea mai mare parte

a activităţii sale este pregătită de Comitetul economic şi financiar, cel care

reuneşte doi reprezentanţi ai Comisiei Europene şi delegaţi ai BCE,

miniţtrii finanţelor şi băncilor centrale din statele membre.

Consiliul răspunde şi de aspectele specifice ale politicii economice. După

ce au primit avizul Comisiei Europene, Consiliul ECOFIN trebuie să indice

dacă Programele de stabilitate anuale ale statelor membre sunt conforme cu

normele de disciplină economică impuse prin Pactul de stabilitate şi de

creştere economică. Tot in sarcina lui intră şi stabilirea sancţiunilor aplicabile

statului care a incălcat aceste norme.

Consiliul supraveghează in egală măsură ratele de schimb ale euro şi poate

determina orientarea sau abordarea generală a politicii ratelor de schimb

● Banca Europeana de Investitii (BEI)

Banca Europeana de Investitii (BEI) acorda împrumuturi pentru

proiecte de interes european, in special in zonele mai putin dezvoltate, in

statele candidate si in statele in curs de dezvoltare.

Politica generala de credite a Bancii este definită de către Consiliul

Guvernatorilor, format din miniştri (de regulă, ai Finanţelor) din toate Statele

Membre. Fiecare stat membru are o contribuţie la capitalul BEI.



Capitolul 4.

Sistemul Monetar European şi ECU

4.1. Evoluţia Sistemului Monetar Internaţional

De-a lungul timpului au fost multe propuneri pentru a se creea un

sistem monetar internaţional pe baza unei monede unice, care să fie emisă

de o instituţie internaţională, însă aceste propuneri nu au fost

materializate. Multă vreme în circulaţie s-au folosit monezi metalice din

aur şi argint. Apoi au apărut bancnotele care erau convertibile cu metalul

preţios.

În limbajul uzual se folosesc o serie de termeni şi concepte care

într-un sens mai mult sau mai puţin diferit decât cel riguros ştiinţific.

Sistemul monetar desemnează ansamblul normelor şi instituţiilor

care reglementează desfăşurarea relaţiilor băneşti şi circulaţia

bănească dintr-o anumită ţară.

În prezent se află în circulaţie în toate ţările, următoarele forme de

monedă:

- bancnote, care sunt emise de către banca centrală;

- moneda divizionară, care este emisă de către stat;

- moneda de cont, care este emisă în condiţiile stabilite de sistemul

monetar naţional, de băncile de emisiune şi comerciale prin operaţiunile

lor de credit;




- monezile de hârtie neconvertibilă - acestea sunt bonuri de

tezaur şi titluri de credit public care sunt emise de către Ministerul

Finanţelor.

Existenţa unui SMI nu are sens doar în raport cu nevoia de a

asigura buna funcţionare a comerţului internaţional.

Dacă toate ţările ar avea aceeaşi moneda, problema determinării

cursului de schimb, adică operaţiunea care permite convertirea unei

monede în alta, nu s-ar pune.Şi aceasta tocmai ca pe lânga moneda

naţionala există monede străine (numite devize), încat se simte nevoia

unui SMI.

Definirea SMI

Sistemul monetar internaţional se bazează pe reguli care provin în

mod direct din practicile comerciale impuse de către state.Aceste

reguli trebuie să definească:

• Un regim de schimb constând în principii care asigură

convertibilitatea între monede;

• Aprovizionarea cu bani lichizi în cantitate suficientă pentru a

face faţă progresului comerţului internaţional;

• Un sistem de rezervă care conferă diferitelor naţiuni

participante la schimb mijloacele de plată ce le permit

surmontarea dezechilibrelor temporare între cantităţile de

devize intrate şi ieşite din ţară;

• Mecanisme de reajustare în caz de dezechilibre ale balanţei de

plăţi curente, conservate pe termen mediu sau lung.




Convertibilitatea

Un SMI trebuie să asigure convertibilitatea monedelor şi

anume posibilitatea de a schimba moneda naţionala contra aurului

sau devizelor.Există reguli de conversiune admise de toate statele,

modul de convertibilitate depinzând cu stricteţe de regimul de

schimb ales.Convertibilitatea poate fi garantată de către

autoritaţile publice (convertibilitate instituţionalizata, în

schimburile fixe); banca centrală care a emis moneda se angajează

să o livreze sau să o răscumpere în cantităţi nelimitate.

Convertibilitatea poate fi întreţinută şi în cadrul pieţei

(convertibilitatea comercială, în schimburile flotante).1

Diferite Sisteme Monetare Internationale

Putem distinge de la începutul revoluţiei industriale, patru

perioade:

- secolul al XIX –lea asista la instalarea si apogeul

etalonului aur, a carui functionare este grav perturbată de inflaţia

cauzată de primul război mondial;

- reântoarcerea la aur în perioada interbelică dă naştere la

Gold Exchange Standard (etalonul de schimb-aur), a cărui

prabuşire este cauzată de criza din anii 1930;

- după al doilea război mondial, desfiinţarea barierelor

vamale pe planul comerţului, este însoţită de o reconstrucţie a

SMI pe baze noi: Gold Exchange Standard este centrat pe

dolar.;




- la începutul deceniului opt asistăm la prabuşirea

acordurilor de schimburi fixe, care fuseseră semnate la Bretton

Woods (datorită dezechilibrelor comerciale care făceau imposibilă

menţinerea parităţii în aur a dolarului) Aceasta reprezintă trecerea

la schimburile flotante.

A. ETALONUL AUR

Apariţia etalonului aur

La începutul secolului al XIX –lea, când schimburile comerciale se

intesifică etalonul-aur s-a introdus ca o prelungire a sistemelor monetare

naţionale, fără ca o conferinţă internaţională să-i oficializeze

fundamentele. Automatismele schimbului se statuează şi astfel etalonul-

aur a funcţionat pe deplin începând din anii 1870 (abandonul

bimetalismului aur-argint în cea mai mare parte a ţărilor) până la primul

război mondial.

Reguli de funcţionare

Etalonul aur se bazează pe câteva reguli esenţiale, descrise mai ales de

un grup de experti englezi, Comitetul Cunliffe, reunit la cererea

guvernului britanic in 1918:

• definirea monedelor printr-o cantitate de aur fixă. Astfel şi-a

conservat francul francez aceeaşi valoare din 1803 până în 1914,

şi anume 322,5 miligrame de aur fin,

• convertibilitatea monedelor în aur.

• libera circulaţie a aurului în interiorul şi în exteriorul frontierelor.




Mecanismele de reajustare

In teorie etalonul aur trebuie să îndeplinească două funcţii esenţiale, fără

intervenţia statelor:

• menţinerea cursurilor de schimb în benzi de fluctuaţie foarte

înguste.Determinarea parităţii se putea face foarte uşor prin simpla

alăturare si comparare a cantităţilor de aur ale fiecarei monede.

Cursul de schimb al fiecarei monede era obligatoriu apropiat de

paritatea oficială, în măsura în care reglementarea unei datorii se

putea face în moneda straină după voinţa debitorului, fie în

moneda fiduciară (bilete de banca), fie in aur.

• reechilibrarea balanţelor plăţilor curente prin fluxuri de

capital.Astfel în caz de deficit, cu alte cuvinte atunci când datoriile

aparţinând nerezidenţilor depăşeau creanţele exigibile în

străinătate şi în consecinţă moneda naţională tindea să se

deprecieze, devenea avantajoasă expedierea aurului în străinătate

pentru a-l converti în devize. Scurgerile de aur către străinătate

erau la baza unei contracţii a masei monetare interne. Această

contracţie provoca o scadere a preturilor şi chiar o refacere a

competitivităţii produselor naţionale.

LIMITELE ETALONULUI AUR

Reajustari imperfecte

In practică mecanismele de reajustare nu au funcţionat automat.Ele s-

au desfăşurat în mod pozitiv datorită supremaţiei financiare a Londrei:

graţie manipularii ratei dobânzii (numită în epoca rata scontului), Banca




Angliei putea opri hemoragia de aur (printr-o creştere a ratei dobânzii,

care atrăgea capital strain). Mecanismele funcţionării etalonului aur au

fost idealizate şi adeseori au fost uitate următoarele:

- costul ajustărilor (recurgera la deflaţie pentru ţările deficitare

semnifica o scadere a tuturor preţurilor inclusiv a salariilor);

- o alimentare cu lichidităţi internaţionale depindea de

eventualitatea descoperirii unor mine de aur (California 1848)15

Etalonul – aur zdruncinat de primul razboi mondial

Primul război mondial si inflaţia pe care a generat-o a fost cele care a

pus capăt sistemului etalonului-aur şi cel care a zdruncinat supremaţia

lirei sterline. Vechile parităţii nu mai erau potrivite noii situaţii şi

repartizarea stocului mondial de aur devenise prea inegală. Războiul a

accentuat creşterea datoriilor şi a deficitului comercial; stocul de aur ar fi

fost insuficient pentru a le regla fără a devaloriza considerabil monedele

in raport cu metalul preţios.16

B. CRIZA DE MONEDA DIN PERIOADA INTERBELICĂ

Dupa 1918 ţările europene au întâmpinat mari dificultăţi la trecerea de

la un sistem monetar în regim de război la un sistem monetar în timp de

pace.

15 George Nicolescu, „Magia aurului”, Ed. institutul european , Iasi, 1992 16 Nicolae Murgu, Mugur Isarescu, Aurul – mit si realitate Ed. Junimea, Iasi, 1981




IMPOSIBILA ÎNTOARCERE LA ETALONUL AUR

O noua situaţie economică

După primul război mondial, statele europene, şi-au văzut

performanţele macroeconomice caracterizate prin divergenţă (variaţii

mari între nivelurile inflaţiei), mecanismele de formare a preţurilor şi a

veniturilor au fost puternic transformate, iar repartiţia stocului mondial de

aur a devenit asimetrica (în favoarea Statelor Unite). Prima deflagraţie

mondială a ruinat fundamentul etalonului aur deoarece

convertibilitatea monedei de hartie în aur a fost suprimată (curs

forţat)

Conferinta de la Genova (1922)

Acestă nouă situaţie pare să angajeze o întoarcere la etalonul aur

în aceleaşi condiţii ca înainte de război. Totuşi conferinţa de la

Genova asupra reconstrucţiei economice a Europei, căuta să

restabilească un sistem monetar internaţional fondat pe etalonul de

schimb aur (Gold Exchange Standard). Participanţii cereau ca

monedele să fie garantate prin aur sau prin rezerve de devize, ele

însele convertibile în aur. Se face o distincţie între devizele cheie pe

de o parte, direct convertibile în aurul statului, şi pe de alta parte

devizele periferice ale ţărilor care nu pot raporta în mod direct

moneda lor la aur.

Criticile lui Keynes

In 1923, economistul englez John Maynard Keynes, în al său Tratat

asupra reformei monetare, denunţă pericolele unei reântoarceri la




etalonul aur.17 El estimează că nu ar trebui sacrificat echilibrul interior în

folosul celui exterior şi că politicile de deflaţie destinate stabilizării

cursului de schimb sunt periculoase. „In realitate, etalonul aur este o

replică barbara. Toţi de la guvernatorul Băncii Angliei până la cel,mai

neânsemnat dintre noi, avem interesul primordial de a conserva

stabilitatea afacerilor, preţurilor şi a utilizării forţei de muncă, şi este puţin

probabil ca atunci când va trebui să alegem, vom sacrifica în mod

deliberat aceste obiective în folosul unei dogme uzate”

POLITICI MONETARE HAOTICE

Mitul reparaţiilor de război determina numeroase guverne să spere a

menţine paritatea monedei lor la nivelul de dinainte de război, sau cel

putin a realiza o întoarcere rapidă la etalonul aur.

a. Germania

Hiperinflaţia de după război conduce la prabuşirea monedei: un dolar

ajunge la 4,2 miliarde de marci în 1923! Această situaţie se modifică în anul

următor prin crearea mărcii (Reichsmark) de către Hjalmar Schacht, moneda a

cărei valoare în aur este aceeaşi cu cea a vechii mărci.Marca este garantată în

proporţie de 40 % prin rezervele de devize şi aur ale băncii centrale. Astfel

Germania este una din primele ţări europene ce se întoarce la etalonul aur.

b. Marea Britanie

Un grup de experţi, Comitetul Cunliffe cere în 1918 ca lira să-şi

redobândească pe plan extern puterea de cumpărare din 1914. Era vorba

de a susţine activitatea bancherilor britanici: operaţiunile financiare

17 Henri Bourguiant, „Finance Internationale”, PUF, Paris, 1995




bazate pe încredere, experţii fiind de părere că sporirea deţinătorilor

straini de lire sterline semnifica condamnarea la moarte a poziţiei Londrei

în folosul New York-ului. Acestă poziţie se explica si prin faptul că în

balanţa plăţilor, veniturile capitalurilor plasate în străinătate acopereau

deficitul balanţei comerciale; astfel guvernul englez nu avea interesul să

reducă o parte a acestor creanţe printr-o devalorizare.

Lira sterlină redevine convertibilă în anul 1925, cu o paritate identică

cu cea de dinainte de război. Atunci când preţurile erau cu 70% mai

ridicate ca în 1914. Deşi satisfăcea amorul propriu al englezilor această

măsură a fost sinucigaşă pe plan economic. Caracterul supraevalut al lirei

a afectat puternic exporturile engleze şi a împiedicat Marea Britanie să

profite de pe urma expansiunii economice mondiale din anii 1925-1929.

Acestă politică condusă de ministrul de finanţe W. Churchill, a fost

criticată de Keynes într-un violent pamflet, „ Consecinţele economice ale

D-lui Churchill „ 1925.

c. Franta

Ca urmare a eşecului Cartelului stângii, confruntat cu o inflaţie foarte

puternică, moştenită din timpul războiului şi cu o gravă criză a finanţelor

publice, prăbuşirea francului atinge paroxismul în iulie 1924, când o liră

valorează 240 franci faţă de 25 de franci înainte de 1914.Raymond

Poincare s-a angajat atunci într-o politică de stabilizare financiară. El

incredinţează amortizarea si consolidarea bonurilor Aparării Naţionale

Casei autonome de amortizare, dotată cu resurse proprii (taxele pe tutun

în mod special) ce au pus-o la adapost de criza de încredere a purtătorilor

d. Japonia

Guvernul a căutat mai întâi să menţină Gold Exchange Standard.

Ministrul de finanţe Inoue Junnosuke, a ales o politică de deflaţie




(scăderea salariilor, reducerea creditelor acordate întreprinderilor) pentru

a apăra anumite părţi din piaţa japoneză.Acestă politică a condus la o

criză financiară şi la importante scurgeri de metal preţios.

RĂZBOIUL MONEDELOR

a. Dislocarea Sistemului Monetar Internaţional

Abandonarea etalonului aur şi devalorizarea lirei sterline (cu 30%) in

septembrie 1931 reprezintă punctul de plecare al unui război monetar

(devalorizări în lanţ în încercarea de a câştiga părţi pe piaţă). Această

decizie engleză marchează prăbuşirea sistemului monetar internaţional.

Tările care erau legate din punct de vedere comercial de Anglia şi-au

depreciat moneda. Astfel, în 1923 Japonia abandonează etalonul aur şi

declanşează flotaţia yenului. Foarte rapid se profilează o creştere a

exporturilor nipone de mătase şi bumbac.

Progresiv lumea se divizează în zone monetare (zona franc, zona

dolar)

b. Lipsa cooperării monetare

Eşecul conferinţei monetare de la Londra din iunie 1933, marchează

sfârşitul tentativelor de cooperare, extinderea devalorizărilor competitive

şi întărirea măsurilor de protecţie unilaterale. Trei remedii sunt propuse,

însă în zadar:

- oprirea prăbuşirii monedelor printr-o reântoarcere la parităţi

stabile

- demolarea barierelor tarifare

- scăderea ratei dobânzilor şi suscitarea unei „ oferte abundente de credit”




C. ACORDURILE DE LA BRETTON WOODS

CONTEXTUL ACORDURILOR

a. Partcipanţi şi obiective

Conferinţa Monetara si Financiara Internationala de la Bretton

Woods (New Hampshire - SUA) a reunit în 1944 reprezentanţi din 45 de

state (inclusiv din Uniunea Sovietică care nu vor semna acordul şi cei

din China), dintre care John Maynard Keynes pentru Marea Britanie şi

Harry Dexter White pentru Statele Unite ceilalţi reprezentanţi nu făceau

decât să asigure o prezenţă discretă).

Cele două proiecte aveau o bază comună

- adoptarea unui sistem de schimburi fixe, care să nu se bazeze pe

deflaţie ca în 1914;

- crearea unui organism internaţional însărcinat cu acoradrea de

împrumuturi ţărilor debitoare ce au dezechilibre tranzitorii ale

balanţei de plăţi si anume FONDUL MONETAR

INTERNATIONAL- CARE INCEPE SA LUCREZE LA 1 MARTIE

1947 cu 39 de tari membre.

El gestionează şi în prezent rezervele monetare ale ţărilor membre în

vederea acordării de credite în diverse situaţii. Tot acum s-a decis şi

crearea unei Bănci Internaţionale axată pe refinanţare (BIRD). Este

cunoscută sub denumirea de Banca Mondială şi mai include: Corporaţia

Financiară Internaţională, Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare,

Agenţia de Garantare a Investiţiilor, Centrul Internaţional pentru

Arbitrajul Investiţiilor.

Dezacordurile erau relative la natura acestei instituţii şi la modul de

apărare a parităţii fixe. Insă în contextul sfârşitului războiului Statele




Unite se aflau într-o poziţie de forţă ce le făcea să-şi poată impune

punctul de vedere (ele deţineau doua treimi din stocul mondial de aur si

aveau creanţe importante asupra ţărilor cărora le-a furnizat armament

prin mecanismul contractului de închiriere (reglarea datoriilor este

reportată după război)

b. Proiectul britanic

Keynes milita pentru crearea unei monede supranaţionale,

„bancaurul„.

El propune infiinţarea unei Uniuni internaţionale de compensaţie

(Clearing Union), însărcinată cu schimbul creanţelor bilaterale ale

diferitelor ţări membre şi cu acordarea în mod automat de credite

băncilor centrale debitoare. Proiectul lui Keynes era destinat să

stimuleze crearea de lichidităţi internaţionale.

c. Alegerea proiectului american

Acordurile de la Bretton Woods s-au născut în mod direct din

proiectul conceput dl. White şi prezentat de administraţia americană.

Chiar dacă Keynes dorea să impună instituţii favorabile ţărilor

debitoare în scopul de a frâna declinul Marii Britanii, conferinţa a

fost în cele din urmă încununarea acestui declin. Chiar dacă Henry

Morgenthau, secretarul american al finanţelor si animatorul

dezbaterilor a avut un tiumf modest, acordurile de la Bretton Woods

au consacrat supremaţia politică si financiară americană şi locul

proeminent al dolarului în Sistemul Monetar Internaţional în

defavoarea lirei sterline. New York ia locul Londrei ca inimă

financiară a planetei.




CONTINUTUL ACORDURILOR

a. Gold Exchange Standard

Acordurile prevedeau ca „cursurile de schimb vor fi exprimate în aur”

sau într-o monedă convertibilă în aur”. Statele Unite erau singura ţară ce-

şi defineau moneda în raport cu aurul (in 1944, Banca Centrala

Americană deţinea 60% din stocul mondial de aur şi dolarul devenea „ as

good as gold”

Fixitatea cursurilor de schimb apare cu o marjă de fluctuaţie de +/- 1% in

jurul unei parităţi centrale definite în raport cu dolarul (singura moneda

convertibilă în aur la paritatea de 35 $ uncia).

Chiar dacă e bazat pe aur, acest sistem diferă mult de etalonul-aur. El

instaurează un Gold Exchange Standard (etalon de schimb aur) şi face din

dolar moneda internaţională.

Sistemul e ierarhizat în jurul unui stat dominant care posedă o deviză

cheie adică o monedă care este referinţa în tranzacţiile internaţionale şi

care serveşte băncilor centrale ca activ de rezervă. Băncile centrale ale

celorlalte ţări sunt obligate să intervină de îndată ce propriile monede

ating limitele superioare sau inferioare ale marjei de fluctuaţie în raport cu

dolarul.

b. Parităţile ajustabile

Noul regim de schimburi fixe interzice orice schimb de paritate, cu

excepţia cazului în care este constatat un dezechilibru fundamental al

schimburilor. In acest caz Fondul Monetar Internaţional (FMI) trebuie

asociat la definirea unei noi parităţi.Parităţile sunt ajustabile şi orice ţară

poate modifica valoarea oficială a monedei sale fără a negocia direct cu

celelalte ţări membre.




CONSIDERATII ASUPRA SISTEMUL MONETAR DUPA BRETTON

WOODS.

După cum era evident, lunga istorie a omenirii nu este altceva

decât o continua luptă pentru resurse şi, implicit, putere. Multe populaţii

destul de dezavantajate la acest moment, sau chiar unele deosebit de

avantajate, lansează apeluri de ură, dezordine s.a. pe baza unor urmări

directe ale "Momentului Bretton Woods" îndreptate fie asupra Statelor

Unite, fie asupra Marii Britanii, fie asupra Germaniei, etc.. Totul, dar

absolut totul, nu este decât inconstienţa neputinţei si inconsecvenţei celor

care acuză.

Experţii americani şi englezi au iniţiat convorbiri despre viitoarea

ordine monetara postbelică încă din anul 1943, care au stat la baza

discuţiilor preliminare ale Conferintei convocată la iniţiativa SUA la

Bretton Woods (în statul american New Hampshire), la 1 iulie 1944, la

care au participat delegaţi din 44 de state.

La Bretton Woods, americanii au început prin a propune un sistem

monetar bazat pe aur, în special datorită faptului că ei deţineau peste 60 %

din rezerva de aur occidentală. Britanicii, a căror delegaţie era condusă de

renumitul J.M. Keynes, au propus crearea unei bănci mondiale şi a unei

monede internaţionale (bancor-ul sau bancaurul) în ideea de a elimina

total aurul din circulaţie şi a da o sansă Marii Britanii, chiar şi înaintea

SUA.

"Inteligenţii" americani s-au trezit şi au sesizat "pierderea de

teren" ("spectatorii" - restul delegaţiilor - au fost destul de acord cu

aceasta idee în special datorita faptului că se aflau in poziţii similare

Marii Britanii) dar, având în vedere experienţa acumulată de ei în




perioada "Marii Depresiuni Economice", nu au refuzat ideea şi au venit

cu o contrapropunere de a se crea o moneda internaţională (unitas-ul) care

sa aibă la bază tot marea lor rezerva de aur (peste doua treimi din rezerva

monetară internatională).

Ambele proiecte, atât cel britanic cât şi cel american se bazau pe

tot amintita "inerţie de sistem", având o bază comună în:

- adoptarea unui sistem de cursuri fixe care să nu se bazeze pe deflaţie

(asemănător celui existent până în 1914);

- crearea unui organism internaţional care să aibă misiunea să acorde

împrumuturi statelor ce ar fi înregistrat deficite ale balanţelor de plăţi (de

unde au şi apărut dezacordurile dintre SUA şi Marea Britanie, din cauza

atât a naturii instituţiei nou create şi a modului de apărare a paritaţilor fixe

între monede cât şi a dorinţei de supremaţie a monedei proprii - istorica

lira sterlină contra puternicului dolar).

Cine a câstigat? S-ar putea spune că "spectatorii"... Ei se aflau în

poziţia ingrată de a găsi o soluţie de viabilitate a monedelor proprii în

opoziţie directă cu pericolul sovietic (Este chiar atât de greu de intuit ce

s-ar fi intamplat în cazul retragerii americane de pe teritoriu european?)

dar şi cu faptul că SUA avea un portofoliu important de creanţe asupra

statelor cărora le furnizaseră armament şi resurse în cursul războiului. S-

ar putea spune că americanii... Bretton Woods este similar cu

recunoasterea supremaţiei monetare americane, poziţia SUA având câştig

de cauză datorită conjuncturii în care se desfăşurau negocierile. Cine ştie

cu adevărat?!?

Cert este că, pentru prima dată, s-a adoptat un Sistem Monetar cu

vocaţie mondială şi s-a organizat cadrul instituţionalizat pentru sprijinirea

şi supravegherea aplicării acestui sistem, mai ales ca urmare a creării




Fondului Monetar Internaţional (FMI). Aceste reglementări şi

instituţionalizări s-au situat in contextul mai larg al căutarilor pentru

colaborare între naţiuni în domeniul relaţiilor internaţionale, fiind o

încercare, în general pozitivă, de cooperare internaţională într-o problema

nevralgică şi de importanţă esentială pentru economia mondială, cu toate

că a conţinut neajunsuri destul de majore (care au dus la situaţia actuală

de prelungita instabilitate financiar-monetară internaţională - neajunsuri

datorate atât modului cum au fost concepute unele componente ale

sistemului cât şi nerealizării principiilor de bază ale acestuia).

Sistemul Monetar Internaţional preconizat la Bretton Woods a

facilitat crearea unui mecanism efectiv de decontări multilaterale, s-au

liberalizat într-o măsură importantă mişcările de capital, s-au asigurat

pentru un timp mijloacele de plată şi credit, facilitându-se pe aceasta bază

dezvoltarea economică în ţările participante şi a schimburilor comerciale

internaţionale.

Principiile pe care s-a clădit acest sistem au fost:

-1- Etalonul aur-dolar (rolul internaţional al dolarului american).

Intr-un sistem monetar, rolul esenţial îl deţine etalonul, elementul

fundamental de referinţă pentru monedele naţionale, la Bretton Woods

stabilindu-se ca etalon monetar aurul si dolarul american, dar, treptat,

unicul etalon ramânând dolarul. Dolarul devine un ban naţional de credit,

convertibil iniţial în aur, dar numai în relaţiile oficiale externe, fiind

declarat "de facto" "la fel de bun ca aurul" iar, ulterior, ca fiind "mai bun

ca aurul", ceea ce i-a consacrat ascensiunea ca monedă internaţională.

Rolul internaţional al dolarului însemnă că, în moneda naţională a

SUA se constituie rezervele valutare ale altor state, se exprimă preţurile




mondiale, se derulează cea mai mare parte a plăţilor internaţionale, se

acordă credite externe sau se efectueaza investiţii în străinătate, ceea ce

reprezintă un considerabil avantaj pentru economia şi pentru firmele

americane.

Marea Britanie, marea putere colonială, nu era nimic altceva decât

o putere a armelor şi exploatării resurselor necuvenite. Cumplit dar

adevarat (Nu uitaţi niciodată că oricine ar fi făcut ca ei, martoră fiind

istoria umană!). Asemenea puteri au mai fost şi Franţa, Germania,

Spania, Portugalia, Italia, Turcia, dar, contrar lor, britanicii au fost ceva

mai practici, mai inteligenţi. Să ne amintim de faptul că ei au startat

revoluţia industrială şi au generat noul progres general al omenirii.

Celelalte state s-au complăcut în "marea lor putere" dar, cu trecerea

timpului, au "importat" revoluţia industrială şi tot ceea ce implica ea

(mari mişcări monetare, relaţii

internaţionale, etc.).

SUA este principala beneficiară a spiritului britanic, în special

datorită faptului că a fost colonie britanică cât şi, ulterior, datorită

faptului că totul a fost clădit în aceasta ţară pe "normele intereselor

umane" (termen relativ acceptabil la ideea de economie de piaţă), fără a

mai lua in calcul si abundenţa resurselor naturale.

Dintre statele europene, pe lângă Marea Britanie, a excelat

Germania, clădită pe oameni pe cât de muncitori pe atât de dornici de putere.

Iniţial, componenţa stăpânitoare a "dulcelui sistem colonial" a

ajuns în situaţia în care dezvoltarea economică şi spiritul întreprinzător să

o aducă în poziţia ciudat de reală de a solicita stăpânirea lumii (în strânsă

competiţie cu statele relativ suverane ale momentului). Şi aşa a venit

primul razboi mondial... Apoi al doilea... Apoi actualul razboi




economico-financiar iniţiat de geniul japonez şi adoptat apoi de toţi cei

care işi permit (în special Germania care şi-a dat seama că trebuia să

cucereasca financiar, tehnologic, etc. lumea si nu cu puterea armelor si a

lagărelor de concentrare).

Celelalte state europene, chiar dacă s-ar gasi cineva să acuze o

oarecare nedreptate "de poziţie" niciuna nu a fost mai "răsarită". Franţa, o

mare putere a momentului, a avut doar genii ale momentului care o mai

"săltau" din când în când, baza puterii fiind tot exploatarea coloniala (şi,

ulterior, tradiţiile create). Italia, bazându-se pe vechiul Imperiu Roman si

tradiţiile induse de acesta... tot o putere colonială, în ciuda inteligenţei şi

culturii acesteia. Spania si Portugalia, Turcia, care deţineau resurse

enorme,... au fost şi au rămas tot puteri coloniale, fără o legătură la

evoluţia vieţii din jurul lor, sufocăndu-se şi devenind... ceea ce au fost,

deoarece sunt semne de trezire. Si comentariile ar putea continua.

Echilibrul vieţii de zi cu zi certifica afirmaţiile anterioare, totul fiind o

lupta surdă a intereselor de unde va câştiga doar cel puternic sau, cel

mult, şi cel favorizat.

Ar fi cazul să oprim aceste comentarii născute din dorinţa de a se

sesiza ca pe cât de condamnat este SUA pentru "sistemul Bretton Woods"

pe atât este de admirat, şi, pe cât de mult este condamnata SUA, cu atât

mai mult merită condamnaţi cei care o fac ascunzându-şi incapacitatea,

prostia, vulnerabilitatea. Oricine ar fi facut asemenea lor (imaginaţi-vă ce

s-ar fi intamplat daca in locul SUA conjunctura oferea şanse regimului

taliban fundamentalist din Afganistanul anului 2000?!)

Revenind la istoricul sistemului monetar ajungem la momentul

anului 1971 când s-a suspendat convertibilitatea în aur a dolarului

american trecându-se, de fapt, la demonetizarea aurului.




Din acest moment expansiunea dolarului practic nu mai avea

limite.

Economia americană, folosind moneda proprie, atât pe plan intern cât

şi pe plan extern, nu cunoaşte restricţiile lipsei de valută şi poate promova pe

arena mondială o politică expansionistă prin intermediul monedei.

Situaţia a generat (şi încă generează) o serie de consecinţe cum ar

fi faptul că, asigurarea banilor necesari schimburilor internaţionale

presupune cantităţi mari de dolari circulând în afara economiei americane,

adică un deficit economic al balanţei de plăţi a SUA, iar corectarea

acestui deficit ar lipsi economia mondială de resursele baneşti necesare.

Acest lucru a permis la SUA să işi permită să menţină aceste deficite

(comparativ cu celelalte state pentru care acest lucru este un semn de

alertă, fiind necesare eforturi de corectare şi de achitare a datoriilor) si să

consume mai mult decât produc pentru a "asigura" dolarii utilizaţi în

schimburile internaţionale (acest lucru a fost descris ca fiind "secretul

deficitului fără lacrimi, care permite să iei fără să dai, sa acorzi credite

fără sa te imprumuţi si să primeşti fără să

plateşti", ţările lumii fiind să aleagă "sau lichiditate internaţională sau

echilibrul balanţei americane".).

-2- Principiul universalităţii.

Acest principiu care trebuie să stea la baza sistemului, constă în

aceea că orice stat trebuie sa adere la FMI, deci la Sistemul Monetar.

Acest principiu nu a fost respectat niciodată, o serie de ţări, inclusiv cele

cu un vast potenţial natural şi economic, cu un rol important în arena

internaţională, cum ar fi fosta URSS şi altele, nu au aderat niciodată la

FMI şi nu au devenit membre ale sistemului.




In realitate, până în anii '60, Sistemul valutar a funcţionat ca un

club al ţărilor capitaliste dezvoltate în care poziţia privilegiată a SUA a

fost suportată de alte ţări membre care erau angajate puternic în

refacerea economiei după razboi. Incepând mai ales cu anii '70,

divergenţele de interese dintre ţările dezvoltate, precum şi între acestea

şi cele în curs de dezvoltare (fără a mai lua în calcul blocul monetar al

rublei), trec pe primul plan în domeniul monetar, astfel încât vocaţia de

universalitate a Sistemului s-a confirmat a fi irealizabilă.

Istoric, sistemul poate fi descris de urmatoarele evoluţii: în

perioada 1949 - 1956 cursurile de schimb au avut o stabilitate bună

dar cu semne de presiune, în 1957 - 1959 se inregistrează

revalorizarea francului francez urmată de revalorizarile monedelor

europene din anii '60 (marca vest germană, guldenul olandez, etc.),

perioada "finalizată" de devalorizarea lirei sterline din 1967.

Pierderea unui echilibru relativ indus de lira sterlină sistemului

dolarului a indus dezechilibrul major din anii '70 (când se suspendă

convertibilitatea în aur a dolarului) însoţit şi de criza petrolieră şi

startarea fenomenelor destul de generalizate ale inflaţiei, recesiunii şi

dezechilibrelor plăţilor externe.

-3- Crearea unei rezerve echilibrate de plăţi.

Acest principiu urma sa aibă un rol deosebit de important în

asigurarea echilibrului financiar global, iar în realizarea lui un rol

esenţial urma să îl deţină FMI, mai ales prin credite pentru

echilibrarea balanţelor de plăţi externe. Astfel, în primii ani de

activitate, FMI s-a lovit de o lipsă acută de rezerve pentru ca, apoi să

se ajungă la un exces inflaţionist de rezerve în dolari care a indus




dezechilibrele monetare care au debutat în anii '60. Sesizarea acestor

dezechilibre internaţionale a rezervelor a dus la adoptarea în 1967 a

Drepturilor Speciale de Tragere (DST) de catre FMI, "moneda" care se

spera ca va oferi o bază stabilă de compensare (instrument de rezervă).

In realitate nici a acest instrument nu şi-a atins scopul în

special datorită politicii SUA care se opunea ideii de lărgire a rolului

DST în relaţiile internaţionale, fapt care, evident, afecta poziţia

dolarului.

La ora actuală se poate spune că evoluţia sistemului monetar a

încercat o compensare de lichidităţi prin intermediul yenului japonez şi

acceptarea rublei (chiar temporar), fără a mai lua în calcul tendinţa actuală

de compensare de sistem prin instituirea sistemului Euro cu moneda unică

a acestuia, dezvoltarea economică aducand statele lumii in poziţia de a

adopta "poziţii" care să elimine deficitele de "instrument" prin utilizarea

dolarului.

Scopul iniţial al FMI şi al Băncii a fost promovarea eficientă a

alocaţiei resurselor la nivel mondial prin comerţ, stabilitate monetară şi

dezvoltare. Problemele internaţionale ale mileniului viitor nu pot fi

rezolvate de organizaţii care joacă mai multe roluri, în paralel cu

rolurile altor organizaţii. Ar trebui ca operaţiile FMI şi ale Băncii să fie

convergente şi să elimine suprapunerea operaţiilor. Dată fiind

proximitatea geografică şi similarităţile structurale şi organizaţionale,

costurile procesului ar fi minime. Dat fiind deficitul procesului

democratic, trebuie făcut un nou bilanţ al populaţiei, puterii economice

şi factorilor de resurse umane. Acesta ar trebui să ţină cont de

dificultăţile ţărilor în curs de dezvoltare, legate şi de decalajul

tehnologic.




SISTEMUL MONETAR PREVIZIBIL

Sistemul monetar "previzibil" al viitorului.

Caracteristicile funcţionarii Sistemului Monetar-Financiar

internaţional pot exercita un impact decisiv asupra ansamblului economiei

mondiale.

În principiu, situaţia actuală din domeniul relaţiilor financiar-

monetare internaţionale prezintă o serie de neajunsuri în mai multe

privinţe, efectele acestora manifestandu-se în mai multe direcţii cum ar

fi:

- funcţionarea sistemului poate influenţa eficienţa alocării resurselor pe

diferite domenii de activitate;

- poate schimba principalele orientări strategice la nivelul economiilor

naţionale încurajând anumite tipuri de opţiuni în defavoarea altora;

- poate influenţa modul în care inpulsurile pozitive şi perturbabile se

repercutează dincolo de graniţele economiilor naţionale ca şi amploarea şi

repartiţia incidentelor acestei perturbări/ propagări.

Pentru evaluarea efectelor perturbatoare se poate face distincţie

între două forme prin care se manifestă nemijlocit instabilitatea cursurilor

de schimb: volatilitatea, respectiv abaterea persistenţa, pe termen lung, a

cursului de la nivelul de echilibru.

Astfel, principala problemă care trebuie rezolvată de politicile de

curs este nealinierea, întrucât costurile ei economico-sociale s-au dovedit

a fi extrem de mari, inclusiv pentru cele mai dezvoltate ţări (dovadă stând

studii facute în SUA şi MArea Britanie care relevă că, abaterile

persistente pe termen de 2 - 4 ani de peste 20 % ale cursului lirei sterline

şi/ sau dolarului de la nivelurile de echilibru au accentuat procesul




artificial de scădere al competitivităţii exporturilor, contribuind la

"desindustrializare", au agravat datoria naţională, au stimulat tendinţele

protectioniste, au descurajat schimburile economice reale cu străinătatea,

au amplificat operaţiunile financiare speculative şi, nu în ultimul rând, au

născut tendinţe de opoziţie la globalizare.

Resimţind riscurile imense ale flotării libere, ca urmare a

renunţării la politica cursurilor fixe, au proliferat numeroase politici de

curs monetar cum sunt: cursurile legate de un "coş de monede" (DST),

cursurile glisante ("Crawling peg"), flotarea concertată faţă de terţi

(Sistemul Monetar Vest-European), cursurile flotante şi sistemele de

cursuri multiple (cursuri oficiale, cursuri cu primă, cursuri comerciale).

Totuşi, având în vedere că principalele monede occidentale, de

care sunt legate într-o formă sau alta celelalte monede, au cursuri

flotante, este evident că ne găsim în faţa generalizării flotării cursurilor

de schimb.

Mecanismele de piaţă conferă posibilităţi sporite pentru competiţie,

pentru concurenţă, care, cel puţin până în prezent, s-a dovedit a fi un

resort puternic pentru creşterea eficienţei economice.

Totodată, nu trebuie subestimate nici riscurile şi dezavantajele pe

care generalizarea acestor practici de piaţă din domeniul monetar le au

asupra economiilor naţionale şi asupra oricăror agenţi economici, cu

deosebire a celor din ţările mai puţin dezvoltate. Problema esenţială este

repreentată de faptul că sunt şanse destul de slabe pentru a se ajunge la

"flotarea pură", în care cursul fiecărei monede ar rezulta numai din

raportul liber al cererii şi ofertei pe pieţele valutare, în special datorită

intereselor multiple ale statelor lumii (este binecunoscut exemplul dat

chiar de SUA, marele adept al flotării libere şi al "consideraţiilor




democratice", care mobilizează constant sume imense pentru a sprijini

dolarul prin intervenţii pe pieţele valutare, exemplu preluat sau

"recunoscut" şi de alte state occidentale). De asemenea, aplicarea

principiului "libertate de alegere, dar nu libertate de comportament" şi, în

acest context, preocuparea FMI de a preveni repetarea experienţelor din

perioada interbelică datorită fluctuaţiilor eratice de curs şi devalorizării

concurenţiale, a dus la instituirea unei anumite supravegheri de către curs

a politicilor de curs promovate de statele membre. Efectele supravegherii

FMI depind însă, în mare măsură, de mijloacele de presiune de care acest

organism dispune, mijloace care au rămas invers proporţionale cu

marimea şi importanţa ţărilor, aşa încât supravegherea nu poate nici pe

departe realiza omogenizarea politicilor de curs de schimb.

Pentru a "estima" evoluţia următoare a Sistemului Monetar

Internaţional este bine să reţinem că statele pot subscrie la unul din

regimurile valutare în funcţie de dependenţa lor de mediul mondial. Astfel,

statele cu relaţii comerciale reciproce importante au tendinţa să opteze pentru

cursurile fixe care evită riscurile unei dezordini şi instabilităţi în relaţiile

economice internaţionale. Însă, cele mai multe dintre statele din aceasta

categorie, care, de regulă, sunt ţări dezvoltate, nu aderă la o astfel de politică,

pentru că ele utilizează moneda ca pe o armă penru promovarea sau

restrangerea fluxurilor lor comerciale. Astfel, statele care depind de o mare

putere subscriu la regimuri valutare în care moneda naţională este fixată de o

anumită valută, pe când ţările care sunt puţin orientate către exterior ar trebui

să opteze pentru flotaţia liberă, pentru că partea din venitul naţional adusă de

operaţiile externe este redusă.

Oricum ar fi, o intoarcere la cursurile fixe este foarte puţin probabilă,

chiar dacă există şi la acest moment partizani fervenţi ai acestei




"amintiri". Si asta cel puţin din motivele urmatoare: există o gravă

inechitate în repartizarea stocului mondial de aur, ritmul de extracţie al

aurului este destul de redus şi nu ar face faţă ritmului actual de dezvoltare

al comerţului mondial, pe când ar fi acordate privilegii statelor

producatoare de aur cum sunt Rusia, Africa de Sud, Canada, etc. şi, în

sfârşit, nici o ţară nu ar mai accepta aplicarea unor politici deflaţioniste

care ar însemna aducerea economiei la nivelul contului balanţei

comerciale care, pentru cele mai multe state este deficitar (mai mult sau

mai puţin cronic).

Şi, pentru viitor, singura opţiune general acceptată este una care

nu ia în calcul fixitatea sau volatilitatea cursurilor monetare, bazându-se

pe ideea că normalizarea relaţiilor monetare internaţionale şi

disciplinarea Sistemului poate fi uşor indusă prin dezvoltarea şi susţinerea

în ideea normalizării şi egalizării sistemelor monetare, implicit la

asigurarea resurselor necesare pentru a veni în ajutorul statelor victime

ale valurilor speculative. Astfel, noul sistem ar trebui să se fondeze pe o

mai mare convergenţă a statelor dezvoltate, atât iîn ceea ce priveşte

rezultatele economice cât şi în privinţa intereselor lor, pentru a se evita

marile oscilaţii din evoluţia cursurilor de schimb, asigurând o orientare

preponderentă a resurselor spre dezvoltarea reală şi mai puţin spre

compensarea dezechilibrelor.

4.2. Sistemul Monetar European şi ECU

Integrarea monetară în cadrul unui sistem monetar european unic a

fost iniţiată prin mecanismul “şarpelui monetar”-1972(soluţiile luate

intr-un moment de criză al sistemului monetar internaţional) pe care l-am




prezentat în primul capitol, şi a continuat cu înfiinţarea Sistemului

Monetar European care şi-a început activitatea la 13 martie 1979.

Dificultăţile „şarpelui monetar” au condus autorităţile monetare

europene ca să creeze un nou sistem monetar.

Hotărârea de a crea o Uniune Economică şi Monetară a fost

adoptată în decembrie 1969 la întâlnirea şefilor de stat la Haga.

În acelaşi timp a fost constituit un grup de expeţi condus de P.

Werner, prim-ministrul luxemburghez, care să studieze problemele pe

care le ridică aplicarea în practică a acestei hotărâri.

În 1970 este prezentat şi aprobat planul Werner, având drept

obieciv crearea UEM, în trepte, pe parcursul perioadei 1971-1980.

În final se punctează ideea creerii unui nou sistem monetar în şedinţa

Consiliului European din 6-7 iulie 1978 de la Bremen (Germania), ca în final

la şedinţa Consiliului European de la Bruxelles din 4-5 decembrie 1978 se

adoptă creerea Sistemului Monetar European (SME) cu punere în aplicare

din 12 martie 1979. La SME au aderat Franţa, Germani, Belgia, Italia,

Danemarca, Olanda, Luxemburg şi apoi Anglia.

Funcţionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o monedă

ECU - European Currency Unit şi pe definirea cursurilor pivot ale

monedelor, faţă de ECU, precum şi pe un mecanism de intervenţii pe

piaţa valutară.18.

Fiecare stat, chiar dacă nu făcea parte din mecanismul ratei de

schimb, transfera 20% din rezervele sale deţinute în devize şi în aur într-

un fond comun, numit Fondul European de Cooperare Monetară

18http://www.biblioteca digitala.ase.ro Nicolae Dardac,Teodora Vascu,Mondă şi credit, cap. 3 Sistemul monetar european, pag.4


http://www.biblioteca/



(FECOM), creat în aprilie 1973, care a constituit un organism de

compensare multilaterală între băncile centrale europene, prin acordarea

de credite pe termen foarte scurt pentru echilibrarea balanţei de plăţi.

Caracteristicile Sistemului Monetar European (SME):

• o monedă de referinţă denumită ECU: un „coş monetar” format din

monedele tuturor statelor participante la sistem, ponederea era determinată de

nivelul PIB al fiecărei ţări şi de volumul schimburilor comerciale.

Tabel nr. 4.1. Compoziţia ECU de la înfiinţare până la 31.12.1998

Moneda componentă 13.03.79 17.09.84 21.09.89 08.10.90 17.03.94

Curs central fată de ECU / 31.12.98

Curs central fată de EUR / 01.01.99

DM 33% 32,5% 30,5% 30,36% 32,32% 1,955830 1,955830 FF 19,8% 19,8% 19,4% 19,33% 20,27% 6,559597 6,559597 ₤ sterlină 13,3% 15% 12,1% 12,6% 11,45% 0,70219 * Lira italiană 9,5% 10,2% 9,9% 9,87% 7,96% 1936,27 1936,27 Gulden olandez 10,5% 10,1% 9,6% 9,87% 10,13% 2,203710 2,203710

Franc belgian 9,6% 8,5% 8,1% 8,09% 8,3% 40,33990 40,33990 Coroana daneză 3,1% 2,7% 2,5% 2,52% 2,62% 7,45 *

₤ irlandeză 1,1% 1,2% 1,1% 1,11% 1,07% 0,787564 0,787564 Drahme greceşti 0,8% 0,70 0,51% 328,8 *

Peseta spaniolă 5,2% 5,15% 4,34% 166,386 166,386

Escudo portughez 0,8% 0,78% 0,70% 200,482 200,482

100% 100% 100% 100% 100% *monedele tărilor respective nu au aderat la zona euro la data de 01.01.1999 Sursa: Fondul Montar Internaţional şi Banca Centrală Europenă

19Buletinul lunar al Băncii Centrale Europene, luna 01/1999 http://www.ecb.int/pub/ pdf/mobu/mb199901en.pdf


http://www.ecb.int/pub/



DMFF

Lira sterlinaLira italiana

Gulden olandezFranc belgian

Coroana deneza

Lira irlandezaDrahme grcesti

Peseta spaniol[

Escudo portughez

0 20 40

mon

eda

%

Escudo portughezPeseta spaniol[Drahme grcestiLira irlandezaCoroana denezaFranc belgianGulden olandezLira italianaLira sterlinaFFDM

Graficul 4.1. Compoziţia ECU perioada 17.03.1994 – 31.12.1998 Caracteristici ECU:

- monedă constituită pornind de la un coş valutar

- unitate de cont utilizat pentru stabilirea bugetului, exprimarea tarifelor

vamale, stabilirea prelevărilor şi a altor taxe intracomunitare

- reflectă media puterilor de cumpărare ale monedelor componente

- valoare ECU se determina zilnic

- ponderea monedelor se stabilea la fiecare 5 ani

- se folosea în operaţiunile bancare pentru constituirea depozitelor publice

şi private

- bază de referinţă în mecanismul de intervenţie şi de credit

- instrumente de regalare a soldurilor creditoare şi debitoare între

autorităţile moneatare

• un mecanism al ratei de schimb (MRS), (ERM)20 prin definirea

cursurilor pivot ale monedelor faţă de ECU: fiecare monedă are o rată de

schimb legată de ECU; marje de fluctuaţie de 2,25% sunt autorizate în

20 ERM – Exchange Rate Mechanism (en)




jurul cursurilor de schimb bilaterale cu excepţia lirei italiene care

beneficiează de ±6% până în ianuare 1990;

• mecanism de schimb şi de intervenţie pe piaţa valutară: fiecare

monedă defineşte valoarea proprie faţă de celelalte monede din sistem

respectând marjele impuse. În condiţiile variaţiei cursului valutar al unei

monede până la nivelul de prag de divergenţă numit şi semnal de alarmă,

ce de fapt reprezenta 75% din ecartul (marja) maxim acceptat se impunea

intervenţia a două bănci centrale. Capacitatea de intervenţie a băncilor

centrale era susţinută de facilităţile de credit dintre băncile centrale

constând în împrumuturi de sume nelimitate de la celelalte bănci pe

termen de 75 de zile şi sumele de la FECOM.

SME vine în completarea mecanismului şarpelui monetar,

principalul obiectiv al ambelor fiind crearea unei zone de stabilitate

monetară.

Apariţia SME aduce practic şi apariţia ECU şi defineşte rolul

central pe care acesta îl va juca în SME.

ECU reprezintă iniţialele pentru European Currency Unit adică

Unitate Monetară Europeană, reprezintă unitatea de cont europeană care a

eliminat raportarea anterioară la dolarul american, dar în acelaşi timp a

fost precursorul EURO, care la înlocuit la paritate 1:1.

ECU a fost calculat după aceleaşi criterii aplicate în cazul altui coş

valutar, DST- o cantitate determinată din fiecare valută componentă

stabilită în funcţie de anumite criterii.

Ponderea monedelor în coşul ECU s-a modificat în timp şi ca

urmare a realinierii parităţilor.

Consiliul European a decis la 15 septembrie 1984 prima revizuire

ECU când este luată în calcul şi drahma grecească, în septembrie 1989, a




doua reevaluare a coşului când se ţine cont de includerea pestei spaniole

şi escudo-ului portughez, iar din acel moment numarul monedelor ce

compuneau ECU a rămas 12 până la data trecerii la EURO.

Practic ECU a fost punctul central al SME, astfel el a luat locul

dolarului din şarpele monetar şi pentru toate monedele participante la

SME se defineşte un curs pivot faţă de ECU.

Începând cu 1 ianuarie 1999, o dată cu apariţia EURO, SME

iniţial este înlocuit de SME II, acest nou mecanism putând fi adoptat de

orice ţară UE care nu este membră a zonei euro, cu referire la ţările care

au beneficiat de clauza de reţinere/menţinere în afara zonei euro.


Capitolul 5.

Cadrul legislativ pentru politica economico-monetară a

statelor UE

Ţările Europei, membre ale Uniunii Europene, în momentul aderării

au îndeplinit criteriile de aderare stabilite de Consiliul European de la

Copenhaga din1983 şi reafirmate de Consiliul European de la Madrid din

1995. Aceste criterii sunt:21

- Politice – instituţii stabile care să garanteze democraţia,statul de

drept, drepturile omului şi respectul pentru protecţia minorităţilor

- Economice – o economie de piaţă funcţională şi capacitatea de a

face faţă concurenţei

- Capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru, inclusiv

aderarea la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare

- Adoptarea acquis-ului comunitar

(întreaga legislaţie europeană) şi implementarea sa efectivă prin

structuri administrative şi judiciare adecvate

5.1. Acquis-ul comunitar

Acquis-ul comunitar reprezintă totalitatea normelor juridice care

reglementează activitatea instituţiilor UE, acţiunile şi politicile

comunitare, şi constă în:

21 Tofan Mihaela, Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene,Ed. C.h. Beck.Bucureşti 2008, pag. 182



• conţinutul, principiile şi obiectivele politice cuprinse in Tratatele

originare ale Comunităţilor Europene şi în cele ulterioare (Actul

Unic European, Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la

Amsterdam);

• legislaţia adoptată de instituţiile UE pentru punerea în practică a

prevederilor Tratatelor (regulamente, directive, decizii, opinii si

recomandări);

• jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene;

• declaraţiile şi rezolutiile adoptate în cadrul Uniunii Europene ;

• acţiuni comune, poziţii comune, convenţii semnate, rezoluţii,

declaraţii si alte acte adoptate în cadrul Politicii Externe şi de

Securitate Comuna (PESC) şi al cooperării din domeniul Justiţiei

şi al Afacerilor Interne (JAI);

• acordurile internaţionale la care CE este parte, precum şi cele

încheiate între statele membre ale UE cu referire la activitatea

acesteia.

Acquis-ul comunitar înseamnă tot ceea ce s-a hotărât şi a fost

convenit de la înfiinţarea UE până în prezent.

Este o construcţie complexă, care s-a dezvoltat în decursul a peste

50 de ani. Cuvântul înseamnă „ceea ce s-a dobândit”.

Anual volumul său creşte cu aproximativ 5000 pagini în Jurnalul

Oficial al UE (ajungând, în prezent peste a 100.000 pagini), fapt pentru

care instituţiile comunitare şi-au propus ca, pe viitor, să reducă numărul

actelor şi documentelor comunitare care intră în componenţa acquis-ului.

Acquis-ul comunitar are un efect de directă aplicare, normele

sale nu trebuie ratificate, ele fie se transpun în legislaţia internă, cum este




cazul directivelor, fie se aplică direct, cum este cazul regulamentelor.

Pentru a fi cunoscute, aceste dispoziţii trebuie să existe în limba naţională

a statului membru respectiv (Pentru România s-au tradus aproximativ

83.000 pag., din care au rămas în vigoare aproximativ 69.300 pag.).

5.2. Tratatul de la Lisabona şi Europa

Procesul de globalizare, creând relaţii de interdependenţă tot mai

strânse între economiile ţărilor de peste tot din lume, precum si revoluţia

tehnologică din anii 90, incluzând internetul şi noile tehnologii

informaţionale şi de comunicare, a dus la revoluţionarea inclusiv a

economiei europene si a vieţii cotidiene a cetăţenilor europeni. Cu toate

acestea, la începutul anului 2000, din punct de vedere al competitivităţii,

economia europenă prezenta decalaje importante în special faţă de

economia Statelor Unite ale Americii.

Sefii de stat şi de guvern reuniţi în martie 2000 la Consiliul

European de la Lisabona au adoptat Agenda Lisabona (sau Strategia de

la Lisabona), menită să transforme, până în 2010, Uniunea Europeana în

"cea mai dinamica si competitiva economie din lume bazată pe

cunoaştere, capabilă de o creştere economică durabilă, generatoare de

noi locuri de munca, mai bune, şi caracterizată printr-o mai mare

coeziune socială ”.

Prin Strategia de la Lisabona s-a stabilit obiectivul de a obţine o creştere

economica de 3% pe an si de a crea 20 de milioane de noi locuri de

muncă până în 2010. De asemenea, Agenda Lisabona stabilea o serie de

obiective specifice în domenii precum inovarea, întreprinderile,

liberalizarea diverselor pieţe şi protecţia mediului.




Obiectivele stabilite in 2000 erau ambiţioase şi acopereau o

întreaga serie de domenii. În ceea ce priveste ocuparea forţei de munca

se urmărea atingerea unei rate a ocuparii de 70% şi creşterea numărului

de femei şi de persoane în vârstă care să activeze pe piaţa muncii.

Pentru a încuraja inovarea, obiectivul era de a creşte numărul

gospodăriilor care să aibă acces la internet, precum şi creşterea

cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare. În domeniul întreprinderilor,

statele membre trebuiau să ia mai multe măsuri pentru a sprijini

întreprinderile mici, inclusiv reducerea birocratiei cu care se

confruntau în desfaşurarea activitaţii. Mai mult, se urmărea creşterea

concurenţei pe piaţa telecomunicatiilor şi liberalizarea pieţelor de gaz

si de electricitate. Pentru protecţia mediului, obiectivele includeau

reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.

La jumătatea perioadei de implementare a Strategiei Lisabona, în unele

ţări europene situaţia economică şi socială părea să se înrăutăţescă în loc

să se îmbunătăţească.

La 13 decembrie 2007, liderii Uniunii Europene au semnat Tratatul de

la Lisabona, încheiând astfel mai mulţi ani de negocieri pe tema

aspectelor instituţionale.

Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană

şi Tratatele CE, în vigoare în prezent, fără a le înlocui. Tratatul va pune la

dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a

face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor.

1. O Europă mai democratică şi mai transparentă, în care Parlamentul

European şi Parlamentele naţionale se bucură de un rol consolidat, în care

cetăţenii au mai multe şanse de a fi ascultaţi şi care defineşte mai clar ce

este de făcut la nivel european şi naţional şi de către cine.




2. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot

simplificate, cu instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană

cu 27 de membrii, capabilă să acţioneze mai bine în domenii de prioritate

majoră pentru Uniunea de astăzi.

3. O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi

siguranţei, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor

fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de

solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni.

4. Europa ca actor pe scena internaţională – instrumentele de politică

externă de care dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce priveşte

elaborarea, cât şi adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona va oferi

Europei o voce mai clară în relaţiile cu partenerii săi din întreaga lume.

Va utiliza forţa dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar,

politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile europene pe

plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor

membre în domeniul afacerilor externe.

În cadrul strategiei reînnoite de la Lisabona pentru creştere şi locuri

de muncă, Comisia a adoptat, în decembrie 2007, o propunere de program

comunitar de la Lisabona 2008-2010 în care se stabileau cele 10 obiective

cheie şi acţiunile politice corspunzătoare acestora la nivel comunitar.

Conform Strategiei Lisabona, Raportul strategic al Comisiei prezentat la

Consiliul în 13-14 martie 2008, consideră că, pentru urmatorul ciclu de trei

ani, reformele trebuie să continue a fi implementate atăt la nivel naţional căt

şi comunitar. De asemenea stabileşte şi o serie de noi iniţiative politice în

domenii prioritare identificate în decursul anilor 2006, 2007 şi 2008:

• Cercetarea

• Dezvoltarea şi inovarea




• Mediul de afaceri

• Şansele de angajare

• Politică integrată privind energia şi infrastructurile

• Politica de mediu

Consiliul European de primavară 2008 a lansat a doua etapă a Strategiei

de la Lisabona reînnoite, care se va încheia în 2010.

În contextul actualei încetiniri a creşterii economice, Comisia a

propus un Plan european de redresare economică 22, care a fost

aprobat în decembrie 2008 de Consiliul European. Acest plan prevede

măsuri coordonate de sprijinire a bugetului, în cadrul Pactului de

stabilitate şi de creştere, în vederea încurajării cererii şi a restabilirii

încrederii,ţinând seama de poziţiile de plecare ale statelor membre şi de

eforturile deja depuse ca răspuns la dificultăţile economice.

Planul de redresare prevede ca sprijinul bugetar să fie însoţit de o

accelerare a reformelor structurale iniţiate în baza Strategiei de la Lisabona în

vederea stimulării economiei, precum şi a susţinerii potenţialului de creştere

pe termen lung al Uniunii, în special prin promovarea tranziţiei către o

economie cu emisii scăzute de carbon şi bazată pe cunoaştere.

Planul de redresare aprobat de Consiliul European a invitat statele

membre să prezinte

programe de stabilitate sau de convergenţă actualizate, pe care Comisia

le-a evaluat ţinând cont de necesitatea de a contracara deteriorarea fiscală,

îmbunătăţând procesul de formulare a politicii bugetare şi asigurând

sustenabilitatea pe termen lung a finanţelor publice.

22 pagina web oficială a UE http://ec.europa.eu/growthandjobs/pdf/european-dimension-200812-annual-progress-report/200812-annual-report_ro.pdf




În data de 28 ianuarie 2009 apare o lucrarea cu numărul

COM(2009)3423, elaborată de Comisia Comunităţilor Europene numită

“Recomandare a Consiliului cu privire la actualizarea în 2009 a

orientărilor generale ale politiclor economice ale statelor membre şi ale

Comunităţii şi cu privire la aplicarea politicilor de ocupare a forţei de

muncă ale statelor membre” în care se regăsesc recomandările specifice

pentru fiecare ţară.

Aceste recomandări au fost actualizate ţinând seama de principiile

enunţate în Planul de redresare şi de progresele realizate în punerea în

aplicare a acestora în perioada care a trecut de la adoptarea lor. Aceste

reforme ar trebui puse în aplicare în cel mai scurt timp. Comisia acordă

asistenţă în acest sens în cadrul parteneriatului de la Lisabona, va

monitoriza şi va prezenta periodic rapoarte privind progresele înregistrate.

În vederea aplicării integrale a Strategiei de la Lisabona pentru

creştere economică şi

ocuparea forţei de muncă, această recomandare conţine de asemenea

recomandări specifice pentru statele membre din zona euro.

Recomandări statelor membre zona EURO

- punere în aplicare coerentă şi la timp a întregii legislaţii UE nou

adoptate în domeniul serviciilor bancare

- ar trebui să adopte măsurile adecvate în vederea sustenabilităţii

finanţelor publice ca urmare a stimuluilui fisal injectat în timpul

actualei crize economice

- să depună eforturi pentru pentru ameliorarea calităţii finanţelor

publice prin revizuirea cheltuielilor publice şi a sistemului fiscal

23 pagina oficială de web a legislaţiei UE http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2009:0034:FIN:RO:PDF




- să pună în aplicare principiile comunitare comune de flexicuritate24

- să adopte măsuri de promovare a mobilităţii forţei de muncăla nivel

transfrontalier, interregional, intersectorial şi interprofesional

Pentru a maximiza sinergiile dintre politici, care sut mai puternice în

cadrul unei uniuni monetare şi pentru a spori implicarea factorilor politici

în reforme, statele membre zonei euro ar trebui să continue consolidarea

coordonării politicilor, în contextul Eurogrupului şi sporirea eficacităţii

măsurilor de extindere.

Recomandări statelor membre zona non-Euro

- să aplice măsurile neceare de asigurare a unei reduceri durabile a

deficitului public şi a proprţiei datoriei publice, acţionând mai mult pe

latura cheltuielilor

- să continue reforma administraţiei publice şi a sistemelor de sănătate,

de pensii şi de învătământ, în scopul asigurării sustenabilităţii fiscale

pe termen lung şi al îmbunăţăţirii eficienţei economice

- să continue să îmbunătăţească nivelul de competenţe şi prin sporirea

participării adulţilor la procesul de învăţare de-a lungul vieţii, să

îmbunătăţească capacitatea de adaptare a sistemului de educaţie şi

formare la nevoile pieţei forţei de muncă

- să dezvolete o abordare integrată a flexicurităţii, prin punerea în

aplicare a unei strategii de îmbătrinire activă, în special pentru

grupurile defavorizate

24 Flexicuritate (flexicurity) este un cuvânt format prin alăturarea termenilor flexibilitate şi securitate. Conceptul, folosit cu referire la piaţa muncii, rezuma o tendinţă a politicilor actuale în acest domeniu, anume flexibilizare pieţei muncii concomitent cu sporirea securităţii.




- să accelereze investiţiile în infrastructura sectorului energetic şi al

transporturilor prin simplificarea prin simplificarea şi raţionalizarea

procedurilor privind fondurile structurale şi utilizarea lor eficientă

Perspective

Procesul prin care s-a ajuns la adoptarea Tratatului de la Lisabona

a durat şase ani şi a fost marcat de multe momente de blocaj. Tratatul de

la Lisabona, asupra caruia liderii europeni au cazut de acord, după o serie

de concesii făcute Poloniei şi Italiei, are ca scop principal eficientizarea

funcţionării Uniunii Europene extinse şi formularea de politici comune

într-un număr mai mare de domenii.

Intrarea în vigoare a tratatului este condiţionată de ratificarea de

către cele 27 de tări semnatare.

Situaţia ratificării până la data de 01.06.2009 se prezintă astfel:

Tabel 5.1 Ratificarea Tratatului de la Lisabona Statul membru Procedura de ratificare Data

ratificării (1) Observații

Belgia Cale parlamentară 15 octombrie Adoptat la 10 iulie 2008

Bulgaria Cale parlamentară 28 aprilie Adoptat la 21 martie 2008

Republica Cehă Cale parlamentară

Adoptat la 06.05. 2009 asteaptă semnătura presedintelui

Danemarca Cale parlamentară 29 mai Adoptat la 24 aprilie 2008

Germania Cale parlamentară

Adoptat la 23 mai 2008 Depunerea instrumentelor de ratificare așteaptă avizul Curții Constituționale

Estonia Cale parlamentară 23 septembrie Adoptat la 11 iunie 2008

Irlanda Referendum Vot negativ la 12 iunie 2008

Grecia Cale parlamentară 12 august Adoptat la 11 iunie 2008 Spania Cale parlamentară 8 octombrie Adoptat la 15 iulie 2008




Statul membru Procedura de ratificare Data ratificării (1) Observații

Franța Cale parlamentară 14 februarie Adoptat la 7 februarie 2008

Italia Cale parlamentară 8 august Adoptat la 31 iulie 2008 Cipru Cale parlamentară 26 august Adoptat la 3 iulie 2008 Letonia Cale parlamentară 16 iunie Adoptat la 8 mai 2008 Lituania Cale parlamentară 26 august Adoptat la 8 mai 2008 Luxemburg Cale parlamentară 21 iulie Adoptat la 29 mai 2008

Ungaria Cale parlamentară 6 februarie Adoptat la 17 decembrie 2007

Malta Cale parlamentară 6 februarie Adoptat la 29 ianuarie 2008

Țările de Jos Cale parlamentară 11 septembrie Adoptat la 8 iulie 2008

Austria Cale parlamentară 13 mai Adoptat la 24 aprilie 2008

Polonia Cale parlamentară Adoptat la 2 aprilie,aşteaptă semnătura președintelui

Portugalia Cale parlamentară 17 iunie Adoptat la 23 aprilie 2008

România Cale parlamentară 11 martie Adoptat la 4 februarie 2008

Slovenia Cale parlamentară 24 aprilie Adoptat la 29 ianuarie 2008

Slovacia Cale parlamentară 24 iunie Adoptat la 10 aprilie 2008

Finlanda Cale parlamentară 30 septembrie Adoptat la 11 iunie 2008 Suedia Cale parlamentară 10 decembrie Adoptat la 20 iulie 2008 Regatul Unit Cale parlamentară 16 iulie Adoptat la 18 iunie 2008

) Data depunerii instrumentelor de ratificare.

Sursa: Raport general privind activităţile Uniunii Europene 2008 http://europa.eu/generalreport/ro /2008/rg13.htm

Tratatul de reformă european, aprobat la 13 decembrie 2007, la

Lisabona, ameninţă actuala relaţie transatlantică, dintre Statele Unite pe

de o parte, instituţiile şi statele europene, pe de altă parte, cred unii

analişti americani, susţinuţi de un raport al Camerei Comunelor de la

Londra. Tratatul conţine germenii construcţiei "Statelor Unite ale

Europei", prin cedarea de către statele naţionale, spre Bruxelles, a unor


http://europa.eu/generalreport/ro/2008/rg13.htm



prerogative precum apărarea, securitatea şi energia. Bruxelles-ul capătă

personalitate juridică şi va semna de acum înainte tratate în numele

tuturor statelor din Uniunea Europeană, ceea ce afectează în mod direct

relaţiile bilaterale dintre Washington şi alte state.


Capitolul 6.

Politica economică şi monetară

6.1. Politica economică, latura esenţială a dezvoltării statelor din UE.

Integrarea economică aduce beneficii mai mari, eficienţă internă şi

soliditate economiei UE, în general şi economiilor statelor membre, în

particular. Acest lucru oferă şi oportunităţi pentru stabilitate economică,

pentru intensificarea creşterii economice şi pentru un grad mai mare de

ocupare a forţei de muncă – de care beneficiază direct cetăţenii UE.

În termeni practici, UEM înseamnă:

- Coordonarea elaborării politicilor economice între statele membre

- Coordonarea politicilor fiscale, în special prin stabilirea de limite pentru

datoria şi deficitul public

- O politică monetară independentă coordonată de Banca Centrală

Europeană (BCE)

- Moneda unică şi piaţa unică

În cadrul UEM, nu există o singură instituţie responsabilă de

politica economică. Responsabilitatea este împărţită între statele membre

şi instituţiile UE.

Conceptul de politică economică

Prin politică economică se înţelege influenţarea economiei prin

măsuri politice, prin intermediul statului respectiv, a puterii legislative, în



vederea orientării activităţii economice într-un sens considerat rezonabil

pe teritoriul naţional.

Constituind un arbitraj între diferite tipuri de obiective si

instrumente, politica economică exprimă ansamblul alegerilor economice

ale autorităţii publice, similar alegerilor economice ale consumatorului,

producătorului, investitorului etc..

Aspectele economice au dominat întotdeuna existenţa şi acţiunea

Uniunii Europene. Începând cu primul experiment, cel al integrării

producţiilor de cărbune şi oţel, făcând apoi pasul către uniunea vamală,

Politica Agricolă Comună, stabilizarea cursului de schimb, piaţa unică şi

moneda unică, planurile UE au fost în cea mai mare parte motivate de

problemele legate de comerţ, taxe, pieţe de desfacere, valute, concurenţă

şi mobilitatea forţei de muncă.De curând, cu ocazia lărgirii UE, agenda

integrării s-a extins cu aspecte privind protecţia mediului sau protecţia

socială.

Fundamentele metodologice ale sistemului politicilor economice

“Relaţii dintre obiective ş, care permit satisfacerea decidentului

politic dar care nu sunt integral şi direct controlate de acesta şi

instrumente, care constituie variabile de sistem” este definiţia dată de

către Jan Tinbergen25(1952) pentru analiza politicilor economice într-o

viziune de sistem de decizie.

Obiectiv –ţintele finale ale politicilor generale ale guvernelor

25 Jan Tinbergen (1903-1994) a fost un economist olandez, primul lauriat al Premiului Nobel pentru economie(1969) alături de Ragnar Frisch. Sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Jan_Tinbergen




Instrumente – sunt utilizate şi gestionate de către decidenţii politici.

Acestea nu constituie scopuri în sine ci permit atingerea valorilor de ţintă,

fixate prin obiective.

De regulă decidenţii politici exprimă o anumită opţiune privind

ierarhizarea obiectivelor. În anii 90, stabilitatea preţurilor a devenit un

obiectiv prioritar pentru majoritatea ţărilor occidentale şi această

preferinţe a fost exprimată şi de criteriile de funcţionare ale UEM.

În cazul Uniunii Economice Monetare(UEM), deficitul bugetar a

trecut de la statutul de instrument la cel de obiectiv.

Relaţiile care se stabilesc între obiectivele, mai ales cele concurente26,

pot constitui constrângeri serioase în conceperea şi transpunerea politicilor

economice. În procesul politic, de utilizare efeicientă a instrumentelor,

decidenţii politici trebuie să ţină cont de 3 categorii de constrângeri:27

• Politice - în funcţie de doctrina partidului câştigător

• Tehnice – unele instrumente au limite considerate a fi “condiţii de

limită” (de exemplu rata dobânzii)

• Temporale –în procesul de realizare a obiectivelor pot apărea

întârzieri datorate diferenţelor ce decurg din timpul de

implementare al obiectivului

Luarea deciziei în cazul unei politici economice se poate face prin 2

modele diferite28:

26obiective concurente- pe măsură ce se înregistrează progrese în cazul unui obiectiv, celălalt se deteriorează, de exemplu relaţia între ritmul de creştere economică şi rata inflaţiei 27 Gabriela Dragan,Curs on-line ASE Bucureşti,Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE. Capitolul 1, Anexa 1 http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap128 Gabriela Dragan,Curs on-line ASE Bucureşti,Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE. Capitolul 1, Anexa 1


http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap1



• Modelul optimizării sau al obiectivelor flexibile – se face apel la

raţionalitatea decidentului politic, prin exprimarea preferinţelor,

ceea ce îi permite să stabilească obiective flexibile.Se utilizează

econometria prin prin apelarea la două modele distincte: a

interviurilor29 şi relevarea preferinţelor30.

• Modelul simulării sau al obiectivelor fixe – în acest caz poate fi,

fie alegerea obiectivelor în funcţie de modelul optimizării, fie o

alegere prestabilită de către decident

Principii de politică economică

Principiul lui Tinbergen – cunoscut sub numele de principiul

coerenţei - o politică economică cu obiective fixe trebuie să aibă de

asemenea şi instrumente obiective. Acest principiu răspunde unei

reprezentări lineare sau linearizabile a economiei. Această ipoteză

semnifică faptul că eficienţa oricărui instrument Y, în raport cu oricare

obiectiv X, este constantă şi independentă de tipul de instrument.

Principiul lui Mundell – cunoscut sub numele de principiul

eficienţei – decidentul trebuie să utilizeze pentru atingerea unui obiectiv

acel instrument care prezintă avantaj comparativ în raport cu altul. Acest

principiu este derivat de Mundell, în încercarea de a răspunde problemei

afectării instrumentelor unor obiective, într-un model cu două

instrumente(politica monetară şi politica bugetară) şi două obiective (unul

intern, al venitului, şi unul extern, al balanţei de plăţi externe).

http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap129modelul interviurilor- formalizarea preferinţelor exprimate de politicieni sau de experţi economici 30modelul relevarea preferinţelor –testarea unei funcţii matematice a reacţiei autorităţilor în funcţie de instrumente şi obiective


http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap1



Afectarea eficientă, reţinută de el, a fost de a aplica politica monetară

pentru asigurarea echilibrelor externe şi politica bugetară pentru atingerea

celor interne. În cadrul modelului Mundell-Fleming31 standard,într-o lume în

care parametrii economici sunt cunoscuţi insuficient, această alocare poate

permite obţinerea unui sistem dinamic stabil cu o convergenţă spre echilibru.

Conform celor afirmate chiar de Mundell, „principiul eficienţei este

în mod fundamental o propoziţie matematică care presupune că, în loc să

laşi un singur organism să se ocupe de mai multe probleme,

responsabilitatea trebuie divizată între diferitele autorităţi, astfel încât

sistemul să fie stabil”.

Chiar dacă şi principiul lui Mundell a fost pusă în discuţie, el

reprezintă un punct de referinţă, adică în numele lui numeroase Bănci

Centrale au obţinut independenţă crescută şi s-au luat măsuri de divizare a

responsbilităţilor în procesul politic (Banca Centrală-Ministerul de

Finanţe-Guvern).

Actualele politici economice europene sunt:32

1. Politica vamală. Uniunea vamală europeană

Tratatul de la Roma a prevăzut ca procesul de integrare economică

să înceapă prin intensificarea schimburilor comerciale reciproce, ceea ce

31Mundell îintroduce comerţul exterior şi mişcările de capital în modelul clasic IS-LM al unei economii închise,de unde rezultă că efectele politicii de stabilizare depind de gradul de mobilitate al capitalului.În particular, a demonstrat importanţa cursului de schimb: -la un curs de schimb flotant, politica monetară devine puternică, iar politica fiscală slabă. - la un curs de schimb fix, se intamplă opusul În cazul unei mobilităţi mari a capitalului, ratele externe coincid cu ratele interne ale dobânzii 32 Ştefănescu Florica, Politici economice europene, Editura Universitatii din Oradea, Oradea, 2005, pag. 81




urma să se realizeze, ca prim pas, prin formarea între ţările membre a

unei uniuni vamale. Între anii 1958-1968 au fost anulate taxele vamale şi

ridicate restricţiile cantitative în relaţiile comerciale intercomunitare. Din

1 septembrie, prin Convenţia cu privire la Implementarea Acoordului

Schengen, practic frontierele interioare UE au fost eliminate, fiind

înlăturate toate formalităţile şi controalele în ceea ce priveşte circulaţia

mărfurilor în interiorul Comunităţii Europene.

Alături de reglementarea schimburilor intercomunitare şi

desfiinţarea frontierelor interioare, uniunea vamală presupune şi politici

comerciale comune în raportul cu terţi, înlocuirea „preferinţelor

naţionale” cu „preferinţele comunitare „. În acest sens a fost adoptat un

Tarif vamal comun (TDC), iar pentru aplicarea unitară a acestuia s-a

instituit şi Codul vămilor comunitare (CDC).

În conformitate cu Tariful vamal comun, tările membre ale UE

utilizează un tarif unic la importuri care sunt vămuite o singură dată, la

intrarea pe teritoriul uniunii. Ele nu mai pot suspenda sau modifica în

mod automat tarifele vamale, aceste atribuţii aparţinând instituţiilor

europen.

Uniunea vamală a reprezentat premiza fundamentală pentru

constituirea pieţei comune. Ea a semnalat însă şi posibilitatea apariţiei

unor disfuncţionalităţi şi a unor neajunsuri constând în accentuara

fenomenelor precum:criminalitatea, terorismul, traficul de droguri, de

arme, de fiinţe umane, comerţul cu specii de plante şi animale

protejate,etc. fapt ce a necesitat întărirea cooperării şi asistenţei mutuale

între administraţiile vamale comunitare şi cele ale altori ţări dinafara UE.

2. Politici comerciale. Piaţa comună




Piaţa unică reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale

Uniunii Europene.

Între statele membre, au fost eliminate, în mod treptat, restricţiile

privitoare la comerţ şi libera concurenţă, rezultatul tuturor acestor măsuri

fiind creşterea standardelor de viaţă. Piaţa unică nu a devenit încă un

spaţiu economic unic. Anumite sectoare ale economiei (servicii publice)

rămân încă sub incidenţa legilor naţionale.

Statele Uniunii Europene rămân încă independente în ceea ce

priveşte fiscalitatea şi bunăstarea socială.

Piaţa unică este susţinută de anumite politici conexe puse în

aplicare de către Uniunea Europeană de-a lungul anilor. Scopul acestor

politici este de a ajuta cât mai multe firme şi cât mai mulţi consumatori să

se bucure de avantajele pieţei unice.

Piaţa comună se întemeiează pe patru libertăţi fundamentale ale

factorilor de producţie, pe care a reuşit să le instituie:33

• Libera circulaţie a bunurilor

• Libera circulaţie a serviciilor

• Libera circulaţie a capitalurilor

• Libera circulaţie a forţei de muncă

Piaţa comună înseamnă de fapt fuziunea pieţelor naţionale într-o

piaţa unică, eliminarea tuturor obstacolelor din calea schimburilor

intracomunitare în vederea funcţionării ei ca o veritabilă piaţa interioară.

33 Florica Stefănescu, Politici economice europene, Editura Universitatii din Oradea, Oradea, 2005, pag. 85




Fig 6.1. Efectele aşteptate prin constituirea pieţei unice

Sursa: Pascariu Gabriela Carmen, Integrarea economică europenaă, Centru de studii

Europene, Universitatea “Al.I. Cuza”, 2006, pag. 53

Întărirea pieţei comune – însemnând respectarea de către toate

statele membre a normelor ce reglementează funcţionarea acesteia,

deschiderea totală a pieţelor publice, simplificarea administrativă şi

fiscală, transpaenţa dreptului comunitar, cooperarea între administraţiile

naţionale şi cele comunitare în privinţa gestiunii şi controlului

programelor europene – a reprezentat, la rândul său, o importantă premisă

în trecerae la o nouă etapă a integrării europene: realizarea uniunii

economice şi monetare, precum şi accelerarea deciziilor care să conducă

la uniunea politică europeană.




3. Politici monetare. Uniunea economică şi monetară (UEM)

Uniunea Economică şi Monetară, cea mai avansată formă de

integrare cunoscută până în prezent, s-a realizat cu eforturi depuse pe

parcursul mai multori ani, care au fost depăşite la 1 ianuarie 1999, odată

cu adoptarea monedei unice, euro.

4. Politica agricolă comunitară (PAC)

Uniunea Europeană este a doua mare putere agricolă a lumii şi cel

mai puternic concurent al SUA pe piaţa agricolă modială.

Conferinţa miniştrilor agriculturii din statele membre desfăşurată

la Stessa (Italia), în 1958 s-au stabilit principiile privind funcţionarea

Politicii Agricole Comunitare(PAC):34

• Unicitatea pieţei şi a preţurilor, însemnând libera circulaţie a

produselor agroalimentare, eliminarea taxelor vamale şi a

contingentărilor în schimburile comerciale dintre ţările membre,

dar şi fixarea anuală a nivelului preţurilor

• “preferinţa comunitară” în aprovizionarea cu produse agricole ale

statelor membre, constând în protejarea pieţei comunitare împotriva

importurilor de produse agricole la preţuri scăzute

• solidaritatea financiară se exercită prin intermediul Fondului

European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) şi

înseamnă că statele membre sunt solidar responsabile de

consecinţele financiare ale politicii comune agricole şi îşi asumă

în comun cheltuielile de susţinere a PAC.

Tot cu acest prilej s-a optat pentru sistemul de susţinere a

preţurilor agricole pe piaţa internă combinat cu o protecţie externă.

34 Ştefănescu Florica, Politici economice europene, Editura Universitatii din Oradea, Oradea, 2005, pag. 104




Sistemul susţinerii preţurilor constă în utilizarea unor preţuri

agricole interne peste nivelul celor mondiale, diferenţele fiind

compensate, fapt ce stimulează producţia şi productivitatea agricolă,

asigurând necesarul de produse pentru piaţa internă.

Principalele categorii de preţuri utilizate pe piaţa agricolă europeană:

• Pret fixat în fiecare an de Consiliul Europen numit preţul

indicativ – cereale şi zahăr ; preţul orientativ –carnea de vită ; vin,

de obiectiv – tutun

• Preţ la care FEOGA cumpără oferta excedentară fiind un preţ mai

mic decăt preţul indicativ numit şi preţul de intervenţie –cereale,

zahăr,unt, carne de vită,tutun ; preţul de bază –carne de porc ; preţ

de retragere – fructe şi legume.

• Preţul minim al produselor agricole importate, situat peste nivelul

preţului de intervenţie numit preţul prag –folosit până în anul

1995, după care a fost suplinit de taxe vamale

Politica Agricola Comunitară a suferit 4 reforme: în anii

1972,1988,1992 şi 1999, ocazii în care s-aurmărit armonizarea politicilor

naţionale în domenul agriculturii, dar şi adaptarea ei la schimbările

apărute pe piaţa europeană şi mondială.

“Agenda 2000”, redactată în cadrul Consiliului European de la

Berlin din 1999 stabileşte obiectivele ultimei reforme. Noul model agricol

european are ca pricipalele caracteristici:35

• eficienţa şi competivitatea sectorului agricol în condiţiile reducerii

subvenţiilor pentru agricultură

35 Ştefănescu Florica, Politici economice europene, Editura Universitatii din Oradea, Oradea, 2005, pag. 112, 115




• asigurarea unor produse de calitate la preţuri rezonabile şi

protecţia mediului, prin promovarea unor metode de producţie

sănătoase

• revitalizarea şi dezvoltarea lumii rurale inclusiv prin practicarea

unor sisteme diversificate, chiar tradiţionale de producţie

• stabilizarea populaţiei şi crearea de noi locuri de muncă în mediul

rural

• creşterea responsabilităţii fată de contribuabilii europeni

În privinţa dezvoltării rurale, FEOGA, sprijină reconversa şi

ameliorarea zonelor rurale, refacerea terenurilor, dezvoltarea serviciilor

rurale, dezvoltarea satelor, protecţia patrimoniului, încurajarea

activităţilor turistice şi artizanale.

Obiectivele PAC, astfel cum au fost stipulate în Tratatul de la Roma

din 1957, au fost în mare parte îndeplinite: asigurarea unui nivel de trai

echitabil pentru populaţia agricolă; creşterea producţivităţii în agricultură

;stabilizarea pieţei; aprovizionarea consumatorilor la preţuri rezonabile;

modernizarea infrastructurii agricole; securizarea aprovizionării populaţiei cu

produse agroalimentare. Continua însă să reprezinte deziderate rezultatele în

planul dezvoltării rurale şi a protecţiei mediului.

5. Politicile industriale în Uniunea Europeană

Economia comunitară s-a bazat de la începuturi pe principiile

economiei de piaţă, considerându-se că liberalizarea comerţului şi

piaţa concurenţială vor regla, fără alte intervenţii, dezvoltarea

industrială. În timp, o serie de neajunsuri, de disfuncţionalităţi s-au

făcut simţite în procesul de integrare, care au făcut imperios necesară

luarea unor măsuri de corelare şi armonizare a legislaţiei în acest

domeniu.




Constatând deficienţele în privinţa concurenţei între

întreprinderile mari, societăţile transnaţionale, pe de o parte, şi

întreprinderile mici şi mijlocii pe de altă parte; o rămânere în urmă a unor

sectoare şi activităţi industriale europene în raport cu situaţia acestor

sectoare în economia mondială, tările membre au convenit că o politică

industrială comunitară este necesară. Astfel UE intervine în sectorul

industrial fie pentru a crea un cadru propice dezvoltării întreprinderilor în

interiorul Uniunii - politica întreprinderii- fie pentru susţinerea unor

ramuri industriale care se confruntă cu dificultăţi majore – politica

sectorială. Un obiectiv important al politicilor industriale europene îl

reprezintă creşterea competitivităţii printr-o mai bună combinare a

factorilor de producţie, de natură a determina reducerea costului unitar şi

creşterea productivităţii, domenii în care UE este depăşită de SUA şi

Japonia.

Strategia industrială a UE se întemeiează pe 3 principii

1. armonizarea politicilor industriale cu ansamblul politicilor

economico-sociale şi de mediu

2. accesul întreprinderilor europene la alte pieţe prin combaterea

practicilor concurenţiale neloiale şi prin promovarea cooperării

industriale internaţionale

3. ajustarea pozitivă a mutaţiilor industriale 36

În ceea ce priveşte întreprinderile mici şi mijlocii, în număr de

peste 17 milioane în UE, ele reprezintă aproape 99% din întreprinderile

industriale europene şi gnerează 70% din locurile de muncă din

sectorul privat al statelor membre, realizând 50% din investiţii,

36 ajustarea pozitivă a mutaţiilor industriale




utilizând 60% din resursele UE şi acordând o atenţie constantă

problemelor privind protecţia mediului.

Modernizarea definiţiei IMM, prin recomandarea comisiei nr

2003/361/EC,are un impact real în promovarea creşterii economice,

antreprenoriatului, investiţiilor şi inovării, de asemenea este în

favoarea cooperării dintre firme şi clusterizarea firmelor independente.

Noua definiţia a IMM a intrat în vigoiare la 1 ianuarie 2005. O

întreprindere so fie recunoscut ca fiind o IMM trebuie să îndeplinescă

anumite criterii privind numărul de salariaţi, cifra de afaceri sau

activele totale nete înregistrate.

Întreprinderile mijlocii au între 50 şi 249 de salariaţi, cifra de

afaceri de 50 mil Euro sau activele totale de 43 mil Euro.

Întreprinderile mici au între 10-49 de salariati, iar cifra de

afaceri şi activele totale nete de pâna la 10 mil Euro.

Micro-întreprinderile au mai puţin de 10 salariaţi, cifra de

afaceri de 2 mil Euro.

Întreprinderile mici reprezintă forţa motrice a inovării şi a

creării locurilor de muncă în Europa. Dimemnsiunea lor le face să fie

sensibile la schimbările din industrie şi din mediul de afaceri în care

acestea operează. De aceea s-a hotărât la Consiliul European de la

Fiera, din iunie 2000 să se acorde mai multe atenţie acestor

întreprinderi.

Conform prevederilor din Carta Europeană a

Întreprinderilor mici Mici (Small Business Act), pentru stimularea

antreprenoriatului şi îmbunătăţirea mediului de afaceri pentru




întreprinderile mici s-a decis să se acţioneze pe 10 direcţii de acţiune,

astfel:37

1. Educaţia şi instruirea intreprinzătorilor

Cunoştinţele generale de afaceri şi antreprenoriat trebuie

predate la toate nivelurile de învăţământ. Se va încuraja şi promova

iniţiativele antreprenoriale ale tinerilor şi se va realiza programe

corespunzătoare de pregatire a managerilor din întreprinderile mici.

2. Iniţierea mai puţin costisitoare şi mai rapidă a afacerilor

Cheltuielile de înfiinţare a companiilor trebuie să evolueze către

nivelul cel mai competitiv pe plan mondial. Trebuie sa crească accesul

la procedurile de înregistrare on-line.

3. Legislaţe şi reglementari mai bune

Legislaţiile naţionale cu privire la faliment trebuie evaluate în

lumina bunelor practici.

Noile reglementari naţionale şi comunitare trebuie analizate în

vederea evaluării impactului lor supra întreprinderilor mici si

intreprinzatorilor. Pe cât posibil, reglementarile naţionale şi ale CE

trebuie simplificate. Guvernele trebuie să adopte acte administrative

uşor de utilizat.

4. Asigurarea calificarii necesare

Atât instituţiile de instruire, cât si programele interne de

pregatire ale companiilor să dezvolte abilităţi adecvate, adaptate

necesităţilor întreprinderilor mici, şi să asigure servicii de instruire si

consultanţă permanente. 37pagina web a Minsterului Integrării Europene http://www.mie.ro/euroimm/docs/Politica%20intreprinderii%20in%20UE%20si%20Romania.pdf




5. Îmbunătăţirea accesului on-line

Autorităţile publice trebuie îndemnate să sporeasca volumul de

comunicaţii electronice cu sectorul întreprinderilor mici. Astfel

companiile vor avea posibilitatea să înainteze cereri, să primeasca

asistenţă, să depună declaraţii fiscale sau să obţină simple informaţii

on-line mult mai rapid şi la costuri mai reduse.

6. Mai mult de la piaţa internă

Comisia Europeană şi statele membre trebuie să continue

reformele în vederea constituirii în cadrul Uniunii Europene a unei

pieţe interne unice, accesibilă întreprinderilor mici. Aceste reforme

trebuie îndreptate către unele sectoare esenţiale pentru dezvoltarea

acestora, cum ar fi: comerţul electronic, telecomunicaţiile, utilităţile,

achiziţiile publice şi sistemele de plăţi transfrontaliere.

7. Sistemul fiscal si aspectele financiare

Sistemele de impozitare trebuie adaptate pentru a recompensa

performanţa, a încuraja întreprinderile start-up, a favoriza extinderea

întreprinderilor mici si înfiinţarea de locuri de muncă şi a facilita

crearea de întreprinderi mici şi continuitatea lor. Statele membre

trebuie să aplice cele mai bune practici în sistemul fiscal şi în ceea ce

priveşte instrumentele de stimulare a performanţei individuale.

8. Consolidarea capacitatii tehnologice a intreprinderilor

mici

Se vor consolida programele existente care au ca scop

promovarea diseminarii tehnologiei în întreprinderile mici, precum şi

capacitatea întreprinderilor mici de a identifica, selecta şi adapta

tehnologii. Este important ca brevetele comunitare sa fie disponibile şi

uşor accesibile întreprinderilor mici. Se vor stimula implicarea




întreprinderilor mici în cooperarea între companii la nivel local,

naţional, european şi mondial, precum şi cooperarea între

întreprinderile mici şi instituţiile de învătământ superior şi cercetare.

9. Utilizarea modelelor e-business de succes şi asigurarea unei

asistenţe de calitate pentru întreprinderile mici

Se va coordona activitatea Comisiei Europene şi a statelor

membre în vederea crearii unor sisteme, reţele şi servicii informaţionale şi

de sprijinire a afacerilor, care să fie uşor de accesat şi de înţeles şi care să

răspundă necesităţilor întreprinderilor.

10. Dezvoltarea unei reprezentări mai puternice şi mai

eficiente a intereselor întreprinderilor mici pe plan naţional şi la

nivelul Uniunii Europene

Se va realiza o analiză a modului în care întreprinderile mici sunt

reprezentate la nivelul Uniunii Europene şi pe plan naţional, inclusiv prin

dialogul social.

Întreprinderile mici şi mijlocii sunt susţinute şi prin intermediul

Fondului European de Dezvoltare Regională destinat regiunilor

defavorizate.

Politica industruală comunitară vizează şi unele sectoate

industriale vulnerabile, fie datorită pieţelor deja saturate – siderurgie,

construcţii navale, textile, - fie pentru că pieţele sunt insuficient

dezvoltate – aeronautica, industria informaţiei şi a telecomunicaţiilor.

6. Politicile în domeniul concurenţei

Această politică a apărut pentru a împiedica orice înţelegere între

companii, orice ajutor public sau monopol abuziv susceptibile să

denatureze libera concurenţă în cadrul pieţei unice.




Principalele obiective ale politicii în domeniul concurenţei sunt

următoarele:38

• asigurarea manifestării libere a concurenţei, descurajarea

înţelegerilor şi practicilor concertate între firme, de natură să

afecteze comerţul intercomunitar

• eliminarea abuzului de poziţie dominantă, adică a folosirii

puterii economice de către unele firme în raport cu altele

• limitarea intervenţionismului statal, eliminarea ajutoarelor de

stat acordate discriminator, în favoarea întreprinderilor de stat sau

a unor firme din sectorul privat

La nivel instituţional, responsabilă de modul în care este

implementată politica în domeniul concurenţei este Comisia

Europeană, care penalizează încălcările ale regulilor privind

concurenţa, Parlamentul European, care evaluează acţiunile Comisiei

de Miniştri, care autorizează exceptările în bloc şi Curtea Europeană

de Justiţie, care stabileşte limitele legale ale acţiunii Comisiei.

Primul regulament privind controlul concentrărilor a fost adoptat

la sfârşitul anului 1989.

În ceea ce priveşte întreprinderile publice, ele se supun aceloraşi

reguli ca şi celelalte întreprinderi, cu unele excepţii totuşi, care permit

statelor membre utilizarea unor firme ca instrument de politică economică

sau fiscală, cu condiţia să nu fie prejudiciate interesele Comunităţii

privind regelementările din domeniul concurenţei.

38 Ştefănescu Florica, Politici economice europene, Editura Universitatii din Oradea, Oradea, 2005, pag. 123




În ciuda rezultatelor obţinute ca urmare a aplicării politicii

europene în domeniul concurenţei, centralizarea excesivă a acesteia a

impus reformarea ei. Sunt vizate în principal două reforme:

• transferarea o parte dintre atribuţiile Comisiei Europene în

domeniul concurenţei, către autorităţile naţionale

• creşterea transparenţei procesului de decizie, iar în acest sens a

fost publicată în 2001 Cartea Verde care prevede ameliorarea

criteriilor de apreciere a operaţiunilor de concentrare şi o mai bună

analiză a efectelor concentrării printr-o expertiză temeinică

Politica comunitară în domeniul concurenţei instituie o serie de

reguli ce urmăresc buna funcţionare a economiei de piaţă în spaţiul

european. Mai nou însă, politica comunitară trebuie să facă faţă

provocărilor globalizării, ca urmare a creşterii sferei de acţiune a

companiilor multinaţionale şi a creşterii interdependenţelor economice

dintre statele lumii.

7. Politici în domeniul mediului. Dezvoltare durabilă.

Una dintre principalele coordonate ale teoriei economice

contemporane o reprezintă problematica dezvoltării durabile, în contextul

mai larg al teoriilor cu privire la creşterea şi dezvoltarea economică. Dacă

multă vreme s-a pus semnul egalităţii între creştere şi dezvoltare

economică, astăzi sistemul conceptual al ştiinţei economice face distincţii

clare între concepte precum: creşterea economică, dezvoltarea economică,

progres tehnic.

Creşterea economică – “creşterea pe termen lung a capacităţilor de

producţie şi avolumului de producţie sau a potenţialului economic”39.

39 Florica Stefănescu, Politici economice europene, Editura Universitatii din Oradea, Oradea, 2005, pag 134




Definiţiile creşterii economice nu precizează exact la ce indicator se

referă, PNB sau PIB, golbal sau pe cap de locuitor. Fondul Monetar

Internaţional şi Banca Naţională recomandă, printre alte utilizarea

unui indicator complex IDU “indicele dezvoltării umane” prin care

se urmăreşte surprinderea calităţii vieţii prin aspecte precum: starea

de sănătate a populaţiei, nivelul şi calitatea educaţiei, cantitatea şi

calitatea hranei, acces la serviciile culturale şi de timp liber,etc.

Dezvoltarea economică – „o formă de manifestare a dinamicii

macroeconomice, care presupune pe lângă creşterea economică a ţării,

un ansamblu de transformări cantitative, calitative şi structurale, atât în

economie, cât şi în cercetarea ştiinţifică şi a tehnologiilor de fabricaţie,

în mecanismele de funcţionare a economiei, în modul de gândire şi în

comportamentul oamenilor”.40

Rezultatul dezvoltării eonomice se doreşte a fi obţinerea unor

efecte utile maxime cu eforturi minime, altfel spus, utilizarea raţională,

eficientă a resurselor.

Progresul economic, dar şi tehnic şi social deopotrivă presupune

creşterea şi dezvoltarea economică şi în plus, trecerea la o etapă

superioară de dezvoltare concretizată în creşterea nivelului de trai, a

bunăstării generale, a gradului de civilizaţie.

Asistăm în prezent la o reconsiderare a problematicii creşterii şi

dezvoltării economice, la formularea unor soluţii pentru depăşirea

inconvenientelor identificate, precum şi la propunerea unor modele

optime de creştere şi dezvoltare economică.

40 conform Dicţionarul Economic




Factorii creşterii şi dezvoltării economice sunt deopotrivă de

natură economică, tehnică, demografică, politică, juridică, socială,

culturală, etică, de mediu şi în locul termenului de dezvoltare economică

se preferă exprimarea de dezvoltare economico-socială. Conceptul de

dezvoltare durabilă (sustenabilă), este înţeles ca un tip de dezvoltare

economică ce asigură satisfacerea necesităţilor generaţiilor prezente, fără

a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile

cerinţe. 41

În viitor trebuie reconsiderat modul de producţie prin prisma

raţionalităţii utilizării resurselor materiale, financiare şi umane şi prin

dezvoltarea producţiilor, industriilor şi tehnologiilor curate; trebuie

reconsiderat şi modul de consum în sensul evitării risipei, a inutilului, a

artificialului, a falselor nevoi; trebuie reconsiderat omul în calitatea sa de

fiinţă socio-culturală, în calitate de scop şi nu de mijloc; trebuie

reconsiderat conceptul de calitate a vieţii şi a înţelege prin el nu doar

zestrea materială, ci şi cea socială şi culturală.

Activitatea UE în domeniul protecţiei mediului se bazează pe

programul de acţiune intitulat „Mediu 2010: viitorul nostru, alegerea

noastră“. Acesta cuprinde perioada 2001-2010 şi subliniază nevoia de:

• atenuare şi de încetinire a schimbărilor climaterice şi a încălzirii

globale;

• protejare a habitatelor naturale şi a florei şi faunei sălbatice;

• tratare a problemelor legate de mediu şi sănătate;

• conservare a resurselor naturale şi de administrare eficientă a

deşeurilor. 41 Florica Stefănescu, Politici economice europene, Editura Universitatii din Oradea, Oradea, 2005, pag 144




8. Politica socială şi de ocupare a forţei de muncă

Scopul politicii sociale a UE este de a corecta inegalităţile cele

mai evidente din cadrul societăţii europene. Fondul Social European

(FSE) a fost înfiinţat în 1961 pentru a încuraja crearea de locuri de muncă

şi pentru a ajuta lucrătorii în transferul lor dinspre un gen de ocupaţie

şi/sau dinspre o zonă geografică spre alta.

Modelul social european prezintă următoarele caracteristici:

1. În mare parte, elementele de ordin social rămân în competenţa

statelor membre;

2. Nu se urmăreşte explicit armonizarea politicilor sociale, ci se

foloseşte metoda coordonării deschise a politicilor naţionale;

3. Funcţionează principiul subsidiarităţii, conform căruia

reglementările naţionale au în vedere: angajarea forţei de

muncă, contractele individuale şi colective de muncă,

concedierile, salariile minime;

4. Funcţionează principiul nediscriminării: remuneraţie egală

pentru muncă egală, între bărbaţi şi femei;

5. Transferurile sociale reprezintă 15-25% din PIB în statele

membre;

6. Este un proces de reglementare justificat de eşecurile pieţei,

iar autorităţile publice sunt obligate să intervină pentru

reglarea sistemului. Totuşi, la nivelul UE, doar 0,1% din PIB

s-a transferat pentru constituirea Fondului Social European.

Sfera de cuprindere a politicii sociale europene prezintă următoarele

componente:

a) reglementarea pieţei muncii pentru a asigura protecţia

angajatorilor;




b) asistenţa socială, cu două dimensiuni:

- dimensiunea de asigurare;

- dimensiunea redistributivă;

c) investiţii în cercetare, educaţie şi perfecţionare profesională;

d) învăţământul şi pregătirea profesională;

e) locuinţa şi sănătatea.

Se observă că politica socială se întrepătrunde cu alte politici

socio-culturale:

- politica în domeniul sănătăţii;

- politica în domeniul educaţiei, tineretului şi formării

profesionale;

- politica în domeniul cercetării, dezvoltării şi inovaţiilor;

- politica în domeniul culturii etc.

Carta comunitară a drepturilor sociale ale muncitorilor adoptată

în 1989, conţine obiectivele generale care trebuie să ghideze acţiunile

comunitare şi la nivel naţional în domeniul social:

1. principiul liberei circulaţii a lucrătorilor;

2. egalitatea de şanse privind accesul la muncă şi la drepturile

sociale şi salariale;

3. ameliorarea condiţiilor de trai şi de lucru;

4. libertatea de asociere şi de încheiere a unor contracte

colaterale de muncă;

5. protecţia copiilor şi adolescenţilor.

Aceste principii sunt incluse şi în Tratatul de la Maastricht.

Tratatul de la Amsterdam, din 1997, stipulează pentru prima dată norme

juridice privind drepturile fundamentale ale cetăţenilor europeni şi

adaugă la obiectivele anterioare încă două şi anume:




1. lupta împotriva discriminării şi a excluziunii sociale;

2. creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă şi de protecţie

socială, cu respectarea egalităţii de şanse între bărbaţi şi femei.

Există şi sectoare ale politicii sociale care nu sunt de competenţa

UE, cum ar fi: sistemul de securitate socială, care rămâne în sarcina

exclusivă a statelor membre şi orice decizii s-ar lua la nivel comunitar ar

necesita unanimitatea voturilor în Consiliul de Miniştrii.

Datorită diferenţelor dintre sistemele de învăţământ şi de formare

profesională în cadrul Comunităţii au determinat menţinerea unor

obstacole în calea liberei circulaţii a persoanelor, prin nerecunoaşterea

profesională până aproape de anul 1990.

Totodată, evoluţia rapidă a noilor tehnologii au făcut necesare

acţiuni concertate la nivel european pentru a permite adaptarea salariaţilor

la acestea şi la noile solicitări ale pieţei.

Începând cu anul 1995 UE finanţează mai multe programe în

educaţie, în scopul favorizării mobilităţilor şi a cooperării între instituţiile

şcolare şi universitare.

În acest sens, Uniunea îşi propune crearea unei politici comune a

educaţiei. Printre programe menţionăm:

1) SOCRATES – destinat mobilităţii tinerilor şi care cuprinde

trei componente:

- ERASMUS – cooperare interuniversitară;

- COMENIUS – cooperare interşcolară;

- LINGUA – învăţarea limbilor;

2) LEONARDO DA VINCI – program pentru accesul la

formarea profesională, inovare şi formare continuă;

3) YOUTH FOR EUROPE – programe pentru tinerii fără posibilităţi.




La acestea se mai adaugă programul TEMPUS, de cooperare în

domeniul universitar între UE, SUA şi Canada.

În domeniul sănătăţii, Comisia Europeană a lansat o strategie

comunitară începând cu anul 2000, având ca obiective:

a) creşterea nivelului de informare asupra sănătăţii la toate

nivelurile societăţii;

b) stabilirea unui mecanism de reacţie rapidă în faţa pericolelor

majore la adresa sănătăţii;

c) crearea unei strategii de cercetare a factorilor determinanţi în

domeniul sănătăţii, în special împotriva factorilor nocivi

cauzaţi de modul de viaţă.

Dintre priorităţile politicii sociale europene până în 2010

menţionăm:

1. Slujbe mai multe şi mai bune, aceasta, în condiţiile creşterii

demografice şi a creşterii populaţiei Uniunii Europene cu peste

100 milioane, în urma aderării celor 12 ţări. De menţionat că

noii membri constituie zona cea mai săracă a Europei,

confruntându-se cu probleme cum ar fi:

- inegalitatea repartizării veniturilor şi a puterii de cumpărare;

- şomajul cronic;

- îmbătrânirea populaţiei;

2. Îmbunătăţirea climatului de muncă prin creşterea unei balanţe

între flexibilitate şi securitate. Datorită diferenţelor de

dezvoltare între diverse regiuni şi ţări se înregistrează diferenţe

mari cu salarizarea, fapt ce determină migrarea forţei de muncă

spre zonele unde se plăteşte mai bine. Totodată, mobilitatea

capitalurilor permite întreprinderilor să producă acolo unde




costurile sociale sunt mai mici şi să vândă în zonele mai bogate,

unde pot practica preţuri mari.

3. Lupta împotriva sărăciei şi a oricăror forme de discriminare şi

excludere (prin finanţări FSE privind programe de perfecţionare

profesională);

4. promovarea egalităţii între sexe;

5. armonizarea politicilor sociale ale ţărilor candidate cu

prevederile modelului social european.

9. Politica de dezvoltare regională

Politica regională a UE se bazează pe transferuri de fonduri

dinspre ţările bogate spre cele sărace. Aceste fonduri sunt folosite pentru

încurajarea dezvoltării în regiunile defavorizate, pentru revitalizarea

zonelor industriale aflate în declin, pentru sprijinirea inserţiei profesionale

a tinerilor şi a şomerilor de lungă durată, pentru modernizarea agriculturii

şi pentru ajutorarea zonelor rurale defavorizate.

Comunitatea Europeană nu a avut un rol semnificativ în acest

domeniu până în anii ’70, lăsând la latitudinea statelor membre

dezvoltarea regională.

De abia în anul 1975 s-a creat un fond structural special – FEDER,

în scopul reducerii dezechilibrelor regionale, prin finanţarea unor acţiuni

cum ar fi:

• realizarea de investiţii productive în regiunile mai puţin dezvoltate;

• realizarea sau modernizarea infrastructurii în vederea reconversiei

regiunilor vizate;

• exploatarea potenţialului de resurse materiale, spirituale şi de forţă

de muncă a regiunilor;




• investiţii în domeniul educaţiei şi sănătăţii.

Actul Unic European (1986) pune, practic, bazele politicii regionale a

Comunităţii Europene, definind şase obiective prioritare:

1. Promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a zonelor slab

dezvoltate;

2. Reorientarea economică a regiunilor sau a zonelor grav afectate de

declinul industrial;

3. Combaterea şomajului de lungă durată;

4. Facilitarea integrării personale a tinerilor;

5. Dezvoltarea zonelor rurale şi adaptarea structurilor agricole la PAC;

6. Ajustarea regiunilor nordice, foarte puţin populate (sub 8 loc./Km2).

Dintre criteriile avute în vedere la selectarea proiectelor de dezvoltare au

fost:

• regiuni în care PIB/loc este mai mic de 75% faţă de media

comunitară;

• nivelul crescut al şomajului şi diminuarea numărului de locuri de

muncă în industrie;

• zone rurale caracterizate printr-un nivel slab de dezvoltare

economică etc.

Dintre fondurile europene implicate au fost:FEDER; FSE;FEOGA

– orientare; Fondul de coeziune (după intrarea în vigoare a Tratatului de

la Maastricht – 1993).

Totodată, prin Tratatul de la Maastricht s-a prevăzut atragerea

Băncii Europene de Investiţii (BEI) la finanţarea operaţiunilor. Printre

mijloacele folosite menţionăm: acordarea de împrumuturi; prime de

utilare;micşorări de impozite şi alte degrevări fiscale.




Toate acestea au avut drept scop atragerea de investiţii pentru

a moderniza infrastructurile în aceste zone vizate, creând adevărate

reţele de promovare a turismului, integrarea profesională şi schimburi

interregionale. În aceste condiţii, politica de dezvoltare regională s-a

întrepătruns cu alte politici: politica structurală, politica de coeziune,

PAC – în cadrul proiectului mai larg al UE – dezvoltarea durabilă.

Politica regională include politica de coeziune vizează

realizarea dezvoltării economice armonioase a UE, în special prin

promovarea reducerii disparităţilor de dezvoltare între ţări şi regiuni

europene.

Politica structurală, deşi are acelaşi scop, are în vedere reconversia

forţei de muncă şi a activităţilor economice în general, care sunt

falimentare (cum ar fi mineritul).

Dintre actorii implicaţi în politica regională menţionăm:

Comisia Europeană:

• evaluează proiectele de dezvoltare regională elaborate de

autorităţile (regionale şi centrale) din statele membre, atât înainte

de începerea lor cât şi după finalizare;

• coordonează asistenţa de specialitate acordată diferitelor regiuni

din fondurile europene;

• aprobă nivelul alocărilor de fonduri pentru fiecare stat membru;

• desemnează zonele asistate şi zonele de dezvoltare şi elaborează

metodologia şi criteriile utilizate în acest scop.

Comitetul Regiunilor – creat în 1992 prin Tratatul de la Maastricht care

reuneşte reprezentanţi ai colectivităţilor locale şi regionale, numiţi pe

patru ani de către Consiliul de Miniştri. Este un organ consultativ al UE,




dar emite avize obligatorii pentru Consiliu, Comisie şi Parlament, asupra

unor probleme ce vizează comunităţile locale precum şi agricultura şi

protecţia mediului.

Agenţiile de Dezvoltare Regională (ADR) coordonează şi aplică politicile

de dezvoltare regională ale UE la nivelul regiunilor de dezvoltare. În acest

scop ele colaborează cu autorităţile locale şi regionale, cu agenţi

economici şi organisme neguvernamentale, în ceea ce priveşte

conducerea, finanţarea şi stabilirea sarcinilor ce le revin fiecăruia. ADR

acordă consultanţă şi asistenţă informaţională, pe de o parte, şi asigură

finanţarea programelor de dezvoltare, pe de altă parte.

10. Politica privind protecţia consumatorilor

Politica privind protecţia consumatorilor în Uniunea

Europeană permite cetăţenilor europeni să facă cumpărături în

deplină siguranţă în toate statele membre. Toţi consumatorii

beneficiază de acelaşi nivel ridicat de protecţie. Produsele alimentare

şi nealimentare sunt supuse unor teste efectuate în scopul verificării

faptului ca sunt de cea mai înaltă calitate. Uniunea Europeană

întreprinde măsuri pentru a preveni riscul înşelării consumatorilor de

către comercianţi lipsiţi de scrupule sau de către publicitate

mincinoasă sau înşelătoare. Drepturile consumatorilor sunt protejate,

acesta putând cere despăgubiri oriunde pe teritoriul Uniunii

Europene, fie că şi-a făcut cumpărăturile într-un magazin, prin poşta

electronică, prin telefon sau pe Internet.

11. Politica bugetară

Bugetul Uniunii Europene se finanţează din resursele proprii ale

statelor membre. El a crescut concomitent cu procesul de integrare




economică, caracterizat de stabilirea unor politici comune şi realizarea

pieţei unice.

La 10 februarie 2004 în documentul intitulat „Construind

împreună viitorul: provocări politice şi modalităţi bugetare ale Uniunii

extinse, 2007-2013”, Comisia şi-a prezentat propunerile bugetare

pentru perioada 2007-2013 (prima etapă a procesului bugetar) pornind

de la identificarea priorităţilor politice. Propunerile comisiei au fost

aprobate, în cadrul Consiliului European de la Bruxelles din 17

decembrie 2005.

Aceste priorotăţi se regăsesc în noua Perspectivă Financiară

2007-2013:

1. Creştere durabilă

a) Competitivitate în serviciul creşterii şi folosirii

forţei de muncă – realizarea obiectivelor Lisabona (cercetare,

dezvoltare, educare, formare)

b) Coeziune în vederea realizării creşterii

economice şi utilizării forţei de muncă – cheltuieli cu fonduri

structurale şi fonduri de coeziune

2. Dezvoltare durabilă şi protejarea resurselor naturale –

cheltuieli legat de politica agricolă (PAC) şi politica de mediu

3. Cetăţenie, libertate, securitate şi justiţie –cheltuieli legate de

securitatea internă a Uniunii, controlul frontierelor externe,

migraţia, menţinerea diversităţii culturale

4. UE ca actor global -finanţarea politicii externe, politica de

vecinătate,politica comercială comună, ajutorul umanitar




5. Administraţie – cheltuieli legate funcţionarea instituţiilor

Uniunii

Valoarea totală a bugetului UE se ridică la 1,02% din Venitul Naţional

Brut al UE, în condiţiile în care plafonul maxim admis este de 1,24%.

La insistenţele principalelor ţări contribuitoare (Franţa, Germania,etc)

se încearcă limitarea cheltuielilor comunitare la 1%.

Bugetul si finanţează din cinci tipuri de resurse:

- Primele două tipuri de resurse, cele tradiţionale, rezultă

din politicile comunitare: taxe vamale şi cote percepute

asupra importurilor agricole din statele terţe. Aceste două

surse de finanţare sunt în scădere datorită procesului de

liberalizare a comerţului internaţional.

- A treia resursă proprie se constituie dintr-o taxă aplicată

asupra TVA încasat de către fiecare stat membru. A intrat în

vigoare în 1980, fiind de 1% la început până în anul 2002,

reducându-se apoi la 0,5% în 2004. Această resursă

penalizează statele membre mai puţin dezvoltate economic,

în care consumul este o componentă importantă a activităţii

economice.

- A patra resursă proprie a fost instituită în 1988, pentru a

face faţă nevoilor apărute ca urmare a realizării

obiectivelor Actului Unic European. Ea ţine cont de

posibilităţile de contribuţie ale fiecărei ţări, în funcţie de

puterea economică şi anume are în vedere cota parte a

VNB al fiecărei ţări în VNB-ul comunitar.Această sursă

finanţează în prezent aproximativ 65% din buget şi tinde să

înlocuiască resursa TVA.




În ultimii ani, calculul contribuţiilor naţionale la bugetul UE nu

se mai face raportat la PIB ci la VNB (Venitul Naţional Brut)42.

Aceasta pentru cǎ, în cazul economiilor foarte deschise, PIB şi VNB

pot sǎ difere sensibil (este, de exemplu, cazul Luxemburgului sau al

Irlandei, al cǎror PIB/locuitor este net superior mediei comunitare, în

timp ce VNB-ul se situeazǎ la nivelul mediei UE, ecartul fiind datorat

veniturilor vǎrsate rezidenţilor din state non-comunitare).

Tabel 6.1.

Sursele de venit ale bugetului UE

Sursa: Bugetul general al Uniunii Europene pentru exerciţiul financiar 2009

http://ec.europa.eu/budget/library/publications/budget_in_fig/syntchif_2009_ro.pdf, pag 28

42 Venit Naţional Brut (VNB) - reprezintă totalitatea veniturilor obţinute de factorii de producţie naţionali, inclusiv cele rezultate din activitatea desfăşurată în străinătate Produsul Intern Brut (PIB) - reprezintă totalitatea veniturilor obţinute de factorii de producţie pe teritoriul unei ţări, inclusiv de factorii de producţie străini Băbăiţă Ilie(coord.), Macroeconomie,Editura Mirton Timişoara, 2003, pag.48


http://ec.europa.eu/budget/library/publications/budget_in_fig/syntchif_2009_ro.pdf



În 2009, resursele au următoarea provenienţă43:

1. Taxe agricole - 1,3%

2. Taxe vamale - 15,2%

3. Prelevări asupra TVA - 16,9%

4. Prelevări asupra VNB - 65,4%

5. Alte resurse - 1,2%

TOTAL - 100,0%

Statele membre care contribuie la buget cu sume mai mari decât

cele primite în cadrul diverselor politici comunitare sunt contribuabile

nete, statele care primesc mai mult decât contribuţia proprie la buget sunt

beneficiare nete.

Redistribuirea fondurilor între ţările bogate şi cele mai puţin

bogate se face numai prin fondurile structurale şi fondul de coeziune.

Aceste transferuri bugetare sunt expresia solidarităţii comunitare

a statelor membre. De-a lungul anilor, politica bugetară a fost modificată

pentru a limita soldul negativ al statelor membre aflate în situaţia de

contribuabile nete. Cel mai cunoscut mecanism corector este cel adoptat

în 1984, prin care a fost compensat parţial soldul negativ al Marii Britanii.

Ultimele extinderi ale UE (2004 şi 2007) pot accentua

dezechilibrul bugetar comunitar, în condiţiile în care sumele cu care

contribuie noile state membre sunt mai mici decât sumele de care vor

beneficia.

a) Repoziţionarea sarcinilor bugetare între statele membre, pe

de o parte, şi resursele comunitare, pe de altă parte, a

constituit obiectul a numeroase contestaţii şi schimbări

43 Bugetul general al Uniunii Europene pentru exerciţiul financiar 2009 http://ec.europa.eu/budget/library/publications/budget_in_fig/syntchif_2009_ro.pdf, pag 28


http://ec.europa.eu/budget/library/publications/budget_in_fig/syntchif_2009_ro.pdf



generate de ţări care sunt contribuabile importante: Germania,

Marea Britanie, Franţa, Olanda, Austria, Suedia. Ele s-au opus

de fiecare dată extinderii bugetului comunitar.

b) O altă problemă o constituie opoziţia între organismele UE. În

vreme ce membrii Consiliului au grijă să limiteze contribuţiile

ţărilor pe care le reprezintă, contribuţii suportate din PIB-ul

naţional, Comisia, Parlamentul UE sunt favorabili unei

extinderi bugetare, care ar corespunde creşterii puterii lor şi a

mijloacelor de intervenţie.

O sporire substanţială a bugetului comunitar ar presupune

apropierea sistemelor fiscale naţionale şi stabilirea unui impozit

comunitar, format pe o bază comună şi aplicat în acelaşi mod ansamblului

de agenţi economici europeni. O astfel de evoluţie, dacă pe termen lung

pare inevitabilă, pe termen scurt cunoaşte o puternică opoziţie din partea

marilor puteri europene, care nu vor să renunţe la atribuţii de suveranitate

naţională.

Putem constata că totuşi bugetul european este mic, raportat la bugetul

marilor puteri economice federale (Statele Unite, Canada, Germania).

Bugetul UE are la bază patru principii fundamentale:

- Specific bugetului european este faptul că are la bază un principiu

ce nu se regăseşte la statele membre, şi anume, principiul

echilibrului, preluat de la finanţele clasice. Asta înseamnă că

previziunile încasărilor dintre două bugete trebuie să fie egale cu

creditele aceeaşi perioade. Este interzis să se recurgă la împrumut

pentru a acoperi un deficit bugetar. Orice cheltuială suplimentară

neprevăzută care intervine între două bugete trebuie să constituie

obiectul unui buget rectificat, care respectă principiul echilibrului, fie




prin transferul de credite de la un post la altul, fie prin apelul la surse

suplimentare.

- Universalitatea este principiul conform căruia încasările nu trebuie

destinate unui obiectiv precis, nici contractate cu cheltuielile, sumele

trebuie să fie înscrise integral.

- Anualitatea implică asocierea operaţiilor cu un exerciţiu contabil de un

an calendaristic.

- Specializarea creditelor, obligatoriu dirijate, cu excepţia unor cazuri

particulare, către o destinaţie precisă, pentru a evita orice risc de

deturnare şi a garanta transparenţa necesară.

În legătură cu procedura bugetară, menţionăm că în fiecare an

Comisia pregăteşte în avans proiectul de buget, amendat apoi de

Parlament şi de Consiliul de Miniştri.

Execuţia bugetului cade în sarcina Comisiei.

Repartizarea competenţelor între Consiliu şi Parlament se face pe

baza distincţiei între cheltuielile obligatorii şi cele nonobligatorii.

Cheltuielile obligatorii sunt cele pe care autoritatea bugetară

trebuie să le înscrie în buget pentru a permite Uniunii să-şi respecte

obligaţiile interne (în primul rând PAC şi fondurile structurale) şi cele

externe. Celelalte cheltuieli sunt nonobligatorii: politice, sociale,

regionale, industriale şi de cercetare-dezvoltare.

În ceea ce priveşte cheltuielile obligatorii, Parlamentul nu are

decât dreptul de a le propune, în vreme ce Consiliul le poate respinge. În

schimb, Parlamentul are competenţa de a spori nivelul cheltuielilor

nonobligatorii amendând proiectul de buget, în limita unei rate de creştere

faţă de anul precedent, calculată de Comisie, în funcţie de situaţia

macroeconomică.




Consiliul poate, totuşi, să acorde o depăşire a acestei rate calculate

de Comisie.

12. Cooperare în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI) 44

Obiectivul cooperării în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne

este crearea unei „Zone a libertăţii, securităţii şi justiţiei”. JAI este unul

dintre pilonii UE. Iniţial a avut la bază cooperarea interguvernmentală

dintre statele membre, dar a devenit subiectul procesului supranaţional de

luare a deciziilor (un rezultat al Tratatului de la Amsterdam). Cooperarea

interguvernamentală la nivel de poliţie şi justiţie este prevăzută la Titlul

VI al Tratatul UE. Include cooperarea împotriva rasismului, terorismului,

drogurilor armelor şi fraudelor.

Poliţie: Tratatul prevede o cooperare mai strânsă între forţele de

poliţie şi alte autorităţi, inclusiv utilizarea forţei commune de poliţie,

Europol aflată la Haga.

Justiţie: Cooperarea strânsă dintre instituţiile juridice foloseşte

unitatea judicară, Eurojust. Cooperarea judiciară include coordonarea

între autorităţile de urmărire penală, investigarea criminalităţii

transfrontaliere şi punerea în aplicare a cererilor de extrădare.

13. Politica externă şi de securitate comună (PESC)

OSCE este singura organizaţie de securitate pan-europeană şi acord

regional, în cadrul căreia se conturează politica de apărare comună a UE.

14. Politica privind extinderea 45

Timp de jumătate de secol, Uniunea Europeană a urmărit să

realizeze o integrare din ce în ce mai aprofundată, în timp ce a continuat 44pagină web cu noţiuni legate de UE http://ro.euabc.com/word/59945site-ul oficial al Comisiei Europene http://ec.europa.eu/enlargement/the-policy/index_ro.htm


http://ro.euabc.com/word/599



să primească noi membri. De cele mai multe ori, cele două procese s-au

desfăşurat în paralel. Încă de la început, creşterea numărului de state

membre a constituit unul dintre elementele care au contribuit la evoluţia

procesului de integrare europeană.

Uniunea Europeană de astăzi, cu 27 de state membre şi o

populaţie de aproximativ 500 de milioane de locuitori, este mai sigură,

mai prosperă, mai puternică şi exercită o mai mare influenţă decât

Comunitatea Economică Europeană de acum 50 de ani, cu 6 state membre

şi o populaţie de mai puţin de 200 de milioane de locuitori.

În prezent, Uniunea Europeană, o comunitate de valori având la

bază pacea şi libertatea, democraţia şi statul de drept, precum şi

toleranţa şi solidaritatea, este cea mai mare zonă economică din lume.

Piaţa internă extinsă şi noile oportunităţi economice au dus la creşterea

prosperităţii şi competitivităţii europenilor.

Reunite în cadrul Consiliului European, guvernele statelor

membre ale UE au convenit ca perspectiva aderării la UE să existe şi

pentru ţările din Europa de sud-est – Croaţia, Fosta Republică Iugoslavă a

Macedoniei, Albania, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru, Serbia,

Kosovo (în virtutea rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate al

Organizaţiei Naţiunilor Unite) şi Turcia. Aderarea va fi posibilă numai

dacă sunt satisfăcute toate criteriile necesare.

Criterii de aderare

Uniunea este întemeiată pe principiile libertăţii, democraţiei,

respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum

şi a statului de drept. Orice stat european care respectă aceste principii

poate solicita să devină stat membru al Uniunii. Condiţiile sunt prevăzute

în Tratatul privind Uniunea Europeană.


http://ec.europa.eu/enlargement/the-policy/from-6-to-27-members/index_ro.htm

http://ec.europa.eu/enlargement/the-policy/from-6-to-27-members/index_ro.htm

http://ec.europa.eu/enlargement/the-policy/countries-on-the-road-to-membership/index_ro.htm

http://ec.europa.eu/enlargement/the-policy/conditions-for-enlargement/index_ro.htm



Depunerea cererii de aderare la UE este doar începutul unui

proces lung şi riguros. Startul oficial este dat în momentul în care o ţară

îşi depune cererea de aderare – deşi, de cele mai multe ori, acest lucru

este rezultatul unei relaţii bilaterale, deja solide, cu UE. O cerere valabilă

atrage după sine o serie de proceduri de evaluare care pot - sau nu -

conduce la invitarea statului să adere la UE. Ritmul în care avansează

fiecare ţară depinde numai de progresele pe care le face aceasta către

realizarea obiectivelor noastre comune.

Cererea depusă de o ţară care doreşte să adere la UE este

transmisă Consiliului. Comisia Europeană contribuie cu o opinie oficială

privind ţara solicitantă, iar Consiliul decide dacă acceptă sau nu

candidatura. Odată ce Consiliul decide în unanimitate asupra unui mandat

de negociere, negocierile între ţara candidată şi toate statele membre pot

fi oficial deschise. Acest lucru nu se întâmplă, însă, în mod automat. Ţara

solicitantă trebuie să îndeplinească o serie de criterii înainte ca negocierile

să demareze.

Aşa-numitele „criterii de la Copenhaga”, stabilite în decembrie

1993 de Consiliul European de la Copenhaga, impun unui stat candidat să

aibă:

• instituţii stabile care să garanteze democraţia, statul de drept,

drepturile omului, respectarea şi protecţia minorităţilor;

• economie de piaţă funcţională, precum şi capacitatea de a face faţă

presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din cadrul Uniunii;

• capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de stat membru şi, în

special, adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice şi

monetare.




În 1995, Consiliul European de la Madrid a adus clarificări

suplimentare:

• ţară candidată trebuie, de asemenea, să fie capabilă să pună în

practică regulile şi procedurile comunitare.

Aderarea presupune, de asemenea, ca ţara candidată să dispună de

condiţiile necesare pentru integrarea sa, prin adaptarea structurilor sale

administrative. Cu toate că este important ca legislaţia UE să fie transpusă

în legislaţia naţională, este şi mai important ca legislaţia să fie aplicată

corect şi respectată, prin intermediul structurilor administrative şi juridice

corespunzătoare. Aceasta este o condiţie necesară în vederea aderării,

bazată pe încredere reciprocă.

La rândul său, UE trebuie să fie capabilă să primească noi

membri: trebuie să garanteze că instituţiile sale şi procesele de luare a

deciziilor rămân eficiente şi viabile; pe măsură ce se extinde, trebuie să

fie capabilă să dezvolte şi să aplice politici comune în toate domeniile şi

trebuie să-şi poată finanţa în continuare politicile, într-o manieră durabilă.

Ţări aflate pe drumul aderării la UE46

În prezent, există trei ţări candidate: Croaţia, Turcia şi Fosta

Republică Iugoslavă a Macedoniei. Negocierile de aderare cu primele

două ţări au început la 3 octombrie 2005. Fosta Republică Iugoslavă a

Macedoniei a devenit ţară candidată în decembrie 2005, însă negocierile

de aderare nu au început încă.

Celelalte ţări din Balcanii de Vest – Albania, Bosnia şi Herţegovina,

Muntenegru, Serbia şi Kosovo, au primit promisiuni cu privire la

46 pagina web oficială a Comisiei Europene http://ec.europa.eu/enlargement/the-policy/index_ro.htm


http://europa.eu/rapid/pressReleasesAction.do?reference=DOC/95/9&format=HTML&aged=1&language=EN&guiLanguage=en



perspectiva de a deveni state membre ale UE, de îndată ce vor fi pregătite.

Acestea sunt cunoscute sub denumirea de ţări potenţial candidate.

Procesul de stabilizare şi asociere este un proces stabilit de UE cu

toate ţările din Balcanii de Vest care are drept obiectiv apropierea

progresivă a acestora de UE. Datorită acestui proces, aceste ţări se bucură

deja de acces liber la piaţa unică a UE pentru aproape toate exporturile

lor, precum şi de sprijin financiar din partea UE pentru eforturile depuse

în direcţia realizării reformelor.

Piesa centrală a procesului constă în încheierea unui acord de

stabilizare şi asociere care reprezintă o relaţie contractuală între UE şi

fiecare ţară din Balcanii de Vest şi care stabileşte drepturi şi obligaţii

reciproce. Acordurile de stabilizare şi asociere se concentrează asupra

respectării principiilor democratice esenţiale şi a principalelor elemente

centrale ale pieţei unice europene. Prin instituirea unei zone de liber schimb

cu UE şi existenţa regulilor (în materie de concurenţă, ajutor de stat,

proprietate intelectuală etc.) şi a avantajelor conexe (de exemplu, dreptul de

stabilire) precum şi reformele introduse pentru a realiza adoptarea

standardelor, acest proces va permite economiilor din această regiune să

înceapă să se integreze în UE. Dacă aceste criterii sunt îndeplinite, acordurile

de stabilizare şi asociere pot fi finalizate cu toate ţările din Balcanii de Vest.

6.2. Politica monetară

Politica monetară poate fi definită ca o componentă a politicii

economice ce vizează influienţarea evoluţiei masei monetare şi a ratelor

dobânzilor şi, prin acestea, a inflaţiei, creşterii economice, forţei de

muncă şi a ratei de schimb.


http://ec.europa.eu/enlargement/enlargement_process/accession_process/how_does_a_country_join_the_eu/sap/index_ro.htm

http://ec.europa.eu/enlargement/how-does-it-work/financial-assistance/index_ro.htm



Principalele mobiluri ale crearii UEM au fost următoarele:47

• Eliminarea neajunsurile determinate de variaţiile cursurilor de

schimb ale monedelor naţionale ale ţărilor membre

După formarea pieţei comune, utilizare cursului de schimb ca

pârghie de stimulare a exportului sau de reducere a importurilor devenea

profund indezirabilă întrucât orice variaţie a cursului de schimb poate

influenţa schimburile comerciale.

• Asigurarea creşterii şi stabilităţii economice

Realizare obiectivelor economice dintr-un stat membru depinde

atât de conjunctura economică a celorlalte state membre cât şi de

variaţiile cursurilor de schimb, care are adesea efecte imprevizibile.

• Armonizarea politicilor economice naţionale În condiţiile în care

statele membre îşi pierd treptat autonomia în privinţa unor politici

economice, crearea UEM permite prevenirea, gestionarea şi

combaterea unor situaţii conjuncturale negative precum şi

menţinerea sau creşterea eficienţei economice.

• Reducerea costurilor în cadrul tranzacţiilor transfrontaliere

Schimbul valutar reprezinta un cost pentru agenţii economici

importatori, exportatori, cost transferat asupra preţului bunurilor

tranzacţionate, crearea UEM şi întroducerea monedei euro contribuie la

reducerea costurilor şi împlicit a preţurilor.

• Comparabilitatea preţurilor practicate în diferite ţări

Prin adoptarea monedei unice, ea devine una din cele mai

importanete monede de schimb şi de rezervă şi permite europenilor

reglarea importurilor din terţe ţări în propria lor monedă,euro. 47 Ştefănescu Florica, Politici economice europene, Editura Universitatii din Oradea, Oradea, 2005, pag. 94




Politica monetară îşi propune să acţioneze cu caracter global asupra

preţurilor, nivelului de activitate din economie, gradului de utilizare a forţei

de muncă, echilibrului exern. Această acţiune se exercită prin intermediul

agregatelor monetare şi de credit, rata dobânzii şi rata schimbului.

În conformitate cu Tratatul de la Maastricht, obiectivul de

bază al politicii monetare comune şi a politicii cursului de schimb îl

reprezintă stabilitatea preţurilor şi susţinerea politicilor economice

generale ale Uniunii, în concordanţă cu principiile economiei libere de

Obiectivele politicii monetare trebuie să fie integrate în cadrul

mai larg al politicii economice şi conform literaturii de specialitate sunt

obiective principale, finale şi intermediare.

Referitor la obiectivele finale accentul este pus pe lupta

împotriva inflaţiei deşi obiectivele macroeconomice ale politicii monetare

sunt creşterea economică, ocuparea forţei de muncă, echilibrul balanţei de

plăţi şi stabilitatea preţurilor.

Obiectivele intermediare ale politicii monetare sunt:

- stabilitatea ratelor de schimb,

- mărimea cantităţii de monedă în circulaţie,

- nivelul ratei dobânzii,

Este important de menţionat şi reţinut faptul că Banca Centrală

Europeană este unic titular al dreptului de a realiza politica monetară unică.

În ceea ce priveşte politica monetară, bazată fie pe monetary

targeting, fie pe inflation targeting sau pe o combinaţie a celor două

variante, indiferent de strategia aleasă, cadrul operaţional al politicii

monetare unice trebuie să răspundă următoarelor principii generale:

- conformitate cu principiile de piaţă,

- egalitate de tratament,




- simplitate,

- căutarea celui mai convenabil raport cost-eficienţă,

- descentralizare,

- continuitate,

- armonizare,

- conformitate cu procesul de decizie al SEBC.

Aplicarea unei politici monetare uniforme a necesitat atât

armonizarea instrumentelor de politică monetară, cât şi integrarea pieţelor

interbancare naţionale.

Pentru ca băncile să poată efectua tranzacţii eficiente cu euro şi în

afara graniţelor ţărilor de rezidenţă, IME a elaborat un nou sistem de plăţi,

denumit TARGET (Trans-European Automated Real-time Gross

Settlement Express Transfer), care funcţionează printr-o reţea specială de

comunicaţii şi permite participanţilor să efectueze plăţi "în timp real" în

euro, răspunzând astfel nevoilor politicii monetare unice.



Capitolul 7.

Uniunea Economică şi Monetară şi România

7.1. România şi relaţiile cu UE

Relaţiile dintre cele două părţi au fost iniţiate la sfârşitul anilor

’60, în plină perioadă de deschidere internaţională a regimului

Ceauşescu, şi s-au concretizat în acorduri comerciale bilaterale,

suspendate în anii ’80 din cauza încălcării drepturilor omului de către

România.

Astfel, în 1967 sunt iniţiate primele negocieri pentru încheierea

unei serii de acorduri tehnico-sectoriale privind anumite produse

agroalimentare (brânzeturi, ouă, carne de porc), produse pentru care

România practica preţuri de dumping. Guvernul român urmărea scutirea

de taxe suplimentare a produselor romăneşti amintite, iar Comunitatea

Europeană încearcă să impună respectarea unui anumit nivel al preţurilor

pentru a nu avea distorsiuni pe piaţa statelor membre.

În anii ’70 sunt semnate acorduri de cooperare economică

privind produsele agroalimentare, industria textilă, industria grea şi

comerţul cu cărbune şi oţel.

Cel mai important succes al acestui deceniu (anii ’70) este

semnarea unui acord bilateral de includere a României în Sistemul

General de Preferinţe (SGP) al CEE, acord semnat în 1974.




În 1980, se semnează un nou acord privind crearea Comisiei

Mixte România-CEE, document prin care România recunoaşte de facto

această organizaţie.

Începând cu 1981, contactele dintre cele două părţi se înrăutăţesc,

fiind apoi suspendate până în 1990.

În martie 1990, România a fost prima ţară din blocul comunist

care a stabilit relaţii oficiale cu Comunitatea Europeană, încercând să se

reapropie de structurile occidentale, inclusiv de NATO.

Începând cu decembrie 1991, Comunitatea Europeană încheie o

serie de acorduri de asociere (cunoscute şi sub numele de Acorduri

Europene), ce reglementează cadrul juridic şi instituţional dintre părţile

semnatare, cu scopul de a promova relaţiile economice (în special

comerciale), precum şi un dialog politic instituţional cu fostele ţări

socialiste din Centrul şi Estul Europei.

Obiectivul acestor tratate este totuşi pregătirea pentru aderare a

acestor state.

Printre statele care încheie primele Acorduri Europene sunt Ungaria

şi Polonia (1991), iar România abia în 1993 (ca urmare a climatului politic:

mineriada din 1991 şi căderea guvernului, alegeri generale în 1992).

Acordul a intrat efectiv în vigoare abia la 1 februarie 1995.

La 22 iunie 1995, România a înaintat cererea oficială de aderare

la UE, împreună cu Strategia Naţională de Pregătire a aderării,

document semnat la Snagov de toate partidele politice parlamentare, care

stabilea etapele procedurale şi acţiunile ce urmau să fie întreprinse în

procesul de apropiere de structurile comunitare.

De menţionat că în iunie 1993, Consiliul European de la

Copenhaga recunoaşte explicit principiul extinderii UE către statele




asociate din Europa Centrală şi de Est şi fixează o serie de criterii

economice şi politice de aderare, cunoscute sub numele de criteriile de la

Copenhaga.

Acestea sunt:

1. Criteriul politic cu referire la:

• Crearea unor instituţii stabile care să garanteze democraţia şi

statul de drept (Parlament, Guvern, Puterea judecătorească);

• Respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor;

2. Criteriul economic, care are în vedere crearea unei economii

de piaţă funcţională, capabilă să reziste presiunilor

concurenţiale de pe piaţa unică a UE;

3. Criteriul legislativ, ce are în vedere aplicarea acquis-ului

comunitar din momentul aderării la UE;

4. Criteriul instituţional sau administrativ, care are în vedere

capacitatea statului de a-şi asuma obligaţiile de stat membru al

UE, din momentul aderării sale.

Consiliul European de la Madrid din 1995 a mai adăugat două criterii, şi

anume:

a) Comisia Europeană elaborează un raport şi un aviz privind

cererea de aderare pe baza progreselor realizate de statul

candidat, în funcţie de criteriile de la Copenhaga;

b) Consiliul de Miniştri, pornind de la avizul Comisiei,decide

asupra oportunităţii începerii negocierilor de aderare cu fiecare

stat candidat în parte, în funcţie de progresele sale, începând

cu anul 1996.

Negocierile de aderare cu România au început la 15 februarie

2000 şi s-au încheiat la finele anului 2004, integrarea având loc la 1




ianuarie 2007, după ce, la 25 aprilie 2005, cele două ţări (România şi

Bulgaria) semnează la Luxemburg tratatul de Aderare la UE.

Procedura de aderare

Există două faze ale procedurii de aderare, care se desfăşoară simultan:

a) Faza comunitară se desfăşoară între statul candidat şi

instituţiile europene şi presupune ca etape:

1. Ţara candidată la aderare depune o cerere la Consiliu;

2. Consiliul solicită Comisiei avizul privind cererea de aderare;

3. După avizul Comisiei, Consiliul decide cu unanimitate de

voturi deschiderea negocierilor de aderare;

4. Preşedintele în exerciţiu al Consiliului poartă, în numele

UE, negocieri cu fiecare candidat;

5. La propunerea Comisiei, Consiliul adoptă în unanimitate

poziţiile pe care UE trebuie să le ia, pe parcursul

negocierilor, faţă de fiecare stat candidat la negocieri;

6. La sfârşitul negocierilor, se încheie un acord asupra

Proiectului Tratatului de Aderare;

7. Tratatul de Aderare este supus spre examinare Consiliului

şi Parlamentului European;

8. Parlamentul European îşi dă acordul la Tratatul de Aderare

cu majoritate absolută;

9. Consiliul de Miniştri aprobă Tratatul de Aderare în

unanimitate.

b) Faza internaţională se desfăşoară între statul candidat şi

statele membre, cu următoarele etape:

1. La începutul fazei comunitare, în cadrul unei conferinţe

internaţionale, se realizează un acord între statul candidat




şi statele membre, acestea din urmă semnând formal

Tratatul de Aderare, care va fi prezentat Comisiei odată cu

cererea de aderare, pentru a-şi da avizul de începere a

negocierilor de aderare de către Consiliu;

2. La sfârşitul fazei comunitare, statele membre ratifică

tratatul de Aderare, după ce acesta a fost aprobat de

Consiliu – prin aprobarea Tratatului de parlamentele

naţionale.

La negocierile de aderare, punctul de pornire a fost acquis-ul

comunitar, pe care toate ţările candidate trebuie să-l accepte, să-l preia ca

atare, nu să-l negocieze. Acquis-ul are la bază legislaţia comunitară

(tratatele de constituire, legislaţia secundară adoptată în baza tratatelor

(regulamente, directive, decizii), jurisprudenţa Curţii de Justiţie a UE,

acordurile internaţionale ale UE. Aquis-ul nu se negociază ci se

negociază doar termenele îndeplinirii sale.

Statul candidat se limitează la a cere exceptarea temporară sau

amânarea de la aplicarea unor directive, perioadă în care urmează să

realizeze pe deplin, acquis-ul prin cele două momente:

1. transpunerea legislativă;

2. implementarea deplină a acestuia.

Trebuie subliniat că ţările candidate au un câmp de manevră foarte

limitat în perioada de negociere. O tratare superficială a problemelor şi

impunerea unei viteze prea mari a negocierilor şi aderării pot aduce mari

prejudicii economiei naţionale sau argumente că ţara respectivă nu este

încă pregătită pentru aderare.

Deşi a depus cererea de aderare la 22 iunie 1995, împreună cu

Strategia Naţională de Pregătire a Aderării, negocierile de aderare cu




România au început abia la 15 februarie 2000, când s-a solicitat

României o nouă Strategie de aderare.

Noua strategie de aderare este un document elaborat de un Grup

de lucru din cadrul Centrului naţional de dezvoltare durabilă, aflat sub

egida Academiei Române şi asistat de PNUD (Programul ONU pentru

dezvoltare) pentru perioada 2000-2004. Acest Grup de lucru a fost

construit pe baza H.G. nr. 305 din 15.04.1999.

Strategia prezenta sarcini şi obiective pe trei domenii:

1. Stabilitate macroeconomică;

2. Creştere economică;

3. Reformele structurale.

Limitele acestei Strategii de dezvoltare constau în faptul că

acredita ideea că singurul obstacol în calea integrării îl constituie

nivelul scăzut al dezvoltării economice. De aceea, Strategia aborda

ideea dezvoltării economiei în general şi nu o dezvoltare care să fie

compatibilă pe termen lung cu piaţa unică europeană. Cu alte cuvinte,

o dezvoltare doar până la momentul integrării României în UE, nu şi

după aceea.

Strategia n-a avut transparenţă în rândurile populaţiei, care n-a

înţeles ce costuri trebuie să plătească pentru a deveni membri ai UE.

De aceea, în anul 2003 s-a elaborat o nouă strategie de aderare

intitulată „Planul naţional de dezvoltare 2004-2006”, care răspunde

într-o mai mare măsură obiectivelor integrării, şi anume:

a) Creşterea competitivităţii sectorului productiv care să

asigure creşterea veniturilor populaţiei pe termen lung;

b) Îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii de transport şi

energie,




c) Protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului la

standardele europene, până în anul 2017;

d) Combaterea dezechilibrelor sociale prin dezvoltarea

resurselor umane, creşterea ratei de ocupare şi combaterea

excluziunii sociale.

e) Combaterea dezechilibrelor regionale prin diversificarea

economiei rurale şi creşterea productivităţii în agricultură,

încât să se asigure o participare echilibrată a tuturor

regiunilor din România la procesul de dezvoltare

economico-socială

După aderarea la UE România elaborează o nouă strategie

economică „Planul naţional de dezvoltare 2007-2013”48. Acest plan

încearcă să reflecte cât mai fidel priorităţile stringente de dezvoltare ale

României la nivel naţional, regional şi local şi propune susţinerea acestora

prin investiţii publice concentrate, alocate pe bază de programe şi

proiecte.

Planul Naţional de Dezvoltare (PND) este instrumentul

fundamental prin care România va încerca să recupereze cât mai rapid

disparităţile de dezvoltare socio-economică faţă de Uniunea

Europeană. PND este un concept specific politicii europene de

coeziune economică şi socială (Cohesion Policy) şi reprezintă

documentul de planificare strategică şi programare financiară

multianuală, elaborat într-un larg parteneriat, care va orienta şi

stimula dezvoltarea socio-economică a României în conformitate cu

Politica de Coeziune a Uniunii Europene.

48 http://www.fonduristructurale.ro/Document_Files/PND/00000051/txs06_PND_2007_2013.pdf


http://www.fonduri/



7.2. Aspecte economice privind poziţionarea României în UE

Evoluţia societăţii româneşti în toate planurile, în perioada 2005-

2008, confirmă faptul că nu există domenii care să nu fi cunoscut

schimbări fundamentale. Realizările obţinute sunt cu atât mai expresive

cu cât acţiunile întreprinse pentru îndeplinirea obiectivelor asumate s-au

suprapus în primii doi ani cu cele vizând pregătirea condiţiilor pentru

aderare. De altfel, cea mai autorizată evaluare a activităţii autorităţilor din

această perioadă o reprezintă recunoaşterea de către Comisia Europeană a

faptului că România a îndeplinit cerinţele pentru a adera la Uniunea

Europeană.

Indicatorii macroeconomici ai României

În tabelul de mai jos sunt prezentaţi principali indicatori

macroeconomici ai României din perioada anilor 2005 – 2008 şi

trimestrul I al anului 2009. Tabelul 7.1.

Indicatorii macroeconomici ai României

Indicator 2005 2006 2007 2008 Trim I 2009

Ţintă 2009

PIB (milion lei) 288954,6 344650,6 412761,5 503958,7 96521,4 Creştere PIB (%) 4,2 % 7,9 % 6,2 % 7,1 % - 6,4% -4% Somaj (%) 5,9 % 5,2 % 4 % 4,4 % 5,6% 7% Inflaţia medie anuală (%) 9 % 6,56 % 4,84 % 7,85% 2,64% 3,5%

Deficitul bugetar (milion lei) -2268,4 -5651,0 -9448,3 -24654,9 -7925,1 24369

Deficit bugetar (pondere în PIB %) -0,78%- 1,64% -2,29% -5,4%% -8,2% -4,6%

Datorie publica (% din PIB) 15,8% 12,4% 12,7% 15,2% 60%

Export 22255 25850 29549 33628 6561

Import 30061 37609 47371 52000 7898 Comerţ exterior (mil €) Sold -7806 -11759 -17822 -18372 -1337




Câştigul salarial mediu pe economie (modificare %)

18,3 % 18,4 % 21,8 % 24,8 % 17,1% 7,5%

Salariu mediu net 783 866 1027 1280 1380 Indicele armonizat a preţurilor de consum (IAPC) %

9,1 % 6,6 % 4,9 % 7,9 % 6,8% 3,5%

Curs schimb lei/Euro medie pe an

3,6234 3,545 3,3373 3,6827 4,2662

Curs schimb lei/euro sfârsit de an

3,6771 3,3817 3,6102 3,9852 4,2348 3,95

Rata dobânzii de referinţă medie pe an (%)

9,68 % 8,45 % 7,45 % 8,76 % 10,19% 7%

Credite 21,4% 14,83% 13,325 15,29 18,5% Rata dobânzii practicate de instituţii de credite

Depozite 8,34% 6,51% 6,70% 9,93% 14,33%

Investiţii directe nete (mil. €)

5237 8723 7047 9272 1478

Sursa: Buletinul lunar, 03/2009, publicaţie BNR

http://www.bnro.ro/files/d/Pubs_ro/Lunare/2009bl/2009bl03.pdf

Evoluţia unor indicatori macroeconomici Comparaţie între România,

Uniunea Europeană şi zona euro

Tabelul 7.2.

Indicatorii macroeconomici -UE

Indicator Modificări anuale în %

2005 2006 2007 2008 2009 2010

PIB 2,0 3,1 2,9 0,9 -4 -0,6 Consumul privat 2,0 2,3 2,2 0,9 -1,5 -0,4 Consumul public 1,6 1,9 1,9 2,2, 1,9 1,7 Rata ocupării 0,8 1,5 1,7 0,7 -2,6 -1,4 Somaj (% din forţa de muncă)

8,9 8,2 7,1 7,0 9,4 10,9


http://www.bnro.ro/files/d/Pubs_ro/Lunare/2009bl/2009bl03.pdf



Inflaţia (IAPC,valori nominale)

2,3 2,3 2,4 3,7 0,9 1,3

Deficit bugetar (pondere în PIB %)

-2,4 -1,4 -0,8 -2,3 -6,0 -7,3

Datorie publica (% din PIB)

62,7 61,3 58,7 61,5 72,6 79,4

Sursa: Prognoza de primăvara 2009 a Comisiei europene, martie 2009

http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/publication15048_en.pdf

Tabelul 7.3.

Indicatorii macroeconomici -Zona EURO


2005 2006 2007 2008 2009 2010

PIB 1,7 2,9 2,7 0,8 -4 -0,1 Consumul privat 1,8 2,0 1,6 0,5 -0,9 -0,3 Consumul public 1,5 1,9 2,2 2,0 2,0 1,7 Rata ocupării 0,7 1,4 1,7 0,7 -2,6 -1,5 Somaj (% din forţa de muncă)

9 8,3 7,5 7,5 9,9 11,5


2,2 2,2 2,1 3,3 0,4 1,2


-2,5 -1,3 -0,6 -1,9 -5,3 -6,5


70,0 68,3 66,0 69,3 77,7 83,8

Sursa: Prognoza de primăvara 2009 a Comisiei europene, martie 2009 pag 4


Tabelul 7.4.

Indicatorii macroeconomici- România


2005 2006 2007 2008 2009 2010

PIB 4,2 7,9 6,2 7,1 -4,0 0,0 Consumul privat 10,1 12,7 11,6 9,1 -3,7 -0,3 Consumul public 3,8 -4,1 1,6 3,2 -11,0 0,1






Rata ocupării -1,5 0,7 0,4 0,3 -2,2 0,6 Somaj (% din forţa de muncă)

7,2 7,3 6,4 5,8 8,0 7,7


9,1 6,6 4,9 7,9 5,8 3,5


-1,2 -2,2 -2,5 -5,4 -5,1 -5,6


15,8 12,4 12,7 13,6 18,2 22,7

Sursa: Prognoza de primăvara 2009 a Comisiei europene, martie 2009 pag 99


Evoluţia PIB în rată de creştere %

-6-4-202468

10

2005 2006 2007 2008 2009 2010

PIB UE

PIB Zona euro

PIB România

Graficul 7.1. Evoluţia PIB. Comparaţie între România, zona euro şi Uniunea Europenă

Evoluţia şomajului în %

02468

101214

2005 2006 2007 2008 2009 2010

Şomaj UE

Şomaj Zona euro

Şomaj România

Graficul 7.2. Evoluţia şomajului.Comparaţie între România, zona euro şi Uniunea Europenă





Rata medie a şomajului s-a plasat la 6,5% în perioada 1992-2004,

urcând la 7,3% în anul 2006, apoi treptat s-a redus la 6,4% în 2007 şi

5,8% în 2008. Şomajul va creşte până la 8% prognozat pentru 2009, în

condiţiile contractării economiei.

Guvernul român a decis, să extindă cu trei luni perioada de

acordare a indemnzaţiei de şomaj, iar angajatorul şi salariaţii vor fi scutiţi

de la plata contribuţiilor de asigurări sociale pe durata întreruperii

temporare a activităţii, pentru un interval de 3 luni.

Se poate observa din graficele 7.1, 7.2 şi 7.3, că evoluţia

indicatorilor aferenţi României, în perioada 2005 şi până în semestrul I

2008 au avut tendinţă de îmbunătăţire, susţinută de o creştere economică

şi în concordanţă cu evoluţiile macroeconomice din Uniunea Europenă.

Indicatorii macroeconomici din zona euro urmăresc evoluţiile celor

din Ununea Europeană, înregistrând în general performanţe mai bune, iar

din acest unghi evoluţia României se prezintă în graficele de mai jos.

Evoluţia deficitului bugetar % din PIB

-1.2

-2.2 -2.5

-5.4 -5.1-5.6

-8

-7

-6

-5

-4

-3

-2

-1

02005 2006 2007 2008 2009 2010

Deficitul bugetarUEDeficit bugetar Zona euroDeficit bugetarRomânia

Graficul 7.3. Evoluţia deficitului bugetar. Comparaţie între România, zona euro şi

Uniunea Europenă




Deficitul bugetar din 2008, de 5,4% din PIB a fost determinat de

cheltuielile realizate peste nivelul planificat, în special în ceea ce priveşte

salariile bugetare şi transferuri sociale. Nivelul recomandat de UE pentru

acest indicator a fost de 2,9%, deci depăşirea a fost aproximativ 86%, fapt

care a condus declanşarea procedurii de deficit excesiv.

Articolul 104 al Tratului CE prevede obligaţia statelor de a respecta

două criterii:

• Deficitul bugetar să nu depăşească 3%

• Datoria publică să nu depăşească 60%

Declanşarea procedurii de deficit excesiv împotriva României

presupiune monitorizarea atentă a politicii atentă a politicii bugetare şi a

măsurilor de reducere graduală a deficitului. România a adoptat deja un

program pe termen scurt şi mediu de ajustare a deficitului bugetar prin

OUG 34/2009.

În cazul unui stat care nu face parte din zona Euro, Consiliul poate

hotărî suspendarea parţială sau integrală a angajamentelor Fondului de

Coeziune pentru statul în cauză, începând cu 1 ianuarie a anului următor

acestei decizii, dacă statul membru nu a luat măsuri efective, în

conformitate cu Recomandarea Consiliului de reducere a deficitului

excesiv.




Evoluţia consumul privat (rata de creştere % )

10.19.1

-0.3

11.612.7

-3.7-6

-4

-2

0

2

4

6

8

10

12

14

2005 2006 2007 2008 2009 2010

Consumul privatUE

Consumul privatZona euro

Consumul privatRomânia

Graficul 7.5. Evoluţia consumul privat.Comparaţie între România, zona euro şi Uniunea Europenă

Evoluţia consumul public (rata de creştere % )

3.8

-4.1

1.63.2

-11

0.1

-12

-10

-8

-6

-4

-2

0

2

4

6

2005 2006 2007 2008 2009 2010

Consumul publicUE

Consumul publicZona euro

Consumul publicRomânia

Graficul 7.6. Evoluţia consumul public.Comparaţie între România, zona euro şi Uniunea Europenă

Toate aceste rezultate obţinute în perioada 2005-2008 au fost

posibile datorită faptului că întreaga filozofie fiscal-bugetară a fost

reformată, prin introducerea cotei unice, cu efecte asupra




creşterii economice fără precedent, a creării de noi locuri de muncă, a

creşterii veniturilor bugetare şi direcţionării acestora către domeniile

prioritare ale reformei: educaţie, sănătate, cercetare-dezvoltare, politică

regională, agricultură, mediu, protecţie socială.

Economia globală se află într-un punct critic, prinsă între o

scădere acută a cererii în multe dintre economiile avansate şi o inflaţie

în creştere prezentă pretutindeni, cu precădere în economiile emergente

şi în cele în curs de dezvoltare. La doi an de la izbucnirea crizei pe

pieţele financiare, echilibrul sistemului financiar internaţional continuă

să fie fragil. Mai mult decât atât, preţurile bunurilor de bază, în special

preţurile la energie şi alimente, au luat avânt de la începutul ultimului

trimestru al anului 2007, alimentând inflaţia şi reducând flexibilitatea

politicilor monetare.

Încrederea mediului de afaceri şi a consumatorilor deopotrivă a

suferit un declin semnificativ, la nivele cu mult mai scăzute decât

media pe termen lung în multe sectoare şi regiuni. Producţia a început

să scadă, amplificată şi de declinul cererii interne care se extinde mai

mult decât fusese anticipată anterior.

Estimările făcute de BNR şi de Comisia Europeană arată că

economia României, după ani de creştere impresionantă, se va

contracta aproximativ cu 4% în anul 2009. Diminuarea ratei de creştere

venitului disponibil a gospodăriilor şi condiţiile mai aspre de creditarea

vor reduce consumul populaţiei cu 3,7%, în timp ce cheltuielile

guvernamentale se anticipează că se vor diminua cu 11% în urma unei

ajustări fiscale semnficative. Cheltuielile guvernului 2008 a fost foarte

expansionist şi în anul 2009 sunt necesare restructurări în ceea ce

priveşte cheltuieli bugetare.




În urma cererii înaintate Comisiei Europene de către autorităţile

române, în vederea sprijinirea balanţei de plăţi şi contracararea

dezechilibrelor provocate de turbulenţele financiare globale asupra

situaţiei economice şi financiare interne, România a primit asigurări că i

se va acorda acest sprijin. Asistenţa financiară pe care UE intenţionează

să o acorde României va fi condiţionată de implementarea unui program

cuprinzător de politici economice, care să cuprindă domeniul fiscal,

sectorul financiar şi măsuri de reforme structurale.

Indiferent de contextul macroeconomic, fondurile structurale sunt

alocate şi sunt cuprinse în bugetul Uniunii Europene, conform scadenţelor

prestabilite.

Accesarea acestor fonduri este premiza eliminării diferenţelor în

ceea ce priveşte dezvoltarea economică, socială şi nu în ultimul rând

monetară, a statelor care nu sunt aliniate la standardele cerute de legislaţia

comunitară.

Tabel 7.5.

Gradul de absorbţie a fondurilor europene (structurale, de coeziune,

pentru agricultură, dezvoltare rurală şi pescuit) în primul an postaderare

Ţară Grad de absorbţie (%)

Poziţie netă faţă de bugetul UE % din PIB-ul ţării respective (+ absobţie netă - contribuţie netă)

Cehia 41,5% + 0,18 Polonia 42,8% + 0,19 Slovacia 41,6% +0,24 Ungaria 42,9% +0,38 România 21,7% - 0,36

Sursa: Revista de economie teoretică şi aplicată, Supliment de simpozion ştiinţific

“Romania în UE.Calitatea integrării. Dezvoltare regională” pag. 19




În contextul crizei actuale, când resursele financiare proprii sunt

mult mai limitate este imperios necesară să se acceseze orice sumă

care poate fi atrasă şi investită în economia Românei.

7.3. Evoluţia indicatorilor de natură monetară în România

comparativ cu UE

În conformitate cu prevederile Documentului de poziţie a

Capitolului 11- Uniunea Economică şi Monetară, în momentul aderării

la Uniunea Europeană, România, ca de altfel toate celelate state

membre al Uniunii Europen din 2004 şi 2007, este considerată ţară cu

derogare de la adoptarea monedei unice. Acest aspect este precizat

expres în protocolul anexat la tratatul de aderare al României şi

Bulgariei.

Criteriile de convergenţă monetare stabilite prin Tratatul de la

Maastricht sunt de fapt ţinte în domeniul inflaţiei, ratelor dobânzii şi

cursurilor de schimb.49

Datorită evenimentelor de natura crizei financiare şi economice,

criterii referitoare la integrare monetară valabile pentru România s-au

schibat, în contextul schimbării indicatorilor macroeconomici la

nivelul Uniunii Europene. Tabele de mai jos arată modificările

criteriilor de convergenţă monetară şi bugetară în perioada aprilie 2008

- ianuarie 2009.

49 Tofan Mihaela,Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europen, Editura C.H.Beck Bucureşti 2008, pag 195




Tabel 7.6.

Criteriile de la Maastricht înainte de criză

IPC Aprilie 2008 Media pe 12 luni

Rata dobânzii pe termen lung Aprilie 2008

Deficit/Surplus Bugetar 2007

Datorie Publică Guvernamentală 2007

Media celor mai scăzute trei valori 1,90


Valoarea de referinţă 3,40


Valoarea de referinţă -3,0


Zona EURO 2,60 Zona Euro 4,30 Zona Euro -0,6 Zona Euro 66,6

România 6,40

România 7,34

România -2,5

România 13,0

Sursa:Simpozionul BNR din 30.04.2009 „Realităţi şi iluzii în contextul crizei

economice”, Valentin Lazea, www.bnr.ro

Tabel 7.7.

Criteriile de la Maastricht după declanşarea crizei

IPC Decembrie 2008 Media pe 12 luni

Rata dobânzii pe termen lung Decembrie 2008 Media pe 12 luni

Deficit/Surplus Bugetar 2009 (previziuni CE, iauarie, 2009)

Datorie Publică Guvernamentală 2009 (previziuni CE, iauarie, 2009)





Valoarea de referinţă -3,0


Zona EURO 3,30 Zona Euro 3,71 Zona Euro -4,0 Zona Euro 72,7 România 7,90

România 8,38

România -7,5

Romînia 21,1


economice”, Valentin Lazea www.bnr.ro


http://www.bnr.ro/

http://www.bnr.ro/



După cum se observă criteriile sunt adaptate conform evoluţiei

indicatorilor din Uniunea Europenană. Valorile de referinţă, folosite ca şi

bază de comparaţie pentru evaluarea indicatorilor macroeconomici ale

ţărilor în afara zonei euro, sunt stabilite conform criteriilor de

convergenţă.

În perioada amintită inflaţia măsurată prin indicatorul indicele anual

a preţurilor de consum(IPC) s-a majorat, prin valoare de referinţă cu 32

%,în eurozonă cu 27% şi în România cu 23%.Motivele sunt acelaşi,

expansiunea economică observată din 2007 s-a continuat şi în 2008 cu

consecinţa fireacă de creştere a cererii de materii prime şi de combustibil,

concomitent cu creşterea consumului privat şi public.

Se poate observa ca acest criteriu nu este îndeplinit de România pe

tot parcursul anului 2008, depăşând nivelul de referinţă în aprilie cu 88%

şi în decembrie cu 93%.

3.4 2.6

6.4

4.1 3.3

7.9

012345678

IPC 04/2008 IPC 12/2008

Valorile IPC (%)

ValoareadereferinţăEurozona

România

Grafic 7.7.

Modificarea inflaţiei măsurată prin IPC în perioada 04.2008-12.2008




Se poate observa în graficul de mai jos, evoluţia ratei inflaţiei

pentru România, comparativ cu UE şi Eurozonă, care justifică

ajustările făcute la criteriile de convergenţă prezentate în tabelele

anterioare.

Evoluţia inflaţiei în %

9,1

6,6

4,9

7,9

5,8

3,5

01

2345

678

910

2005 2006 2007 2008 2009 2010

Inflaţie UE

Inflaţie Zonaeuro

Inflaţie România

Graficul 7.8.

Evoluţia inflaţiei.Comparaţie între România, zona euro şi Uniunea Europenă

Inflaţia,după ce a atins un minim de 4,9% în anul 2007 în

România,a avut o tendinţă crescătoare în semestrul II al anului 2008,

după care dacă estimările se vor adeveri, se va stabiliza în jurul valorii de

5,8%. BNR are ţintă declarată de inflaţie la sfârşitul anului de 3,5%, cu

un interval de variaţie de ± 1%.50

Indicele preţurilor şi în zona euro a cunoscut perturbări

semnificative în această perioadă, care a determinat BCE să ia măsuri de

stabilizare a preţurilor, conform obiectivului principal al BCE.

50 Raportul guvernatorului BNR din data de 7 mai 2009, pag 11, R20090507Guv.pdf




Dinamica modificării IAPC s-a accentuat în semestrul II al anului

2008 în condiţiile în care perioada 200-2007 a fost relativ stabil. BCE are

în vedere reducerea la nivelul la – 0,1% în luna iunie 2009. În perioada

ian 2009 – aprilie 2009 IAPC a avut a evoluţie descrescătoare de la 1,6%

la 0,6%.

Evoluţia IAPC perioada anilor 1991 – 2009(iunie)

Grafic 7.9.

Evoluţia IAPC (Indicelui armonizat al preţurilor de consum) în Eurozonă

exprimată procentual. Sursa: Banca Centrală Europeană

http://sdw.ecb.europa.eu/quickview.do?SERIES_KEY=122.ICP.M.U2.N.000000.4.ANR

Rata dobânzii pentru creditele pe termen lung reflectă costul cu

care se poate finanţa lipsa

de capital. Este un indicator important pentru o economie în curs de

restructurare în condiţiile în care investiţiile sunt finanţate atât prin

infuzie de capital străin cât şi prin credite pe termen lung.


http://sdw.ecb.europa.eu/quickview.do?SERIES_KEY=122.ICP.M.U2.N.000000.4.ANR



Modificarea acestui indicator într-o plaja mai largă denotă atât o

instabilitate financiară cât şi o instabilitate politică.

6.424.3

7.345.67

3.71

8.38

02468

10

Rata dob.pe T.L. 04-

2008

Rata dob.pe T.L. 12-

2008

Modificarea ratei dobânzii la creditele pe termen lung

Valoarea dereferinţă

Eurozona

România

Grafic 7.8.

Modificarea ratei dobânzii la creditele acordate pe termen lung, perioada 04.2008-

12.2008

Datorită faptului că în perioada de vară a fost un puseu al preţurilor

de materii prime şi de ţiţei şi combinat cu propagarea crizei finaciară

originară din SUA, care a atins şi piaţa fiananciară europeană, a

determinat instituţiile de credit să adopte o politica prudenţială înaltă

carea a deteminat scumpirea creditelor acordate prin creşterea ratei

dobânzii la creditele pe termen lung.

Indicatorii bugetari care sunt luati în considerare la evaluarea ţărilor

membre UE şi sunt monitorizaţi foarte strict sunt: ponderea deficitului

bugetar şi datoria publică guvernamentală în PIB.

Din acest punct de vedere România a îndeplinit criteriul nedepăşirii

valorii de 60% al indicatorului „ponderea datoriei publice în PIB”, având

la sfârşitul anului 13,6%.




Deficitul bugetar este un punct nevralgic pentru România fiindcă

constrângerile bugetare propuse de Uniune sunt nepopulare din punct de

vedere politic şi social. Anul 2008 a fost un an în care deficitul bugetar

(5,4%) a fost depăşit cu 80% nivelul acceptat de 3 %. Acest lucru a

cauzat declanşărea procedurii de „deficit excesiv” care va pune România

în situaţia să aleagă între opţiunile: ori reduce cheltuielilor bugetare şi

stimulează exportuliori î se retrag fondurile comunitare, puse la dispoziţie

de UE pentru aliniere economică.

Deficitul bugetar (pondere în PIB % )

-1.2

-2.2-2.5

-5.4-5.1

-5.6

-3 -3 -3 -3 -3

Valoare de referinţă

-8

-7

-6

-5

-4

-3

-2

-1

02005 2006 2007 2008 2009 2010 Deficit bugetar

UEDeficit bugetarZona euro

Deficit bugetarRomânia

Nivel de referinţă

Graficul 7.9.

Evoluţia deficitului bugetar.Comparaţie între România, zona euro şi Uniunea Europenă

Instrumente prin care BCE realizează politica monetară sunt ratele de

dobănzilor de referinţă communicate în zona euro.

Volatilitatea cursului leu/euro conduce la un risc valutar ridicat,

gradul mare de îndatorare în valută, atât a populaţiei cât şi a firmelor,




generează instabilitate în economie.Cursul de schimb poate fi mai

degrabă un propagator de şocuri decât un instrument de ajustare.

După modificările bruşte din semestrul II al anului 2008 cursul

începe, din decembrie să se stabilizeze şi se estimează că la sfârşitul

anului 2009 ajunge la valoarea de 3,9 lei/Euro.

Rezerva valutară şi datoria externe pe termen scurt sunt indicatori

care influenţează în mare măsură eficienţa politicilor monetare

întreprinse de Băncile Centrale naţionale.

0 50 100 150

Bulgaria

Cehia

Polonia

România

Ungaria

Ponderea Datorieiexterne în PIB

Ponderea datorieiexterne pe T.S. în PIB

Raportul dintrerezerva valutară şidatoria pe T.S.

Grafic 7.10.

Rezerva valutară, datoria externă şiponderea lor în PIB. Date 2008 Sursa:Simpozionul BNR din 30.04.2009 „Realităţi şi iluzii în contextul crizei

economice”, Valentin Lazea www.bnr.ro

Tendinţa de scădere a datoriei pe termen scurt duce la îmbunătăţirea

raportului rezervă valutară/datorie pe termen scurt şi, pe această cale, la

îmbunătăţirea percepţiei investitorilor privind România.

Rezerva valutară nu va scădea în perioada următoare chiar dacă

BNR reduce nivelul Rezervei Minime Obligatorii pentru a stimula


http://www.bnr.ro/



creditarea în economie, deoarece această reducere se va face gradual şi va

fi mai mult decât compensată de intrarea de fonduri de la FMI (12,95

miliarde euro, din care 5 miliarde euro numai în mai 2009).

România are cel mai scăzut nivel al veniturilor bugetare ca % din PIB

din Uniunea Europeană. Ratele de taxare la impozitul pe profit, impozitul

pe venit şi taxa pe valoarea adaugată sunt mult mai mici comparativ cu

majoritatea celorlalte state europene. Chiar şi după creşterea nivlului taxării

la contribuţiile de asigurări sociale, România se situează pe poziţia a opta

din punct de vedere al nivelului total al ratelor de taxare, fiind depăşită de

majoritatea statelor din regiune Ungaria, Cehia, Bulgaria, Slovacia, Polonia

dar şi de state mai mari cum sunt Franţa şi Italia.

Ponderea veniturilor bugetare în PIB

0

10

20

30

40

50

60

2006 56.5 50.3 45.4 42.6 43.8 39.4 41.2 41 40 33.5 33.1 45.7

2007 56 49.9 46.6 44.6 43.9 41.2 40.7 40.8 40.4 34.7 34.4 45.6

2008 55.5 49.6 46.4 45.1 42.8 40.9 40.8 40.7 40.1 34.3 32.8 45.2

Suedia Franţa It alia UngariaGerman

iaBulgari

aMarea

Br it anieCehia Polonia

Slovacia

România

Zona euro

Grafic 7.11

Ponderea veniturilor bugetare în PIB, anii 2006-2008


economice”, Dorin Măntescu www.bnr.ro


http://www.bnr.ro/



Rata de taxare la impozitul pe profit în România este de 16%,

printre cele mai scăzute din Europa. În UE există numai cinci alte state

cu o rată de taxare mai mică: Letonia, Lituania, Irlanda, Bulgaria şi

Cipru.

Veniturile colectate din impozitul pe profit reprezintă 3.1% din

PIB la nivelul mediei UE de 3.15%. România are printre cele mai scăzute

rate de taxare la impozitul pe venit din UE, colectând în medie cu 1-1,5%

din PIB mai puţin decât media regională.

Impozitul pe venit are o rată de colectare foarte bună, diferenţa faţă

de media europeană fiind explicată în principal de rata de taxare foarte

redusa.

România are un nivel relativ scăzut al ratei de taxare la TVA,

colectând ca procent din PIB venituri la nivelul mediei UE (8% din PIB).

Nivelul veniturilor colectate din contribuţiile sociale reprezintă

10.6% din PIB, sub media UE de 12.1% (media celor care au rate de

taxare comparabilă cu România se apropie de 13% din PIB), fiind necesară

atât o îmbunătăţire a colectării cât şi lărgirea bazei de impozitare la

categoriile exceptate şi controlul mai bun al microîntreprinderilor.

România colectează venituri bugetare mai scăzute şi din

veniturile din proprietatea statului (dividende, redevente etc), din mediul

înconjurător (în medie cu 1,2% din PIB mai puţin faţă de media UE) şi

din agricultură.

7.4. România – aproape sau departe de moneda unică

După integrarea Bulgariei şi României la 1 ianuarie 2007 în UE

aceasta este alcătuită din 27 de state membre.




România se va alătura statelor europene integrate în Uniunea

Economică şi Monetară, dar până în acel moment mai este un lung drum

de facut şi de îndeplinit o serie de criterii.

La prima vedere pare a fi din ce în ce mai greu având în vedere

actuala criză mondială care afectează şi România şi practic puterea de

cumpărare a monedei noastre naţionale.

Până la momentul istoric când moneda unică europeană va

înlocui leul, rămân de parcurs o serie de etape de care depinde succesul

adoptării euro, maximizarea avantajelor şi reducerea riscurilor care

decurg din participarea la Uniunea Monetară.

Aproape sau departe de EURO?

Guvernatorul Băncii Naţionale a României, a anunţat intervalul

2012-2014 ca perioada posibilă a adoptării monedei unice. De această

perioadă ne despart mai puţin de 10 ani, timp în care politica monetară va

fi strict supravegheată de organismele europene într-un proces mai larg

care cuprinde multe etape.

Cel puţin o dată la doi ani, Comisia şi Banca Centrală Europeană

elaborează un raport asupra progresului făcut de statele membre în ceea

ce priveşte criteriile de convergenţă de la Maastricht. Dacă în urma

acestui studiu Comisia va constata îndeplinirea criteriilor de convergenţă,

poate să propună Parlamentului European ca statul respectiv să treacă la

euro. După ce Parlamentul va aproba propunerea, aceasta va ajunge în

Consiliul Uniunii Europene care ia decizia finală. Tot Consiliul, după ce

se consultă cu Banca Centrală Europeană, stabileşte rata de schimb la care

euro va înlocui moneda naţională Această etapă marchează intrarea

monedei naţionale în Mecanismul de Rate de Schimb II.




Se apreciază că România va fi pregătită să participe la acest sistem

cel mai probabil între 2010 şi 2012, ceea ce presupune fixarea unei

parităţi leu-dolar în jurul căreia cursul stabil de piaţă să varieze într-o

marjă de plus/minus 15%.

Dar până să ajungă la acest stadiu avansat, primul pas spre euro a

fost adoptarea unui plan de convergenţă care să cuprindă în detaliu paşii

necesari aderării. Un plan clar şi bine structurat creşte şansele unei

adoptări a monedei europene fără mari dezechilibre economice, având

avantajul de a fi şi un semnal pozitiv pentru investitorii străini.

La momentul actual criza mondială pare să fi dat peste cap într-o

anumită măsură acest plan, dar România rezită în faţa acestui val de criză

mai bine decât alte state.

• Criteriile de la Maastricht

Ghidul adoptării euro reprezintă cele 4 criterii de convergenţă

nominală cuprinse în Tratatul de la Maastricht.

Acestea sunt:

- o rată scăzută a inflaţiei până la nivelul de 2%;

- dobânzi scăzute pentru creditele pe termen lung, care să nu

depăşească cu mai mult de 2% dobânzile din cele mai performante state

membre participante în anul dinaintea examinării;

- deficit bugetar de maxim 3% din PIB;

- datoria publică cumulată să nu depăşească 60% din PIB.

La acestea se adaugă necesitatea stabilităţii cursului de

schimb, în sensul menţinerii cursului naţional în limitele marjelor

normale de fluctuaţie ale MRS2 pentru cel puţin doi ani înaintea




intrării în zona euro (conform art. 121 din Tratatul Comunităţilor

Europene).

În afară de aceste criterii care urmăresc stabilitatea

macroeconomică a statului care doreşte să adere la euro, Tratatul mai

prevede ca statul să aibă în vigoare toată legislaţia necesară bunei

funcţionări a monedei unice inclusiv statutul Băncii Centrale să fie în

acord cu prevederile acestuia.

Dacă analizăm compatibilitatea economiei româneşti cu

criteriile mai sus enunţate se observă că în prezent România nu

îndeplineşte aceste criterii, dar trendul global al economiei româneşti

este însă unul pozitiv.

Rata inflaţiei a fost scăzută ajungând la 5% în octombrie 2006, dar

în viitor va fi tot mai greu să fie controlată datorită măsurilor fiscale

impuse de UE şi situaţiei instabile la nivel mondial.

• Avantajele şi riscurile adoptării monedei unice

Mare parte din noii cetăţeni ai Uniunii sunt atraşi de ideea

adoptării unei monede puternice şi relevante pe plan internaţional, în timp

ce nostalgicii regretă monedele naţionale, iar scepticii contestă eficienţa

trecerii la euro.

Realitatea ne arată că introducerea monedei europene are într-

adevăr şi beneficii şi riscuri. Aşa cum ne dovedeşte experienţa vechilor

state membre, principalele beneficii din Zona Euro sunt: reducerea

costurilor privind schimburile valutare şi scăderea riscului valutar,

prevenirea unor atacuri speculative, scăderea dobânzilor la credite şi o

politică monetară coordonată.




O singură monedă generează şi economie de timp, şi bani

pentru populaţia şi firmele rezidente în interiorul Uniunii Monetare,

facilitează şi multiplică schimburile comerciale în interiorul zonei,

stimulează sporirea volumului tranzacţiilor cu acţiuni şi obligaţii din

ţările membre.

Integrarea pieţei monetare şi financiare va conduce în acest fel la

majorarea ratei de creştere economică pe termen mediu şi lung a ţărilor

din Zona Euro. Moneda are efecte şi asupra relaţiilor comerciale externe

cu ţări care nu fac parte din UEM şi asupra fluxurilor internaţionale de

capital. Cetăţenii români şi firmele care desfăşoară activităţi comerciale în

Zona Euro vor simţi treptat avantajele reale ale introducerii monedei prin

simplificarea evidenţelor, a contractelor şi procedurilor financiar-

contabile.

Riscurile asociate cu introducerea în circulaţie a euro sunt puţine

la număr, dar au impact direct asupra vieţii cotidiene şi a sistemului

financiar. Cel mai cunoscut dintre acestea este creşterea generalizată a

preţurilor care este legată de lipsa de familiaritate a populaţiei cu noile

preţuri exprimate în moneda unică, de specularea unor erori de rotunjire,

ca şi de reducerea costurilor legate de modificarea generală a preţurilor,

afişate de acum exclusiv în euro.

O altă provocare adresată economiilor UE este dimensionarea

adecvată pe termen scurt a lichidităţilor în euro la nivelul sistemului

bancar, având în vedere o cerere de numerar în moneda unică.

Criticii euro avertizează că schimbarea monedei naţionale

presupune şi pierderea controlului şi a puterii de decizie cu privire la

problemele monetare şi a flexibilităţii luării deciziilor care să permită

protejarea economiilor de şocurile externe.




• Contextul actual

Deocamdată, noii membri îşi fac temele încrezători în beneficiile

monedei unice, obligându-se prin însăşi tratatele de aderare să devină

părţi ale UEM.

Inflaţia se menţine la cote ridicate în toate statele, iar criteriul

deficitului bugetar cauzează de asemenea probleme,

Încrederea mediului de afaceri în moneda europeană este cel mai

bun barometru, iar economia statelor care folosesc euro a început să

crească.

România priveşte optimistă la acest peisaj sperând că, urmând o

politică financiară eficientă şi abilă, va ajunge să facă parte într-o zi, nu

prea îndepărtată, din acest spaţiu al bunăstării.



Capitolul 8.

Repercursiuni ale crizei financiare asupra creşterii

mondiale51

8.1. Situaţia economico-monetară la nivel mondial

În anul 2008, turbulenţele de pe pieţele financiare s-au

intensificat, atingând niveluri nemai întâlnite de decenii, cu consecinţe

severe pentru economia reală în semestrul II 2008.

În semestrul I, declinul economic din SUA s-a extins dincolo de

sectorul imobiliar, iar repercusiunile globale ale crizei financiare s-au

materializat în decelerarea ritmului de creştere în majoritatea

economiilor avansate. Pe ansamblu, activitatea economică mondială a

fost în continuare relativ bine susţinută de robusteţea condiţiilor

economice din economiile emergente.

Totuşi, începând cu jumătatea lunii septembrie, moment în care

criza financiară a provocat falimentul unei importante bănci de

investiţii din SUA şi un mare număr de actori importanţi ai sistemului

financiar mondial au fost demascaţi, provocările la adresa creşterii

economice s-au intensificat.

51 Raport anual 2008 Banca Centrala Europeană http://www.ecb.int/pub/pdf/annrep/ar2008ro.pdf



Condiţiile economice mondiale s-au deteriorat rapid pe fondul

scăderii încrederii consumatorilor şi a sectorului corporativ, al condiţiilor

de creditare restrictive la nivel mondial şi al efectelor de avuţie adverse

datorate scăderii preţurilor la locuinţe şi a valorii acţiunilor. Deşi

guvernele şi băncile centrale din întreaga lume au luat măsuri drastice şi

fără precedent în vederea limitării riscurilor sistemice şi pentru refacerea

stabilităţii financiare, criza financiară a condus la sincronizarea tot mai

puternică a declinului mondial, ceea ce a amplificat interacţiunea negativă

dintre criza financiară şi activitatea sectorului real.

Spre sfârşitul anului, majoritatea economiilor avansate se aflau deja

în recesiune sau erau pe punctul de a intra în recesiune. De asemenea,

declinul economic a început să se manifeste tot mai puternic şi în

economiile emergente52.

Condiţiile economice s-au deteriorat rapid în special în ţări cu

dezechilibre interne şi externe de amploare, iar creşterea în economiile

deschise de mici dimensiuni s-a temperat considerabil într-un interval de

timp foarte scurt.

Evoluţia inflaţiei mondiale a fost foarte puternic influenţată de

variaţiile abrupte ale preţurilor la materii prime şi de modificarea

condiţiilor economiei mondiale. În semestrul I, presiunile inflaţioniste

globale s-au intensificat. În ţările OCDE53, inflaţia anuală totală a atins

52 Economie emergentă = o economie în curs de structurare economico-financiară Sursa:Ziarul on-line Wall-Street http://www.wallstreet.ro/editorial/286/Criza-financiara-internationala-si-economia-emergenta-Vulnerabilitate-sau-Oportunitate.html 53 Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) –este o organizaţie internaţională a acelor naţiuni care acceptă principiile democraţiei reprezentative şi a economiei de piaţa liberă.30 de ţări sunt membre OCDE, România este posibil candidat cu drepturi depline


http://www.wall/



nivelul de 4,8% în luna iulie 2008, datorită, în principal, scumpirii

alimentelor şi energiei. La data de 11 iulie 2008, preţurile ţiţeiului s-au

majorat considerabil până la nivelul de 147,5 USD pe baril.

Economiile emergente, în cazul cărora alimentele deţin o pondere

mai mare în coşul de consum, s-au confruntat cu presiuni inflaţioniste mult

mai ample. În semestrul II însă, inversarea puternică a trendului preţurilor la

materii prime asociată declinului economic a condus la mode-rarea

semnificativă a ratelor inflaţiei la nivel mondial. Preţurile petrolului au scăzut

puternic în semestrul II şi s-au menţinut aproape de nivelul de 40 USD pe

baril până la sfârşitul anului 2008. Astfel, după ce a depăşit nivelul maxim în

luna iulie, inflaţia anuală în ţările OCDE s-a redus până la nivelul de 1,5% în

luna decembrie. Dacă excludem alimentele şi energia, constatăm că preţurile

materiilor prime s-au majorat cu 2,0% în anul 2008.

Statele Unite54

În Statele Unite, creşterea economică s-a temperat considerabil în anul

2008. Pe tot parcursul anului, ritmul de creştere a PIB real a fost de 1,1%.

Deşi în semestrul I s-a consemnat o creştere pozitivă datorită luării unor măsuri

temporare de stimulare a activităţii şi a contribuţiei comerţului exterior,

intensificarea crizei financiare, condiţiile restrictive de creditare şi cererea

externă scăzută au contribuit la diminuarea producţiei în semestrul II 2008.

Consumul privat a fost influenţat negativ de deteriorarea percepţiei

consumatorilor şi a condiţiilor pe pieţele forţei de muncă, pe lângă scăderea

http://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C5%A3ia_pentru_Cooperare_%C5%9Fi_Dezvoltare_Economic%C4%83 54 Raport anual 2008 Banca Centrala Europeană, http://www.ecb.int/pub/pdf/annrep/ar2008ro.pdf


http://www.ecb.int/pub/pdf/annrep/ar2008ro.pdf



avuţiei gospodăriilor populaţiei ca urmare a reducerii preţurilor la locuinţe

şi a scăderii valorii acţiunilor.

Simultan, investiţiile sectorului corporativ au scăzut pe fondul

rentabilităţii reduse, al condiţiilor de creditare, precum şi al perspectivelor

în general mai sumbre privind cererea. Corecţiile permanente la nivelul

pieţei imobiliare – intensificate de criza financiară – au continuat să

reprezinte principalul impediment pentru economie, în condiţiile în care

investiţiile în obiective rezidenţiale au cunoscut o scădere de 0,9 puncte

procentuale comparativ cu creşterea PIB în anul 2008.

Comerţul exterior a avut principala contribuţie la creşterea

economică în cea mai mare parte anului 2008, ilustrând cererea externă

pronunţată de la începutul anului şi efectele întârziate ale deprecierii

dolarului SUA în perioada anterioară. Cu toate acestea, efectul pozitiv al

comerţului s-a estompat spre sfârşitul anului deoarece declinul economic

accentuat dintr-o serie de ţări care sunt parteneri comerciali al Statelor

Unite au influenţat cererea externă şi exporturile. Cu toate acestea, deficitul

de cont curent s-a redus de la 5,3% din PIB în anul 2007 la 5,0% în medie

în primele trei trimestre ale anului 2008, deşi această evoluţie favorabilă a

fost relativ limitată de scumpirea petrolului şi a altor materii prime în cea

mai mare parte a perioadei, ceea ce a făcut ca valoarea medie a importurilor

aferentă anului anterior să crească.

În ceea ce priveşte evoluţiile preţurilor în SUA, ritmul mediu anual

de creştere a IPC (Indicele Preţurilor de Consum) pentru anul 2008 a

fost de 3,8%, cu 2,9% mai mare decât în anul anterior. Inflaţia totală a

consemnat niveluri care se înscriau într-un interval mai larg decât de obicei,

reflectând volatilitatea preţurilor la petrol şi la alte materii prime. Inflaţia

măsurată prin preţurile de consum a înregistrat rate înalte în semestrul I




2008 şi a atins cel mai înalt nivel de 5,6% în luna iulie 2008, pe fondul

creşterii rapide a costurilor la energie. Spre sfârşitul anului, ritmul anual de

creştere a inflaţiei măsurate prin preţurile de consum s-a temperat

semnificativ până la 0,1% în luna decembrie datorită reducerilor mari la

preţurile materiilor prime şi a stagnării activităţii economice pe măsură ce

recesiunea s-a intensificat.

Comitetul Federal pentru Operaţiuni de Piaţă (CFOP) al Sistemului

Rezervelor Federale a redus ţinta privind rata fondurilor federale dela

4,25% la începutul anului 2008 la un interval cuprins între 0,0% şi 0,25%

până la sfârşitul anului.

CFOP a conceput o serie de programe menite să sporească

lichiditatea şi să asigure susţinerea pieţelor financiare în contextul

decelerării.

În ceea ce priveşte politicile fiscale, deficitul bugetului federal a

crescut în anul fiscal 2008– care a început în luna octombrie 2007 –

comparativ cu anul anterior. Aceasta s-a datorat combinaţiei de venituri

fiscale mai reduse pe măsură ce economia intra în declin şi creşterea

cheltuielilor guvernamentale, indicând parţial implementarea măsurilor

fiscale stimulative. Potrivit estimărilor avansate de Biroul de buget al

Congresului, deficitul bugetului federal a fost de 3,2% în anul fiscal 2008.

Japonia55

În Japonia, expansiunea economică a fost întreruptă brusc în anul

2008, în condiţiile în care creşterea uşor pozitivă din trimestrul I a fost

55 Raport anual 2008 Banca Centrala Europeană, pag. 55 http://www.ecb.int/pub/ pdf/annrep/ar2008ro.pdf


http://www.ecb.int/pub/



urmată de declinul puternic al producţiei totale. Cererea externă ridicată şi

investiţiile interne au contribuit la susţinerea creşterii PIB real în

trimestrul I. Însă reducerea substanţială a exporturilor nete şi a

investiţiilor corporative alături de consumul restrâns datorită sporirii

incertitudinilor pe pieţele forţei de muncă şi reducerii veniturilor reale au

compensat creşterea pozitivă din trimestrul I şi au generat rate negative de

creştere a PIB real în restul anului. Inflaţia măsurată prin preţurile de

consum s-a accelerat vizibil în semestrul I 2008, atingând nivelul de 2,3%

în luna iulie, dar şi-a redus ritmul la 0,4% în luna decembrie.

Deşi sectorul bancar japonez s-a menţinut relativ robust în contextul

crizei fi nanciare, pierderile considerabile pe piaţa bursieră şi

intensificarea turbulenţelor pe pieţele financiare au avut un impact negativ

asupra investiţiilor corporative şi a consumului în semestrul II.

Aprecierea puternică a monedei japoneze (yen) în termeni efectivi a

generat presiuni asupra rentabilităţii şi investiţiilor sectoarelor industriale

orientate către export.

8.2. Situaţia economico-monetară în Uniunea Europeană

Zona EURO56

Anul 2008 a fost unul deosebit, fiind marcat de evoluţii fără

precedent în domeniul economico financiar. În semestrul I 2008, din

cauza scumpirii semnificative a materiilor prime, rata inflaţiei s-a majorat

sensibil, iar riscurile în sensul creşterii la adresa stabilităţii preţurilor s-au

56 Raport anual 2008 Banca Centrala Europeană, http://www.ecb.int/pub/pdf/annrep /ar2008ro.pdf


http://www.ecb.int/pub/pdf/annrep



amplificat. Rata anuală a inflaţiei IAPC (Indicele Armonizat a Preţurilor

de Consum) a atins niveluri record la jumătatea anului, respectiv 4,0% în

lunile iunie şi iulie. Analiza monetară a confirmat evaluarea privind

predominanţa riscurilor în sensul creşterii la adresa stabilităţii preţurilor.

Pe ansamblu, în pofida decelerării vizibile a ratelor inflaţiei

începând cu semestrul II 2008, ritmul mediu anual de creştere a inflaţiei

IAPC s-a situat la 3,3% în anul 2008, faţă de aproximativ 2% în anii

anteriori, consemnând cel mai ridicat nivel de la adoptarea monedei euro.

PIB real din zona euro s-a redus la 0,8% în cursul anului, după

ritmurile robuste de creştere de 2,7% şi, respectiv, 3,0% înregistrate în

anii 2007 şi 2006.

Tabel 8.1 Dinamica PIB zona Euro

Sursă: Raport anual 2008 Banca Centrala Europeană, pag. 73


În ceea ce priveşte politica fiscală, nu au mai fost obţinute

rezultatele relativ favorabile consemnate în anii anteriori.Conform

prognozei interimare din luna ianuarie 2009 elaborate de Comisia

Europeană, media deficitelor bugetelor consolidate, ca pondere în PIB, pe




ansamblul zonei euro s-a majorat de la 0,6% în 2007 la 1,7% în 2008 şi se

estimează că aceasta va creşte în continuare până la 4,0% în anul 2009.

În luna decembrie a aceluiaşi an, Consiliul European a aprobat

Planul european de relansare economică, destinat susţinerii redresării

economice prin consolidarea cererii agregate şi intensificarea eforturilor

de implementare a reformelor structurale prevăzute de Strategia Lisabona

În vederea susţinerii încrederii publicului în sustenabilitatea

finanţelor publice, este esenţială asumarea unui angajament credibil cu

privire la adoptarea unei strategii de consolidare pentru revenirea la

poziţii fiscale solide, în deplină conformitate cu prevederile Pactului de

stabilitate şi creştere.

8.3. Situaţia ţărilor membre UE din afara zonei EURO

Activitatea economică

În majoritatea statelor membre ale UE din afara zonei euro,

creşterea economică a consemnat o scădere în cursul anului 2008, după

câţiva ani de expansiune puternică. Deşi acest proces de încetinire a

activităţii economice a fost observat aproape în toate ţările, ritmurile

anuale ale creşterii economice şi amploarea decelerării au diferit

considerabil de la o ţară la alta.

Ţările baltice au înregistrat cea mai accentuată încetinire

economică. Ritmul anual mediu de creştere s-a redus la mai puţin de

jumătate în Lituania, comparativ cu anul anterior, în timp ce în Estonia

şi Letonia a intrat pe un palier negativ. În toate cele trei ţări, aceste

evoluţii au fost consemnate după câţiva ani de expansiune economică




foarte puternică, fiind însoţite de majorări salariale extrem de mari,

intensificarea activităţii de creditare şi creşterea inflaţiei, precum şi de

deficite de cont curent foarte ample.

Într-adevăr, dezechilibrele macroeconomice din ţările baltice au

continuat să fie semnificative în anul 2008, în pofida corecţiei parţiale din

cursul anului.

Decelerarea creşterii economice în majoritatea celorlalte state

membre ale UE din afara zonei Euro s-a datorat în principal deteriorării

mediului extern şi, ulterior, impactului direct exercitat de intensificarea

crizei financiare. Înăsprirea condiţiilor de finanţare şi scăderea preţurilor

activelor au afectat încrederea consumatorilor şi a managerilor societăţilor

industriale şi au redus cererea internă.

În Slovacia, decelerarea expansiunii economice de la 10,4% în

2007 la 6,4% în 2008 a constituit parţial un proces de normalizare, după

ritmul extrem de accelerat consemnat în anul anterior.

În Ungaria, nivelul foarte scăzut al creşterii anuale de 0,5%

raportat în anul 2008 reflectă impactul întârziat al pachetului semnificativ

de consolidare fiscală din anul 2007, în urma căruia economia a început să

se redreseze încet în 2008, alături de impactul pe care l-a avut ulterior criza

financiară asupra economiei. În cele trei state membre din afara zonei euro

care au aderat la UE înainte de anul 2004,-Danemarca, Suedia, Marea

Britanie - impactul crizei financiare a fost la fel de pronunţat,

materializându-se în anul 2008 în ritmuri anuale de creştere economică de

0,7% în Marea Britanie, de -0,2% în Suedia şi de -1,3% în Danemarca.

În Polonia şi Republica Cehă, activitatea economică pare să fi

fost afectată, într-o măsură relativ mai mică, în anul 2008 fiind raportate

decelerări până la 5,4% şi respectiv 3,2%.




Deşi România şi Bulgaria au înregistrat creşteri puternice de

7,1% şi respectiv 6,0% în anul 2008, şi activitatea economică din aceste

ţări a înregistrat o decelerare mai vizibilă către sfârşitul anului, după o

perioadă îndelungată de expansiune foarte accelerată, stimulată de

cererea internă ridicată şi creşterea puternică înregistrată de activitatea de

creditare şi de salarii şi sprijinită de intrările semnificative de investiţii

străine directe.

Evoluţiile preţurilor

Rata medie anuală a inflaţiei a crescut în anul 2008 în toate statele

membre ale UE din afara zonei euro (cu excepţia Ungariei), iar în ţările

care au adoptat o strategie de ţintire a inflaţiei, a depăşit semnificativ

ţintele inflaţiei. Această majorare indică tendinţa ascendentă înregistrată

iniţial de ratele inflaţiei în majoritatea ţărilor în prima jumătate a anului,

care ulterior a fost inversată. În luna decembrie 2008, în majoritatea

ţărilor inflaţia s-a situat la un nivel mai scăzut decât la începutul anului.

Cele mai ridicate rate ale inflaţiei au fost înregistrate în ţările

baltice şi Bulgaria, unde inflaţia IAPC medie anuală s-a situat între

10,6% şi 15,3%. În Republica Cehă, Ungaria şi România, inflaţia IAPC

medie anuală a înregistrat niveluri între 6,0% şi 7,9%, în timp ce în restul

ţărilor – Danemarca, Marea Britanie, Polonia, Slovacia şi Suedia – au

fost raportate niveluri ale inflaţiei între 3,3% şi 4,2%.

Unul dintre principalii determinanţi ai majorării generalizate a

inflaţiei a fost creşterea puternică a preţurilor la alimente şi energie pe

plan internaţional, consemnată aproape în cazul tuturor statelor membre

ale UE din afara zonei euro. Unele ţări au aplicat majorări semnificative şi




în cazul preţurilor administrate şi al impozitelor indirecte, în timp ce într-

o serie de economii la creşterea inflaţiei a contribuit şi deprecierea

monedei naţionale. În cele din urmă, presiuni puternice în sensul creşterii

asupra salariilor şi preţurilor au exercitat, în unele cazuri, şi cererea

internă accentuată, înmulţirea restricţiilor privind capacitatea de producţie

şi şocurile la nivelul ofertei agricole.

Politicile fiscale

Situaţia fiscală în statele membre ale UE din afara zonei euro a

avut o evoluţie foarte eterogenă în anul 2008. Singurele ţări care au

continuat să înregistreze surplusuri fiscale au fost Bulgaria,

Danemarca şi Suedia; restul ţărilor au consemnat, în unele cazuri,

deficite fiscale semnificative. Ponderea deficitului a crescut până la un

nivel de peste 3% din PIB în Letonia, România şi Marea Britanie,

în timp ce în Lituania s-a situat la un nivel apropiat de această

valoare. Ungaria şi-a redus deficitul de la 5,0% din PIB în anul 2007

la 3,3% din PIB în anul 2008.

În statele baltice, România şi Marea Britanie şi, în mai mică

măsură, în Suedia, rezultatele bugetare aferente anului 2008 nu s-au

situat la nivelurile prevăzute în programele de convergenţă

actualizate, prezentate la sfârşitul anului 2007 sau la începutul anului

2008. În celelalte state membreale UE din afara zonei euro (respectiv

Bulgaria, Danemarca, Polonia, Republica Cehă, Slovacia şi

Ungaria), rezultatele bugetare pentru anul 2008 au fost relativ în

conformitate cu sau mai bune decât ţintele stabilite în programele de

convergenţă.




Marea Britanie, Slovacia şi Suedia au planificat sau implementat

pachete de stimulente fiscale către sfârşitul anului 2008, Letonia şi

Ungaria, care au primit ajutor financiar de urgenţă, printre altele, din

partea UE şi FMI, şi-au asumat implementarea unor pachete semnificative

de măsuri de consolidare fiscală pentru anul 2009 şi ulterior.

Ponderea datoriei publice s-a menţinut considerabil sub 60%

din valoarea de referinţă a PIB în anul 2008 în majoritatea statelor

membre ale UE din afara zonei euro, Ungaria fiind singura ţară care a

înregistrat o pondere a datoriei de peste 60%. Ponderea datoriei a

crescut în Danemarca,Estonia, Letonia, Marea Britanie, Polonia,

România şi Ungaria, în timp ce în celelalte ţări a scăzut sau a rămas

relativ neschimbată.

Creşterea ponderii datoriei în majoritatea ţărilor ilustrează în

principal deteriorarea consemnată de expansiunea economică şi soldul

bugetar. În cazul Marii Britanii, creşterea ponderii datoriei se referă într-o

oarecare măsură şi la impactul bugetar al asistenţei de urgenţă acordate

instituţiilor financiare. În cazul Danemarcei, majorarea relevă o emisiune

de obligaţiuni peste cerinţele de finanţare.

Evoluţia cursurilor de schimb

Monedele naţionale ale Danemarcei, Estoniei, Letoniei,

Lituaniei şi Slovaciei au participat la MCS II (ERM II) şi au avut o

bandă de fluctuaţie standard de ±15% în jurul parităţii centrale faţă de

euro, cu excepţia coroanei daneze, a cărei bandă de fluctuaţie a fost mai

îngustă, respectiv ±2,25%.




Graficul 8.1.

Evoluţii în cadrul MCS (Mecanism Cursului de Schimb) II sau ERM(en) II

Sursă: Raport anual 2008 Banca Centrala Europeană, pag. 105,


Participarea la MCS II este, în unele cazuri, însoţită de angajamente

unilaterale din partea ţărilor respective pentru menţinerea unor benzi de

fluctuaţie mai înguste. În primul rând, s-a stabilit ca litasul lituanian şi

coroana estoniană să poată adera la MCS II în condiţiile existente ale

consiliului monetar. Autorităţile letone au hotărât să menţină cursul de

schimb al latsului la paritatea centrală faţă de euro, cu o bandă de fluctuaţie

de ±1%. Acordurile privind participarea în cazul acelor ţări ale căror monede

au aderat la MCS II în 2004 sau ulterior (respectiv toate ţărilemenţionate

anterior, cu excepţia Danemarcei) se bazează, de asemenea, pe o serie de alte

angajamente politice ale autorităţilor respective.

Perspectivele aderării Slovaciei la zona euro se pare că au

protejat coroana slovacă de impactul negativ al crizei financiare globale.





Pe data de 29 mai, paritatea centrală a acesteia a fost reevaluată cu

17,6472% la 30,1260 SKK faţă de euro. După decizia luată de Consiliul

UE în luna iulie 2008, prin care acesta a permis Slovaciei să adopte euro,

coroana slovacă s-a menţinut la un nivel apropiat de noua sa paritate

centrală, care a fost totodată şi paritatea la care a fost convertită la euro, în

momentul introducerii la data de 1 ianuarie 2009.

În ceea ce priveşte monedele naţionale ale statelor membre ale UE

din afara zonei euro care nu au participat la MCS II, evoluţiile au variat

considerabil de la o ţară la alta.

Graficul 8.2.

Evoluţii ale monedelor statelor membre UE neparticipante la MCS II

Sursă: Raport anual 2008 Banca Centrala Europeană, pag. 106





Majoritatea monedelor au fost relativ stabile în prima jumătate a

anului 2008, în timp ce altele, precum coroana cehă, forintul maghiar

şi zlotul polonez, s-au apreciat şi au atins niveluri record faţă de euro.

Cu toate acestea, începând cu luna septembrie, adâncirea crizei

financiare a generat deprecierea rapidă şi pronunţată a mai multor

valute, în special a zlotului polonez, a forintului maghiar, a leului

românesc şi, în mai mică măsură, a coroanei cehe.

Deteriorarea perspectivelor privind creşterea economică şi

preocupările investitorilor cu privire la vulnerabilităţile externe ale unor

ţări, alături de reducerea rating-ului pentru împrumuturi în cazul

Bulgariei, Ungariei şi al României în lunile octombrie şi noiembrie, au

dus la o nouă depreciere accentuată a zlotului, a forintului şi a leului,

şi, într-o mai mică măsură, a coroanei.Lira sterlină s-a depreciat puternic

faţă de euro în trimestrul IV 2008. Coroana suedeză s-a depreciat

considerabil faţă de euro în cursul anului 2008.

Esenţială rămâne politica monetară, iar obiectivul fundamental

al politicii monetare în toate statele membre ale UE din afara zonei euro,

dar nu numai, este stabilitatea preţurilor.

Strategiile de politică monetară diferă însă considerabil de la o

ţară la alta.



Bibliografie

1. Allegret J., Le Merrer P., Economie de la mondialisation. Oportunites

et fracture, 2008

2. Anghelache Constantin, România 2007. Zestrea social-economică la

aderare, Editura Economica 2007

3. Basno Cezar, Dardac Nicolae, Integrare monetară bancară

europeană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

4. Băbăiţă Ilie(coord.), Macroeconomie, Editura Mirton, Timişoara,

2003

5. Bădulescu Alina, Bădulescu Dan, Noua Europă şi moneda sa euro,

Editura Universităţii, Oradea, 2000

6. Beat Burgenmeier, Politiques economiques du developpement

durable, Editions De Boeck Universite, Bruxelles, 2008

7. Berceanu Oana, Integrare monetară europeană, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 2006

8. Bernard Landais, Leçons de politique monetaire, Editions De Boeck

Universite, Bruxelles, 2008

9. Bologa Gabriela, Mateuţ Petrişor Oana, Monedă şi credit, Editura

Universităţii Agora, 2008

10. Bran P., Costică Ionela, Comunicare financiară, Editura ASE,

Bucureşti, 2003



11. Burnete Sorin, Relaţiile monetar-finaciare internaţionale, Ed. Alma

Mater, Sibiu, 2002

12. Cerna Silviu, Teoria zonelor monetare optime, Editura Univesităţii de

Vest, Timişoara, 2006

13. Cerna S., Moneda şi teoria monetară, Editura Mirton, Timişoara,

2000

14. Chabot, Christian.N., Euro-moneda europeană, Ed. Teora, Bucureşti,

2000

15. Coşea Mircea, Economia Integrării Europene, Editura Tribuna

Economică, Bucureşti, 2004

16. Dardac N., Vascu Teodora, Moneda-credit, vol 1, Editura ASE,

Bucureşti, 2002

17. De Grauwe P., Economie de l´integration monetaire, 2007

18. Filip Gheorghe, Adaptarea mecanismelor financiar-bancare la

cerinţele integrării României în Uniunea Europeană,

Editura Junimea, Iaşi, 2003

19. McCormick John, Să ânţelegem Uniunea Europeană, editura Codecs,

2006

20. Niculescu N.G., Adumitrăcesei I.D., România pe calea integrării

economice europene. Premise. Procese. Politici, Editura

Economică, 2001

21. Pascal Ileana, Deaconu Ştefan, Fabian Nicolae, Vrabie Corbu,

Uniunea Economică şi Monetară, ASE, Bucureşti, 2002

22. Pascariu Gabriela Carmen, Integrarea economică europenaă, Centru

de studii Europene, Universitatea “Al.I. Cuza, 2006

23. Ştefănescu Florica, Politici economice europene, Editura Universitatii

din Oradea, Oradea, 2005




24. Turliuc V., Cocris V., Monedă şi credit, Editura Economică,

Bucureşti, 2005

25. Tofan Mihaela, Integrarea României în structurile Uniunii Monetare

Europene, Editura C.H. Beck, 2008

26. ***Revista de economie teoretică şi aplicată, Supliment de simpozion

ştiinţific “Romania în UE. Calitatea integrării. Dezvoltare

regională”

27. *** Săptămâna Financiară, colecţia ediţiilor octombrie 2008 -Iunie

2009

***

28. http://www.jurnalulnational.ro

29. http://www.zf.ro

30. http://ec.europa.eu

31. http://eur-lex.europa.eu

32. http://sdw.ecb.europa.eu

33. http://www.ase.ro

34. http://www.insse.ro

35. http://www.bnr.ro

36. http://www.ecb.int

37. http://www.fonduri-structurale.ro

38. http://www.inforegio.ro

39. http://www.mfinaţe.ro

40. http://www.mie.ro

41. http://www.uemprogrameuropean.univagora.ro/

42. http://www.wall-street.ro

43. http://www.wikipedia.org


http://www.jurnalulnational.ro/

http://www.zf.ro/

http://ec.europa.eu/

http://eur-lex.europa.eu/

http://sdw.ecb.europa.eu/

http://www.ase.ro/

http://www.insse.ro/

http://www.bnr.ro/

http://www.ecb.int/

http://www.fonduri-structurale.ro/

http://www.inforegio.ro/

http://www.mfina%C5%A3e.ro/

http://www.mie.ro/

http://www.uemprogrameuropean.univagora.ro/

http://www.wall-street.ro/

intrebarea 5

Documents