institutul european din româniaier.gov.ro/wp-content/uploads/publicatii/studiul_5_ro_site.pdf ·...

Institutul European din România Proiect SPOS 2009 – Studii de strategie şi politici

Studiul nr. 5

IMPACTUL IMPLEMENTĂRII PACHETULUI ENERGIE-SCHIMBĂRI CLIMATICE ASUPRA

ECONOMIEI ROMÂNEŞTI Autori: Prof. univ. dr. ing. Aureliu LECA ∗ - coordonator Prof. univ. dr. ing. Virgil MUŞATESCU∗∗ Conf. univ. dr. ec. Dorel Mihai PARASCHIV∗∗∗

Lector univ. drd. ec. Roxana VOICU-DOROBANŢU∗∗∗∗ Lector univ. drd. ec. Ana Maria MARINOIU∗∗∗∗∗

Bucureşti Decembrie 2009

© Institutul European din România, 2010 ISBN online 978-973-7736-89-5 ∗ Aureliu LECA, profesor dr. ing., şeful Catedrei UNESCO, Energie-Mediu, Universitatea Politehnica Bucureşti; autor si coautor al 32 de cărţi şi manuale în domeniul energiei; Preşedinte - Director General al Regiei Autonome de Electricitate -RENEL (1990-1998); membru al Academiei de Ştiinţe Tehnice din România (din 1997); distins de Preşedintele României cu Ordinul Naţional „Steaua României”, în grad de Cavaler (2000). ∗∗ Virgil MUŞATESCU, profesor dr. ing., Catedra UNESCO, Energie-Mediu, Universitatea Politehnica Bucureşti; Project Officer în cadrul unor proiecte în domeniul energiei dezvoltate de BERD; Senior Expert în programul regional finanţat de USAID şi Hellenic Aid pentru promovarea resurselor regenerabile de energie; Preşedinte al Asociaţiei de Politici Energetice din România; autor şi coautor a numeroase cărţi şi articole în publicaţii de specialitate în domeniul energiei. ∗∗∗ Dorel Mihai PARASCHIV, conf. univ. dr. ec., Academia de Studii Economice, Bucureşti; Director adjunct al Institutului Naţional de Dezvoltare Economică; Consultant şi consultant evaluator pentru Institutul Băncii Mondiale, Washington D.C., Organisation Internationale de la Francophonie, Paris, British Council. ∗∗∗∗ Roxana VOICU-DOROBANŢU, lector univ. drd. ec., Academia de Studii Economice, Bucureşti; Consilier al Vice-Preşedintelui Camerei de Comerţ şi Industrie a României, Consultant în cadrul unor firme internaţionale şi membru în diverse echipe de realizare a unor proiecte de cercetare-dezvoltare. ∗∗∗∗∗ Ana Maria MARINOIU, lector univ. drd. ec., Academia de Studii Economice, Bucureşti; Consilier în cadrul Direcţiei Evaluare şi Analiză Programe, Guvernul României, Cancelaria Primului-Ministru; autor a numeroase articole în publicaţii de specialitate.

3

CUVÂNT ÎNAINTE

Programul de cercetare-dezvoltare destinat studiilor de strategie şi politici (Strategy and Policy Studies – SPOS), lansat de Institutul European din România în 2006 pentru sprijinirea României în exercitarea atribuţiilor sale de stat membru al UE, a fost continuat în anul 2009 printr-o nouă serie de studii.

Temele abordate au răspuns unor cerinţe diverse, de mare actualitate din perspectiva evoluţiilor economiei şi societăţii româneşti, fiind rezultatul unui proces de consultare, atât a documentelor programatice naţionale şi europene, cât şi a nevoilor instituţionale aşa cum sunt ele percepute de reprezentanţii administraţiei centrale prezenţi la reuniunile de coordonare ale afacerilor europene.

Studiile furnizează elemente de fundamentare ale principalelor direcţii de acţiune în vederea aducerii la îndeplinire a unor măsuri adoptate pe plan european (Finanţe publice - Introducerea unui cadru fiscal-bugetar pe termen mediu; Viitorul resurselor proprii ale Comunităţilor Europene, prin prisma implicaţiilor asupra contribuţiei României la bugetul UE şi Impactul implementării pachetului energie-schimbări climatice asupra economiei româneşti), precum şi perspective ale politicilor româneşti de promovare a unor măsuri de reformă naţională în context european (Flexicuritatea şi dialogul social în România – perspective privind implementarea principiilor flexicurităţii în întreprinderile româneşti, respectiv Îmbunătăţirea competenţelor profesionale în rândul absolvenţilor şi tinerilor: o şansă pentru viitor).

Prezenta serie de studii, prin informaţiile, analizele şi recomandările formulate, confirmă încă odată rolul Institutului European din România în fundamentarea strategiilor, politicilor şi poziţiilor României în exercitarea atribuţiilor de stat membru al Uniunii Europene.

Studiul de faţă a beneficiat de aportul unei echipe de cercetători formate din:

Aureliu Leca, profesor dr. ing., şeful Catedrei UNESCO, Energie-Mediu, Universitatea Politehnica Bucureşti, autor şi coautor al 32 de cărţi şi manuale în domeniul energiei. Preşedinte - Director General al Regiei Autonome de Electricitate - RENEL (1990-1998) şi membru al Academiei de Ştiinţe Tehnice din România (din 1997), distins de Preşedintele României cu Ordinul Naţional „Steaua României”, în grad de Cavaler (2000).

4

Virgil Muşatescu, profesor dr. ing., Catedra UNESCO, Energie-Mediu, Universitatea Politehnica Bucureşti, Project Officer în cadrul unor proiecte în domeniul energiei dezvoltate de BERD. Senior Expert în programul regional finanţat de USAID şi Hellenic Aid pentru promovarea resurselor regenerabile de energie şi Preşedinte al Asociaţiei de Politici Energetice din România, autor şi coautor a numeroase cărţi şi articole în publicaţii de specialitate în domeniul energiei.

Dorel Mihai Paraschiv, conf. univ. dr. ec., Academia de Studii Economice, Bucureşti, Director adjunct al Institutului Naţional de Dezvoltare Economică. Consultant şi consultant evaluator pentru Institutul Băncii Mondiale, Washington D.C., Organisation Internationale de la Francophonie, Paris, British Council.

Roxana Voicu-Dorobanţu, lector univ. drd. ec., Academia de Studii Economice, Bucureşti, Consilier al Vice-Preşedintelui Camerei de Comerţ şi Industrie a României. Consultant în cadrul unor firme internaţionale şi membru în diverse echipe de realizare a unor proiecte de cercetare-dezvoltare.

Ana Maria Marinoiu, lector univ. drd. ec., Academia de Studii Economice, Bucureşti, Consilier în cadrul Direcţiei Evaluare şi Analiză Programe, Guvernul României, Cancelaria Primului-Ministru, autor a numeroase articole în publicaţii de specialitate.

Pe parcursul realizării studiului menţionat, echipa de cercetători s-a bucurat de contribuţia activă a doamnei Iulia Serafimescu, în calitate de coordonator de proiect din partea Institutului European din România, precum şi de sprijinul unui grup de lucru, alcătuit din reprezentanţi ai principalelor instituţii ale administraţiei centrale cu atribuţii în domeniu.

Gabriela Drăgan, Director general al Institutului European din România

5

CUPRINS SINTEZĂ ...............................................................................................7 PARTEA I. CONSIDERAŢII GENERALE CU PRIVIRE LA SITUAŢIA ACTUALĂ.........................................................................15

CAPITOLUL 1. Introducere...............................................................15 1.1. Protocolul de la Kyoto .............................................................19 1.2. Strategia europeană pentru o energie durabilă, competitivă şi sigură ...............................................................................................23

CAPITOLUL 2. Pachetul legislativ energie-schimbări climatice......26 2.1. Obiectivele pachetului de măsuri legislative ...........................26 2.2. Conţinutul propunerilor legislative ..........................................27 2.3. Legislaţia adoptată în România şi cadrul instituţional .............35

PARTEA A II-A. IMPLICAŢII SISTEMICE ALE IMPLEMENTĂRII PACHETULUI ENERGIE-SCHIMBĂRI CLIMATICE ASUPRA ECONOMIEI ROMÂNEŞTI...............................................................44

CAPITOLUL 3. Implicaţii legislative şi instituţionale.......................44 3.1. Concluzii şi recomandări cu privire la asigurarea implementării corecte a noului pachet legislativ ....................................................53

CAPITOLUL 4. Beneficiile şi riscurile implementării pachetului legislativ energie – schimbări climatice .............................................57

4.1. Alte aspecte ..............................................................................64 4.2. Impactul social al implementării pachetului energie-schimbări climatice – suportabilitatea facturilor .............................................66

PARTEA A III-A. IMPACTUL ECONOMIC AL IMPLEMENTĂRII PACHETULUI ENERGIE-SCHIMBĂRI CLIMATICE .................73

CAPITOLUL 5. Emisiile de gaze cu efect de seră (prima ţintă de 20%) ...............................................................................................73

5.1. Consideraţii generale cu privire la emisiile de gaze cu efect de seră în România. ........................................................................73 5.2. Emisiile de gaze cu efect de seră provenind din sectoarele ETS..................................................................................................77 5.3. Implicaţiile asupra sectoarelor non-ETS..................................106

6

5.4. Impactul tehnologiei de captare şi stocare a dioxidului de carbon .........................................................................................111 5.5. Concluzii şi recomandări generale...........................................114

CAPITOLUL 6. Utilizarea surselor regenerabile (a doua ţintă de 20%) ...............................................................................................116

6.1. Elemente generale ....................................................................116 6.2. Impactul legislativ şi instituţional al Directivei 2009/28 .........119 6.3. Impactul economic al al Directivei 2009/28 ............................121

CAPITOLUL 7. Eficienţa energetică (a treia ţintă de 20%) ............125 7.1. Elemente generale ....................................................................125

PARTEA A IV-A. CONCLUZII ŞI PROPUNERI DE MĂSURI ÎN VEDEREA ADAPTĂRII ECONOMIEI ROMÂNEŞTI LA CERINŢELE PACHETULUI LEGISLATIV ENERGIE- SCHIMBĂRI CLIMATICE.................................................................136 BIBLIOGRAFIE...................................................................................170 ANEXE...................................................................................................174

Anexa 1 - Rezultatele modelării de impact pentru 4 scenarii de bază la nivelul UE .......................................................................................174 Anexa 2 - Impactul economic legat de creşterea costurilor directe ale elementelor constitutive ale propunerilor (cazul celor 5 opţiuni) .......176

7

SINTEZĂ

Prezentul studiu a încercat să facă o analiză lucidă şi onestă a impactului pachetului legislativ energie-schimbări climatice al UE asupra economiei şi societăţii româneşti, prezentându-se în continuare concluziile şi un număr de propuneri de măsuri. În prima parte a studiului sunt prezentate consideraţii generale cu privire la pachetul energie-schimbări climatice şi necesitatea acestuia. A doua parte este axată pe prezentarea impactului sistemic al implementării pachetului, cu accent pe beneficiile şi riscurile unei asemenea acţiuni, pe plan legislativ, instituţional şi social. Impactul asupra bugetului naţional, costurile economice, externalităţile generate de o acţiune de asemenea anvergură sunt considerate prin perspectiva celor trei nivele ale pachetului: emisiile de gaze cu efect de seră, energia regenerabilă şi eficienţa energetică. În cazul primului nivel (GES) sunt detaliate efectele la nivelul fiecărei industrii afectate, fie ea inclusă sau nu în schema europeană de tranzacţionare a certificatelor de emisie. Studiul se încheie cu sintetizarea unei serii de propuneri, detaliate în cadrul capitolelor, menite a facilita implementarea pachetului energie-schimbări climatice, dar şi a reduce efectele negative ale acestuia. Aceste măsuri sunt:

1. Se propune înfiinţarea unui “Institut Naţional de Planificare Strategică”.

2. Se propune înfiinţarea „Ministerului Energiei şi Resurselor”. 3. Strategia energetică a României pe termen mediu şi lung va trebui

să răspundă cu soluţii concrete tuturor obiectivelor asumate în calitate de stat membru. Mai mult, Guvernul va trebui să unească strategia energetică cu cea de mediu într-un document comun, coerent concertat pe cerinţele pachetului legislativ.

4. România se află în prezent în situaţia de a trebui să ia o serie de decizii majore şi să aplice o serie de măsuri, care, în cazul absenţei acestora, pot duce la relocalizări masive de producţie, transformarea pieţei naţionale într-o piaţă eminamente de consum, cu efecte sociale devastatoare. Pentru limitarea acestor posibile efecte dramatice, se recomandă o serie de măsuri, cuprinse într-o strategie naţională clară, susţinută şi de o cooperare regională şi locală, precum:

• Retehnologizarea industriilor, cu accent pe utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile şi pe creşterea eficienţei productive, nu numai pe metode de reducere a emisiilor de carbon.

Institutul European din România – Studii de strategie şi politici

8

• Crearea unui sistem de analiză, cercetare şi diseminare cu competenţe în domeniu (o reţea de cercetare naţională, conectată internaţional), care să ofere: a) analize şi studii cu privire la situaţia actuală, reală a economiei naţionale din punctul de vedere al emisiilor de carbon; b) analize şi studii care să identifice în mod obiectiv externalităţile determinate de implementarea pachetului, pe fiecare sector şi activitate în parte; c) soluţii tehnologice adecvate pentru rezolvarea problemelor cu privire la emisiile de carbon; d) diseminarea informaţiilor către agenţii economici, autorităţi şi indivizi, într-o perioadă de timp adecvată, pentru facilitarea luării deciziilor într-un mediu incert.

• Crearea unui sistem de finanţare a activităţilor necesare pentru implementarea pachetului energie-schimbări climatice: a) Linii de finanţare naţionale sau acces la linii de finanţare europene şi internaţionale pentru activităţi şi echipamente ce ţin de emisiile de carbon; b) Linii de finanţare naţionale sau acces la linii de finanţare europene şi internaţionale pentru activităţi şi echipamente ce ţin de retehnologizare în vederea creşterii eficienţei productive; c) Linii de finanţare naţionale sau acces la linii de finanţare europene şi internaţionale pentru activităţi de cercetare şi inovare în domeniu; d) Crearea unei burse a energiei, pentru a permite accesul local la măsuri de reducere a riscului; e) Mecanisme de finanţare pentru sprijinul unor producători strategici (cum ar fi furnizorii de energie termică pentru locuinţe); f) Măsuri protecţioniste menite a sprijini pe termen scurt producătorii locali de produse aflaţi sub incidenţa schemei EU ETS, până la retehnologizare, împotriva scoaterii acestora din piaţă de către producători internaţionali, care nu se află sub incidenţa acestei scheme.

• Introducerea de măsuri cu privire la fiscalitate şi aspectele financiare ale pachetului energie-schimbări climatice: a) Stabilirea regimului fiscal al certificatelor de emisii şi al tranzacţiilor aferente; b) Determinarea regimului contabil al cheltuielilor provenite din implementarea schemei pentru producătorii de energie termică şi electrică prin cogenerare.

5. În condiţiile unor obiective ambiţioase şi a unor restricţii financiare majore, trebuie promovate măsurile fără costuri, respectiv, un cadru instituţional şi o legislaţie adecvate perioadei care se parcurge, management performant şi personal calificat.

6. Înfiinţarea unui organism neutru, nonpolitic de supraveghere a pieţei de energie, cu atribuţii care urmează a fi stabilite, care să înlocuiască ANRE. Ca alternativă la propunerea anterioară, în scopul asigurării autonomiei şi independenţei, ANRE poate fi pus sub jurisdicţia

Impactul implementării pachetului energie schimbări-climatice

asupra economiei româneşti

9

Parlamentului României, cu tot ceea ce decurge de aici (numirea conducerii, control etc.)

7. Promovarea folosirii surselor regenerabile de energie prin: Regândirea întregii strategii energetice a ţării pe intervalul 2010-2020; instituirea unei entităţi, de dorit în cadrul Agenţiei de Reglementare (actualul ANRE), care să monitorizeze atingerea ţintelor intermediare şi a celei finale pe baza urmăririi certificărilor de origine realizate prin proceduri clare; îmbunătăţirea de urgenţă a actualei Legi 220/2008 privind sprijinirea şi promovarea folosirii surselor regenerabile; regândirea schemelor de sprijin a unor pături ale populaţiei, precum şi obligativitatea alocării an de an a unui buget corespunzător care să acopere acest necesar suplimentar; viitoarele master-planuri de dezvoltare a localităţilor să conţină, în mod obligatoriu, capitole destinate implementării Directivei 2009/28/CE; Sunt necesare măsuri, inclusiv investiţionale, de întărire a reţelelor de transport şi distribuţie.

8. În urma analizei impactului economic al Directivei cu privire la utilizarea surselor de energie regenerabile au fost identificate următoarele bariere de ordin social, instituţional, legal, psihologic şi economic în utilizarea SRE: bariere de ordin legal şi financiar; lipsa informării; accesul dificil la noi echipamente şi tehnologii; bariere educaţionale; bariere ce au apărut ca urmare a protecţiei mediului înconjurător.

9. Având în vedere sistemul public din România, precum şi lipsa de centralizare informaţională şi de decizie, se propune crearea unui organism naţional pentru gestionarea pachetului energie-schimbări climatice.

10. Cu privire la asigurarea implementării corecte a noului pachet legislativ se pot avea în vedere, de asemenea, următoarele recomandări: În scopul atingerii noilor obiective asumate de România pentru perioada 2013-2020 este necesară elaborarea unei strategii naţionale coerente cu privire la energia verde, care să cuprindă date cu privire la organismele responsabile cu implementarea acestor directive, raportarea rezultatelor şi evaluarea lor; Pentru a se asigura optimul de realizare a obiectivelor propuse prin noul pachet legislativ energie-schimbări climatice, instituţiile statului trebuie să fie pregătite pentru promovarea, susţinerea, implementarea şi urmărirea unor programe energetice; Se recomandă urmărirea periodică (anuală) a progresului înregistrat de ţara noastră în atingerea obiectivelor propuse, astfel încât să se poată interveni rapid în cazul apariţiei unor evenimente neprevăzute. Corecţiile pot conţine inclusiv măsuri de ordin legislativ; Este necesară pregătirea psihologică a entităţilor afectate de


10

prevederile noului pachet legislativ (instituţii de stat, operatori economici publici şi privaţi, populaţia etc.) cu privire la posibilele efecte şi modalităţi de neutralizare prin realizarea unor campanii cu rol consultativ şi de informare; Ţinând seama de faptul că implementarea proiectelor de investiţii în domeniul energetic se realizează pe termen mediu şi lung, cu mobilizări importante de capital şi că termenele asumate pentru realizarea obiectivelor propuse la nivelul Uniunii Europene sunt destul de strânse, se recomandă implementarea cât mai rapidă a acestui pachet legislativ; Trebuie creat cadrul legal în România necesar asigurării investiţiei fondurilor obţinute din valorificarea certificatelor de dioxid de carbon pe piaţa europeană în alte proiecte de mediu; Asigurarea la nivel naţional a derulării unor programe de calificare a forţei de muncă destinate proiectării, realizării şi operării noilor tehnologii destinate protecţiei mediului; Asigurarea cadrului legal simplu şi eficient în vederea implementării pe piaţa românească de tehnologii noi pentru reducerea poluării mediului.

11. Creşterea eficienţei energetice şi reducerea consumului final de energie reprezintă, cu siguranţă, un obiectiv prioritar, care satisface integral toate cerinţele pachetului legislativ energie-schimbări climatice. Ca urmare, considerăm că trebuie acordată o atenţie deosebită următoarelor măsuri:

• Pentru realizarea economiilor preconizate, cel mai important pas îl constituie ameliorarea cadrului legislativ şi de reglementare

• Întărirea rolului Agenţiei Române de Conservare a Energiei (ARCE) de promovare a programelor naţionale şi a proiectelor guvernamentale de eficienţă energetică, ca şi continuarea programului de eficientizare a clădirilor publice.

• recapitalizarea Fondului Român de Eficienţă Energetică (FREE), fond stabilit printr-un acord între Banca Mondială şi Guvernul României şi extinderea domeniului său de acţiune prin adăugarea proiectelor de surse regenerabile.

12. Reducerea emisiilor de dioxid de carbon şi a celorlalte gaze cu efect de seră reprezintă obiectivul principal al pachetului energie-schimbări climatice. În acest sens, se consideră în cazul ţării noastre adoptarea următoarelor măsuri:

• Un element strategic care poate afecta securitatea în alimentarea cu energie a ţării se consideră inevitabilul regres al ponderii centralelor termoelectrice folosind cărbunele autohton, combustibil cu mare intensitate de emisii de CO2. În situaţia înlocuirii unei părţi din acesta cu gaze naturale, inevitabil aduse din exteriorul ţării în contextul scăderii continue a



11

rezervelor naţionale, se întrevede mărirea dependenţei României faţă de import. Se vede şi de aici importanţa pe care o pot avea rutele alternative, cum este cea a proiectului NABUCCO, deci propunerea pe care o facem ar fi concentrarea acţiunilor atât interne, cât mai ales externe, ale statului pentru diversificarea surselor de alimentare cu gaze naturale, care însă nu trebuie risipite, ci trebuie folosite doar în scheme ultraperformante în cicluri mixte abur-gaze, eventual cu cogenerare de înaltă eficienţă. În plus, este necesară o gândire matură a programului de reabilitări din centralele termoelectrice folosind lignit, în corelare şi cu programele de realizare a instalaţiilor de desulfurare. Există pericolul de a face desulfurări la grupuri vechi, nemodernizate sau care devin nerentabile în situaţia cumpărării permisiilor de emisii (care practic pot dubla preţul energiei electrice produse în aceste instalaţii).

• Deşi elementele generale şi principiile de abordare sunt în general stabilite, situaţia celor două domenii legate de emisiile de gaze cu efect de seră ETS şi non-ETS este încă într-un proces de clarificare. Pe de altă parte, ţării noastre i s-a dat şansa unei creşteri cu +19% a emisiilor în zona non-ETS, şi, de aceea, modul în care cele două zone sunt delimitate este esenţial. În consecinţă, propunerea este ca reprezentanţii României să folosească orice prilej pentru a extinde prin negocieri zona non-ETS (de la limita de 10 000 t CO2/an propusă, la 25 000 t CO2/an, care ar fi mai convenabilă pentru ţara noastră) şi, în acest fel, să permită mai multor instalaţii folosirea acestei cote. Totodată, monitorizarea pe durata perioadei 2009-2020 a emisiilor în cele două categorii de sectoare este esenţială în justificarea modului în care România realizează cerinţele pachetului legislativ. În plus, nici până acum nu sunt clare modalităţile şi procedurile prin care companiile de stat pot tranzacţiona certificatele, în timp ce companiile private dispun în mod individual de acestea. De aceea, este necesară stabilirea urgentă a normelor de aplicare a cadrului legislativ care descrie modalităţile de valorificare a certificatelor de emisii. Aceasta presupune reducerea timpului de negociere între Ministerul Economiei şi cel al Mediului care au încă păreri şi propuneri diferite.

• Investiţiile mari necesare pentru întregul pachet nu pot fi acoperite de stat, şi, de aceea, ele vor fi probabil realizate de sectorul privat sau prin parteneriat public-privat. Acest lucru face necesară, în noile condiţii, o reevaluare a oportunităţii continuării privatizării în sistemul energetic.


12

• realizarea unui studiu de evaluare a potenţialului ţării noastre în privinţa captării şi stocării de CO2 şi de stabilire a modalităţilor de folosire a acestui potenţial.

13. Reabilitarea termică a clădirilor. 14. Considerarea cogenerării prin adoptarea unor măsuri

deosebite în acest domeniu, între care: Principalul factor motor capabil să dinamizeze dezvoltarea acestui subsector este voinţa politică fermă şi permanentă, care să asigure funcţionarea şi progresul din domeniul fiecărui factor de influenţă prezentat mai sus; Se propune desemnarea unui membru al Guvernului care să asigure coordonarea activităţilor specifice acestui subsector energetic; Situaţia precară din punct de vedere financiar şi tehnologic a operatorilor (furnizorilor de căldură) trebuie să facă subiectul unei analize de Guvern, aşa cum prevede art. 11, alin. 2, din Legea nr. 51/2006; Elaborarea de urgenţă a unui studiu privind starea sistemelor centralizate de încălzire şi elaborarea unei strategii naţionale în domeniul încălzirii locuinţelor, a eficienţei energetice şi a folosirii energiilor regenerabile, cu măsuri, termene şi responsabilităţi bazate pe strategiile locale; Crearea unui climat stabil şi predictibil în ceea ce priveşte cadrul legislativ şi de reglementare; Diferenţierea preţului gazelor naturale între marii şi micii consumatori conform modelelor din UE, în vederea promovării încălzirii centralizate şi eliminării subvenţiei încrucişate; Introducerea tarifului binom pentru furnizarea gazelor naturale şi a căldurii, ca garanţie a recuperării investiţilor şi a funcţionării pe timpul verii a operatorilor de încălzire.

15. În cadrul competenţelor pe care le are, ANRE trebuie să reglementeze introducerea tarifului binom pentru energia termică şi gazele naturale, în aşa fel încât să se reflecte realitatea economică pentru aceşti doi purtători de energie.

16. Asigurarea unui grad de suportabilitate a preţurilor energiei la consumatori prin:

a) Încetarea tuturor subvenţiilor către sectorul energetic în conformitate cu obligaţiile din Tratatul Uniunii Europene.

b) Eliminarea plăţilor sezoniere de ajutoare pentru căldură în sumă fixă şi introducerea unui sistem permanent de asistenţă pentru energie către familiile cu venituri mici pentru a combate sărăcia şi excluderea socială.

c) Redirecţionarea fondurilor economisite de stat către un sistem de asistenţă pentru energie integral orientat către toate familiile cu venituri mici, indiferent de utilizarea energiei.



13

d) Înfiinţarea unui fond social pentru consumatorii casnici confruntaţi cu măririle de preţuri, finanţat prin contribuţii voluntare de la furnizorii de energie, care va oferi compensaţii parţiale consumatorilor pentru creşterile iminente de preţuri la căldură şi gaze naturale.

e) Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale trebuie să stabilească analizele anuale sociale în domeniul energiei.

f) Elaborarea unei noi legi cadru a energiei cu definirea clară a serviciului de interes general (SIG) pentru sectorul energetic, cu referire specială la finanţarea accesului la energie pentru categoriile vulnerabile.

17. Având în vedere obligaţiile care revin României în cadrul pachetului energie-schimbări climatice, dezvoltarea programului nuclear se justifică prin reducerea dependenţei ţării de sursele externe de energie primară (în special, importul de gaze naturale), prin absenţa emisiilor de dioxid de carbon, ca şi prin înlocuirea unor capacităţi energetice vechi şi ineficiente cu combustibili fosili.

18. Renunţarea la noua structură propusă pentru sistemul energetic. 19. Creşterea absorbţiei fondurilor structurale menite a

îmbunătăţi factorii de mediu. 20. Ţinând seama de cele de mai sus, credem că se impune realizarea

unei strategii naţionale unitare în ţara noastră cu privire la creşterea gradului de ocupare a forţei de munca în domeniul energetic şi al altor sectoare care vor fi afectate în urma implementării măsurilor în domeniul schimbărilor climatice. Strategia trebuie să aibă la bază politici în concordanţă cu strategia Lisabona şi să cuprindă acţiuni cu privire la: asigurarea realocării persoanelor disponibilizate în cadrul aceluiaşi sector, asigurarea de linii directoare privind organizarea şi implementarea unor cursuri de reconversie profesională etc.

15

PARTEA I.

CONSIDERAŢII GENERALE CU PRIVIRE LA SITUAŢIA ACTUALĂ

Capitolul 1. INTRODUCERE Este deja o certitudine că secolul 21 se va găsi sub influenţa schimbărilor climatice şi al unor modificări fundamentale în domeniul energiei, între acestea existând o legătură directă. Deşi conceptul de încălzire globală a fost folosit la început pentru a descrie creşterea temperaturii la suprafaţa Pământului, aceasta nu a reuşit să înglobeze toate urmările acestei „încălziri”, precum furtunile, inundaţiile, seceta şi valurile de căldură. Astfel, conceptul de schimbări climatice este folosit în prezent pentru a descrie atât încălzirea, cât şi toate consecinţele acestei încălziri. Există o distribuţie neuniformă a resurselor primare de energie pe zonele geografice ale globului şi o discrepanţă evidentă între zonele cu rezerve importante de resurse şi zonele puternic industrializate de consum de resurse. Tehnologiile care utilizează astăzi sursele primare de energie au un efect diferit şi complex asupra mediului înconjurător (producere de dioxid de carbon şi alte noxe şi deşeuri). Cei mai utilizaţi combustibili, de departe, sunt astăzi petrolul (de care depinde sectorul transporturilor) şi gazele naturale. Rezervele mondiale cunoscute de combustibili fosili şi uraniu sunt limitate. La nivelul consumurilor prezente, rezervele de petrol se pot epuiza în circa 45 de ani, cele de gaze naturale în circa 65 de ani, cele de uraniu în circa 88 de ani; rezervele de cărbune sunt mai importante, ajungând pentru circa 257 de ani, dar din motive de impact de mediu cărbunele reprezintă o alternativă marginală1. In ceea ce priveşte Uniunea Europeană, problematica energetică este abordată la nivelul Statelor Membre, fără existenţa unei politici comune. Aşadar, analiza cu privire la efectele şi implicaţiile unui pachet de măsuri la nivel european va fi făcută din perspectiva naţională.

1 IIASA/WEC, Global energy perspectives. WEC, London, 1998. Observatorul Energetic Naţional, Resurse energetice, ICEMENERG, Bucureşti, 2005.


16

În cazul particular al României situaţia resurselor primare de energie este îngrijorătoare, mai ales în contextul unei analize a securităţii energetice. O analiză pertinentă, în detaliu, cu referire la infrastructurile critice ale României, precum şi implicaţiile asupra acesteia aduse de aderarea la structurile euro-atlantice, a fost făcută de către coordonatorul prezentei echipe de autori în cadrul Studiului SPOS 2008 - Orientări privind securitatea energetică a României2. Rezervele cunoscute de petrol se pot epuiza în mai puţin de 20 de ani, cele de gaze naturale în circa 15 ani, rezervele de cărbune în circa 40-50 de ani, iar rezervele de uraniu pot asigura funcţionarea a două grupuri de la centrala nucleară electrică de la Cernavodă până în anul 2017. România a pus în funcţiune circa 58 % din potenţialul hidraulic economic amenajabil şi anume cele mai eficiente proiecte. Potrivit raportului KPMG3, ţara noastră are în prezent o pondere ridicată de utilizare a resursei hidro (40% hidro, 37% combustibil solid, 14% nuclear, 8% gaze naturale, 1% combustibil lichid) în furnizarea de energie electrică, resursă hidro dependentă de volumul de apă rămas în principalele lacuri de acumulare. Conform noii directive privind utilizarea energiei din surse regenerabile (SRE) şi datelor valabile până în prezent, România va trebui să-şi modifice politica de mix energetic şi să crească ponderea altor surse regenerabile decât hidro, în mod special energia eoliană. Potrivit datelor furnizate de Institutul Naţional de Statistică, pentru România principalele resurse de energie primară în semestrul I al anului 2009, au totalizat 16,5 milioane tep (tone petrol echivalent), în scădere cu 4,1 milioane tep, faţă de aceeaşi perioadă a anului 2008. Scăderea volumului resurselor de energie primară s-a datorat în special diminuării importului, căruia îi revine aproape 80% din reducerea resurselor. Producţia internă a însumat 11,5 milioane tep, în scădere cu 6,8% faţă de anul 2008, iar importul a fost de 5 milioane tep, de asemenea, în scădere cu 39,4%.

Ultimul raport (al patrulea) elaborat de Panelul Interguvernamental privind Schimbările Climatice (IPCC) şi publicat la 2 februarie 2007, reprezintă cel mai competent şi recent document privind schimbarea climatului. Se arată faptul că încălzirea climatului la nivel global este de netăgăduit şi din ce în ce mai rapidă. Temperatura medie la nivel global a crescut cu 0,76°C în ultimii 100 de ani, în Europa încălzirea fiind mai mare decât media, în jur de 1°C. A doua jumătate a secolului 20 a fost cea mai

2 SPOS 2008 – „Orientări privind securitatea energetică a României”, Autori: Neguţ S., Leca A., Papatulică M., Vlad L.B., Neacşu M. C., Institutul European din România, 2008. 3 ***, Climate Changes your Business. KPMG review of the business risk and economics at sector level, KPMG International, 2008.



17

călduroasă perioadă în emisfera nordică, din ultimii 1300 de ani. Viteza de creştere a nivelului mării, ca urmare a topirii gheţarilor, aproape că s-a dublat: de la 18 cm pe secol între 1961 şi 2003, la 31 cm pe secol în perioada 1993-2003. Raportul IPCC preconizează că temperaturile şi nivelul mărilor vor creşte în continuare în acest secol. Temperatura medie la nivel global se prevede că va creşte între 1,1 şi 6,4 °C. Cele mai bune estimări, presupunând că nu se vor lua măsuri pentru a reduce emisiile, indică o creştere a temperaturii între 1,8 şi 4,0 °C şi a nivelului mărilor între 18 şi 59 cm (se apreciază, totuşi, că previziunile privind creşterea nivelului mărilor sunt subestimate, deoarece nu includ efectele topirii gheţarilor din regiunile glaciare).

Costurile economice ale modificării climatului şi avantajele economice ale acţiunilor hotărâte din timp pentru a controla aceste modificări au fost analizate în raportul reputatului economist englez Lord Nicholas Stern, publicat în octombrie 20064. Pierderile economice rezultate din dezastrele climatice s-au dublat în ultimii 20 de ani, ajungând la aproximativ 8,5 miliarde euro anual. Modificarea climatului este un fapt real, iar concluzia generală este că încălzirea globală este cauzată, în principal, de creşterea concentraţiei de gaze cu efect de seră (GES) la suprafaţa Pământului, gaze rezultate în urma activităţilor umane, în principal, arderea combustibililor fosili şi defrişarea pădurilor. Aceste gaze rămân în atmosferă zeci de ani, captând căldura provenită de la soare, în acelaşi mod ca şi geamurile unei sere. Conform EU ETS şi Registrului Naţional al emisiilor de gaze cu efect de seră5, gazele cu efect direct de seră sunt: dioxidul de carbon CO2, metanul CH4, protoxidul de azot N2O, hidrofluorocarburile HFCs, perfluoricarburile PFCs şi hexafluorura de sulf SF6. De asemenea, se includ gazele cu efect indirect, şi anume: NOx, NMVOC, CO şi SO2. Problematica legată de gazele cu efect de seră va fi analizată pe larg, în contextul impactului acestora asupra activităţii economice în capitolele următoare ale prezentului studiu. Raportul Stern estimează că fără o acţiune viitoare pentru limitarea emisiilor de GES, pagubele cauzate de modificarea climatului vor putea conduce la o reducere a PIB-ului, la nivel global, între 5 şi 20% pe an. Dacă se începe acum stabilizarea concentraţiilor de GES, la un nivel care să nu ducă la consecinţe periculoase, costul acestor acţiuni ar ajunge la aproximativ 1% din PIB pe an. 4 Stern, N. The economics of climate change. Cambridge University Press, October, 2006. 5 ***, Romania’s Greenhouse Gas Inventory 1989-2007, National Inventory Report, Ministry of Environment, National Environmental Protection Agency, March 2009.


18

Provocarea este considerabilă. Dacă tendinţele actuale ale emisiilor vor continua, atunci emisiile de GES se vor dubla până în 2050. Dar dacă se doreşte limitarea încălzirii globale la un nivel relativ sigur, de circa 2°C peste temperaturile din perioada preindustrială, lumea va trebui să reducă la mai mult de jumătate emisiile de GES până în 2050. Concluzia este clară: comunitatea internaţională trebuie să acţioneze rapid. Următorul deceniu va decide dacă se reuşeşte ţinerea situaţiei sub control sau dacă se va permite ca schimbarea climei să atingă niveluri periculoase care vor afecta prosperitatea şi stabilitatea societăţii noastre.

La nivel global, ONU a luat prima măsură internaţională care se referă la modificarea climatului prin adoptarea în 1992 şi intrarea în vigoare în 1994 a Convenţiei Cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice (UNFCCC- United Nations Framework Convention on Climate Change), ratificată de 189 guverne. UNFCCC este înfiinţat pe principiul responsabilităţilor şi capacităţilor comune, dar diferenţiate, respectiv se recunoaşte că, în timp ce toate ţările au ca scop controlarea modificării climatului, ţările dezvoltate sunt responsabile de majoritatea GES din atmosferă, trebuind să fie astfel pe primul loc în reducerea emisiilor. Obiectivul Convenţiei este stabilizarea concentraţiilor de GES din atmosferă la un nivel care să limiteze interferenţa umană periculoasă cu sistemul climatic. Acesta obligă guvernele să stabilească programe naţionale pentru reducerea emisiilor de GES, cu raportare regulată. De asemenea, a recomandat ţărilor industrializate să stabilizeze emisiile de GES la nivelul anului 1990.

O a doua măsură la nivel global a fost adoptarea în oraşul japonez Kyoto, în decembrie 1997, a unui protocol al UNFCCC, Protocolul de la Kyoto. Protocolul stabileşte limite legale pentru emisiile de GES provenite de la 38 de ţări industrializate şi de la Comunitatea Europeană (UE-15). Introduce, de asemenea, mecanisme inovatoare de implementare, bazate pe piaţă (aşa-numitele mecanisme Kyoto flexibile), care au ca scop limitarea costurilor reducerii emisiilor. Reducerea cerută constă în micşorarea emisiilor cu aproximativ 5% sub nivelul anului ales ca referinţă (de regulă, 1990), aceasta urmând să fie atinsă în prima perioadă de angajament a Protocolului, şi anume 2008-2012. UE-15 (care au ratificat Protocolul în 2002) s-a angajat să reducă emisiile combinate de GES cu 8% sub nivelul anului de referinţă (1990 în majoritatea cazurilor). România a ratificat Protocolul în 1997, printre primele ţări.

O altă măsură în domeniul schimbărilor climatice luată de CE, include un cadru legal pentru Captarea şi Depozitarea Carbonului (CCS - Carbon Capture and Storage). Această tehnologie este imperios necesară deoarece



19

cărbunele şi gazele naturale vor continua să fie principalii combustibili fosili folosiţi în viitor la producerea energiei, iar captarea carbonului oferă o posibilitate de reducere substanţială a emisiilor. Propunerea CE vizează în principal siguranţa ecologică a tehnologiei, respectiv că CCS aduce beneficii reale pentru mediu. Principala prioritate a UE rămâne ajungerea la un ambiţios şi larg acord internaţional privind clima în perioada de după 2012; în acest sens se speră să se obţină acest lucru la Conferinţa privind schimbările climatice de la Copenhaga din decembrie 2009. Deceniile următoare vor fi dominate de provocările dezvoltării unei economii eficiente energetic, cu carbon redus, competitive, cu o furnizare sigură6.

1.1. Protocolul de la Kyoto

Protocolul de la Kyoto a creat trei mecanisme bazate pe piaţă, cunoscute drept mecanisme Kyoto flexibile: 1) comercializarea emisiilor între guverne, respectând obiectivele de la Kyoto; 2) Mecanismul de Dezvoltare Curată (Clean Development Mechanism- CDM) şi 3) Implementarea în Comun (Joint Implementation- JI). Comercializarea emisiilor poate avea loc între ţări cu obiective Kyoto, şi anume între ţările industrializate; fiecărei ţări i s-a stabilit o cotă maximă de emisii pe care le poate emite pe perioada acordului (2008-2012). Ţările care emit mai puţin pot vinde cota nefolosită altor ţări care emit mai mult.

Pentru a răspunde dezideratelor Protocolului de la Kyoto, Uniunea Europeană a introdus schema Europeană de comercializare a emisiilor de gaze cu efect de seră (denumită în continuare “EU ETS”), o schemă comunitară definită prin Directiva 2003/87/EC, privind stabilirea unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de GES în cadrul Comunităţii, amendată de Directiva 2004/101/CE, („Directivă de legătură”), care leagă schema anterior menţionată cu alte scheme de comercializare a emisiilor şi cu proiectele de reducere a CO2 (JI şi CDM). Există, de asemenea, în vigoare Decizia 2004/280/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 februarie 2004 privind un mecanism de monitorizare a emisiilor de gaze cu efect de seră în cadrul Comunităţii şi de punere în aplicare a Protocolului de la Kyoto, precum şi Decizia 2007/589/CE a Comisiei din 18 iulie 2007 de stabilire a unor orientări privind monitorizarea şi raportarea emisiilor de GES în conformitate cu Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European şi a Consiliului. EU ETS reprezintă principalul instrument al Uniunii Europene, utilizat în scopul îndeplinirii angajamentului asumat prin

6 International Energy Agency, World energy outlook – 2006. OECD/IEA, Paris, 2006.


20

Protocolul de la Kyoto, nefiind o precizare a Protocolului, ci un efect al acestuia. Acest sistem de limită şi comerţ (cap and trade), lansat pe 1 ianuarie 2005, acoperă astăzi toate cele 27 state membre ale UE şi este prima şi cea mai mare schemă internaţională de comercializare a emisiilor din întreaga lume. Această schemă s-a dezvoltat rapid şi este acum motorul pieţei de carbon, extinsă la nivel global.

Schema se desfăşoară pe timpul a trei perioade de implementare: prima perioadă (Phase I) a avut loc între 1 ianuarie 2005 şi 31 decembrie 2007, cea de-a doua perioadă (Phase II) a schemei este 2008 – 2012, în cadrul căreia UE trebuie să reducă emisiile de GES cu 8% faţă de nivelul anului 1990. Din 2007, există angajamentul de reducere cu cel puţin 20% a emisiilor de GES până în anul 2020; a treia perioadă(Phase III) este aferentă intervalului 2013-2020.

Schema ETS are drept obiectiv principal reducerea eficientă din punct de vedere tehnic şi economic a emisiilor de GES, funcţionând prin alocarea şi comercializarea certificatelor de emisii de GES în cadrul UE. Un certificat reprezintă dreptul de a emite o tonă de CO2 echivalent. Fiecărui stat membru i se aprobă un număr total de certificate de emisii de GES ; certificatele sunt apoi alocate la nivelul fiecărui sector şi ulterior fiecărei instalaţii aflate sub incidenţa Directivei sus-amintite. Repartizarea pe sectoare se face în funcţie de ponderea emisiilor sectorului respectiv în emisiile totale generate de activităţile ETS. În cadrul schemei se ţine seama de existenţa unei rezerve pentru noii intraţi şi a unei rezerve pentru acordarea bonusului pentru acţiuni timpurii. Numărul total de certificate pe care Guvernul României le alocă în cadrul schemei, precum şi metodologia de alocare a acestora pe sectoare şi instalaţii, sunt menţionate în Planul Naţional de Alocare (PNA), care trebuie să fie aprobat la nivel european de Comisia Europeană.

Schema prevede, pentru primele perioade de implementare, următoarele sectoare ce vor fi considerate pentru alocarea gratuită: instalaţii de ardere de peste 20 MW, instalaţii din rafinării, cuptoare de cocs, precum şi instalaţii din siderurgie, industria mineralelor, cimentului, sticlei, ceramicei, celulozei şi hârtiei. Sintetic, cele opt sectoare considerate a fi sub incidenţa schemei sunt: 1) sectorul energie; 2) sectorul rafinare produse petroliere; 3) sectorul producţie şi prelucrare metale feroase; 4) sectorul ciment; 5) sectorul var; 6) sectorul sticlă; 7) sectorul ceramică; 8) sectorul celuloză şi hârtie. Tipurile de activităţi incluse în EU ETS, conform reglementărilor amintite anterior, sunt: • Sectorul energie: instalaţii de ardere de peste 20 MW, rafinare ţiţei şi cuptoare cu cocs. • Producţia şi prelucrarea metalelor feroase: sinterizarea minereului metalic şi producerea



21

de fontă şi oţel (capacitate de producţie de peste 2,5 tone/oră). • Industria mineralelor: clinker de ciment (cuptoare rotative cu capacitate de producţie mai mare de 500 tone/zi, alte tipuri de cuptoare, cu capacitate de producţie de peste 50 tone/zi), var (capacitate de producţie de peste 50 tone/zi), sticlă (capacitate de topire mai mare de 20 tone/zi), ceramică (capacitate cuptor de peste 4 m3). • Alte activităţi: celuloză şi hârtie (capacitate de producţie mai mare de 20 tone/zi).

Un amendament din iulie 2008 la Directiva EU ETS include în schemă, începând cu 2012 şi sectorul aviaţie. De asemenea, în Faza III vor fi incluse şi alte sectoare şi gaze cu efect de seră: emisiile de CO2 din petrochimie, producţia de amoniac şi aluminiu, emisiile de N2O din producţia de acizi nitric, adipic şi glicolic, precum şi perfluorocarbonul din producţia de aluminiu. Captarea, transportul şi stocarea geologică pentru toate emisiile de GES vor fi acoperite de asemenea de schemă, primind alocări gratuite.

La nivel european, după anul 2012, va exista un singur nivel maximal european şi alocările se vor face pe baza unor reguli armonizate, numărul total de alocări scăzând anual, liniar cu un factor de 1,74 %. Punctul de plecare al scăderii este cantitatea medie totală de alocări din Faza II, ajustată pentru a reflecta gama lărgită a sistemului din anul 2013, precum şi instalaţiile sub 20 MW pe care statele membre au decis să le excludă din schemă. Aşadar, punctul de plecare este reducerea cu 20 % a emisiilor de GES faţă de 1990, ceea ce este echivalent cu o reducere cu 14% faţă de 2005. Cu toate acestea, procentul de reducere pentru sectoarele ETS este mai mare, pornind de la premisa faptului că este mai ieftină implementarea unei reduceri a emisiilor în acest tip de sectoare. Astfel, reducerea totală este de: • 21 % până în 2020 comparativ cu 2005 pentru sectoarele ETS. Această reducere duce la un nivel european de maxim 1720 milioane alocări, cu un nivel mediu pentru Faza III de aproximativ 1 846 milioane alocări, respectiv o reducere cu 11 % faţă de nivelul maximal al Fazei II. Cifrele nu iau în considerare sectoarele şi GES ce vor fi incluse din 2013 în schemă, cifrele finale cu privire la nivele maximale pentru Faza III fiind publicate de Comisia Europeană până la data de 30 septembrie 2010. • Aproximativ 10 % până în 2020 comparativ cu 2005 pentru sectoarele non-ETS. Având preţuri pe emisii sau valoare pe emisiile economisite, schema UE-ETS a determinat ca modificarea climatului să fie un subiect principal pentru companiile implicate, oferindu-le stimulente pentru micşorarea emisiilor de CO2 şi costuri totale pentru emisii, la adoptarea deciziilor. Sistemul face ca operatorii să reducă emisiile acolo unde acestea


22

sunt cele mai ieftine, asigurându-se astfel că reducerile se fac la cel mai mic cost posibil pentru economie. De asemenea, intensifică inovaţia, companiile fiind stimulate să-şi îmbunătăţească eficienţa energetică şi să investească în tehnologii compatibile („prietenoase”) cu mediul ambiant.

Primele două faze de implementare a schemei au indicat metode naţionale diferite de abordare a problematicii, ceea ce a determinat o afectare a regulilor concurenţiale pe piaţa internă. Acest lucru a dus la o diminuare a eficacităţii măsurilor de mediu, precum şi o problemă majoră de credibilitate a schemei, în condiţiile în care firme din sectoarele sau statele membre ce implementează corect cerinţele pot suferi pierderi de profitabilitate şi/sau cotă de piaţă importante în competiţia cu firme din zone ce nu pun în aplicare politici de mediu.

CDM şi JI permit ţărilor industrializate să realizeze o parte din angajamentul lor privind reducerea emisiilor, investind în proiecte de economisire a emisiilor în străinătate şi calculând reducerile obţinute ca făcând parte din angajamentele proprii. JI acoperă proiecte din alte ţări industrializate cu obiective Kyoto, în timp ce proiectele CDM se desfăşoară în ţările în curs de dezvoltare. Cele două mecanisme micşorează costurile acordului, promovează transferul tehnologiilor avansate către ţările în curs de dezvoltare şi către economiile în tranziţie şi cultivă colaborarea între ţări cu obiective Kyoto. Creditele CDM pot fi generate retroactiv, începând cu anul 2000 (CDM fiind deja operaţional), în timp ce creditele JI trebuie să fie generate în perioada 2008-2012. O condiţie pentru aceste credite este ca proiectele să aibă drept rezultat reduceri reale de emisii, măsurabile şi pe termen lung, în plus faţă de cele care ar fi rezultat fără aceste proiecte. Mai multe state membre ale UE intenţionează să obţină credite CDM şi JI pentru a le ajuta să atingă obiectivele Kyoto. În total, aceste state au alocat prin buget mai mult de 3 miliarde euro pentru acest lucru. Schema UE-ETS este legată de CDM şi JI. Companiile din cadrul schemei pot folosi creditele de emisii de la majoritatea tipurilor de CDM şi de la proiectele de JI (de la 1 ianuarie 2008) pentru a deconta emisiile în acelaşi mod ca şi certificatele pentru emisii. Această legătură duce la investiţii în proiecte CDM şi JI de către companiile europene, suplimentar faţă de valorile prevăzute de guverne. Statele membre ale UE sunt obligate să respecte legea comunitară pentru a-şi atinge obiectivele, care sunt executorii, prin procedee de impunere, de către Comisia Europeană.



23

1.2. Strategia europeană pentru o energie durabilă, competitivă şi sigură

Instrumentul principal al UE în combaterea schimbărilor climatice l-a constituit politica energetică. În martie 2006, Comisia Europeană a făcut o analiză critică a situaţiei energetice din Europa. Rezultatul a fost departe de a fi liniştitor. Concluziile au fost publicate în Cartea Verde sau documentul politic, intitulat Strategia europeană pentru o energie durabilă, competitivă şi sigură. Titlul se referă la obiectivele pe care Europa le promovează în politica privind energia: trebuie să fie durabilă pentru mediul înconjurător, să ajute Europa să devină competitivă şi sigură, în ceea ce priveşte alimentarea cu energie, atât pe plan intern, cât şi din import. Concluzia principală a Cărţii Verzi a fost că Uniunii Europene îi lipseşte o politică comună, aceasta fiind cauza pentru care nu au fost atinse obiectivele cheie: alimentarea sigură, funcţionarea adecvată a pieţei interne, creşterea economică durabilă, precum şi obiectivele privind modificarea climatului. Cartea Verde a propus mai multe domenii în care statele membre ale UE ar trebui să conlucreze strâns şi anume: economisirea energiei, folosirea în mai mare măsură a energiilor regenerabile, investiţii în aprovizionarea cu energie şi în tehnologiile energetice ale viitorului, precum şi adoptarea unui punct de vedere comun în cadrul negocierilor internaţionale privind energia.

În Cartea Verde – O strategie europeană pentru energie sustenabilă, competitivă şi sigură, Comisia Europeană propune o serie de acţiuni concrete:

a) Dezvoltarea pieţelor interne de energie electrică şi gaze naturale.

b) O revizie a politicilor privind stocurile obligatorii de petrol şi gaze naturale.

c) Un Observator Energetic European, cu rolul de a creşte transparenţa privind cererea şi producţia de energie în ţările membre.

d) Îmbunătăţirea siguranţei reţelei. Acest obiectiv se poate atinge printr-o mai bună cooperare între operatorii reţelelor naţionale şi, poate, prin stabilirea unei noi structuri la nivel european – un Centru European pentru Reţele Energetice.

e) Un nou mecanism care să pregătească şi să asigure solidaritatea şi asistenţa care se va acorda ţărilor aflate în dificultate, ca urmare a calamităţilor naturale ce afectează infrastructura energetică.


24

f) O dezbatere largă în cadrul Uniunii privind viitorul diverselor surse de energie, inclusiv pe probleme ce ţin de costurile şi impactul asupra mediului, generate de utilizarea respectivelor surse.

g) Un plan de acţiune pentru eficienţa energiei, cu obiective stabilite de comun acord. În completare, va fi posibilă stabilirea unei înţelegeri internaţionale privind eficienţa energiei.

h) O foaie de parcurs pentru resurse energetice regenerabile, care să asigure un cadru predictibil privind măsurile de promovare a acestor resurse la nivel comunitar.

i) Un plan strategic de inovare tehnologică. j) O politică externă coerentă la nivelul Uniunii Europene, care să

combine instrumentele comunitare şi naţionale în dialogul cu terţe ţări pe probleme energetice, inclusiv privind aprovizionarea cu resurse primare din import.

k) O revizuire a politicii energetice a Uniunii Europene. l) Stabilirea unei liste de priorităţi privind construcţia de noi

elemente de infrastructură necesare asigurării siguranţei în alimentarea cu energie: noi magistrale de gaze naturale şi terminale de gaze naturale lichefiate, noi linii electrice transfrontaliere.

m) O relansare a dialogului cu Rusia, în special privind Carta Energiei şi Protocolul de Tranzit al produselor energetice.

n) Un Tratat al Comunităţii Energetice Europene. o) Un nou mecanism la nivel comunitar pentru o reacţie rapidă şi

coordonată în situaţii de criză energetică care afectează aprovizionarea cu resurse a statelor membre.

Comisia a publicat pe 10 ianuarie 2007 un pachet coerent de documente care au format propunerile privind O Nouă Politică Energetică Europeană, propuneri care au fost dezbătute şi adoptate de Parlamentul şi Consiliul European în martie 2007, prezentate într-un raport numit Politica în domeniul energiei pentru Europa. Documentul abordează trei aspecte: • în primul rând, arată modul în care UE a eşuat, în cadrul politicilor propuse până în prezent, în rezolvarea provocărilor existente în domeniul energiei; • în al doilea rând, propune un obiectiv strategic sau o ţintă, care să reprezinte un ghid pentru toate deciziile viitoare legate de politicile în domeniul energiei; • în al treilea rând, stabileşte un plan de acţiuni pe o arie largă, în care se arată ce trebuie făcut pentru a atinge acest nou obiectiv. Consiliul European (alcătuit din şefi de state şi de guverne din toate statele membre ale UE) a aprobat acest document în martie 2007, care a devenit astfel pentru Europa o strategie integrată pentru energie şi schimbări



25

climatice. Principalul element al acestei noi politici se referă la obiectivul strategic al politicii energetice europene: reducerea emisiilor de GES cu 20% până în anul 2020 faţă de anul 2005. Atingerea acestei ţinte va putea limita efectul de încălzire globală la doar 2°C în plus faţă de temperaturile din era preindustrială. Obiectivul general este însoţit de trei obiective conexe, pentru fiecare Comisia Europeană propunând o ţintă:

1. Creşterea ponderii resurselor regenerabile în totalul mixului energetic la 20% până în anul 2020;

2. Reducerea consumului final de energie prin creşterea eficienţei energetice cu 20% până în anul 2020;

3. Creşterea ponderii biocarburanţilor în transporturi la 10% până în 2020.

Prin stabilirea unor limite pentru emisiile provenite din energie, UE va ajuta la depăşirea provocărilor economice, sociale şi de mediu, determinate de modificarea climatului, ajutând, în acelaşi timp, la creşterea eficienţei energetice, la folosirea energiilor regenerabile şi a altor forme de energie cu emisii reduse, precum şi la promovarea dezvoltării tehnologiilor cu carbon redus pentru obţinerea unor energii curate.


26

Capitolul 2. PACHETUL LEGISLATIV ENERGIE-SCHIMBĂRI CLIMATICE

2.1. Obiectivele pachetului de măsuri legislative

Pachetul legislativ energie – schimbări climatice, adoptat de către Consiliul Uniunii Europene la 6 aprilie 2009, conţine măsuri ferme de combatere a schimbărilor climatice şi de promovare a surselor de energie regenerabile (SRE) în vederea atingerii obiectivelor de mediu stabilite la nivel european, până în anul 2020, şi anume: reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20%, asigurarea consumului de energie în UE de 20% din surse regenerabile de energie.

Consiliul European subliniază importanţa vitală a atingerii obiectivului strategic de limitare a creşterii temperaturii medii globale la cel mult 2°C peste nivelurile preindustriale. Acesta subliniază necesitatea unei acţiuni decisive şi imediate, pentru a aborda în mod eficient provocările ridicate de schimbările climatice. Va fi esenţial să se întreprindă acţiuni colective la nivel internaţional pentru a determina un răspuns real, eficient şi echitabil, la scara necesară pentru a face faţă provocărilor determinate de schimbările climatice.

În acest context, acordul privind pachetul energie-schimbări climatice reprezintă o contribuţie majoră la protejarea viitorului planetei, consolidând rolul de lider al europenilor în lupta împotriva schimbărilor climatice. Pachetul climă-energie al UE va contribui la eforturile UE de a asigura finanţare pentru acţiunile de atenuare şi de adaptare la schimbările climatice, în special prin piaţa carbonului în contextul unui acord internaţional mai larg.

Consiliul European reaminteşte faptul că statele membre vor decide, în conformitate cu cerinţele constituţionale şi bugetare proprii, utilizarea veniturilor generate din licitarea certificatelor în cadrul sistemului UE de comercializare a certificatelor de emisii. Consiliul ia act de disponibilitatea statelor membre de a utiliza cel puţin jumătate din acest cuantum pentru acţiunile vizând reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, atenuarea şi adaptarea la schimbările climatice, pentru măsuri vizând evitarea despăduririlor, dezvoltarea energiei din surse regenerabile, a eficienţei energetice, precum şi a altor tehnologii care să contribuie la tranziţia la o economie sigură şi durabilă, cu emisii reduse de dioxid de carbon, inclusiv prin consolidarea capacităţii, prin transferuri de energie, prin cercetare şi dezvoltare.



27

În contextul unui acord internaţional privind schimbările climatice, care se aşteaptă a fi încheiat la Conferinţa de la Copenhaga, din decembrie 2009, şi pentru cei care doresc acest lucru, o parte a acestui cuantum va fi folosită pentru a facilita şi a finanţa acţiuni de atenuare şi de adaptare la schimbările climatice în ţările în curs de dezvoltare care vor ratifica acest acord.

Provocările la care Pachetul de măsuri al UE privind clima şi energia trebuie să răspundă sunt: � schimbările climatice ar putea atinge niveluri alarmante în secolul nostru dacă nu se iau măsuri urgente şi ferme destinate să reducă emisiile de gaze cu efect de seră; � UE are nevoie de surse mai sigure de aprovizionare cu energie, cu alte cuvinte trebuie să fie mai puţin dependentă de importurile de petrol şi gaze naturale.

� Avantajele măsurilor preconizate sunt:• o contribuţie majoră la combaterea schimbărilor climatice;• un exemplu pentru statele care nu sunt membre UE, care ar putea conduce la încheierea unui nou acord global privind schimbările climatice; • asigurarea aprovizionării cu energie; • o reducere anuală cu 50 de miliarde de euro a valorii importurilor de petrol şi gaze naturale, până în 2020 (în prezent, Europa importă 54% din energia sa; la preţurile energiei din acest an, aceste importuri anuale sunt estimate la 350 miliarde euro sau aproximativ 700 euro/an pentru fiecare cetăţean al UE7); • aproximativ 1 milion de locuri de muncă suplimentare (în prezent, sunt 300 000 locuri de muncă) în industria europeană, care exploatează sursele regenerabile de energie, până în 2020; • un avantaj competitiv datorită gradului ridicat de inovare din sectorul european al energiei; • mai multe locuri de muncă în industriile din domeniul protecţiei mediului; • o reducere a poluării atmosferice, avantaje considerabile pentru sănătate şi limitarea bugetului consacrat măsurilor de control.

2.2. Conţinutul propunerilor legislative

În urma negocierii din decembrie 2008 între statele membre şi Parlamentul European, Consiliul de Miniştri a adoptat textele legislative individuale la începutul anului 2009. Anterior votului Parlamentului, membrii acestuia au ajuns la un acord informal cu preşedinţia franceză a Consiliului asupra următoarelor şase propuneri (conform Raport 2009 CERA/Cambridge Energy Research Associates).

7 ***, Comunicarea Comisiei către Parlamentul şi Consiliul European, Un plan de acţiune pentru securitate şi solidaritate în domeniul energiei. Bruxelles, 13 noiembrie 2008, COM(2008)781final.


28

La 6 aprilie 2009 Comisia a prezentat Consiliului Cartea Albă - Adaptarea la schimbările climatice: către un cadru de acţiune la nivel european. Aceasta prezintă un cadru de acţiune pentru reducerea vulnerabilităţii UE faţă de impactul schimbărilor climatice şi care cuprinde următoarele acţiuni necesare: � necesitatea ca toate ţările, în special cele mai vulnerabile, şi sectoarele să se adapteze la schimbările climatice inevitabile; � necesitatea iniţierii unei faze pregătitoare până în 2012 pentru a pune bazele unei strategii UE de adaptare cuprinzătoare, care să fie implementată începând cu anul 2013; � în decursul fazei pregătitoare, ar trebui elaborat un cadru UE pentru adaptare, axat pe îmbunătăţirea gestionării cunoştinţelor, a partajării datelor (prin intermediul unui mecanism de schimb de informaţii) şi a integrării; � în vederea avansării cadrului UE pentru adaptare şi a consolidării cooperării, ar trebui utilizată o combinaţie de instrumente de politică. În acest context, Comisia a propus constituirea un grup director privind impactul şi adaptarea; � intensificarea cooperării internaţionale în ceea ce priveşte adaptarea.

Parlamentul European şi Consiliul European au adoptat următoarele directive:

� Directiva 2009/28/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile, de modificare şi ulterior de abrogare a Directivelor 2001/77/CE şi 2003/30/CE8. Directiva stabileşte ţinte obligatorii juridic pentru fiecare stat membru, în vederea atingerii ţintei UE de 20% cota de energie din surse regenerabile în 2020. Ea creează mecanisme de cooperare, astfel încât să se poată atinge ţintele într-o manieră eficientă din punctul de vedere al costului. Ea înlătură barierele administrative şi alte dificultăţi, confirmă ţinta de 10% pentru sursele regenerabile în transport şi, pentru prima oară în lume, stabileşte criterii de durabilitate privind biocombustibilii pentru a da asigurări că sunt susţinuţi doar biocombustibilii care nu au impact negativ asupra mediului. Acordul încorporează mecanismele de cooperare pentru a permite statelor membre să atingă împreună ţintele privind sursele regenerabile de energie. Noua directivă furnizează, de asemenea, un accent suplimentar privind prioritatea în accesarea reţelei pentru sursele regenerabile şi dispecerizarea prioritară, „în măsura în care operarea sigură a reţelei permite aceasta”. În cele din urmă, evaluarea de către Comisie, în 2014, a implementării directivei, nu va afecta ţinta de

8 Directiva 2009/28/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile, de modificare şi ulterior de abrogare a Directivelor 2001/CE/77 şi 2003/CE/30.



29

20%, dar va servi la îmbunătăţirea, dacă este nevoie, a eficienţei mecanismelor de cooperare. În final, directiva stabileşte criterii de sustenabilitate pentru bio-combustibili şi bio-lichizi cu scopul de a asigura că aceştia pot fi consideraţi surse regenerabile de energie, în sensul acestei directive, numai atunci când se garantează că întrunesc acele criterii care au legătură, între altele, cu biodiversitatea, protejarea speciilor şi ecosistemelor ameninţate, cu reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.

� Directiva 2009/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2009 de modificare a Directivei 2003/87/CE în vederea îmbunătăţirii şi extinderii sistemului comunitar de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră9. Modificările de model agreate se vor aplica din cea de a treia perioadă, adică ianuarie 2013. Deşi lucrările pregătitoare vor fi iniţiate imediat, regulile aplicabile nu se vor modifica până în ianuarie 2013 pentru a se asigura stabilitatea cadrului de reglementare.

Schema EU ETS în cea de a treia perioadă va fi mai eficientă, mai armonizată şi mai echitabilă. Eficienţa crescută este atinsă printr-o perioadă mai lungă de tranzacţionare (8 ani faţă de 5 ani), un plafon robust şi scăzând anual (21% reducere în 2020 faţă de anul 2005) şi o creştere substanţială a volumului licitat (de la mai puţin de 4% în faza 2, la mai mult decât jumătate în faza 3). În multe domenii a fost agreată o mai mare armonizare, inclusiv stabilirea plafonului (un plafon la nivelul UE, în locul plafoanelor naţionale în fazele 1 şi 2) şi reguli pentru alocarea tranzitorie gratuită. Echitatea sistemului a fost crescută substanţial prin trecerea la reguli de alocare gratuită pentru instalaţii industriale la nivelul UE şi prin introducerea mecanismelor de redistribuire, care îndreptăţesc statele membre să vândă mai multe certificate.

� Directiva 2009/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind stocarea geologică a dioxidului de carbon şi de modificare a Directivei 85/337/CEE a Consiliului, precum şi a Directivelor 2000/60/CE, 2001/80/CE, 2004/35/CE, 2006/12/CE, 2008/1/CE şi a Regulamentului (CE) nr. 1013/2006 ale Parlamentului European şi ale Consiliului. Directiva instituie un cadru juridic pentru stocarea geologică sigură din punctul de vedere al mediului a dioxidului de carbon (CO2), pentru a contribui la combaterea schimbărilor climatice. Scopul stocării sigure a CO2 este reţinerea permanentă a acestuia, astfel încât să se prevină şi, atunci când acest lucru nu este posibil, să se elimine 9 Directiva 2009/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2009 de modificare a Directivei 2003/87/CE în vederea îmbunătăţirii şi extinderii sistemului comunitar de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră.


30

pe cât posibil efectele negative şi orice riscuri pentru mediu şi sănătatea umană. Stocarea geologică a CO2 se realizează pe teritoriul statelor membre, în zonele economice exclusive şi pe platformele continentale ale acestora. Directiva prezintă selectarea siturilor de stocare, autorizaţiilor de exploatare şi de stocare, obligaţiile aferente operării, închiderii şi postînchiderii complexelor de stocare, măsuri care trebuie luate în cazul unor scurgeri de CO2 sau al unor nereguli semnificative, accesul terţilor la reţeaua de transport şi la siturile de stocare, autorităţile competente responsabile pentru îndeplinirea sarcinilor definite de directivă, informarea publicului şi sancţiunile aplicabile. Directiva nu conţine nici un standard de performanţă obligatoriu pentru emisii pentru o centrală nouă, dar stipulează o obligaţie ca noile centrale electrice mai mari de 300 MW să aibă rezolvată problema captării. În plus, revizuirea ETS prevede ca până la 300 milioane de certificate vor fi dedicate susţinerii construcţiei şi operării până la 12 proiecte comerciale demonstrative care au ca obiectiv captarea şi stocarea geologică a CO2 în condiţii sigure din punctul de vedere al mediului, ca şi a proiectelor demonstrative pentru tehnologii inovative în domeniul surselor regenerabile, pe teritoriul UE.

� Decizia nr. 406/2009/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind efortul statelor membre de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră astfel încât să respecte angajamentele Comunităţii de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră până în 2020. Decizia stabileşte contribuţia minimă a statelor membre la respectarea angajamentului Comunităţii de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră în perioada 2013-2020, în ceea ce priveşte emisiile de gaze cu efect de seră reglementate de decizie, precum şi normele privind realizarea acestor contribuţii şi evaluarea acestora. Decizia stabileşte, de asemenea, dispoziţii de evaluare şi implementare a unui angajament mai strict al Comunităţii de reducere a emisiilor cu peste 20%, care urmează să fie aplicat odată cu aprobarea, de către Comunitate, a unui acord internaţional privind schimbările climatice care să conducă la reduceri ale emisiilor peste nivelurile stabilite, aşa cum rezultă din angajamentul de reducere a emisiilor cu 30%, aprobat de Consiliul European din martie 2007. Fiecare stat membru îşi limitează, până în 2020, emisiile de gaze cu efect de seră, respectând cel puţin procentul stabilit pentru statul membru respectiv, în limitele a -20% şi +20%, în raport cu emisiile sale din anul 2005. Pentru România limita prevăzută a emisiilor pentru anul 2020 este de +19%. Îmbunătăţirea eficienţei energetice reprezintă un element esenţial pentru îndeplinirea de către statele membre a cerinţelor acestei decizii. În acest context, Comisia va trebui să monitorizeze îndeaproape progresele



31

înregistrate în vederea realizării obiectivului de reducere a consumului de energie cu 20 % până în 2020 şi să propună acţiuni suplimentare dacă progresele sunt insuficiente. Decizia prevede modul de utilizare a creditelor din activităţile de proiecte, raportarea, evaluarea progreselor şi modificările, acţiunile corective şi ajustările aplicabile, precum şi procedurile legate de exploatarea şi schimbarea destinaţiei terenurilor. Decizia intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Monitorul Oficial al Uniunii Europene.

Se pot distinge astfel o serie de deziderate ale pachetului energie-schimbări climatice:

� Revizuirea EU ETS, care acoperă cea de a treia fază (2013-2020) a schemei, având următoarele direcţii de acţiune:

• O singura ţintă acoperind întreaga Uniune Europeană. Reducerea cu 21% pâna în anul 2020 faţă de nivelul din anul 2005 înlocuieşte cele 27 ţinte naţionale din prezent, cu o reducere anuală de 1,74% începând cu anul 2013. Reducerea emisiilor în anul 2013 la nivelul Uniunii Europene este de 16% faţă de nivelul din anul 2005. Prin comparaţie, ţintele naţionale ale primei faze ETS (2005-2007) rezultau într-o limitare anuală a creşterii emisiilor la nivelul UE de 6%, superior nivelului emisiilor din 2005, în timp ce în a doua fază (2008-2012), limitarea anuală a emisiilor este de 6%, inferior nivelului emisiilor în 2005.

• Un domeniu mai larg. Schema este extinsă la noi sectoare, incluzând sectorul petrochimiei, amoniacului şi aluminiului, ca şi la două gaze noi (oxizii azotului şi perfluorcarbonul), astfel încât vor fi acoperite 50% din toate emisiile din UE. Instalaţiilor mai mici, emiţând sub 10 000 tone CO2 pe an, li se va permite să opteze pentru a ieşi din schema ETS, condiţionat de aplicarea unor măsuri alternative de reducere. Emisiile industriale de gaze cu efect de seră împiedicate să intre în atmosferă de tehnologia CCS vor fi creditate ca ne-emise sub schema EU ETS.

• Excluderea instalaţiilor mici. Compromisul permite instalaţiilor mici (sub 35 MW şi emisii raportate sub 25 000 tone CO2 echivalent, în fiecare din cei trei ani anteriori intrării în vigoare a schemei ETS revizuite) să fie excluse din domeniul sistemului, condiţionat de luarea unor măsuri echivalente de reducere a emisiilor.

• Transport maritim şi aviaţie. Tratamentul sectorului aviaţie rămâne neschimbat; el va primi 85% din alocaţii gratuit, pe întreaga perioadă. Transportul maritim va fi inclus în tranzacţionarea emisiilor, dacă până în anul 2011 nu a fost aprobat nici un acord cu Organizaţia Maritimă Internaţională.


32

• Licitaţii. Acordul final a confirmat principiul licitării totale a certificatelor de emisii pentru sectorul energiei electrice începând cu anul 2013, dar introduce derogări pentru companiile aflate în state membre care fie nu sunt sau sunt slab interconectate la sistemul UCTE (maxim 400 MW), fie obţin peste 30% din energie dintr-un singur combustibil fosil şi au un produs intern brut (PIB) care nu depăşeşte 50% din media UE. Acestor ţări li se va permite să introducă în licitaţie doar restul certificatelor în condiţiile unei alocări gratuite în proporţie de 70% până la zero în anul 2020. Celelalte sectoare ale industriei vor fi subiectul licitaţiei, de la 20% în 2013 la 70% în 2020 şi 100% în 2027, cele supuse riscului relocalizării bucurându-se însă de o alocare gratuită de 100%, în baza unei metodologii de benchmarking, care va fi subiectul unei permanente revizuiri. Comisia va determina sectoarele în cauză până la 31 decembrie 2009. Metoda de distribuire gratuită va fi dezvoltată până la 31 decembrie 2010 de o echipă de experţi din cadrul Comisiei (prin aşa numita procedură de comitologie).

• Mecanismul de solidaritate. Statele membre ale căror venituri pe locuitor sunt încă semnificativ sub media Comunităţii şi ale caror economii se află într-un proces de apropiere de statele membre mai puternice vor obţine o cotă mai mare de certificate pentru a fi licitate (10% din cantitatea totală de certificate vor fi redistribuite la 19 state membre vechi sau noi şi 2% va fi redistribuit celor 9 noi state membre din est).

• Captarea şi stocarea carbonului. Compromisul acceptat introduce posibilitatea finanţării construcţiei centralelor demonstrative cu tehnologie CCS şi cu „tehnologii inovative de furnizare a energiei electrice bazat pe surse regenerabile” prin venitul din vânzarea a 300 milioane tone de credite ETS.

• Flexibilitate şi ţări terţe. Statele membre pot „deplasa” emisiile, adică pot cumpăra credite rezultate din proiecte în ţările din afara UE sub sistemul UN CDM (United Nations Clean Development Mechanism), ca o modalitate de a se conforma cu limitele proprii de emisii de gaze cu efect de seră. Compromisul acceptat constă în faptul că nu mai mult de 50% din reducerile din întreaga UE din anul 2008 până în anul 2020 pot conta pe astfel de credite. Pentru aceste credite vor fi introduse principii de aplicare, principii care trebuie să fie: „reale, verificabile, adiţionale şi generând permanente reduceri ale emisiilor.”

• Utilizarea venitului din licitaţii pentru adaptarea la schimbările climatice. Compromisul acceptat determină statele membre să utilizeze cel puţin 50% din veniturile licitaţiilor ETS în scopul diminuării şi adaptării în



33

ţările în curs de dezvoltare la posibilele efecte, cum ar fi creşterea preţului la energia electrică.

� Decizia de „împărţire a efortului” defineşte ţintele naţionale pentru statele membre în vederea reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră din sectoarele neacoperite de ETS (sectoarele non-ETS), care reprezintă aproximativ 60% din emisiile actuale europene. Utilizarea anuală a creditelor de „deplasare externă” (de exemplu, prin finanţarea reducerilor de emisii în ţările din afara UE) este limitată la 3% din emisiile de gaze cu efect de seră în fiecare stat membru în 2005 (în completare la aceste 3%, anumite state membre cu ţinte stricte vor fi capabile să utilizeze credite suplimentare din proiectele în ţările cel mai puţin dezvoltate şi în statele în curs de dezvoltare din insulele mici până la 1% din emisiile proprii din anul 2005).

� Reglementarea privind emisiile de CO2 ale vehiculelor de pasageri stabileşte standarde de performanţă pentru maşinile noi, care reprezintă aproximativ 12% din emisiile de CO2 ale UE în anul 2007. Reglementarea stabileşte o ţintă medie de 120 grame de CO2 pe kilometru pentru noile vehicule de pasageri până în 2012 şi de 95 grame de CO2 pe km până în 2020, comparativ cu actualul nivel de 160 grame de CO2 pe km. Fabricanţilor li se vor stabili ţinte intermediare şi vor plăti amenzi (aşa numitele prime de emisii în exces), dacă emisiile medii de CO2 vor depăşi ţintele.

Noua reglementare impune aceste obiective ca fiind obligatorii pentru o gamă medie a oricărui producător auto în mai mulţi paşi succesivi: în 2012, 65% din gama sa trebuie să atingă obiectivul, în 2013, 75%, iar în 2014, 80%. Începând din 2015, întreaga gama de maşini noi trebuie să se conformeze cu noile reglementări de emisii de CO2. Consiliul a propus această succesiune de paşi pentru a respecta procesul de planificare industrială şi ciclurile de producţie a producătorilor auto şi pentru a da industriei de automobile timpul necesar de adaptare la noile cerinţe. Astfel, din 2012 până în 2018, se vor plăti 5 euro pe maşina nou înregistrată, pentru primul gram de CO2 ce depăşeşte obiectivul. Pentru cel de-al doilea gram în exces se plătesc 15 euro şi 25 euro pentru al treilea gram în exces. Pentru emisii de CO2 cu mai mult de 3 grame peste limita impusă se penalizează cu 95 euro pe maşina nou înregistrată. Din 2019 penalizarea va fi de 95 euro pe maşina nouă pentru fiecare gram peste limită.

Producătorii pot îmbunătăţi emisiile gamei lor prin includerea eco-inovaţiilor, a noilor tehnologii care nu sunt luate în calcul în cadrul testului


34

standard de emisii de CO2 sau prin producerea maşinilor cu emisii ultra-scăzute, care emit mai puţin de 50 grame CO2/km.

Suplimentar acestor Directive, dar în afara pachetului energie-

schimbări climatice, se regăsesc o serie de directive şi reglementări conexe, şi anume:

� Directiva revizuită privind calitatea combustibilului stabileşte o ţintă de reducere cu 10 % a emisiilor de gaze cu efect de seră produse într-un ciclu de viaţă în 2020. Aceasta ţintă este defalcată într-o reducere obligatorie de 6% faţă de nivelul din 2010 pentru a fi atinsă la sfârşitul lui 2020, o reducere indicativă de 2% de obţinut prin utilizarea vehiculelor electrice sau tehnologii, cum ar fi cea de captare şi stocare a carbonului în procesul de producţie şi încă o reducere indicativă de 2% de atins prin cumpărarea de credite în sistemul UN CDM.

Pentru a face posibile aceste reduceri de emisii de GES, petrolul poate avea un conţinut mai mare de bio-combustibil. Începând cu anul 2011, petrolul poate conţine până la 10% etanol. Totuşi, pentru a preveni daune la maşinile mai vechi, combustibilul cu 5% etanol (E5) va fi în continuare disponibil până în 2013, cu posibilitatea ca statele membre să extindă această perioadă.

Directiva stabileşte, de asemenea, criterii dure de sustenabilitate socială şi de mediu pentru bio-combustibili, corespunzătoare cu cele din directiva pentru promovarea energiei din surse regenerabile. Directiva impune şi limite pe conţinutul de sulf şi aditivi metalici din combustibilul de motor. Pentru a minimiza emisiile de poluanţi volatili în aer, se prestabileşte şi presiunea vaporilor din combustibili.

Excepţii de la licitarea integrală în sectorul energiei electrice. În octombrie 2008 cele opt ţări din estul Europei au sugerat că statele membre mai bogate ar trebui să suporte mai mult din povara noilor ţinte şi că licitarea integrală a certificatelor ETS în faza a treia va creşte cu mult costul producerii energiei electrice în centralele pe cărbune. În particular Polonia şi-a exprimat rezervele referitoare la impactul celei de a treia faze EU ETS asupra producţiei sale de energie electrică generată prin arderea cărbunelui.

Compromisul final acceptat în decembrie 2008 a confirmat principiul licitării integrale a certificatelor de emisii pentru sectorul energiei electrice începând cu anul 2013, dar a introdus derogări pentru companiile din statele membre, care fie nu sunt sau sunt slab interconectate la sistemul UCTE (maxim 400MW), fie obţin peste 30% din energie dintr-un singur combustibil fosil şi au un produs intern brut (PIB) ce nu depăşeşte 50% din media UE (situaţie în care se află Polonia şi ţările din Balcani). Dacă aceste concesii erau necesare pentru a da ţărilor din estul Europei timp să realizeze



35

deplasarea către tehnologii cu generare redusă de carbon, pentru guverne aceste concesii reduce numărul certificatelor ce se vor licita şi, în consecinţă, venitul acestor licitaţii (venit ce ar fi putut fi utilizat pentru stimularea investiţiilor în tehnologii cu emisie redusă de carbon sau pentru alte scopuri).

Analiza efectelor acestor măsuri legislative, împreună cu reglementările naţionale, în funcţie de tipul de segment al pachetului Energie-Schimbări Climatice, va fi detaliată pe larg în capitolele următoare. Este însă de remarcat faptul că, din punct de vedere legislativ, la un prim nivel de înţelegere a problemei, acoperirea acesteia prin acte legislative este optimă atât la nivel european, cât şi naţional.

2.3. Legislaţia adoptată în România şi cadrul instituţional

Prin elaborarea în 2005 a „Strategiei Naţionale de Combatere a Schimbărilor Climatice” şi a „Planului de Acţiune asupra Schimbărilor Climatice” s-au făcut paşi importanţi în coordonarea efortului naţional pentru atingerea obiectivelor asumate prin Protocolul de la Kyoto şi prin Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite pentru Schimbări Climatice (UNFCCC). În vederea transpunerii acquis-ului comunitar (directive şi decizii) în legislaţia naţională, România a introdus şi implementat o serie de politici şi măsuri, care au redus în mod direct sau indirect emisiile de gaze cu efect de seră. La nivelul României, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, directivele se transpun în legislaţia naţională, iar deciziile Comisiei Europene se implementează prin intermediul următoarelor ministere, autorităţi şi agenţii: Ministerul Mediului; Ministerul Economiei; Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii; Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale; Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei, Ministerul Administraţiei şi Internelor; Ministerul Finanţelor Publice; Ministerul Sănătăţii; Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării; Ministerul IMM-urilor, Comerţului şi Mediului de Afaceri; Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului; Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale; Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei; Agenţia Română pentru Conservarea Energiei; Comisia Naţională de Prognoză; Departamentul pentru Afaceri Europene. Cadrul legislativ aferent sectorului energiei şi mediului a fost schimbat şi adaptat legislaţiei comunitare în domeniu, în perspectiva aderării României la UE şi apoi ca stat membru, dar şi a trecerii la o economie de piaţă funcţională.


36

• O etapă importantă de restructurare a sectorului energiei electrice şi termice a început în 1998 (HG 364 şi 365/98), când Regia Autonomă de Electricitate (RENEL) a fost desfiinţată, separate activităţile şi transformate în societăţi comerciale. Procesul de restructurare a continuat între anii 2000 şi 2003 prin separarea administrativă şi financiară a producerii, transportului, distribuţiei/furnizării, introducerea accesului reglementat la reţea, crearea unei structuri competitive în producere şi furnizare, simultan cu înfiinţarea unei autorităţi de reglementare în domeniul energiei, Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE) şi a unui operator independent de transport şi de sistem, Transelectrica.

Legea energiei electrice (Legea 318/2003) a stabilit cadrul juridic de reglementare şi funcţionare pentru activităţile de producere, transport, distribuţie şi furnizare a energiei electrice, avându-se în vedere satisfacerea intereselor publice şi private, potrivit principiilor economiei de piaţă. La începutul anului 2007, Legea 318/2003 a fost înlocuită prin Legea energiei electrice 13/2007, care transpune prevederile Directivei 2003/54/CE şi care a permis adaptarea cadrului de reglementare în vederea deschiderii totale a pieţei de energie electrică (la 1 iulie 2007) şi asigurarea condiţiilor necesare separării legale a activităţilor de distribuţie de cele de furnizare.

„Foaia de parcurs” pentru sectorul energetic al României, aprobată prin HG 890/2003, stabileşte obiectivele, pe termen scurt, mediu şi lung, ale dezvoltării sectorului energetic. Documentul impune aplicarea politicilor rezultate din directivele şi politicile europene, precum şi măsurile legate de apariţia pieţei regionale de electricitate în Europa de Sud-Est.

Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020 (HG 1069/2007) a stabilit ca obiectiv general al strategiei satisfacerea necesarului de energie atât în prezent cât şi pe termen mediu şi lung, la un preţ cât mai scăzut, adecvat unei economii moderne de piaţă şi unui standard de viaţă civilizat, în condiţii de calitate, siguranţă în alimentare, cu respectarea principiilor dezvoltării durabile.

Un rol important în implementarea prevederilor legislaţiei europene îl au trei regulamente aprobate prin hotărâri de guvern după cum urmează: Regulamentul pentru acordarea licenţelor şi autorizaţiilor în sectorul energiei electrice, aprobat prin HG 540/2004, cu modificările ulterioare, Regulamentul privind racordarea utilizatorilor la reţelele electrice de interes public, aprobat prin HG 867/2003 şi Regulamentul de furnizare a energiei electrice la consumatori aprobat prin HG 1007/2004.



37

Legea energiei electrice statuează atribuţiile şi competenţele autorităţii de reglementare (ANRE), care se constituie ca instituţie publică, autonomă, în coordonarea primului ministru.

• Transpunerea prevederilor Directivei 2001/77/CE privind sursele regenerabile s-a realizat prin HG 443/2003, iar schema suport de promovare a producţiei de energie electrică din SRE a fost aprobată prin HG 1892/2004. Sistemul de promovare presupune cumpărarea de către furnizori a unui număr de certificate verzi proporţional cu cota obligatorie pe care o au de îndeplinit, certificate tranzacţionabile pe pieţe specifice. Certificatele verzi sunt emise de operatorul de transport şi sistem către producătorii care folosesc drept surse de energie vântul, energia solară, biomasa, precum şi energia hidroelectrică produsă în centrale cu o putere instalată mai mică sau egală cu 10 MW, noi şi puse în funcţiune sau modernizate începând cu anul 2004. Prin HG 958/2005 au fost aduse unele îmbunătăţiri cadrului de reglementare privind promovarea energiei electrice produse din SRE.

Regulamentul de certificare a energiei electrice produse din SRE (HG 1429/2004) stabileşte condiţiile în care pot fi emise şi retrase garanţiile de origine, documentele şi informaţiile necesare emiterii acestora, durata de valabilitate şi frecvenţa de emitere, precum şi prevederi privind înfiinţarea Registrului unic al garanţiilor de origine al cărui administrator este ANRE. Trebuie, de asemenea, menţionată Legea 220/2008 privind stimulentele oferite pentru producerea energiei electrice din SRE, dar pentru care nu au fost elaborate încă normele de aplicare.

• Cogenerarea (producerea combinată a energiei electrice şi căldurii pentru alimentarea industriei şi încălzire urbană) a înregistrat un declin puternic după 1990 din diverse motive (declinul şi restructurarea industriei, preţul şi calitatea căldurii pentru consumatorii urbani, competiţia cu piaţa gazelor naturale).

În susţinerea cogenerării, prin HG 219/2007 s-a transpus în legislaţia românească prevederile Directivei 2004/8/CE. Documentul stabileşte cadrul legal necesar promovării şi dezvoltării cogenerării de înaltă eficienţă bazată pe cererea utilă de energie termică şi pe economisirea energiei primare pe piaţa de energie, în scopul creşterii eficienţei energetice şi a îmbunătăţirii securităţii în alimentarea cu energie. ANRE este responsabil cu stabilirea sistemului de tarifare, a schemei de sprijin de tip bonus pentru promovarea energiei electrice produse în cogenerarea de înaltă eficienţă şi a modului de alocare a costurilor între energia electrică şi căldura produse în cogenerare. Cadrul de reglementare privind alimentarea cu energie termică în sistem


38

centralizat are la bază Legea 325/2006 care stabileşte cadrul juridic privind înfiinţarea, organizarea, gestionarea, reglementarea, finanţarea, monitorizarea şi controlul funcţionării serviciilor publice de alimentare cu energie termică, produsă centralizat, a comunelor, oraşelor şi municipiilor.

• Ca urmare a semnării Tratatului Comunităţii Energiei în octombrie 2005, piaţa internă de energie europeană este extinsă în sud-estul Europei. Semnarea Tratatului presupune ca aquis-ul comunitar în sectorul energie, mediu şi concurenţă va fi implementat în ţările sud-est europene. Procesul a fost lansat prin semnarea Memorandumului de înţelegere privind piaţa regională sud-est europeană şi de integrare în piaţa internă a UE în noiembrie 2006. Au fost definite conceptul de piaţă regională şi regulile destinate managementului congestiilor, transparenţei şi mecanismului de compensare intre operatorii de transport şi sistem (TSO). Principalele acţiuni propuse în cazul României se referă la introducerea conceptului de furnizor de ultimă opţiune, renunţarea la tariful social pentru consumatorii casnici, identificarea consumatorilor vulnerabili şi introducerea pentru aceştia de subvenţii directe, separarea legală a activităţilor de distribuţie şi furnizare. Operatorul de transport şi sistem din România (Transelectrica) promovează licitaţii explicite, cuplarea pieţelor statelor vecine într-o sub-regiune iniţială şi extinderea ulterioară la o dimensiune regională.

• Restructurarea Regiei Autonome a gazelor naturale ROMGAZ a fost făcută prin HG 334/2000 prin crearea a cinci societăţi comerciale independente având ca obiect de activitate producţia, înmagazinarea subterană, transportul, distribuţia şi furnizarea gazelor naturale. Reglementarea activităţilor din sectorul gazelor naturale s-a făcut prin Legea 463/2001, iar prin Legea 791/2001 a fost înfiinţată Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Gazelor Naturale (ANRGN). Modernizarea reglementărilor în domeniul gazelor naturale după prevederile UE s-a făcut prin Legea gazelor naturale 351/2004 , modificată ulterior prin Legea 288/2005. Cadrul legal se referă la politica în domeniul gazelor naturale, organizarea, funcţionarea, rolul şi atribuţiile autorităţii de reglementare, accesul terţilor la sistemul de transport, obligaţiile de serviciu public şi protecţia consumatorilor, piaţă, preţuri şi tarife (ANRGN este o instituţie autonomă de interes public, în coordonarea primului ministru), siguranţa şi continuitatea în alimentarea consumatorilor, eficienţa economică şi energetică, protecţia mediului, promovarea şi asigurarea concurenţei, interconectarea cu sistemele europene, asigurarea capacităţii de înmagazinare, accesul nediscriminatoriu al terţilor la sistemele de transport,



39

distribuţie şi la depozitele de înmagazinare etc. Prin OUG 33/2007 s-a hotărât desfiinţarea ANRGN şi preluarea tuturor prevederilor legale de către ANRE.

• În domeniul protecţiei mediului, România a ratificat Convenţia UNFCCC prin Legea 24/1994, manifestându-şi în mod clar preocuparea faţă de schimbările climatice la nivel naţional şi voinţa politică de a îndeplini angajamentele ce derivă din această convenţie. România a semnat Protocolul de la Kyoto în 1999, fiind apoi prima parte aflată pe Anexa 1 a UNFCCC care l-a ratificat în 2001 prin Legea 3/2001.

Dacă decizia Comisiei Europene din 26 octombrie 2007 de a reduce cu peste 20% valoarea totală a emisiilor de CO2 din PNA propus de România va rămâne definitivă, sectorul energetic românesc se va confrunta după 2013 cu probleme extrem de dificile.

Prevederile Propunerii 2008/0014(COD) cu privire la sectoarele non-ETS (transporturi, clădiri, agricultură, depozite de deşeuri) de reducere a emisiilor de GES, pentru România de a reduce cu +19% aceste emisii, au creat o stare de relaxare în aceste sectoare relativ la obiectivele reale. În plus, în gestionarea angajamentelor României de reducere a emisiilor de GES în perspectiva anul 2020, se apreciază că Ministerul Mediului nu va avea suficientă autoritate şi competenţă să acopere aceste obligaţii.

• În domeniul eficienţei energetice, România a înfiinţat în 1991 Agenţia Română de Conservare a Energiei (ARCE), dar care a avut o autonomie şi rezultate practice reduse, fiind păstrată în majoritatea perioadei de activitate în subordinea Ministerului Industriei/Economiei.

În anul 2000 apare Legea eficienţei energetice 199/2000, republicată şi completată prin OUG 22/2008, care stabileşte cadrul legal de promovare a măsurilor de reducere a pierderilor de energie şi de reducere a intensităţii energetice, etichetare, audituri energetice etc.

Strategia Naţională în domeniul Eficienţei Energetice (HG 1613/2004) a stabilit ca obiectiv reducerea cu 40% a intensităţii energiei primare până în 2015 faţă de anul 2001, precum şi o economie de energie primară la 2,12 milioane tep/an. Primul Plan Naţional de Acţiune în domeniul Eficienţei Energetice (2007) a stabilit ca obiective ţintă o reducere a consumului de energie cu 13,5% până în anul 2016 (cu o medie anuală de 1,5% pentru perioada 2008-2016), respectiv 2,8 milioane tep, faţă de media consumului din perioada 2001-2005 de 20,84 milioane tep.

În domeniul reabilitării termice a clădirilor a fost dată Legea 325/2002 privind reabilitarea termică a fondului construit existent şi stimularea economisirii energiei termice; Legea 211/2003, completată cu Legea


40

260/2006 cu privire la instituirea unor măsuri speciale pentru reabilitarea termică a clădirilor de locuit multietajate, între care modul de acoperire a cheltuielilor pentru executarea lucrărilor; Legea 372/2005 privind performanţa energetică a clădirilor (transpunerea Directivei 2002/91/EC).

Schema EU ETS a fost transpusă la nivel naţional prin HG 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de GES, completată prin: • Ordinul 1008/2006 privind procedura de emitere si revizuire a autorizaţiei privind emisiile de GES, abrogat prin Ordinul 1897/29.11.2007; • Ordinul 1175/2006 pentru aprobarea Ghidului privind monitorizarea si raportarea emisiilor de GES, abrogat prin Ordinul 1897/29.11.2007; • HG 658/2006 privind reorganizarea Comisiei Naţionale privind Schimbările Climatice (CNSC); • Ordinul 1122/17.10.2006 pentru aprobarea Ghidului privind utilizarea mecanismului de implementare în comun (JI) pe baza modului II (art. 6 al Protocolului de la Kyoto); • HG 1570/ 2007, care înfiinţează sistemul naţional pentru estimarea nivelului de emisii antropice de gaze cu efect de seră (SNEEGES), rezultate din surse sau din reţinerea prin sechestrare a dioxidului de carbon; • Ordinul 1897/29.11.2007 pentru aprobarea procedurii de emitere a autorizaţiei privind emisiile de GES pentru perioada 2008–2012; • Ordinul 1768/200 privind procedura de acreditare a organismelor de verificare; • Ordinul 85/2007 pentru aprobarea Metodologiei privind elaborarea Planului Naţional de Alocare; • Ordinul 1376/29.10.2008 pentru crearea inventarului emisiilor de GES; • Ordinul 1474/18.11.2008 pentru procedura de arhivare şi stocare a datelor, Regulamentul privind gestionarea si operarea Registrului Naţional; • HG 60/2008 privind aprobarea Planului Naţional de Alocare (PNA) privind certificatele de emisii de GES pentru perioadele 2007, 2008-2012; • Ordinul 1170/29.09.2008 pentru aprobarea Ghidului privind adaptarea la efectele schimbărilor climatice (GASC); • Ordinul 297/21.03.2008 privind aprobarea Procedurii naţionale privind utilizarea mecanismului JI pe baza modulului I; • Ordinul 254/2009 pentru aprobarea Metodologiei privind alocarea certificatelor de emisii de GES din Rezerva pentru instalaţiile nou-intrate pentru perioada 2008-2012.

În prezent, nu există o iniţiativă legislativă sau de reglementare similară pentru orizontul 2013-2020, deşi au existat, transpuse sau create şi implementate, o serie de directive europene, reglementări şi legi menite să îmbunătăţească emisiile de GES. PNA pentru 2007 (ultimul an din Faza I şi primul an al României ca membru al Uniunii Europene, momentul integrării fiind considerat şi momentul începerii obligativităţii implementării schemei



41

pentru România) şi 2008-2012 (Faza II) a fost publicat în prima sa versiune la data de 30 August 2006.

Ministerul Mediului (MM) reprezintă instituţia guvernamentală investită cu rolul de a elabora şi implementa politica de stat în sectorul protecţiei mediului. În domeniul schimbărilor climatice atribuţiile acestui minister sunt următoarele: • Coordonarea, implementarea şi evaluarea măsurilor şi a politicilor referitoare la implementarea Protocolului de la Kyoto şi a UNFCCC (Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite pentru Schimbări Climatice); • Reprezentarea României la toate negocierile UNFCCC şi a altor întâlniri legate de schimbările climatice, în calitate de centru focal pentru UNFCCC; • Elaborarea, implementarea şi actualizarea Strategiei Naţionale pentru Schimbări Climatice (SNSC) şi a Planului Naţional de Acţiune pentru Schimbări Climatice (PNASC); • Coordonarea implementării mecanismelor flexibile conform Protocolului de la Kyoto, Implementare Comună şi Schimb Internaţional de Emisii; • MM conduce Comisia Naţională pentru Schimbări Climatice (CNSC); • MM are responsabilitatea transpunerii şi implementării Directivei UE privind schimbul de emisii şi amendamentelor ulterior aduse.

Ministerul Economiei (ME) se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în domeniul industriei, resurselor minerale şi energiei; • ME este minister cu rol de sinteză, instituţie publică cu personalitate juridică; • ME contribuie la elaborarea şi implementarea strategiei şi a programului de guvernare în domeniul economiei şi energiei, asigurând utilizarea pârghiilor financiare, în concordanţă cu cerinţele economiei de piaţă şi pentru stimularea iniţiativei operatorilor economici; ME îndeplineşte funcţiile de elaborare a strategiilor şi a programelor privind creşterea economică în industrie, energie, resurse minerale şi alte domenii economice, de reglementare şi sinteză, gestionării resurselor materiale, restructurării operatorilor economici care funcţionează sub autoritatea sa; • ME este responsabil de elaborarea politicii naţionale în domeniul conservării energiei, promovării surselor regenerabile de energie, reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră din instalaţiile energetice etc.; • ME răspunde de aplicarea prevederilor Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană pentru domeniul economic şi energetic.

Comisia Naţională pentru Schimbări Climatice (CNSC) a fost creată prin HG 1275/ 1996, ca principal organism interministerial, coordonat de Ministerul Mediului şi promovează măsuri şi acţiuni necesare aplicării unitare în România a prevederilor Convenţiei şi a Protocolului de la


42

Kyoto. CNSC are următoarele atribuţii: • analizarea periodică a stadiului realizării obiectivelor, acţiunilor şi măsurilor stabilite prin Planul naţional de acţiune privind schimbările climatice şi informarea autorităţilor competente şi a opiniei publice asupra concluziilor desprinse; • identificarea activităţilor şi obiectivelor care pot fi realizate cu asistenţă tehnică şi financiară externă şi realizarea de propuneri privind solicitările de asistenţă tehnică şi financiară pentru îmbunătăţirea capacităţii instituţionale în domeniul schimbărilor climatice.

Ministerele sunt reprezentate în cadrul CNSC la nivel de decizie cu atribuţii de elaborare şi implementare a politicilor şi măsurilor specifice în domeniul schimbărilor climatice: MAE, MAI, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, Ministerul Sănătăţii.

Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului (ANPM) reprezintă organismul central care asigură suportul tehnic al Ministerului Mediului şi coordonează agenţiile regionale de protecţia mediului (ARPM) şi agenţiile locale de protecţia mediului (ALPM).

Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE) este o instituţie publică autonomă de interes naţional, cu personalitate juridică, în coordonarea Guvernului. Ea creează şi aplică sistemul de reglementări necesar funcţionării sectorului energiei şi pieţelor de energie electrică, energie termică şi gaze naturale, pieţei certificatelor verzi, în condiţii de eficienţă, concurenţă, transparenţă şi protecţie a consumatorilor.

Un rol foarte important în implementarea pachetului legislativ energie-schimbări climatice îl joacă autorităţile locale şi regionale. În acelaşi timp, municipalităţile sunt cele care au responsabilitatea acceptării proiectelor de implementare în comun. Ele reprezintă factori importanţi decizionali în ceea ce priveşte planificarea urbană, asigurarea infrastructurii necesară furnizării cu apă potabilă, managementul deşeurilor municipale.

Instituţii de cercetare. Există un număr de instituţii de cercetare care sprijină autoritatea centrală în dezvoltarea şi implementarea politicilor din domeniul schimbărilor climatice, printre care: • Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Mediului (ICIM) Bucureşti; • Administraţia Naţională de Meteorologie (ANM); • Institutul de Cercetări si Amenajări Silvice (ICAS); Institutul de Cercetări şi Modernizări Energetice (ICEMENERG).



43

Iniţiativa şi acţiunile în acest domeniu trebuie luate de către Uniunea Europeană din următoarele motive: • ţările deţin responsabilitatea limitării emisiilor, dar acţiunea conjugată a Uniunii Europene este mai eficientă; • acţiunile comune pot să: a) maximizeze eficienţa măsurilor adoptate; b) creeze economii de scară, astfel încât implementarea măsurilor costă mai puţin şi nu afectează comerţul de pe piaţa unică europeană; • cele 27 de state membre pot influenţa pozitiv mai mult împreună, decât separat lupta globală pentru combaterea schimbării climei.

44

PARTEA A II-A.

IMPLICAŢII SISTEMICE ALE IMPLEMENTĂRII PACHETULUI ENERGIE-SCHIMBĂRI CLIMATICE

ASUPRA ECONOMIEI ROMÂNEŞTI Capitolul 3. IMPLICAŢII LEGISLATIVE ŞI INSTITUŢIO-NALE

Impactul macroeconomic al implementării pachetului legislativ energie-schimbări climatice trebuie cuantificat prin prisma capitalului necesar atingerii pragului de CO2 dorit, punându-se astfel problema de a stabili valoarea optimă a raportului cost-beneficiu al acestei acţiuni, respectiv o estimare a impactului economic global generat de utilizarea unor tehnologii mai puţin poluante şi eficientizarea resurselor energetice.

Estimarea impactului economic al implementării măsurilor în vederea utilizării eficiente a surselor de energie şi a tehnologiilor puţin poluante, ţine seama de următoarele:

• Global, creşterea pieţei în sectorul mediului este dictată primordial de legislaţie, la nivel naţional şi internaţional. Această regulă se aplică cu precădere în rândul pieţelor mature cum este cea a Uniunii Europene, a Statelor Unite şi a Japoniei10.

• Neutilizarea unor tehnologii eficiente de reducere a carbonului va genera costuri suplimentare, iar neaplicarea măsurilor sau întârzierea aplicării lor va conduce la neîndeplinirea obiectivelor asumate11.

• Măsurile aplicate în domeniul schimbărilor climatice vor avea un efect economic agregat modest asupra generării de noi locuri de muncă. Ele vor conduce mai degrabă la o realocare a gradului de ocupare în interiorul sectorului sau către alte sectoare ale economiei12.

10 Ernst and Young, 2008, McKinsey, 2009, ETUC,2008, IEEP,2008, CERES, 2008. 11 Stern, N. The economics of climate change. Cambridge University Press, October, 2006. 12 Ernst and Young, 2008, McKinsey, 2009, ETUC,2008, IEEP,2008, CERES, 2008.



45

Aceste măsuri vor afecta în mod diferit toate sectoarele economiei care vor trebui să facă faţă unor provocări şi limite diferite. Un studiu realizat de GHK în 200913 arată că cheltuielile necesare implementării măsurilor de atingere a pragurilor propuse în limitarea emisiilor de gaze cu efect de seră reflectă o reorientare a activităţii economice şi a politicii de ocupare a forţei de muncă şi nu neapărat o scădere a PIB.

Implementarea acestui pachet legislativ la nivelul României, pe lângă efectul sperat de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, urmăreşte ca, pe termen mediu şi lung, să genereze şi o serie de alte efecte pozitive precum: creşterea eficienţei energetice şi a securităţii alimentării cu energie, reducerea poluării, creşterea numărului de locuri de muncă etc.

�� Îmbunătăţirea eficienţei energetice şi modificarea mixului energetic. Ţinând seama de faptul că pachetul legislativ se va aplica pe o perioadă îndelungată de timp este foarte important să se ia în considerare şi efectul asupra producţiei şi consumului de energie. Luând în considerare consecinţele schimbărilor climatice şi dependenţa din ce în ce mai mare de combustibilii fosili şi de preţurile în creştere ale energiei, România va trebui să aplice cât mai repede politica Uniunii Europene în domeniul surselor regenerabile de energie, care se remarcă prin reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. Sursele de energie regenerabilă sunt indigene, nu se bazează pe disponibilitatea în viitor a surselor convenţionale de energie, iar natura lor predominant descentralizată face ca economia României să fie mai puţin vulnerabilă în faţa alimentării cu energie volatilă, prin urmare ele constituind un element cheie al viitorului energetic al Uniunii Europene şi al ţării noastre.

Asigurarea cadrului legislativ pentru promovarea şi utilizarea energiei din surse regenerabile la nivelul UE şi implementarea lui în România se doreşte să asigure comunităţii de afaceri din ţara noastră siguranţa şi stabilitatea pe termen lung în vederea realizării proiectelor de investiţii în acest sector. Pe termen lung, se pune problema stabilităţii instituţionale, dar şi a modalităţilor de asigurare a fondurilor necesare implementării marilor proiecte energetice.

�� Forţa de muncă. Deşi, în mod normal, aplicarea directivelor europene ar trebui să ducă la dezvoltarea mix-ului energetic şi la apariţia unor noi surse generatoare de energie, acest fapt nu conduce neapărat la creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă. Aşa cum s-a menţionat

13 ***, The Impacts of Climate Change on European Employment and Skills in the Short to Medium-Term: A Review of the Literature, Final Report (Volume 2), GHK, 2009


46

anterior, chiar dacă la nivel european s-a observat o creştere substanţială a persoanelor ocupate în domeniu, nu acelaşi lucru se poate afirma şi în cazul României. În ţara noastră există o probabilitate destul de mare să apară fenomenul de migrare a resurselor umane în cadrul aceluiaşi sector, fenomen determinat de închiderea unor instalaţii care în prezent lucrează la capacitate maximă.

�� Intensificarea concurenţei. Politicile în domeniul schimbărilor climatice vor avea un impact foarte puternic asupra sectoarelor sensibile la concurenţa internaţională. Un număr foarte mare de industrii îşi vor pierde din cota lor de piaţă ca urmare a dezvoltării fenomenului concurenţial şi a pătrunderii investitorilor străini. Liberalizarea pieţei energetice atrage după sine şi intensificarea concurenţei, care poate fi cuantificată doar prin intermediul numărului de actori implicaţi.

�� Reducerea poluării aerului şi a costurilor cu sănătatea. Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră va genera reducerea poluării aerului, care cauzează în prezent peste 370 000 de morţi premature anual la nivelul Uniunii Europene. Identificarea sectoarelor care vor fi afectate de implementarea politicilor cu privire la schimbările climatice poate fi ilustrată printr-un studiu recent un studiu elaborat de KPMG14 a utilizat tipologia existentă∗) şi a identificat trei categorii de riscuri. Cele trei categorii sunt următoarele: a) Zone periculoase, cuprind sectoare în care riscul este mai mare decât poate fi conştientizat; b) Zone de mijloc, sectoare în care riscul se aproprie de estimări; c) Zone sigure: sectoare care par bine pregătite pentru schimbările climatice şi care par să nu întâmpine mari riscuri. Conform aceluiaşi studiu15 au fost identificate şase sectoare în zona periculoasă: transport, sănătate, turism, aviaţie, sectorul financiar, petrol şi gaze naturale.

În urma celor prezentate mai sus apreciem că principalele efecte la nivel macroeconomic determinate de măsurile cu privire la schimbările climatice vor fi următoarele:

14 ***, Climate Changes your Business. KPMG review of the business risk and economics at sector level, KPMG International, 2008. ∗) Literatura de specialitate a identificat sectoarele care sunt producătoare de energie (sectorul utilităților publice și energetic) şi sectoarele care utilizează intensiv energia în procesul productiv, sau care produc produse care sunt mari consumatoare de energie (în principal industria manufacturii și transporturile). 15 ***, Climate Changes your Business. KPMG review of the business risk and economics at sector level, KPMG International, 2008.



47

• Apariţia unor avantaje comparative pentru anumite tipuri de industrii determinate de realocarea marginală a resurselor dinspre sectoarele care finanţează (plătesc costul) către sectoarele care beneficiază de intervenţie. Principalul impact al acestei acţiuni nu va consta decât în realocarea resurselor dinspre sectoarele poluante către cele mai puţin poluante.

• Creşterea valorii adăugate, determinate de transferul cererii către industrii „verzi”, ceea ce ar putea determina o creştere a gradului de ocupare în domeniu.

• Creşterea investiţiilor determinate de finanţări de la bugetul de stat, de accesarea unor programe care alocă finanţare pentru aceste acţiuni sau de atragerea de surse private.

• Avantajele determinate de momentul de penetrare a unei pieţe străine - primul intrat sau deschizătorul de drumuri în competiţie cu „urmăritorul”. Pe piaţa românească, ţinând seama de condiţiile şi barierele existente cum ar fi economii mari de scală, birocraţie, infrastructură învechită şi slab dezvoltată etc., nu prezintă o mare atractivitate pentru investitorii străini, chiar dacă este o piaţă relativ nouă.

Având în vedere sistemul public din România, precum şi lipsa de centralizare informaţională, se pot face următoarele observaţii:

• Reglementările cu privire la mediu cad sub incidenţa a cel puţin trei ministere majore: Ministerul Mediului, Ministerul Economiei, Ministerul Agriculturii. Există teme de discuţie, ca, de exemplu, îmbunătăţirea calităţii aerului, în care intervin competenţe ale altor ministere, cum ar fi Ministerul Sănătăţii. Această partajare a responsabilităţilor duce, de regulă, la întârzieri majore în luarea deciziilor, fiind necesare consultări interministeriale.

• Nu există un singur punct de informare cu privire la pachetul energie-schimbări climatice. Informaţia este prezentată de fiecare organism implicat, apărând situaţii de redundanţă informaţională sau de vid de informaţii în anumite zone.

• Lipsa unor statistici centralizate, naţionale, regionale şi locale cu privire la factorii consideraţi în pachetul energie-schimbări climatice: consum de resurse, emisii etc.

• Lipsa unor studii şi cercetări disponibile public, pertinente, cu privire la impactul pachetului asupra economiei româneşti.

• Modificarea responsabilităţilor ministeriale şi ale agenţiilor naţionale în baza unor criterii politice.

• Lipsa unei comunicări eficiente inter-ministeriale în domeniu.


48

Ca urmare, se consideră necesară crearea unei structuri naţionale care să reunească decizional şi informaţional o serie din atribuţiile organismelor publice menţionate mai sus. Un model de bună practică pentru acest tip de instituţie este dat de reţeaua creată de trei organisme interministeriale din Marea Britanie, şi anume16: • Departamentul pentru Energie şi Schimbări Climatice (DECC), creat în octombrie 2008, pentru a reuni: politicile energetice naţionale şi politica de reducere a efectelor schimbărilor climatice; • Departamentul pentru Mediu, Hrană şi Probleme Rurale (DEFRA); • Departamentul pentru Inovaţie în Afaceri şi Competenţe (DBIS). Obiectivele reţelei sunt: asigurarea unui viitor sigur şi eficient, facilitarea tranziţiei la o economie cu carbon redus şi realizarea acordului internaţional asupra schimbărilor climatice, (Conferinţa de la Copenhaga, decembrie 2009). Reţeaua funcţionează în baza unui acord cu trezoreria naţională (similară instituţional cu un Ministerul Finanţelor), activitatea sa fiind evaluată în baza unor indicatori măsurabili meniţi a îmbunătăţi eficienţa cheltuielilor publice.

Crearea reţelei nu presupune crearea unei noi instituţii, cu efecte negative asupra bugetului de stat, ci implementarea şi eficientizarea unui sistem comunicaţional şi de responsabilizarea, astfel încât să se evite dublarea deciziilor, precum şi întârzieri datorate unor suprapuneri instituţionale.

Se menţionează în continuare unele DISFUNCŢIONALITĂŢI în legislaţia românească în domeniul sectorului energiei şi al impactului asupra mediului, precum şi în ceea ce priveşte aplicarea acesteia.

• Piaţa de electricitate, care a avut o deschidere graduală la competiţie începând din anul 2000, până la deschiderea completă de la 1 iulie 2007, nu a avut o competiţie reală şi transparentă. Au existat şi există contracte importante, pe termen lung, în special de la Hidroelectrica (producătorul de „energie ieftină”), obţinute preferenţial, cu sprijin politic, care au condus la profituri considerabile, nemeritate, în favoarea unor furnizori privaţi. În acest sens, există o notificare recentă a Comisiei Europene adresată Guvernului României, în care se cer explicaţii cu privire la aceste tranzacţii.

• Restructurarea RENEL s-a făcut în perioada 1998-2000, într-un anumit context, în trei producători diferiţi după „combustibili” (termo, hidro, nuclear), neefectuându-se până azi nici o privatizare a unui producător important de energie. Menţinerea acestei structuri de producere o

16 http://www.decc.gov.uk/



49

perioadă prea lungă de timp a fost păguboasă atât producătorului hidro ieftin, prin pierderea unui profit considerabil înstrăinat, cât şi producătorilor termo scumpi prin agravarea problemelor financiare şi decapitalizare. Propunerea recentă a Ministerului Economiei de restructurare a sectorului de stat de producere în două companii naţionale concurente, fie apare prea târziu, fie, după opinia specialiştilor, este departe de a realiza obiectivele scontate.

• Ca autoritate de reglementare, ANRE nu a fost în totalitate independent, ci a fost supus unei anumite presiuni politice, în stabilirea preţurilor şi tarifelor. Se dă ca exemplu menţinerea unor preţuri reglementate la majoritatea consumatorilor necasnici, situaţie observată recent printr-o notificare a Comisiei Europene, deşi piaţa a fost complet liberalizată de la 1 iulie 2007. De asemenea, ANRE de regulă aprobă preţuri de producere reglementate coborâte, producătorilor nerecunoscându-li-se unele costuri.

În ceea ce priveşte cogenerarea, există numeroase opinii conform cărora ANRE a adus deservicii mari prin folosirea unui sistem incorect de alocare a costurilor în cogenerare, care a ieftinit energia electrică şi a scumpit căldura, prin întârzieri foarte mari în elaborarea reglementărilor de promovare a cogenerării eficiente prin scheme de sprijin de tip bonus.

• Agenţia Română de Conservare a Energiei, ARCE, are ca principal obiect de activitate reducerea intensităţii energetice şi creşterea eficienţei energetice, direcţie prioritară în România. Cu toate acestea, eficienţa energetică este desconsiderată, rezultatele sunt nesemnificative atât în sectorul industrial, cât şi rezidenţial, iar potenţialul mare de economii de energie rămâne practic nevalorificat. ARCE duce lipsă de autoritate, independenţă de acţiune, personal de specialitate, mijloace coercitive şi fonduri pentru promovarea eficienţei energetice.

• Clădirile de locuit şi publice reprezintă, în acelaşi timp, cel mai mare consumator de energie, comparabil cu industria, dar având şi cele mai mari pierderi, de ordinul a 40-50%. În acest fel, clădirile publice, dar mai ales clădirile de locuit constituie probleme foarte dificile din punct de vedere economic, social şi al impactului de mediu. Lipsa de preocupare a instituţiilor responsabile a făcut ca din peste 80 000 blocuri de locuinţe existente să fie reabilitate termic până în momentul de faţă doar de circa 100, neexistând o perspectivă clară a derulării acestui program de modernizare energetică pentru următorii 15-20 de ani.

Alături de contractele de energie electrică pe termen lung acordate preferenţial unor furnizori privaţi, cea mai gravă distorsiune existentă în piaţa de energie electrică din România o constituie impunerea de către


50

ANRE, la presiune politică, a unor preţuri reglementate coborâte la producătorii de energie (în special, termo), pentru a nu creşte preţul energiei electrice la consumatorii finali. Prin această practică, ANRE dă un semnal fals pe piaţă, aceasta din urmă fiind condusă de producătorii de stat şi nu, în mod firesc, de consumatori. Nerecunoaşterea unor costuri reale ale producătorilor privind modernizarea tehnologică, reducerea impactului de mediu şi mentenanţa adecvată are ca efect pe termen mediu decapitalizarea acestor producători şi, în final, incapacitatea lor de funcţionare tehnică şi economică. Din punctul de vedere al Sistemului Energetic Naţional (SEN) acest lucru conduce la o criză de capacităţi de producere şi o creştere a dependenţei de importul de energie electrică.

Consideraţiile următoare se bazează atât pe opiniile autorilor acestui studiu, cât şi pe o serie de aprecieri ale unor specialişti din companiile private din sector. Împărţirea pe tehnologii a sistemului electroenergetic a fost gândită iniţial în condiţiile modelului cumpărătorului unic: fiecare producător este în competiţie cu alţi producători pentru participarea la acoperirea curbei de sarcină, fiecare primind preţul marginal de închidere a pieţei. Ulterior, s-a ales modelul hibrid al contractelor bilaterale reglementate, plus contracte bilaterale negociate. La momentul transpunerii acestui model în reglementări de către ANRE s-a omis faptul că, neprivatizându-se producătorii de energie, pot apărea grave deficienţe funcţionale, precum:

• Vânzări preferenţiale pe piaţa angro la preţuri sub cel stabilit de piaţă, dându-se avantaje considerabile concurenţiale unor firme favorizate. Astfel, banii care s-ar fi cuvenit de drept producătorilor au fost externalizaţi către terţi şi nu s-au mai investit în sector. În orice moment, un astfel de furnizor care deţine energie ieftină poate mixa această energie cu una achiziţionată la preţul pieţei, obţinând un preţ rezultant mai mic şi putând să-şi extindă cota de piaţă fără probleme în detrimentul altor furnizori.

• Separarea pe tehnologii a producătorilor şi îngheţarea acestei situaţii până la deschiderea completă a pieţei a condus la imposibilitatea concurenţei. În cazul privatizării, s-ar fi ajuns prin noi investiţii la o structură mult mai echilibrată în ceea ce priveşte preţurile de producere a energiei.

• Alte ţări au soluţionat existenţa unor astfel de contracte care distorsionau concurenţa prin anularea lor şi socializarea către toţi participanţii a costurilor penalizatoare, în acest mod stabilindu-se bazele unei concurenţe echilibrate.



51

În cazul restructurării sectorului conform modelului anunţat de Ministerul Economiei există pericolul ca prin înglobarea celor trei actuali furnizori neprivatizaţi (Electrica Transilvania Sud, Electrica Transilvania Nord şi Electrica Muntenia Nord), cele două mari noi companii să poată acapara peste 90% din întreaga piaţa de retail, deoarece îşi pot constitui un mix de energie cu un preţ sub preţul pieţei, utilizând energia hidro şi nucleară. În ţările cu situaţii similare (a se vedea cazul CEZ în Republica Cehă), producătorii cu poziţie dominantă sunt obligaţi să vândă energia pe piaţa angro prin mecanisme de piaţă transparente. Sunt interzise încheierea de contracte preferenţiale cu furnizorii din cadrul grupului. De la începutul reformei (1998-2000) şi până în prezent Hidroelectrica a fost folosită, în mod abuziv, ca o sursă de energie ieftină, banii fiind externalizaţi din sector, în loc să fie investiţi în acesta. Centralele termoelectrice Turceni şi Rovinari urmează îndeaproape acelaşi model.

În actuala formă de organizare a sectorului, companiile nu sunt suficient de solide pentru a atrage finanţare în condiţii avantajoase, iar în unele cazuri chiar deloc. Din motivele expuse mai sus, trebuie avut însă în vedere că orice schemă de agregare trebuie să nu includă filialele de distribuţie ale SC Electrica SA neprivatizate.

Există cunoscut mitul că o creştere de eficienţă la producători va conduce automat la o scădere a preţului de producere. Însă, pentru a creşte eficienţa grupurilor de producere este nevoie de investiţii, care în primul moment vor conduce la o creştere a preţului, urmând ca apoi să se înregistreze o scădere. Fenomenul este similar celui de evoluţie a tarifelor de distribuţie în companiile de distribuţie privatizate.

Există, de asemenea, mitul că, prin montarea instalaţiilor de de-NOx şi de-SOx se vor reduce emisiile de gaze cu efect de seră. Trebuie reţinut că, doar reducerea de CO2 se încadrează în acest domeniu şi aceasta poate fi obţinută, în primul rând, prin creşterea eficienţei (emisiile fiind direct proporţionale cu combustibilul consumat). Apare astfel problema: ce este mai bine de făcut: să retehnologizăm actualele grupuri sau să construim unele noi, performante? Răspunsul este simplu şi pleacă de la faptul că în condiţiile actuale, emisiile rezultate ar creşte preţul de producere cu circa 20-25 euro/MWh, dacă nu se alocă scutiri sau subvenţii pentru emisii. Creşterea de eficienţă, în cazul retehnologizării grupurilor existente, este de câteva procente şi, oricum, insuficientă pentru a ajunge la randamentele noilor tehnologii. Mai mult, dacă se consideră şi costul investiţional, atât


52

aferent creşterii eficienţei, cât şi cel al condiţiilor de mediu, rezultă că un proiect greenfield este câştigător.

În actuala situaţie de criză, sectorul este caracterizat de o capacitate scăzută de investiţii: • Consumul de energie a scăzut dramatic şi la fel şi veniturile producătorilor (efectul de volum); • Consumul scăzut de energie a generat o scădere a preţurilor pe piaţa liberă şi, astfel, veniturile producătorilor sunt din nou diminuate (efectul de preţ); • Costul finanţării este mult mai mare şi multe proiecte devin nebancabile.

România a pierdut cel puţin 5 ani de reformă în sectorul de producere nefăcând nimic. Dacă unităţile de producere s-ar fi privatizat de la început, în acest moment ar fi existat în sistem o altă tehnologie şi o altă structură a actorilor rezultată în urma unor principii economice. In acest sens, era de dorit implementarea unor proiecte majore, în parteneriat public privat, care să permită utilizarea unor principii economice, cu păstrarea caracteristicilor de sector strategic, în contextul menţinerii şi îmbunătăţirii securităţii energetice naţionale. Parteneriatul public privat este o provocare majoră în ceea ce priveşte sectoarele strategice, fiind de maximă importanţă în ceea ce priveşte aducerea unor modificări de structură menite a ameliora o stare de fapt rămasă ca atare de 20 de ani, dar pe de altă parte, dificil de implementat tocmai din cauza naturii specifice a infrastructurilor critice.

Din nefericire, noua structură propusă pentru subsectorul energiei electrice, nu poate fi coerentă nici cu principiile pachetului legislativ. Poziţia de oligopol a celor două companii va duce în scurt timp la înlăturarea unora dintre ceilalţi actori de pe piaţă. Potrivit ultimei variante de restructurare (octombrie 2009), prima companie energetică va include Complexurile Energetice Turceni, Rovinari şi Craiova, Nuclearelectrica, Societatea Naţională a Lignitului Oltenia (SNLO) şi trei sucursale ale Hidroelectica (Vâlcea, Slatina şi Sibiu). Cea de-a doua companie va cuprinde Electrocentrale Bucureşti, CTE Deva şi CET Paroşeni (aparţinând Termoelectrica), Porţile de Fier şi restul sucursalelor Hidroelectrica (Sebeş, Buzău, Târgu Jiu, Caransebeş, Haţeg, Argeş, Cluj, Bistriţa), Compania Naţională a Huilei (CNH). Acest lucru s-ar putea accepta dacă cele două companii ar putea genera resurse financiare importante pentru viitoare investiţii în sector, îmbunătăţind astfel tehnologia şi eficienţa. Însă, cele două companii au drept sâmbure funcţional complexurile energetice care folosesc lignitul autohton. Licitaţiile următoare anului 2012 pentru alocarea certificatelor de emisii, precum şi reducerea importantă a consumului final şi sprijinirea zonei de surse regenerabile prin scheme suport de ajutor de stat vor diminua importanţa centralelor pe cărbune



53

şi le vor mari costurile, iar cele două companii vor ieşi slăbite, neputându-şi îndeplini rolul pentru care s-a justificat crearea lor, acela de actori puternici pe piaţa internă europeană. Deci, după ce o serie de competitori ai acestor două companii vor fi înlăturaţi de pe piaţă, noua structură nu va fi capabilă să acopere golul format, deoarece cele două companii vor avea ele însele mari probleme financiare. Reorientarea către alţi combustibili nu va fi posibil de realizat de către aceste companii, deoarece nu vor avea destule resurse financiare, rămânând ca sectorul privat sa rezolve acest lucru. Deci, soluţia probabilă va fi o nouă rundă de privatizare, lucru care se poate face mult mai simplu în acest moment şi mai dificil în viitor, dacă noua structură este pusă în aplicare. Mulţi specialişti consideră că pe termen scurt, eventual mediu, aceste companii nou înfiinţate vor avea importanţă ca jucători naţionali, o importanţă moderată ca jucători pe piaţa regională şi vor fi lipsite de importanţă ca jucători pe piaţa europeană.

3.1. Concluzii şi recomandări cu privire la asigurarea

implementării corecte a noului pachet legislativ

1. În vederea atingerii noilor obiective asumate de România pentru perioada 2013-2020 este necesară elaborarea unei strategii naţionale coerente cu privire la energia verde, care să cuprindă date cu privire la organismele responsabile cu implementarea acestor directive, raportarea rezultatelor şi evaluarea lor. De asemenea, această strategie trebuie să identifice şi să clasifice entităţile afectate de prevederile pachetului legislativ şi să cuantifice efectele acestora asupra activităţii lor. Trebuie întreprinse acţiuni cu privire la modalităţile de asigurare a finanţării activităţilor necesare realizării acestor obiective. Implementarea pachetului legislativ energie–schimbări climatice va avea efecte majore asupra sectorului energetic românesc, plecând de la însăşi noua structură impusă în special, legată de cota importantă a surselor regenerabile, dar şi probabil de la necesitatea de regândire a mix-ului de combustibil, întrucât reducerea emisiilor din sector va reprezenta o presiune suplimentară asupra producătorilor de energie electrică care folosesc lignitul autohton. În plus, trebuie să fim conştienţi că întreaga economie va fi afectată, în majoritatea cazurilor în sens negativ, în principal, prin mărirea preţului energiei, putând fi diminuată însăşi competitivitatea economiei naţionale, atât în piaţa internă europeană, cât, mai ales, pe piaţa mondială. Cel puţin pentru aceste motive, apare necesară regândirea întregii strategii energetice a ţării pe intervalul 2010-2020. Actuala strategie se


54

referă doar la sectorul de producere, transport, distribuţie şi furnizare a energiei, fără a integra corespunzător celelalte sectoare devenite acum deosebit de importante, mai ales agricultura, esenţială pentru baza de biomasă pe care o poate genera şi care poate fi suportul unor proiecte de producere de energie electrică, căldură, frig şi biocarburanţi. În plus, datorită creşterii iniţiativelor descentralizate, mai ales la nivelul localităţilor, este necesară integrarea tuturor proiectelor autorităţilor locale care îşi pot aduce o contribuţie importantă la sarcinile autoimpuse privind atingerea ţintei de surse regenerabile din consumul net al ţării, atât la sfârşitul intervalului, cât şi în privinţa ţintelor bienale. Problema este cu atât mai acută, dacă o corelăm cu intenţia Guvernului de a restructura întregul sector de producere a energiei electrice. Actuala propunere, care se bazează pe crearea a două companii cu proprietate de stat, care să acapareze peste 90% din piaţa de producere, construieşte cei doi piloni pe complexurile energetice care folosesc lignit de putere calorifică scăzută şi cu emisii importante de CO2. Creşterea cotei de surse regenerabile, evident prin iniţiativă privată, preia din piaţa celor două companii şi le va face mai vulnerabile (la care se adaugă provocarea legată de eventualitatea licitării alocării de emisii). Apariţia unor ferme eoliene de mari dimensiuni va avea impact asupra reţelelor de transport şi distribuţie şi va impune soluţii suplimentare de menţinere a stabilităţii sistemului. În acelaşi timp, din cauza penalizărilor probabile asupra lignitului şi a licitaţiilor permisiilor de emisie, o reorientare către alţi combustibili ar putea fi interesantă, mai ales în cazul apariţiei unor oportunităţi noi cum ar fi proiectul Nabucco. Ar putea apărea interesante noi proiecte nucleare care nu sunt luate acum în considerare. De aceea, o modelare a noii situaţii şi o reconsiderare a modalităţilor de restructurare a sectorului de producere a energiei electrice este absolut necesară. Odată cu schimbarea ţintei şi în domeniul consumului final de energie, însăşi cererea ar urma să fie alta decât cea preconizată în strategia prezentă, ceea ce ar modifica balanţa energetică a ţării pentru intervalul 2010 – 2020. O atenţie deosebită va trebui acordată energeticii industriale, rurale (în prezent inexistentă) şi urbane, reabilitării termice a construcţiilor, încălzirii centralizate şi cogenerării. În sfârşit, marile investiţii necesare pentru realizarea ţintelor impuse de pachetul legislativ în discuţie nu vor putea fi realizate de stat, ceea ce va impune ca noua strategie să propună măsuri de atragere a investiţiilor private în acele domenii care trebuie dezvoltate pentru implementarea pachetului.

2. Pentru a se asigura optimul de realizare a obiectivelor propuse prin noul pachet legislativ energie-schimbări climatice, instituţiile statului trebuie să fie pregătite pentru promovarea, susţinerea, implementarea şi



55

urmărirea unor programe energetice. Programele energetice se vor elabora pe termen lung în concordanţă cu politicile Uniunii Europene, ţinându-se seama de starea actuală a sectorului energetic românesc şi de necesarul de energie în viitor. Strategia energetică a României pe termen mediu şi lung va trebui să răspundă cu soluţii concrete tuturor obiectivelor asumate în calitate de stat membru. Mai mult, Guvernul va trebui să unească strategia energetică cu cea de mediu într-un document comun, coerent concertat pe cerinţele pachetului legislativ. Considerăm că această strategie complexă trebuie însoţită de un plan clar de acţiune, cu proiecte în sectorul public şi modalităţi de sprijin a proiectelor din sectorul privat, cu termene şi responsabilităţi. În acest scop, ministerele responsabile (Ministerul Mediului, Ministerul Economiei, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, Ministerul Finanţelor Publice şi Departamentul Afacerilor Europene) vor trebui să identifice şi să urmărească partea din programul naţional care le revine la realizarea obiectivelor noului pachet. Desemnarea unui coordonator naţional unic, cu rol de raportor, sprijinit nemijlocit de toţi factorii implicaţi în realizarea proiectelor de investiţii, va fi cheia succesului în răspunsul României la cerinţele impuse de noul pachet energie-schimbări climatice.

3. Zonei de cercetare şi a celei de proiectare îi vor reveni sarcini suplimentare, deoarece este evident că trebuie să se treacă la modificarea/actualizarea normelor de proiectare/execuţie pentru adaptarea la schimbările climatice, în vederea evitării proiectelor supradimensionate, dar şi pentru creşterea gradului de eficienţă şi siguranţă în exploatare a viitoarelor instalaţii care vor folosi noile tehnologii. Acest lucru trebuie făcut cât mai repede, cunoscându-se duratele mari de realizare a obiectivelor din sector şi implicaţiile majore datorate valorilor mari ale investiţiilor.

4. Se recomandă urmărirea periodică (anuală) a progresului înregistrat de ţara noastră în atingerea obiectivelor propuse, astfel încât să se poată interveni rapid în cazul apariţiei unor evenimente neprevăzute. Corecţiile pot conţine inclusiv măsuri de ordin legislativ.

5. Este necesară pregătirea psihologică a entităţilor afectate de prevederile noului pachet legislativ (instituţii de stat, operatori economici publici şi privaţi, populaţia etc.) cu privire la posibilele efecte şi modalităţi de neutralizare prin realizarea unor campanii cu rol consultativ şi de informare.

6. Ţinând seama de faptul că implementarea proiectelor de investiţii în domeniul energetic se realizează pe termen mediu şi lung, cu mobilizări importante de capital şi că termenele asumate pentru realizarea


56

obiectivelor propuse la nivelul Uniunii Europene sunt destul de strânse, se recomandă implementarea cât mai rapidă a acestui pachet legislativ.

7. Trebuie creat cadrul legal în România necesar asigurării investiţiei fondurilor obţinute din valorificarea certificatelor de dioxid de carbon pe piaţa europeană în alte proiecte de mediu.

8. Asigurarea la nivel naţional a derulării unor programe de calificare a forţei de muncă destinate proiectării, realizării şi operării noilor tehnologii destinate protecţiei mediului.

9. Asigurarea cadrului legal simplu şi eficient în vederea implementării pe piaţa românească de tehnologii noi pentru reducerea poluării mediului. Această susţinere naţională va da posibilitatea atât de menţinere a climatului de stabilitate socială, cât şi de dezvoltare de noi capabilităţi ce pot fi exportate, în contextul în care întreaga Europă se confruntă cu lipsa de personal calificat corespunzător aducerii la îndeplinire a cerinţelor noului pachet legislativ.

10. Elementele cheie ale acestui pachet legislativ ar trebui extinse şi incluse în acţiuni internaţionale viitoare precum: • Comercializarea certificatelor de emisii, având în vedere extinderea şi conectarea la numărul tot mai mare de emisii. Comercializarea schemelor din întreaga lume reprezintă un mod puternic de promovare a reducerilor de cost eficiente în ceea ce priveşte emisiile, precum şi să încurajeze acţiunile în ţările în curs de dezvoltare: obiective importante în ţările bogate ar putea îndrepta fluxurile financiare de zeci de miliarde de dolari în fiecare an pentru a sprijini tranziţia către dezvoltarea soluţiilor de emisii scăzute de carbon. • Cooperarea în tehnologie necesită o coordonare informală, precum şi acorduri formale care pot spori eficienţa investiţiilor în inovaţie în întreaga lume. La nivel global, suportul pentru cercetare/dezvoltare în domeniul energiei ar trebui să fie cel puţin în sens dublu, iar sprijinul pentru diseminarea de noi tehnologii cu emisii reduse de carbon ar trebui să crească până la de cinci ori. Cooperarea internaţională pentru standarde de produs este un mod puternic de stimulare a eficienţei energetice. • Adaptarea, având în vedere că cele mai sărace ţări sunt cele mai vulnerabile la schimbările climatice. Este esenţial ca schimbările climatice să fie pe deplin integrate în politica de dezvoltare a fiecărei ţări şi ca ţările bogate să îşi onoreze angajamentele de a creşte sprijinul prin programe de asistenţă pentru dezvoltare în străinătate. Finanţarea internaţională ar trebui, de asemenea, să ofere suport pentru informarea regională cu privire la impactul schimbărilor climatice şi sprijin privind cercetarea noilor soiuri de culturi, care vor fi mai rezistente la secetă şi inundaţii.



57

Capitolul 4. BENEFICIILE ŞI RISCURILE IMPLEMEN-TĂRII PACHETULUI LEGISLATIV ENERGIE-SCHIM-BĂRI CLIMATICE

În momentul analizării beneficiilor şi riscurilor potenţiale pentru România, trebuie avut în vedere orizontul de timp mediu pentru care sunt făcute proiecţiile de consum şi investiţii în domeniu. Pentru o extrapolare corectă a prezumţiilor făcute la momentul 2009 şi pentru reducerea incertitudinii aferente unei proiecţii pe o perioadă medie de timp, vom aborda metoda scenariilor, luând în considerare o serie de variabile şi anume: 1. Variabile care depind de preţul combustibililor fosili, al energiilor regenerabile şi al energiei în general. Se identifică trei direcţii posibile: preţuri mari, preţuri medii şi preţuri reduse. Având în vedere caracteristica de înlocuire a metodelor de producere a energiei, respectiv alternativa de surse regenerabile la producţia curentă, aceste preţuri nu pot fi considerate global, exclusiv din punctul de vedere al volatilităţii lor. Aşadar, în condiţiile în care, în acelaşi timp, preţurile sunt mari şi pentru metodele curente de producere, dar şi pentru energiile regenerabile, care nu au dovedit încă o capacitate de a deveni comerciale din punct de vedere financiar, modificarea producţiei de la o metodă poluantă la o metodă sustenabilă din punctul de vedere al mediului este puţin posibilă. Estimarea pe termen mediu presupune un grad de incertitudine ridicat. 2. Variabile care depind de politica guvernamentală. Se identifică următoarele direcţii: implementarea exclusivă a politicilor şi strategiilor europene în timpul alocat; implementarea politicilor şi strategiilor europene, la care se adaugă o serie de alte elemente legislative complementare în timpul alocat; implementarea cu întârziere a politicilor şi strategiilor europene fie exclusivă, fie împreună cu o serie de alte măsuri complementare; implementarea unor măsuri menite să susţină directivele europene, cum ar fi un sistem de finanţare sau un sistem organizaţional de gestionare informaţională şi de implementare a politicilor administraţiei publice centrale şi locale. 3. Variabile care depind de economia naţională. Se identifică trei direcţii posibile: creştere economică susţinută, stagnare economică, recesiune economică. Contrar aşteptărilor, pentru reducerea efectelor de mediu, este de preferat o recesiune economică, deoarece o creştere este în general energo-intensivă, fiind preferabile modalităţile de producţie cu costuri reduse, ce permit reutilizarea profitului. Ce este de dorit în aceste


58

circumstanţe este crearea unor condiţii în care creşterea economică energo-intensivă să se facă cu costuri reduse şi cu tehnologii de ultimă generaţie cu eficienţă economică ridicat. Pentru aceasta este necesar un volum mare de investiţii în retehnologizare, menit să crească eficienţa economică şi nu doar să reducă emisiile de GES. Acest volum mare de investiţii nu poate fi susţinut în prezent de economia românească fără un sprijin extern, în condiţiile în care rata profitabilităţii companiilor private scade pe fundalul crizei economice mondiale, nefiind facilitatoare pentru redirecţionarea profitului în investiţii cu dimensiune iniţială mare şi perioadă de recuperare mare. Mai mult, în cazul companiilor finanţate de la bugetul de stat sau în cazul implementării unui sistem financiar de sprijin al investiţiilor, acestea vor trebui susţinute şi prin sprijin extern, fondurile disponibile la bugetul de stat fiind reduse de efectele crizei. Este de menţionat, în acest context, faptul că o serie de industrii vizate de pachetul Energie-Schimbări Climatice în mod direct, pot fi clasificate printre perdanţii crizei economico-financiare actuale, cu posibilităţi relativ mici de recuperare a pierderilor în următorii ani. Un exemplu în acest sens este industria construcţiilor, acesta ne fiind însă unică, mai ales luând în considerare efectele de domino pe care le determină problemele în unele industrii, cum ar fi cea energetică. În aceeaşi gamă a variabilelor care depind de economia naţională, se menţionează posibilitatea de relocare a producţiei în alte zone ale ţării. Acest lucru poate fi făcut doar cu costuri sociale foarte mari, în condiţiile în care personalului angajat în companiile ineficiente care vor trebui închise (sau vor deveni falimentare) nu li se va oferi alternativă viabilă de angajare în zona din care provin. Este de menţionat, în acest caz, situaţia oraşelor construite în jurul unor mari complexe energetice sau platforme mono-industriale.

Având în vedere acest lucru, considerăm că pentru economia naţională se pot menţiona următoarele beneficii ale implementării pachetului energie-schimbări climatice:

- Oportunitatea de implementare a unor măsuri de retehnologizare direcţionate înspre creşterea eficienţei economice, nu doar către reducerea efectelor de mediu.

- Oportunitatea asanării economiei de companii energointensive ineficiente, cu instalaţii cu durată de viaţă depăşită.

- Oportunitatea creării unui sistem de cercetare bazat pe inovare în domeniul mediului.

- Oportunitatea creării unui sistem organizaţional eficient la nivel central şi local, care să faciliteze comunicarea între administraţia publică, companii şi mediul neguvernamental.



59

- Oportunitatea aplicării unor măsuri de bună practică în domeniul protecţiei mediului.

- Oportunitatea creşterii economice sustenabile şi a reducerii dependenţei de anumite pieţe externe, astfel încât să se reducă vulnerabilitatea la modificările economiei mondiale.

- Efectele pozitive asupra mediului şi populaţiei: gradul de sănătate ridicat, cantitatea de deşeuri redusă, calitatea aerului crescută.

- Efectele pozitive asupra eficienţei energetice a locuinţelor şi scăderea costurilor acestora.

- Pe termen lung, scăderea costurilor la energie în condiţiile menţi-nerii unei pieţe eficiente la nivel european şi regional.

- Oportunitatea transferării unui număr mare de activităţi în mediul virtual.

- Oportunitatea îmbunătăţirii infrastructurii de toate tipurile. - Oportunitatea unui sistem viabil de finanţare a investiţiilor disponibil

pentru companii de dimensiuni mari, ca şi pentru IMM-uri. - Oportunitatea introducerii unor sisteme de management al calităţii

care să includă calitatea mediului. Evaluarea costurilor de implementare se bazează pe o serie de analize

deja realizate la nivelul Comisiei Europene17, Ministerului Economiei (ME) şi Agenţiei Naţionale de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE), a Institutului de Cercetări şi Modernizări Energetice (ICEMENERG), a unor lucrări prezentate de specialişti în domeniu18 şi pe baza unor aprecieri şi calcule ale colectivului de autori ai acestui studiu. Odată cu lansarea pachetului, Comisia Europeană a făcut o simulare a impactului la nivelul Uniunii Europene în cadrul unui document de lucru al Serviciilor Comisiei însoţitor al pachetului legislativ19. Comisia a fundamentat respectiva analiză de impact pe o serie de principii cheie:

17 Evaluarea impactului – Document insotitor al Pachetului măsurilor de implementare a obiectivelor fixate de UE pentru 2020 privind schimbările climatice şi energia regenerabilă, Bruxelles, 23.01.2008 SEC(2008) 85. 18 Leca, A. şi Musatescu, V., Priorităţi ale sectorului energetic în România. Seminar PNUD, iunie 2009. Muşatescu, V., Directiva 2009/28 şi România. Conferinţa CNR-CME, 25 mai 2009. Barbu, S., Noul pachet legislativ european şi efectele sale asupra României. Conferinţa: Răspundem provocărilor: schimbările climatice. 25 iunie 2009. 19 Evaluarea impactului – Document insotitor al Pachetului măsurilor de implementare a obiectivelor fixate de UE pentru 2020 privind schimbările climatice şi energia regenerabilă, Bruxelles, 23.01.2008 SEC(2008) 85.


60

• Eficienţa costurilor. Realizarea obiectivelor propuse poate avea efecte economice semnificative şi, prin urmare, este esenţială implementarea unor instrumente de politică eficiente din punctul de vedere al costurilor.

• Flexibilitate. Evaluarea impactului ţine seama de diferitele situaţii naţionale ex-ante, cum ar fi creşterea previzionată a PIB, schimbările din sectoarele industrial şi energetic. Aceste previziuni sunt, însă, incerte. Prin urmare, instrumentele de politică trebuie să permită o flexibilitate suficient de mare în ceea ce priveşte modul în care sunt atinse obiectivele. Fără instrumentele adecvate de politică permiţând flexibilitatea, orice variaţie a previziunilor ex-ante ar putea conduce la costuri care ar putea fi evitate utilizând o opţiune mai puţin rigidă.

• Piaţa internă şi concurenţa loială. Instrumentele de politică propuse trebuie să fie consecvente şi să creeze condiţii de egalitate în UE, care să asigure o concurenţă loială între industriile UE în contextul pieţei interne. Acest lucru se poate realiza prin utilizarea instrumentelor bazate pe piaţă, cum ar fi EU ETS, şi alte politici şi măsuri la nivel comunitar, precum standardele de produs.

• Subsidiaritate. Este important să se garanteze că se iau măsuri la nivelul cel mai adecvat. În anumite sectoare, cum ar fi transportul, statele membre dispun de competenţe-cheie pentru a defini politici şi măsuri, de exemplu, scheme de impozitare ambiţioase, gestionarea traficului, transferul modal, transportul public, planificarea urbană a transporturilor. În aceste sectoare UE trebuie să creeze un cadru de referinţă, concentrându-se, de exemplu, asupra stabilirii unor obiective minime, a unor standarde de produse şi a altor politici de susţinere. În alte domenii, în care concurenţa loială funcţionează pe o piaţă unică, existenţa a 27 de norme, standarde şi regulamente naţionale ar duce la creşterea inutilă a costurilor şi denaturarea deciziilor economice. Pentru aceste domenii este necesară crearea unui cadru de reglementare detaliat la nivel european.

• Echitate. În martie 2007, Consiliul European a recunoscut că este necesar să se ţină seama de situaţiile diferite ale statelor membre, precum şi de faptul că diferitele niveluri de prosperitate influenţează capacitatea de a investi a statelor membre.

• Competitivitate şi inovare. Atâta timp cât nu se ajunge la un acord internaţional exhaustiv, pot să apară relocări ale emisiilor de dioxid de carbon, subminând obiectivul general legat de mediu al politicilor UE privind clima şi energia. În asemenea situaţii, anumite industrii mari consumatoare de energie, care sunt expuse în mod special concurenţei internaţionale, pot fi afectate. În elaborarea propunerii s-a ţinut seama de



61

necesitatea protejării poziţiei competitive a industriei UE, dar, în acelaşi timp, obiectivele stabilite reflectă un angajament ferm de a prelua conducerea în combaterea schimbărilor climatice, de a îmbunătăţi securitatea energetică, de a accelera inovaţia şi de a crea un avantaj competitiv în domeniul tehnologiilor energetice şi industriale nepoluante.

În privinţa metodologiei care se poate utiliza, toată lumea conştientizează dificultatea evaluării corecte atât la nivel de stat membru, cât şi a totalităţii UE-27. De exemplu, în documentul însoţitor al pachetului se apreciază că analiză de impact trebuie realizată cu ajutorul unui ansamblu de instrumente de modelare. Nu există un model unic care să poată evalua întreaga gamă de parametri şi efecte, la diferite niveluri (UE, state membre, sectoare) a celor trei propuneri diferite; complexitatea pachetului ar necesita, în orice caz, examinarea opţiunilor de explorat în diferite moduri, cu ajutorul diferitelor modele utilizate pentru a testa robusteţea acestora. Nu este rolul acestui studiu de a evalua calitatea şi acurateţea acestor diferite modele, ci doar de a evalua zona probabilă a efectelor.

Pe de altă parte, obiectivele privind clima şi energia regenerabilă sunt ambiţioase în sine şi, evident, vor necesita o investiţie economică iniţială semnificativă, chiar dacă avantajele globale pe termen lung sunt pozitive şi importante pentru dezvoltarea durabilă a economiei UE. De aceea, Comisia Europeană consideră că orice analiză trebuie să pună în evidenţă importanţa aplicării politicilor care să minimizeze costurile economice la nivelul fiecărui stat membru, în contextul repartizării într-o manieră echitabilă a eforturilor, împreună cu celelalte state membre şi între diferitele sectoare economice.

Lucrarea de evaluare a impactului 20relevă faptul ca în apreciere vor trebui aplicate o gamă largă de opţiuni de concepţie politică. Pentru a evalua efectele globale ale diferitelor opţiuni, s-au elaborat mai multe opţiuni de modelare utilizând seria de modele şi reflectând combinaţii de opţiuni de concepţie politică. Aceste opţiuni de concepţie politică sunt legate de obiectivele stabilite pentru reducerile de GES în sectoarele care nu sunt acoperite de EU ETS (sectoarele non-ETS), de obiectivele privind energiile regenerabile şi de cantitatea pe care statele membre au dreptul să o liciteze în cadrul EU ETS. Punctul central al evaluării impactului a fost o opţiune de referinţă bazată pe eficienţa costurilor la nivelul UE. Această opţiune reprezintă o abordare la costuri minime, cu ajutorul căreia principalele 20 Evaluarea impactului – Document insotitor al Pachetului măsurilor de implementare a obiectivelor fixate de UE pentru 2020 privind schimbările climatice şi energia regenerabilă, Bruxelles, 23.01.2008 SEC(2008) 85.


62

obiective solicitante de costuri (20% SRE şi 20% emisii) pot fi atinse simultan, la un cost minim pentru UE în ansamblul ei, în anumite condiţii-cadru, precum absenţa unei consolidări exogene a îmbunătăţirilor eficienţei energetice sau a unor importuri de credite JI/CDM (Implementarea în comun/Mecanismul de dezvoltare curată). Aşa cum rezultă din documentul însoţitor, aceasta presupune egalizarea costurilor marginale în statele membre şi în toate sectoarele, atât pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, în cadrul şi în afara sistemului EU ETS, cât şi pentru folosirea pe scară largă a energiilor regenerabile. Dar această evaluare demonstrează că o repartizare a eforturilor între statele membre bazată numai pe eficienţa costurilor ar duce la apariţia unor diferenţe importante la nivelul costului economic între statele membre. Deoarece Comisia consideră că această posibilitate ar reprezenta o exigenţă disproporţionată faţă de statele membre cu PIB-urile cele mai scăzute pe cap de locuitor, lucrarea a examinat şi alte opţiuni: disjuncţia dinamicii ETS şi non-ETS prin redistribuirea obiectivelor din afara ETYSD, fără luarea în considerare a proiectelor CDM, o altă opţiune cu considerarea CDM şi, în sfârşit, opţiunea 2 cu redistribuirea obiectivelor privind energia regenerabilă fără comercializarea SRE.

Analiza de impact a obiectivului privind energiile regenerabile a presupus ca politicile privind eficienţa energetică, cum ar fi cele stipulate în Planul de Acţiune pentru Eficienţă Energetică sunt puse în aplicare. Acestea nu au fost incluse în mod specific în opţiunea de referinţă bazată pe eficienţa costurilor, care se bazează exclusiv pe preţul carbonului şi a politicilor de încurajare a utilizării energiilor regenerabile. Opţiunea de referinţă bazată pe eficienţa costurilor atinge simultan cele două obiective la un cost economic direct de 0,58% din PIB-ul UE sau de 91 miliarde euro în 2020. De asemenea, se prevede un preţ al carbonului de 39 euro/tona CO2 şi măsuri de încurajare a utilizării energiilor regenerabile de 45 euro/MWh. Se aşteaptă ca importurile de petrol şi gaze naturale să scadă cu aproximativ 50 miliarde euro în 2020, costurile controlării poluării aerului să scadă la aproximativ 10 miliarde euro în 2020, în timp ce este probabil ca preţul energiei electrice să crească cu 10-15% în comparaţie cu nivelul de azi. Pe ansamblu, aceasta va conduce la o îmbunătăţire a intensităţii energetice de aproximativ 32% între 2005 şi 2020. Opţiunea de referinţă bazată pe eficienţa costurilor pleacă de la ipoteza că preţul petrolului creşte de la 55 USD pe baril în 2005 la 61 USD pe baril în 2020. Lucrarea a analizat şi un scenariu de bază cu un preţ ridicat al petrolului, acest scenariu prevăzând o creştere a preţului petrolului la 100 USD pe baril în 2020, cu creşteri corelate ale preţului gazelor naturale şi cărbunelui. Costurile totale ale sistemului energetic cresc substanţial în cadrul scenariului bazat pe un preţ ridicat al petrolului, cu 275



63

miliarde euro. Rezultatele scenariilor pot fi observate în Anexa 1. Pe de altă parte, efortul suplimentar necesar în vederea atingerii obiectivelor privind GES şi sursele regenerabile de energie scade cu aproximativ 32 miliarde euro, la 59 miliarde euro, sau puţin sub 0,4 % din PIB, demonstrând că, în ceea ce priveşte implementarea obiectivelor privind GES şi sursele regenerabile de energie, costurile sunt mult mai scăzute decât efectele economice ale creşterilor actuale ale preţului petrolului. În Anexa 2 sunt date rezultatele modelării pentru cele 27 state membre în cazul a cinci opţiuni (cele patru deja explicate , plus comercializarea fără restricţii a SRE). Se observă pentru România costul aferent scenariului de bază, respectiv un cost important de 0,95% din PIB la nivelul anului 2020, ca fiind valoarea maximă, în timp ce a cincea opţiune coboară acest cost la 0,04% din PIB. Rămâne la latitudinea executivului românesc cum să folosească mecanismele flexibile dezvoltate de Directiva 2009/28/EC.

După cum poate rezulta şi din denumirea lor, aceste beneficii sunt în acest moment sub forma unor oportunităţi care pot fi valorificate sau nu. Mai mult, se pot distinge următoarele riscuri în momentul implementării:

• Ratarea momentului implementării acţiunilor, ceea ce poate duce la o agravarea a curbelor de cost. • Incapacitatea companiilor româneşti de a răspunde cerinţelor, din mai multe motive: a) lipsa de capacitate financiară pentru investiţii; acest risc este agravat de situaţia financiară curentă din cauza crizei economice mondiale; b) investiţii doar în măsuri de reducere a emisiilor de carbon, nu şi în măsuri de retehnologizare, care să crească eficienţa economică şi astfel să permită reducerea de costuri; c) incapacitate organizaţională: probleme de management şi resurse umane; d) lipsa de informare cu privire la cerinţele europene şi naţionale, precum şi la alternativele din domeniu; e) lipsa de acces la inovaţiile în domeniu. • Incapacitatea administraţiei centrale şi locale de a formula strategii şi politici viabile pe termen mediu şi lung, din mai multe motive: lipsa de specialişti, numiri politice în poziţii cheie, lipsa de capacitate organizaţională, ineficienţe în comunicare. • Lipsa unui sistem financiar de subvenţii şi alte măsuri de sprijin, care să faciliteze investiţiile de capital, în detrimentul investiţiilor de portofoliu. • Lipsa unor măsuri de creştere a gradului de conştientizare şi implicare a populaţiei în domeniul protecţiei mediului. • Posibilitatea relocării producţiei în alte ţări, în condiţiile în care costurile devin prohibitive în România. • Posibilitatea invadării pieţei de către produse şi servicii oferite din ţări care nu se află sub incidenţa schemei EU ETS, de exemplu, China. • Transferul masiv al creşterii costurilor asupra populaţiei sau clienţilor, într-un efect domino, care poate duce la


64

deteriorarea puterii de cumpărare a acestora şi, prin urmare, la scăderea capacităţii de creştere economică.

În aceste condiţii, este de dorit o implementare corectă, care să potenţeze efectele pozitive specificate în dezideratele pachetului energie-schimbări climatice, atâta timp cât permit reducerea efectelor negative ale acestora.

4.1. Alte aspecte

�� Anul de referinţă. Noul pachet legislativ are ca obiectiv reducerea cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră în 2020, faţă de emisiile din anul 1990. Cum din această perioadă de timp s-a scurs o bună parte, Comisia consideră ca an de referinţă un an apropiat de momentul actual, şi anume 2005. Anul de referinţă este anul la care se raportează fiecare ţară, în ceea ce priveşte reducerea emisiilor. În translatarea anului de bază, Comisia a considerat că UE-27 a redus emisiile de gaze cu efect de seră în perioada 1990-2005 cu 6% şi, astfel, obiectivul UE de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) cu 20%, prezentat în Concluziile Consiliului European de primăvară din 2007, reprezintă de fapt o reducere de doar 14% faţă de nivelul înregistrat în anul 2005. O astfel de abordare defavorizează România având în vedere următoarele aspecte:

• Emisiile de gaze cu efect de seră au scăzut în România cu aproximativ 46,5% în perioada 1989-2005, de la 280 milioane tone în 1989, la 250 milioane tone în 1990 şi la 150 milioane tone în 2005; în aceeaşi perioadă, emisiile în Germania au scăzut cu 200 milioane tone, în Polonia cu 100 milioane tone şi în Bulgaria cu 50 milioane tone şi astfel reducerea de 6% în UE-27 s-a produs doar în aceste state membre, în timp ce o serie de state membre vechi au avut posibilitatea să crească emisiile de GES, uneori şi peste angajamentul de reducere prevăzut de Protocolul de la Kyoto (Spania, Portugalia şi Italia).

• Astfel, prin considerarea anului 2005, statele membre nu pornesc de la acelaşi nivel cum s-a întâmplat pentru prima perioadă de angajament a Protocolului de la Kyoto, având în vedere că o serie de state membre ca Spania şi Portugalia au avut posibilitatea să-şi crească emisiile de GES în prima perioadă de angajament cu 25% şi respectiv 27%, depăşind chiar acest obiectiv, iar prin selectarea anului de referinţă 2005, aceste state membre sunt avantajate pentru că pleacă de la un nivel ridicat de emisii, generat de o dezvoltare excesivă în ultima perioadă, comparativ cu România, care a înregistrat o reducere a emisiilor de GES şi va trebui să reducă mai mult în perioada post-2012.



65

• Anul 2005 este anul în care o serie de state membre nu începuseră să implementeze încă politici şi măsuri adiţionale de reducere a emisiilor de GES pentru a îndeplini obiectivele prevăzute de Protocolul de la Kyoto pentru prima perioadă de angajament (2008-2012) şi astfel, acestea vor fi nevoite să reducă oricum emisiile până la 31 decembrie 2008 şi, mai departe, până în anul 2012, pentru a îndeplini obiectivele asumate prin Protocol.

• În acelaşi timp, având în vedere că, la nivelul UE se consideră că emisiile totale de GES (înregistrate la Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice, UNFCCC şi calculate pe baza metodologiei Comisiei Interguvernamentale pentru Schimbări Climatice, IPCC) ale unui stat membru sunt împărţite între sectoarele incluse în EU ETS (emisii monitorizate efectiv şi verificate independent) şi sectoarele non-ETS, trebuie luat în considerare şi faptul că la nivelul anului 2005, România nu participa la EU ETS şi astfel, nu există emisii verificate pentru aceste sectoare. Emisiile statelor membre pentru instalaţiile EU ETS sunt verificate (deci raportate de jos în sus în cadrul Planului Naţional de Alocare, în timp ce emisiile pentru România sunt calculate de sus în jos, pe baza raportărilor statistice).

• Pentru a argumenta necesitatea flexibilităţii statelor membre mai puţin dezvoltate din UE şi, în special, a României, trebuie să se ţină seama de o serie de indicatori privind creşterea economică existentă şi prognozată (exemplu: conform Eurostat, România a avut în 2005 cel mai rapid ritm de creştere a construcţiilor din UE (30,9%), comparativ cu nivelul mediu UE, care a înregistrat un declin anual de 4%). Există diferiţi indicatori în România, inclusiv creşterea PIB, care pot argumenta creşterea economică din ultima perioadă şi, mai ales, cea prognozată şi care trebuie prezentaţi pentru a demonstra imposibilitatea acceptării anului de referinţă 2005 pentru angajamentele post-2012. România nu primeşte astfel nicio compensare pentru reducerile de emisii de GES care s-au realizat în perioada 1989-2005 (ele urmând a fi considerate ca fiind realizate de UE), consecinţele reflectându-se astfel în dezvoltarea economică în perioada post-2012. În cazul în care anul de referinţă ar fi 1990, României i s-ar recunoaşte reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră din perioada anilor ‘90, reducându-se impactul negativ asupra economiei naţionale al reducerii emisiilor ce urmează a fi făcute în continuare. De aceea, Conferinţa Părţilor care va avea loc la Copenhaga în decembrie 2009 s-ar putea să stabilească o nouă ţintă pentru reducerea emisiilor (respectiv, de 30%) faţă de nivelul anului 1990.


66

� Structura de emisii. Datorită structurii economice, în România nu se aplică structura de emisii proiectată de CE, şi anume 40 % emisii provenite din instalaţii acoperite de Directiva ETS şi 60 % non-ETS. În România, la nivelul anului 2007 erau acoperite de Directiva ETS circa 48% din emisii, iar prin introducerea altor sectoare, se va ajunge la circa 60% în anul 2013. De asemenea, din emisiile acoperite de Directiva ETS, circa 60 % provin din sectorul energetic. De aceea, acceptarea noii structuri ETS versus non-ETS defavorizează sectorul energetic românesc.

4.2. Impactul social al implementării pachetului energie-

schimbări climatice – suportabilitatea facturilor

România a moştenit de la regimul socialist, în special în oraşele mari şi medii, un sistem centralizat de alimentare cu energie termică, învechit atât tehnologic, cât şi ca infrastructură de distribuţie. În paralel cu acest sistem de încălzire au continuat să subziste şi sobele de teracotă cu gaze, lemne şi cărbuni din mediul urban, premergătoare perioadei de reconstrucţie urbană. Acestea reprezentau principala soluţie de încălzire în cartierele de case sau în zonele prea îndepărtate ale oraşelor, în care sistemele de termoficare nu ajunseseră încă. Mediul rural, aproape în proporţie de 100%, se încălzea cu lemne, cărbuni şi deşeuri agricole, cu sobe mai mult sau mai puţin improvizate, dar rudimentare şi ineficiente sub aspectul consumului de combustibil. Conform datelor obţinute în urma recensământului populaţiei şi locuinţelor din 2002, 23% din locuinţe utilizau încălzirea centralizată (termoficarea), 24% foloseau centrale proprii cu gaze sau sobe cu gaze, 50% sobe cu lemne sau cărbuni, iar 3% nu dispuneau de un sistem de încălzire sau erau debranşaţi ca urmare a incapacităţii de plată. Sobele cu lemne erau preponderente în mediul rural (în proporţie de 92%), în timp ce încălzirea centralizată acoperea circa 60% din locuinţele din mediul urban. Structura medie a consumului de energie după destinaţie al unei locuinţe este 57% - încălzire, 25% - apă caldă de consum, 11% - energie electrică, 7% - prepararea hranei. Aceste cifre suferă anumite variaţii pentru mediul urban (unde trăieşte circa 52% din populaţia ţărilor) şi, respectiv, pentru mediul rural (48% din populaţie).

Importanţa consumului de energie al sectorului rezidenţial rezultă şi din mărimea acestuia. Astfel, conform „Primului plan naţional de acţiune în domeniul eficienţei energetice (2007-2010)”, structura consumului mediu de energie finală pentru perioada 2001-2005 a fost: populaţie 37%, industrie 32%, transporturi 22%, servicii 8%, agricultură 1%, dintr-un consum mediu anual de 24,68 milioane tep (1 tonă echivalent petrol = 10,5 Gcal).



67

Mărimea veniturilor unei familii determină suportabilitatea facturilor pentru energie, respectiv, pentru familiile cu venituri mici încadrarea acestora într-un sistem de asistenţă socială. În anul 2007, în România salariul minim net a fost de 116 euro/lună (din decembrie 2007, de 149 euro/lună). În 2008, aceste valori au înregistrat creşteri uşoare, pentru ca în 2009, datorită crizei economice, valorile fie au scăzut sensibil, fie au stagnat, însoţite de o creştere considerabilă a şomajului. În acest context, după valori în anii anteriori mai mari, în 2007 sărăcia a afectat 18,6% din populaţie, „sărăcia energetică” având niveluri mai ridicate. Astfel, o familie se consideră a suferi de „sărăcie energetică” dacă mai mult de 10% din veniturile sale anuale nete sunt cheltuite pentru energie (termică, electrică, gaze naturale), neincluzând combustibilul utilizat pentru transport. Conform unui raport recent al Băncii Mondiale, sărăcia rămâne concentrată în grupurile vulnerabile; în special la sate, unde trăiesc trei sferturi dintre românii săraci. În 2008, circa 1,2 milioane de români trăiau în sărăcie absolută, după ce, în 2007, numărul acestora a fost de 2,1 milioane de persoane. Experţii Băncii Mondiale estimează că, din cauza crizei economice, ponderea românilor care trăiesc în sărăcie absolută va creşte de la 5,7% în 2008 la 7,4% în 2009, iar cea a copiilor aflaţi în această situaţie va avansa de la 7,8 % anul trecut, la 10,7% în acest an. Considerând un apartament mediu în România, având un consum anual de energie termică de 12 Gcal/an, energie electrică de 2000 kWh/an şi de gaze naturale (pentru prepararea hranei) de 550 m3/an, cu preţurile din 2009, o familie va plăti pentru consumul anual de energie circa 800 euro/an, respectiv 24% din venitul anual net, fiind încadrată (după criteriile din Marea Britanie) în categoria de „sărăcie energetică”.

În tabelul de mai jos se prezintă evoluţia salariului mediu brut lunar şi anual în România, pentru perioada 2007-2020.

Tabelul 1. Evoluţia salariului mediu în România (2007-2020)

Salariul 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2020

Net lunar, euro/lună

279 306 278 292 307 328 350 376 405 567

Net anual, euro/lună

3352 3671 3343 3503 3688 3931 4200 4511 4864 6804

Sursa: Comisia Naţională pentru Prognoză, „Proiecţia principalilor indicatori macroeconomici până în anul 2020”, iunie 2009.


68

Conform unei situaţii statistice din anul 2005, din totalul gospodăriilor din România, 55,5% nu au reuşit să facă faţă cheltuielilor curente de încălzire din venitul lunar net, iar 19,5 % nu au reuşit să plătească la timp facturile cu energia termică datorită insuficienţei resurselor financiare. Pentru iarna aceluiaşi an 2005, pentru decila cea mai săracă de gospodării, cheltuielile de încălzire la gospodăriile cu încălzire centralizată au reprezentat 64,3% din totalul venitului net, 69% la utilizatorii de gaze naturale şi 25,2% la utilizatorii de lemne şi cărbune.21

După 1990, toate guvernele au manifestat o preocupare crescândă faţă de ameliorarea suportabilităţii costurilor cu energia ale gospodăriilor cu venituri reduse, responsabilitatea acestor demersuri revenind Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale. Până în 1997, subvenţionarea costurilor de producere şi furnizare ale energiei termice şi electrice a reprezentat singura politică de protecţie a populaţiei în faţa preţurilor crescute ale acestora (inclusiv subvenţia încrucişată industrie-populaţie), costuri ce reflectau atât ineficienţa producerii, cât şi a furnizării energiei. Începând cu 1997 se instituie pentru prima oară ajutoare sistematice acordate populaţiei pe timp de iarnă, pentru utilizatorii de sisteme termice centralizate.

În 2001 se adoptă ordonanţa de urgenţă OUG 115/2001, care stipulează măsuri de protecţie în vederea creşterii accesibilităţii la încălzire şi a populaţiei utilizatoare de gaze naturale. Ajutoarele directe pentru populaţia care se încălzeşte în sistem centralizat sunt suplimentate de către subvenţii, menite să acopere diferenţa între preţul de producţie al căldurii şi preţul de referinţă (instituit prin OUG 162/1999). Una din contribuţiile importante ale acestei ordonanţe a vizat specificarea surselor de finanţare a subvenţiei pentru energia termică: 45% din totalul subvenţiilor de la bugetul statului, iar diferenţa de 55% completată din fondurile proprii ale bugetelor locale (în acest fel, autorităţile locale aveau posibilitatea de a creşte preţul la nivel local, scăzând deci nivelul de subvenţionare, dar crescând, proporţional, ajutoarele directe către populaţie). În realitate, bugetele locale nu şi-au permis nici acordarea subvenţiilor în proporţie de 55%, iar din cauza capacităţii administrative scăzute la nivel local, nici creşterea preţului de referinţă în favoarea protecţiei sociale a celor aflaţi în nevoie. Rezultatul acestui comportament a fost acela că furnizorii de energie termică au acumulat în timp datorii considerabile, din cauza neîncasărilor.

21 Pop, L., „Politica socială în România în vederea creşterii accesului populaţiei la consumul de energie termică şi suportabilităţii facturilor”. EMERG II, p.137-160, Editura AGIR, 2006, Bucureşti.



69

În ceea ce priveşte ajutoarele de încălzire, acestea sunt oferite într-un cuantum fix, în funcţie de categoria de venit în care se încadrează familia (venit per capita) şi de timpul de încălzire utilizat (sistem centralizat sau gaze naturale).

Gradul de acoperire a populaţiei cu venituri reduse, dar şi focalizarea beneficiilor pentru aceştia sunt diferite, în funcţie de legislaţia care prevede praguri diferite de eligibilitate şi metodologii diferite de testare a eligibilităţii, în special pentru consumatorii de lemne şi cărbune, pe de o parte şi consumatorii de gaze naturale/termoficare, pe de altă parte.

O analiză de detaliu a sistemului de protecţie socială şi a suportabilităţii facturilor pentru energie în România a fost făcută în Programul energetic pentru România – Faza 3 (Romanian Energy Program-Phase 3, REP3), coordonat de firma americană se consultanţă IRG şi sponsorizat de către USAID, în perioada 2005-2007, pentru Guvernul României.

Constatările generale ale Programului REP3 au fost: costul încălzirii este prea ridicat faţă de calitatea serviciului prestat; există o rată ridicată de întreruperi a serviciului; consumatorii pot suporta cel mult 40% creştere a facturilor curente de încălzire; costurile cu încălzirea şi gazele naturale în timpul iernii depăşesc 50% din veniturile multor familii (situaţie apreciată ca „sărăcie energetică”); la sistemul naţional de încălzire centralizată mai sunt racordate doar 1,66 milioane apartamente, respectiv 57% din numărul total.

Sunt menţionate următoarele deficienţe ale sistemului existent de protecţie socială pentru energie:

a) Lipseşte strategia guvernamentală privind îmbunătăţirea accesului la energie şi suportabilitate; astfel, sistemul este fragmentat, autoritatea este dispersată, iar subvenţiile multiple: sunt patru forme de subvenţii de preţ, trei forme de ajutor direct şi trei tipuri de sprijin pentru eficienţa energetică.

b) Sistemul este costisitor şi distorsionează pieţele: în 2006 s-au cheltuit peste 600 milioane euro pe subvenţii şi ajutoare pentru energie, dar numai 140 milioane euro (aproape un sfert din cheltuieli) s-au alocat pentru ajutoare directe. Sistemul actual produce distorsiuni importante pe pieţele de energie şi afectează imparţialitatea sistemului de asistenţă socială.

c) Sistemul nu încurajează eficienţa energetică, deoarece asistenţa pentru energie finanţează partea de consum, iar prin aceasta afectează semnalele de preţ pentru utilizarea eficientă a energiei.

d) Ţintele de asistenţă nu sunt bine stabilite; privind în ansamblu, sistemul nu reuşeşte să-i abordeze pe cei săraci.


70

e) Sistemul nu asigură o bună acoperire a familiilor sărace şi prin aceasta sporeşte excluziunea socială.

f) Sistemul reduce coeziunea socială printr-un tratament inegal al consumatorilor de energie.

Ajutorul social pentru căldură de tipul preţ local de referinţă, precum şi subvenţionarea unei părţi din valoarea combustibilului pentru sistemele centralizate de încălzire, sunt variabile, impredictibile şi nu antrenează concurenţa tehnologiilor de încălzire. Subvenţiile prin preţuri convenţionale pentru căldură şi gaze naturale nu au motivat interesul furnizorilor pentru eficientizare. Fondurile publice pentru ajutoarele de energie nu menţin un interes suficient pentru folosirea eficientă a energiei de către consumatori, deoarece acoperă costuri variabile ale serviciului şi nu costuri fixe. Cu excepţia componentele administrate de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, resursele sistemului în ansamblu nu se alocă cu prioritate săracilor. Sistemul are încă o acoperire redusă. Partea cea mai importantă a subvenţiilor finanţează consumatorii conectaţi la reţele (de electricitate, gaze naturale şi încălzire centralizată), în timp ce pentru peste 50% din populaţie nu sunt încă îndeplinite obligaţiile României faţă de politicile UE de coeziune (art. 158 al Tratatului CE, fostul art. 130 a).

În plus, faţă de propunerile de o anumită generalitate privind asigurarea unui grad de suportabilitate a preţurilor energiei la consumatori făcute în “Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020”, trebuie menţionate propunerile Programului REP3 privind protecţia socială în domeniul energiei, între care:

• Folosirea tarifului binom pentru furnizarea energiei termice şi a gazelor naturale, reflectându-se astfel o realitate economică. Protecţia consumatorilor vulnerabili se poate realiza prin ajutoare sociale care să acopere parţial sau integral componenta/costurile fixe.

• Este necesar un sistem unitar de asistenţă socială pentru energie, care să cuprindă cele două componente de bază:

a) Ajutoare sociale directe pentru energie pentru consumatorii cu venituri reduse alimentaţi din reţele, stabilite în funcţie de mărimea cheltuielilor fixe ale serviciului (componenta fixă a tarifului binom) pe întreaga perioadă a anului;

b) Integrarea gospodăriilor cu venituri reduse în programele naţionale de creştere a eficienţei energiei: reabilitarea termică a blocurilor de locuit, alte măsuri de creştere a eficienţei energiei şi folosirea surselor alternative de energie.



71

Pentru implementarea unui sistem unitar de asistenţă publică pentru accesul populaţiei la serviciile de interes general, SIG (furnizare de energie electrică, gaze naturale şi căldură) sunt necesare următoarele măsuri:

• Instituirea unor mecanisme eficiente de supraveghere a pieţelor de energie pentru creşterea eficienţei acestora şi încurajarea investiţiilor în modernizarea sectorului ca urmare a creşterii încrederii în pieţe. Este necesară supravegherea continuă a funcţionării pieţelor energiei electrice, gazelor naturale şi căldurii, eventual de către o instituţie competentă, independentă şi specializată;

• Separarea clară a competenţelor şi responsabilităţilor autorităţilor de reglementare în domeniul energiei de ale ministerului responsabil cu asistenţa socială;

• Întreaga asistenţă publică pentru accesul la energie se va bugeta transparent şi se va focaliza pe grupurile sociale cu venituri mici;

• Dezvoltarea unei componente speciale a asistenţei publice pentru accesul la energie, vizând creşterea eficienţei energiei la consumatorii cu venituri mici, atât din mediul urban, cât şi din cel rural, cu accent pe reabilitarea termică a clădirilor şi a instalaţiilor de încălzire din gospodării.

În plus, se recomandă implementarea unei serii de măsuri în domeniul energetic pentru consolidarea politicii sociale şi anume:

g) Încetarea tuturor subvenţiilor către sectorul energetic în conformitate cu obligaţiile din Tratatul Uniunii Europene. Eliminarea acestor subvenţii va duce la creşteri semnificative de preţuri, care, la energie termică, sunt estimate la aproximativ o treime din preţul real subvenţionat.

h) Eliminarea plăţilor sezoniere de ajutoare pentru căldură în sumă fixă şi introducerea unui sistem permanent de asistenţă pentru energie către familiile cu venituri mici pentru a combate sărăcia şi excluderea socială. Asistenţa pentru energie reduce excluderea socială şi sărăcia cauzată de costul de piaţă al serviciilor energetice prin finanţarea unei părţi din componenta fixă a costurilor de energie (şi, eventual, o parte din costul variabil) pe baza nivelului de sărăcie (sau vulnerabilitate) al familiei. Asistenţa pentru energie presupune că toţi consumatorii săraci trebuie să plătească, la rândul lor, o parte din factura lor de energie.

i) Redirecţionarea fondurilor economisite de stat către un sistem de asistenţă pentru energie integral orientat către toate familiile cu venituri mici, indiferent de utilizarea energiei. Serviciul energetic trebuie să aibă un preţ care să promoveze ocuparea forţei de muncă şi prosperitatea în sectorul energetic. Totuşi aceste măsuri trebuie să promoveze şi solidaritatea socială şi să nu excludă categoriile vulnerabile.


72

j) Înfiinţarea unui fond social pentru consumatorii casnici confruntaţi cu măririle de preţuri, finanţat prin contribuţii voluntare de la furnizorii de energie, care va oferi compensaţii parţiale consumatorilor pentru creşterile iminente de preţuri la căldură şi gaze naturale. Înfiinţarea acestui fond social va completa: � liberalizarea pieţelor de energie prin eliminarea subvenţiilor restante; � reforma sistemului de tarife la energie, în special introducerea tarifelor binome; � reconfigurarea sistemului de asistenţă pentru energie, respectiv deplasarea sprijinului public de la suportul indirect universal (prin subvenţii de preţ) către beneficii directe testate (prin asistenţă socială pentru energie). Se recomandă ca modelul de contribuţie voluntară să fie asemănător cu o asigurare sau cu o schemă de beneficii private. Guvernul, prin beneficii fiscale speciale acordate firmelor furnizoare pentru contribuţiile lor, trebuie să constituie fondul social, astfel încât să încurajeze contribuţiile voluntare.

k) Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale trebuie să stabilească analizele anuale sociale în domeniul energiei. Interacţiunea dintre reglementările independente de energie şi politicile sociale produce efecte sociale greu de anticipat pentru factorii de decizie. Factorii responsabili din Ministerul Economiei şi de la autoritatea de reglementare, împreună cu experţii în sărăcie şi servicii sociale trebuie să elaboreze anchete pentru a informa mai bine elaboratorii de politici despre interacţiunea dintre tarife, sărăcie şi utilizarea energiei.

l) Elaborarea unei noi legi cadru a energiei cu definirea clară a serviciului de interes general (SIG) pentru sectorul energetic, cu referire specială la finanţarea accesului la energie pentru categoriile vulnerabile. Cadrul de reglementare trebuie consolidat pentru a include cerinţele speciale ale SIG pentru companiile energetice, mai ales în ceea ce priveşte prevederile de contractare şi cerinţele de performanţă.

Pachetul energie-schimbări climatice al UE aprobat în aprilie 2009, prin prevederile severe pe care le conţine, va produce o creştere apreciabilă a preţurilor energiei şi, ca urmare, a reducerii suportabilităţii lor de către toţi consumatorii. Cei mai afectaţi vor fi consumatorii vulnerabili, care, în cazul României, reprezintă un segment important al populaţiei. Fără o strategie guvernamentală clară şi fermă de protejare a acestora, elaborată şi implementată urgent, efectele sociale vor fi dezastruoase. În acest context, responsabilitatea şi determinarea factorilor politici de decizie în gestionarea acestui program social este fundamentală.

73

PARTEA A III-A.

IMPACTUL ECONOMIC AL IMPLEMENTĂRII PACHETULUI ENERGIE-SCHIMBĂRI CLIMATICE

Capitolul 5. EMISIILE DE GAZE CU EFECT DE SERĂ (PRIMA ŢINTĂ DE 20%)

5.1. Consideraţii generale cu privire la emisiile de gaze cu efect de

seră (GES) în România

Anual sunt eliberate în atmosferă circa 26 miliarde tone de CO2, echivalentul a circa 7 miliarde tone de carbon (factorul de conversie este 1 tonă carbon = 3,7 tone CO2). Concentraţia de CO2 în atmosferă este în jur de 0,04 %. Din punctul de vedere al emisiilor globale de GES, cea mai mare contribuţie o au sectoarele energiei (pentru producerea energiei electrice şi termice, precum şi activităţile energetice din industrie), urmat de transporturi, prin emisiile de CO2 rezultate din arderea combustibililor fosili (cu conţinut de carbon, care prin ardere produce CO2). În acest fel, sectorul energetic are un rol central în schimbările climatice, totodată modificările tehnologice din acesta reprezentând principala soluţie de ameliorare. Concentraţia de CO2 în atmosferă a crescut continuu de la începutul revoluţiei industriale. Astfel, în ppmv (părţi pe milion în volum) evoluţia a fost următoarea: 279 în anul 1765, 296 în anul 1900, 337 în anul 1980, 355 în anul 1992, 383 în anul 200622.

Direcţia generală de acţiune a României cu privire la domeniu este dată, pe de o parte, de Strategia şi Planul de Acţiune privind Protecţia Atmosferei, concentrate pe îmbunătăţirea calităţii aerului. Printre prevederile acestora se numără: implicarea mai activă a României în cadrul programului „Intelligent Energy Europe”, susţinerea energiilor regenerabile, promovarea eficienţei energetice pentru utilizatorul final şi în cadrul sistemelor de alimentare cu căldură (alături de cogenerare), controlul emisiilor provenite din transporturi, recuperea energiei din deşeuri,

22 Buchdahl, J., A review of contemporary and prehistoric global climate change. Aric, Manchester Metropolitan University, 1999.


74

introducerea sistemelor integrate de utilizare a terenurilor, elaborarea unui plan de acţiune în domeniu schimbărilor climatice, creşterea gradului de educaţie a publicului cu privire la schimbările climatice, precum şi accesul acestuia la informaţie. Aceste ultime măsuri sunt extrem de necesare, în condiţiile în care un studiu realizat în 2008 de Eurobarometer23 pentru Comisia Europeană, referitor la atitudinile europenilor cu privire la schimbările climatice, relevă următoarele: • doar 85 % dintre români consideră schimbările climatice o problemă serioasă, comparativ cu 90 % din europeni; • 23 % dintre respondenţi consideră că problematica schimbărilor climatice a fost exagerată (26 % la nivel european), iar 27 % au răspuns că nu ştiu (9 % la nivel european); • 38 % admit faptul că nu au întreprins personal nimic pentru a lupta cu schimbările climatice; 50 % dintre aceştia spun că ar lua măsurile necesare, dacă ar şti care sunt acestea; • 66 % consideră că sectoarele industriale nu fac îndeajuns de mult pentru a reduce efectele schimbărilor climatice; 69 % fac aceeaşi afirmaţie cu privire la cetăţeni, 66 % cu privire la autorităţile naţionale şi 51 % cu privire la UE.

Cele mai recente informaţii centralizate cu privire la statistica emisiilor de GES provin din Registrul Naţional (martie 2009)24 şi se referă la perioada de până în anul 2007. Astfel, proporţia medie între gazele cu efect de seră în economia României pentru perioada 1989-2007 este următoarea: CO2 - 71,39 %; CH4 - 17,33 %; N2O - 10,70 %; HFCs - 0,0028 %; PFCs - 0,58 %; SF6 - 0,00013 %. După cum se poate observa, un procent important al GES provine din emisiile de CO2, evoluţia pe parcursul perioadei a emisiilor urmărind evoluţia economiei naţionale, la respectivul moment în perioada de creştere intensivă din punct de vedere energetic. De asemenea, s-a remarcat scăderea în cifre absolute a emisiilor de CO2, ca urmare a scăderii cantităţilor de combustibili fosili utilizaţi în sectorul energetic, consecinţă a declinului în nivelul de activitate al sectorului în cauză. În 2007, nivelul de CO2 (excluzând LULUCF – Land Use, Land Use Change, Forestry, ca şi agricultura şi silvicultura) a fost de 110, 8 milioane tone, faţă de 193,3 milioane tone în 1989, înregistrând o scădere cu 42,64 %. Al doilea contributor la emisiile de GES este metanul, în scădere faţă de 1989 cu 44,59 %. Acesta provine, în principal, din extracţia şi distribuţia de combustibili fosili şi din zootehnie. Al treilea GES important în economia României este N2O, în scădere cu 54,38 % faţă de 1989, emisiile provenind, în principal, din agricultură şi industria chimică.

23 http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_300_full_en.pdf. 24 Romania’s Greenhouse Gas Inventory 1989-2007, National Inventory Report, Ministry of Environment, National Environmental Protection Agency, March 2009.



75

Celelalte GES au un impact neglijabil şi scăderi relevante în perioada considerată, cum este cazul emisiilor de PFC, provenind din producţia de aluminiu, care s-au redus cu peste 80 %.

În ceea ce priveşte distribuţia sectorială, Registrul Naţional al emisiilor de GES enunţă faptul că sectorul energetic deţine un procent de 68,3 % din totalul emisiilor la nivel naţional, fiind urmat de industrie cu 14,58 % şi agricultură cu 12,84 %, după cum se poate observa din figura următoare25.

Figura 1. Repartiţia sectorială a emisiilor de GES în economia

României în perioada 1989-2007.

Deşi ponderile reflectă o importanţă majoră a emisiilor de CO2 din sectorul energie, politicile şi măsurile de reducere a emisiilor la nivel naţional nu fac diferenţe între tipurile de sectoare sau efortul cerut pentru realizarea reducerilor solicitate de UE. În subcapitolele următoare, se vor prezenta sectoarele ETS şi non-ETS în funcţie de specificul fiecăruia.

Pentru o analiză pertinentă cu privire la implicaţiile implementării pachetului energie-schimbări climatice este nevoie de o scurtă prezentare a situaţiei economiei României în prezent. Luând în considerare elementele publicate de Comisia Naţională de Prognoză privind evoluţia pe termen lung a principalilor indicatori macroeconomici26, se prevede un reviriment economic după anul 2009, susţinut şi de ieşirea din recesiune a unora dintre principalele economii mondiale. Astfel, se preconizează

25 Romania’s Greenhouse Gas Inventory 1989-2007, National Inventory Report, Ministry of Environment, National Environmental Protection Agency, March 2009. 26 Proiecţia principalilor indicatori macroeconomici până în anul 2020. Comisia Naţională de Prognoză, iunie 2009.


76

evoluţia reală a PIB pentru perioada 2007-2020, prezentată în tabelul următor.

Tabelul 2. Previziune cu privire la creşterea reală a PIB pentru perioada 2007-2020

Anul

2007

2008

2009

2010

2011

2012

2013

2014

2015

2016

2017

2018

2019

2020

PIB, creştere reală, %

6,2 7,1 -4,0 0,1 2,4 3,7 4,4 5,2 6,0 5,7 5,3 4,9 4,8 5,0

Din aceeaşi sursă27, se poate observa scăderea ponderii industriei în

valoarea adăugată brută în beneficiul sectorului servicii, ceea ce afectează în mod pozitiv situaţia implementării pachetului energie-schimbări climatice. Dacă se consideră structura consumului energetic pentru activităţile din ramurile terţiare, comparativ cu sectoarele industriale, este evident beneficiul pentru implementarea pachetului legislativ. Structura PIB pentru diferite sectoare, comparativ pentru anii 2007 şi 2020, este arătată în tabelul de mai jos28.

Tabelul 3. Structura PIB pentru diferite sectoare în 2007 şi 2020, %

Sectorul 2007 2020 Industrie 24 20 Agricultură, silvicultură, piscicultură, exploatare forestieră

6 4

Construcţii 9 13 Servicii 50 55 Impozite nete pe produs 11 8

27 Proiecţia principalilor indicatori macroeconomici până în anul 2020. Comisia Naţională de Prognoză, iunie 2009. 28 Proiecţia principalilor indicatori macroeconomici până în anul 2020. Comisia Naţională de Prognoză, iunie 2009.



77

5.2. Emisiile de gaze cu efect de seră provenind din sectoarele ETS

Sectoarele incluse în ETS, au, în cazul României, distribuţia din figura 2. Analiza implicaţiilor pe care implementarea pachetului energie-schimbări climatice le poate avea asupra fiecărui sector va fi făcută, în continuare, cu referire la specificul sectorului, precum şi la riscurile provenind din reducerea profitului, creşterea preţului de vânzare către consumatori, relocarea emisiilor de CO2 (GES cu cea mai mare pondere).

Figura 2. Distribuţia sectoarelor ETS la nivelul economiei României

în anul 2007

Sursa: ISPE, 2008 Alocările de certificate pentru perioada de până în 2012 au distribuţia

prezentată în tabelul următor, care nu respectă întrutotul distribuţia procentuală a sectoarelor ETS. Aşadar, cele mai multe certificate se alocă (respectând poziţia de sector principal ETS) pentru sectorul energetic, urmat de producţia de materiale feroase şi nu de sectorul produselor ceramice. Explicaţia provine din cantitatea de emisii rezultată din producţia şi prelucrarea de materiale feroase, comparativ cu industria materialelor ceramice.


78

Tabelul 4. Distribuţia alocării certificatelor pe sectoare ETS în perioada 2008-2012

Sectorul Alocări

certificate 2008-2012

Procent alocare

Energie 208 674 068 59,43% Rafinare produse petroliere 28 818 122 8,21% Producţie şi prelucrare materiale feroase 61 654 319 17,56% Var 4 908 313 1,40% Ciment 41 251 885 11,75% Sticlă 1 618 308 0,46% Ceramică 1 753 842 0,50% Hârtie şi celuloză 2 449 411 0,70%

Sursa: ISPE, 2008 În metodologia de alocare pe sectoare, s-a pornit de la producţiile

istorice şi prognozate, precum şi de la rata de creştere a emisiilor generate de activitatea care intră sub incidenţa schemei. În momentul alocării de la nivel de sector, la nivel de instalaţie, se consideră ponderea emisiilor instalaţiei în cauză în totalul emisiilor generate de sectorul din care face parte, cu menţiunea faptului că în sectorul energie sunt incluse şi instalaţiile care aparţin altor sectoare de activitate şi care intră sub incidenţa schemei, deoarece deţin instalaţii de ardere cu o putere termică nominală mai mare de 20 MW.

Pentru o estimare corectă a impactului ETS asupra sectoarelor economiei, trebuie avute în vedere informaţii precum: intensitatea energetică a producţiei şi intensitatea carbonului (emisii raportate la venitul din exploatare sau la producţie). În vederea unei analize pertinente a impactului implementării pachetului energie-schimbări climatice asupra sectoarelor ETS, ne vom referi în continuare la fiecare tip de activitate, ţinând seama de următoarele: • Evoluţia producţiei naţionale şi pe sector. • Evoluţia cererii şi consumului la nivel naţional şi pe sector. • Cerinţele politicilor de reducere a impactului emisiilor de GES asupra sectorului în cauză. • Nivelul de concurenţă reală pe piaţa aferentă sectorului în cauză. • Capacitatea de transfer a creşterii de cost asupra preţului final. • Posibilităţile efective de reducere a emisiilor de GES.

Dimensiunea costurilor implementării pachetului energie-schimbări climatice trebuie să ţină seama şi de costurile efective pe care o companie le poate avea şi anume: costul achiziţionării de certificate de emisii de GES;



79

costul măsurilor de reducere a emisiilor de GES, precum şi creşterea costului energiei electrice necesare procesului de producţie, în principal, pentru situaţia în care aceasta este achiziţionată din sistemul energetic naţional.

Direcţia Generală de Politici Energetice (DGPE) din Ministerul Economiei a făcut propria evaluare a impactului pachetului legislativ în discuţie. Conform celor rezultate din întâlnirile cu reprezentanţii DGPE, principalele provocări legate de cele două ţinte, în mod special, impuse de cerinţa reducerii de emisii GES cu 20%, sunt următoarele:

�� Siguranţa în alimentarea cu energie electrică. Prin trecerea de la achiziţionarea în anul 2012 a circa 20% din necesarul de permise de emisii de către producătorii de energie electrică care utilizează combustibili fosili la achiziţionarea a 100% din acest necesar în anul 2013 se creează o presiune financiară bruscă asupra acestor producători. Ca rezultat, este posibilă reducerea substanţială a rezervelor de capacitate la nivelul UE, cu periclitarea siguranţei în alimentare. Menţionăm că introducerea treptată a mecanismelor concurenţiale la sfârşitul anilor ‘90 a avut ca efect reducerea rezervei de capacitate, în plus, puţine proiecte de reabilitări sau grupuri noi au fost realizate în ultimii 20 de ani. Reducerea producţiei de energie electrică pe bază de cărbune indigen este un alt element ce periclitează siguranţa în alimentarea cu energie electrică a României.

�� Relocarea producătorilor. Comisia Europeană a menţinut gradualitatea creşterii presiunii asupra altor ramuri industriale ce produc emisii de CO2 pentru a evita migrarea acestora în exteriorul Uniunii („carbon leakage”), în timp ce pentru energie a considerat că acest fenomen nu este posibil. Din păcate pentru România, fiind o ţară amplasată la marginea UE, este posibilă relocarea producătorilor de energie electrică pe combustibili fosili în ţări precum Moldova sau Ucraina, neafectate de schema ETS şi, implicit, importul de energie în România. Migrarea va fi facilitată de aderarea la UCTE a celor două ţări. Vor fi afectate atât deficitul comercial, cât şi siguranţa în alimentare, iar efectul asupra emisiilor va fi nesemnificativ, emisiile care nu vor fi produse în România transferându-se în aceste ţări de la graniţele ţării noastre.

Întrucât nu sunt posibile schimbări pe termen scurt de structură de producţie sau de tehnologii, aceste provocări trebuie conştientizate încă de acum şi acţionat imediat. În acest sens, DGPE din cadrul Ministerului Economiei a făcut o serie de propuneri pentru a fi luate în considerare în proiectele de acte normative puse în discuţie:


80

a) Solicitarea de creştere graduală a licitării certificatelor pentru industria producătoare de energie până în anul 2020, similar celorlalte sectoare industriale.

b) Includerea în sectoarele non-ETS a tuturor instalaţiilor care au un prag de emisie de până la 25 000 tone CO2 anual şi nu de până la 10 000 tone CO2, aşa cum este în proiectul de directivă. Acest lucruri ar permite o absorbţie corespunzătoare a costurilor suplimentare în contul posibilei creşteri de 19% a emisiilor în domeniul non-ETS.

c) Extinderea posibilităţii de sprijin a tuturor sistemelor de cogenerare, şi nu numai a sistemelor de cogenerare de înaltă eficienţă. România este, din nefericire, beneficiara unui portofoliu mare de sisteme de termoficare vechi, cu performanţe necorespunzătoare, în care nu s-au mai injectat investiţiile necesare pentru reabilitare sau/şi modernizare. Acceptarea posibilităţii de aplicare a mecanismelor de sprijin şi pentru aceste sisteme ar permite supravieţuirea lor. Pe de altă parte, o asemenea măsură trebuie bine gândită deoarece presupune transferul costurilor suplimentare asupra consumatorului, lucru nu întotdeauna şi nu oriunde sustenabil. O altă soluţie ar fi, dar pe termen scurt, aceea de mărire a părţii subvenţionate din cost, astfel încât preţul local de referinţă să fie suportabil. Această a doua soluţie este puţin probabil a fi aplicată în această perioadă de criză.

Conform Ministerului Economiei, impactul Programului Naţional de Alocare a Emisiilor în perioada 2008–2012 asupra economiei, analiză realizată la un preţ minim al certificatului de emisii de 17,5 euro/tonă CO2 (valorile marcate*) şi la un preţ maxim al certificatului de 35 euro/tonă CO2

(valorile marcate **), se poate traduce prin următoarele: • Costurile pentru realizarea şi operarea investiţiilor (faze tehnologice

noi) făcute în rafinării pentru asigurarea specificaţiilor tehnice ale carburanţilor, conform Directivei 98/70/CE, se majorează cu costurile suplimentare generate de achiziţionarea de certificate de 130,8 milioane euro* - 261,6 milioane euro**.

• Punerea în pericol a realizării obiectivului de viabilizare a societăţilor din siderurgie, respectiv atingerea unei producţii de oţel la 9 milioane t/an din 2010 (în condiţii de competitivitate). Cheltuielile suplimentare generate de achiziţia de certificate sunt de 280 milioane euro*- 560 milioane euro**.

• Pentru sectoarele ciment şi var reducerea certificatelor alocate conduce la emisii specifice de CO2/t produs sub emisiile specifice, recomandate de documentele de referinţă BREF-BAT, iar preţurile pe t/produs vor creşte cu 30-40%. Cheltuielile suplimentare generate de



81

achiziţionarea de certificate, pentru sectorul ciment sunt de 186,7 milioane euro* - 373,4 milioane euro**, iar pentru sectorul var sunt de 24,5 milioane euro* - 49 milioane euro**.

• Pentru sectoarele ceramică, sticlă, celuloză şi hârtie orice cheltuială suplimentară generată de achiziţia de certificate poate conduce la ne-competitivitatea produselor şi operarea ne-economică a instalaţiilor. Pentru sectorul ceramică cheltuielile suplimentare generate de achiziţionarea de certificate sunt de 8,3 milioane euro* - 16,6 milioane euro**, pentru sticlă sunt de 8 milioane euro*- 16 milioane euro**, iar pentru celuloză şi hârtie sunt de circa 11,25 milioane euro*- 22,5 milioane euro**. Costurile suplimentare generate de achiziţionarea de certificate pentru sectoarele industriei prelucrătoare sunt de 649,5 milioane euro* – 1299 milioane euro**.

5.2.1. Sectorul energie: industria energetică, rafinare ţiţei şi cuptoare

cu cocs Sectorul cu cel mai mare număr de instalaţii incluse în ETS, energia,

este unul dintre cele mai importante sectoare strategice pentru o economie naţională. Din punctul de vedere al Registrului Naţional, în acest sector se includ următoarele activităţi: combustie (provenind din industria energetică, industrii de manufactură şi construcţii, transport şi altele, conform clasificării IPCC) şi emisii fugitive din combustibili (solizi, ţiţei şi gaze naturale).

5.2.1.1. Industria energetică

În prezent, pentru România, distribuţia producţiei de energie pentru primul parte a anului 2009, este29: 40 % energie hidro, 37 % energie provenind din combustibili solizi, 14 % energie nucleară, 8 % energie din combustibili gazoşi şi 1 % energie din combustibili lichizi. Din datele furnizate de Comisia Naţională de Prognoză cu privire la balanţa energiei primare pentru România, rezultă următoarele previziuni: • Scăderea producţiei în 2013, pe fondul unei tendinţe descrescătoare începută în 2009. Scăderea importantă a importului faţă de 2005, cu o uşoară creştere în 2013, după scăderile din 2009. Ponderea mare a resurselor de gaze naturale, cărbuni şi ţiţei. • Reducerea consumului din industrie şi creşterea consumului în construcţii (pe fundalul sprijinirii acestui sector, considerat în

29 Raport privind rezultatele monitorizării, pieţei de energie electrică, în luna mai 2009”, ANRE, 2009.


82

ultimii ani drept motor al creşterii economice). • Menţinerea relativ constantă a consumului final. • Reducerea ponderii industriei şi construcţiilor în consum: de la 61 % în 2005, la 54 % previzionat pentru 2013. • Reducerea importantă a intensităţii energetice totale de la 0,611 tep/1000euro2005 la 0,252 tep/1000euro2005 în 2013. Se poate remarca un decalaj important al intensităţii energetice prezente faţă de media Uniunii Europene.

Ca particularităţi specifice ale sectorului energetic se menţionează, în mod special, trei dintre acestea: în primul rând, este caracterizat de o inerţie mare, cu o constantă de timp între decizie şi realizare practică de ordinul a 4-15 ani; în al doilea rând, alături de sectorul transporturilor, sunt principalii contribuitori la poluarea ambientală şi schimbările climatice; în al treilea rând, necesită investiţii considerabile, de multe ori foarte greu de obţinut.

�� Necesităţile de energie ale consumatorilor finali pot fi împărţite în trei categorii30:

a) necesităţi de energie sub formă de combustibili lichizi (carburanţi) destinaţi sectorului de transporturi, foarte rar gaze şi mai nou energie solară;

b) necesităţi de energie care pot fi satisfăcute doar cu energie electrică (iluminat, motoare staţionare, electroliză, echipament electronic, trenuri şi tramvaie electrice etc.);

c) necesităţi de energie sub formă de căldură; sunt cele mai numeroase şi pot fi repartizate în trei intervale de temperatură: � joasă temperatură (sub 100°C); în principal, încălzirea clădirilor şi producerea apei calde; � temperaturi medii (de la 100°C la 300°C): tratarea termică în industriile chimică, a zahărului, alimentară, textilă, a hârtiei etc., în general, sub formă de abur; prepararea alimentelor intră, de asemenea, în această categorie; � temperaturi înalte (peste 300°C): un evantai larg de utilizări industriale, unele procedee (de exemplu, în siderurgie sau în industria cimentului) necesită uneori temperaturi de peste 1000°C.

Este de menţionat că mai mult de 60% din enorma cantitate de energie consumată în ţările din regiunea Comisiei Economice pentru Europa (CEE) a ONU (circa 60% din cererea mondială) serveşte la producerea căldurii, diferenţa împărţindu-se între sectorul de transporturi (circa 25%) şi sectorul energiei electrice (circa 15%). Potrivit Worldwatch Institute, pe plan mondial energia electrică reprezintă doar 13% din energia finală utilizată

30 Leca, A. şi Muşatescu, V. (coordonatori). Managementul energiei. Principii, concepte, politici, instrumente. Editura AGIR, Bucureşti , 2008.



83

(17% în ţările industrializate)31. Potrivit surselor CEE - ONU, jumătate din acest procent de 60% se utilizează pentru a produce o căldură sub 100°C, adică o energie de calitate inferioară, care poate fi obţinută din numeroase resurse primare.

În cazul României, se estimează că ponderea cererii finale de căldură în consumul final de energie este de 75-80%, energia electrică şi carburanţii având ponderi, practic, egale de 10-15%. Din cererea finală de căldură se estimează că aproximativ 60% este sub 100°C, 10-15% se află în intervalul 100-300°C, iar 25-30% se solicită la peste 300°C.

Având în vedere importanţa energiei pentru societate, precum şi pentru toate celelalte ramuri economice, dezvoltarea acestui sector se realizează sub supravegherea statului, pe termen lung prin elaborarea şi transpunerea în practică a unei strategii sectoriale, iar pe termen scurt prin implementarea unei politici corelate cu documentul strategic. Acest ultim document este „Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020”, aprobată de Guvernul României prin HG 1069/2007 şi publicat în MO nr. 781 din 19 noiembrie 200732. Într-o economie din ce în ce mai globalizată, politica energetică a României se realizează în contextul evoluţiilor şi schimbărilor care au loc pe plan naţional. Având în vedere dinamica acestui context internaţional, Strategia energetică a României trebuie să înregistreze modificări importante şi urgente.

În acest context, politica energetică a României trebuie să fie conectată cu documentele similare existente la nivel european, având în vedere necesitatea convergenţei politicii ţării noastre cu politica europeană în domeniu. Actualele tendinţe vor fi analizate în cadrul prezentei strategii, în procesul definirii obiectivelor politicii energetice româneşti şi a măsurilor de implementare a lor.

Evoluţia cererii de energie şi a resurselor energetice primare pe plan internaţional impune eliminarea scenariilor care au ca bază un preţ scăzut al energiei pe termen lung. Îmbunătăţirea eficienţei energetice, creşterea ponderii surselor regenerabile şi diversificarea surselor şi rutelor de alimentare cu energie primară reprezintă priorităţi pentru ţările importatoare de energie. Prin includerea costurilor de mediu aferente producerii energiei electrice din surse convenţionale. Comisia Europeană estimează pe termen lung o dublare a costului producerii energiei electrice

31 Flavin, Ch., Lenssen, N., Powering the Future. Worldwatch Institute, S.U.A., 1994. 32 Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020. HG 1069/2007, publicat în Monitorul Oficial nr. 781 din 19 noiembrie 2007.


84

din cărbune sau petrol şi a creşterii cu 30% în cazul folosirii gazelor naturale drept combustibil.

�� Resurse energetice epuizabile. România dispune de o gamă diversificată, dar redusă cantitativ sau scumpă, de resurse de energie primară: ţiţei, gaze naturale, cărbune, minereu de uraniu, precum şi un potenţial semnificativ de SRE, în special, în domeniul hidroenergetic şi eolian. În tabelul de mai jos se prezintă situaţia resurselor de energie primară ale României33.

33 Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020. HG 1069/2007, publicat în Monitorul Oficial nr. 781 din 19 noiembrie 2007.

Impact

ul

imple

men

tări

i pach

etu

lui

ener

gie

sch

imbări

-cli

mati

ce

asu

pra

eco

nom

iei

rom

ân

eşti

85

Tab

elul

5. S

itu

aţia

res

urse

lor

naţ

iona

le d

e en

ergi

e pr

imară

Re

zerv

e

ge

olo

gic

e

Re

zerv

e

ex

plo

ata

bil

e

con

cesi

on

ate

2)

În

pe

rim

etr

e

no

i

Mil.

to

ne

1)

Mil.

tep

Mil.

to

ne

1)

Mil.

tep

Mil.

tep

Mil.

to

ne 1

)A

niA

niA

ni

12

34

56

78

9 =

2 /

81

0 =

4 /

81

1 =

6 /

8

Cărb

une

-

hui

lă7

55

42

21

05

38

,83

,32

29

32

-

lign

it1

49

02

76

44

58

2,4

10

45

13

33

24

71

43

3

Ţiţe

i7

47

25

,21

4

Gaz

nat

ural

18

51

59

12

,51

5

depăşi

5 a

ni.

2) d

urat

a d

e ac

ord

are

a un

ei c

onc

esiu

ni e

ste

de

cel p

uţin

2 a

ni,

iar

des

chid

erea

unu

i per

imet

ru la

cap

acita

tea

pro

iect

ată

po

ate

Re

zerv

e

În p

eri

me

tre

no

i

1) e

xclu

siv

gaze

nat

ural

e, e

xpri

mat

e în

mld

. m

3;

Resurse purtătoare de

energie primară

Re

zerv

eE

xp

loa

tab

ile

co

nce

sio

na

te

Pro

du

cţie

a

nu

ală

e

stim

ată

Pe

rio

ad

a e

stim

ată

de

asi

gu

rare


86

România are un potenţial specific important pentru cinci surse de energie regenerabilă: energie eoliană, energie solară, hidroenergie, biomasă şi energie geotermală, iar ponderea acestora în totalul energetic este prezentată în figura următoare. Tendinţa oscilantă a acesteia demonstrează faptul că implementarea acestei directive poate genera pe termen lung efecte pozitive asupra economiei româneşti, doar în cazul în care se asigură surse viabile de finanţare. România a fost prima ţară din Europa de Est care a aderat la Parteneriatul pentru Energie Regenerabilă şi Eficienţa Energiei.

Figura 3. Ponderea energiei din surse regenerabile în România,

în perioada 2000-2006

Potenţialul eolian tehnic amenajabil este estimat la 8 TWh/an, dar

gradul de utilizare a acestuia este extrem de scăzut. Conform datelor EWEA în 2006, România era pe ultimul loc, cu o putere instalată de 3 MW (în prezent 6 MW), sursele de energie eoliană pentru EU-27 însumând la acea dată 48 062 MW.

Biomasa este sursa principală de SRE pentru căldură (încălzire) în România. În 2004, s-a folosit în acest scop peste 3 milioane tep de biomasă, cu variaţii anuale mici. Biomasa este partea biodegradabilă a produselor, deşeurilor şi reziduurilor din agricultură, inclusiv substanţele vegetale şi animale, din silvicultură şi industriile conexe, precum şi partea biodegradabilă a deşeurilor industriale şi urbane34 care stă la baza producerii biocombustibilului. Utilizarea biodiesel-ului în România poate substitui dieselul obişnuit (motorina), fără a fi nevoie să fie realizate modificări la

34 Conform definiţiei prevăzute în Hotărârea de Guvern 1844/2005 privind promovarea utilizării biocarburanţilor şi a altor carburanţi regenerabili pentru transport.



87

motoare, menţinând capacitatea sarcinii utile. El este un combustibil diesel 100% natural, care poate fi produs, în general, din rapiţă, palmier, soia, floarea-soarelui, ulei de măsline etc. Fiind un carburant cu calităţi superioare motorinei, obţinut din uleiul plantelor tehnice, biodiesel-ul este biodegradabil, netoxic şi nu conţine sulf.

România dispune de un potenţial de circa 167 mii tep/an resurse geotermale de joasă temperatură (între 60 şi 120 °C), din care în prezent se valorifică circa 30 mii tep/an (18%).

�� Producţia şi consumul de energie. Situaţia energetică actuală a României este determinată de evoluţiile din perioada de tranziţie, precum şi de situaţia economico-socială de ansamblu a ţării în ultimele decenii, caracterizată printr-o conducere defectuoasă, centralizată excesiv, care a determinat orientarea resurselor cu precădere pentru industrializare forţată şi supradimensionată, cu costuri mari, în totală necorelare cu disponibilităţile proprii de resurse şi neglijarea celorlalte ramuri, îndeosebi agricultura, transporturile, turismul şi serviciile, conducând astfel la o activitate economică neeficientă şi la un nivel redus al calităţii vieţii.

Structura consumului anual de resurse energetice primare în anul 2007, totalizând 47,9 milioane tep35, repartizate după cum urmează: 59% petrol şi gaze naturale, 27% cărbune, 7% SRE, 4% nuclear, 3% hidro. Din cauza nivelului de dezvoltare economică mai redus, consumul brut de energie pe locuitor (2,3 tep/loc.) din România este de circa două ori mai mic decât valoarea medie din ţările UE-25. Producţia internă de energie primară s-a menţinut constantă (circa 28-29 milioane tep), creşterea producţiei de cărbune compensând scăderea producţiei de petrol şi gaze naturale. Pe fondul creşterii consumului de energie primar, dependenţa de importuri a crescut de la 27% în 2000, la circa 40% în 2008. Trebuie menţionat că aportul hidrocarburilor (petrol şi gaze naturale) în balanţa anuală de resurse primare a reprezentat 60-63% şi că, în perspectiva epuizării rezervelor interne, s-a întreprins relativ puţin pentru înlocuirea acestora. Trebuie remarcat că, în timp, ponderea consumului industrial a scăzut, crescând consumul aferent sectorului rezidenţial şi al serviciilor. Producţia de energie electrică, în semestrul I al anului 2009 au fost de 29,4 miliarde kWh, în scădere cu 3,86 miliarde kWh (-11,6%) faţă de perioada corespunzătoare a anului 2008. Micşorarea producţiei de energie electrică s-a datorat, în principal, scăderii consumului, cu 3,88 miliarde kWh (-11,8%). Producţia 35 Proiecţii ale balanţei energetice pentru perioada 2008-2013. Comisia Naţională pentru Prognoză a României, 15 iunie 2008, pe baza datelor publicate de Institutul Naţional de Statistică.


88

din termocentrale a scăzut cu 3,143 miliarde kWh (-17,6%), producţia din hidrocentrale cu 1,28 miliarde kWh (-12,9%), iar cea din centrala nuclearo-electrică a crescut cu 0,53 miliarde kWh (+10,3%). Consumul final de energie electrică în semestrul I al anului 2009, a fost de 24,2 miliarde kWh, cu 9,1 % mai mic faţă de semestrul I al anului 2008; iluminatul public a înregistrat o creştere cu 9,8%, iar consumul populaţiei s-a majorat cu 8%. Exportul de energie electrică a scăzut faţă de semestrul I, 2008 cu 0,84 miliarde kWh, respectiv cu 29,9%.

Alimentarea cu energie termică s-a făcut în sisteme centralizate de distribuţie de la centrale termice (CT) şi centrale electrice de termoficare/cogenerare (CET), care furnizează energie termică pentru un oraş, o zonă a oraşului sau un cartier. În ultimii ani, consumul total de căldură a scăzut lent, în principal, din cauza diminuării consumului industrial, în anul 2006 totalul consumului însumând 9 mil. tep, din care consumul asigurat prin sisteme centralizate de distribuţie reprezentând 2,6 mil. tep, respectiv circa 30%.

Sistemele centralizate urbane de alimentare cu energie termică şi cogenerare reprezintă în România subsectorul energetic cel mai deficitar, din cauza uzurii fizice şi morale a instalaţiilor şi echipamentelor, pierderilor energetice totale mari între sursă şi clădiri (de 35-77%), resurselor financiare insuficiente pentru exploatare, întreţinere, reabilitare şi modernizare şi nu în ultimul rând, din cauza problemelor sociale complexe legate de suportabilitatea facturilor energetice. În ceea ce priveşte fondul locativ urban alimentat cu căldură, acesta este reprezentat de peste 83800 blocuri de locuinţe, cu circa 3 milioane de apartamente şi 7 milioane de locatari, mulţi cu venituri modeste. Pierderile energetice mari, de 40-50%, reclamă reabilitarea termică de urgenţă a acestor clădiri. Procentual, numărul locuinţelor racordate la sisteme centralizate de încălzire urbană reprezintă 57,9% din totalul locuinţelor din mediul urban şi 30,7% din totalul locuinţelor.

Potrivit estimărilor Institutului Naţional de Statistică (INS), circa 45% din populaţia României (10,13 milioane locuitori) trăieşte în zonele rurale şi are ca ocupaţie de bază agricultura sau alte activităţi rurale. Deşi 98 % din gospodării beneficiază de electricitate, numai 7% din acestea (0,27 din 3,81 milioane) sunt conectate la reţelele de distribuţie a gazelor naturale. Principalul combustibil pentru încălzire şi pregătirea hranei este biomasa (lemne, deşeuri lemnoase sau din agricultură), iar 98 % din gospodării folosesc sobele pentru încălzire. Numai 2 % dintre gospodării sunt dotate cu sisteme de încălzire centralizată. Chiar şi acestea din urmă folosesc la gătit, în mare măsură, sobele cu combustibil solid (biomasă).



89

�� Starea tehnică a instalaţiilor. Întregul lanţ energetic resurse-producţie-transport-distribuţie-consum este caracterizat în România de o eficienţă scăzută, respectiv de pierderi energetice ridicate din următoarele motive35a:

• Tehnologiile şi echipamentele pe întregul lanţ aparţin anilor 1960 şi 1970, fiind uzate moral şi fizic. Circa 80 % din grupurile termoenergetice au fost instalate înainte de 1980, depăşindu-şi durata normată de viaţă (30 de ani). Majoritatea capacităţilor termoenergetice nu dispun de instalaţii performante pentru reducerea noxelor, în felul acesta emisiile de NOx şi SO2 situându-se peste valorile maxime acceptate în UE. În ultimii ani au fost modernizate/retehnologizate capacităţi termoelectrice de aproximativ 10 % din puterea instalată. Randamentul total al centralelor termoelectrice româneşti este cu 15-20 % inferior centralelor termoelectrice din ţările UE. În ceea ce priveşte grupurile hidroenergetice, 37 % din totalul acestora au durata de viaţă normată depăşită. În ultimii ani au fost reabilitate capacităţi însumând aproximativ 25 % din totalul puterii hidro instalate, reprezentând circa 900 MW.

• Reţelele electrice de distribuţie sunt caracterizate printr-un grad avansat de uzură fizică şi morală a liniilor electrice de joasă, medie şi înaltă tensiune, a staţiilor şi posturilor de transformare. Consumul propriu tehnologic în reţelele de distribuţie (inclusiv pierderile comerciale/energia neplătită sau sustrasă) a avut o uşoară scădere, atingând în anul 2004 valoarea medie anuală de 12,6 %, comparativ cu media ţărilor din UE de 7,3 %.

• Sistemele centralizate de încălzire urbană se confruntă cu o uzură fizică şi morală a instalaţiilor şi echipamentelor, resurse financiare insuficiente pentru întreţinere, reabilitare şi modernizare, pierderi mari în transport şi distribuţie, izolare termică necorespunzătoare a fondului locativ existent (85 000 blocuri de locuit multietajate, cu circa 3 milioane de apartamente, în care locuiesc circa 7 milioane de persoane). Cele mai bune sisteme de încălzire centralizată (sursă de căldură-transport-distribuţie-blocul de locuinţe) au circa 35 % pierderi de căldură, iar cele mai ineficiente circa 77 % pierderi, plătite de consumatorul final şi prin sistemul de protecţie socială. Aceşti factori au condus la costuri mari de producţie şi distribuţie, scăderea calităţii serviciilor şi creşterea valorii facturii energetice. Dacă în 1989 funcţionau 251 operatori de încălzire centralizată,

35a „Orientări privind securitatea energetică a României”, SPOS 2008, Institutul European din România.


90

la începutul anului 2008 mai erau 104 operatori, diferenţa reprezentând operatori care au dispărut datorită dificultăţilor financiare. Deşi reabilitarea termică a clădirilor poate reduce consumul de căldură cu 40-50 %, lipsa unui sistem eficient de finanţare a făcut ca reabilitarea termică să se realizeze doar pentru 20 de blocuri, cifră total nesemnificativă. Pentru comparaţie, după prima criză a petrolului din 1973, ţările vest-europene au desfăşurat programe naţionale de reabilitare energetică a clădirilor cu durata de 15-25 de ani, reuşind să reducă consumurile de căldură cu 60-65 %. Trebuie menţionat că UE a cerut o micşorare suplimentară de 22 % a consumului de căldură al clădirilor până în 2012. Comparat cu subsectoarele electricitate şi gaze naturale, subsectorul încălzirii centralizate este în România în cea mai dificilă situaţie, cu un impact social foarte mare. Dispariţia operatorilor şi debranşarea locatarilor de la încălzirea centralizată au făcut ca în prezent să mai fie racordaţi la aceste sisteme doar 1,6 milioane apartamente, respectiv 57 % din total.

• Circa 69% din lungimea totală a Sistemului Naţional de Transport al gazelor naturale are durata normată de funcţionare depăşită. Din totalul staţiilor de reglare şi măsurare, aproximativ 27% sunt în funcţiune de peste 25 de ani. În ultimii ani au fost modernizate/înlocuite conducte în lungime de 1 964 km, reprezentând circa 24% din lungimea totală. Reţelele de distribuţie a gazelor naturale sunt caracterizate prin gradul ridicat de uzură a conductelor şi branşamentelor, circa 40 % având durata normată de viaţă depăşită. Capacitatea de înmagazinare subterană a gazelor naturale a cunoscut o dezvoltare continuă. Faţă de anul 2000, când s-au înmagazinat 1 340 milioane m3, în anul 2005, în cele opt depozite existente a fost înmagazinată cantitatea de 3 084 milioane m3.

• Sistemul Naţional de Transport al ţiţeiului prin conducte are o capacitate de transport de circa 24 milioane tone/an. În 2005, capacitatea de transport a fost folosită în proporţie de 54 %. Începând cu anul 1996, sistemul a intrat într-un amplu program de reabilitare /modernizare, finalizat la sfârşitul anului 2006. �� Protecţia mediului. Sectorul energetic reprezintă o sursă de poluare importantă, ca urmare a extracţiei, prelucrării şi arderii combustibililor fosili. În anul 2005, din arderea combustibilului pentru producerea de energie au rezultat circa 88% din emisiile totale la nivel naţional de NOx, 90% din cele de SO2 şi 72% din cantitatea de pulberi în suspensie evacuate în atmosferă. Managementul deşeurilor radioactive produse de Unitatea 1 de la Cernavodă, pe durata de viaţă a acesteia, se realizează în conformitate cu cerinţele standardelor Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică şi a



91

practicilor internaţionale avansate. Combustibilul nuclear uzat este depozitat în siguranţă, pentru o perioadă de 50 ani, într-un depozit uscat (DICA), dezvoltat etapizat pe amplasamentul Cernavodă. Depozitul este realizat la nivelul standardelor internaţionale. Pentru depozitarea finală a combustibilului nuclear uzat se va construi un depozit geologic adecvat în perioada 2040 - 2055. Deşeurile slab şi mediu radioactive sunt stocate într-un depozit intermediar (DIDR), pentru depozitarea definitivă urmând a se realiza un depozit final în anul 2014. Rapoartele anuale de mediu de la Unitatea 1 de la Cernavodă demonstrează inexistenţa unui impact asupra mediului ambiant, populaţiei şi personalului de exploatare. În ceea ce priveşte prepararea minereului şi rafinarea concentratului de uraniu, se va realiza încadrarea indicatorilor de calitate a apelor uzate industriale în NTPA 001/2002 până la sfârşitul anului 2010, prin realizarea de staţii de epurare şi depozitare a sărurilor reziduale contaminate radioactiv în depozite uscate.

�� Pieţe de energie – serviciul public. Un principiu de bază al economiei libere de piaţă îl constituie dreptul consumatorului de a alege furnizorul unui produs şi/sau serviciu. În energie, acest lucru reprezintă trecerea de la relaţiile furnizor-consumator specifice monopolurilor sau oligopolurilor energetice la relaţii de piaţă concurenţială. O menţiune importantă este legată de faptul că piaţa energiei este considerată drept un instrument puternic pentru creşterea securităţii energetice a UE, în ansamblu şi a fiecărui stat membru, în parte35a.

Raportul Comisiei Europene privind stadiul implementării pieţei interne, adresat Consiliului şi Parlamentului European la sfârşitul anului 2005, a evidenţiat necesitatea continuării separării activităţilor integrate vertical, a întăririi capacităţii şi independenţei autorităţilor de reglementare, a construirii de capacităţi adiţionale de interconectare, precum şi a promovării de măsuri pentru mai buna funcţionare a pieţelor concurenţiale de energie electrică şi gaze naturale. Faptul că pentru consumatorii industriali preţul energiei electrice variază între diferite state ale UE, de la simplu la dublu, şi că schimburile de energie electrică între ţări de abia au atins 10,7% din consum, reflectă clar că procesul creării pieţei unice este departe de a fi încheiat. La nivelul statelor membre, acest lucru este reflectat şi de gradul de concentrare a producţiei, manifestat prin existenţa a mai puţin de trei operatori. Dacă la electricitate, trei producători deţin în medie jumătate din piaţă, pe piaţa gazelor naturale gradul de concentrare este de peste 70%. Această tendinţă de concentrare pare să continue, motiv pentru care Comisia Europeană a declanşat în anul 2005 o investigaţie privind


92

respectarea regulilor în domeniul concurenţei, investigaţie ale cărei rezultate au fost aşteptate până la sfârşitul anului 2006.

În România, crearea unei pieţe funcţionale de energie s-a bazat pe: • restructurarea sectorului energetic, prin separarea activităţilor de producere, transport, distribuţie şi furnizare; •liberalizarea pieţei, prin accesul liber la reţelele de transport şi distribuţie, corelat cu eligibilitatea consumatorilor, încurajând astfel concurenţa în sectoarele de producere şi furnizare; • implementarea unui cadru legislativ şi de tranzacţionare a energiei, coerent şi transparent; • transpunerea prevederilor Directivei 2003/54/CE privind normele comune pentru piaţa internă a energiei electrice şi ale Directivei 2003/55/CE privind regulile comune ale pieţei interne a gazelor naturale.

Piaţa de energie electrică. România a optat pentru modelul de piaţă descentralizată de energie electrică, în care producătorii şi furnizorii sunt liberi să încheie tranzacţii de vânzare-cumpărare a energiei electrice. Modelul de piaţă ales se bazează pe dezvoltarea de relaţii contractuale bilaterale între producători şi furnizori, cu diminuarea gradată a intervenţiei reglementatorului în segmentul concurenţial.

Relaţiile între participanţii la piaţă se bazează pe contracte ce pot fi bilateral negociate sau reglementate. Reglementarea activităţilor cu caracter de monopol natural (transport şi distribuţie) s-a realizat pe principii de transparenţă, acces nediscriminatoriu la reţea şi recunoaşterea costurilor justificate. Începând din anul 2005, tarifele reglementate pentru utilizarea reţelelor se calculează pe baza metodologiilor de tip plafon. Stadiul atins în acest moment este adecvat cerinţelor pe plan mondial în domeniu, făcând posibilă integrarea pieţei naţionale de energie electrică la nivel regional şi european.

Până la deschiderea totală, piaţa de energie electrică a fost compusă din piaţa reglementată şi piaţa concurenţială. Pe piaţa concurenţială preţul se formează liber, pe baza cererii şi ofertei. Pe piaţa reglementată, preţurile şi tarifele se stabilesc de către ANRE pe baza metodologiilor proprii. Din anul 2005, toţi consumatorii, cu excepţia celor casnici, au devenit eligibili, ceea ce corespunde unui grad de deschidere a pieţei de energie electrică de 83,5%. Liberalizarea integrală a pieţei de energie electrică, inclusiv pentru consumatorii casnici, a avut loc în anul 2007. Până la deschiderea completă a pieţei cu amănuntul de energie electrică, distribuitorii au fost obligaţi să realizeze şi serviciul de furnizare pentru consumatorii captivi din zona de licenţă, la tarife reglementate.

Piaţa de energie electrică s-a extins şi perfecţionat prin introducerea în 2005 a patru noi platforme de tranzacţionare: � Piaţa pentru Ziua



93

Următoare; �Piaţa de echilibrare; �Piaţa Centralizată a Contractelor Bilaterale; �Piaţa Centralizată a Certificatelor Verzi. Acest model este adoptat de cea mai mare parte a ţărilor europene. România este singura ţară din regiune organizatoare a unei pieţe pentru ziua următoare şi a unei pieţe funcţionale de echilibrare. Astfel, pe lângă tranzacţionarea prin contracte, participanţii la piaţa angro de energie electrică au posibilitatea participării voluntare la o piaţă fizică de energie organizată pe termen scurt, cu o zi înaintea zilei de dispecerizare (Piaţa pentru Ziua Următoare), operată de Operatorul Comercial al Pieţei de Energie Electrică (OPCOM). Piaţa de echilibrare are ca principal scop compensarea abaterilor de la valorile programate ale producţiei şi consumului de energie electrică, fiind obligatorie tuturor capacităţilor de producţie disponibile.

Susţinerea producţiei de energie electrică din surse regenerabile se realizează prin Certificatele Verzi tranzacţionate pe Piaţa concurenţială de Certificate Verzi, şi cote obligatorii pentru furnizori. Fiecare furnizor este obligat să achiziţioneze anual o cantitate de Certificate Verzi, proporţională cu cantitatea de energie electrică vândută consumatorilor de către respectivul furnizor.

Din punctul de vedere al concurenţei pe piaţă, deşi o serie de măsuri legislative şi de reglementare au fost luate pentru liberalizarea pieţei şi eliberarea consumatorilor captivi, la un calcul al indicelui Herfindahl-Hirschman (HHI, indice de concentrare a pieţei egal cu suma pătratelor cotelor de piaţă ale agenţilor economici activând pe piaţa analizată) se relevă faptul că analiza trebuie făcută la nivel de producere, respectiv furnizare. De asemenea, trebuie făcută distincţia între nivelul de retail şi nivelul de angro. Pentru 2008, de exemplu, la nivel de retail pe piaţa concurenţială, indicele HHI calculat este de 743, cu o concentrare de 38 % din piaţă la primii trei concurenţi, denotând o grad de concurenţă crescut. La acelaşi nivel de retail, pe piaţa reglementată, HHI are o valoare de 1315, cu o concentrare de 51% din piaţă la primii trei concurenţi, indicând un nivel mediu de concurenţă. Raportul între cele două pieţe la nivel naţional este de 49 % - 51 %, în favoarea pieţei reglementate, aşadar se poate concluziona că indicele HHI pentru piaţa energiei este de 1034,72, relevând o concurenţă optimă, gradul de concentrare a pieţei la primii trei competitori fiind de 44,63 %. Cu toate acestea, pornind de la premisa faptului că, pe piaţa reglementată, furnizorii au monopol regional, ceea ce alterează distribuţia cotelor de piaţă, noul nivel calculat al HHI este de 5464,07, indicând un nivel mare de concentrare, ce permite eliberarea unui număr redus de clienţi captivi.


94

Piaţa de gaze naturale este formată din: � segmentul concurenţial, care cuprinde comercializarea gazelor naturale între furnizori şi între furnizori şi consumatorii eligibili; în segmentul concurenţial preţurile se formează liber, pe baza cererii şi a ofertei; � segmentul reglementat, care cuprinde activităţile cu caracter de monopol natural şi furnizarea la preţ reglementat şi în baza contractelor-cadru; în segmentul reglementat al pieţei, sistemele de preţuri şi tarife se stabilesc de ANRGN, pe baza metodologiilor proprii.

Activităţile aferente segmentului reglementat cuprind: furnizarea gazelor naturale la preţ reglementat şi în baza contractelor-cadru către consumatori, administrarea contractelor comerciale şi de echilibrare contractuală a pieţei interne, transportul gazelor naturale, înmagazinarea subterană a gazelor naturale, distribuţia gazelor naturale, tranzitul gazelor naturale - cu excepţia tranzitului desfăşurat prin conducte magistrale dedicate (acest tranzit se supune regimului stabilit prin acordurile internaţionale în baza cărora acestea au fost realizate).

În vederea asigurării unui cadru organizat privind alocarea în regim echitabil şi nediscriminatoriu a gazelor naturale din producţia internă şi din import a fost înfiinţat şi funcţionează Operatorul de Piaţă, organizat în cadrul Dispeceratului Naţional de Gaze Naturale Bucureşti, din structura Transgaz S.A. Mediaş. Piaţa gazelor naturale din România a fost deschisă gradual, începând cu anul 2001; pentru anul 2005, gradul de deschidere a pieţei de gaze naturale a fost stabilit la 50% din consumul total. Începând cu data de 01.01.2006, gradul de deschidere a pieţei interne de gaze naturale a fost de 65% din consumul total intern, din 01.07.2006 gradul de deschidere a pieţei a fost de 75%, iar din 2007 gradul de deschidere a fost integral de 100%.

În vederea asigurării necesarului de consum al tuturor categoriilor de consumatori şi eliminării disfuncţionalităţilor apărute în piaţa internă de gaze naturale în iarna 2005-2006 (urmare a temperaturilor scăzute şi a reducerii cantităţilor de gaze naturale din import în lunile ianuarie şi februarie 2006), Guvernul României a aprobat promovarea conceptului de consumator întreruptibil, în scopul realizării siguranţei în aprovizionarea cu gaze naturale, în conformitate cu Directiva Consiliului European 2004/67/CE şi alocarea, în regim nediscriminatoriu, a cantităţilor de gaze noi către toţi consumatorii industriali care acceptă statutul de „consumator întreruptibil”. Consumatorul întreruptibil reprezintă consumatorul care contribuie decisiv la menţinerea funcţionării în deplină siguranţă a Sistemului Naţional de Transport gaze naturale şi a sistemelor de distribuţie, prin acceptarea reducerii consumului, până la oprire, în conformitate cu



95

prevederile Directivei Consiliului European 2004/67/CE, în scopul asigurării protecţiei aprovizionării consumatorilor casnici.

�� Utilizarea eficientă a energiei. Saltul tehnologic pentru utilizarea unor metode eficiente oferă potenţiale considerabile în vederea îmbunătăţirii eficienţei energetice. În prezent, conversia globală de eficienţă energetică în energie utilizabilă este de 1/3 (2/3 din energia primară se pierde în procesul de conversie). Există numeroase oportunităţi economice pentru dezvoltarea eficienţei energetice, în principal, pentru pasul final al conversiei energiei necesare pentru servicii energetice. În următorii 20 de ani, cantitatea de energie primară necesară pentru un nivel dat de servicii energetice în statele industrializate poate fi redusă cu 25-30%. Această oportunitate există în toate etapele lanţului energetic. În majoritatea statelor industrializate, acest potenţial creşte de la 30% la mai mult de 45%, relativ la îmbunătăţirile la care s-a ajuns cu sursa principală. Această idee va fi dezbătută pe larg în capitolul dedicat eficienţei energetice.

În ceea ce priveşte emisiile de GES, acestea se află într-o legătură direct proporţională cu creşterea producţiei în sector, în măsura în care nu se fac investiţii de retehnologizare, în vederea creşterii eficienţei instalaţiilor. Comparativ cu emisiile de GES din alte sectoare (industrie, agricultură sau deşeuri), sectorul energetic reprezintă cea mai mare sursă de emisii antropogenice de GES, conform Registrului Naţional al emisiilor de GES, cu 69 % din totalul de emisii, dintre care 88,36 % CO2. Contribuţiile fiecărui sector, pentru anul 2007, sunt următoarele: sectorul energetic 41,5%, manufacturi şi construcţii 17,95 %, rezidenţial 15,81%, transporturi 10,95 %, emisii fugitive din ţiţei şi gaze naturale 6,94 %, sectorul comercial 4,04 %, emisii fugitive din combustibili solizi 2,28 %, agricultură, silvicultură şi pescuit 0,52 %.

Cel mai mare procent de emisii, totuşi în reducere faţă de 1989, este dat de emisiile din sectorul energetic cu combustibil solid, respectiv termocentralele cu cărbune. Acest lucru vine să susţină ideea conform căreia energia este sectorul ETS cu cel mai mare impact şi cu un procent de emisii mare, provenit din termocentrale. De menţionat faptul că termocentralele au echipamente învechite, cu durata de viaţă depăşită, în care investiţiile făcute până în acest moment au fost de reabilitare/reparaţie şi nu de modernizare.

Structura costurilor pentru centralele producătoare de energie, la nivel european, este prezentată în tabelul următor36, presupunând preţul combustibililor: huilă, 56 euro/tonă; cărbune echivalent lignitului, 31

36 EU ETS Review, McKinsey European Power Model, 2006.


96

euro/tonă, gaze naturale, 12,6 euro/MWh. În principiu, există trei tipuri de costuri principale în cadrul unei centrale: combustibilul, cheltuielile operaţionale şi de mentenanţă şi cheltuielile de capital (amortizarea). În cazul centralelor vechi, cu durată de viaţă depăşită, aşa cum este cazul majorităţii instalaţiilor din România, avantajul principal este faptul că amortizarea este zero.

Tabelul 6. Structura indicativă costurilor pentru centralele electrice, în euro/MWh

Tipul de instalaţie

Combus-tibil

Cheltuieli operaţionale

Capital Total

CCGT – nou 22,1 4,7 8,3 35,1 Cărbune – nou 15,2 6,3 17,4 38,9 Lignit – nou 8,9 6,5 15,3 30,7 Nuclear – nou 14,1 7,1 19,5 40,7 Gaze nat. – vechi

39,4 12,9 0 52,3

Turbine cu gaze 40,6 42,0 0 82,6 Cărbune – vechi

18,3 21,0 0 39,3

Lignit – vechi 10,8 13,1 0 23,9 Nuclear – vechi 14,5 8,3 0 22,8

Pe lângă aceste costuri, în contexul implementării schemei EU ETS,

apar (conform ISPE,2008) şi următoarele tipuri de costuri: •costuri aferente cumpărării de certificate, pentru îndeplinirea cerinţei de restituire anuală a unui număr de certificate egal cu emisiile generate; costuri de monitorizare, raportare şi verificare a emisiilor de CO2 aferente instalaţiilor, impuse de necesitatea conformării cu legislaţia în vigoare; • costuri de gestionare şi tranzacţionare a certificatelor de emisii, evaluându-se costurile pe care un operator trebuie să le suporte în cazul unui management eficient al portofoliului de certificate şi în eventualitatea efectuării de tranzacţionări cu acestea; • costuri aferente majorării preţului energiei electrice.

De asemenea, trebuie avute în vedere însă şi următoarele consideraţii la nivel european, de care trebuie ţinut seama şi în cazul României:

a) Comparativ cu o situaţie în care nu există constrângeri de CO2, EU ETS trebuie să asigure o scădere cu 50 % a emisiilor din combustibilii solizi până în 2020 pentru a îndeplini ţinta stabilită.



97

b) La nivel european, se previzionează o creştere a preţului energiei electrice cu 10 euro/MWh, la un preţ al CO2 de 20 euro/tonă, presupunând un transfer complet al costurilor CO2 în preţ.

c) Conform unor studii empirice, citate în raportul37 cu privire la competitivitatea internaţională a EU ETS, cu cât nivelul de concurenţă dintr-o piaţă de energie este mai mic, cu atât este mai mic transferul costurilor de CO2 în preţul electricităţii. Explicaţia pentru acest lucru provine din modalitatea de stabilire a preţului, care nu este complet bazată pe piaţă în cazul unei concurenţe de tip oligopol.

d) Preţul la gaze naturale, tranzacţionat public la nivel mondial, este direct legat de preţul la petrol, care a înregistrat în ultimii ani o volatilitate mare, cu probabilitatea menţinerii acestei volatilităţi şi în viitor, pe fundalul unor factori politici şi geostrategici determinanţi ai preţului.

e) În condiţiile unui preţ mondial al petrolului ridicat şi implicit a unui preţ la gaze naturale ridicat, preţul cărbunelui devine competitiv pentru producţie. Acest lucru va determina o utilizare cu preponderenţă a acestui tip de combustibil şi, în consecinţă, va exista o presiune în sensul creşterii emisiilor.

f) În condiţiile unui preţ mondial al petrolului redus şi implicit unui preţ la gaze naturale, conform observaţiilor istorice, acest lucru determină facilitarea creşterii economice, care aduce cu sine o cantitate crescută de emisii de GES, care surclasează reducerile corespunzătoare transferului de la utilizarea de cărbune la gaze naturale. Poziţia competitivă a cărbunelui va fi una relativ slabă la nivel european38, cu toate acestea este de menţionat faptul că termocentralele pe lignit au costuri variabile pe termen scurt, de doar 10 % din costul combustibilului, datorită creării complexelor energetice, precum şi faptului că lignitul nu are îndeajuns de mare potenţial energetic pentru a justifica transportul în alte locaţii de exploatare. Aşadar, în contextul unor utilizări a surselor de energie (intrare în producţie pe interval orar) în funcţie de costul marginal pe termen scurt, termocentralele pe lignit vor fi utilizate chiar şi la o creştere a costului emisiilor de CO2.

Prin urmare, pentru subsectorul termo din cadrul sectorului energetic, în cazul lipsei unor investiţii de retehnologizare în care să se modifice randamentele de producţie şi/sau tehnologia de producţie, aliniindu-le la BAT (Best Available Technologies), precum şi la BP (Best Performance) şi în condiţiile unei concurenţe libere în care costul 37 EU ETS Review – Report on International Competitiveness, European Commission, Directorate General for Environment, McKinsey, Ecofys, 2006. 38 UK Energy and CO2 Emissions Projections, Updated Projections to 2020, DTI, 2006.


98

certificatelor trebuie inclus în preţul final, nemaifiind gratuit decât într-o proporţie redusă după 2013 şi deloc după 2020, se pot face următoarele consideraţii: • Scăderea competitivităţii cărbunelui faţă de alte surse de producere a energiei, cu emisii reduse de CO2: nuclear, hidro, chiar gaze naturale. • Reducerea capacităţii de investiţii în vederea limitării decalajului faţă de alte tipuri de surse energetice. • Centrala marginală va fi, în cazul curbei de merit, centrala pe cărbune sau pe gaze naturale, ceea ce va duce la o creştere a preţului final la consumator. • Creşterea preţului energiei electrice produse prin includerea în preţ a costurilor certificatelor de emisii, care este posibil să depăşească preţul combustibilului şi, în consecinţă, să ineficientizeze activitatea de producţie. • Scăderea profitabilităţii până la pragul de pierdere, în condiţiile unei pieţe complet liberalizate, va duce la ieşirea din piaţă a unor producători de energie cu combustibili solizi. Acest lucru poate avea o serie de efecte negative, propagate la nivel naţional: rata şomajului crescută şi zone defavorizate afectate (sunt vizate, în principal, complexele energetice Turceni, Rovinari, Craiova sau Deva).

Pe de altă parte, o asanare a pieţei de producători ineficienţi poate avea, cel puţin aparent, efecte pozitive. În teorie, acest lucru va duce la o stabilire optimă a preţului pentru consumatorul final, căruia i se va pune la dispoziţie cel mai eficient preţ, conform curbei de merit. În practică, însă, costurile sociale, în condiţiile unei lipse de alternativă pentru angajarea forţei de muncă disponibilizate, pot surclasa beneficiile aduse de implementarea schemei.

5.2.1.2. Rafinarea ţiţeiului

România deţine în prezent 10 rafinării, 5 dintre acestea de mari dimensiuni, reunind aproximativ 85% din capacitatea de rafinare. Petrom SA deţine două dintre rafinării: Petrobrazi Ploieşti şi Arpechim Piteşti, cu o capacitate de rafinare cumulată de 13,5 milioane tone/an şi cu posibilitatea de a lucra la jumătate de capacitate, datorită celor două module separate. Cele două rafinării ale grupului Rompetrol, Rompetrol Rafinare (Petromidia, la Marea Neagră, Năvodari) şi Vega (Ploieşti) acoperă împreună 32% din capacitatea de rafinare a României. Cu o capacitate instalată de prelucrare de 4,8 milioane de tone de materie primă pe an, Rompetrol Rafinare este cea mai modernă rafinărie din ţară, cu cea mai nouă tehnologie instalată. Vega, cu o capacitate instalată de prelucrare de 0,5 milioane tone pe an, s-a specializat pe prelucrarea de materii prime alternative şi pe producţia de solvenţi ecologici, bitum cu destinaţie specială, carburanţi ecologici pentru încălzire şi alte produse specializate. Petrotel a



99

fost privatizată prin preluarea pachetului majoritar de către compania Lukoil, care a modernizat rafinăria, construind instalaţiile de hidrofinare benzină, de izomerizare şi de producere a hidrogenului. Volumul total de procesare al rafinăriei este de 2,5 milioane tone pe an. RAFO Oneşti are o capacitate de 3,5 milioane tone pe an. Astra Ploieşti este închisă din iunie 2005. Steaua Română Câmpina are o capacitate de 0,4 milioane tone anual. Petrolsub Surplacu de Barcău are o capacitate de 0,46 milioane tone anual şi produce bitum pentru drumuri şi izolaţii, păcură şi combustibil. Ea este în faliment din 2007, fiind cumpărată în 2008 de EcoDiesel.

Emisiile de CO2 sunt în strânsă legătură cu capacitatea de rafinare, cantitatea uzuală de emisii fiind de 15 tone la 1 000 barili în emisii directe şi 1,4 tone la 1 000 barili în emisii indirecte. Sursele de emisii de CO2 sunt: Combustibili: gaze naturale, gaze de rafinărie (proces tehnologic), păcură ; Materii prime: gaze naturale (materie primă la Fabrica de hidrogen), ţiţei. Costul de rafinare al unui baril se situează între 1 şi 2,5 euro/tonă în funcţie de complexitatea rafinării, ţiţeiul din România fiind plasat în jurul mediei spectrului de rafinare. Considerând preţul CO2 de 20 euro/tonă, conform prognozei39, costul de rafinare va creşte cu aproximativ 32 cenţi, ceea ce echivalează cu un procent de 20,5 %, care este foarte posibil să fie transferat în mare parte (aproximativ 75 %) înspre consumatorul final, având în vedere marja pentru tona de ţiţei rafinat. În condiţiile unei creşteri accentuate a preţului petrolului la bursele internaţionale, cum a fost cazul anului 2008, corelată cu o elasticitate medie a cererii pentru produsele petroliere, se poate concluziona faptul că, în măsura în care companiile petroliere acceptă o reducere uşoară a marjei de profit, consumatorul final nu este afectat. Având în vedere însă modalitatea de transfer în procent mai mare de 50% a creşterilor de cost înspre consumatorul final, este de prevăzut că acest lucru se va întâmpla şi în acest caz. Aşadar, în măsura unei creşteri cu aproximativ 20 % a preţului final al produsului de rafinare către consumatorul final, efectele economice pot fi următoarele: a) Reducerea consumului de combustibili de către agenţii economici, poate conduce la limitarea transporturilor sau reorientarea către alternative mai ieftine. Având în vedere tipul de relief al României, precum şi infrastructura existentă, alegerea unei alternative se poate dovedi mai costisitoare decât suportarea creşterii preţului. b) Transferul creşterii preţului combustibililor în preţurile bunurilor de consum: afectarea coşului zilnic poate conduce la efecte

39 EU ETS Review – Report on International Competitiveness, European Commission, Directorate General for Environment, McKinsey, Ecofys, 2006.


100

inflaţioniste. c) Limitarea creşterii economice, combustibilul ieftin fiind o modalitate de susţinere a acesteia. d) Diminuarea capacităţii de investiţii în retehnologizare a companiilor petroliere. e) Reorientarea companiilor petroliere înspre capacităţi de rafinare relocalizate în zone care nu se află sub incidenţa EU ETS (de exemplu, fostele state sovietice). f) Efecte sociale în măsura unei funcţionări la capacitate mică a rafinăriilor: de exemplu, şomaj tehnic. g) Alte efecte provocate de creşterea preţurilor la combustibili.

5.2.1.3. Producţia şi prelucrarea de metale feroase

Industria siderurgică în 2007-2008 a fost considerată unul dintre cele mai stabile sectoare de investiţii, pe fundalul unui preţ mondial al produselor în creştere, ea fiind însă profund afectată de criza mondială, figura 8.340. Anterior crizei, situaţia României era considerată a fi favorabilă, în special pentru piaţa produselor finite din oţel (unde, în 2007, era deja depăşită la consum ţinta pentru 2010 de 4,6 milioane tone, stabilită prin Programul de Restructurare, HG 655/2004). În cazul produselor semifabricate, balanţa comercială este evident în detrimentul României, care importă de aproape 2500 de ori mai mult decât exportă, deşi tendinţa de export este una uşor ascendentă41. Din punct de vedere tehnologic, siderurgia din România practică aceleaşi fluxuri tehnologice ca şi în ţările cu siderurgie dezvoltată, respectiv convertizoare cu oxigen şi cuptoare electrice cu arc, cu o pondere ridicată a turnării continue. Eventualele diferenţieri în randamentul de utilizare a încărcăturii metalice pot fi un rezultat al unei calităţi diferite a materiei prime, respectiv a minereului de fier sau/şi pregătirea insuficientă a fierului vechi; al unei tehnologii insuficient fundamentate pentru randamente superioare pe principalele fluxuri de producţie de prelucrare a fontei lichide sau a oţelului lichid; al unor abateri tehnologice faţă de practicile actuale din siderurgia ţărilor avansate, puse în evidenţă prin BAT-uri (Best Available Technologies) si BP (Best Performance). În viziunea Comisiei Europene, întreaga siderurgie a României va trebui să fie aliniată la BAT-uri până la sfârşitul anului 2013. În acest fel, va deveni posibilă evidenţierea criteriilor pentru relocare şi, respectiv, se va crea oportunitatea de participare a unităţilor din siderurgie la compensarea preţurilor suplimentare generate de utilizarea unei energii electrice la un preţ crescut, urmare a preluării contra plată a certificatelor de emisii. Optimizarea consumurilor de materiale, energie şi combustibil, prin

40 IISI – WorldSteel Association - http://www.worldsteel.org/. 41 Sorin Dimitriu, Comunicări în cadrul Uniunii Producătorilor de Oţel din România (UNIROMSIDER) 2008, 2009.



101

implementarea corectă şi imediată a BAT-urilor ar putea aşadar contribui la creşterea „stabilităţii” în piaţa internă, a produselor realizate, condiţiile unei sustenabilităţi a mediului natural, prin reducerea emisiilor de GES. Având în vedere aceste considerente, rezultă firesc că una din preocupări trebuie să pornească de la optimizarea consumurilor de materiale şi energie pe unitatea de produs vandabil, devenind astfel posibilă reducerea consumurilor tehnologice şi de energie. Producţia de metal contribuie cu 42,80 % din emisiile totale de GES la nivel naţional în 2007, conform Registrului Naţional al emisiilor de GES, producţia de metale feroase şi oţel deţinând 5,09 % din emisiile totale de CO2, exclusiv LULUCF (Land Use, Land-Use Change and Forestry). Sursele de emisii sunt: combustibil: gaze naturale; materii prime: calcar, feroaliaje, cocs de petrol, electrozi de grafit, fier vechi, deşeuri metalice, minereu de fier ; producţie: oţel.

Pentru o determinare a efectelor implementării pachetului energie-schimbări climatice, trebuie făcută distincţia dintre procesele de producţie, respectiv convertizoare cu oxigen şi cuptoare electrice cu arc (BOF, respectiv EAF). BOF se utilizează, în general, pentru produse plate, în timp ce EAF pentru produse lungi. BOF are o medie de aproximativ două tone de CO2 la tona de produs rezultat, din care doar 10 % indirecte, prin urmare este principalul sector în care trebuie aplicate măsurile de reducere a emisiilor. În cazul EAF, emisiile sunt de aproximativ 0,4 tone de CO2 la tona de oţel, aproape toate fiind emisii indirecte în formă de electricitate. Preluând prognoza42, la un preţ de 20 euro/tona de CO2, creşterea totală a costurilor pe termen scurt şi mediu este de circa 17,3 % pentru BOF şi 2,9 % pentru EAF, din care circa 2 % creştere indirectă. Ţinând seama de mix-urile de produse oferite, precum şi de specificul pieţelor de desfacere, se preconizează o rată de transfer a costurilor în preţul final de la 6 % pentru BOF la 66 % pentru EAF, în condiţii normale. Explicaţia pentru decalajul mare între cele două tipuri de metode de producţie provine din specificul pieţei, respectiv produsele plate tind să fie vândute în general pe pieţe globale, înalt competitive, în care factorul determinant pentru menţinerea cotei de piaţă este preţul scăzut, în timp ce produsele lungi, provenite din EAF, se vând în general pe pieţe locale sau regionale, cu concentrare de ofertă mai mare. Mai mult, produsele plate sunt destinate în general unor pieţe specializate, de către un grup de ofertanţi la nivel EU27 relativ mic, în timp ce produsele lungi sunt oferite de un număr mare de companii, pentru o



102

piaţă generică; cererea de produse pe piaţa internă este în general stabilă, deşi piaţa este intens volatilă şi ciclică. În cazul BOF, se poate remarca o afectare a veniturilor cu aproximativ 4% în condiţiile unei reduceri a alocărilor gratuite la 80%, ceea ce poate determina relocalizarea producţiei în state care nu se află sub incidenţa schemei. EAF este mai puţin afectat, după cum s-a arătat, însă, a modifica structura de producţie înspre producţia EAF, în detrimentului celei BOF, este o alternativă utopică din mai multe motive: a) specificul produselor rezultate din fiecare tehnologie în parte; b) lipsa actuală de ofertă pentru materii prime, folosite în principal de cererea din China, în creştere susţinută; c) specificul companiilor care deţin tehnologia; în general, EAF este deţinut de companii de mai mici dimensiuni.

Aşadar, deşi industria este, pe de o parte, puternic afectată de criza mondială, iar, pe de altă parte, va fi afectată în zona de producţie BOF în momentul eliminării alocărilor gratuite, implementarea celor mai noi tehnologii permite o mai bună gestionare a emisiilor, fără un transfer major înspre clientul final şi cu efecte relativ reduse pe termen lung.

5.2.2. Industria mineralelor

5.2.2.1.Ciment şi var Cimentul poate fi produs prin trei tipuri de procese: uscat, semi-uscat

şi umed, dintre care, cel mai utilizat este procesul uscat, care deţine aproximativ 95 % din piaţa europeană. Această tehnologie de producţie este utilizată şi în România, a cărei piaţă este dominată de trei companii multinaţionale: Lafarge, Holcim şi Carpatcement Holding (din grupul Heidelberg). Piaţa varului este mai fragmentată, având în vedere faptul că nu are bariere de intrare la fel de mari precum cea a cimentului, care necesită o investiţie iniţială mare (aproximativ 120 milioane euro pentru o unitate de producţie de 1 milion de tone) şi că nu necesită accesul la active privilegiate, cum ar fi porturile. Marii jucători pe piaţa cimentului integrează elemente de industrii din aval în procesele lor de afaceri, deţinând şi capacităţi de producţie de beton şi/sau agregate. Cererea pentru produse de tip ciment şi var este strâns legată de industria construcţiilor, care s-a dezvoltat în România într-un mod spectaculos în perioada anterioară, fiind însă şi una dintre cele mai afectate industrii de criza economică actuală. Industria construcţiilor se află în topul primelor 10 sectoare de activitate ca număr de falimente datorate crizei economice, conform CCIR, 2009. Sectorul construcţiilor a adus 10,5% din PIB în anul 2008, şi 5,7 % în 2007. La vârf de activitate, 45 867 locuinţe au fost construite, cele mai multe în



103

regiunea de dezvoltare nord-est şi în zona metropolitană Bucureşti, urmate îndeaproape de regiunea sud-est. Aproximativ 65 % din proiectele de construcţii pentru zone rezidenţiale şi clădiri de birouri sunt pentru zona Municipiului Bucureşti.

Sub-sectorul industriei mineralelor a reprezentat în 2007 aproximativ 35,32 % din emisiile sectorului industrial. În ceea ce priveşte nivelul emisiilor, acestea oscilează pentru ciment, în cazul procesului uscat de producţie, de la 0,4 la 1 tonă de CO2 la tona de ciment, plasându-se la un nivel mediu de 0,7 tone CO2. Sursele de emisie la ciment sunt: combustibili: cărbune; cocs de petrol, gaze naturale, păcură; combustibili alternativi: anvelope uzate, uleiuri uzate, materiale plastice, deşeuri solide mixte, alte deşeuri fosile, biomasă; materii prime: gips, calcar concasat, zgură granulată, cenuşă, aditivi de ciment. În ceea ce priveşte emisiile de CO2 provenite din producţia de var, sursele de emisie sunt următoarele: combustibil: gaze naturale; materii prime: calcar. Începând cu 2007, informaţiile cu privire la producţia de var sunt confidenţiale, prin urmare, analiza se va face pornind de la implicaţii generale, aplicaţiile varului şi datele existente până în 2007. Există un avertisment în cazul acestei abordări şi anume: anul 2007 a reprezentat un an de creştere pentru industria construcţiilor, aflată într-un declin pronunţat în prezent, ceea ce poate deteriora o previziune făcută cu acurateţe. Aplicaţiile varului sunt în industria construcţiilor, drumuri şi construcţii civile, siderurgie, tratarea materialelor neferoase, tratarea deşeurilor, tratarea gazelor arse, industria chimică, industria agro-alimentară, fabricarea hârtiei şi a sticlei. Factorii de emisie utilizaţi în Registrul Naţional al emisiilor de GES sunt 477 kg CO2 / tona de dolomită şi 440 kg CO2 /tona de var.

Marjele operaţionale pentru industria cimentului sunt în Europa relativ mici (între 11 şi 15%), în România plasându-se până aproape de 20 %. Comparativ cu alte regiuni, Europa are preţuri scăzute, pe o piaţă cu costuri de producţie mari, de aproximativ 50 - 70 euro/tonă, în timp ce SUA, de exemplu, cotează la 100 euro/tonă. Intensitatea energetică a producţiei de ciment este de 15,8 MW/1000 euro, iar a producţiei de var de 12,6 MW/1000 euro, cu o intensitate a carbonului de 0,9 tone CO2 la tona de produs pentru ambele tipuri. Estimarea43 este aceea că nivelul costurilor pentru o unitate de producţie tipică va creşte cu 36,5 % din cauza tranzacţionării certificatelor de emisii de CO2. Cea mai mare parte a creşterii



104

(peste 93 % din aceasta) este cauzată de emisii directe; efectul indirect, dat de creşterea preţului la electricitate, are doar o mică parte din aceasta. Probabilitatea creşterii preţului la consumatorul final, cauzată doar de eliminarea alocărilor gratuite, este relativ mare pentru industrie, cu atât mai mult în cazul ţărilor aflate la graniţa Uniunii Europene, deci, implicit şi România, unde posibilitatea substituţiei cu produse de import este mai mare. Impactul asupra costului unităţii marginale de producţie, de aproximativ 36 %, echivalent cu 12 euro/tona de ciment, este, la preţurile anului 2005, echivalent cu costul transportului pentru tona de ciment importată din ţări aflate în afara incidenţei EU ETS: foste ţări sovietice sau Africa. Aşadar, probabilitatea relocării producţiei, în cazul unui transfer al costurilor către consumatorul final, coroborat cu efectele pe termen mediu ale crizei economice, sunt relativ mari. În cazul varului, cifrele de creştere a costului merg până la 16 %, în cazul unei reduceri cu 40 % a alocărilor gratuite, conform estimărilor ISPE.

5.2.2.2. Sticlă şi Ceramică

Începând cu 2007, informaţiile cu privire la producţia de sticlă şi ceramică sunt confidenţiale, prin urmare, analiza este afectată. Sursele de emisie sunt: combustibil: gaze naturale; materii prime: calcar, sodă calcinată, dolomită, calcar dolomitic, grafit, mangal, cretă, marmură. Conform estimărilor ISPE, procentul de creştere a costurilor de producţie pentru sticlă urcă până la 9,6 % , în cazul unor reduceri cu 40 % a alocărilor, iar în cazul ceramicii, până la 1,65 %. Intensitatea energetică pentru producţia de sticlă este de 26,3 MW/1000 euro, iar pentru ceramică de doar 5,6 MW/1000 euro, în timp ce intensitatea carbonului este de 0,7 tone CO2 la tona de produs pentru sticlă, comparativ cu ceramica, unde este de doar 0,4 tone CO2. Gradul de transfer al creşterii costurilor din cauza eliminării alocării gratuite este relativ mic, fiind vorba despre o piaţă cu o elasticitate mare a cererii la preţ.

Aşadar, producătorii de sticlă sunt mai vulnerabili la introducerea pachetului energie-schimbări climatice decât producătorii de ceramică. Prin urmare, în lipsa introducerii unor măsuri de retehnologizare, care să permită reducerea intensităţii energetice, pe de o parte, scăzând vulnerabilitatea la modificările în preţul energiei electrice, iar, pe de altă parte, reducerea intensităţii carbonului, mai ales în sectorul sticlăriei, probabilitatea de relocare a producţiei în alte zone, eventual din afara schemei este foarte mare.



105

5.2.3. Alte sectoare: Celuloză şi hârtie

Aproximativ jumătate din producţia de hârtie europeană provine din fibre recuperate, în timp ce cealaltă jumătate provine din lemn, procentul fiind mult mai mare în avantajul lemnului pentru industria din România. Sursele de emisie, indiferent de tipul de proces de producţie (chimic, mecanic sau termo-mecanic) sunt: combustibil: păcură, motorină, biomasă (lemn, rumeguş); materii prime: sodă calcinată. Aşadar, cei mai mulţi factori de creştere a preţului, în cazul reducerii alocărilor gratuite, sunt indirecţi. Structura pieţei româneşti de celuloză şi hârtie este interesantă din mai multe puncte de vedere: pe piaţa celulozei se regăseşte monopolul companiei Someş Dej, în timp ce pe piaţa hârtiei, deşi, analizând numărul de companii, există o fragmentare; în fapt, la divizarea pe tip de produse, se poate observa o specializare a acestor companii, astfel încât fiecare să fie lider de piaţă pe sectorul său. Printre companiile reprezentative se numără: Letea Bacău, Rondocarton, Ambro Suceava, Ecopaper Zărneşti, Vrancart Focşani sau Celhart Domaris. Din 2007 şi industria celulozei şi hârtiei se găseşte sub un acord de confidenţialitate, prin urmare, cele mai recente cifre la care ne putem raporta sunt nivelul pieţei de 186 milioane euro în 2007, din care 60 % acoperiţi de producţie internă. Problemele cu care se confruntă industria sunt multiple: pe de o parte, depăşirea duratei de viaţă a instalaţiilor tehnologice, care pot fi înlocuite doar cu o investiţie foarte mare, iar, pe de altă parte, costurile cu materia primă şi utilităţile, care sunt preluate în procent de peste 75 % din piaţa internă şi care se regăsesc în proporţie de 75 % în preţul final. Marjele operaţionale sunt constante, dar reduse ca nivel, aşadar investiţiile în retehnologizare devin eficiente doar pentru o producţie ulterioară foarte mare. În măsura în care această producţie de prag de rentabilitate nu poate fi preluată în totalitate de piaţa internă, debuşeul exporturilor este redus, din cauza costurilor mari ale transportului internaţional, precum şi al volumului mare de transportat, cu o densitate mică.

Aşadar, pe fundalul unei lipse de zone împădurite, care să permită reducerea preţului la materia primă lemn, companiile din sectorul celulozei şi hârtiei sunt extrem de vulnerabile la orice alt element care ar putea cauza o creştere a preţului la consumatorul final. Intensitatea energetică pentru celuloză şi hârtie este de 7,1 MW/1000 euro, în timp ce intensitatea carbonului este de aproximativ 0,6 tone CO2/tona de produs. În cazul utilizării tehnologiei termo-mecanice, procentul de emisii scade la 0,14 tone CO2/tona de produs. Conform raportului cu privire la competitivitatea


106

internaţională44, chiar şi în prezent, alocările gratuite nu acoperă decât un procent redus din costurile cu emisiile de carbon, cu toate acestea procesul de producţie chimic va aduce (prin mix-ul de elemente de cost) o creştere de cost de doar 1 %, din care aproximativ jumătate poate fi transferată către consumatori, în timp ce celelalte procese de producţie vor aduce creşteri între 2 şi 8 %, cu maxim 1 % putând fi transmis către consumatorul final.

Aşadar, în măsura în care este posibil, având în vedere costurile mari de intrare, precum şi concurenţa produselor provenind din alte zone ale lumii (de exemplu, Brazilia), se poate observa o tendinţă de adoptare a producţiei chimice. În cazul României, acest lucru este cu atât mai puţin posibil, astfel încât direcţia de retehnologizare în vederea reducerii emisiilor de carbon şi a intensităţii energetice este cerută şi în acest caz. Nevoia de retehnologizare apare şi pentru că piaţa cere produse de calitate superioară, care nu mai pot fi oferite cu instalaţiile actuale, lucru ce va duce la ieşirea din piaţă a unor companii.

5.3. Implicaţiile asupra sectoarelor non-ETS

În ceea ce priveşte sectoarele non-ETS, se acoperă acele sectoare, cu excepţia celor ETS, enumerate şi analizate anterior, cărora li se aplică politici de mediu, în virtutea unei lipse de discriminare pentru sectoarele ETS. Dintre acestea, cele mai importante sectoare, cu efect asupra emisiilor de GES sunt: serviciile, construcţiile (direct legate de sectorul ETS al cimentului, varului, sticlei şi ceramicii), transporturile, sectorul rezidenţial, agricultura (pentru emisiile de CH4 din fermentaţia dejecţiilor şi emisiile de N2O datorate folosirii îngrăşămintelor chimice), silvicultura (aceasta din urmă pentru potenţialul de absorbţie a carbonului din atmosferă) şi deşeurile. În 2003, procentul sectoarelor non-ETS în totalul emisiilor era de aproximativ 53 %, crescând până în 2006 la 55 % şi urmând să scadă din nou la 53 % în perioada 2007-2012.

5.3.1.Transporturile

Începând cu 2013, aviaţia va fi inclusă în categoria sectoarelor ETS, însă procentul de emisii adus de aceasta în economia românească este relativ redus. Extrem de important pentru sectorul transporturilor a fost programul de înnoire a parcului auto, început în 2005 şi care continuă şi în prezent, ce a permis retragerea din circulaţie a unui număr important de autovehicule




107

poluatoare. Acest lucru a venit să reducă parţial efectele creşterii numărului de autovehicule, precum şi emisiile aduse în traficul zilnic de lipsa unei infrastructuri rutiere adecvate. În măsura în care programul va continua şi după 2013, el va permite menţinerea unui procent ridicat de autovehicule performante din punctul de vedere al impactului asupra mediului.

Mai mult, România poate face eforturile de susţinere a producţiei de autovehicule, cu accent pe automobilele eficiente din punctul de vedere al emisiilor. Astfel, pe de o parte, se susţine o industrie cu potenţial de creştere, mai ales în zona de piaţa a automobilelor produse în România (preţ iniţial scăzut, cheltuieli mici de întreţinere), cu efecte sociale şi financiare pozitive, iar, pe de altă parte, se permite reducerea emisiilor prin oferta de automobile eficiente. De asemenea, o altă modalitate de reducere a emisiilor în sectorul transporturilor este utilizarea de biocombustibili, în prezent, fiind aplicată o reglementare ce obligă producătorii de motorină, începând cu 2007 să includă un procent de 2 % de biodiesel, iar cu iulie 2009 un procent de 4 %, în condiţiile în care România trebuie să producă cel puţin 100 000 tone de biodiesel anual.

Pe termen mediu şi lung, eficientizarea transporturilor din punctul de vedere al emisiilor de carbon poate fi îndeplinită doar prin implementarea unor standarde de reglementare, corelate cu amenzi şi bonusuri la nivel naţional. De asemenea, trecerea la automobilele hibrid, în vederea unei reduceri şi mai mari a emisiilor, se poate face cu îndeplinirea a cel puţin două condiţii: existenţa unei infrastructuri de alimentare şi implementarea unui sistem de subvenţii financiare similar cu cel pentru înnoirea parcului auto, care să determine o creştere a cererii pentru acest tip de automobile. Unul dintre principalele motive pentru care este preferat tipul de subvenţie financiară, în detrimentul altor măsuri, provine din succesul avut de programul de reînnoire a parcului auto, care a subliniat elasticitatea crescută a cererii la preţ. Mai mult, în momentul implementării unei infrastructuri de alimentare, trebuie avute în vedere o serie de standarde internaţionale, care să permită interoperabilitate inter-regională. Toate acestea, cumulate cu o politică naţională de management al traficului rutier permit o optimizare a emisiilor de GES din sectorul transporturilor.

5.3.2. Construcţiile şi sectorul rezidenţial

Industria construcţiilor este afectată, în primul rând, de preţul materialelor de construcţii şi de climatul economic, după cum s-a putut vedea în decursul perioadei 2008-2009. Prin urmare, gradul crescut de dependenţă de industria cimentului, varului, preţul transporturilor, precum şi


108

indirect, de preţul energiei electrice, fac această industrie vulnerabilă la efectele implementării pachetului energie-schimbări climatice. Având în vedere faptul că efectele asupra industriei cimentului au fost analizate anterior, în această secţiune se fac referiri la efectele directe ale pachetului şi anume nevoia introducerii unor standarde de construcţie, care să limiteze impactul asupra mediului, din perspectiva mai multor dimensiuni:

• Design-ul şi construcţia unor clădiri eficiente din punct de vedere energetic, pentru construcţiile viitoare; introducerea unor standarde care să asigure faptul că procentul de clădiri necorespunzătoare care vor fi construite în viitor să fie în scădere drastică. În acest sens, este de dorit utilizarea unor metode şi materiale inovative, cu impact redus asupra mediului.

• Nevoia de îmbunătăţire a performanţei energetice şi de mediu a clădirilor existente, pornind de la premisa faptului că majoritatea construcţiilor din 2005 sunt deja construite.

• Obligativitatea certificatelor de atestare cu privire la eficienţa energetică a unei clădiri, similare cu certificate utilizate pentru produsele electrice şi electronice, care să permită informarea investitorilor şi cumpărătorilor.

• Nevoia de informare a populaţiei cu privire la metodele de reducere a emisiilor de GES şi a consumului energetic, în condiţiile în care un studiu realizat în 2008 de Eurobarometer45 pentru Comisia Europeană, referitor la atitudinile europenilor cu privire la schimbările climatice şi menţionată anterior, relevă următoarele: doar 85 % dintre români consideră schimbările climatice o problemă serioasă, comparativ cu 90 % din europeni; 23 % dintre respondenţi consideră că problematica schimbărilor climatice a fost exagerată (26 % la nivel european), iar 27 % au răspuns că nu ştiu (9 % la nivel european); 38 % admit faptul că nu au întreprins personal nimic pentru a lupta cu schimbările climatice; 50 % dintre aceştia spun că ar lua măsurile necesare, dacă ar şti care sunt acestea.

• Dezvoltarea unui sistem financiar, care să permită accesul la noile metode şi materiale inovative cu impact scăzut asupra mediului pentru persoanele cu venituri scăzute; sistemul financiar va trebui să includă şi un sistem de ipoteci „verzi”, prin care se sprijină achiziţia de clădiri rezidenţiale şi de birouri cu o eficienţă energetică ridicată în detrimentul celor ineficiente.

45 http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_300_full_en.pdf.



109

• Implementarea unor măsuri de acest gen, care cumulativ au efecte pozitive asupra emisiilor de GES şi consumului energetic şi asupra industriei, creând posibilitatea de locuri de muncă (prin cererea de reparaţii şi îmbunătăţiri pentru construcţiile existente, mai degrabă decât pentru construcţia de clădiri noi), este benefică la nivel naţional. De asemenea, conlucrarea între autorităţi, patronate şi organisme, precum The Romanian Green Building Council, este de dorit în vederea creării unui nivel de informare şi conlucrare.

5.3.3. Servicii

Deşi sectorul serviciilor (excluzând transporturile) este unul dintre cele mai puţin poluatoare, el permite reducerea amprentei de carbon a altor sectoare, în special, prin utilizarea tehnologiilor de informatizare şi calculatoare. Utilizarea inteligentă a noilor tehnologii de informatizare şi calculatoare facilitează înlocuirea de bunuri şi/sau servicii cu echivalentul lor electronic, Global eSustainability Initiative46 estimând o reducere a emisiilor cu 15%, până în 2020. Raportul SMART 202047 menţionează faptul că energia utilizată de către cele circa 4 miliarde de abonamente la servicii de telefonie mobilă (la nivel mondial) şi de către cei 1,5 miliarde internauţi, va duce la generarea a 3 % din emisiile totale de GES. Integrarea tehnologiilor de informatizare şi calculatoare în viaţa de zi cu zi a persoanelor fizice şi a companiilor va duce la scăderea costurilor de transport (comunicarea putându-se face virtual), a costurilor cu materialele (hârtie, prin comunicare virtuală şi transformarea unui număr mare de materiale de informare: cărţi, publicaţii în hârtie electronică), reducerea fiind mult mai mare decât procentul de emisii de GES provenind din această industrie. În acest sens, este de dorit implicarea guvernamentală pentru susţinerea industriilor de informatizare şi calculatoare şi, din acest punct de vedere, creşterea procentului de utilizare a lor la nivel naţional. Mai mult, implicarea guvernamentală trebuie să se bazeze şi pe exemplul de bună practică, dorindu-se, în acest sens, eficientizarea serviciilor administraţiei publice centrale şi locale, prin implementarea tehnologiilor de informatizare şi calculatoare.

Un alt sector al serviciilor care este afectat de implementarea pachetului energie-schimbări climatice este sectorul financiar, pe de o parte, prin intermediul costurilor indirecte de energie şi transport, iar, pe de altă

46 Global eSustainability Initiative, www.gesi.org. 47 http://www.gesi.org/Media/GeSINewsFullStory/tabid/85/smid/503/.


110

parte, prin necesitatea utilizării acestui sector în vederea susţinerii unui set de măsuri menite a reduce efectele negative ale implementării pachetului. În acest sens, prima măsură ce ar trebui aplicată este crearea la nivel local a unei pieţe a carbonului, care să abordeze certificatele de emisii ca marfă tranzacţionabilă. Acest tip de pieţe există la nivel internaţional, sprijinind tranzacţiile cu certificate de emisie. O astfel de piaţă disponibilă la nivel local permite accesul tuturor potenţialilor poluatori după 2013, în special al acelora care nu au cunoştinţele şi competenţele necesare tranzacţionării pe pieţele internaţionale de profil. În plus, având în vedere efectele pozitive asupra gradului de transparenţă informaţională aduse de piaţa de capital, o piaţă similară a carbonului va impune pentru companiile poluatoare o raportare transparentă, în timp, a emisiilor de GES. O altă direcţie a sectorului financiar este aceea de element de sprijin pentru măsurile de reducere a riscului de implementare a pachetului energie-schimbări climatice şi anume: a) Oferirea de ipoteci „verzi” pentru susţinerea domeniului construcţiilor. b) Oferirea de linii de finanţare şi consultanţă în sensul accesului la finanţare pentru companiile care aplică măsuri de retehnologizare. c) Conlucrarea împreună cu autorităţile fiscale, în vederea stabilirii regimului fiscal şi contabil al certificatelor de emisii tranzacţionabile.

5.3.4. Agricultura

În cazul agriculturii sunt identificate următoarele surse de emisii de GES, conform Registrului Naţional: CH4 din fermentaţia dejecţiilor şi cultivarea orezului, N2O din folosirea îngrăşămintelor chimice, CH4, N2O, NOx, CO din arderea terenurilor (activitate interzisă în România începând cu 2007). Agricultura a reprezentat în 2007, conform Registrului Naţional al emisiilor de GES, 12,84% din emisiile totale de GES, cea mai mare pondere având-o emisiile de N2O cu 59,17%, restul fiind emisii de CH4. De remarcat în ceea ce priveşte acest domeniu, este faptul că emisiile au scăzut faţă de nivelul din 1989 cu 51,13%, în principiu din cauza lipsei investiţiilor în agricultură, a aplicării unor metode învechite de exploatare, cu eficienţă economică redusă, dar şi cu emisii reduse de GES. Pe fundalul unei diminuări a importanţei agriculturii în economie, efectul pozitiv al reducerii de GES poate dispărea în contextul unor investiţii cauzate de Politica Agricolă Comunitară, care să impulsioneze activitatea agricolă la nivel crescut. De asemenea, faptul că se porneşte de la o tehnologie şi echipamente învechite poate reprezenta un factor pozitiv, deoarece oferă posibilitatea unor investiţii în echipamente care să fie la nivelul standardelor



111

europene de mediu. În ceea ce priveşte LULUCF, se poate decide că reducerea de emisii de CO2 la nivel naţional, prin absorbţia de către potenţialul silvic al României, va rămâne constantă pe termen mediu, având în vedere, mai ales, lipsa de politici coerente de împădurire la nivel naţional, aplicarea unor defrişări negestionate, durata de timp până la care fondul forestier devine eficient în atragerea şi stocarea de emisii de CO2.

5.3.5. Deşeuri

Pe baza informaţiilor obţinute de la Institutul Naţional de Statistică, s-a realizat o analiză sectorială a evoluţiei cantităţilor de deşeuri înregistrate în România în perioada 2003-200548. În ceea ce priveşte distribuţia geografică a cantităţilor de deşeuri municipale colectate, se observă că cea mai mare cantitate în 2003 a fost colectată din regiunea Nord-Vest, pe următorul loc aflându-se la egalitate aproximativă regiunile Nord-Est, Bucureşti-Ilfov şi regiunea Sud-Est. Cele mai reduse cantităţi au fost colectate din regiunea Sud-Vest Oltenia. Prin urmare, creşterea ponderii regiunii Bucureşti-Ilfov este însoţită şi de o creştere a cantităţii totale de deşeuri municipale, ceea ce arată un trend în creştere pentru această regiune. Datorită reducerii care a avut loc în anul 2005 faţă de ceilalţi ani ai analizei observăm că regiunea Bucureşti-Ilfov are o pantă pozitivă, dar relativ redusă (prin comparaţia cu celelalte regiuni). În continuare am recurs la analiza cantităţilor de deşeuri colectate pe categorii, pe perioada 2003-2005. În funcţie de această distribuţie a deşeurilor, precum şi de cantitatea de emisii de GES generată din această activitate, o serie de măsuri trebuie întreprinse pentru a permite o reducere adecvată a efectelor, şi anume: • conştientizarea populaţiei cu privire la gestionarea deşeurilor menajere; • implementarea corectă a măsurilor de gestiune a deşeurilor industriale; • menţinerea unor măsuri de colectare şi stocare a deşeurilor, care să permită reducerea emisiilor de GES.

5.4. Impactul tehnologiei de captare şi stocare a dioxidului de carbon

Reducerea emisiilor de GES trebuie susţinută şi de o politică de stocare a emisiilor existente, printr-o serie de procese tehnologice implicând captarea dioxidului de carbon (CO2) din gazele emise de industrie, 48 Lupu, R., Marinoiu, A.M., Voicu-Dorobanţu, R., Proiect: Managementul deşeurilor. O analiză diagnostic a evoluţiei deşeurilor provenite din construcţii şi demolări în mediul urban în contextul post aderării României la Uniunea Europeană; Raport de cercetare, proiect PNII - 31082/2007, 2008.


112

transportarea şi injectarea acestuia în formaţiuni geologice, stocarea în coloane de apă sau stocarea minerală. Deşi posibilă din punct de vedere tehnologic, stocarea în coloană de apă este interzisă în Uniunea Europeană, având un risc de mediu extrem de ridicat. În prezent, există o serie de proiecte europene, printre care se numără: Sleipner49, din Marea Nordului; Vattenfall, din Schwartze Pumpe50, Germania; CSC al Total, din bazinul Lacq, Franţa şi In Salah51, din Algeria, ce presupun separarea CO2 din gazele naturale şi stocarea subterană. Deocamdată aceste proiecte funcţionează la nivelul demonstrativ de proiect pilot, implementarea unui sistem complet de captare şi stocare a carbonului trebuind însă să fie realizată, inclusiv la nivel european.

Procesele de captare şi stocare a emisiilor de carbon se presupune că au un randament de reducere de 90%52, pentru centralele electrice cu combustibili fosili, precum şi pentru procesele industriale. Directiva presupune pentru centralele electrice noi, cu putere instalată mai mare de 300 MW, prevederea unei locaţii pentru instalaţia de captare, precum şi stabilirea sitului geologic de stocare adecvat. Această implementare presupune, pe de o parte, necesitatea unor investiţii în echipamente şi instalaţii de captare, transport şi stocare, iar, pe de altă parte, după investiţia iniţială de creare a instalaţiei, costuri curente de utilizare a acesteia, în principiu şi costuri cu energia electrică. Având în vedere statutul de tehnologie pilot, în faza demonstrativă, fără un debuşeu comercial, costurile sunt în prezent prohibitive, chiar şi comparate cu punerea în funcţiune a unei centrale standard la nivel de BAT. Aşadar, pentru o centrală electrică, cu durata de viaţă depăşită şi cu tehnologie învechită, este de preferat o investiţie greenfield într-o nouă centrală, cu cea mai bună tehnologie disponibilă, decât investiţia într-o instalaţie de captare şi stocare a carbonului. Ca orice tehnologie nou implementată, utilizarea sa pe scară largă va depinde de o serie de factori, dintre care cel mai important este costul de realizare şi funcţionare, iar un alt element de luat în considerare este costul carbonului şi impactul acestuia asupra economiilor naţionale, astfel încât să se determine justificarea utilizării unei tehnologii costisitoare.

Pentru a sprijini folosirea la scară largă a acestui proces şi, inerent, a determina scăderea costurilor sale iniţiale şi de utilizare, este necesar un 49 http://www.statoil.com/statoilcom/technology/SVG03268.nsf?OpenDatabase. 50 http://www.vattenfall.com/www/vf_com/vf_com/365787ourxc/366203opera/. 51 http://www.colloqueco2.com/IFP/fr/minisiteCO2/presentations2007/ColloqueCO2- 2007_Session2_3-Wright.pdf. 52 IPCC (2005) Carbon Dioxide Capture and Storage: a summary for policymakers, www.ipcc.ch/pdf/special-reports/srccs_summaryforpolicymakers.pdf.



113

sprijin iniţial de la nivel central sau regional. Astfel, introducerea unor linii de finanţare europene sau naţionale pentru acest gen de proiecte, precum şi a unor linii speciale de sprijin al activităţilor de cercetare în domeniu, este una dintre soluţiile viabile. De asemenea, o altă modalitate de finanţare a proiectelor orientate pe captarea şi stocarea carbonului este apelarea la alocările gratuite pentru nou-intraţii din cadrul EU ETS. Acest deziderat este de aplicat şi în România, unde este necesară identificarea acelor proiecte de captare şi stocare a carbonului adecvate şi cu un randament crescut, determinarea zonelor geologice în care stocarea este propice, cu costuri reduse, determinarea modalităţilor de transport optime în vederea asigurării securităţii transportului, dar şi reducerea costurilor. Selectarea locaţiilor optime pentru plasarea instalaţiilor de stocare este unul dintre demersurile necesare pentru implementarea corespunzătoare a proiectelor. Aşadar, se poate considera că este utilă existenţa unei hărţi a siturilor geologice propice pentru stocarea carbonului, urmând ca, pe baza acestei hărţi, dar şi a riscurilor de scurgeri şi a calculelor de costuri de transport de la instalaţia poluatoare la locaţia de stocare şi de punere în funcţiune a unei instalaţii de stocare în locaţia aleasă, să se poată lua decizia cu privire la situl optim. Harta va fi concepută pornind de la o listă de cerinţe pe care situl geologic trebuie să le îndeplinească, ce va fi făcută disponibilă de către organismele competente, ţinând seama şi de faptul că perioada de stocare a carbonului trebuie să fie nedeterminată. Această hartă poate fi concepută încă din prezent, astfel încât, în momentul în care tehnologia devine disponibilă din punct de vedere financiar, iar, după anul 2013, costurile certificatelor de emisii GES devin prohibitive pentru o serie de instalaţii, CSC fiind alternativa, timpul de punere în aplicare a unui astfel proiect de captare şi stocare să fie redus considerabil. Această măsură se poate constitui şi într-o măsură de contingenţă, în momentul în care tehnologia întârzie în a deveni disponibilă la nivel comercial. În vederea utilizării optime a hărţii anterior menţionate, precum şi a potenţialului naţional cu privire la stocarea carbonului, este necesară crearea unui organism care să reunească competenţele cu privire la acest domeniu, oferind finanţare într-o primă fază pentru elementele de cercetare şi inovare, fiind interfaţa între companiile energetice care au indicaţia de a pune în aplicare, autorităţile de reglementare, institutele de cercetări cu competenţe în domeniu, precum şi ca punct de contact informaţional cu organismele europene similare, în demersul acestora de a crea o reţea europeană în captarea şi stocarea carbonului.


114

5.5. Concluzii şi recomandări generale

România se află în prezent în situaţia de a trebui să ia o serie de decizii majore şi să aplice o serie de măsuri, care, în cazul absenţei acestora, pot duce la relocalizări masive de producţie, transformarea pieţei naţionale într-o piaţă eminamente de consum, cu efecte sociale devastatoare. Pentru limitarea acestor posibile efecte dramatice, se recomandă o serie de măsuri, cuprinse într-o strategie naţională clară, susţinută şi de o cooperare regională şi locală, precum:


• Crearea unui sistem de analiză, cercetare şi diseminare cu competenţe în domeniu (o reţea de cercetare naţională, conectată internaţional), care să ofere: a) analize şi studii cu privire la situaţia actuală, reală a economiei naţionale din punctul de vedere al emisiilor de carbon; b) analize şi studii care să identifice în mod obiectiv externalităţile determinate de implementarea pachetului, pe fiecare sector şi activitate în parte; c) soluţii tehnologice adecvate pentru rezolvarea problemelor cu privire la emisiile de carbon; d) diseminarea informaţiilor către agenţii economici, autorităţi şi indivizi, într-o perioadă de timp adecvată, pentru facilitarea luării deciziilor într-un mediu incert.


• Introducerea de măsuri cu privire la fiscalitate şi aspectele financiare ale pachetului energie-schimbări climatice: a) Stabilirea regimului fiscal al certificatelor de emisii şi al tranzacţiilor aferente; b)



115

Determinarea regimului contabil al cheltuielilor provenite din implementarea schemei pentru producătorii de energie termică şi electrică prin cogenerare.

În condiţiile unei implementări pozitive a schemei, corelate cu politici coerente de creştere economică sustenabilă, există posibilitatea reală a unor beneficii adecvate pentru economia românească.


116

Capitolul 6. UTILIZAREA SURSELOR REGENERABILE (A DOUA ŢINTĂ DE 20%)

6.1. Elemente generale

Ţinta de cel puţin 20% cota de surse regenerabile de energie (SRE), ca medie pentru UE în anul 2020, este un obiectiv deosebit de ambiţios. Comisia Europeană a realizat câteva proiecţii ale modului în care se consideră că se vor dezvolta cel mai probabil sursele regenerabile la nivelul statelor membre şi al Uniunii Europene în ansamblu. În prognoza privind acoperirea cu energie din SRE a consumului brut de energie al Uniunii Europene, se observă faptul că sursele hidro vor participa practic cu aceeaşi producţie, în schimb creşterea se va face, în mod special, pe baza folosirii vântului şi a biomasei în diverse utilizări (electricitate şi căldură). Biocarburanţii, atât produşi în Uniune, cât şi importaţi îşi au şi ei importanţa lor. În cazul României, se vede că prognoza pune accent pe utilizarea energiei eoliene, biomasei, hidro de mare şi mică putere şi biocarburanţilor. Se observă, de asemenea, participarea deosebită a “campionilor” cum ar fi: Germania, Franţa, Spania, Italia şi Marea Britanie.

Potenţialul tehnic şi amenajabil al SRE a fost studiat destul de atent în ultimul timp şi prezentat în diverse lucrări. Dintre acestea, cele mai recente au fost executate de un consorţiu de institute de cercetare româneşti coordonate de ICEMENERG, respectiv un studiu finanţat prin fonduri europene, realizat în 2008. Din nefericire, concluziile acestui al doilea studiu nu sunt încă publice, însă din discuţiile pe care autorii le-au avut în cadrul diverselor seminarii de profil, cifrele lor sunt mai conservatoare. În schimb, Strategia energetică a României pentru perioada 2007–202053 foloseşte datele ICEMENERG, care consideră potenţialele principalelor surse regenerabile conform tabelului de mai jos. Cu toate acestea, o lucrare recentă a aceluiaşi institut (ICEMENERG) prezintă cifre şi mai optimiste: circa 9 milioane tep energie termică şi 65 TWh energie electrică54.Poziţionarea zonelor cu SRE semnificative este următoarea55: Delta Dunării (energie solară); Dobrogea (energie solară şi eoliană);

53 Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020. HG 1069/2007, publicat în Monitorul Oficial nr. 781 din 19 noiembrie 2007. 54 Soluţii pentru securitatea energetică şi industrializarea Românie., Dezvoltarea energiilor regenerabile, ICEMENERG, Aspen Institute România Round Table, 7 iulie 2009. 55 Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020. HG 1069/2007, publicat în Monitorul Oficial nr. 781 din 19 noiembrie 2007.



117

Moldova (câmpie şi podiş – microhidro, energie eoliană şi biomasă); Munţii Carpaţi: biomasă şi microhidro; V. Podişul Transilvaniei (microhidro); Câmpia de vest (energie geotermală); Subcarpaţii : biomasă, microhidro; Câmpia de sud (biomasă, energie geotermală şi solară).

În ultimii ani, mai ales impulsionaţi de deschiderea mediului de afaceri şi apariţia unor acte legislative specifice, inclusiv legea 220/2008, o serie de investitori au promovat proiecte de SRE. Fără îndoială, sursele care sunt considerate de investitori ca fiind cele mai promiţătoare sunt cele eoliene, proiecte cu capacităţi de ordinul a 2 000 MW fiind deja în procesul de avizare.

Tabelul 7. Potenţialul anual amenajabil al SRE din România, conform Strategiei energetice pentru perioada 2007-2020

O sursă considerată tradiţională în România este biomasa (deşeuri lemnoase forestiere, din prelucrarea lemnului, rumeguş, tulpini vegetale etc.), care este o resursă destul de abundentă estimată la peste 15 milioane tep echivalent56, în timp ce pentru încălzirea tuturor spaţiilor din România, inclusiv în zona rurală, au fost consumate circa 7 milioane tep/an la nivelul anului 2006. Aceeaşi lucrare citată apreciază că experţii UE au estimat România ca fiind în primele 3 locuri, ca resurse în biomasă; rezultă că există suficiente resurse doar pe biomasă pentru a încălzi circa 2,5 milioane de gospodării. Biomasa pune însă în România şi o serie de probleme: pericolul unor defrişări masive, de obicei, mai puţin cu scop energetic, cât pentru comercializarea masei lemnoase; accesul de multe ori „gratuit” la biomasă, ceea ce face ca să nu existe preocuparea pentru utilizarea sa eficientă; grija scăzută pentru sustenabilitatea (în sensul Directivei 2009/28) utilizării sale etc. Pe de altă parte, într-o serie de localităţi, se fac încă eforturi de

56 Soluţii pentru securitatea energetică şi industrializarea Românie., Dezvoltarea energiilor regenerabile, ICEMENERG, Aspen Institute Romania Round Table, 7 iulie 2009.


118

introducere a gazelor naturale ca sursă de încălzire. O asemenea tendinţă, cu consecinţe clare asupra mix-ului de combustibil la nivelul ţării şi asupra securităţii în alimentarea cu energie, va deveni repede neeconomică pentru consumatori, odată cu creşterea preţului gazelor naturale. De aceea, ar fi o mare eroare ca gospodăriile care folosesc acum biomasă (lemnoasă şi vegetală), pentru încălzire în sobe cu randamente scăzute, să nu continue a folosi biomasa, dar folosind tehnologii superioare, iar soluţia oferită de sobele şi instalaţiile performante actuale ar conduce la rezultatele dorite. Pentru aceasta, statul, obligat să-şi manifeste rolul său de promotor al energiilor neconvenţionale, respectiv asigurarea securităţii energetice, ar trebui să dea semnale clare de susţinere a biomasei. Programe ca cel intitulat "Rumeguş 2000", derulat în cinci localităţi din România (Vatra Dornei, Gheorghieni, Vlăhiţa, Huedin şi Întorsătura Buzăului) şi dedicat folosirii biomasei pentru centrale termice au demonstrat viabilitatea şi economicitatea utilizării acestei resurse. Pentru cazul zonelor rurale care nu pot beneficia de un sistem centralizat de încălzire, se pot implementa sisteme individuale de încălzire, centrale cu puteri între 8 şi 150 kWt, ce funcţionează pe bază de biomasă (vegetală sau lemnoasă). Totodată, în aceste zone există circa 2,5 milioane de sobe clasice cu randament scăzut, sub 20%. Acestea pot fi înlocuite de unităţi moderne, care au randament mult mai ridicat, de circa 80%.

În privinţa energiei solare, conform studiilor făcute în ultimii 25 ani, reconfirmate cu măsurători în ultimii trei ani şi consolidate cu estimări ale unor firme europene consacrate, România primeşte de la Soare, în medie anuală, 1300 - 1400 kWh/m2. Cea mai economică modalitate de utilizare rămâne producerea de căldură şi apă caldă menajeră atât în gospodării individuale, instalaţii de 2-4 panouri standard (suprafaţă panou circa 2 m2), la obiective turistice (pensiuni, hoteluri), la ferme cu instalaţii de 4-8 panouri standard, dar şi în sectorul public (grădiniţe, şcoli, sedii administrative etc.), ca şi în sisteme centralizate pentru punctele termice de încălzirea şi preîncălzirea apei. În domeniul sistemelor solar-termale, se estimează un potenţial de piaţă însumând 1,5 milioane de m2 de colectoare solare, cu o valoare totală a necesarului de investiţii de circa 500 de milioane de euro. În privinţa utilizării energiei solare pentru producere de electricitate prin celule fotovoltaice, potenţialul apreciat de ICEMENERG este considerat de circa 100 MW, cu un efort investiţional care poate atinge 700 milioane euro.

Deşi există un număr limitat de locaţii care pot beneficia de existenţa unor anomalii termice, potenţialul energiei geotermale este apreciat la un nivel de circa 7 PJ. Acesta cuprinde însă şi cota de folosire a căldurii



119

geologice folosită prin utilizarea pompelor de căldură. În domeniul pompelor de căldură, se estimează un potenţial de piaţă însumând 100 MW cu o valoare totală de circa 350 milioane euro.

Energia hidro rămâne să participe cu o cota importantă în mix-ul de surse regenerabile prin cele două componente: hidro de putere (>10 MW), respectiv microhidro (<10 MW). Există mai multe studii recente privind potenţialul hidro economic amenajabil, însă în această lucrare se vor utiliza cifrele oficiale ale Strategiei energetice a României pentru perioada 2007-2020: 36TWh/an, respectiv 3,6 TWh/an într-un an cu hidraulicitate medie. Pentru centralele hidro de putere, simularea realizată de Comisia Europeană pentru România anului 2020 arată o participare cvasiconstantă cu cea de acum, deoarece practic creşterea de putere instalată, minus retragerile din funcţiune, vor fi cam la acelaşi nivel cu noile investiţii. Similar, unităţile microhidro vor avea o oarecare dezvoltare, dar datorită puterii lor mici, cota lor nu va creşte semnificativ.

6.2. Impactul legislativ şi instituţional al Directivei 2009/28

Trebuie de la început spus că neîndeplinirea condiţiilor impuse de Directivă va atrage procedura de infringement începând din 2010

pentru: • Eşecul de a produce un plan naţional de acţiune credibil; • Eşecul în implementarea tuturor aspectelor Directivei; • Deviere semnificativă de la plan sau traiectorie; • Plângeri valide de la orice cetăţean al UE privind incorecta implementare de către statul membru. Se specifică că procedura de infringement este un instrument uzual pentru punerea în aplicare a legilor UE. Ea este efectivă, iar, în mod obişnuit, majoritatea cazurilor sunt rezolvate prin acţiuni corective de către statul membru, cu mult înainte de a ajunge înaintea Curţii.

Directiva impune o serie de condiţii, realizarea unor documente specifice, întărirea cadrului legislativ şi de reglementare şi, mai ales, o strânsă monitorizare. Ca parte a acquis-ului comunitar, ea trebuie integrată legislaţiei naţionale şi, ca atare, o seamă de prevederi ale Legii 220/2008, într-un fel, echivalentul românesc al Directivei, mai ales aspectele legate de raportare şi monitorizare, trebuie revăzute. De asemenea, normativele de aplicare trebuie adaptate. În legătură cu ţintele naţionale intermediare, România trebuie să adopte un „traseu” convenabil, pe cât posibil, care să antreneze costuri minime şi preţuri competitive. Conform articolului 22 al Directivei, fiecare stat membru, deci şi România, trebuie să trimită un raport către Comisie asupra „progresului şi folosirii energiei din surse


120

regenerabile până pe 31 decembrie 2011 şi apoi la fiecare 2 ani după aceea”. Cel de al şaselea raport este şi ultimul cerut.

Conţinutul minimal al rapoartelor trebuie să detalieze: • Cotele de energie din sursele regenerabile sectoriale (electricitate, căldură şi frig, plus transport) şi globale în ultimii doi ani dinainte de momentul raportului, ca şi măsurile luate sau planificate la nivel naţional pentru promovarea surselor regenerabile. • Introducerea şi modul de funcţionare a schemelor de sprijin şi a altor măsuri destinate promovării surselor regenerabile în limitele Planului Naţional de Acţiune. • Cum funcţionează schemele de sprijin pentru a lua în considerare aplicaţiile de energii regenerabile, care asigură beneficii suplimentare cu alte aplicaţii comparabile, dar care pot avea costuri mai mari, cum ar fi biocarburanţii din deşeuri, reziduuri, materiale celulozice nealimentare şi materiale ligno-celulozice. • Funcţionarea sistemului de garanţii de origine şi măsurile luate pentru a împiedica eventualele fraude. • Progresul făcut în evaluarea şi îmbunătăţirea procedurilor administrative pentru înlăturarea barierelor administrative şi de reglementare. • Măsurile luate pentru asigurarea transportului şi distribuţiei electricităţii produse din surse regenerabile. • Dezvoltări în privinţa disponibilităţii şi utilizării resurselor de biomasă pentru scopuri energetice. • Schimbări în preţurile mărfurilor şi în folosirea terenurilor din statul membru asociate creşterii folosirii biomasei şi a altor forme de energie din surse regenerabile. • Dezvoltarea şi nivelul cotei de biocarburanţi realizaţi din deşeuri, reziduuri, materiale celulozice nealimentare şi ligno-celulozice. • Impactul estimat al producţiei de biocarburanţi şi biocombustibili asupra biodiversităţii, resurselor de apă, calităţii apelor şi solului. • Reducerea de emisii de gaze cu efect de seră datorate folosirii energiei din surse regenerabile. • Producţia de energie în exces estimată din surse regenerabile comparată cu traiectoria indicativă şi care poate fi transferată altui stat membru, ca şi potenţialul estimat pentru proiectele comune până în 2020. • Cererea estimată de energie din surse regenerabile care să fie satisfăcută prin alte mijloace decât producţia domestică până în 2020. • Informare asupra modului în care cota de deşeuri biodegradabile din toate deşeurile folosite pentru producerea de energie a fost estimată şi măsurile luate pentru a îmbunătăţi şi verifica aceste estimări.

Una din problemele importante la care statul membru, deci şi România, trebuie să răspundă încă în primul raport o reprezintă intenţia de a institui „un organism administrativ unic”, care să fie responsabil pentru procesarea autorizărilor, certificărilor şi licenţelor, care să şi asigure asistenţa aplicanţilor. În acest moment, România are împărţite diversele



121

activităţi pentru promovarea surselor regenerabilelor şi anume: strategie şi politici la ministerul de resort, reglementare la Agenţia de Reglementare, promovare şi proiecte demonstrative la Agenţia Română de Conservare a Energiei, certificatele de origine la Operatorul de Sistem, iar piaţa de certificate verzi la Operatorul de Piaţă. Dacă ne gândim şi la implicaţiile de nesustenabilitate în legătură cu producerea de biocarburanţi, trebuie să introducem în ecuaţie şi Ministerul Mediului. Cineva trebuie însă să coordoneze toate acestea, mai ales în condiţiile apariţiei noilor mecanisme flexibile care implică oricum o coordonare la nivel statal şi negocieri între statele membre sau cu ţări terţe. Una din implicaţiile majore ale implementării acestei Directive o reprezintă deci schimbările instituţionale pe care România trebuie să le facă pentru a răspunde cerinţelor acestei Directive.

6.3. Impactul economic al Directivei 2009/28

Efectele implementării Directivei sunt complexe şi pot influenţa însăşi bazele viitoarelor strategii de dezvoltare a României. Evident că ele nu pot fi cuantificate cu exactitate în acest moment, de aceea prezenta lucrare îşi propune să realizeze doar o analiză calitativă a acestora, limitându-se la principalele influenţe posibile. Considerăm că dintre acestea următoarele sunt cele mai importante: a) Asupra sistemului energetic naţional. b) Asupra altor ramuri ale economiei. c) Asupra consumatorilor.

a) Impactul asupra sistemului energetic naţional este complex implicând: • Nevoia de resurse financiare care să acopere investiţiile necesare pentru aplicarea Directivei. În acest sens, diferenţa dintre cele două valori de referinţă (17,8% în 2005, respectiv 24% în 2020) trebuie acoperită prin noi investiţii. Printr-un calcul grosier (care ţine seama de structura probabilă a surselor regenerabile la nivelul anului 2020 (a se vedea figura 8.6) şi luând în considerare investiţiile specifice ale noilor obiective, cu cifre bazate pe indicatorii propuşi de Agenţia Internaţională de Energie) se ajunge la valori de 1,3 miliarde euro pentru un potenţial de piaţă de circa 8 000 MW numai pentru energia eoliană. • Măsurile, inclusiv investiţionale, de întărire a reţelelor de transport şi distribuţie pentru a răspunde provocărilor legate de condiţiile impuse de Directivă. Acest impact este în mod special legat de centralele eoliene, care introduc vulnerabilităţi suplimentare în sistemul electroenergetic naţional pentru a trece momentele dificile ale căderii producţiei de electricitate prin scăderea bruscă a vitezei vântului. • Asupra pieţei de electricitate prin apariţia unei cote mai mari de electricitate


122

„verde” care are acces prioritar la reţea. Acest lucru se traduce în trei tipuri de efecte: i) scăderea ponderii electricităţii care poate fi tranzacţionată (deci intră în concurenţă) pe piaţa liberă; ii) creşterea costului marginal al sistemului prin mărirea cotei de injecţii de electricitate cu costuri mai mari decât media; iii) mărirea numărului de certificate verzi care însoţesc cantitatea sporită de electricitate produsă pe bază de surse regenerabile.

b) Impactul asupra altor ramuri ale economiei: • În mod special, ramura construcţiilor va fi afectată prin stabilirea unor condiţii speciale începând din 2015 privind clădirile nou construite sau modernizate începând de la arhitectură până la asigurarea cu instalaţii de încălzit, respectiv climatizat, folosind surse regenerabile; • Ramurile industriilor orizontale care participă la realizarea echipamentelor de utilizare a surselor regenerabile. Acest efect se arată a fi favorabil întrucât generează noi locuri de muncă (cifrele la nivelul Uniunii Europene ajung la valori de circa 900 000 noi locuri de muncă). Conform evaluărilor ICEMENERG57, în cazul biomasei, în România se pot realiza componente sau centrale complete pe biomasă, boilere, circuite de agent termic, sisteme de concepere şi procesare biomasă, sobe performante. Aceste produse pot fi realizate în concepţie proprie sau prin transfer tehnologic. Totodată, se estimează că se vor asigura în jur de 10 000 de noi locuri de muncă. • În domeniul energiei solare, industria românească poate produce panouri, elemente de fixare şi etanşare, circuite de agent termic, boilere, diferite traductoare, subansambluri electronice. Ca şi în cazul biomasei, acestea pot fi realizate atât în concepţie proprie, cât şi prin asimilare de produse sau prin transfer tehnologic, cu importuri de completare (de exemplu, tuburile în vid). Se apreciază un necesar de 1 000 de noi locuri de muncă pentru aplicaţiile surselor fotovoltaice, plus alte 2 000 locuri de muncă pentru instalaţiile termice-solare atât pentru proiectare, fabricare, montaj, testări, cât şi pentru exploatare şi întreţinere. • Se estimează un nivel de producţie de circa 20 000 de instalaţii eoliene/an asigurându-se circa 5 000 de locuri de muncă, atât pentru proiectare, fabricare, montaj, testări, cât şi pentru exploatare şi întreţinere. Există capacităţi industriale care pot fi convertite pentru a produce componente şi a asambla instalaţii, a le monta, exploata şi întreţine. Dintre componente se pot produce uşor: stâlpii suport, sisteme de ancorare, generatoare, pale rotor, circuite electrice, diferite traductoare (giruete, anemometre etc.), subansambluri electronice (invertoare, regulatoare, tablouri de conexiuni). • În privinţa energiei geotermale, se estimează un nivel de producţie de 57 Soluţii pentru securitatea energetică şi industrializarea Românie., Dezvoltarea energiilor regenerabile, ICEMENERG, Aspen Institute Romania Round Table, 7 iulie 2009.



123

circa 5 000 de instalaţii cu pompe de căldură/an şi se pot asigura 5 000 de locuri de muncă, atât pentru proiectare, fabricare, montaj, testări, cât şi pentru exploatare şi întreţinere. • Asupra agriculturii şi folosirii terenurilor pentru producere de biomasă, una din problemele foarte sensibile impuse de Directivă o reprezintă sustenabilitatea producerii de biocarburanţi, impunându-se selecţia atentă a terenurilor de producţie a biomasei folosite. • Asupra cercetării şi dezvoltării noilor tehnologii, ca şi a consultanţei în domeniu se apreciază dezvoltarea de noi locuri de muncă. • Asupra ramurii de servicii de exploatare şi întreţinere, proiectare, montaj, testări a echipamentelor. • În sfârşit, asupra sectorului transporturilor, unde preţul carburanţilor va creşte din cel puţin două motive: i) tendinţa naturală, pe termen lung, de mărire a preţului combustibililor fosili şi ii) cota obligatorie de minim 10% a biocombustibililor impusă de Directivă.

c) Impactul asupra consumatorilor prin cotele obligatorii de surse regenerabile din consumul de electricitate şi prin noile preţuri care conţin internalizările specifice surselor regenerabile, conform mecanismelor de sprijin adoptate. Un element adiacent acestui impact ar fi şi creşterea inevitabilă a subvenţiilor (indiferent de „plasa de protecţie socială” folosită) destinată categoriilor sociale vulnerabile, mai ales în perspectiva acceptării serviciului energetic ca serviciu de interes public. Conform datelor Agenţiei Naţionale de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE), reiterate de Direcţia Generală de Politici Energetice din Ministerul Economiei58, numai simplul impact al preţului certificatelor verzi aferente cotelor impuse de surselor regenerabile în perioada 2008 – 2012, se preconizează o creştere a preţului energiei electrice la consumatorii finali între 2,59 şi 5,78 euro/MWh, respectiv la nivelul anului 2016 o mărire a preţului marginal al energiei electrice produse la nivelul sistemului energetic naţional cu circa 27 euro/MWh.

d) Va exista şi un impact asupra aglomerărilor urbane. În acest sens, prevederile Directivei 2009/28/EC vor avea influenţa semnificativă asupra arhitecturii şi modului de realizare a clădirilor până în 2020 şi peste acel moment. Directiva specifică că „pentru a facilita şi a accelera stabilirea nivelurilor minime în utilizarea energiei din surse regenerabile în clădiri” şi sugerează încorporarea unui „factor pentru energie regenerabilă în atingerea cerinţelor minime de performanţă energetică în conformitate

58 Săndulescu, A. , The consequences and challenges of the EU 20-20-20 targets for România. Seminarul „Nuclear energy and the environment. Energy resources for the future, The Belgian and Romanian perspectives”, 8 iulie 2009.


124

cu Directiva 2002/91/EC, relativ la o reducere optimă a emisiilor de carbon pentru fiecare clădire” (art. 13.3, Directiva 2009/28/EC).

Un grad mai mare de folosire a energiei vântului, soarelui şi biomasei, ca surse pentru încălzire, răcire şi producere de electricitate, va schimba concepţia de proiectare a clădirilor implicând nevoia de a dezvolta noi standarde. Arhitectura noilor clădiri sau a celor modernizate vor lua în considerare noi elemente de construcţie (panouri solare, pereţi şi acoperişuri cu elemente fotovoltaice, generatoare eoliene etc.), integrate în anvelopele clădirilor şi structura de rezistenţa. În acest scop, “statele membre vor recomanda tuturor actorilor, ca organismele administrative locale şi cele naţionale să se asigure că instalaţiile şi sistemele pentru folosirea electricităţii, căldurii şi răcirii din surse regenerabile şi din cogenerare, sunt folosite atunci când se planifică, proiectează, construiesc şi renovează ariile industriale şi cele rezidenţiale. Statele membre vor încuraja, în mod particular, organismele administrative locale sau regionale să includă încălzirea şi răcirea din surse regenerabile în planificarea infrastructurii urbane, acolo unde este posibil”.

La nivelul cadrului de reglementare, conform art. 13.4 al aceleiaşi Directive, statele membre vor introduce în reglementările şi codurile de construire, măsuri potrivite pentru creşterea cotei de surse regenerabile. În legătură cu celelalte două obiective (reducerea de emisii de GES şi eficienţa energetică), „în stabilirea măsurilor sau în schemele suport regionale, statele membre pot lua în considerare măsurile naţionale pentru creşteri substanţiale în eficienţa energetică şi relativ la cogenerare şi la noile clădiri pasive sau cu consum scăzut sau zero”.

O atenţie specială este dată clădirilor publice care trebuie să fie un exemplu a unei corecte implementări a Directivei. De aceea, „statele membre se vor asigura că noile clădiri publice şi cele deja existente, care sunt subiectul unor renovări majore, pot juca la nivel naţional, local şi regional rolul de exemplu în contextul Directivei, după 1 ianuarie 2012”. Între altele, statele membre pot permite ca „....acoperişurile clădirilor publice sau cu proprietate mixtă public-privată să fie folosite de terţi pentru instalaţii care produc energie din surse regenerabile” (art.13.5).



125

Capitolul 7. EFICIENŢA ENERGETICĂ (A TREIA ŢINTĂ DE 20%)

7.1. Elemente generale

În afara înlocuirii combustibililor fosili cu surse regenerabile de energie, a captării şi sechestrării emisiilor de CO2, utilizarea eficientă a energiei constituie un instrument puternic în lupta împotriva schimbărilor climatice. Dar eficienţa energetică răspunde şi celorlalte deziderate definite de Cartea Verde a energiei din UE: siguranţa în alimentare şi competitivitatea, constituind cărămida de bază pentru realizarea acestor obiective. Cele trei tipuri de politici (tehnologică, energetică şi cea legată de schimbările climatice) sunt legate între ele şi cuprind o serie de iniţiative legislative care sunt principalele coloane de susţinere şi care trebuie să conlucreze la realizarea obiectivelor propuse de pachetul energie – schimbări climatice şi anume: • Directiva asupra performanţelor energetice a clădirilor (EPB-D); • Directiva privind promovarea cogenerării (CHP-D); • Directiva privind cerinţele de eco-design pentru produsele care utilizează energie (EuP–D); • Directiva asupra eficienţei consumului final de energie şi serviciile energetice (ESD); • Directiva asupra taxării produselor energetice şi a electricităţii; • Directiva asupra cerinţele eficienţei energetice pentru cazane, frigidere şi balastul lămpilor fluorescente; • Directive privind etichetarea sobelor electrice, aparatelor de aer condiţionat şi a altor aparate electrocasnice; • Reglementarea etichetării cu Steaua Energetică (Energy Star) pentru echipamentul de birou.

Poziţia importantă a îmbunătăţirii eficienţei energetice se poate vedea din studiul IPCC care a descompus influenţa diverşilor indicatori (populaţie, PIB/locuitor, intensitatea energetică cu referire la paritatea puterii de cumpărare) asupra intensităţii emisiei de carbon. În absolut toate scenariile (IMAGE, MESSAGE, AIM şi IPAC) luate în considerare de către IPCC, eficienţa energetică apare ca fiind una dintre soluţiile salvatoare. Eficienţa energetică şi conservarea energiei joacă al doilea rol ca importanţă în atingerea ţintelor de stabilizare climatică în modele propuse pentru perioada până la 2030. Însă, cu cât intervalul de timp creşte (chiar până la un secol), impactul eficienţei energetice devine mai redus în comparaţie cu furnizarea de energie „decarbonată”, rămânând totuşi încă importantă. Marele avantaj al acestei soluţii îl reprezintă necesarul redus de finanţare, aceste măsuri reprezentând practic cea mai ieftină modalitate de reducere a emisiilor de CO2. De exemplu, dacă ar fi realizate doar investiţiile eficiente din punctul


126

de vedere al investiţiilor în domeniul clădirilor, ele pot asigura aproximativ 40% din necesarul de reducere a emisiilor până în anul 2030 pentru un scenariu care presupune limitarea încălzirii la 3°C.

Acest lucru este cu atât mai important pentru economiile considerate încă în tranziţie, inclusiv pentru România, care nu au capacitatea de implementare a măsurilor care solicită investiţii mari, ceea ce influenţează esenţial costul carbonului pe o piaţă extinsă. Studiul59 prezintă o situaţie probabilă privind şapte sectoare fundamentale ale acestor economii. Se observă potenţialul enorm al sectorului clădirilor pentru reducerile de consum energetic şi al emisiilor de CO2, mult mai mare decât pentru celelalte sectoare (practic, egal cu potenţialul industriei, agriculturii şi transportului luate împreună). Impresionantă este şi cota măsurilor de cost mic şi mediu cu efecte deosebit de favorabile.

În aceste economii, investiţiile în eficienţa energetică, în mod special în stocul imobiliar, reduc presiunea creşterii preţurilor şi al rezultatului înlăturării subvenţiilor în alimentarea cu energie din ultimul deceniu. În cazul în care clădirile ar ajunge să folosească 15-25 kWh/(m2

�an) pentru asigurarea confortului termic (aşa cum propune studiul60 pentru ţările cu climat temperat), prin reabilitări şi clădiri noi, în loc de 180-250 kWh/(m2

�an), această economie ar putea contribui substanţial la creşterea bunăstării sociale.

Dincolo de co-beneficiile sociale, există un larg spectru de alte beneficii asociate eficienţei energetice. De exemplu, ameliorarea pierderilor energetice industriale ajută la creşterea productivităţii şi, astfel, a competitivităţii. Asigurarea furnizării de energie prin performanţe superioare la nivelul consumatorului este deseori o cale mai ieftină de a realiza creşterea de capacitate şi are un efect pozitiv asupra numărului de locuri de muncă, chiar dacă o oarecare restrângere a acestora se poate resimţi în industriile producătoare. Beneficiile legate de forţa de muncă apar prin crearea de noi activităţi şi, indirect, prin efecte multiplicatoare, prin cheltuirea banilor economisiţi prin reducerea costurilor energetice. Comisia Europeană considera în 2005 în Cartea sa Verde pentru Eficienţă Energetică61 faptul că o reducere cu 20% a consumului de energie în UE până în anul 2020 poate crea (direct şi indirect) un număr de un milion de noi locuri de muncă. 59 Ürge-Vorsatz, Diana & Metz. B., Energy efficiency: how far does it get us in controlling climate change? Springer Science + Business Media B.V., 2009. 60 Ürge-Vorsatz, Diana & Metz. B., Energy efficiency: how far does it get us in controlling climate change? Springer Science + Business Media B.V., 2009. 61 European Commission (2005), Green paper on energy efficiency: Doing more with less, Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities.



127

Figura 4. Potenţialul de reducere a emisiilor de CO2 pentru sectoarele economice în funcţie de costul carbonului în economiile în tranziţie,

în anul 2030

Îmbunătăţirea eficienţei energetice cu 9% în 9 ani poate fi atinsă prin

schimbări structurale în statele industrializate şi cele de tranziţie, prin servicii şi producţie de energie în domeniul industrial şi prin efecte de saturare în domeniul transportului. Schimbări structurale pot interveni din reciclarea constantă sau stabilirea materialelor energetice intensive, îmbunătăţirea eficienţei materialelor şi intensificarea durabilă a utilizării investiţiilor. Rezultatele combinate ale schimbărilor structurale şi a eficienţei energiei pot accelera declinul anual în intensitatea energiei cu circa 2,5%.

Indicatorul sintetic reprezentativ privind eficienţa utilizării energiei la nivel naţional este intensitatea energetică, respectiv consumul de energie pentru a produce o unitate de Produs Intern Brut. Ajustarea structurală a economiei, dar şi creşterea eficienţei de utilizare a resurselor, au determinat o reducere a intensităţii energiei primare de la 0,605 tep/1000 euro2005 în anul 2000, la 0,511 tep/1000 euro2005 în anul 2005, calculul fiind făcut la paritatea ratei de schimb. Valoarea acestui indicator rămâne totuşi aproape de circa 3 ori mai mare decât media UE. Intensitatea energiei electrice a avut, de asemenea, o evoluţie favorabilă, scăzând cu 6,4% în perioada 2000-2004. Valoarea înregistrată în 2004 (0,658 MWh/1000 euro2004) este de circa 2,5 ori mai mare decât media UE. Comparaţia cu ţările dezvoltate (în principal, cu ţările Uniunii Europene) este mai favorabilă, dacă se calculează


128

intensitatea energiei, utilizând paritatea puterii de cumpărare (PPC). În acest caz, intensitatea energiei primare a României în 2005 a fost de 0,243 tep/1000 euro2005 PPC, respectiv de 1,6 ori mai mare decât media UE-25.

Tabelul 8. Potenţialul economic de economii de energie (eficient din punctul de vedere al costurilor)

Sectorul

Potenţialul mediu de economii de energie,

estimat ca procent din consum, %

Valori maximale pentru potenţialul de economii de

energie, ktep/an

Industrie 13,0 (10 – 17) 1590 Rezidenţial 41,5 (35 – 50) 3600 Transport şi comunicaţii

31,5 (30 – 35) 1390

Sector terţiar 14,0 (13 – 19) 243 Total 100 % 6823 ktep/an

În acest sens, se prevede adoptarea unei serii de măsuri în domeniul

eficienţei energetice, printre care: a) utilizarea instrumentelor financiare pentru economii de energie, inclusiv contractele de performanţă energetică, care prevăd furnizarea de economii de energie măsurabile; b) achiziţionarea de echipamente şi tehnologii, ţinând seama cu prioritate de specificaţiile privind eficienţa energetică; c) accelerarea procesului de executare a auditurilor energetice riguroase la consumatorii industriali, la clădirile publice şi rezidenţiale, audituri certificate de organismele abilitate, urmate de măsuri de reducere a consumurilor energetice. Din cauza a numeroase motive, potenţialul tehnologic şi economic al eficienţei energetice, ca şi impactul pozitiv pentru exploatare au fost, în mod tradiţional, subevaluate. Atingerea unei eficienţe sporite implică o varietate de opţiuni tehnologice şi de marketing. Deoarece eficienţa energetică este o activitate descentralizată şi dispersată, ea reprezintă un subiect dificil, cu vizibilitate redusă. Conform unei evaluări făcute de Energy Charter Secretariat (Bruxelles) în anul 2002 a situaţiei eficienţei energetice din România a rezultat un potenţial de economii de energie (tabelul de mai sus) de 30-35%62, valoare recunoscută de Agenţia Română de Conservare a Energiei (ARCE).

62 In-depth review off energy efficiency policies and programs of Romania, Energy Charter Secretariat, Brussels, 2002.



129

Există un număr de factori defavorabili care influenţează negativ eficienţa energetică între care: desconsiderarea practică a eficienţei energetice; instituţiile responsabile sunt puţin active; programe declarative de eficienţă energetică, fără rezultate importante; audituri energetice superficiale; penalizări nestimulative; management defectuos; finanţare foarte dificilă; numai proiecte demonstrative.

În ansamblu, se poate aprecia că există un nivel coborât al eficienţei energetice („business as usual”) şi că legat de suportabilitatea facturilor energetice, există dispute mari cu privire la preţul energiei, dar lipsesc preocupările pentru reducerea consumului de energie prin reducerea pierderilor.

Tabelul 9. Potenţialul economiilor de energie în diferite sectoare de consum

Potenţialul de economii de energie Valoarea Industrie

•••• Producţia de fontă •••• Producţia de oţel în cuptoare elctrice •••• Producţia de amoniac •••• Producţia de hidroxid de sodiu •••• Industria petrochimică •••• Industria de celuloză şi hârtie •••• Industria alimentară •••• Industria minieră

20-25 % 20 % 20 %

10-30 % 15-30 % 12-50 % 25-45 % 25-30 % 30-40 %

Clădiri 40-50 % Transporturi 35-40 % Potenţialul naţional 30-35 %

Pentru comparaţie, în timp ce pentru clădirile din România,

consumul specific mediu anual de energie este de circa 390 kWh/(m2�an),

acest indicator pentru ţările UE este de 220 kWh/(m2�an). După criza

petrolului din 1973, toate ţările din Europa de Vest au trecut la realizarea unor programe naţionale de modernizare termică, efectuate în etape succesive de-a lungul a 15 – 20 ani. Ca urmare, consumul specific de energie pentru încălzirea clădirilor a scăzut continuu, în ansamblu cu până la 60-65%63.

63 Leca, A. şi Cremenescu, C. Serviciul public de încălzire centralizată. Propuneri de eficientizare, Editura AGIR, Bucureşti, 2008.


130

În cazul României, potenţialul naţional de economie de energie şi de reducere a emisiilor de CO2 prin reabilitarea termică a clădirilor este evaluat la 19,7 miliarde kWh/an (respectiv 1,7 milioane tep/an) şi 4,1 milioane tone CO2/an. Valorificarea acestui potenţial se poate face prin realizarea „Programului naţional de reabilitare termică a clădirilor”. Costul reabilitării se recuperează în 8-12 ani din reducerea consumurilor energetice.

Măsurile din sectorul clădirilor, în mod special cele rezidenţiale, au constituit zona de concentrare a majorităţii planurilor naţionale, ele incluzând: reabilitarea termică, întărirea codurilor privind construcţia clădirilor şi măsurile de sprijin pentru clădirile pasive sau cu consum scăzut de energie. Unele state membre şi-au propus măsuri pentru sectoarele terţiar, transport şi industrial, în schimb foarte puţine au inclus agricultura (Letonia, Olanda, Spania şi Suedia)64. Unele dintre PNAEE au inclus măsuri care sunt în afara domeniului Directivei 2006/32/CE. Cele mai multe s-au referit la schimbarea combustibilului, generarea de energie, incluzând şi cogenerarea, încălzirea centralizată cu biomasă, reducerea pierderilor în reţelele, biocarburanţi, măsuri în transportul internaţional şi măsuri cu impact asupra ETS. Din nefericire, România are o intensitate energetică mai mare decât celelalte ţări din UE, mai ales calculată la cursul de schimb35a.

Tabelul 10. Efectele îmbunătăţirilor de eficienţă energetică la consumatorul final

2016 2020 Reducere: Cerere de energie finală, milioane tep Emisii de CO2, milioane tone CO2 Reducerea de CO2 faţă de emisiile din 1990*

86

275 6,8%

124 393

9,7%

Reducerea emisiilor de CO2 sub valoarea din 1990

3,6% 4,6%

* Valoarea reprezintă, de asemenea, emisiile de CO2 evitate, inerente referinţei până în anul 2020.

Evident reducerea acestui indicator are o singură soluţie: reducerea consumului final sau o valoare mai mare a produsului intern brut. Conform

64 Communication from the Commission. Energy efficiency: delivering the 20% target, COM(2008) 772 final, Brussels, 13.11.2008.



131

Planului Naţional de Acţiune al ţării noastre65, ţinta intermediară de economisire a energiei consumate la nivelul consumatorului final, stabilită pentru România pentru anul 2010, este de 940 mii tep, ceea ce corespunde unui procent de 4,5% din media anilor 2001-2005. La stabilirea ţintei s-a avut în vedere potenţialul de economii de energie din România, pe sectoarele economiei din sfera de acţiune a Directivei 2006/32/CE respectiv industrie, alte ramuri decât cele incluse în Planul Naţional de Acţiune, rezidenţial, terţiar şi transporturi. La acea etapă, referinţa a fost anul 2001, iar valorile potenţialului economic sunt date în tabelul următor66. Tabelul 11. Potenţialul economic (eficient din punctul de vedere al costurilor) de economii de energie, în anul 2001

Sectorul

Potenţialul mediu de economii de energie, estimat ca procent din consum, %

Valori maximale pentru potenţialul de economii de energie, mii tep/an

Industrie 13,0 1590 Rezidenţial 41,5 3600 Transport şi comunicaţii

31,5 1390

Terţiar 14,0 243 Total 100,0 6823

Măsurile de îmbunătăţire a eficienţei energetice incluse în primul Plan

Naţional de Acţiune în domeniul Eficienţei Energetice (PNAEE) se înscriu în următoarele categorii: • Reglementări. • Informare şi măsuri legislative

(campanii de informare, audit energetic). • Acorduri voluntare şi instrumente de cooperare (companii industriale, acorduri pe termen lung). •Servicii energetice pentru economii de energie (finanţare cu a treia parte, contracte de performanţă energetică). • Instrumente financiare (subvenţii, scutirea de taxe la eliberarea autorizaţiei de construire pentru efectuarea lucrărilor de reabilitare termică, cofinanţarea lucrărilor). • Mecanisme de

eficienţă energetică şi alte combinaţii între celelalte sub-categorii (fonduri de eficienţă energetică). De asemenea, PNAEE cuprinde măsuri orizontale

65 Ministerul Economiei, Primul Plan Naţional de Acţiune în Domeniul Eficienţei Energetice (2007-2010). 66 Ministerul Economiei, Primul Plan Naţional de Acţiune în Domeniul Eficienţei Energetice (2007-2010).


132

şi trans-sectoriale, respectiv reglementări (transpunerea în legislaţia naţională a prevederilor Directivei 2006/32/CE şi a Directivei 2005/32/CE), campanii de informare, scheme de finanţare preconizate a se derula în parteneriat cu instituţii financiare internaţionale, în mod special cu Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD).

În primul rând, sectorul industrial, care este considerat un sector cu un important potenţial de economisire. Principalul instrument identificat printr-un studiu SAVE („Scheme şi măsuri pentru implementarea în România a unor acorduri pe termen lung specifice pentru industrie”), desfăşurat în perioada 2000-2001, a fost identificat ca fiind acordurile

voluntare, ca unul dintre cele mai eficiente instrumente pentru a obţine angajarea industriei în creşterea eficienţei energetice. Conform PNAEE, un impact important se poate obţine, de asemenea, prin activităţi de management energetic, însoţite de investiţii în echipamente de măsură şi control privind consumul de energie67.

Pentru sectorul transporturilor măsurile de economisire a energiei se referă la promovarea utilizării biocarburanţilor, dar şi la modernizări ale trenurilor de călători şi de marfă şi a metroului. Pe de o parte, biocarburanţii nu sunt în sine o măsură de eficienţă energetică, ci una direct de reducere a emisiilor de CO2, iar ţintele legate de biocarburanţi constituie obiectul Directivei 2009/28/CE, fiind tratate în capitolul de surse regenerabile. În schimb, modernizarea parcului de transport terestru, ca şi o regândire a managementului traficului pot constitui măsuri eficiente.

În sectorul rezidenţial, programul de reabilitare termică a clădirilor multi-etajate va continua şi va crea economii de energie şi de reducere a costurilor pentru populaţie. După cum s-a arătat mai sus, în întreaga Uniune Europeană sectorul rezidenţial are cel mai mare potenţial de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, iar în România, rezolvarea problemelor legate de vechile blocuri de apartamente are puternice conotaţii sociale. De asemenea, introducerea certificatului de performanţă energetică, începând din anul 2007, pentru clădirile publice şi pentru cele nou construite, iar începând din anul 2010, şi pentru locuinţele unifamiliale şi apartamentele din blocurile de locuinţe existente care sunt vândute sau închiriate constituie un instrument puternic în favoarea îmbunătăţirii performanţelor energetice ale parcului rezidenţial.

România are o schemă financiară convenabilă pentru proprietarii de apartamente doritori de a le reabilita termic şi a lansat un program naţional

67 Ministerul Economiei, Primul Plan Naţional de Acţiune în Domeniul Eficienţei Energetice (2007-2010).



133

încă din 2007. Din nefericire, din diverse motive, inclusiv organizatorice, până în momentul realizării acestui studiu nu s-au reabilitat decât cu puţin peste 100 de blocuri dintr-un total de 80 000 existente în toată ţara.

Pachetul legislativ va conţine următoarele acte normative direct legate de eficientizarea consumului energetic: • Directiva asupra eficienţei consumului final de energie şi serviciile energetice (ESD); • Directiva asupra cerinţelor eficienţei energetice pentru cazane, frigidere şi balastul lămpilor fluorescente; • Directive asupra etichetării sobelor electrice, aparatelor de aer condiţionat şi a altor aparate electrocasnice; • Reglementarea etichetării cu Steaua Energetică (Energy Star) pentru echipamentul de birou. Ele arată, de altfel, şi principalele direcţii considerate prioritare de către Comisia Europeană. Directiva 2006/32/CE privind eficienţa consumului final de energie şi serviciile energetice a fost transpusă în legislaţia românească prin OUG 22/2008, dar celelalte acte normative, care sunt în faza de preparare, vor trebui adaptate. Efectele previzibile pentru perioada până în 2010 şi, respectiv, 2016 sunt prezentate în tabelul de mai jos68.

Având în vedere un consum raportat pentru întreaga economie la nivelul anului de referinţă 2005 de 25,1 milioane tep69, valoarea propusă de 20% economii duce la o cifră de 5,02 milioane tep economii de energie, ceea ce se poate traduce în economii probabile de ordinul a 17-20 miliarde euro/an (evident dependente de preţul mix-ului de combustibil al ţării). În acest calcul, nu s-au luat în considerare măsurile aferente anului 2009 considerat necaracteristic din cauza crizei economice. Pe de altă parte, realizarea acestor economii presupune costuri aferente în diversele sectoare unde se realizează aceste eforturi. Marele avantaj al măsurilor de eficienţă energetică îl constituie existenţa şi a unor categorii de măsuri de tip „fără costuri”, respectiv „cu costuri reduse”. Pentru celelalte măsuri, se consideră eficiente doar proiectele cu o rată internă de recuperare a investiţiei de cel puţin 15%. De aceea, este foarte riscant să avansăm o cifră privind investiţiile necesare pentru realizarea economiilor considerate mai sus, însă valori de 4-5 miliarde euro pentru întreaga perioadă până în anul 2020 sunt plauzibile. Comparând cifrele economiilor şi ale celor ale investiţiilor, rezultă clar avantajul acestui tip de măsuri.

68 Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020. HG 1069/2007, publicat în Monitorul Oficial nr. 781 din 19 noiembrie 2007. 69 Ministerul Economiei, Primul Plan Naţional de Acţiune în Domeniul Eficienţei Energetice (2007-2010).


134

Există însă o diferenţă semnificativă între ţintele Directivei ESD şi cele din pachetul energie-schimbări climatice. În timp ce ESD impune cel puţin 9% reducere faţă de media aniilor 2001-2005 până în 2016 (România chiar impunându-şi 13,5%), pachetul 20/20/20 impune o reducere a consumului de energie din 2005 cu 20% până în 2020. Rezultă practic o diminuare a consumului cu aproximativ 6,5% pentru ultimii 4 ani (2017-2020), adică cu un ritm mediu de 1,625%/an, ceea ce constituie un efort deosebit lăsat pentru ultimii ani ai intervalului. Este evident că în acest context, al doilea PNAEE şi următoarele trebuie să reconsidere ritmul mediu de economisire a energiei. Trebuie reţinut însă că anii 2009 şi 2010 vor fi sigurii ani necaracteristici, reducerea de consum datorându-se, în principal, crizei economice şi mult mai puţin măsurilor de economisire a energiei.

Tabelul 12. Economii de energie – analiză comparativă 2010-2016

Există însă o diferenţă semnificativă între ţintele Directivei ESD şi

cele din pachetul energie-schimbări climatice. În timp ce ESD impune cel puţin 9% reducere faţă de media anilor 2001-2005 până în 2016 (România chiar impunându-şi 13,5%), pachetul 20/20/20 impune o reducere a consumului de energie din 2005 cu 20% până în 2020. Rezultă practic o diminuare a consumului cu aproximativ 6,5% pentru ultimii 4 ani (2017-2020), adică cu un ritm mediu de 1,625%/an, ceea ce constituie un efort deosebit lăsat pentru ultimii ani ai intervalului. Este evident că în acest



135

context, al doilea PNAEE şi următoarele trebuie să reconsidere ritmul mediu de economisire a energiei. Trebuie reţinut însă că anii 2009 şi 2010 vor fi sigurii ani necaracteristici, reducerea de consum datorându-se, în principal, crizei economice şi mult mai puţin măsurilor de economisire a energiei.

Pentru realizarea economiilor preconizate, cel mai important pas îl constituie ameliorarea cadrului legislativ şi de reglementare care să permită:

a) Accelerarea procesului de cunoaştere a situaţiei reale prin facilitarea condiţiilor de executare a auditurilor energetice riguroase la consumatorii industriali, la clădirile publice şi rezidenţiale, audituri certificate de organismele abilitate, urmate de măsuri de reducere a consumurilor energetice;

b) Înlăturarea unei foarte importante bariere încă existente, cea de finanţare, deci îmbunătăţirea utilizării instrumentelor financiare specifice pentru proiectele de economii de energie, inclusiv contractele de performanţă energetică, care prevăd furnizarea de economii de energie măsurabile;

c) Schimbarea mentalităţii la consumator prin conştientizare, care să permită achiziţionarea de echipamente şi tehnologii ţinând seama cu prioritate de specificaţiile privind eficienţa energetică, având în vedere efectul asupra micşorării emisiilor de GES;

d) Rezolvarea problemei fundamentale a încălzirii aglomerărilor urbane prin reconsiderarea avantajelor cogenerării, respectiv trigenerării, şi a alimentării centralizate cu căldură/frig combinată cu cogenerarea descentralizată, prin implementarea cadrului de reglementare de sprijin a acestei tehnologii. În privinţa clădirilor, România trebuie să revizuiască reglementările şi codurile de construcţie, în mod special, pentru utilizarea sistemelor de încălzire şi răcire folosind surse regenerabile şi echipamente care realizează o reducere semnificativă de energie. Totodată, ţara noastră, ca stat membru, va trebui să extindă utilizarea etichetelor de performanţă energetică sau eco-etichete pentru încurajarea folosirii echipamentelor şi sistemelor performante. De asemenea, continuarea şi extinderea unor programe, cum este cel de reabilitare termica a blocurilor multietajate de locuit, pot constitui soluţii cu efecte pe termen lung.

136

PARTEA A IV-A

CONCLUZII ŞI PROPUNERI DE MĂSURI ÎN VEDEREA ADAPTĂRII ECONOMIEI ROMÂNEŞTI LA CERINŢELE

PACHETULUI LEGISLATIV ENERGIE-SCHIMBĂRI CLIMATICE

Prezentul studiu a încercat să facă o analiză lucidă şi onestă a impactului pachetului legislativ energie-schimbări climatice al UE asupra economiei şi societăţii româneşti, prezentându-se în continuare concluziile şi un număr de propuneri de măsuri:

1. Se propune înfiinţarea unui “Institut Naţional de Planificare Strategică”, în subordonarea Guvernului, al cărui rol principal va fi elaborarea propunerilor şi urmărirea strategiilor de dezvoltare economică şi socială a României, în corelare cu capacitatea de suport a capitalului natural pe termen mediu şi lung, coordonarea programelor sectoriale interdependente şi asigurarea coerenţei programelor guvernamentale şi a celor cu finanţare comunitară. În 1990, fostul Comitet de Stat al Planificării a fost desfiinţat, considerat a fi o structură specifică economiei centralizate, de comandă, fără a fi însă înlocuită cu nimic până în momentul de faţă. O cauză importantă a dezvoltării dezordonate a economiei şi societăţii româneşti, proces care s-a adâncit începând cu 2009 printr-un declin economic şi social alarmant, o constituie lipsa unei astfel de instituţii, cu activitate permanentă. Ea a fost suplinită, de regulă prin măsuri şi propuneri ad-hoc, prin programe politice de guvernare, cu caracter electoral, care, din cauza alternanţei la putere, nu au avut nicio continuitate sau relevanţă practică semnificativă. În acest context, elaborarea şi aprobarea diferitelor strategii sectoriale, inclusiv a „Strategiei energetice a României pentru perioada 2007-2020”, reprezintă documente oficiale lipsite de coerenţă, atât timp cât acestea nu au un suport comun naţional. În această perioadă de 19 ani pot fi menţionate două excepţii. Prima, o reprezintă elaborarea în martie 2000 a “Strategiei Naţionale de Dezvoltare Economică a României pe termen mediu (2000-2004)”, de către Guvernul Isărescu, la cererea expresă a Comisiei Uniunii Europene. Declaraţia acestui document a fost: crearea unei economii de piaţă funcţionale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele, instituţiile şi politicile Uniunii Europene. În ceea ce



137

priveşte modernizarea sectorului energetic ca obiectiv, singura formulare acceptată a fost extrem de vagă, datorită opoziţiei sindicatelor de restructurare a acestui sector şi anume: modernizarea şi dezvoltarea serviciilor de utilitate publică, astfel ca acestea să răspundă cât mai bine nevoilor cetăţenilor şi economiei naţionale, asigurându-se treptat apropierea de standardele ţărilor membre ale UE. A doua excepţie o constituie „Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013”, în care energia este neglijată, respectiv apare ca o subprioritate şi anume doar prin promovarea eficienţei energetice.

Complexitatea şi dificultăţile perioadei curente şi, mai ales, viitoare, perioadă crucială pentru încadrarea sustenabilă a României în rândul statelor membre ale UE, reclamă în mod categoric crearea unei instituţii specializate de planificare strategică naţională, specifică economiei libere, capabilă să găsească un echilibru între interesul naţional, standardele ridicate obligatorii ale Uniunii Europene şi obstacolele crizei economice şi financiare pe care o traversăm. Se menţionează din nou că utilitatea acestei instituţii depinde direct de calitatea şi profesionalismul personalului angajat, oamenii reprezentând principala şansă a României.

2. Se propune înfiinţarea de urgenţă a „Ministerului Energiei şi Resurselor”, ca structură instituţională guvernamentală, responsabilă cu elaborarea politicii energetice naţionale, a politicii, instrumentelor şi mecanismelor din domeniul resurselor energetice primare, inclusiv a resurselor regenerabile, importul de resurse, a producerii şi utilizării eficiente a energiei, a impactului energiei asupra mediului, în scopul asigurării securităţii energetice naţionale, dezvoltării energetice durabile şi suportabilităţii costurilor energiei. În 1990, s-a desfiinţat fostul „Minister al Energiei Electrice”, iar toate activităţile din sectorul energetic au fost introduse ca departamente sau direcţii generale în Ministerul Economiei şi Resurselor (Industriei etc.). În continuare, ca mod de reprezentare în Guvern, energia nu a mai constituit o prioritate şi a fost tratată cu atenţie scăzută, cu consecinţe importante economice şi sociale. Spre deosebire de sectorul energiei, sectoarele „Transporturi” şi „Comunicaţii” au fost recunoscute ca instituţii reprezentând infrastructuri în toată perioada de după 1990. Astăzi, energia reprezintă de departe principala preocupare a Ministerului Economiei, după multe păreri, aceasta constituind circa 80% din activităţile Ministerului Economiei. Restructurările şi privatizările întârziate sau problematice din energie, atâtea câte s-au făcut, au avut loc mai ales la insistenţele instituţiilor internaţionale (UE, Banca Mondială, FMI, USAID), cu rezultate modeste şi multe dezavantajoase pentru România.


138

O menţiune specială trebuie făcută în legătură cu asigurarea capacităţii de implementare a prevederilor deosebit de severe ale pachetului energie-schimbări climatice, aprobat în aprilie 2009 de către Parlamentul şi Consiliul European, în condiţiile în care România se confruntă cu dificultăţi majore în acest domeniu. De o importanţă deosebită în buna funcţionare a noului Minister al Energiei şi Resurselor este calitatea personalului, respectiv profesionalismul dovedit al acestuia, inclusiv al cadrelor de conducere şi al consilierilor superiori. Orice concesie făcută din acest punct de vedere nu poate avea decât consecinţe grave. În plus, faţă de cele menţionate mai sus, se mai pot aduce următoarele argumente:

• În majoritatea statelor membre ale UE există un Minister al Energiei de sine stătător sau formulat explicit, împreună cu alte domenii de activitate.

• Energia devine tot mai importantă în perioada anilor următori, ca domeniu care va determina direct activitatea economică şi socială a ţării.

• În nici o ţară din UE (poate excepţie Bulgaria, care totuşi are un Minister al Energiei) situaţia sectorului energetic nu este atât de deficitară ca în România. Diferenţa esenţială este că aceste state au structuri instituţionale corespunzătoare unor sisteme economice şi sociale dezvoltate şi stabile considerabil mai eficiente decât sistemul românesc.

• Ca urmare, un Minister al Energiei şi Resurselor se poate justifica fără îndoială pentru cel puţin două-trei mandate electorale, timp în care o astfel de instituţie guvernamentală s-ar dedica exclusiv ameliorării sectorului energetic din România, după care, dacă este cazul, poate fi transformată sau încadrată într-o altă structură.

3. Strategia energetică a României pe termen mediu şi lung va trebui să răspundă cu soluţii concrete tuturor obiectivelor asumate în calitate de stat membru. Mai mult, Guvernul va trebui să unească strategia energetică cu cea de mediu într-un document comun, coerent concertat pe cerinţele pachetului legislativ. Considerăm că această strategie complexă, care trebuie aprobată de Parlamentul României, pentru a-i conferi o mai mare stabilitate şi predictibilitate în timp, trebuie însoţită de un plan clar de acţiune, cu proiecte în sectorul public şi modalităţi de sprijin a proiectelor din sectorul privat, cu termene şi responsabilităţi. În acest scop, ministerele responsabile (Ministerul Mediului, Ministerul Economiei, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, Ministerul Finanţelor Publice şi Departamentul Afacerilor Europene) vor trebui să identifice şi să urmărească partea din programul naţional care le revine la



139

realizarea obiectivelor noului pachet. Axarea pe naţional poate fi însă afectată în următorii ani prin creşterea rolului de reglementare pe care îl deţine Parlamentul European, trebuind să se aibă în vederea partajarea responsabilităţilor la acest nivel după anul 2013. Desemnarea unui coordonator naţional unic, cu rol de raportor, sprijinit nemijlocit de toţi factorii implicaţi în realizarea proiectelor de investiţii, va fi cheia succesului în răspunsul României la cerinţele impuse de noul pachet energie-schimbări climatice. Această afirmaţie este susţinută de studiile de caz ale unor instituţii de acest gen, la nivel european, care au înregistrat succes într-un mediu legislativ similar; un exemplu relevant în acest sens este structura administrativă din Marea Britanie în domeniu.

Autorii consideră că este necesară demararea unor programe educaţionale la nivel naţional de calificare a forţei de muncă destinată cercetării, proiectării, construcţiei, montajului şi operării noilor tehnologii. Această susţinere naţională va da posibilitatea atât de menţinere a climatului de stabilitate socială, cât şi de dezvoltare de noi capabilităţi ce pot fi exportate, în contextul în care întreaga Europă se confruntă cu lipsa de personal calificat corespunzător aducerii la îndeplinire a cerinţelor noului pachet legislativ. Zonei de cercetare şi a celei de proiectare îi vor reveni sarcini suplimentare, deoarece este evident că trebuie să se treacă la modificarea/actualizarea normelor de proiectare/execuţie pentru adaptarea la schimbările climatice, în vederea evitării proiectelor supradimensionate, dar şi pentru creşterea gradului de eficienţă şi siguranţă în exploatare a viitoarelor instalaţii care vor folosi noile tehnologii. Acest lucru trebuie făcut cât mai repede, cunoscându-se duratele mari de realizare a obiectivelor din sector şi implicaţiile majore datorate valorilor mari ale investiţiilor.

4. România se află în prezent în situaţia de a trebui să ia o serie de decizii majore şi să aplice o serie de măsuri, care, în cazul absenţei acestora, pot duce la relocalizări masive de producţie, transformarea pieţei naţionale într-o piaţă eminamente de consum, cu efecte sociale devastatoare. Pentru limitarea acestor posibile efecte dramatice, se recomandă o serie de măsuri, cuprinse într-o strategie naţională clară, susţinută şi de o cooperare regională şi locală, precum:


• Crearea unui sistem de analiză, cercetare şi diseminare cu competenţe în domeniu (o reţea de cercetare naţională, conectată internaţional), care să ofere: a) analize şi studii cu privire la situaţia actuală,


140

reală a economiei naţionale din punctul de vedere al emisiilor de carbon; b) analize şi studii care să identifice în mod obiectiv externalităţile determinate de implementarea pachetului, pe fiecare sector şi activitate în parte; c) soluţii tehnologice adecvate pentru rezolvarea problemelor cu privire la emisiile de carbon; d) diseminarea informaţiilor către agenţii economici, autorităţi şi indivizi, într-o perioadă de timp adecvată, pentru facilitarea luării deciziilor într-un mediu incert.


• Introducerea de măsuri cu privire la fiscalitate şi aspectele financiare ale pachetului energie-schimbări climatice: a) Stabilirea regimului fiscal al certificatelor de emisii şi al tranzacţiilor aferente; b) Determinarea regimului contabil al cheltuielilor provenite din implementarea schemei pentru producătorii de energie termică şi electrică prin cogenerare.

5. În ultimii ani s-a extins foarte mult numirea în funcţii de conducere la agenţii, autorităţi şi comisii naţionale, ca şi la societăţi comerciale, aflate în proprietatea statului din sectorul energetic, în cadrul algoritmului de după alegerile generale, a unor persoane, reprezentanţi ai partidelor politice, fără expertiză în domeniul respectiv şi, cel mai adesea, fără calităţi manageriale dovedite. Această practică, într-un sector extrem de important pentru economia şi societatea românească, aflat în faţa unor procese intense de modernizare sub presiunea directivelor europene, nu poate avea decât consecinţe serioase, amplificând dificultăţile existente prin lipsa de experienţă şi profesionalism a factorilor de răspundere. Trebuie remarcat, cu regret, că România a neglijat un principiu elementar de



141

gestiune modernă, şi anume: în condiţiile unor obiective ambiţioase şi a unor restricţii financiare majore, trebuie promovate măsurile fără costuri, respectiv, un cadru instituţional şi o legislaţie adecvate perioadei care se parcurge, management performant şi personal calificat.

6. Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE) cu misiunea de a crea şi aplica sistemul de reglementări necesar funcţionării sectorului şi pieţei energiei electrice şi termice în condiţii de eficienţă, concurenţă, transparenţă şi protecţie a consumatorilor. Legea a specificat încă de la început principalele competenţe şi atribuţii ale ANRE şi anume: emite, acordă, suspendă sau retrage autorizaţii şi licenţe; reglementează accesul la reţelele de transport şi distribuţie; stabileşte metodologii de calcul şi preţuri/tarife pentru activităţile cu caracter de monopol natural; emite reglementări tehnice şi comerciale, supraveghează funcţionarea mecanismelor de piaţă şi operatorul comercial (OPCOM); protejează interesele legitime ale investitorilor şi ale consumatorilor faţă de abuzurile Guvernului şi ale companiilor cu mare putere pe piaţă.

În înţelegerea instituţiilor internaţionale cu care România a colaborat (Banca Mondială, USAID) autonomia ANRE presupune distanţare faţă de companiile reglementate, faţă de consumatori, faţă de Guvern şi alte autorităţi politice, iar protecţia autonomiei trebuie asigurată prin: mandat legal special; independenţă faţă de controlul ministerial; criterii de numire profesionale; numiri pe termene fixe şi protecţie faţă de destituirea arbitrară; excepţie faţă de regulile salariale guvernamentale şi ale serviciilor publice; buget propriu şi finanţare sigură prin taxe percepute de la companii reglementate. Deşi a existat propunerea unei autorităţi comune pentru energie electrică şi gaze naturale, MIR a hotărât înfiinţarea separată a Autorităţii Naţionale de Reglementare în domeniul Gazelor Naturale (ANRGN), prin OG 41/2000, aprobată prin Legea 79/2001. Ulterior, prin OUG 33/2007 se desfiinţează ANRGN, iar atribuţiile acesteia se preiau de către ANRE. România a optat încă din 1998 (cu ocazia restructurării RENEL şi apoi ROMGAZ) pentru o piaţă concurenţială. Actualul model de piaţă a fost implementat începând cu anul 2005 şi este compatibil cu cerinţele Uniunii Europene privind piaţa unică de energie. S-au făcut progrese semnificative spre concurenţă, iar legislaţia energetică este pe deplin armonizată cu cea europeană. Din păcate, sectorul energiei prin mărimea, implicaţiile şi tentaţiile lui a permis apariţia unor disfuncţionalităţi şi abateri de la cadrul legal, care au implicat ANRE, între care se menţionează:


142

� Ministerul de resort a fost foarte prezent în orientarea unor decizii importante ale ANRE, ca, de exemplu, stabilirea unor preţuri populiste înaintea alegerilor generale. Ulterior, la solicitarea UE şi Băncii Mondiale, ANRE a trecut în coordonarea Primului Ministru, care a numit preşedintele ANRE la propunerea ministrului de resort. Au fost, de asemenea, unele înlocuiri abuzive.

� ANRE s-a găsit practic permanent sub o anumită presiune şi ingerinţă politică, care a crescut odată cu deschiderea pieţei de energie. S-au înregistrat, cu acceptul tacit al ANRE, atribuiri de contracte preferenţiale directe de energie ieftină (în special, de la Hidroelectrica), pe termen lung, unor anumite firme cu susţinere politică. Aceste contracte au permis obţinerea unor profituri considerabile, nemeritate şi dăunătoare interesului naţional.

� Printr-o notă din 15 mai 2009, Direcţia Generală Energie şi Transporturi a Comisiei Europene cere clarificări părţii române în legătură cu atribuirea unor contracte pe termen lung la preţ foarte scăzut (15-20 euro/MWh), încheiate în mod netransparent şi neconcurenţial de către Hidroelectrica SA cu o serie de clienţi sau furnizori aleşi în mod selectiv. Se apreciază că aceste practici, care implică producători de energie electrică aflaţi în proprietatea statului, duc la denaturări ale pieţei şi pot fi interpretate ca abateri de la articolele 87 şi 88 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, privind ajutoarele de stat.

� Prin aceeaşi notă menţionată mai sus se cer clarificări faţă de definiţia consumatorilor vulnerabili şi a măsurilor de protecţie a acestora, întrucât, sunt informaţii că un mare număr de consumatori nu sunt capabili să îşi plătească facturile la energie electrică şi se pune sub semnul întrebării caracterul adecvat al sistemului român de protejare a consumatorilor vulnerabili.

� Comisia Europeană a deschis, la 26 iunie 2009, procedura de infringement împotriva României, solicitând mai multă rigoare în aplicarea Directivei 2003/54/CE. Două critici sunt aduse: a) nerespectarea Regulamentului 1228/2003 privind condiţiile de acces la reţea pentru schimburile transfrontaliere de energie electrică şi a Deciziei Comisiei din 9 noiembrie 2006 de modificare a anexei la Regulamentul 1228/2003; b) menţinerea preţurilor reglementate la majoritatea consumatorilor necasnici. Aceste critici au la bază presupunerea că ţara noastră menţine încă bariere pentru manifestarea unei concurenţe eficiente şi transparente pe piaţa de energie electrică (critica este similară şi în sectorul de gaze naturale).

� Deşi avea în atribuţii în egală măsură energia electrică şi energia termică, ANRE a rămas orientat către piaţa energiei electrice, neglijând



143

şi tratând superficial energia termică, respectiv alimentarea cu căldură prin cogenerare. Cu toate că UE a promovat cogenerarea eficientă din ce în ce mai insistent, din motive legate de reducerea emisiilor de CO2 şi de utilizare a surselor regenerabile de energie, prin poziţia sa ANRE a adus prejudicii mari dezvoltării cogenerării în România. Se menţionează astfel un sistem de alocare a costurilor în cogenerare între cele două produse, energie electrică şi căldură, care a ieftinit energia electrică, scumpind căldura cu 25-35% peste preţul căldurii obţinute din producerea separată; nici după doi ani de la transpunerea în legislaţia română prin HG 219/2007 a Directivei 2004/8/CE a UE privind promovarea cogenerării de înaltă eficienţă, ANRE nu a elaborat schema de sprijin şi metodologia de stabilire a bonusului pentru aceste tehnologii; de asemenea, a exclus, în mod discriminatoriu cogenerarea industrială eficientă de la aceste prevederi, introducând condiţia (nespecificată în directivele europene) ca unităţile de cogenerare industrială să furnizeze energie electrică în sistemul naţional; în fine, în stabilirea preţului energiei la unele centrale de cogenerare urbană, ANRE nu a recunoscut costurile de dezvoltare, ceea ce a contribuit la falimentarea unor unităţi noi.

� În scopul unei protecţii (inadecvate) a consumatorilor finali de energie, ANRE, sub o anumită presiune, a adoptat politica reglementării preţurilor la producătorii de energie prin considerarea doar a costurilor de funcţionare şi necuprinderea costurilor de dezvoltare, mentenanţă adecvată şi a costurilor de mediu. Efectul acestei poziţii este acela că producătorii de energie (în special, cei din sectorul termo) nu obţin veniturile necesare care să susţină programele investiţionale de mediu sau retehnologizare, ajungând în timp la decapitalizare.

� În ultimii ani, ANRE a intrat tot mai mult în cadrul algoritmului politic prin numirea in unele funcţii importante de conducere a unor persoane lipsite de expertiza şi profesionalismul specific unui domeniu extrem de sensibil şi cu consecinţe mari economice şi sociale.

Aşa cum s-a arătat, nerespectarea misiunii, statutului, independenţei şi autonomiei ANRE poate avea urmări grave şi de mare amploare. Funcţionarea corectă a ANRE determină funcţionarea corectă a pieţei de energie, aceasta din urmă reprezentând una din direcţiile principale de acţiune ale UE. Se apreciază că se pot avea în vedere următoarele propuneri de măsuri:

� Înfiinţarea unui organism neutru, nonpolitic de supraveghere a pieţei de energie, cu atribuţii care urmează a fi stabilite. Propunerea a fost făcută în cadrul programului REP3, sponsorizat de către USAID, în


144

perioada 2005-2007, pentru Guvernul României, după o cercetare atentă a pieţei energiei în România.

� Ca alternativă la propunerea anterioară, în scopul asigurării autonomiei şi independenţei, ANRE poate fi pus sub jurisdicţia Parlamentului României, cu tot ceea ce decurge de aici (numirea conducerii, control etc.)

� Proceduri de alegere şi numire a personalului ANRE care să garanteze calităţile profesionale şi moralitatea acestuia.

� Preţuri ale energiei stabilite pe criterii economice, separate de criteriile de protecţie socială.

7. Întregul pachet energie-schimbări climatice va produce schimbări profunde în întreaga Uniune Europeană. Obiectivele politice ale celor trei ţinte de 20%, cotele de surse regenerabile, reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră şi eficientizarea consumului de energie sunt provocări dificile şi pentru statele bogate, dar mai ales, pentru ţări ca România. Primul dintre actele legislative aferente acestui pachet, Directiva 2009/28/CE pentru promovarea folosirii surselor regenerabile de energie, va intra în vigoare la 1 iulie 2010. La o prima analiză calitativă a efectelor implementării acestei Directive este evident că impactul va fi foarte important, iar factorii de decizie vor trebui să folosească aceasta perioadă până la implementare pentru o pregătire temeinică din punct de vedere administrativ, instituţional şi legislativ. În acelaşi timp, trebuie să fim conştienţi că întreaga economie va fi afectată, în majoritatea cazurilor, în sens negativ, în principal prin mărirea preţului energiei, putând fi influenţată însăşi competitivitatea economiei naţionale, atât în piaţa internă europeană, cât, mai ales, pe piaţa mondială. Ca urmare, propunem următoarele măsuri:

• Regândirea întregii strategii energetice a ţării pe intervalul 2010-2020. Actuala strategie se referă doar la sectorul de producere, transport, distribuţie şi furnizare a energiei, fără a integra corespunzător celelalte sectoare devenite importante, mai ales agricultura, esenţială pentru baza de biomasă pe care o poate genera şi care poate fi suportul unor proiecte de generare de energie electrică, căldură, frig şi biocarburanţi. În plus, datorită creşterii iniţiativelor descentralizate, este necesară integrarea tuturor proiectelor autorităţilor locale, care îşi pot aduce o contribuţie importantă la sarcinile autoimpuse, privind atingerea ţintei de surse regenerabile din consumul net al ţării, atât la sfârşitul intervalului, cât şi în privinţa ţintelor bienale. Problema este cu atât mai acută, dacă se corelează cu intenţia guvernului de a restructura întregul sector de producere a energiei electrice. Actuala propunere, care se bazează pe crearea a două



145

companii cu proprietate de stat, care să acapareze practic peste 90% din piaţa de producere a energiei, construieşte cei doi piloni pe complexurile energetice, care folosesc lignit de putere calorică scăzută şi cu emisii importante de CO2. Creşterea cotei de surse regenerabile, evident prin iniţiativă privată, preia din piaţa celor două companii şi le va face mai vulnerabile (la care se adaugă provocarea legată de eventualitatea licitării alocării de emisii). O modelare a noii situaţii şi o reconsiderare a modalităţilor de restructurare a sectorului de generare a energiei electrice este absolut necesară.

• Nerealizarea planului naţional de acţiune în domeniul surselor regenerabile, monitorizarea necorespunzătoare şi neîndeplinirea ţintelor intermediare şi a celei finale pot fi subiecte ale procedurii de infrigement pentru orice stat membru al Uniunii Europene. În condiţiile actuale, în care întreaga autoritate centrală, inclusiv a agenţiilor guvernamentale, este în curs de reorganizare, este imperios necesar să se instituie o entitate, de dorit în cadrul Agenţiei de Reglementare (actualul ANRE), care să monitorizeze atingerea ţintelor intermediare şi a celei finale pe baza urmăririi certificărilor de origine realizate prin proceduri clare. Planurile naţionale de acţiune, fiind un instrument util pentru implementarea politicilor din domeniu, ar rămâne în grija ministerului de resort (Ministerul Economiei).

• Este necesară îmbunătăţirea de urgenţă a actualei legi 220/2008 privind sprijinirea şi promovarea folosirii surselor regenerabile, luând în considerare multiplele propuneri venite mai ales din partea potenţialilor dezvoltatori de proiecte din domeniu, dar mai ales prin integrarea prevederilor Directivei 2009/28/CE şi aprobarea cât mai rapidă a normelor sale de aplicare. Actuala lege nu a putut fi aplicată de facto din cauza întârzierii apariţiei Hotărârii de Guvern, care ar fi trebuit să clarifice o serie de aspecte practice privind modul ei de aplicare.

• Implementarea pachetului energie-schimbări climatice duce inevitabil la creşterea preţului energiei electrice la toate tipurile de consumatori. Conform datelor Agenţiei Naţionale de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE), reiterate de Direcţia Generală de Politici Energetice din Ministerul Economiei (a se vedea subcapitolul 8.2), numai prin simplul impact al preţului certificatelor verzi aferente cotelor impuse de sursele regenerabile în perioada 2008–2012 se preconizează o creştere a preţului energiei electrice la consumatorii finali între 2,59 şi 5,78 euro/MWh, respectiv la nivelul anului 2016 o mărire a preţului marginal al energiei electrice produse la nivelul sistemului energetic naţional cu circa 27


146

euro/MWh. Un element adiacent acestui impact ar fi şi creşterea inevitabilă a subvenţiilor (indiferent de „plasa de protecţie socială” folosită) destinată categoriilor sociale vulnerabile, mai ales în perspectiva acceptării serviciului energetic ca serviciu de interes public. De aici rezultă necesitatea regândirii schemelor de sprijin a unor pături ale populaţiei, pentru a răspunde acestei provocări şi pentru a se evita creşterea aşa-numitei „sărăcii energetice”, precum şi obligativitatea alocării an de an a unui buget corespunzător care să acopere acest necesar suplimentar.

• S-a arătat că prevederile Directivei 2009/28/EC au implicaţii în practic toate ramurile economiei naţionale, în mod special, în construcţii/urbanism şi transport. De aceea, strategiile naţionale ale acestor domenii trebuie şi ele adaptate şi ajustate conform cerinţelor directivei. Dacă absorbţia biocarburanţilor, care ar trebui să ajungă până în 2020 la o cotă de minim 10% din totalul carburanţilor folosiţi în transportul terestru, rămâne pe umerii unor mari companii, toate majoritar private, atunci integrarea surselor regenerabile în construcţii şi în dezvoltarea localităţilor, inevitabil, va fi în sarcina autorităţilor locale. Acestea pot întâmpina dificultatea lipsei de personal calificat, care să stabilească dacă noile dezvoltări sunt în conformitate cu actul legislativ respectiv. De aceea, se propune ca viitoarele master-planuri de dezvoltare a localităţilor să conţină, în mod obligatoriu, capitole destinate implementării Directivei 2009/28/CE. Pe de altă parte, prin grija Ministerului Mediului trebuie să se dezvolte programe naţionale de instruire a funcţionarilor primăriilor şi autorităţilor locale.

• Sunt necesare măsuri, inclusiv investiţionale, de întărire a reţelelor de transport şi distribuţie pentru a răspunde provocărilor legate de condiţiile impuse de Directiva 2009/28/EU. Acest impact este în mod special legat de centralele eoliene, care introduc vulnerabilităţi suplimentare în sistemul electroenergetic naţional pentru a trece momentele dificile ale căderii producţiei de electricitate prin scăderea bruscă a vitezei vântului.

8. Obiectivele naţionale obligatorii ale României privind utilizarea SRE sunt conforme cu obiectivul stabilit la nivelul Comunităţii Europene privind ponderea de cel puţin 20% în anul 2020 de surse regenerabile de energie în consumul final brut de energie al Comunităţii. În vederea realizării obiectivelor naţionale stabilite, este importantă asigurarea continuă a ajutoarelor de stat în favoarea protecţiei mediului şi a funcţionării mecanismelor naţionale de sprijin pentru promovarea energiei din SRE. Trei sectoare importante sunt vizate de domeniul SRE: electricitatea, încălzirea/răcirea şi transporturile. Ţinta fiind aplicată global, conferă



147

statelor membre, inclusiv României, libertatea de decizie în ceea ce priveşte contribuţia acestor sectoare la atingerea obiectivului naţional.

În urma analizei impactului economic al Directivei cu privire la utilizarea surselor de energie regenerabile au fost identificate următoarele bariere de ordin social, instituţional, legal, psihologic şi economic în utilizarea SRE:

a. Bariere de ordin legal şi financiar. • În România lipsesc reglementări instituţionale care să definească programe şi politici cu privire la utilizarea SRE sau, în cazul în care acestea există, ele nu sunt cunoscute de publicul ţintă. • Inexistenţa unui mecanism economic al bugetului de stat, inclusiv fiscal care să faciliteze investiţii mari de capital în vederea creării de instalaţii şi fabrici producătoare de energie regenerabilă. Poziţia statului cu privire la modalităţile de sprijinire a investitorilor nu a fost una constantă, ea s-a modificat de la o guvernare la alta datorită rolului important pe care l-a jucat şi îl joacă lobby-ul pe lângă organismele competente din România. • Costurile ridicate pe care le implică implementarea şi utilizarea SRE. Trebuie făcută precizarea că aceste costuri pe termen scurt, sunt ridicate, dar pe termen mediu şi lung ele sunt amortizabile.

b. Lipsa informării. Agenţii economici nu au la dispoziţie surse de informare cu privire la potenţialul de energie regenerabilă în România şi ghiduri privind modalităţile de valorificare a acestora. Nu există date statistice certe şi indicatori în domeniu de dată recentă. În ţara noastră, numărul asociaţiilor, ONG-urilor sau a altor organisme care pot oferi informaţii cu privire la posibilităţile de finanţare în vederea realizării de investiţii este redus.

c. Accesul dificil la noi echipamente şi tehnologii. În România, industria energiei regenerabile este slab dezvoltată, iar numărul agenţilor economici care produc subansamble destinate acesteia este neînsemnat în raport cu alte state membre ale Uniunii Europene. Tehnologiile învechite utilizate în România conduc la scăderea randamentului şi la deteriorarea raportului cost/beneficiu.

d. Bariere educaţionale. Se constată lipsa unor programe şcolare obligatorii care să recunoască rolul energiei regenerabile. Nu au existat suficiente campanii regionale sau naţionale de conştientizare cu privire la rolul energiei regenerabile în reducerea impactului negativ al GES asupra populaţiei. Atât populaţia din mediul urban, cât şi cea din mediul rural nu este familiarizată cu procedurile şi mecanismele necesare implementării acestor măsuri.


148

e. Bariere ce au apărut ca urmare a protecţiei mediului înconjurător. Societăţile comerciale, prin politicile lor de creştere, pot contribui la crearea unei noi strategii cu privire la utilizarea SRE. Producţia de biocombustibil ar trebui să fie durabilă din punct de vedere ecologic si de aceea, biocombustibilii care respectă întocmai obiectivele prevăzute de prezenta directivă şi cei care beneficiază de sistemele de sprijin naţional ar trebui să îndeplinească criteriile de durabilitate ecologică. Apare acum problema terenurilor care deţin rezerve mari de carbon în sol sau în vegetaţie şi sunt transformate în vederea cultivării materiilor prime pentru biocombustibili şi alte biolichide, acţiune ce va conduce la eliberarea acestuia în atmosferă. Oamenii de ştiinţă susţin că transformarea pădurilor, păşunilor şi a zonelor mlăştinoase în terenuri agricole pentru plante pentru biocombustibili va produce un dezechilibru major. Astfel, emisiile de carbon „câştigate‘‘ prin folosirea biocombustibililor, se vor pierde prin distrugerea ecosistemelor. Se ridică semne de întrebare şi în ceea ce priveşte înlocuirea totală a combustibililor fosili cu biocombustibili.

9. Având în vedere sistemul public din România, precum şi lipsa de centralizare informaţională şi de decizie, se propune crearea unui organism naţional pentru gestionarea pachetului energie-schimbări climatice, în legătură cu care se pot face următoarele observaţii:

• Reglementările cu privire la mediu cad sub incidenţa a cel puţin trei ministere importante: Ministerul Mediului, Ministerul Economiei, Ministerul Agriculturii. Există teme de discuţie, ca, de exemplu, îmbunătăţirea calităţii aerului, în care intervin competenţe ale altor ministere, cum ar fi Ministerul Sănătăţii. Aceasta partajare a responsabilităţilor duce la întârzieri majore în luarea deciziilor, fiind necesare consultări interministeriale.

• Nu există un singur punct de informare cu privire la pachetul energie-schimbări climatice. Informaţia este prezentată de fiecare organism implicat, apărând situaţii de redundanţă informaţională sau de vid de informaţii în anumite zone.

• Lipsa unor statistici centralizate, naţionale, regionale şi locale cu privire la factorii consideraţi în pachetul energie-schimbări climatice: consum de resurse, emisii etc.

• Lipsa unor studii şi cercetări disponibile public, pertinente, cu privire la impactul pachetului asupra economiei româneşti.

• Modificarea responsabilităţilor ministeriale şi ale agenţiilor naţionale în baza unor criterii politice.

• Lipsa unei comunicări eficiente inter-ministeriale în domeniu.



149

O menţiune importantă legată de acest organism naţional se referă la gestiunea unitară a reducerii emisiilor de GES prin schemele ETS şi non-ETS, obiectivele care au revenit României pentru Orizontul 2020 fiind de -21% (pentru sectoarele ETS) şi de +19% (pentru sectoarele non-ETS). În favoarea unei tratări unitare, în cadrul aceluiaşi organism, a Programului Naţional de reducere a GES se aduc următoarele argumente: • lipsa, în prezent, a unei coordonări responsabile şi autoritare la nivel naţional; • împărţirea responsabilităţilor, în prezent, între diverse ministere şi organisme, cu o slabă coordonare între acestea; • ţinta de +19% pentru emisiile de GES din sectoarele non-ETS, se pare, că a introdus o stare de relaxare în aceste sectoare, faţă de promovarea cu stricteţe a noilor tehnologii nepoluante.

Ca urmare, se consideră necesară crearea acestei structuri naţionale care să reunească decizional şi informaţional o serie din atribuţiile organismelor publice menţionate mai sus. Un model de bună practică pentru acest tip de instituţie este dat de reţeaua creată de trei organisme interministeriale din Marea Britanie, şi anume: • Departamentul pentru Energie şi Schimbări Climatice (DECC), creat în octombrie 2008, pentru a reuni: politicile energetice naţionale şi politica de reducere a efectelor schimbărilor climatice; • Departamentul pentru Mediu, Hrană şi Probleme Rurale (DEFRA); • Departamentul pentru Inovaţie în Afaceri şi Competenţe (DBIS). Obiectivele reţelei sunt: asigurarea unui viitor sigur şi eficient, facilitarea tranziţiei la o economie cu carbon redus şi realizarea acordului internaţional asupra schimbărilor climatice, (Conferinţa de la Copenhaga, decembrie 2009). Reţeaua funcţionează în baza unui acord cu trezoreria naţională, activitatea sa fiind evaluată în baza unor indicatori măsurabili meniţi a îmbunătăţi eficienţa cheltuielilor publice.

10. Cu privire la asigurarea implementării corecte a noului pachet legislativ se pot avea în vedere, de asemenea, următoarele recomandări:

• În vederea atingerii noilor obiective asumate de România pentru perioada 2013-2020 este necesară elaborarea unei strategii naţionale coerente cu privire la energia verde, care să cuprindă date cu privire la organismele responsabile cu implementarea acestor directive, raportarea rezultatelor şi evaluarea lor. De asemenea, această strategie trebuie să identifice şi să clasifice entităţile afectate de prevederile pachetului legislativ şi să cuantifice efectele acestora asupra activităţii lor. Trebuie întreprinse acţiuni cu privire la modalităţile de asigurare a finanţării activităţilor necesare realizării acestor obiective.


150

• Pentru a se asigura optimul de realizare a obiectivelor propuse prin noul pachet legislativ energie-schimbări climatice, instituţiile statului trebuie să fie pregătite pentru promovarea, susţinerea, implementarea şi urmărirea unor programe energetice. Programele energetice se vor elabora pe termen lung în concordanţă cu politicile Uniunii Europene, ţinându-se seama de starea actuală a sectorului energetic românesc şi de necesarul de energie în viitor.

• Se recomandă urmărirea periodică (anuală) a progresului înregistrat de ţara noastră în atingerea obiectivelor propuse, astfel încât să se poată interveni rapid în cazul apariţiei unor evenimente neprevăzute. Corecţiile pot conţine inclusiv măsuri de ordin legislativ.

• Este necesară pregătirea psihologică a entităţilor afectate de prevederile noului pachet legislativ (instituţii de stat, operatori economici publici şi privaţi, populaţia etc.) cu privire la posibilele efecte şi modalităţi de neutralizare prin realizarea unor campanii cu rol consultativ şi de informare.

• Ţinând seama de faptul că implementarea proiectelor de investiţii în domeniul energetic se realizează pe termen mediu şi lung, cu mobilizări importante de capital şi că termenele asumate pentru realizarea obiectivelor propuse la nivelul Uniunii Europene sunt destul de strânse, se recomandă implementarea cât mai rapidă a acestui pachet legislativ.

• Trebuie creat cadrul legal în România necesar asigurării investiţiei fondurilor obţinute din valorificarea certificatelor de dioxid de carbon pe piaţa europeană în alte proiecte de mediu.

• Asigurarea la nivel naţional a derulării unor programe de calificare a forţei de muncă destinate proiectării, realizării şi operării noilor tehnologii destinate protecţiei mediului.

• Asigurarea cadrului legal simplu şi eficient în vederea implementării pe piaţa românească de tehnologii noi pentru reducerea poluării mediului.

11. Creşterea eficienţei energetice şi reducerea consumului final de energie reprezintă, cu siguranţă, un obiectiv prioritar, care satisface integral toate cerinţele pachetului legislativ energie-schimbări climatice. Ca urmare, considerăm că trebuie acordată o atenţie deosebită următoarelor măsuri:

• Pentru realizarea economiilor preconizate, cel mai important pas îl constituie ameliorarea cadrului legislativ şi de reglementare care să permită: a) accelerarea procesului de cunoaştere a situaţiei reale prin facilitarea condiţiilor de executare a auditurilor energetice riguroase la consumatorii industriali, la clădirile publice şi rezidenţiale, audituri



151

certificate de organismele abilitate, urmate de măsuri de reducere a consumurilor energetice; b) înlăturarea unei bariere importante, încă existente, cea de finanţare, deci îmbunătăţirea utilizării instrumentelor financiare specifice pentru proiectele de economii de energie, inclusiv contractele de performanţă energetică care prevăd furnizarea de economii măsurabile de energie; c) schimbarea mentalităţii la consumator prin conştientizare, care să permită achiziţionarea de echipamente şi tehnologii, ţinând seama cu prioritate de specificaţiile privind eficienţa energetică, în vederea micşorării emisiilor de GES; d) rezolvarea problemei fundamentale a încălzirii aglomerărilor urbane prin reconsiderarea avantajelor cogenerării, respectiv trigenerării, şi a alimentării centralizate cu căldură/frig, combinată cu cogenerarea descentralizată, prin implementarea cadrului de reglementare de sprijin a acestei tehnologii.

• Întărirea rolului Agenţiei Române de Conservare a Energiei (ARCE) de promovare a programelor naţionale şi a proiectelor guvernamentale de eficienţă energetică, ca şi continuarea programului de eficientizare a clădirilor publice. Totodată, definitivarea implementării singurului instrument de sprijin considerat a fi aplicabil în România pentru eficientizarea consumului de energie în sectorul industrial, acordurile pe termen lung, trebuie făcută cât mai urgent, fiind un instrument util şi pentru ramurile industriale implicate, pentru trecerea actualei crize economice.

• Având în vedere faptul că în primul trimestru consumul de energie în România s-a redus datorită crizei cu circa 10%, aceasta va face ca evaluarea la sfârşitul anului 2009 a primului Plan Naţional de Acţiune de eficienţă energetică a ţării, să arate că obiectivul de 1% scădere a consumului de energie pe an, în perioada 2007–2009, a fost realizat. Această situaţie nu trebuie să liniştească Ministerul Economiei şi ARCE, deoarece, noile ţinte impuse de pachetul legislativ sunt sensibil mai drastice, mai ales pe perioada 2016–2020, fapt care trebuie luat în considerare prin noul Plan Naţional de Acţiune.

• Autorii prezentului studiu consideră că încă există dificultăţi majore în finanţarea proiectelor de eficienţă energetică, băncile româneşti fiind implicate, în mod special, doar când accesează instrumente specifice deschise de bănci multilaterale de dezvoltare, cum este Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD). Unul din actorii care cu adevărat au activat pe aceasta piaţă îl reprezintă Fondul Român de Eficienţă Energetică (FREE), fond stabilit printr-un acord între Banca Mondială şi Guvernul României. În acest moment, fondurile iniţiale au fost împrumutate şi entitatea a devenit un fond revolving. Propunem recapitalizarea acestui


152

fond şi extinderea domeniului său de acţiune prin adăugarea proiectelor de surse regenerabile.

• În baza actualelor metodologii de calcul al tarifelor pentru activităţile de reţea, o reducere a consumului de energie electrică conduce automat la o creştere a tarifelor de transport şi distribuţie. Ca urmare, actuala tendinţă de scădere a consumului va genera majorări ale tarifelor de reţea. Implicit, aceste creşteri se vor regăsi automat în preţurile consumatorilor finali, fie ei din piaţa liberă sau din cea captivă. Suprapunerea peste acestea a unor creşteri la producători, datorate investiţiilor necesare, precum şi plata emisiilor de CO2 va crea o situaţie greu de suportat pentru populaţie şi consumatorii vulnerabili, dar şi pentru economia românească.

12. Reducerea emisiilor de dioxid de carbon şi a celorlalte gaze cu efect de seră reprezintă obiectivul principal al pachetului energie-schimbări climatice. În acest sens, se consideră în cazul ţării noastre adoptarea următoarelor măsuri:

• Un element strategic care poate afecta securitatea în alimentarea cu energie a ţării se consideră inevitabilul regres al ponderii centralelor termoelectrice folosind cărbunele autohton, combustibil cu mare intensitate de emisii de CO2. În situaţia înlocuirii unei părţi din acesta cu gaze naturale, inevitabil aduse din exteriorul ţării în contextul scăderii continue a rezervelor naţionale, se întrevede mărirea dependenţei României faţă de import. Se vede şi de aici importanţa pe care o pot avea rutele alternative, cum este cea a proiectului NABUCCO, deci propunerea pe care o facem ar fi concentrarea acţiunilor atât interne, cât mai ales externe, ale statului pentru diversificarea surselor de alimentare cu gaze naturale, care însă nu trebuie risipite, ci trebuie folosite doar în scheme ultraperformante în cicluri mixte abur-gaze, eventual cu cogenerare de înaltă eficienţă. În plus, este necesară o gândire matură a programului de reabilitări din centralele termoelectrice folosind lignit, în corelare şi cu programele de realizare a instalaţiilor de desulfurare. Există pericolul de a face desulfurări la grupuri vechi, nemodernizate sau care devin nerentabile în situaţia cumpărării permisiilor de emisii (care practic pot dubla preţul energiei electrice produse în aceste instalaţii).

• Deşi elementele generale şi principiile de abordare sunt în general stabilite, situaţia celor două domenii legate de emisiile de gaze cu efect de seră ETS şi non-ETS este încă într-un proces de clarificare. Pe de altă parte, ţării noastre i s-a dat şansa unei creşteri cu +19% a emisiilor în zona non-ETS, de aceea, modul în care cele două zone sunt delimitate este esenţială.



153

În consecinţă, propunerea este ca reprezentanţii României să folosească orice prilej pentru a extinde prin negocieri zona non-ETS (de la limita de 10 000 t CO2/an propusă, la 25 000 t CO2/an, care ar fi mai convenabilă pentru ţara noastră) şi, în acest fel, să permită mai multor instalaţii folosirea acestei cote. Totodată, monitorizarea pe durata perioadei 2009-2020 a emisiilor în cele două categorii de sectoare este esenţială în justificarea modului în care România realizează cerinţele pachetului legislativ. În plus, nici până acum, nu sunt clare modalităţile şi procedurile prin care companiile de stat pot tranzacţiona certificatele, în timp ce companiile private dispun în mod individual de acestea. De aceea, este necesară stabilirea urgentă a normelor de aplicare a cadrului legislativ care descrie modalităţile de valorificare a certificatelor de emisii. Aceasta presupune reducerea timpului de negociere intre Ministerul Economiei şi cel al Mediului care au încă păreri şi propuneri diferite.

• Investiţiile mari necesare pentru întregul pachet nu pot fi acoperite de stat, de aceea, ele vor fi probabil realizate de sectorul privat sau prin parteneriat public–privat. Acest lucru face necesară, în noile condiţii, o reevaluare a oportunităţii continuării privatizării în sistemul energetic.

• Soluţia captării şi stocării de CO2 este încă foarte puţin studiată în România. Din cercetările autorilor acestui studiu, până acum cel puţin, deşi se doreşte, ţara noastră nu participă la realizarea proiectelor pilot finanţate de UE, cu toate că dispunem de o mulţime de zone posibil a fi utilizate în acest scop. De aceea, considerăm necesară realizarea unui studiu de evaluare a potenţialului ţării noastre în acest domeniu şi de stabilire a modalităţilor de folosire a acestui potenţial. Totodată, cadrul de reglementare ar trebui extins cu prevederi privind normele de concesionare a unor viitoare depozite de CO2.

13. Pierderi considerabile de căldură, de ordinul a 40-50%, înregistrează clădirile, în special, blocurile de locuinţe, clădirile administrative şi cele cu activităţi bugetare (şcoli, spitale etc.), marea majoritate construite după 1960, din materiale ieftine, cu un grad redus de izolare termică, într-o perioadă în care preţul energiei era scăzut, subvenţionat. După 1990, situaţia s-a schimbat fundamental, preţul energiei a crescut continuu, astfel încât costul consumului de energie al construcţiilor a început să devină prohibitiv, necesitând reabilitarea termică a clădirilor.

Conform datelor obţinute în urma recensământului populaţiei şi locuinţelor din martie 2002, 39% din numărul total de locuinţe (2 984 577 apartamente) sunt în 80 632 blocuri, care sunt practic toate racordate la


154

sisteme de încălzire centralizată. Deşi aceste blocuri de locuinţe reprezintă sub 1,8% din numărul total al clădirilor de locuit existente, numărul de locatari din aceste blocuri este de 6,91 milioane persoane. Majoritatea clădirilor au un consum energetic foarte ridicat, o uzură avansată, iar vechimea a 90% din clădiri este între 20 şi 60 de ani. Ca urmare a vânzării locuinţelor din fondul locativ de stat după 1990, retrocedării proprietăţilor şi construirii de noi locuinţe, 97% din apartamente sunt în proprietate privată. Clădirile constituie sectorul de consum cel mai important (41% în UE) şi o sursă potenţială considerabilă de economisire a energiei. După criza petrolului din 1973, toate ţările din Europa de Vest şi, în special, ţările nordice, au trecut la realizarea unor programe naţionale de protecţie termică a clădirilor, efectuate în etape de 15-20 de ani. Ca urmare, consumul specific de energie pentru încălzirea clădirilor a scăzut continuu, în ansamblu cu până la 60-65%. Pentru comparaţie, în timp ce pentru clădirile din România, în prezent, consumul specific mediu anual de energie este de circa 390 kWh/(m2 � an), acest indicator pentru ţările UE este de 220 kWh/(m2 � an). Cartea Verde (2007) a UE prevede necesitatea reducerii cu 22% a consumului rezidenţial până în anul 2012.

Reabilitarea termică a clădirilor în România a făcut obiectul mai multor legi (325/2002, 211/2003, 372/2005, 260/2006). Cu toate acestea, din totalul de peste 80 000 de blocuri de locuit au fost reabilitate termic până în prezent circa 100 clădiri. Finanţarea lucrărilor de reabilitare a fost împărţită între bugetul central, bugetele locale şi asociaţiile de proprietari; ultimele două participaţii, dar mai ales cea care revenea asociaţiilor de proprietari nu au putut fi obţinute practic. Lipsa finanţării asigurată printr-un cadru politic şi legal adecvat reprezintă principala cauză a nerealizării modernizării energetice a clădirilor. Reabilitarea termică este precedată de efectuarea auditului energetic al clădirilor, ca obligaţie legală pentru clădirile publice începând cu anul 2007 şi pentru clădirile private de locuit începând cu anul 2010. Clădirile publice (administrative, cu activităţi bugetare etc.) sunt departe de a respecta această prevedere legală. Potenţialul naţional de economie de energie şi de reducere a emisiilor de CO2 prin reabilitarea termică a clădirilor este evaluat la 19,7 miliarde kWh/an (respectiv 1,7 milioane tep/an) şi 4,1 milioane tone CO2/an. Valorificarea acestui potenţial se poate face prin realizarea „Programului naţional de reabilitare termică a clădirilor”. Costul reabilitării se recuperează în 8-12 ani din reducerea consumurilor energetice. Pentru reabilitarea termică a circa 2 milioane de apartamente (în circa 60 000 de clădiri de locuit multietajate, reprezentând un fond de clădiri care se justifică a fi modernizate), cu un cost specific de 3000 euro/apartament, sunt



155

necesare circa 6 miliarde euro. Cu o durată a programului de reabilitare de 20 de ani pentru modernizarea a 3000 blocuri/an trebuie asigurată o finanţare de circa 300 milioane euro/an (pentru o durată de 25 ani, pentru 2500 blocuri/an, trebuie 250 milioane euro /an). Apare tot mai evident că finanţarea trebuie asigurată integral de la bugetul central şi bugetele locale, cu recuperarea ulterioară prin factura energetică a cotei părţi de finanţare a locatarilor (proprietarilor).

14. Sistemele de alimentare centralizată cu energie termică (SACET) se găsesc în ţara noastră în cea mai mare dificultate din punct de vedere tehnic, economic, social şi al impactului de mediu, în comparaţie cu celelalte două subsectoare principale, electricitate şi gaze naturale. SACET reprezintă ansamblul instalaţiilor de producere, transport, distribuţie şi consum al căldurii; acesta este specific aglomerărilor urbane (municipii, oraşe) şi, într-o măsură mult mai mică, celor rurale (comune). În ţările cu economie liberă consolidată, încălzirea centralizată s-a dovedit a fi singura metodă sustenabilă de alimentare cu căldură în zonele dens populate. În ţările în tranziţie, încălzirea centralizată este relativ larg răspândită, în special în România, dar necesită modernizări substanţiale pentru a deveni competitivă în piaţă ca performanţă şi preţ.

Sursele de căldură ale SACET sunt, de regulă, centralele de cogenerare (termoficare), (în care se produc simultan şi combinat energia electrică şi căldura) şi centralele termice (care produc exclusiv căldură). Ca alternativă tehnică, există producerea separată a energiei electrice (în centrale termoelectrice) şi a căldurii (în centrale termice).

Avantajele cogenerării (producerii combinate) în comparaţie cu producerea separată sunt reprezentate de economii de combustibil de până la 32-34%, reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră (în special, CO2), corespunzător combustibilului nefolosit, utilizarea biomasei şi a deşeurilor combustibile pentru încălzirea rezidenţială. În acest context, cogenerarea reprezintă un procedeu eficient de reducere a încălzirii globale şi este promovată în mod deosebit de Uniunea Europeană în cadrul politicii sale climă-energie.

Situaţia cogenerării şi încălzirii centralizate în România este deosebit de gravă şi foarte aproape de un colaps economic, în principal, datorită următoarelor cauze: � în mare majoritate, echipamentele din centralele furnizoare de căldură aparţin anilor ’60 – ’70, fiind depăşite tehnic şi moral, cu durata normată de viaţă depăşită; � pe întreg lanţul energetic sursă de căldură – transport – distribuţie – consum, pierderile energetice sunt foarte mari, respectiv, raportate la combustibilul consumat,


156

de 35% la cele mai eficiente sisteme şi de până la 77% la cele mai ineficiente; � pierderile sunt acoperite parţial de consumatorii finali şi, datorită veniturilor reduse ale acestora, prin subvenţii şi asistenţă socială; � impactul social al SACET este deosebit de mare: peste 80 000 blocuri de locuit multietajate, cu circa 3 milioane apartamente, în care locuiesc 7 milioane de persoane; la acest fond construit se adaugă clădirile administrative şi cu activităţi bugetare (şcoli, spitale etc.); � deşi pierderile energetice ale clădirilor sunt foarte ridicate, de circa 40-50%, reducerea acestora prin reabilitare termică nu s-a făcut decât pentru circa 100 de clădiri; � reglementarea activităţilor acestui subsector s-a făcut de către trei autorităţi: ANRE, ANRGN (din 2007 desfiinţat şi atribuţiile preluate de ANRE) şi ANRSC; aceste autorităţi au avut frecvent conducerile aparţinând la partide politice diferite şi o slabă colaborare; în mod deosebit, prin reglementările pe care le-a emis sau nu le-a emis, ANRE a influenţat considerabil în mod negativ situaţia cogenerării în România; � de asemenea, se consideră că în ceea ce priveşte alimentarea centralizată cu căldură ANRSC are o expertiză foarte redusă; � lipseşte o politică naţională în domeniul cogenerării şi încălzirii centralizate, responsabilităţile sunt împărţite între diverse ministere şi autorităţile locale, fără a exista o coordonare unitară între acestea; � transferul, după anul 2001, al celor 18 centrale de cogenerare de la Termoelectrica la autorităţi locale, a reprezentat un transfer de problemă şi nu o soluţie, iar programele guvernamentale privind termoficarea din anii 2006 şi 2008 au avut rezultate nesemnificative; � ca alte cauze ale declinului acestui subsector se menţionează erorile privind preţurile combustibililor şi căldurii, neplata facturilor, subvenţiilor şi blocajul financiar, lipsa acută de surse de finanţare, legislaţia neatractivă şi prea mulţi intervenanţi, sistem de protecţie socială cu multe imperfecţiuni, insatisfacţia locatarilor datorită lipsei de confort şi suportabilităţii reduse de plată a facturilor; � dacă în 1990 funcţionau 251 operatori (furnizori de căldură) pentru circa 3 milioane consumatori casnici, astăzi mai sunt, din cauzele arătate mai sus şi al fenomenului debranşărilor, doar 104 operatori şi 1,6 milioane consumatori; din aceşti operatori, 4-5 sunt sustenabili financiar, iar restul sunt în situaţie falimentară, de închidere a activităţilor.

Politica UE în domeniul cogenerării menţionează că trebuie promovate şi sprijinite tehnologiile de cogenerare cu randamente totale ridicate, care permit economii de combustibili mai mari, cu cel puţin 10% faţă de situaţia producerii separate a energiei electrice şi căldurii. Transpunerea directivelor în legislaţia română s-a făcut prin HG 219/2007, conform căreia ANRE avea obligaţia de a asigura în termen de 90 de zile de



157

la data intrării în vigoare a HG elaborarea schemei de sprijin a cogenerării eficiente şi a metodologiei de stabilire a bonusului şi a contribuţiei pentru cogenerarea de înaltă eficienţă. La aproape doi ani, ANRE nu numai că nu şi-a îndeplinit aceste obligaţii, dar a exclus în mod discriminatoriu cogenerarea industrială eficientă de la aceste prevederi, introducând condiţia (nespecificată de Directivele europene) ca aceste unităţi de cogenerare industrială să furnizeze energie electrică în sistemul naţional.

Având în vedere importanţa sectorului rezidenţial (ca mărime şi impact social) şi avantajele benefice ale cogenerării de înaltă eficienţă, România trebuie să treacă de urgenţă la adoptarea unor măsuri deosebite în acest domeniu, între care:

• Principalul factor motor capabil să dinamizeze dezvoltarea acestui subsector este voinţa politică fermă şi permanentă, care să asigure funcţionarea şi progresul din domeniul fiecărui factor de influenţă prezentat mai sus. Având în vedere caracterul inerţial mare al activităţilor energetice, cu durate lungi de timp între decizie şi realizare practică, este necesar ca decizia politică să depăşească mandatul electoral de patru ani.

• Se propune desemnarea unui membru al Guvernului care să asigure coordonarea activităţilor specifice acestui subsector energetic. Pentru coordonarea priorităţilor, trebuie conceput un nou mod de realizare a politicii locale de încălzire centralizată şi de reabilitare termică a clădirilor, care să elimine disfuncţiile prezente între politica naţională (unde guvernul este responsabil şi singur interlocutor cu UE) şi politica locală (unde autorităţile locale, datorită autonomiei administrative, pot avea alte priorităţi şi moduri de abordare). Trebuie să existe o mai bună coordonare între priorităţile naţionale şi priorităţile locale, din punct de vedere economic, social şi de mediu, respectiv între ministerele responsabile şi autorităţile locale.

• Situaţia precară din punct de vedere financiar şi tehnologic a operatorilor (furnizorilor de căldură) trebuie să facă subiectul unei analize de Guvern, aşa cum prevede art. 11, alin. 2, din Legea 51/2006.

• Elaborarea de urgenţă a unui studiu privind starea sistemelor centralizate de încălzire şi elaborarea unei strategii naţionale în domeniul încălzirii locuinţelor, a eficienţei energetice şi a folosirii energiilor regenerabile, cu măsuri, termene şi responsabilităţi bazate pe strategiile locale. Pentru întocmirea strategiilor locale este necesară elaborarea unui ghid pentru municipalităţi, astfel încât să existe un sistem unitar de analiză şi soluţii propuse, coerent cu politica naţională în acest domeniu.


158

• Crearea unui climat stabil şi predictibil în ceea ce priveşte cadrul legislativ şi de reglementare. Noile reglementări trebuie emise numai după un proces de consultare suficient de lung, astfel încât entităţile interesate să-şi poată exprima punctele de vedere. Reglementările trebuie să fie nediscriminatorii şi să asigure atragerea investiţiilor în sector. Este necesară eliminarea neconcordanţelor dintre diverse legi care se aplică domeniului încălzirii centralizate şi cogenerării, în scopul creşterii transparenţei şi simplificării prevederilor legislative. Se consideră că activitatea de reglementare în domeniul cogenerării şi încălzirii centralizate trebuie să se găsească în cadrul unei singure autorităţi şi anume ANRE, pentru a evita nepotrivirile din legislaţia secundară existente astăzi. În acest sens, activităţile de reglementare din ANRSC privind centralele termice şi alimentarea centralizată cu căldură trebuie transferate în cadrul ANRE. Împreună cu asigurarea stabilităţii cadrului legislativ şi de reglementare, aceste măsuri sunt de natură să atragă investiţiile private în acest sector. Se apreciază că modernizarea surselor de producere a căldurii (centrale de cogenerare si centrale termice) ar necesita circa 6 miliarde de euro, fondurile obţinându-se preponderent din sectorul privat.

• Diferenţierea preţului gazelor naturale între marii şi micii consumatori conform modelelor din UE, în vederea promovării încălzirii centralizate şi eliminării subvenţiei încrucişate.

• Introducerea tarifului binom pentru furnizarea gazelor naturale şi a căldurii, ca garanţie a recuperării investiţilor şi a funcţionării pe timpul verii a operatorilor de încălzire. Trebuie înţeles şi acceptat în mod clar, că promovarea cogenerării eficiente şi reabilitarea termică a clădirilor reprezintă principalele două direcţii de acţiune pentru reducerea sensibilă a pierderilor energetice, prin care România îşi poate îndeplini obligaţiile care îi revin privind reducerea cu 20% a consumului energetic, respectiv creşterea cu 20% a eficienţei energetice, până în anul 2020, din cadrul pachetului energie-schimbări climatice al UE.

15. În cadrul competenţelor pe care le are, ANRE trebuie să reglementeze introducerea tarifului binom pentru energia termică şi gazele naturale, în aşa fel încât să se reflecte realitatea economică pentru aceşti doi purtători de energie.

Factura energetică în cazul tarifului monom este:

Factura [lei] = a · (Energia consumată),

iar în cazul tarifului binom:



159

Factura [lei] = b + c · (Energia consumată),

în care a, b, şi c sunt mărimi constante rezultate din calcule economice.

Figura 5. Comparaţia tarifelor binom şi monom la stabilirea preţurilor la energie

Tariful monom, conceput cu o singură componentă, în care factura este proporţională cu energia consumată, înglobează în mărimea constantă a, toate costurile furnizorului de energie. Acest tarif riscă să producă instabilitate financiară companiei furnizoare, în momentul în care consumatorii iau măsuri de economisire a energiei utilizate sau îşi opresc consumul de energie. Tariful binom, în scopul asigurării funcţionării şi dezvoltării sistemului pe termen lung, este alcătuit din două componente, care reflectă structura reală a costurilor furnizorului: partea fixă b, trebuie să acopere costurile de capital, costurile de întreţinere, cele cu personalul şi un profit corect, iar partea variabilă c · (Energia consumată), trebuie să acopere costurile variabile (cu combustibilul, energia electrică, apa şi alte costuri variabile). O menţiune specială care trebuie făcută în legătură cu tariful binom este aceea că prin aplicarea lui se dă garanţie furnizorului de energie că îşi poate recupera investiţia făcută.


160

Totodată, tariful binom elimină subvenţia încrucişată între consumatorii mari şi mici; factura consumatorilor mari se reduce, iar a celor mici, în mod firesc, creşte. Pentru consumatorii mici vulnerabili se poate asigura o anumită asistenţă socială prin acoperirea (parţială sau integrală) a costurilor fixe.

Utilizarea tarifului binom a fost recomandată cu insistenţă de către Programul REP3 (Romanian Energy Program-Phase3), finanţat de către USAID pentru Guvernul României, în perioada 2005-2007. În prezent, se pare că România este singura ţară din UE care nu utilizează acest tip de tarif.

16. Se apreciază că prevederile noului pachet legislativ energie-schimbări climatice vor avea şi în cazul României un impact important asupra suportabilităţii facturilor pentru energie, prin creşterea preţurilor la toate formele de energie (combustibili, energie electrică, energie termică), determinând reconsiderarea sistemului de protecţie socială. Preţul combustibililor fosili va creşte, energia din surse regenerabile va fi, o perioadă relativ lungă de timp, mai scumpă decât energia obţinută din tehnologii convenţionale, iar acestea din urmă vor genera o energie tot mai scumpă datorită necesităţii reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră produse de combustibilii fosili. În acest context, creşterea preţurilor energiei poate fi atenuată prin aplicarea măsurilor de eficienţă energetică.

Mărimea veniturilor unei familii determină suportabilitatea facturilor pentru energie, respectiv, pentru familiile cu venituri mici încadrarea acestora într-un sistem de asistenţă socială. În anul 2007, în România salariul minim net a fost de 116 euro/lună (din decembrie 2007, de 149 euro/lună). În 2008, aceste valori au înregistrat creşteri uşoare, pentru ca în 2009, datorită crizei economice, valorile fie au scăzut sensibil, fie au stagnat, însoţite de o creştere considerabilă a şomajului.

În acest context, după valori în anii anteriori mai mari, în 2007 sărăcia a afectat 18,6% din populaţie, „sărăcia energetică” având niveluri mai ridicate. Conform unui raport recent al Băncii Mondiale, sărăcia rămâne concentrată în grupurile vulnerabile în special la sate, unde trăiesc trei sferturi dintre românii săraci. În 2008, circa 1,2 milioane de români trăiau în sărăcie absolută, după ce, în 2007, numărul acestora a fost de 2,1 milioane de persoane. Experţii Băncii Mondiale estimează că, din cauza crizei economice, ponderea românilor care trăiesc în sărăcie absolută va creşte de la 5,7% în 2008 la 7,4% în 2009, iar cea a copiilor aflaţi în această situaţie va avansa de la 7,8 % anul trecut , la 10,7% în acest an. Categoriile sociale cele mai expuse riscului de sărăcie sunt, potrivit Băncii Mondiale, în afară de zonele rurale, copiii, în special cei din familii mari,



161

tinerii, romii, şomerii, pensionarii cu venituri mici şi cei care sunt proprii angajaţi, în special în agricultură.

Conform Comisiei Naţionale pentru Prognoză, din iunie 2009, salariul mediu brut lunar în România are valorile: 399 euro în 2007, 437 euro în 2008, 398 euro în 2009, 500 euro în 2013, 810 euro în 2020. Cu un astfel de câştig, o familie medie plăteşte pentru consumul de energie 24% din venit, putând fi încadrată după anumite criterii în categoria de „sărăcie energetică”.

După 1990, toate guvernele au manifestat o preocupare crescândă faţă de ameliorarea suportabilităţii costurilor cu energia ale gospodăriilor cu venituri reduse, responsabilitatea acestor demersuri revenind Ministerului Muncii şi protecţiei Sociale. Ca exemplu, se menţionează valoarea totală a subvenţiilor şi ajutoarelor pentru energie, din anul 2006, de 8,509 miliarde lei (2,43 miliarde euro). Deşi mărimea totală a contribuţiilor a fost considerabilă, sistemul este inechitabil, deoarece nu se adresează numai celor săraci, iar consumatorii cei mai defavorizaţi (consumatorii neracordaţi la reţelele energetice) rămân cel mai puţin asistaţi.

Principalele deficienţe ale sistemului existent de protecţie socială pentru energie au fost analizate în Programul Energetic pentru România-Faza 3 (Romanian Energy Program-Phase3, REP3), finanţat de către USAID, în perioada 2005-2007, pentru Guvernul României, între care: a) Lipseşte strategia guvernamentală de îmbunătăţire a accesului la energie şi suportabilitatea; astfel, sistemul este fragmentat, autoritatea este dispersată, iar subvenţiile multiple: sunt patru forme de subvenţii de preţ, trei forme de ajutor direct şi trei tipuri de sprijin pentru eficienţă energetică. b) Sistemul este costisitor şi distorsionează pieţele: în 2006 s-au cheltuit peste 600 milioane euro pe subvenţii şi ajutoare pentru energie, dar numai 140 milioane euro (aproape un sfert din cheltuieli) s-au alocat pentru ajutoare directe. Sistemul actual produce distorsiuni importante pe pieţele de energie şi afectează imparţialitatea sistemului de asistenţă socială. c) Sistemul nu încurajează eficienţa energetică, deoarece asistenţa pentru energie finanţează partea de consum, iar prin aceasta afectează semnalele de preţ pentru utilizarea eficientă a energiei. d) Ţintele de asistenţă nu sunt bine stabilite; privind în ansamblu, sistemul nu reuşeşte să-i abordeze în special pe cei săraci. e) Sistemul nu asigură o bună acoperire a familiilor sărace şi prin aceasta sporeşte excluziunea socială. f) Sistemul reduce coeziunea socială printr-un tratament inegal al consumatorilor de energie.

În plus faţă de propunerile de o anumită generalitate privind asigurarea unui grad de suportabilitate a preţurilor energiei la


162

consumatori făcute în „Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020”, trebuie menţionate propunerile Programului REP3 privind protecţia socială în domeniul energiei, între care:

• Folosirea tarifului binom pentru furnizarea energiei termice şi a gazelor naturale, reflectându-se astfel o realitate economică. Protecţia consumatorilor vulnerabili se poate realiza prin ajutoare sociale care să acopere parţial sau integral componenta costurile fixe.

• Este necesar un sistem unitar de asistenţă socială pentru energie, care să cuprindă cele două componente de bază:

c) Ajutoare sociale directe pentru energie pentru consumatorii cu venituri reduse alimentaţi din reţele, stabilite în funcţie de mărimea cheltuielilor fixe ale serviciului (componenta fixă a tarifului binom) pe întreaga perioadă a anului;

d) Integrarea gospodăriilor cu venituri reduse în programele naţionale de creştere a eficienţei energiei: reabilitarea termică a blocurilor de locuit, alte măsuri de creştere a eficienţei energiei şi folosirea surselor alternative de energie.

Pentru implementarea unui sistem unitar de asistenţă publică pentru accesul populaţiei la serviciile de interes general (furnizare de energie electrică, gaze naturale şi căldură) sunt necesare următoarele măsuri:

• Instituirea unor mecanisme eficiente de supraveghere a pieţelor de energie pentru creşterea eficienţei acestora şi încurajarea investiţiilor în modernizarea sectorului ca urmare a creşterii încrederii în pieţe. Este necesară supravegherea continuă a funcţionării pieţelor energiei electrice, gazelor naturale şi căldurii, eventual de către o instituţie competentă, independentă şi specializată;

• Separarea clară a competenţelor şi responsabilităţilor autorităţilor de reglementare în domeniul energiei de ale ministerului responsabil cu asistenţă socială;

• Întreaga asistenţă publică pentru accesul la energie se va bugeta transparent şi se va focaliza pe grupurile sociale cu venituri mici;

• Dezvoltarea unei componente speciale a asistenţei publice pentru accesul la energie, vizând creşterea eficienţei energiei la consumatorii cu venituri mici, atât din mediul urban, cât şi din cel rural, cu accent pe reabilitarea termică a clădirilor şi a instalaţiilor de încălzire din gospodării.

În plus, se recomandă implementarea unei serii de măsuri în domeniul energetic pentru consolidarea politicii sociale şi anume:

m) Încetarea tuturor subvenţiilor către sectorul energetic în conformitate cu obligaţiile din Tratatul Uniunii Europene. Eliminarea



163

acestor subvenţii va duce la creşteri semnificative de preţuri, care, la energie termică, sunt estimate la aproximativ o treime din preţul real subvenţionat.

n) Eliminarea plăţilor sezoniere de ajutoare pentru căldură în sumă fixă şi introducerea unui sistem permanent de asistenţă pentru energie către familiile cu venituri mici pentru a combate sărăcia şi excluderea socială. Asistenţa pentru energie reduce excluderea socială şi sărăcia cauzată de costul de piaţă al serviciilor energetice prin finanţarea unei părţi din componenta fixă a costurilor de energie (şi, eventual, o parte din costul variabil) pe baza nivelului de sărăcie (sau vulnerabilitate) al familiei. Asistenţa pentru energie presupune că toţi consumatorii săraci trebuie să plătească, la rândul lor, o parte din factura lor de energie.

o) Redirecţionarea fondurilor economisite de stat către un sistem de asistenţă pentru energie integral orientat către toate familiile cu venituri mici, indiferent de utilizarea energiei. Serviciul energetic trebuie să aibă un preţ care să promoveze ocuparea forţei de muncă şi prosperitatea în sectorul energetic. Totuşi aceste măsuri trebuie să promoveze şi solidaritatea socială şi să nu excludă categoriile vulnerabile.

p) Înfiinţarea unui fond social pentru consumatorii casnici confruntaţi cu măririle de preţuri, finanţat prin contribuţii voluntare de la furnizorii de energie, care va oferi compensaţii parţiale consumatorilor pentru creşterile iminente de preţuri la căldură şi gaze naturale. Înfiinţarea acestui fond social va completa: • liberalizarea pieţelor de energie prin eliminarea subvenţiilor restante; • �reforma sistemului de tarife la energie, în special introducerea tarifelor binome; • reconfigurarea sistemului de asistenţă pentru energie, respectiv deplasarea sprijinului public de la suportul indirect universal (prin subvenţii de preţ) către beneficii directe testate (prin asistenţă socială pentru energie). Se recomandă ca modelul de contribuţie voluntară să fie asemănător cu o asigurare sau cu o schemă de beneficii private. Guvernul, prin beneficii fiscale speciale acordate firmelor furnizoare pentru contribuţiile lor, trebuie să constituie fondul social, astfel încât să încurajeze contribuţiile voluntare.

q) Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale trebuie să stabilească analizele anuale sociale în domeniul energiei. Interacţiunea dintre reglementările independente de energie şi politicile sociale produce efecte sociale greu de anticipat pentru factorii de decizie. Factorii responsabili din Ministerul Economiei şi de la autoritatea de reglementare, împreună cu experţii în sărăcie şi servicii sociale trebuie să elaboreze anchete pentru a informa mai bine elaboratorii de politici despre interacţiunea dintre tarife, sărăcie şi utilizarea energiei.


164

r) Elaborarea unei noi legi cadru a energiei cu definirea clară a serviciului de interes general (SIG) pentru sectorul energetic, cu referire specială la finanţarea accesului la energie pentru categoriile vulnerabile. Cadrul de reglementare trebuie consolidat pentru a include cerinţele speciale ale SIG pentru companiile energetice, mai ales în ceea ce priveşte prevederile de contractare şi cerinţele de performanţă. Pachetul energie-schimbări climatice al UE aprobat în aprilie 2009, prin prevederile severe pe care le conţine, va produce o creştere apreciabilă a preţurilor energiei şi, ca urmare, a reducerii suportabilităţii lor de către toţi consumatorii. Cei mai afectaţi vor fi consumatorii vulnerabili, care, în cazul României, reprezintă un segment important al populaţiei. Fără o strategie guvernamentală clară şi fermă de protejare a acestora, elaborată şi implementată urgent, efectele sociale vor fi dezastruoase. În acest context, responsabilitatea şi determinarea factorilor politici de decizie în gestionarea acestui program social este fundamentală.

17. Având în vedere obligaţiile care revin României în cadrul pachetului energie-schimbări climatice, dezvoltarea programului nuclear se justifică prin reducerea dependenţei ţării de sursele externe de energie primară (în special, importul de gaze naturale), prin absenţa emisiilor de dioxid de carbon, ca şi prin înlocuirea unor capacităţi energetice vechi şi ineficiente cu combustibili fosili.

O evaluare competentă a dezvoltării energeticii nucleare în lume, pentru perioada 2006-2030, este făcută de Oficiul de Analiză Integrată şi Prognoză (Energy Information Administration) al Departamentului Energiei al SUA70. Se prevede ca producerea de electricitate din centrale nucleare în lume să crească de la 2700 TWh (miliarde kWh) în 2006, la 3400 TWh în 2020, respectiv la 3800 TWh în 2030, ca urmare a creşterii preţurilor combustibililor fosili, a securităţii energetice şi a emisiilor de gaze cu efect de seră. Preţurile tot mai mari ale combustibililor fosili permit ca energia nucleară să devină competitivă economic cu aceea produsă din cărbune, gaze naturale şi păcură, în ciuda costurilor ridicate de capital şi de întreţinere ale centralelor nuclearoelectrice. În plus, pentru capacităţile nucleare existente s-au raportat indici ridicaţi de utilizare şi se anticipează că majoritatea unităţilor nucleare vechi vor fi calificate pentru extinderea perioadei normate de funcţionare (care este în jur de 30 de ani).

Pe de o parte, în lume, energetica nucleară este atractivă şi reprezintă o soluţie pentru ţările care urmăresc diversificarea mix-ului energetic, îmbunătăţirea securităţii energetice şi dezvoltarea tehnologiilor cu carbon

70 “International Energy Outlook 2009” (IEO-2009), Washington, mai 2009.



165

redus ca alternativă la combustibilii fosili. Pe de altă parte, există încă o incertitudine considerabilă privind siguranţa centralelor nucleare, depozitarea deşeurilor radioactive şi pericolul, în cazul anumitor ţări, de a produce arme nucleare cu uraniul extras din programul civil. Rezultatele preliminare ale analizei scot în evidenţă câteva elemente care merită atenţia, întrucât demonstrează competitivitatea energeticii nucleare:

• În toate scenariile considerate, energetica nucleară este recunoscută ca fiind cea mai ieftină opţiune de producere a energiei electrice pentru baza curbei de sarcină, chiar şi pentru un preţ scăzut al CO2, costurile de dezafectare şi management al deşeurilor fiind internalizate în preţul energiei electrice. Cu cât preţul carbonului este mai mare, competitivitatea energiei nucleare creşte. � Impactul preţului combustibilului în costul de producere a energiei electrice este net în favoarea energeticii nucleare, întrucât ponderile combustibilului în structura costului de producere a energiei electrice este de numai 15%, pentru producerea nucleară, comparativ cu 41% pentru cărbune şi 76% pentru gaze naturale. � Securitatea în aprovizionarea cu uraniu trebuie asigurată prin diversificarea surselor în state stabile din punct de vedere politic. � Europa este liderul mondial în domeniul tehnologiilor nucleare şi deţine pe teritoriul său întregul ciclu de combustibil nuclear. � Factorii de capacitate foarte buni pentru reactoarele nucleare europene încurajează operatorii să investească în prelungirea duratei de funcţionare a unităţilor nucleare, peste durata de exploatare din proiect, acesta fiind un mod de a suplimenta capacităţile de producere cu cele mai mici costuri. � Înlocuirea capacităţilor nucleare cu surse regenerabile de energie (SRE), dependente de condiţiile climatice, conduce la creşterea emisiilor de CO2 prin necesitatea includerii în sistemul energetic naţional a unor capacităţi energetice flexibile, bazate pe gaze naturale sau cărbune. � Deşeurile radioactive sunt în cantităţi mici, se pot containeriza (comparativ cu dispersia emisiilor în atmosferă) şi, în prezent, sunt controlabile din punct de vedere tehnic. � Din punct de vedere social, centralele nucleare asigură locuri de muncă directe şi un preţ al energiei electrice stabil şi predictibil, benefic pentru întreaga economie. � Factorii de facilitare în dezvoltarea de capacităţi nucleare sunt: preţul carbonului pe termen lung, cadrul de reglementare omogen în UE şi contractele de furnizare electricitate pe termen lung. � Având în vedere ponderea substanţială a cheltuielilor de capital în structura costului de producere a energiei nucleare, competitivitatea acesteia este condiţionată de costul de finanţare care poate fi micşorat printr-o analiză de risc adecvată şi un model de împărţire a riscului. Criza financiară actuală impune tot mai mult acest


166

considerent. � În vederea creşterii competitivităţii energiei nucleare, se au în vedere patru factori de risc: specificul proiectului, riscul pieţei, cadrul de reglementare şi riscul politic.

Posibile implicaţii pentru România •••• Evoluţiile recente în Marea Britanie, Franţa, Finlanda demonstrează

că statele europene reacţioneaza deja la îngrijorările privind asigurarea necesarului de energie electrică al ţării şi consecinţele în mix-ul energetic pe care îl vor provoca restricţiile de mediu.

•••• O analiză a implicaţiilor pe care le are noul pachet energie-mediu în sistemul energetic naţional al României este necesară. Energia nucleară este o necesitate în mix-ul energetic al ţării, întrucât măreşte securitatea aprovizionării cu energie şi reduce dependenţa României faţă de resursele energetice externe.

•••• România este printre statele membre ale UE care au decis continuarea programului nuclear prin finalizarea unităţilor 3 şi 4 de la Centrala Nuclearelectrică (CNE) Cernavodă.

•••• O relansare a energeticii nucleare este benefică României, ţară deţinătoare de tehnologie nucleară, cu tot ciclul de combustibil nuclear, de la extracţia minereului de uraniu până la depozitarea combustibilului uzat fiind, de asemenea, ţară producătoare de apă grea.

•••• Infrastructura pentru dezvoltarea şi managementul instalaţiilor nucleare există, trebuind menţinută şi adaptată la noile cerinţe tehnice şi de siguranţa nucleară pentru a corespunde exigenţelor europene. Experienţa României în prelucrarea minereului de uraniu, în procesarea şi conversia acestuia în UO2 merită să fie explorată în condiţiile trendului pozitiv spre energetica nucleară, Europa cunoscând o creştere a cererii de uraniu procesat şi adus la forma necesară instalaţiilor de îmbogăţire (UF6); după cum este cunoscut toate unităţile nucleare din Europa, cu excepţia României, folosesc uraniu îmbogăţit drept combustibil nuclear.

•••• Modelul de finalizare a unităţilor 3 şi 4 de la CNE Cernavodă, cu capital privat, fără garanţia statului, este un model viabil; proiectul de finanţare a unităţii 3 de la Olkiluoto, în Finlanda demonstrează acest lucru. În plus, rezultatele preliminare ale subgrupului de lucru Finanţarea centralelor nucleare, din cadrul ENEF, arată că centralele nucleare pot fi finanţat fără garanţia statului. Este însă necesar să se analizeze în continuare rolul statului în promovarea şi finanţarea proiectelor nucleare, având în vedere riscurile pe care le implică investiţiile mari, precum cele nucleare, în condiţiile pieţei liberalizate de electricitate.



167

•••• Este important să avem în vedere următoarele elemente: a) Licenţierea şi autorizaţiile reprezintă principalele riscuri pentru anularea sau întârzierea investiţiei, întrucât orice întârziere diminuează profitul investitorului. b) Noul concept de standardizare a proiectelor nucleare este în dezavantajul continuării investiţiei de la unităţile 3 şi 4 de la CNE Cernavodă, dotate cu reactoare nucleare din generaţia II. Statele deţinătoare de tehnologie nucleară din generaţia III se vor impune în standardizarea acestora, făcând practic imposibilă construirea unor unităţi noi nucleare cu performanţe tehnice şi de siguranţă nucleară sub nivelul celor de generaţia III. c) Este important să se obţină opinia favorabilă a Comisiei Europene pentru această investiţie înainte de adoptarea acestui concept, Banca Europeană de Investiţii (BEI), lucrând în folosul Comunităţii Europene şi, conform deciziei Consiliului Băncii, susţinând economic, pentru domeniul nuclear, numai proiectele promovate de EURATOM. În contextul obligaţiilor care revin României în cadrul pachetului energie-schimbări climatice, dezvoltarea programului nuclear se justifică prin reducerea dependenţei ţării de sursele externe de energie primară, prin absenţa emisiilor de dioxid de carbon, ca şi prin înlocuirea unor capacităţi energetice vechi cu combustibili fosili.

Considerăm că trebuie semnalate următoarele: în baza art. 41 al Tratatului Euratom, UE a început examinarea unităţilor 3 şi 4 de la CNE Cernavodă, ca urmare a unei scrisori de informare din 29 iunie 2009 a părţii române. Printr-o scrisoare de răspuns din 5 august a.c. a Direcţiei pentru Energetică Nucleară din cadrul Direcţiei Generale pentru Energie şi Transport a Comisiei Europene se transmite directorului general al SC Energo-Nuclear SA, o listă de 40 de întrebări la care se solicită informaţii suplimentare. O menţiune specială este legată de faptul că, directorul general al SC Energo-Nuclear SA, care trebuie să prezinte personal răspunsurile la aceste întrebări strict de specialitate de energetică nucleară este inginer de aviaţie, fără nici o pregătire nucleară în domeniu.

18. Noua structură propusă pentru subsectorul energiei electrice, structură bazată pe existenţa a două companii puternice care acaparează circa 90% din piaţă, în niciun caz, nu poate fi coerentă cu principiile pachetului legislativ. Poziţia de oligopol a celor două companii, proprietate de stat, va duce în scurt timp la înlăturarea unora dintre ceilalţi actori de pe piaţă. Acest lucru s-ar putea accepta, dacă cele două companii ar putea genera resurse financiare substanţiale pentru viitoare investiţii în sector. Din nefericire, cele două companii au drept sâmbure funcţional complexurile energetice care folosesc lignitul autohton. Licitaţiile


168

următoare anului 2012 pentru alocarea certificatelor de emisii, ca şi reducerea importantă a consumului final şi sprijinirea zonei de surse regenerabile prin ajutor de stat, vor diminua importanţa centralelor pe cărbune, mărindu-le costurile, iar cele două companii vor ieşi slăbite, neputându-şi îndeplini rolul pentru care s-a justificat crearea lor, acela de actori puternici pe piaţa internă europeană. Deci, după ce o serie de competitori ai acestor două companii vor fi înlăturaţi de pe piaţă, noua structură nu va fi în stare să acopere golul format, deoarece cele două companii vor avea ele însele mari probleme. Reorientarea către alţi combustibili nu va fi posibil de realizat de către aceste companii, deoarece nu vor avea destule resurse financiare, rămânând ca sectorul privat să rezolve acest lucru. Deci, soluţia probabilă va fi o nouă rundă de privatizare, lucru care se poate face mult mai simplu în acest moment şi mai dificil în viitor, dacă noua structură este pusă în aplicare. Mulţi specialişti consideră că pe termen scurt, eventual mediu, înfiinţarea acestor companii va avea importanţă ca jucători naţionali, o importanţă moderată ca jucători pe piaţa regională şi vor fi lipsite de importanţă ca jucători pe piaţa europeană.

19. În legătură cu utilizarea Fondurilor Structurale ale Uniunii Europene pentru finanţarea unor proiecte în sectorul energetic se pot face următoarele menţiuni: în data de 12 iulie 2007, Comisia Europeană a aprobat Programul Operaţional Sectorial „Creşterea Competitivităţii Economice”(POS CCE), al cărui obiectiv general este creşterea productivităţii companiilor româneşti, în conformitate cu principiile dezvoltării durabile şi reducerea decalajelor faţă de productivitatea la nivelul UE, astfel încât România să atingă, până în anul 2015, un nivel de aproximativ 55% din valoarea medie a productivităţii UE. Programul POS CCE va fi finanţat în perioada 2007-2013 din Fondul European de Dezvoltare Regională (FERD), unul din Fondurile Structurale ale UE, la care se vor adăuga fonduri din bugetul de stat şi bugetele locale.

Dintre cele cinci Axe Prioritare (AP) identificate, energia este cuprinsă în AP 4–„Creşterea eficienţei energetice şi a securităţii furnizării, în contextul schimbărilor climatice”, având trei Direcţii Majore de Intervenţie (DMI) şi anume: 1) Energie eficientă şi durabilă (îmbunătăţirea eficienţei energetice şi dezvoltarea durabilă a sistemului energetic din punctul de vedere al mediului); 2) Valorificarea resurselor regenerabile de energie pentru producerea energiei verzi; 3) Diversificarea reţelelor de interconectare în vederea creşterii securităţii furnizării energiei.

Programul POS CEE serveşte direct prin finanţare (730 milioane euro) şi tematică la atingerea obiectivelor României din cadrul noului pachet



169

energie-schimbări climatice, responsabil cu derularea programului fiind Organismul Intermediar pentru Energie (OIE).

Din etapele deja parcurse se constată următoarele: • Gradul de absorbţie a fondurilor este foarte scăzut, de circa 10%, nici un proiect nefiind acceptat pentru creşterea eficienţei energetice şi doar 14 proiecte fiind acceptate, din cele 50 propuse, pentru utilizarea SRE; • Ghidurile pentru participanţi, întocmite de OIE, sunt greoaie (peste 250 pagini), conţin detalii nerelevante, multe imposibil de pus în practică, reprezentând, mai degrabă, obstacole pentru participanţi şi nu un suport real; • Dezvoltatorii de proiecte cu care au discutat autorii acestui studiu consideră că personalul OIE este lipsit de experienţă şi profesionalism, astfel încât se pune sub semnul îndoielii calitatea procesului de selecţie a acestui personal; • Fiind conştienţi de faptul că rigorile Comisiei Europene în utilizarea Fondurilor Structurale sunt foarte ridicate, printre participanţii la depunerile de proiecte există opinia aceloraşi dezvoltatori că OIE ridică bariere artificiale prin activitatea sa.

20. Politica legată de locurile de muncă rezultată prin aplicarea noului pachet legislativ, va trebui să ia în considerare faptul că nu va apărea neapărat o mărire a numărului de locuri de muncă, cât, posibil, o realocare a acestora în economie. Implementarea unor tehnologii performante în vederea reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră va genera noi locuri de muncă, care se vor compensa cu disponibilizările de personal rezultate în urma închiderii capacitaţilor de producţie neperformante. Aceste măsuri vor afecta în mod diferit toate sectoarele economiei care vor trebui să facă faţă unor provocări şi limite diferite. Studiile realizate arată că nivelul cheltuielilor necesare implementării măsurilor de atingere a pragurilor propuse în limitarea emisiilor de GES reflectă o reorientare a activităţii economice şi a politicii de ocupare a forţei de muncă şi nu neapărat o scădere a PIB. Gradul în care va fi afectată politica de ocupare depinde de rata şomajului şi de procentul populaţiei neocupate în economie.

Ţinând seama de cele de mai sus credem că se impune realizarea unei strategii naţionale unitare în ţara noastră cu privire la creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă în domeniul energetic şi al altor sectoare care vor fi afectate, în urma implementării măsurilor în domeniul schimbărilor climatice. Strategia trebuie să aibă la bază politici în concordanţă cu strategia Lisabona şi să cuprindă acţiuni cu privire la: asigurarea realocării persoanelor disponibilizate în cadrul aceluiaşi sector, asigurarea de linii directoare privind organizarea şi implementarea unor cursuri de reconversie profesională etc.

170

BIBLIOGRAFIE [1] Yoda, S., TRILEMMA: Three major problems threatening world

survival. Central Research Institute of Electric Power Industry, Tokyo, 1995.

[2] World Energy Council, Living in one world. Word Energy Council, London, 2001. Consiliul Mondial al Energiei, Trăim pe o singură planetă. Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003.

[3] IIASA/WEC, Global energy perspectives. WEC, London, 1998. [4] Observatorul Energetic Naţional, Resurse energetice, ICEMENERG,

Bucureşti, 2005. [5] ING Report, European Utilities. Climate change: when hell freezes

over. Harold Hutchinson, October 2006, London. [6] Buchdahl, J., A review of contemporary and prehistoric global

climate change. Aric, Manchester Metropolitan University, 1999. [7] Stern, N. The economics of climate change. Cambridge University

Press, October, 2006. [8] International Energy Agency, World energy outlook – 2006.

OECD/IEA, Paris, 2006. [9] Leca, A şi Muşatescu, V. (coordonatori). Managementul energiei.

Principii, concepte, politici, instrumente. Editura AGIR, Bucureşti , 2008.

[10] ***, Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020. HG 1069/2007, publicat în Monitorul Oficial nr. 781 din 19 noiembrie 2007.

[11] ***, Proiecţii ale balanţei energetice pentru perioada 2008-2013. Comisia Naţională pentru Prognoză a României, 15 iunie 2008, pe baza datelor publicate de Institutul Naţional de Statistică.

[12] ***, In-depth review of energy efficiency policies and programs of Romania. Energy Charter Secretariat, Brussels, 2002.

[13] Leca, A. şi Cremenescu, C. Serviciul public de încălzire centralizată. Propuneri de eficientizare. Editura AGIR, Bucureşti, 2008.

[14] ***, Green Paper-An European Strategy for Sustainable, Competitive and Secure Energy. Brussels, 8.3.2006COM(2006)105final.

[15] Flavin, Ch., Lenssen, N., Powering the Future. Worldwatch Institute, S.U.A., 1994.



171

[16] Commission of the European Communities, Green Paper – A European strategy for sustainable, competitive and secure energy. European Communities, COM(2006) 105 final, Brussels, 2006.

[17] ***, Comunicarea Comisiei către Parlamentul şi Consiliul European, Un plan de acţiune pentru securitate şi solidaritate în domeniul energiei. Bruxelles, 13 noiembrie 2008, COM(2008)781final.

[18] Directiva 2009/28/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile, de modificare şi ulterior de abrogare a Directivelor 2001/CE/77 şi 2003/CE/30.

[19] Directiva 2009/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2009 de modificare a Directivei 2003/87/CE în vederea îmbunătăţirii şi extinderii sistemului comunitar de comercializare a cotelor de emisie a gazelor cu efect de seră.

[20] Directiva 2009/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind stocarea geologică a dioxidului de carbon şi de modificare a Directivei 85/337/CEE a Consiliului, precum şi a Directivelor 2000/60/CE, 2001/80/CE, 2004/35/CE, 2006/12/CE, 2008/1/CE şi a Regulamentului (CE) nr. 1013/2006 ale Parlamentului European şi ale Consiliului.

[21] ***, Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României. Orizonturi 2013-2020-2030. Guvernul României, Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, Bucureşti, 2008.

[22] ***, Intelligent Energy Report, Monitoring and Evaluation of the RES directives implementation în EU27 and policy recommendations for 2020. Project no: EIE/06/170/SI2.442662, RES2020.

[23] ***, Soluţii pentru securitatea energetică şi industrializarea Românie, Dezvoltarea energiilor regenerabile, ICEMENERG, Aspen Institute România Round Table, 7 iulie 2009.

[24] Săndulescu, A., The consequences and challenges of the EU 20-20-20 targets for România. Seminarul „Nuclear energy and the environment. Energy resources for the future, The Belgian and Românian perspectives”, 8 iulie 2009.

[25] http://www.mie.ro/_documente/lucrari_publice/reabilitare_termica/ [26] Ernst and Young, 2008, McKinsey, 2009, ETUC, 2008, IEEP, 2008, CERES, 2008.


172

[27] ***, The Impacts of Climate Change on European Employment and Skills in the Short to Medium-Term: A Review of the Literature, Final Report (Volume 2), GHK, 2009 .

[28] ***, Raport privind rezultatele monitorizării, pieţei de energie electrică, în luna mai 2009”, ANRE, 2009.

[29] ***, Climate Changes your Business. KPMG review of the business risk and economics at sector level, KPMG International, 2008.

[30] http://www.decc.gov.uk/. [31] ***, Romania’s Greenhouse Gas Inventory 1989-2007, National

Inventory Report, Ministry of Environment, National Environmental Protection Agency, March 2009.

[32] http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_300_full_en.pdf. [33] ***, Proiecţia principalilor indicatori macroeconomici până în anul

2020. Comisia Naţională de Prognoză, iunie 2009. [34] ***, EU ETS Review, McKinsey European Power Model, 2006. [35] ***, EU ETS Review – Report on International Competitiveness,

European Commission, Directorate General for Environment, McKinsey, Ecofys, 2006.

[36] ***, UK Energy and CO2 Emissions Projections, Updated Projections to 2020, DTI, 2006.

[37] IISI – WorldSteel Association - http://www.worldsteel.org/. [38] Sorin Dimitriu, Comunicări în cadrul Uniunii Producătorilor de Oţel

din România (UNIROMSIDER) 2008, 2009. [39] http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_300_full_en.pdf. [40] ***, IPCC. Climate Change 2007: The Physical Science Basis.

Contribution of Working Group I to the Fourth Assessment Report of the Intergovernmental Panel on Climate Change. Cambridge: Cambridge University Press ,2007 .

[41] Ürge-Vorsatz, Diana & Metz. B., Energy efficiency: how far does it get us in controlling climate change? Springer Science + Business Media B.V., 2009.

[42] ***, IPCC. Climate Change 2007: Mitigation of Climate Change. Contribution of Working Group III to the Fourth Assessment Report of the Intergovernmental Panel on Climate Change. Cambridge: Cambridge University Press, 2007.

[43] European Commission (2005). Green paper on energy efficiency: Doing more with less. Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities.

[44] Communication from the Commission. Energy efficiency: delivering the 20% target. COM(2008) 772 final. Brussels, 13.11.2008.



173

[45] Communication from the Commission to the Council and the European Parliament. On the first assessment of national efficiency action plans as requested by Directive 2006/32/EC on energy end-use efficiency and energy services. Moving forward together on energy efficiency. COM(2008) 11 final. Brussels 23.01.2008

[46] Ministerul Economiei, Primul Plan Naţional de Acţiune în Domeniul Eficienţei Energetice (2007-2010).

[47] Evaluarea impactului – Document însoţitor al Pachetului măsurilor de implementare a obiectivelor fixate de UE pentru 2020 privind schimbările climatice şi energia regenerabilă, Bruxelles, 23.01.2008 SEC(2008) 85.

[48] Barbu, S., Noul pachet legislativ european şi efectele sale asupra României. Conferinţa: Răspundem provocărilor: schimbările climatice. 25 iunie 2009.

[49] Global eSustainability Initiative, www.gesi.org. [50] http://www.gesi.org/Media/GeSINewsFullStory/tabid/85/smid/503/. [51] Lupu, R., Marinoiu, A.M., Voicu-Dorobanţu, R., Proiect:

Managementul deşeurilor. O analiză diagnostic a evoluţiei deşeurilor provenite din construcţii şi demolări în mediul urban în contextul post aderării României la Uniunea Europeană; Raport de cercetare, proiect PNII - 31082/2007, 2008.

[52] http://www.statoil.com/statoilcom/technology/SVG03268.nsf ?OpenDatabase. [53] http://www.vattenfall.com/www/vf_com/vf_com/365787ourxc/3662

03opera/ [54] IISI – WorldSteel Association - http://www.worldsteel.org/ [55] IPCC (2005) Carbon Dioxide Capture and Storage: a summary for

policy makers, www.ipcc.ch/pdf/special-reports/srccs_summary forpolicymakers.pdf

[56] Leca, A. şi Muşatescu, V., Priorităţi ale sectorului energetic în România. Seminar PNUD, iunie 2009.

[57] Muşatescu, V., Directiva 2009/28 şi România. Conferinţa CNR-CME, 25 mai 2009.

174

ANEXE ANEXA 1 - Rezultatele modelării de impact pentru 4 scenarii de bază la

nivelul UE


175

ANEXA 2 - Impactul economic legat de creşterea costurilor directe ale

elementelor constitutive ale propunerilor (cazul celor 5 opţiuni)

institutul european din româniaier.gov.ro/wp-content/uploads/publicatii/studiul_5_ro_site.pdf ·...

Documents