institutul european din...

Institutul European din România Proiect SPOS 2009 – Studii de strategie şi politici

Studiul nr. 3

FLEXICURITATEA ŞI DIALOGUL SOCIAL ÎN ROMÂNIA – PERSPECTIVE PRIVIND

IMPLEMENTAREA PRINCIPIILOR FLEXICURITĂŢII ÎN ÎNTREPRINDERILE ROMÂNEŞTI

Autori: Dr. ec. Cătălin GHINĂRARU, C.S. gr.I∗- coordonator

Dr. ec. Florin PAVELESCU C.S. gr.I∗∗ Dr. jr. Raluca DIMITRIU, Conf. univ.∗∗∗

Autor contributor: Dr. jr. Georgeta MODIGA, Lect. univ∗∗∗∗

Bucureşti Decembrie 2009

© Institutul European din România, 2010 ISBN online 978-973-7736-86-4 ∗ Cătălin GHINĂRARU, dr.ec, este Secretar ştiinţific al Institutului Naţional de Cercetare ştiinţifică în domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale, cercetător ştiinţific gr.1. ∗∗ Florin PAVELESCU, Dr.ec., este cercetător ştiinţific gr.1 la Institutul Naţional de Cercetări Economice al Academiei Române, Institutul de Economie Naţională. ∗∗∗ Raluca DIMITRIU, Prof. Dr. jr, este cadru universitar titular la catedra de drept a Academiei de Studii Economice din Bucureşti. ∗∗∗∗ Georgeta MODIGA, Lect. Dr. jr., este cadru universitar titular la catedra de drept a Universităţii DANUBIUS din Galaţi.

3

Cuvânt înainte

Programul de cercetare-dezvoltare destinat studiilor de strategie şi politici (Strategy and Policy Studies – SPOS), lansat de Institutul European din România în 2006 pentru sprijinirea României în exercitarea atribuţiilor sale de stat membru al UE, a fost continuat în anul 2009 printr-o nouă serie de studii.

Temele abordate au răspuns unor cerinţe diverse, de mare actualitate din perspectiva evoluţiilor economiei şi societăţii româneşti, fiind rezultatul unui proces de consultare, atât a documentelor programatice naţionale şi europene, cât şi a nevoilor instituţionale aşa cum sunt ele percepute de reprezentanţii administraţiei centrale prezenţi la reuniunile de coordonare ale afacerilor europene.

Studiile furnizează elemente de fundamentare ale principalelor direcţii de acţiune în vederea aducerii la îndeplinire a unor măsuri adoptate pe plan european (Finanţe publice - Introducerea unui cadru fiscal-bugetar pe termen mediu; Viitorul resurselor proprii ale Comunităţilor Europene, prin prisma implicaţiilor asupra contribuţiei României la bugetul UE şi Impactul implementării pachetului energie-schimbări climatice asupra economiei româneşti), precum şi perspective ale politicilor româneşti de promovare a unor măsuri de reformă naţională în context european (Flexicuritatea şi dialogul social în România – perspective privind implementarea principiilor flexicurităţii în întreprinderile româneşti, respectiv Îmbunătăţirea competenţelor profesionale în rândul absolvenţilor şi tinerilor: o şansă pentru viitor).

Prezenta serie de studii, prin informaţiile, analizele şi recomandările formulate, confirmă încă odată rolul Institutului European din România în fundamentarea strategiilor, politicilor şi poziţiilor României în exercitarea atribuţiilor de stat membru al Uniunii Europene.

Studiul de faţă a beneficiat de aportul unei echipe de cercetători formate din:

4

• Dr. ec. Cătălin Ghinăraru este Secretar Ştiinţific al Institutului Naţional de Cercetare Ştiinţifică în domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale, cercetător ştiinţific gr.1;

• Dr. ec. Florin Pavelescu este cercetător ştiinific gr.1 la Institutul Naţional de Cercetări Economice al Academiei Române, Institutul de Economie Naţională;

• Prof. dr. jr. Raluca Dimtriu este cadru universitar titular la catedra de drept a Academiei de Studii Economice din Bucureşti;

• Lect. dr. jr. Georgeta Modiga este cadru universitar titular la catedra de drept a Universităţii DANUBIUS din Galaţi.

Pe parcursul realizării studiului menţionat, echipa de cercetători s-a bucurat de contribuţia activă a domnului Iulian Oneşcă, în calitate de coordonator de proiect din partea Institutului European din România, precum şi de sprijinul unui grup de lucru, alcătuit din reprezentanţi ai principalelor instituţii ale administraţiei centrale cu atribuţii în domeniu.

Gabriela Drăgan Director General Institutul European din România

5

CUPRINS REZUMAT (dr. ec. Cătălin Ghinăraru) .................................................7 Capitolul 1. FLEXI(SE)CURITATEA - NAŞTEREA ŞI EVOLUŢIA UNUI CONCEPT EUROPEAN DE FUNCŢIONARE ŞI ORGANIZARE A PIEŢEI MUNCII (autor: dr. ec. Fl. Pavelescu) ...................................................................15

1.1. Apariţia şi dezvoltarea conceptului european de flexi(se)curitate............................................................................15

1.2. Flexi(se)curitatea în contextul economiilor europene mature......23 1.3. Concepte şi mărimi statistice caracteristice conceptului de

flexi(se)curitate............................................................................29

Capitolul 2. DE LA FLEXI(SE)CURITATE MACRO LA FLEXI(SE)CURITATE MICRO (autor: dr. ec. Fl. Pavelescu) ...................................................................34

2.1. Flexibilitatea internă în întreprinderile româneşti........................34 2.2. Învăţarea continuă pe parcursul întregii vieţi...............................41

Capitolul 3. PUTEM VORBI DESPRE O FLEXI(SE)CURITATE SPECIFICĂ ÎN CONTEXT ROMÂNESC? O ANALIZĂ CRITICĂ A CADRULUI INSTITUŢIONAL AL PIEŢEI ROMÂNEŞTI A MUNCII (autor: dr. R. Dimitriu) ...........................................................49

3.1. Intervenţia discretă a legiuitorului comunitar în reglementarea raporturilor de muncă. Opţiuni ale legiuitorului român pentru norme protective ..........................................................................49

3.2. Căi de transpunere a principiilor flexicurităţii: Lege versus Contract colectiv de muncă .........................................................59

3.3. Flexibilizarea raporturilor contractuale........................................63 3.4. Flexibilizarea timpului de muncă (flexitime)...............................77

CAPITOLUL 4. ECONOMIA POLITICĂ ŞI POLITICILE FLEXI(SE)CURITĂŢII ÎN ROMÂNIA (autor: dr. ec. C. Ghinăraru) ....................................................................83

4.1. Flexibilitate şi securitate – de la teoria economică la practica socială ..........................................................................................83

6

4.2. Dezechilibrarea şi re-echilibrarea binomului flexibilitate-securitate într-o economie în tranziţie .........................................................86

4.3. Flexibilizare concurenţială şi dezirabilitate socială într-o economie în post-tranziţie............................................................................97

4.4. Consolidarea pilonilor de securitate ca fundament al demersului de flexibilizare – reformarea principalelor sisteme de protecţie socială cu caracter contributiv .....................................................104

4.5. Atenuarea ciclicităţii de piaţă într-o economie capitalistă emergentă, mică, deschisă – Flexi(se)curitatea ca şi demers de politică anti-ciclică ......................................................................116

4.6. De la marea moderaţie (1990-2007) la recesiunea sincronizată (2007-?) – răspunsul economiei şi pieţei româneşti la criza economică globală, rolul politicilor subsumate conceptului de flexi(se)curitate............................................................................124

4.7. Maturizarea dialogului social în România – Participare şi confruntare...................................................................................132

Capitolul 5. CĂTRE UN MODEL ROMÂNESC DE FLEXI(SE)CURITATE ÎNTR-O ECONOMIE EUROPEANĂ INTEGRATĂ (autor: dr.ec. Catalin Ghinăraru) .............................................................137

5.1. Flexi(se)curitate, dezvoltare umană, integrare europeană şi convergenţă – “patrulaterul de aur” într-o viziune românească ..137

5.2. Proiectând flexi(se)curitatea pe termen scurt şi mediu – AGENDA 2015-2030....................................................................................147

5.3. Flexi(se)curitate la retragerea generaţiei 1989 sau AGENDA 2030 ...........................................................................150

ANEXE...................................................................................................154 BIBLIOGRAFIE...................................................................................168

7

REZUMATUL STUDIULUI

dr. ec. Cătălin Ghinăraru Nimeni nu se mai poate îndoi în acest moment că, noi toţi, trăim un

sau poate ar fi mai bine spus într-un, mare timp al schimbării. Această schimbare a început acum douăzeci de ani atunci când regimurile comuniste din Europa Centrală şi de Răsărit s-au prăbuşit. Atunci s-a prăbuşit şi lumea creată după cel de al doilea Război Mondial în care-i umbră lungă şi nefastă ne-am născut mulţi dintre noi.

În acest mare timp al schimbării început acum douăzeci de ani, România, împreună cu celelalte ţări din Estul European, a trecut de la o societate închisă, totalitară şi de la o economie autarhică, condusă voluntarist şi pe principii stabilite în vremea primei conflagraţii mondiale, la o societate democratică, bazată pe o economie capitalistă deschisă, poate mai deschisă chiar decât i-ar fi permis, în mod normal, nivelul său efectiv de dezvoltare. Dar normal poate nu este termenul potrivit, deoarece aceste timpuri nu s-au încadrat în normalitate, dacă aşa ceva poate exista istoric şi de ce nu chiar economic şi societal.

Anormalitatea aceasta, însă, a avut şi beneficii şi acestea au fost evidente, cel mai important dintre ele şi cel fără de care în mod sigur acest studiu şi această carte poate că nici nu ar fi apărut, fiind evenimentul istoric petrecut acum doar ceva mai mult de doi ani şi care a fost intrarea României în Uniunea Europeană.

La exact cinci decenii de la fondarea Comunităţilor Europene prin semnarea Tratatului de la Roma, România, ce poartă în numele ei, pecetea Cetăţii Eterne din care curge întreaga civilizaţie a continentului nostru, a revenit în familia europeană, o familie însă mai mult decât sensibil diferită de cea din care România a fost smulsă cu forţa la finele celui de al Doilea Război Mondial. Asupra acestui aspect este bine să reflectăm, iar, studiul nostru, deşi nu are acest obiect, încearcă totuşi cel puţin să pună (şi) această problemă.

De ce să pună această problemă şi altele pe deasupra însă? Pentru simplul motiv că, aproape exact în punctul median al acestor

două decenii ce încep cu prăbuşirea comunismului şi se încheie sau re-încep cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona chiar în zilele în care aceste rânduri sunt scrise, a fost elaborată ceea ce va rămâne desigur în istoria construcţiei Europene drept Strategia de la Lisabona, documentul

Institutul European din România – Studii de strategie şi politici

8

programatic ce a stat la baza viziunii Europene de dezvoltare pentru acest deceniu din care mai avem un singur an.

Desigur Strategia de la Lisabona este copilul unei perioade de extraordinară efervescenţă economică, de creştere şi dezvoltare, de extindere a Uniunii către Estul fost comunist, de boom tehnologic, de prosperitate, o prosperitate care s-a extins şi asupra jumătăţii mai sărace a continentului şi deci inclusiv asupra României, dar, şi aici poate într-o măsură mult mai mare decât am vrea sau am putea să admitem, noi în calitate de contemporani, prin vizionarismul său ea a reuşit, măcar în parte, să asigure soluţii şi pentru perioada de profundă criză economică prin care omenirea şi Europa trec de aproape doi ani de zile.

O părticică nu neimportantă din acest vizionarism al Strategiei de la Lisabona este legat de conceptul complex de FLEXICURITATE, deci de subiectul acestei lucrări.

Nu ne-am propus şi desigur nici nu puteam să ne propunem să dăm noi o definiţie a flexicurităţii, fiind convinşi de altfel că o singură definiţie nu este posibilă sau dacă una ar fi fost posibilă atunci ea ar putea fi sintetizată de sintagma lui Milton Friedman “there are no free lunches”, ceea ce înseamnă în termeni pur economici şi sociali că nu există şi nu pot exista niciodată BENEFICII fără COSTURI, după cum este de asemenea greu de crezut că, un cost oarecare nu va aduce măcar o fărâmă de beneficiu.

Pe acest fundament am început să construim demersul nostru, demers pe care nu l-am dorit însă o repetare a ceea ce s-a scris despre construcţiile de tip flexicuritate din spaţiul European, ci o abordare al cărei centru de greutate să fie România şi modelul românesc de flexicuritate, oricât de rudimentar structurat ar fi acesta la momentul când am scris aceste rânduri şi aceasta din credinţa profundă că, aşa după cum trebuie să construim o economie şi o societate românească în context european, şi aici conceptul de flexicuritate este una dintre cheile de boltă, tot aşa trebuie să construim şi o viziune românească asupra Europei şi construcţiei europene.

Pornind de la aceste considerente am examinat desigur, măcar pentru început, modelele consacrate. Trecerea noastră în revistă s-a oprit desigur asupra celebrului model danez al triunghiului de aur al flexicurităţii, după cum însă nu a neglijat nici experienţa olandeză, poate mai puţin cunoscută dar care, într-o anumită măsură o precede de fapt pe cea daneză, deşi aceasta din urmă se bucură de avantajul de acum consacrat al celebrităţii. Examinarea aceasta nu putea fi însă decât una critică desigur, întrucât, este evident că avem de a face cu modele de dezvoltare şi viziuni societale faţă de care România, societatea şi economia ei, sunt foarte departe şi aceasta nu neapărat datorită nefericitei noastre paranteze istorice de după 1945-47. De

Flexicuritatea şi dialogul social în România - perspective privind

implementarea principiilor flexicurităţii în întreprinderile româneşti

9

aceea, dacă această trecere în revistă ne-a putut prilejui o revizuire a conceptelor teoretice, precum şi a sistemelor de măsurare ale acestora, ea nu ne-a servit şi nu credem că ne poate efectiv servi drept sursă de inspiraţie.

Aceasta deoarece FELXICURITATE este de tip “open source”! Cu alte cuvinte, fiecare stat membru, întrucât flexicuritatea are acum un statut European bine definit, statut care este întărit în proiectul de Strategie al Comisiei Europene pentru deceniul următor, denumit deocamdată simplu “EU 2020”1, trebuie, este chiar invitat, să îşi definească propriile obiective de dezvoltare, obiective ce trebuie, pe lângă încadrarea în temele mari ce vor fi definite pentru următorul deceniu de către Consiliul European din primăvara lui 2010, să ţină cont de situaţia proprie, de nevoile proprii şi de modul în care viziunea de dezvoltare, tot proprie, se poate articula în cadrul viziunii de ansamblu a unei Uniuni Europene de această dată mult mai bine structurată decât cea pe care o lăsaseră tratatele ante-Lisabona.

Din acest punct de vedere şi având în minte necesitatea ca FLEXICURITATEA să se poată manifesta şi la noi în deplinătatea ei, spre a cita din nou documentul recent al Comisiei, am examinat dispozitivul instituţional românesc, aşa cum a rezultat el după două decenii de tranziţie de la Plan la Piaţă şi de efort cu adevărat remarcabil de integrare a României în spaţiul european şi în ceea ce este Piaţa Unică (Single Market) ca şi concept economic şi social fundamental al acestuia. Analiza aceasta pe care am dorit-o suficient de detaliată nu ne prezintă aşa cum ar părea la prima vedere un portret foarte dezamăgitor. Dimpotrivă, ea arată că un mare efort de progres a fost făcut, că există elemente importante pentru demersul în vederea flexicurităţii şi că, acest concept încă considerat de mulţi ultra-inovator, într-o formă sau alta, chiar se poate manifesta şi de fapt se şi manifestă cu adevărat. Există însă şi numeroase sechele pe care nu aveam, nu puteam să le înlăturăm şi care, ar putea, în condiţiile în care efectele crizei economice mondiale (spre a nu folosi aici termenul de “depresiune”, poate mult prea dur dar după părerea noastră foarte potrivit!) se vor manifesta sau mai bine spus, spre a fi mai optimişti, vor reverbera pentru un oarecare timp de aici încolo, să ne facă această ieşire din criză cu mult mai anevoioasă. Aici trebuie neapărat să rupem cu trecutul şi să inovăm. Ceea ce va veni după criză va depinde crucial de inovare şi inclusiv de inovare instituţională. Altfel, locurile de muncă pierdute nu numai că nu vor putea fi recuperate, căci asta s-ar putea întâmpla oricum dar, s-ar putea să fie extrem de greu să generăm noi locuri de muncă şi mai ales locuri de muncă cu un

1 A se vedea “Commission of the European Communities” – Consultation on the future “EU 2020” strategy (working document), Brussels, COM(2009) 647/3.


10

conţinut diferit de cel al celor pierdute în vâltoarea crizei, locuri de muncă capabile să satisfacă cerinţele unei oferte de muncă diferite de ceea ce am văzut în ultimele două decenii.

Am început acest rezumat poate sui generis al lucrării de faţă, pentru că nu ne propunem totuşi numai să rezumăm ci să şi însumăm gândurile noastre referitoare la un concept ce iată că se găseşte încorporat ca una dintre cheile de boltă ale viziunii strategice europene pentru deceniul următor cu cuvântul schimbare. Schimbarea aceasta este însă şi o schimbare de generaţii. În aceşti douăzeci de ani o nouă generaţie a ajuns la maturitate şi o nouă generaţie a venit pe lume şi bate acum la porţile pieţei muncii. Aceste generaţii sunt fundamental diferite de cele trecute, incluzând între acestea pe cea a autorilor acestui text. Diferenţa fundamentală a fost dată tocmai de schimbare, de schimbarea care nu a fost incrementală, ci RADICALĂ! O schimbare ce a permis acestor generaţii ce fac şi vor face parte din oferta de muncă ce va experimenta flexicuritatea în deplinătatea ei (“at its full”), să fie mult mai bine informate şi mai bine educate decât cele ce le-au precedat. În consecinţă întrebarea legitima şi la care într-un fel sau altul încercăm şi noi să răspundem în capitolele ce tratează problematica FLEXICURITĂŢII la nivel macro şi micro economic este: Va fi oare cererea de muncă la nivelul expectaţiilor acestei oferte? Va reuşi ea să ofere acele locuri de muncă pe care o ofertă mult mai bine pregătită le caută, le doreşte şi în fine, şi poate nu în ultimul rând, se vor mai putea genera echilibrele de piaţa muncii la nivel pur naţional sau ele se vor transfera la nivelul Pieţei Unice în timp ce la tradiţionalul nostru nivel naţional va trebui să ne obişnuim cu PERPETUITATEA DEZECHILIBRULUI?

Aici rezidă în opinia noastră forţa conceptului de FLEXICURITATE şi mai ales necesitatea de a încerca cel puţin ca acesta să fie adus la deplinătate.

Care este însă răspunsul pe care noi încercam să îl dăm? Unul simplu, deşi poate oarecum deconcertant, cel puţin pentru cei din generaţia autorilor şi a celor de până la ea: Echilibrul la nivelul pieţelor naţionale ale muncii este un concept al trecutului şi de el va trebui să uităm2. Dezechilibrul la nivelul pieţelor naţionale, mult prea mici în toate statele membre practic pentru jocul economic global va deveni regula, şi de aici, necesitatea de a flexibiliza, deci de a face ceea ce în limbajul pieţelor

2 Aceasta nu este o simplă speculaţie academică. Ea se bazează pe rezultatele unui exerciţiu de anticipare a cererii şi ofertei de calificări la nivel European, la care autorul acestor rânduri ia parte, în cadrul unui proiect finanţat de către Centrul CEDEFOP şi ale cărui rezultate vor fi făcute publice cel mai probabil în primele două luni ale anului 2010.



11

financiare, chiar dacă mult prea hulite astăzi, înseamnă LEVERAGE, concomitent cu un efort continuu şi câteodată poate greu de suportat, de securizare socială sau tot în limbajul pieţelor financiare, de HEDGING.

Între leverage-ul flexibilizării şi hedging-ul pe care neapărat trebuie să îl facem pentru securizare, ceea ce acum ne poate apărea ca o stare de dezechilibru, cu care repetăm, va trebui să ne obişnuim, îşi găseşte deplinătatea practică conceptul de FLEXICURITATE.

Dezechilibrul despre care discutăm şi care este deja vizibil, aduce cu sine necesitatea unor tranziţii extrem de rapide pe piaţa muncii, introduce în realitatea de zi cu zi a vieţii noastre un traseu puţin obişnuit până astăzi, un traseu nelinear al vieţii şi mai ales al vieţii active. Acest traseu nelinear ce îl va duce pe individ înainte şi înapoi, dacă putem spune acest lucru, deci de la şcoală la muncă şi de la muncă.... înapoi la şcoală, nu va însemna comoditate. Dimpotrivă el va semnala, va fi manifestarea la nivel micro, a unui dezechilibru. Dezechilibrul la nivel individual va fi şi unul la nivel de întreprindere. Modul în care întreprinderile operează azi, nu va mai fi probabil posibil şi asta în foarte scurt timp. Aceasta nu înseamnă desigur că întreprinderile vor trece de la gândire pe termen scurt, speculativă şi dedicată aproape exclusiv profitului, la una pe termen lung, dedicată dezvoltării durabile, prevenirii schimbărilor climatice etc., aşa cum probabil că ar vrea unii să creadă, mai ales după lecţia aspra a crizei. Nu, nici pe departe! Dimpotrivă. Inovaţia, atât cea tehnologică cât şi cea financiară, chiar reglementate mai atent, vor deveni mult mai dinamice şi mai ales mai agile. Programarea, business-planning-ul pe termen scurt şi chiar foarte scurt vor fi din ce în ce mai necesare pentru că firma va trebui să îşi flexibilizeze operaţiile pe o piaţă al cărei echilibru nu va mai fi unul local, parohial, predictibil, ci unul continental, global, impredictibil.

Echilibru impredictibil, iată ceva nou! Da, acest ceva nou şi aceasta încercăm de asemenea să o spunem atunci când ne aplecăm asupra implicaţiilor actualei crize asupra modului în care va trebui să regândim economia şi piaţa românească a muncii şi mai ales asupra modului în care va trebui să regândim ceea ce am construit până în prezent ca şi flexicuritate, va deveni parte a realităţii curente. Până nu demult, eram obişnuiţi cu un fel de corelaţie inversă care în sine părea şi ea un echilibru predictibil. Când piaţa îşi întărea rolul, statul şi-l diminua şi... viceversa, atunci când statul îşi întărea rolul, piaţa se retrăgea. Acest joc a fost până acum parte a ciclului economic. S-ar putea însă să nu mai fie aşa. Criza actuală ne-a arătat că trebuie concomitent întărite mecanismele pieţei şi că în nici un caz nu trebuie recăzut în capcana protecţionismului dar, pe de altă parte, trebuie să întărim şi capacitatea şi rolul statelor, a căror forţă


12

extraordinară poate şi trebuie să fie pusă la lucru în sprijinul cetăţenilor şi întreprinderilor. În acest mod, dezechilibrul despre care vorbeam poate fi făcut suportabil. Acesta este de fapt la nivel macro jocul de leverage şi hedging, de flexibilitate şi securitate despre care vorbim.

Va fi uşoară însă trecerea la acest model, va fi greu să facem această tranziţie? Răspunsul este iarăşi după noi foarte clar: NU! Va fi o nouă încercare a cărei reuşită este ca întotdeauna nesigură. De aceea însă, avem nevoie de dialog şi mai ales de acea formă a dialogului pe care o denumim DIALOG SOCIAL. În deplinătatea ei, FLEXICURITATEA nu este altceva decât o formă extrem de sofisticată, adecvată unei lumi a dezechilibrelor, a dialogului între actorii principali ai pieţei muncii. Departe de a semnifica moartea sindicalismului, dispariţia negocierilor colective ori alte asemenea, ce sună a catastrofic dar totodată şi a gol, FLEXICURITATEA, în deplinătatea ei, creează condiţiile pentru ca sindicalismul, negocierea colectivă ca şi cea individuală sau reprezentarea de tip non-sindical să îşi găsească fiecare locul ei, nişa ei şi să poată participa la acel joc permanent de leverage şi hedging, deci de flexibilizare şi securizare. Sprijinul statului însă, în acest proces, este şi rămâne esenţial pentru că, aşa cum în economie el este “the lender of last resort” spre a-l cita pe Walter Bagehot, tot aşa, în societate, pentru că FLEXICURITATEA este un concept ce transcende economicul pur, el este, spre a-l cita de data aceasta pe Victor Place “promoteur et surveillant”.

Integrarea Europeană a României a reprezentat un scop asumat conştient de către întreaga naţiune română şi numai aşa s-a putut ajunge la realizarea sa. Mai departe, în decada care urmează, va trebui să stabilim noi scopuri spre a putea astfel canaliza energiile naţionale. Dacă unul dintre aceste scopuri este şi ar trebui după părerea noastră să fie şi acela de a crea o piaţă a muncii care, deşi nu capabilă să asigure un echilibru convenţional, va fi în măsură să ofere acel joc de leverage şi hedging care să o facă astfel parte a unui echilibru de tip nou, continental, specific Pieţei Unice, atunci, avem nevoie de un plan sau măcar de schiţa lui. De aceea, ne-am permis ca în ultima parte a studiului nostru să propunem un astfel de plan pe care l-am intitulat AGENDA pentru viitor. Un viitor pe care l-am văzut atât în perspectiva mai apropiată dar pe care ne-am permis să îl proiectăm şi pe un orizont mai îndrăzneţ, generaţional. Acest viitor va trebui, după părerea noastră, să permită indivizilor ca şi firmelor să poată exploata oportunităţile Pieţei Unice şi pe cele ale economiei globalizate, ceea ce înseamnă că va trebui să le permită un grad cât mai ridicat de expunere. Acest grad ridicat de expunere, expunere la riscul de piaţă desigur, va trebui însă contrabalansat, şi aici va fi punctul extrem de dificil al abordării, de



13

realizarea acelui tip de securitate care, chiar în condiţii de dezechilibru, de non-linearitate, de tranziţie practic perpetuă, să îi ofere individului şi firmei, deci şi cererii şi ofertei, acel spaţiu de securitate, de protecţie, din care să îşi poată relua traiectul de piaţă şi să poată inova în continuare. Aici se concentrează de fapt, se subliniază, acel rol triplu al statului de “lender/borrower of last resort, PROMOTEUR et surveillant” ca să îmbinăm astfel ambele citate de mai sus. Agenda noastră în acest sens, încearcă să ofere câteva soluţii prin care pe de o parte potenţialul indivizilor şi al firmelor să fie stimulat, chiar şi în condiţii de oarecare austeritate bugetară, concomitent cu o potenţare a rolului statului, nu însă în calitatea sa tradiţională de alternativă la piaţă, ci în calitate de partener al pieţei.

Viziunea Europeană pentru decada ce urmează plasează conceptul de FLEXICURITATE şi mai ales necesitatea asigurării unei deplinătăţi a penetrării acestuia în toate mecanismele societăţii şi economiei în general şi ale pieţei muncii în special, în cadrul unei teme extrem de generoase, cea care se referă la creşterea, la potenţarea rolului indivizilor în cadrele unor societăţi incluzive. Această simplă încadrare credem noi, deşi poate aparent artificioasă, demonstrează totuşi mai mult decât convingător, după aproape o decadă de când vorbim despre FELXICURITATE, pe de o parte că, avem de a face cu un concept care nu este doar economic aşa cum am mai spus dar şi societal, iar, pe de altă parte că, a îl aduce la deplinătatea lui, a îl lăsa de fapt să se îndrepte natural către deplinătatea lui, nu înseamnă nicidecum a împinge societatea, economia, piaţa muncii, firma şi mai ales pe individ către un “schlacht des vernichtung” ci, dimpotrivă, este una dintre modalităţile clare prin care se poate realiza conceptul de EMPOWERING. Altfel spus, este modalitatea, calea europeană prin care fiecare, dar realmente fiecare, îşi poate găsi locul pe piaţa muncii, în economie şi nu în ultimă instanţă în societate, este poarta (“gateway-ul” dacă vreţi!) prin care se face trecerea de la Europa în care fiecare îşi ştia bine locul, la Europa în care fiecare îşi creează propriul său loc!

Întrebarea finală însă, care poate apărea, nu doar la cel care va citi ceea ce noi autorii am scris, ci şi la oricine credem noi dintre cei care au o cunoaştere cât de cât mai profundă a realităţii româneşti contemporane este dacă România, cu economia ei încă rudimentară, cu o societate încă incomplet închegată şi vindecată de relele celor 45 de ani de comunism, poate aspira măcar către transpunerea în realitate a unor astfel de concepte evident proprii unor economii mult mai avansate şi unor pieţe sofisticate.

Răspunsul la această ultimă întrebare noi autorii nu îl ştim şi deci nu îl putem da, dar, credem că nu întâmplător poate, acest an 2009 este şi acela în care aniversăm 150 de ani de la apariţia pe harta Europei, prin voinţa


14

liberă a românilor, a României Moderne. De aceea, poate că un răspuns la întrebarea noastră şi a dvs. ar putea să fie oferit de cuvintele rostite de către un European, prieten sincer al românilor, consulul Franţei la Iaşi din perioada Unirii Principatelor, Victor Place: ”L’essentiel este de commencer, avec un but determinee... Le reste se développe de lui même, et s’il arrive que des obstacles imprévus surgissent, il arrive aussi, par compensation, qu’on découvre encore plus de ressources sur lesquelles on ne comptait pas”3.

Cu aceste cuvinte şi în numele nostru, al celor patru autori ai acestui studiu, nu pot să va urez decât o lectură plăcută în continuare.

Bucureşti, 4 decembrie 2009

3 Acest mic citat face parte dintr-un Memoriu adresat de către V.Place Domnitorului Al.I Cuza în luna noiembrie 1859, intitulat “Idées Générales pour servir a la réorganisation des Principautés Unies de Moldavie et de la Valachie”. Documentul este destul de puţin cunoscut şi face parte din colecţia privată a autorului acestui text.

15

Capitolul 1. FLEXI(SE)CURITATEA - NAŞTEREA ŞI EVOLUŢIA UNUI CONCEPT EUROPEAN DE

FUNCŢIONARE ŞI ORGANIZARE A PIEŢEI MUNCII

autor: dr. ec. Fl. Pavelescu

1.1. Apariţia şi Dezvoltarea Conceptului European de

Flexi(se)curitate

Termenul de flexicuritate a apărut în contextul căutării de soluţii pentru o mai bună funcţionare a pieţei forţei de muncă pe parcursul ultimului deceniu al secolului al XX-lea. Pe parcursul respectivei perioade de timp în ţările Uniunii Europene a fost înregistrată o creştere economică fără creare de noi locuri de muncă (jobless growth). În aceste condiţii, rata şomajului s-a menţinut la cote ridicate. Ca remediu la accentuarea dezechilibrelor dintre cererea şi oferta de forţă de muncă a fost a fost testată implementarea în practică a conceptului de „politici active ale pieţei forţei de muncă”. În acest context, cele mai bune rezultate au fost obţinute în Danemarca, unde rata şomajului s-a redus de la peste 14% la mijlocul anilor 1990 la 3,3% în anul 2008. În fapt măsurile de reformă a pieţei forţei de muncă din această ţară în anii 1994-1996 nu au reprezentat doar o implementare cu succes a conceptului de „politică activă” pentru respectivul domeniu de activitate, ci şi un punct de plecare spre definirea teoretică şi testarea conceptului de „flexicuritate”, care începând de la mijlocul anilor 2000 a fost recomandat de Comisia Europeană pentru a fi implementat în toate statele-membre pentru atingerea obiectivelor Strategiei de la Lisabona şi a Strategiei Europene pentru ocuparea forţei de muncă.

În contextul extinderii utilizării în plan teoretic, dar şi în cel pragmatic, legat de implementarea conceptului de “flexicuritate” apar o serie de probleme care fac necesară o studiere atentă a componentelor sale esenţiale, precum şi a posibilităţii de transfer în cadrul diferitelor variante ale modelului social european. Apariţia respectivului concept este necesar să fie corelată cu mutaţiile care au avut loc la începutul ultimului deceniu al secolului al XX-lea în mediul economic internaţional, dar şi în cadrul procesului de extindere şi adâncire a integrării europene.

Astfel, extinderea considerabilă a rolului mecanismelor de piaţă în reglarea proceselor economice şi implicit deschiderea economiilor naţionale către fluxurile externe de factori de producţie, bunuri şi servicii, concomitent cu implementarea pe scară largă a tehnologiilor informaţionale,


16

a modificat considerabil peisajul economic pe plan internaţional. În aceste condiţii, a avut loc o extindere a procesului de industrializare către noi continente, concomitent cu intensificarea concurenţei dintre economiile diferitelor ţări. Drept urmare, menţinerea locurilor de muncă în ţările cu vechi tradiţii industriale din Europa şi America de Nord a devenit tot mai dependentă de competitivitatea produselor şi serviciilor realizate în respectivele state.

Din acest motiv, stimularea ofertei şi a competitivităţii firmelor a devenit soluţia pentru o creştere economică durabilă. Iar creşterea competitivităţii pe termen scurt a unui agent economic este puternic influenţată de adaptabilitatea forţei de muncă la caracteristicile mediului economic, dar şi de nivelul impozitării sau de cel al contribuţiilor la asigurările sociale. Totodată nu trebuie ignorat rolul pe care inovaţiile din domeniul organizării producţiei şi al muncii îl pot avea în fructificarea oportunităţilor de dezvoltare şi consolidare a poziţiei pe piaţă a firmelor.

În acest context, mai ales datorită promovării teoriei ofertei la sfârşitul anilor 1980, un puternic accent a fost pus pe necesitatea definirii şi promovării flexibilităţii funcţionării pieţei forţei de muncă4. Astfel, iniţial flexibilizarea a fost văzută ca un mod de a reduce impactul instituţiilor pieţei forţei de muncă asupra alocării ineficiente şi a deviaţiei remunerării respectivului factor de producţie în raport cu productivitatea marginală, premisa esenţială pentru realizarea echilibrului dintre cerere şi ofertă5.

Demersul pentru definirea flexibilităţii a evidenţiat la nivel micro şi macroeconomic mai multe forme ale flexibilităţii6, respectiv: a) flexibilitatea numerică externă, b) flexibilitatea numerică internă, c) flexibilitatea funcţională, d) flexibilitatea salarială, e) flexibilitatea spaţială locului de

4 Este interesant de remarcat faptul că în perioada respectivă în plan conceptual-teoretic a fost promovată ideia potrivit căreia în cursul fazei ascendenta a macrociclului economic, atunci când aparatul productiv este reconstruit pe baza unor tehnologii, evoluţia economiei are loc sub paradigma ofertei, în timp ce în faza descendentă a macrociclului , evoluţia economiei este condfiţionată de „paradigma cererii”. 5 Spre deosebire de teoria (neo) clasică, unde se afirmă că dacă un factor de producţie este remunrat la nivelul productivităţii marginale se asigură echilibrul dintre cerere şi ofertă, în teoria dezechilibrului se adoptă ipoteza potrivit căreia, datorită existenţei instituţiilior, sistemul de pieţe care compun un model economic şi social este unul ierarhizat. În cadrul sistemului ierarhizat de pieţe, piaţa forţei de muncă ocupă rolul principal. În aceste condiţii salariul reprezintă „un preţ fals al forţei de muncă, fiind un rezultat al negocierilor şi raăportului de forţe dintre patronat şi sindicate. 6 J.Atkinson, N.Meager- Changing working patterns: How companies achieve flexibility to meet their needs, Institute of Manpwer Studies National Development Office, London, 1986.



17

muncă7. Extinderea utilizării diferitelor metode pentru imprimarea unui comportament mai flexibil ofertei de forţă de muncă a avut loc în contextul unei reduceri a mărimii contribuţiilor plătite de angajaţi şi angajatori pentru asigurări şi protecţie socială şi a reducerii mărimii întreprinderilor.

Acţiunile întreprinse în direcţia flexibilizării funcţionării pieţei forţei de muncă a favorizat firmele private prin creşterea productivităţii muncii şi reducerea costurilor salariale, dar pe plan social a avut o serie de consecinţe negative, dintre care se pot aminti: a) reducerea posibilităţilor de intervenţie a autorităţilor pentru protecţia socială şi asigurarea sănătăţii la locul de muncă; b) remodelarea relaţiilor industriale în favoarea angajatorilor şi în defavoarea angajaţilor8, ceea ce a redus feed-back-ul dintre principalii parteneri sociali care poate genera concomitent o creştere economică durabilă şi un nivel ridicat al coeziunii sociale; c) sporirea intensităţii muncii în contextul extinderii utilizării noilor tehnologii cu consecinţe negative

7 Flexibilitatea numerică externă se defineşte ca modificarea numărului de angajaţi ai unei firme în funcţie de modificarea nivelului cererii pentru produsele şi serviciile oferite. Acest obiectiv se poate atinge mai uşor în condiţiile unui legislaţii care este favorabilă angajării unor lucrători cu contracte de muncă pe o perioadă determinată sau cu timp parţial sau a unor proceduri rapide de angajare şi concediere. Flexibilitatea numerică internă este definită în principal de posibilitatea ajustării numărului de ore lucrate de către angajaţi sau a distribuţiei acestora în cursul zilei de muncă. Flexibilitatea funcţională reprezintă posibilitatea ca lucrătorii să fie rotiţi în diferite activităţi din cadrul firmei. Flexibilitatea salarială reflectă măsura în care salariul sau costul salarial se corelează cu raportul dintre cerere şi ofertă existent pe piaţă la un moment dat. De regulă sistemele de remunerare a muncii pe bază de performanţă şi un grad de sindicalizare mai redus conduc la o flexibiltate salarială mai înaltă. Flexibiltatea spaţială a locului de muncă se manifestă atunci când există posibilitatea ca lucrătorii să îşi desfăşoare activitatea nu numai la sediul firmei, ci şi în alte locuri, fără ca sarcinile îndeplinite să se modifice. Un exemplu al acestui tip de flexibilitate este telemunca sau munca la domiciliu. 8 Pe parcursul anilor 1980 în contextul reducerii dimensiunii întreprinderilor şi al sporirii ponderii formelor atipice de ocupare a forţei de muncă şi al multiplicării activităţilor organizaţiilor non-guvernamentale sindicatele au pierdut o serie de roluri în asigurarea unui nivel de trai decent pentru lucrătorii afiliaţi şi familiile acestora. În schimb, asociaţiile patronale şi-au sporit influenţa în societate datorită posibilităţilor extinse de comunicare, de organizare a unor reţele de cooperare şi de analiză a caracteristicilor mediului economic. Reducerea rolului autorităţilor publice şi al sindicatelor în cadrul relaţiilor industriale s-a încercat să fie compensat prin acordarea de stimulente fiscale pentru firmele care acţionează pe piaţa forţei de muncă pentru crearea de noi locuri de muncă şi îmbunătăţirea condiţiilor de lucru, promovarea “codurilor voluntare de conduită” ale managerilor sau ale patronilor în raporturile cu salariaţii, sau a “responsabilităţii sociale a corporaţiilor”.


18

asupra stării de sănătate a lucrătorilor9; d) sporirea segmentării pieţei forţei de muncă, deoarece promovarea formelor atipice de ocupare a determinat blocarea unei părţi a ofertei de forţă de muncă în locuri de muncă instabile, cu un nivel calificaţional redus şi cu o slabă protecţie socială, mai cu seamă în ţările cu un nivel mai redus de dezvoltare şi unde posibilităţile persoanelor active de alegere a statusului ocupaţional sunt limitate10.

În condiţiile specifice ale Uniunii Europene continuarea tendinţei de flexibilizare a funcţionării pieţei forţei de muncă, fără luarea în considerare a consecinţelor în plan social pe termen lung, ar fi condus la blocarea creşterii economice şi la extinderea fenomenelor de excluziune socială. De asemenea, consecinţe negative se generau nu numai în planul cererii, ci mai ales în planul ofertei de forţă de muncă. Pe fondul instalării fenomenului îmbătrânirii demografice folosirea cât mai eficientă a potenţialului creativ al populaţiei în vârstă de muncă devine o condiţie a asigurării durabilităţii creşterii economice şi coeziunii sociale. Din aceste motive, a fost acordată o importanţă deosebită găsirii de noi formule prin care să se asigure echilibrul între cerinţele creşterii competitivităţii firmelor, existenţa unui număr de locuri de muncă apropiate ca număr şi structură de caracteristicile ofertei de forţă de muncă.

Astfel, stimularea creării de noi locuri de muncă a fost pusă ca una dintre problemele de care depindea succesul integrării europene, încă de la Consiliul European de la Essen din 1995, precum şi în Tratatul de la Amsterdam (1997). De asemenea, în anul 1998 a fost formulată pentru prima dată în lucrările Comisiei Europene noţiunea de locuri de muncă de calitate, în contextul lansării Strategiei Europene a Ocupării forţei de muncă.

În cadrul Liniilor directoare referitoare la implementarea Strategiei Europene a Ocupării forţei de muncă în perioada 2005-200811, între metodele care erau recomandate pentru asigurarea unui nivel ridicat al utilizării resurselor umane din ţările-membre se număra şi flexicuritatea. Statuarea principiului flexicurităţii, ca unul dintre procedeele prin care se poate îmbunătăţi în mod substanţial funcţionarea pieţelor forţei de muncă şi competitivitatea firmelor, avea în vedere experienţa pozitivă relativă la creşterea numărului de persoane ocupate în Danemarca, Olanda, Irlanda şi

9 XXX - World Employment Report 2001. Life at work in the information economy, ILO, Geneva, 2001. 10 Precarious employment in Europe. A comparative study of labour market related risks in flexible economies. ESOPE Final Report. Directorate General Research, Brussels, 2004. 11 European Commission - Working together for Growth and Jobs; Integrated Guidelines for Growth and Jobs (2005-2008), Luxemburg, 2005.



19

Austria12, dar şi avansurile realizate în plan conceptual-teoretic. În fapt, procesul de extindere a aplicării flexicurităţii pe ansamblul Uniunii Europene reprezintă un caz al aplicării Metodei Deschise de Coordonare.

În esenţă, flexicuritatea defineşte o strategie integrată prin care să se asigure un echilibru între funcţionarea flexibilă a pieţei forţei de muncă, securitatea ocupării şi managementul perioadelor de tranziţie de la un status ocupaţional la altul13.

Este important de subliniat că prin securitate nu se mai înţelege, ca în cazul abordărilor anterioare, securitatea unui (unor) locuri de muncă, ci securitatea ocupării şi/sau a veniturilor care să asigure cel puţin un nivel de trai decent. Cu alte cuvinte, persoanele active trebuie să fie pregătite să accepte mobilitatea profesională în cadrul uneia sau mai multor întreprinderi, precum şi programe de lucru şi aranjamente contractuale flexibile, ca modalităţi de adaptare la modificările induse de schimbările tehnologice şi social-economice. Existenţa unui comportament pro-mobilitate din partea persoanelor active nu înseamnă că formele de ocupare “clasice” vor dispărea cu totul, ci că vor exista premisele unei diversităţi a raporturilor de muncă prin intermediul căreia se poate determina o satisfacere a intereselor, atât a angajaţilor cât şi a angajatorilor. Flexicuritatea nu reprezintă doar o strategie pentru reducerea dezechilibrelor de pe piaţa forţei de muncă, ci şi un concept de analiză a condiţiilor în care funcţionează respectiva piaţă. Această valenţă a conceptului de “flexicuritate” se obţine în urma definirii alături de formele flexibilităţii şi a formelor securităţii, respectiv: a) securitatea locului de muncă (posibilitatea lucrătorului de a-şi păstra un anumit loc de muncă); b) securitatea ocupării (posibilitatea lucrătorului de a avea un loc de muncă, dar nu neapărat la aceeaşi firmă sau acelaşi angajator); c) securitatea venitului (posibilitatea menţinerii nivelului venitului unei persoane în condiţiile pierderii locului de muncă datorită restructurării activităţilor firmei, bolilor sau accidentelor) d) securitatea combinatorie (posibilitatea de a reconcilia viaţa de muncă şi viaţa privată).

Relevarea formelor flexibilităţii şi a celor ale securităţii permite construirea unei matrici a flexicurităţii14 prin care se pot analiza corelaţiile

12 P.Auer - Employment revival in Europe. Labour Market success in Austria, Denmark, Ireland and the Netherlands, ILO, Geneva, 2000. 13 European Commission - Towards Common Principles of Flexicurity: More and better jobs through flexibility and security, Luxembourg, 2007 14 T.Withagen, F.Tros - “The Concept of flexicurity”: a new approach to regulating employment and labour markets în “Flexicurity: Conceptual issues and political implementation in Europe”, European Review of Labour and Researchno.2/2004.


20

dintre premisele de competitivitate şi productivitate a muncii de care dispun companiile, pe de o parte, şi posibilităţile de participare activă şi incluziune socială a unor grupuri profesionale sau sociale care la un moment dat orbitează în jurul componentei secundare a pieţei forţei de muncă sau au statut de outsiders în cadrul firmelor, pe de altă parte.

Matricea flexicurităţii nu reprezintă decât în formă stilizată corelaţiile de natură statică dintre cele două componente ale sale. Utilitatea ei se poate manifesta în contextul analizei posibilităţilor de îmbunătăţire pe termen scurt a funcţionării pieţei forţei de muncă şi în facilitarea mobilităţii profesionale ascendente şi a imprimării unui ritm de modernizare a sistemului productiv şi a modelului social compatibil cu nivelul de pregătire şi dezideratele a unei părţi cât mai mari a populaţiei active.

În abordarea flexicurităţii este necesar să se aibă în vedere specificitatea şi rolul componentelor internă şi externă a flexicurităţii, dar şi aspectele cantitative şi cele calitative15. Astfel, în rândul aspectelor cantitative ale flexicuritatea internă, realizată în cadrul firmelor, rolul principal revine flexibilizării orarului de lucru16 în funcţie de cerinţele sporirii competitivităţii firmei sau a reconcilierii vieţii de lucru cu viaţa de familie a angajaţilor. În consecinţă, apelarea la respectivele forme de flexibilizare poate fi în interesul ambelor părţi (angajaţi şi angajatori), sau doar al uneia dintre părţi. În aceste condiţii apare necesară efectuarea unor evaluări a costurilor şi beneficiilor pe care flexibilizarea internă le implică pentru fiecare dintre cei doi parteneri sociali de la nivelul întreprinderii. Ca metodă de analiză a gradului în care flexibilizarea timpului de lucru satisface interesele companiei şi ale angajaţilor se poate utiliza matricea de clasificare a aranjamentelor legate de timpul de lucru din firme17.

Componenta calitativă ale flexibilizării interne se referă mai ales la inovaţiile adoptate în organizarea muncii, avându-se în vedere schimbările

15 A. Gougswaard, P. Oeji, T.Brugman, T.de Jong - Good Practices to Internal Flexibility Policies in Companies, European Foundation for Improvement of Living and Working Conditions, Luxemburg, 2009. 16 Înte metodele de flexibilzare a timpului de lucru în cadrul firmelor se pot menţiona: a) posibiltatea de a modifica ora de începere şi de terminare a zilei de lucru, b) posibilitatea de acumula ore de lucru care ulterior vor fi compensate prin acordarea de zile libere sau prin mărirea perioadei concediului de odihnă; c) posibilitatea de a alege între mai multe tipuri de orare de lucru oferite de companie, d) posibiltatea de adoptare a orarului de lucru între anumite limite, e) posibiltatea salariatului de a-şi stabili singur pr.( cf.xxx - Employment in Europe, 2007, European commission Brussels, 2007). 17 H.Chung, M.Kerkofs, P.Ester – Working time flexibility in European Companies, Establishment survey on working time 2004-2005, European Foundation for Improvement of Living and Working Conditions, Luxemburg, 2009.



21

tehnologice realizate în cadrul firmei şi imperativul creşterii productivităţii muncii. Implementarea unor metode de organizare a muncii concordante cu noile tehnologii presupune acordarea unei atenţii sporite unor aspecte precum: a) autonomia lucrătorilor în muncă, b) rotaţia posturilor, c) lucrul în echipă, d) ritmul de muncă, e) dimensiunea cognitivă a muncii, f) structurile de comunicare la locul de muncă18. Se observă că din punct de vedere calitativ flexibilizarea cuprinde o multitudine de dimensiuni şi se referă nu numai la outsiders ci şi la insideri.

Flexibilizarea externă se referă la mobilitatea inter-firme a forţei de muncă şi la găsirea modalităţilor de a menţine şi spori competitivitatea firmelor, precum şi capacitatea unei părţi cât mai mari a populaţiei active de a efectua tranziţii cât mai line ale carierei sau ale statusului ocupaţional. Latura cantitativă a flexibilităţii externe este realizată prin intermediul statusului ocupaţional şi a unor formule flexibile de contracte de muncă, precum cele pe o perioadă determinată. Aspectele calitative ale componentei externe a flexibilităţii se pot obţine prin subcontractare şi apelarea la consultanţi sau specialişti externi.

Având în vedere experienţa acumulată în Uniunea Europeană, precum şi necesitatea unei abordări integrate, a rezultat că atingerea unui grad ridicat de flexicurizare este determinat de îndeplinirea concomitentă a următoarelor condiţii: a) posibilitatea flexibilizării contractelor de muncă şi a formelor de organizare a muncii, b) elaborarea şi implementarea eficientă a unor politici active ale pieţei forţei de muncă, c) extinderea şi îmbunătăţirea funcţionării sistemului de învăţare pe tot parcursul vieţii, d) modernizarea sistemului de securitate socială.

Îndeplinirea condiţiilor menţionate anterior este de natură să determine concomitent o îmbunătăţire a calităţii şi mobilităţii ofertei de forţă de muncă, mai cu seamă a celei care gravitează în jurul pieţei secundare a muncii. În fapt, se operaţionalizează ideea potrivit căreia calitatea ofertei de forţă de muncă este dependentă nu numai de nivelul de pregătire sau de dorinţa persoanelor în vârstă de a se încadra în activităţi utile din punct de vedere economic şi social, ci şi de gradul în care respectivul potenţial uman este protejat în contextul unor dezechilibre între cererea şi oferta de forţă de muncă.

Astfel, prin asigurarea unor raporturi contractuale de muncă flexibile se evită fenomenul descurajării şi ulterior al retragerii de pe piaţa

18 A. Parent-Thititon, E. Fernandey Macias, J.Hurley, G. Vermeylen, Fourth European Working Conditions Survey, European Foundation for the Improvement of Living and Working Conditions, Luxemburg, 2007.


22

forţei de muncă a persoanelor cu un nivel de calificare relativ redus. Pe de altă parte, se creează premisele unei mai mari adaptabilităţi a persoanelor bine pregătite din punct de vedere profesional, care de regulă sunt angajate pe piaţa primară a muncii, la eventuale reduceri ale activităţii firmelor în care lucrează.

Îmbunătăţirea conţinutului şi formelor de desfăşurare a învăţământului pe tot parcursul vieţii porneşte de la ideea că prelungirea duratei şi îmbunătăţirea calităţii sistemelor de pregătire profesională conduc pe termen lung la creşterea ratelor de activitate şi la reducerea diferenţelor pe sexe ale respectivelor rate19. Pe această bază, se pot crea premisele unei reduceri a segmentării pieţei forţei de muncă şi se poate stimula creativitatea capitalului uman. Totodată, se stimulează investiţia în capitalul uman realizată la nivelul firmelor.

Politicile active ale pieţei forţei de muncă pot contribui la o mobilitate sporită a forţei de muncă, în contextul realizării unor importante mutaţii în cadrul aparatului productiv şi al mediului social. De asemenea, se reduc semnificativ costurile protecţiei sociale realizate prin intermediul metodelor pasive de diminuare a dezechilibrelor pieţei forţei de muncă.

Modernizarea sistemelor de protecţie socială poate contribui la activizarea ofertei de forţă de muncă prin dimensionarea corectă a ajutoarelor destinate grupurilor vulnerabile, prin evitarea „capcanei sărăciei”, aplicarea principiului solidarităţii între generaţii şi sprijinul acordat reconcilierii dintre viaţa profesională şi viaţa de familie. De asemenea, este necesar să se asigure îmbunătăţirea funcţionării sistemului de ocrotire a sănătăţii, deoarece calitatea sistemului de ocrotire a sănătăţii se răsfrânge asupra calităţii ofertei de forţă de muncă. O persoană activă într-o bună condiţie fizică şi psihică va avea mai multe şanse de a fi angajată de o firmă şi de a lucra cu randament ridicat20.

Implementarea principiilor flexicurităţii este facilitată nu numai de îndeplinirea condiţiilor menţionate anterior, ci şi de realizarea altor acţiuni coerente de către partenerii sociali şi autorităţile publice. În acest sens, Comisia Europeană a stabilit o serie de principii comune21, care să ajute statele-membre să elaboreze propriile lor traiectorii de implementare a flexicurităţii fără a neglija oportunităţile şi provocările 19 P. Auer - Employment revival in Europe. Labour Market succes in Austria, Denmark, Island and the Netherlands, ILO, Geneva, 2000. 20 F.M. Pavelescu - Transformarea economiei şi dezechilibrele pieţei forţei de muncă, Editura IRLI, Bcureşti, 2003. 21 European Commission - Towards Common Principles of Flexicurity: More and better jobs through flexibility and security, Luxembourg, 2007.



23

existente pe plan naţional,respectiv: a) Întărirea modelului social european, b) Asigurarea unui echilibru între drepturi şi obligaţii ale partenerii sociali în implementarea flexicurităţii, c) Adoptarea principiilor flexicurităţii la specificul condiţiilor locale, d) Reducerea segmentării pieţei forţei de muncă, e) Necesitatea promovării atât a flexibilităţii interne, cât şi a flexibilităţii externe, precum şi sprijinirea mobilităţii ascendente a forţei de muncă, f) Promovarea egalităţii de gen şi a egalităţii de şanse, g) Definirea unui cadru propice dialogului social şi creşterii încrederii între partenerii sociali, h) Garantarea distribuirii echitabile a costurilor şi beneficiilor flexicurităţii, astfel în cât să se evite apariţia de dezechilibre ale bugetului de stat şi să se asigure o folosire eficientă a resurselor publice şi private existente.

1.2. Flexi(se)curitatea în Contextul Economiilor Europene

Mature (cazurile Regatului Danemarcei şi Regatului Ţărilor de Jos/Olanda)

A – DANEMARCA

Factorii care au condus la obţinerea de rezultate pozitive în definirea şi apoi implementarea conceptului de „flexicuritate” în Danemarca, relevate în special de reducerea şi apoi menţinerea ratei şomajului la niveluri scăzute sunt multipli. În fapt, avem de a face cu o interacţiune între un nivel ridicat al competitivităţii şi dezvoltării economice cu caracteristicile modelului social adoptat de respectiva ţară cu multe decenii în urmă.

Astfel, Danemarca are un nivel înalt al dezvoltării economice şi sociale, fapt reflectat de valoarea de 0,952 a indicelui dezvoltării umane (IDU)22, calculat pe baza datelor din anul 2006, care o situează pe poziţia a şasea în cadrul Uniunii Europene23. De asemenea, nivelul înalt de dezvoltare economică şi socială este dublat de o competitivitate ridicată, concretizată prin înregistrarea de excedente ale balanţei comerciale externe (anexa nr.1). Competitivitatea sporită este asigurată de susţinerea implementării de noi soluţii tehnologice atât în ramuri economice tradiţionale, cum este agricultura, cât şi în unele domenii cum este utilizarea energiilor regenerabile, dar şi de alocarea unui procentaj de peste 2,4% din PIB pentru activitatea de cercetare-dezvoltare şi inovare.

22 Indicele dezvoltării umane este calculat prin realizarea unor compararaţii internaţionale referitoare la nivelul PIB/locuitor, speranţa de viaţă şi un indice compozit al cuprinderii populaţiei în diferite forme de învăţământ. 23 xxx - Human development indices, UNDP, March, 2009.


24

Dinamismul economiei daneze se sprijină pe existenţa unui mediu de afaceri prietenos, care permite constituirea rapidă a unor firme şi derularea lină a afacerilor, datorită unui număr restrâns de reglementări de natură birocratică referitoare la activitatea financiară sau la funcţionarea pieţei forţei de muncă. Protecţia locurilor de muncă este mai redusă decât în alte ţări europene, dar există o îndelungată tradiţie a negocierilor descentralizate dintre salariaţi şi patroni referitoare la numărul de angajaţi în cadrul firmelor şi la condiţiile de muncă24.

Dar, relativa liberalizare a mediului de afaceri este contrabalansată de un nivel foarte ridicat al impozitării25 care are ca principale efecte reducerea diferenţierii veniturilor şi asigurarea unor resurse financiare însemnate pentru asigurarea nu numai a universalităţii, ci şi unei calităţi ridicate a serviciilor publice. În aceste condiţii, inegalitatea veniturilor, precum şi rata riscului de sărăcie după realizarea transferurilor sunt considerabil mai reduse în raport cu media Uniunii Europene sau a altor state dezvoltate din Europa.26

În aceste condiţii, se asigură premisele unui sistem performant de îngrijire a sănătăţii şi implicit a unei speranţe de viaţă relativ ridicate (circa 78 ani), dar şi al alfabetizării în proporţie 100% a populaţiei. De asemenea, se practică un nivel de înlocuire de 90% a salariului mediu al ultimelor 12 luni cu ajutorul de şomaj atunci o persoană ocupată îşi pierde locul de muncă. Durata maximă de acordare a ajutorului de şomaj este de 4 luni cu condiţia ca respectiva persoană să ia parte la programe de pregătire profesională27.

Distribuţia sectorială a populaţiei ocupate relevă că Danemarca este prin excelenţă o „economie de servicii”. Astfel, în sectorul primar

24 În cadrul „Compromisului din septembrie” (1899) a fost stabilit principiul cooperării şi negocierii dintre patronat şi sindicate referitor la activitatea firmelor. Dar ultimul cuvânt în materie de organizare a muncii şi determinare a numărului de persoane angajate revine patronilor. 25 Danemarca este şi în cadrul Uniunii Europene una dintre ţările cu cele mai ridicate grade de fiscalitate, ceea ce determină în mod implicit şi un nivel ridicat al veniturilor bugetare pe locuitor. 26 Conform datelor Eurostat menţionate în articolul „Performances nordiques et flexicurite: quelles relations: publicat de A. Lefevre şi D.Meda în Revue International du Travail nr. 113/2008, se arată că în 2006, indicele inegalităţii veniturilor era 4,8 pe ansamblul Uniunii Europene, de 3,4 în Danemarca, de 4,0 în Franţa şi de 3,5 în Suedia. Rata riscului de sărăcie după realizarea transferurilor sociale era de 16% pe ansamblul Uniuniib Europene, de 12% în Danemarca, de 13% în Franţa şi de 9% în Suedia. 27 P.K.Masden - Labour market flexibility and social protection in european welfare states. Contrasts and similarities în Australian Bulletin of Labour, June 2006.



25

(agricultură şi silvicultură) lucrează circa 3% din persoanele ocupate, iar în sectorul secundar (industrie extractivă, industrie prelucrătoare, energie, gaz, apă) circa 21,%. Drept urmare, sectorul serviciilor furnizează mai mult de trei sferturi din totalul locurilor de muncă. Este interesant de semnalat faptul că în activitatea de ocrotire a sănătăţii sunt ocupate mai multe persoane decât în industria prelucrătoare28. De asemenea, peste o treime din numărul persoanelor ocupate lucrează în domeniul infrastructurii sociale (educaţie, ocrotirea sănătăţii, administraţia publică), care este finanţat din fonduri publice.

Ponderea lucrătorilor pe cont propriu a fost cuprinsă în perioada 2004-2007 între 6,2% şi 6,4%, iar cea a lucrătorilor cu contracte de muncă pe perioade determinate între 8,9% şi 9,8%, niveluri care se află sub media Uniunii Europene29. Dar proporţia lucrătorilor cu timp parţial în totalul populaţiei ocupate este superioară mediei înregistrate pe ansamblul Uniunii Europene30.

În aceste condiţii, piaţa forţei de muncă din Danemarca are un grad redus de segmentare. Este o consecinţă nu numai a diferenţierii veniturilor, ci şi a unui sistem de protecţie şi incluziune socială cu un grad ridicat de funcţionalitate. Premisa fundamentală pe care este construit sistemul danez de protecţie şi incluziune socială este aceea că autorităţile publice au obligaţia constituţională de a asigura tuturor cetăţenilor condiţii de viaţă decente şi incluziune pe piaţa forţei de muncă. În schimb cetăţenii, în cazul când sunt şomeri, au datoria de a căuta un loc de muncă şi a accepta oportunităţile de angajare oferite.

În fapt, deoarece sistemul de protecţie şi incluziune socială dispune de resurse financiare însemnate, datorită atât nivelului ridicat al competitivităţii şi productivităţii sociale a muncii, cât şi gradului mare al fiscalităţii, se pot genera relativ uşor resursele materiale şi financiare necesare elaborării şi implementării cu succes a politicilor active ale pieţei

28 F.M.Pavelescu - Remodelarea aparatului productiv şi evoluţia structurii populaţiei ocupate. în Colecţia “Biblioteca Economică”, seria “Probleme economice nr. 270-271/2007, CIDE, Bucureşti. 29 Pe ansamblul Uniunii Europene, ponderea lucrătorilor pe cont propriu în totalul populaţiei ocupate a fost de 16,4% în anul 2004, de 16,3% în anul 2005, de 16,2% în anul 2006 şi de 16,0% în anul 2007, iar cea a persoanelor cu contracte de muncă pe o perioadă determinată a fost de 13,3% în anul 2004, de 14,0% în anul 2005, de 14,4% în anul 2006 şi de 14,5% în anul 2007 (cf. xxx - Employment in Europe 2008, Brussels, European Commission). 30 Persoanele angajate cu timp parţial reprezentau în totalul populaţiei ocupate 17,2% în anul 2004, 17,8% în anul 2005, 18,1% în anul 2006 şi 18,2% în anul 2007.


26

forţei de muncă. De asemenea, se facilitează alocarea a peste 7% din PIB pentru educaţie şi formare profesională, ceea ce contribuie la asigurarea unei calităţi sporite a capitalului uman.

Pe această bază a putut fi construit în această ţară “triunghiul de aur”31 al flexicurităţii bazat pe: a) flexibilitatea pieţei forţei de muncă, în care mobilitatea ridicată a locurilor de muncă şi implicit a lucrătorilor joacă un rol important, b) o reţea generoasă şi fezabilă de protecţie socială şi c) o politică activă a pieţei forţei de muncă, prin intermediul căreia se reuşeşte să se menţină interesul persoanelor care se află temporar în şomaj pentru sporirea calificării şi evitarea riscului “capcanei sărăciei”, care apare de regulă datorită unui nivel ridicat al ratei de înlocuire a salariului de către ajutorul de şomaj.

B - OLANDA

Prima extindere în cadrul Uniunii Europene a practicilor legate de conceptul de „flexicuritate” a avut loc în Olanda. Este important de menţionat că nivelul de dezvoltare economică şi socială al celor două ţări este apropiat, cele mai recente calcule ale indicelui dezvoltării umane relevând valoarea de 0,952 în cazul Danemarcei şi de 0,958 în cazul Olandei32. La fel ca şi în Danemarca, în Olanda soldul balanţei comerciale externe este pozitiv şi a reprezentat în perioada 2004-2007 între 7,4% şi 8,6% din PIB (anexa nr.2).

Totodată, ambele ţări sunt din punct de vedere al structurii sectoriale a ocupării forţei de muncă „economii de servicii”33. Rata de activitate a populaţiei în vârstă de muncă este ridicată în Olanda, respectiv de 78,5% în anul 2007. Ponderea lucrătorilor pe cont propriu şi cea a lucrătorilor cu contracte de muncă pe perioade determinate este mai ridicată decât în Danemarca şi relativ apropiată de nivelul înregistrat pe ansamblul Uniunii Europene.

Ponderea lucrătorilor angajaţi cu timp parţial este deosebit de mare în Olanda, respectiv de peste 45%, ceea ce situează această ţară pe primul loc la nivelul unui indicator important pentru definirea flexibilităţii funcţionării pieţei forţei de muncă. Ponderea ridicată a lucrătorilor cu timp

31 V. Ciucă, D. Paşnicu, L. Son, C. Şipoş, M. Iordan – The Romanian flexsecurity- A response to European labour market needs în Romanian Journal of Forecasting no.2/2009. 32 xxx - Human development indices, United Nations Development Progranmme, 2008. 33 Comparativ cu Danemarca, în Olanda în anul 2006, tendimţa spre o „economie de servicii” era mai accentuată. Astfel, ponderea sectorului primar era de 3,2%, cea a sectorului secundar de 17,3%, iar cea a sectorului terţiar de 79,2%.



27

parţial este un rezultat al acţiunii concomitente a unor factori legaţi atât de oferta cât şi de cererea de forţă de muncă. Existenţa, mai cu seamă în cadrul sectorului terţiar, a unor locuri de muncă ocupate în mod preponderent de femei, unde timpul de muncă este mai mic decât cel standard, asigură premisele reconcilierii vieţii active cu viaţă de familie, precum şi o rată ridicată de activitate a populaţiei în vârstă de muncă.

Pe de altă parte, extinderea considerabilă a ocupării cu timp parţial a forţei de muncă în condiţiile unui nivel ridicat al productivităţii sociale a muncii reprezintă o dovadă a faptului că întreprinderile din ţara respectivă sunt capabile să anticipeze în mod corect unele dintre caracteristicile ofertei de forţă de muncă şi să imagineze soluţii organizaţionale de succes.

Mediul economic din Olanda poate fi caracterizat ca fiind unul prietenos pentru oamenii de afaceri, în contextul unui rol sporit al partenerilor sociali în modelarea evoluţiilor de pe piaţa forţei de muncă. În aceste condiţii, la sfârşitul anului 1995, pentru diminuarea ratei şomajului şi parţial bazându-se pe primele experienţe în domeniu, Ministerul olandez al Afacerilor Sociale şi Ocupării Forţei de Muncă emite un Memorandum denumit „Flexibilitate şi Securitate”. În respectivul document se prevedeau o serie de măsuri referitoare la modificarea protecţiei ocupării forţei de muncă prevăzute în contractele de muncă standard, la funcţionarea agenţiilor pentru munca temporară sau la contractele colective de muncă.

Măsurile de reformă propuse au avut ca scop realizarea unui echilibru între cerinţele flexibilizării funcţionării pieţei forţei de muncă şi cele ale asigurării securităţii sociale34. Ulterior, după consultări între partenerii sociali (confederaţii patronale, sindicate) în 1997 a fost adoptată o lege referitoare la flexibilitate şi securitate, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999. Implicarea activă în plan instituţional a partenerilor sociali în procesul de flexibilizare a funcţionării pieţei forţei de muncă se constituie ca o primă inovaţie de majoră importanţă în implementarea a ceea ce ulterior avea să fie definit drept conceptul de „flexicuritate”35. Un factor care a

34 T. Wilthagen, M. Houwerzij – How does flexibility affect social cohesion? The council of Europe’s tree model revisited în Council of Europe, Reconciling labour flexibility with social cohesion – Facing the challenge. Trends in social cohesion no.15/ 2005, Strassbourg, Council of Europe. 35 Un rol însemnat în realizarea consensului între partenerii sociali referitoare la acţiunea de implementare a conceptului menţionat anterior a revenit Fundaţiei Muncii, care este o instituţie cu rol consultativ la nivel naţional , întemeiată la sfârşitul celui de al doilea război mondial, iar membrii săi provin exclusiv din rândul patronatelor şi sindicatelor. Pe parcursul anilor respectiva fundaţie a devenit una dintre piesele centrale ale economiei de tip consensual din Olanda. La baza succesului activităţii sale a stat capacitatea de a elabora


28

asigurat succesul implementării respectivului concept în Olanda a fost posibilitatea derogării de la prevederile legale referitoare la angajarea personalului prin intermediul unor acorduri realizate între partenerii sociali la nivel de ramură sau întreprindere. Astfel, au fost asigurate premisele unei “flexibilizări negociate” a utilizării forţei de muncă şi a unei complementarităţi între negocierile colective şi atribuţiile Comitetelor de Întreprindere36.

În cadrul acţiunilor de flexibilizare a funcţionării pieţei forţei de muncă au fost extinse drepturile legate de protecţia socială a lucrătorilor temporari. Astfel, pentru lucrătorii temporari există o serie de convenţii colective care le oferă garanţia remunerării decente, a formării profesionale şi a unei pensionări complementare. Obiectivul măsurilor legislative adoptate a fost diminuarea segmentării pieţei forţei de muncă, într-o ţară unde piaţa primară (unde este angajată componenta cu cel mai ridicat nivel al pregătirii profesionale a populaţiei active) se caracteriza printr-un grad redus de flexibilitate, iar piaţa secundară (unde se găsesc nivelul de calificare al locurilor de muncă este redus) era una nesigură37

Experienţa olandeză în domeniul reformării pieţei forţei de muncă a constituit o etapă deosebit de importantă în elaborarea sub aspect teoretic şi implementarea practică a conceptului de flexicuritate. S-a dovedit astfel că anumite principii legate de flexibilizarea funcţionării pieţei forţei de muncă pot fi transplantate dintr-o ţară în alta, relativ rapid în contextul unui grad ridicat de dezvoltare economică şi a unor similitudini între modelele sociale, dat fiind faptul că ambele ţări aparţin variantei nordice a modelului social european.

Pentru asigurarea succesului reformei pieţei forţei de muncă s-a pornit de la premisa unei cercetări aprofundate şi tenace a experienţelor acumulate pe parcursul definirii în plan teoretic şi implementării în practică a conceptului de „flexicuritate”. În acest scop a fost creat la Universitatea din Tillburg un institut de cercetări specializat în analiza flexicurităţii (The Research Institute for Flexicurity, Labour Market Dynamics and Social

şi propune strategii de negociere de sumă pozitivă pentru partenerii sociali implicaţi în funcţionarea pieţei forţei de muncă. 36 M. Ozaki - Negotiating flexibility. The role of the social partners and the state, ILO, Geneva, 1999. 37 T.Bregaard, F.Larsen - Comparing flexibilty in Denmark and Japon, Centre for Labour Market Research at Aalborg University (CARMA), Denmark, 2007, citat după A. Obabic- The Danish flexicurity labour market policy concept , Working paper series, Paper no. 09-04, FEB Zagreb.



29

Cohesion at Tilburg University- ReflecT). Se reflectă astfel importanţa pe care problematica realizării unei funcţionări cât mai flexibile a pieţei forţei de muncă, precum şi a unei siguranţe sporite a ocupării persoanelor active o are în prezent pentru atingerea obiectivelor Strategiei de la Lisabona.

1.3. Concepte şi mărimi statistice caracteristice conceptului de

Flexi(se)curitate

Stabilirea unor principii comune ale flexicurităţii la nivelul Uniunii Europene şi recomandarea ca respectiva metodă să fie tot mai utilizată în reformarea pieţei forţei de muncă a impus construirea unor indicatori care să reflecte stadiul în care se află ţările-membre. În acest fel, se pot realiza comparaţii atât longitudinale (în timp), cât şi transversale (între ţări) asupra avansurilor realizate în implementarea principiilor flexicurităţii, dar şi a eficienţei măsurilor de politică economică adoptate pentru reducerea dezechilibrelor de pe piaţa forţei de muncă.

O problemă importantă care trebuie rezolvată în cursul procesului de selectare a indicatorilor este dacă aceştia trebuie să reflecte doar resursele alocate pentru implementarea principiilor flexicurităţii, stadiul în care se află respectivul proces, precum şi rezultatele obţinute sau şi alte aspecte ale mediului economic şi modului de funcţionare a pieţei forţei de muncă. Una dintre poziţii este că respectivii indicatori trebuie să se concentreze doar asupra unor efecte determinate în mod strict de flexicuritate. Se argumentează că introducerea în analiză a unor indicatori care reflectă nu numai efectele flexicurităţii ci şi ale altor măsuri ar fi de natură să dilueze posibilităţi de analiză riguroasă a respectivei metode de reformare a pieţei forţei de muncă38. De asemenea, se arată că indicatorii selectaţi trebuie să respecte următoarele criterii: a) să reflecte îndeaproape liniile directoare pentru ocuparea forţei de muncă; b) să fie clari şi neambigui; c) să fie estimaţi din cadrul unor surse statistice armonizate ale Uniunii Europene (dacă este posibil), d) să aibă capacitatea de a identifica problemele legate de atingerea obiectivelor şi valorilor de referinţă adoptate prin metoda deschisă de coordonare; e) să fie în concordanţă cu indicatorii structurali; f) să fie de bună calitate.

O altă poziţie este aceea că evaluarea progreselor în direcţia implementării principiilor flexicurităţii este necesar să ia în considerare nu numai indicatorii care reflectă în mod strict impactul flexicurităţii asupra

38 European Commission, Monitoring and analysis of Flexibility policies, Progress Report, The Employment Committeee, Brussels, 2008.


30

funcţionării pieţei forţei de muncă, dar şi indicatori ai raportului dintre cererea şi oferta de forţă de muncă39. Subscriem şi noi acestui punct de vedere, deoarece implementarea principiilor flexicurităţii are loc în cadrul unor economii cu un grad diferit de competitivitate şi productivitate a muncii. De asemenea, ar trebui să fie luate în consideraţie şi o serie de indicatori sintetici ai pieţei forţei de muncă.

În aceste condiţii, blocul indicatorilor de analiză şi monitorizare a stadiului aplicării principiilor flexicurităţii ar cuprinde trei componente.

A. Indicatori ai dinamicii economice, competitivităţii şi echilibrelor macroeconomice.

A1. Ritm de creştere al PIB. A2. Soldul balanţei comerciale externe (contului curent) A3. Soldul bugetului consolidat al statului. A4. Ritm de creştere a productivităţii muncii (aparentă şi orară) A5. Ritm de creştere a salariului mediu real B. Indicatori sintetici ai funcţionării pieţei forţei de muncă B1. Structura sectorială a populaţiei ocupate B2. Rata de activitate a populaţiei în vârstă de muncă. B3. Pondere lucrători pe cont propriu în populaţia ocupată B4. Pondere lucrători cu timp parţial în populaţia ocupată B5. Rata şomajului (pe total populaţie activă, sexe şi pe grupe de

vârstă) B6. Rata şomajului pe termen lung (pe total populaţie activă, sexe şi

gripe de vârstă) C. Indicatori ai stadiului implementării principiilor flexicurităţii Acest set de indicatori este cel propus în cadrul Comitetului de

ocupare a forţei de muncă al Comisiei Europene şi care se referă strict la monitorizarea procesului de extindere a flexicurităţii în statele membre. Scopul respectivilor indicatori este de a realiza o măsurare cât mai cuprinzătoare a unui fenomen deosebit de complex. Din acest motiv au fost definite trei tipuri de indicatori şi anume: a) indicatori de efort (input), b) indicatori de proces, c) indicatori de rezultate (output).

Indicatorii de efort (input) reprezintă evaluări cantitative ale regulilor după care se elaborează strategiile de implementare a flexicurităţii,

39 T.Wilthagen - Flexsecurity: from principles to progress, European Commission, Thematic Review Seminar of Mutual Lerning Programme of European Employment Strategy „ The development of national flexicurity policies in responce to labour market challenges”, Brussels, 24-th September 2008.



31

dar şi referitoare la resursele financiare alocate pentru atingerea obiectivelor propuse.

Indicatorii de proces reprezintă, de regulă, ponderi ale grupurilor de persoane care participă la respectivele măsuri de reformare a pieţei forţei de muncă. De asemenea, aceşti indicatori arată şi gradul în care principiile flexicurităţii sunt implementate.

Indicatorii de rezultate (output) arată impactul pe care aplicarea principiilor flexicurităţii îl are asupra mobilităţii profesionale sau a statusului ocupaţional al persoanelor active.

Între cele trei tipuri de indicatori nu există în mod necesar o puternică intercondiţionare, mai ales la începutul implementării flexicurităţii. Dar pe măsură ce reformarea pieţei forţei de muncă în direcţia menţionată anterior se va amplifica, se estimează40 că modificările din indicatorii de proces vor determina schimbări în valorile indicatorilor de output.

Este necesar să se aibă în vedere că, cel puţin în actuala etapă, nu se poate construi un indicator compozit al flexicurităţii, datorită multidimensionalităţii fenomenului şi absenţei unei corelaţii puternice între cele trei tipuri de indicatori.

Multitudinea de aspecte care caracterizează flexicuritatea face să existe un mare număr de indicatori, distribuiţi în mod inegal în cadrul celor patru componente şi a celor trei tipuri de indicatori. În aceste condiţii, procesul de monitorizare a progreselor obţinute şi realizare de comparaţii între statele membre devine unul dificil. Pentru surmontarea acestui obstacol în cadrul Comitetului pentru Ocuparea forţei de muncă al Comisiei Europene a fost găsită soluţia selectării a 12 indicatori relevanţi pentru fiecare dintre cele 4 aspecte ale flexicurităţii şi a celor trei tipuri de indicatori. Astfel, se poate obţine o reprezentare grafică a stadiului în care se află flexicuritatea, sub forma unor diagrame radar pentru fiecare dintre cele trei tipuri de indicatori41.

Cei 12 indicatori relevanţi pentru evaluarea stadiului flexicurităţii sunt:

I. Indicatori de efort (input) a. Ponderea în totalul populaţiei ocupate a angajaţilor cu programe

de lucru flexibile, corespunzător componentei “Raporturi contractuale de muncă flexibile”

40 European Commission, Monitoring and analysis of Flexibility policies, Progress Report, The Employment Committeee, Brussels, 2008. 41 European Commission, Monitoring and analysis of Flexibility policies, Progress Report, Report endorsed by EMCO, Brussels, 24-th June 2009.


32

b. Ponderea în PIB a cheltuielilor publice pentru dezvoltarea resurselor umane corespunzător componentei „Îmbunătăţirea conţinutului şi formelor de desfăşurare a învăţământului pe tot parcursul vieţii”

c. Cheltuieli cu măsuri de politică activă a pieţei forţei de muncă ce revin pe o persoană în căutare de lucru, corespunzător componentei „Politici active ale pieţei forţei de muncă”

d. Cheltuieli cu ajutorul de şomaj pe o persoană în căutare de lucru, corespunzător componentei „Modernizarea sistemelor de protecţie socială”.

II. Indicatori de proces a. Ponderea în totalul populaţiei ocupate a lucrătorilor cu contracte

de muncă pe o perioadă nedeterminată, precum şi a celor care în mod voluntar lucrează cu timp parţial sau pe baza unor contracte de muncă pe o perioadă determinată, corespunzător componentei „Raporturi contractuale de muncă flexibile”

b. Ponderea în totalul salariaţilor a celor care participă la învăţarea pe tot parcursul vieţii, corespunzător componentei „Îmbunătăţirea conţinutului şi formelor de desfăşurare a învăţământului pe tot parcursul vieţii”

c. Ponderea în totalul persoanelor în căutare de lucru a celor participanţi la măsurile de politică activă a pieţei forţei de muncă, corespunzător componentei „Politici active ale pieţei forţei de muncă”

d. Ponderea totalul persoanelor în căutare de lucru a beneficiarilor de ajutor de şomaj, corespunzător componentei „Modernizarea sistemelor de protecţie socială”

III. Indicatori de rezultate (output) a. Ponderea în totalul populaţiei în vârstă de muncă a persoanelor

care au o siguranţă a ocupării cel puţin egală cu cea din anul precedent, corespunzător componentei „Raporturi contractuale de muncă flexibile”

b. Ponderea în totalul populaţiei în vârstă de muncă a persoanelor care au un nivel al calificării, statusului ocupaţional şi al remunerării cel puţin egal cu cel din anul precedent, corespunzător componentei „Îmbunătăţirea conţinutului şi formelor de desfăşurare a învăţământului pe tot parcursul vieţii”

c. Ponderea în totalul celor care au participat la măsurile de politică activă a pieţei forţei de muncă a celor care şi-au găsit un loc de muncă la şase luni după terminarea măsurile normale de activare, corespunzător componentei „Politici active ale pieţei forţei de muncă”



33

d. Ponderea în totalul şomerilor a persoanelor fără un loc de muncă la care nu există riscul sărăciei, corespunzător componentei „Modernizarea sistemelor de protecţie socială”.

34

Capitolul 2. DE LA FLEXI(SE)CURITATE MACRO LA FLEXI(SE)CURITATE MICRO

autor: dr. ec. Fl. Pavelescu 2.1.Flexibilitatea internă în întreprinderile româneşti

Flexibilizarea internă a utilizării forţei de muncă joacă un rol deosebit de important în implementarea cu succes a principiilor flexicurităţii. La nivelul întreprinderii flexibilitatea utilizării forţei de muncă are un caracter multidimensional, fiind dependentă de metodele de organizare a muncii, cultura organizaţională, caracteristicile ofertei de forţă de muncă, nivelul tehnologic adoptat de firmă, raporturile dintre sindicate şi manageri, dimensiunea întreprinderilor.

Pentru evaluarea flexibilităţii interne a utilizării forţei de muncă din România, vom folosi o serie de indicatori din cel de-al patrulea sondaj referitor la condiţiile de muncă, realizat în 2004-2005, de Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă42. Totodată, folosirea respectivelor date permite realizarea unor comparaţii cu tendinţele înregistrate pe ansamblul Uniunii Europene (UE-27) sau la nivelul statelor care erau membre înainte de 1 mai 2004 (UE-15), cât şi al celor care au aderat la 1 mai 2004 (NMS-10).

Ca principali indicatori de măsurare a flexibilităţii interne a utilizării forţei de muncă sunt avuţi în vedere: a) Locul de muncă şi organizarea muncii, b) Conţinutul muncii şi pregătirea profesională, c) Informarea şi comunicarea la locul de muncă, d) Aranjamentele referitoare la timpul de lucru.

Comparaţiile referitoare la locul de muncă şi organizarea muncii relevă un decalaj sensibil între România şi celelalte ţări membre ale Uniunii Europene, atât cu UE-15, cât şi cu NMS-10 în domenii legate de implementarea tehnologiilor informaţionale (telemunca, lucrul cu computerul). Ponderea telemuncii în totalul angajaţilor era de 2% în România, comparativ cu 8,3% în UE-27, 8,4% în UE-15 şi 10,7% în NMS-10 (anexa nr.2.1). Valoarea redusă a indicatorului menţionat anterior în

42 Datorită complexităţii ridicate Sondajul asupra condiţiilor de muncă din ţările membre ale Uniunii Europene se realizează de către Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă o dată la cinci ani. Astfel, ultimul sondaj este cel realizat în 2004-2005, iar următorul este proiectat să fie realizat în 2009-2010.



35

România reflectă nu numai o insuficientă răspândire a tehnologiilor informaţionale, dar şi o lipsă a unor reglementări coerente a drepturilor şi obligaţiilor părţilor implicate în această formă de flexibilizare a folosirii forţei de muncă.

Ponderea sensibil mai redusă a persoanelor care foloseau computerul la locul de muncă43 în România, comparativ cu cea din vechile sau noile state membre ale Uniunii Europene era la data realizării sondajului încă una dintre consecinţele gradului scăzut de implementare în activităţile economice şi sociale a tehnologiilor informaţionale.

În România forţa de muncă apare ca fiind mai puţin flexibilă în raport cu expunerea la fluctuaţiile cererii de bunuri şi servicii sau a solicitărilor clienţilor, atât faţă de ansamblul UE-27, cât şi faţă de UE-15 şi NMS-10.

Indicatorii care măsoară flexibilitatea forţei de muncă în raport cu variabilele organizaţionale impuse în interiorul firmei (dependenţa ritmului de lucru de obiectivele de performanţă, dependenţa ritmului de cerinţele şefului direct, rotaţia posturilor, munca în echipă) au în România valori mai decât în UE-27, UE-15 şi NMS-10, excepţia fiind înregistrată în cazul „dependenţa ritmului de lucru de cerinţele şefului direct” în cazul NMS-10.

Indicatorii care reflectă concomitent conţinutul muncii şi flexibilitatea utilizării forţei de muncă relevă că în România mai mult de jumătate dintre salariaţi trebuie să rezolve la locul de muncă probleme neprevăzute, să îndeplinească sarcini complexe şi să înveţe lucruri noi din punct de vedere profesional. La o primă analiză, respectiva proporţie prin ea însăşi implică un grad ridicat de flexibilitate a utilizării forţei de muncă. Dar în raport cu UE-27, UE-15 şi NMS-10, personalul angajat în firmele din România apare mai puţin flexibil. Singurul indicator legat de conţinutul muncii unde salariaţii din România apar ca fiind mai flexibili faţă de nivelul mediu înregistrat pe ansamblul Uniunii Europene şi al vechilor state membre este cel care arată proporţia celor care au capacitatea de a-şi aplica propriile idei în muncă.

În legătură cu echilibrul dintre pregătirea profesională a personalului şi cerinţele de calificare ale locului de muncă, firmele din România apăreau ca fiind în mod relativ avantajate, deoarece proporţia celor care considerau că ar avea nevoie de o creştere a nivelului de pregătire profesională era mai mică decât cea înregistrată în UE-27, UE-15 şi NMS-

43 Ponderea în totalul salariaţilor a persoanelor care foloseau computerul la locul de muncă era de 14,9% în românia, de 45,5% în UE-27, de 49,8% în UE-15, şi de 32,9% în NMS-10.


36

10. În acelaşi timp, se observă că proporţia celor care considerau că posedă capacitatea de a prelua sarcini noi era de peste 45%, cu peste 9% mai mare decât cea înregistrată în UE-27 şi UE-15 şi peste 14% mai mare decât cea înregistrată în NMS-10.

De asemenea, este important de observat că proporţia celor care au urmat cursuri de pregătire plătite în ultimele 12 luni este una foarte redusă (11%), ceea ce reprezintă circa 40% din valoarea respectivului indicator înregistrat în UE-15.

În ceea ce priveşte informarea şi comunicarea la locul de muncă, se constată că în România proporţia celor care sunt consultaţi asupra schimbărilor preconizate a se efectua în organizarea muncii şi a celor informaţi asupra riscurilor şi problemelor de sănătate care apar la locul de muncă este mai mică decât în UE-27, UE-15 şi NMS-10. În România, valorile celor doi indicatori sunt sensibil diferite. Astfel, proporţia celor consultaţi asupra schimbărilor din organizarea muncii este de circa 40%, în timp ce proporţia celor informaţi asupra riscurilor şi problemelor de sănătate de la locul de muncă este de 78%.

Aranjamentele referitoare la timpul de lucru evidenţiază în primul rând durata mare a numărului de ore lucrate în medie în România. Astfel, dacă la nivelul UE-27 media numărului de ore lucrate pe săptămână era de 38,6, la nivelul UE-15 era de 37,4, iar la nivelul NMS-10 era de 42,8, în România un angajat lucra în medie 46,4 ore pe săptămână. Numărul mare de ore se datora nu numai prelungirii programului zilnic, ci şi extinderii muncii în zilele de la sfârşitul săptămânii, care sunt din punct de vedere legal zile libere. Acest fapt este relevat de proporţia redusă a celor care lucrează 5 zile pe săptămână (44,2%) în România, comparativ cu cea înregistrată în UE-27 ( 65,1%), UE-15 (66,5%) şi NMS-10 (63,6%).

Programele de lucru din România pot fi apreciate ca fiind mai flexibile decât cele din UE-27, UE-15 şi NMS-10. La această concluzie se ajunge dacă se ia în considerare proporţia mai redusă a salariaţilor care lucrează după orare mai puţin flexibile sau au programe de lucru cu termene de începere şi terminare fixate anterior. În sprijinul acestei idei se poate aduce şi faptul că proporţia salariaţilor care trebuie să accepte schimbări ale programului de lucru atingea 21%, fiind mai mare decât proporţia medie înregistrată în UE-27 şi UE-15, dar mai mică decât cea calculată pentru ansamblul NMS-10.

În concluzie, se poate afirma că în România flexibilitatea utilizării forţei de muncă se manifestă mai ales în ceea ce priveşte durata zilei de lucru. Datorită nivelului redus al salariilor, lucrătorii acceptă o prelungire a zilei de lucru. De asemenea, în interiorul firmelor se observă că managerii



37

pot să impună într-o proporţie superioară celei de pe ansamblul Uniunii Europene o mai mare flexibilizare a utilizării forţei de muncă, mai cu seamă în ceea ce priveşte intensitatea muncii (prin modificarea ritmului de lucru), sau rolul avut de lucrători în desfăşurarea procesului productiv, prin intermediul rotaţiei posturilor sau al muncii în echipă.

Flexibilitatea utilizării forţei de muncă apare ca fiind mai redusă în raport cu ansamblul Uniunii Europene dacă se au în vedere aspecte calitative precum telemunca la domiciliu, interacţiunea cu clienţii sau rezolvarea unor probleme neprevăzute. Totodată, nu este încă destul de extins dialogul dintre salariaţi şi manageri referitor la schimbările din organizarea muncii care se preconizează a fi efectuate în viitorul apropiat şi a consecinţelor acestora asupra stării de sănătate a angajaţilor. În acest fel se reduc o serie de premise de sprijinire de către salariaţi a acţiunilor de flexibilizare şi adaptare la cerinţele unui mediu economic extern cu un grad ridicat de turbulenţă.

Mobilitatea dimensională a întreprinderilor şi flexibilitatea

internă a folosirii forţei de muncă Caracteristicile flexibilităţii utilizării forţei de muncă la nivel agregat

în România au fost influenţate între alţi factori şi de mărimea întreprinderilor. În anul 2004, în ramurile neagricole, microîntreprinderile (0-9 angajaţi) şi întreprinderile mici (10-49 angajaţi) deţineau împreună o pondere de 38,1% în totalul angajaţilor, ponderea întreprinderilor mijlocii fiind de 24,7%, iar cea a întreprinderilor mari (peste 250 angajaţi) de 37%(anexa nr.2. 2). Faptul că întreprinderile cu mai puţin de 49 angajaţi deţineau mai mult de 38% din totalul angajaţilor din ramurile neagricole şi-a pus amprenta asupra tipului de flexibilizare a utilizării forţei de muncă. Astfel, în întreprinderile mici gradul de sindicalizare este redus, iar influenţa managerului general sau a proprietarului este determinantă pentru organizarea muncii şi stabilirea obiectivelor de performanţă pe care lucrătorii trebuie să le atingă.

În aceste condiţii, flexibilitatea utilizării forţei de muncă se concretizează mai ales în sporirea numărului de ore lucrate, rotaţia posturilor şi munca în echipă. Efortul de adaptare al angajaţilor la cerinţele impuse de mediul economic se face în primul rând prin eforturile personale de însuşire de noi calificări şi deprinderi de muncă şi mai puţin prin participarea la cursuri de pregătire profesională. Gradul de comunicare şi informare mai redus referitor la schimbările în organizarea muncii sau unele aspecte ale condiţiilor de muncă, avute în vedere de manageri sau


38

proprietari, sunt o consecinţă indirectă a unui grad mai redus de sindicalizare.

Ponderea ridicată a microîntreprinderilor şi întreprinderilor mici a rezultat în urma unui proces de restructurare intensă realizat în contextul unei creşteri economice fără crearea de noi locuri de muncă, între anii 1999-2004. În cursul respectivei perioade numărul de salariaţi din ramurile neagricole s-a redus cu 5,9% (anexa nr. 2.3). Reducerea numărului de locuri de muncă a avut în întreprinderile mari (cu 30,8%) şi în microîntreprinderi (cu 12,8%). Întreprinderile mici şi mijlocii au fost cele care au susţinut expansiunea cererii de forţă de muncă datorită acţiunii concomitente a mai multor factori, dintre care pot fi menţionaţi: a) Consolidarea poziţiei pe piaţă a unor întreprinderi mici, care au putut astfel să angajeze mai mulţi lucrători şi să depăşească statutul de întreprinderi mici, b) Manifestarea spiritului întreprinzător în noi domenii de activitate unde cerinţele unei rentabilităţi ridicate impuneau crearea unor întreprinderi mijlocii, c) Reducerile de personal din întreprinderile mari care au devenit întreprinderi mijlocii, ca rezultat al procesului de restructurare.

După 2004, creşterea economică a avut loc concomitent cu crearea de noi locuri de muncă. Între 2004 şi 2007 numărul de angajaţi din ramurile neagricole a sporit cu 7,9% (anexa nr. 2.4.), în condiţiile unor dinamici diferenţiate în funcţie de mărimea întreprinderii. Astfel, cererea de forţă de muncă emanată de întreprinderile mari s-a redus în continuare. În întreprinderile mijlocii, numărul de locuri de muncă a sporit cu 6,5%. Cererea de forţă de muncă din ramurile neagricole a sporit cel mai mult în microîntreprinderi şi în întreprinderile mici, unde numărul de angajaţi a sporit cu circa 28%.

Noile locuri de muncă au fost create în construcţii şi servicii, concomitent cu reduceri în industrie. Pe tipuri de firme, numărul de angajaţi a crescut în întreprinderile cu mai puţin de 50 de salariaţi. Reduceri ale numărului de salariaţi au fost înregistrate în întreprinderile mari din industrie, construcţii şi transporturi-comunicaţii, precum şi în întreprinderile mijlocii din tranzacţii imobiliare şi servicii pentru întreprinderi.

În consecinţă, în anul 2007, ponderea întreprinderilor mari în totalul salariaţilor din ramurile neagricole reprezenta 30%, cea a întreprinderilor mijlocii 24,4%, iar cea a microîntreprinderilor şi a întreprinderilor mici 45,6% (anexa nr. 2.5). De asemenea, se observă că în industrie mai mult de 50% din salariaţi lucrează în întreprinderile mari şi mijlocii, în construcţii mai mult de 50% de salariaţi lucrează în întreprinderile mici şi mijlocii, iar în servicii mai mult de 50% de salariaţi lucrau în microîntreprinderi şi întreprinderi mici.



39

Pe baza celor menţionate anterior se poate concluziona că pe parcursul creşterii economice de la mijlocul anilor 2000 a fost accentuat rolul microîntreprinderilor şi întreprinderilor mici în generarea de locuri de muncă. În acest fel, au fost consolidate premisele pentru o flexibilizare a modelului de ocupare a forţei de muncă, mai cu seamă în favoarea întreprinzătorilor. Drept urmare, se poate aprecia că în esenţă problemele evidenţiate de cel de-al patrulea sondaj referitor la condiţiile de muncă al Fundaţiei Europene pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi muncă rămân în linii mari valabile. Ca o evoluţie pozitivă se poate estima o creştere a ponderii angajaţilor care lucrează cu computerul şi /sau utilizează internetul şi limbile străine.

Dar, scăderea nivelului activităţii economice, începând din ultimul trimestru al anului 2008 a condus la un val de disponibilizări în industrie şi construcţii. Reducerea cererii cantitative de forţă de muncă a fost însoţită de exercitarea de noi presiuni pentru o mai mare flexibilizare a modelului de ocupare a forţei de muncă în direcţia adaptării firmelor la un mediu economic cu un grad ridicat de turbulenţă. În aceste condiţii, problematica securităţii locului de muncă, cea a remunerării adecvate sau a asigurării unui echilibru între viaţa profesională şi cea de familie tind să treacă pe plan secund.

Privilegierea aspectelor legate de flexibilizarea utilizării forţei de muncă în favoarea întreprinzătorilor şi neglijarea aspectelor legate de securitatea locurilor de muncă sau de dialogul dintre manageri şi reprezentanţii salariaţilor, referitoare la modificările care este necesar să fie efectuate în organizarea muncii şi a creşterii nivelului de calificare, se poate dovedi utilă doar pe termen scurt. Pe termen lung, în contextul reluării creşterii economice pe noi baze, aplicarea în totalitate a principiilor flexicurităţii la nivelul firmei poate deveni unul dintre factorii care conduc la reconcilierea cerinţelor asigurării rentabilităţii şi dinamismului tehnologic cu cele ale îmbunătăţirii condiţiilor de muncă şi ale echilibrului dintre viaţa profesională şi viaţa de familie.

Direcţii de acţiune pentru promovarea principiilor flexicurităţii

la nivel microeconomic Pentru a se asigura aplicarea principiilor flexicurităţii este necesar să

se acţioneze în primul rând pentru creşterea comunicării dintre manageri sau proprietari şi reprezentanţii lucrătorilor. În acest sens, un cadru propice dialogului dintre partenerii sociali la nivel microeconomic l-ar putea constitui Comitetele de întreprindere. Discutarea în respectivul cadru instituţional a problematicii complexe a implementării unor noi forme de


40

organizare a muncii ar contribui la găsirea unor soluţii de flexibilizare a utilizării personalului şi de creştere a gradului de valorificare a calificării acestuia.

Necesitatea găsirii unor soluţii negociate între partenerii sociali la nivel microeconomic apare din faptul că flexibilizarea internă a utilizării forţei de muncă este condiţionată atât de aranjamentele privind orarul de muncă, cât şi de implementarea unor forme noi, mai flexibile de organizare a muncii, apte să valorifice oportunităţile noilor tehnologii. În consecinţă, alături de organizarea de tip taylorist, care se restrânge dar nu dispare complet44, se extinde utilizarea unor noi forme de organizare producţiei, cum sunt: a) organizarea care se învăţă în mod discreţionar, b) linia de producţie în flux, c) organizare simplă.

Noile forme de organizare a muncii nu conduc în mod automat la rezultate pozitive. Fiind concepute în primul rând pentru optimizarea proceselor de producţie, creşterea calităţii produselor şi o mai bună adaptare la cerinţele clienţilor, noile forme de organizare a muncii conduc la intensificarea muncii şi implicit la o creştere a încordării nervoase a lucrătorilor. Din acest motiv, pot apare probleme de sănătate a lucrătorilor.

O altă problemă care apare în contextul implementării unor noi forme de organizare a muncii este cea care decurge din reducerea rigidităţii structurilor de conducere şi a extinderii rotaţiei posturilor, a polideservirii utilajelor şi a muncii în echipă. Respectivele practici pot contribui la creşterea productivităţii muncii, numai dacă sunt create premisele unei implicări a unei părţi cât mai mari salariaţilor în luarea deciziei privind stabilirea ritmului de lucru şi a îmbunătăţirii canalelor de comunicare45. De asemenea, este important să se asigure premisele unei bune cunoaşteri de către lucrători a conţinutului noilor metode de organizare a muncii. Astfel, se poate genera un proces de învăţare activă şi de identificare a unor noi valenţe de creştere a eficienţei activităţii firmei, care nu au fost intuite în faza de proiectare a reorganizării proceselor de producţie şi a muncii.

Pentru a avea succes implementarea unor noi metode de organizare a muncii este necesar să se creeze stimulentele pentru sporirea satisfacţiei în muncă prin intermediul unor stimulente materiale şi morale adecvate. De asemenea, este important să se asigure un control mai mare al lucrătorilor asupra propriei lor munci şi îmbogăţirea conţinutului activităţii.

44 E.Lorenz, A. Valeyr - e-Organizational innovation, human ressource management and labour market structure: a comparison of EU-15, în Journal of Industrial Relations no. 47(4) /2005. 45 xxx - Employment in Europe 2007, European Commission, Brussels, 2007.



41

Dialogul dintre manageri sau proprietari şi lucrători referitor la îmbunătăţirea organizării muncii nu trebuie să se limiteze doar la implementarea unor noi forme de organizare a muncii, ci trebuie să aibă printre obiective şi realizarea de evaluări pe o durată relativ îndelungată a impactului pe care inovaţiile din organizarea muncii le au asupra diferitelor componente ale forţei de muncă angajate în cadrul firmei. Astfel, se poate acţiona pentru reducerea şi chiar evitarea unor tensiuni între insideri şi outsideri.

Totodată, este necesară o îmbunătăţire a activităţii compartimentului de resurse umane din cadrul firmelor în sensul sporirii acurateţei evaluării performanţelor diferitelor categorii de angajaţi, îmbunătăţirii metodelor de recrutare şi de estimare a nevoilor de sporire a nivelului de calificare prin intermediul cursurilor de formare profesională continuă sau altor forme de învăţare pe tot parcursul vieţii.

2.2. Învăţarea continuă pe parcursul întregii vieţi

Măsurile luate de firme pentru implementarea de noi forme de organizare a muncii şi sporirea flexibilităţii interne pot fi cu mult mai eficiente dacă sunt susţinute de o reţea de instituţii funcţionale care au ca principală menire susţinerea proceselor de învăţare pe tot parcursul vieţii. În acest fel, se pot reduce o serie de costuri legate de reconversia profesională şi se poate întipări un comportament activ pe piaţa forţei de muncă pentru segmente cât mai largi ale populaţiei în vârstă de muncă.

Procesul de învăţare pe tot parcursul vieţii este modelat în principal de doi factori, respectiv: a) modificările care apar în conţinutul muncii şi statusul unor profesii, b) caracteristicile cadrului instituţional creat pentru respectiva activitate.

În România, pe parcursul anilor 2000 au fost întreprinse o serie de acţiuni care au fost în concordanţă cu cele întreprinse în celelalte state-membre ale Uniunii Europene, dar au avut şi o serie de particularităţi.

Tendinţe ale evoluţiei structurii profesionale în România Restructurarea activităţilor economice şi implementarea unor noi

tehnologii a determinat importante modificări în statusul unor profesii, concomitent cu mutaţii în conţinutul muncii. Se pot identifica următoarele tipuri de profesii46:

46 INCSMPS - Evoluţia ocupaţiilor pe piaţa forţei de muncă din România în perspectiva anului 2010, Bucureşti, 2005.


42

a) profesii dominante, care reprezintă profesii bine cristalizate, cu o anumită tradiţie în modelul românesc de ocupare a forţei de muncă

b) profesii care şi-au schimbat semnificativ conţinutul, respectiv profesii care au fost puternic influenţate de procesul de restructurare a economiei. Asemenea profesii pot fi găsite în industrie, dar şi în servicii unde a sporit preocuparea pentru creşterea adaptabilităţii la cerinţele clienţilor.

c) profesii de străpungere, care în esenţă sunt profesii specifice unor domenii noi de activitate, cu o valoare adăugată ridicată. Profesiile de străpungere contribuie la flexibilizarea modelului de ocupare a forţei de muncă deoarece sunt specifice unor nişe de piaţă şi au un nivel ridicat de competenţe şi calificare. De asemenea, programul de lucru al persoanelor care practică respectivele profesii tinde să fie unul flexibil în sensul predominării activităţilor cu timp parţial sau al contractelor pe o perioadă de timp determinată. Acceptarea unor forme de ocupare atipice a forţei de muncă este în aceste cazuri un rezultat al nivelului ridicat al productivităţii muncii.

La nivelul ramurilor economice, cele mai intense schimbări ale tehnologiilor au fost percepute în industria prelucrătoare, construcţii şi transporturi-comunicaţii. Mutaţii mai lente în conţinutul tehnologiilor au fost percepute în industria extractivă, agricultură şi pescuit. La nivelul firmelor, cele mai intense modificări ale tehnologiilor şi organizării muncii au fost înregistrate în cadrul firmelor mijlocii şi mari.

În aceste condiţii, conţinutul muncii unei părţi importante a profesiilor s-a modificat. Cerinţele noi care au apărut în multe dintre profesii sunt legate de lucrul cu computerul şi alte tipuri de tehnologii informaţionale, cunoştinţe de management şi comunicare, cunoştinţe de limbi străine. Drept urmare, necesitatea învăţării pe tot parcursul vieţii a devenit stringentă, atât pentru personalul din cadrul firmelor, cât şi pentru celelalte categorii de populaţie activă. În cazul persoanelor ocupate, prin intermediul unei permanente îmbunătăţiri a nivelului de calificare în concordanţă cu tendinţele schimbărilor tehnologice se asigură premisele viabilităţii locurilor de muncă. Pentru persoanele din grupurile vulnerabile, participarea la diferitele programe de învăţare pe tot parcursul vieţii devine o condiţie de evitare a marginalizării.



43

Puncte forte şi puncte slabe ale cadrului instituţional referitor la procesul de învăţare pe tot parcursul vieţii

În România, în cursul reformei sistemului educaţional, a luat fiinţă Consiliul Naţional pentru Educaţie şi Formare Continuă, pe baza Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 36/1997. Pe această bază a fost creat cadrul legal pentru iniţierea şi autorizarea programelor de educaţie a adulţilor, partea cea mai importantă a procesului de educaţie pe tot parcursul vieţii. În acest context, au fost realizate o serie de clarificări conceptuale referitoare la educaţia iniţială, educaţia adulţilor, educaţia formală, educaţia non-formală, educaţia informală47.

Dintre conceptele menţionate anterior, se poate aprecia că în flexibilizarea utilizării forţei de muncă, din punctul de vedere al învăţării pe tot parcursul vieţii, rolul cel mai important este jucat de componenta non-formală a educaţiei adulţilor. În cadrul educaţiei adulţilor componenta cea mai importantă o reprezintă formarea profesională permanentă48.

Activitatea de formare profesională continuă a fost reglementată prin Ordonanţa de Guvern nr. 129/2000, care a asigurat în linii generale compatibilitatea dintre practica din România şi cea din Uniunea Europeană. Aplicarea ei în practică a necesitat ulterior o serie de revizuiri, efectuate prin alte normative (ordonanţe ale guvernului, hotărâri ale guvernului, ordine ale ministrului muncii şi ministrului educaţiei) între anii 2003 şi 2006.

De asemenea, corelaţia dintre educaţia adulţilor şi flexibilizarea utilizării a fost abordată şi în alte documente programatice, cum sunt Strategia pe termen scurt şi mediu pentru formare profesională continuă 2005-2010, Programul Naţional de Reforme 2007-2010, Programul Operaţional Sectorial-Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, Proiectul Strategiei de Dezvoltare Integrată a Resurselor Umane din perspectiva Învăţării pe parcursul întregii vieţi 2009-2020.

Având în vedere că în România rata de participare a populaţiei în vârstă de 25-64 ani la programele de formare continuă este scăzută în raport

47 Formarea Profesională Continuă în România, European Training Foundation, Bucureşti, septembrie 1998. 48 Educaţia adulţilor cuprinde toate situaţiile de învăţare care urmează educaţiei iniţiale sau o înlocuiesc şi cuprinde: a) formarea profesională continuă, b) programele intensive de alfabetizare a adulţilor, c) educaţia în timpul liber ( cf. V.Vasile ( coord), G.Zaman, S.Perţ, F.Zarojanu - Restructurarea sistemului de Educaţie din România din perspectiva evoluţiilor pe piaţa internă şi impactul asupra progresului cercetării, SPOS nr. 2, IER, Bucureşti, 2008.


44

cu media înregistrată la nivelul Uniunii Europene49 au fost stabilite ca ţinte pentru respectivul indicator valori de 7% pentru anul 2010, de 10% în anul 2015 şi de 12% în anul 2020.

Ancheta realizată de Institutul Naţional de Statistică în perioada aprilie 2007- martie 2008 relevă o rată de participare a populaţiei în vârstă de 25-64 ani la educaţia formală de 3,6%, la educaţia non-formală de 4.8% şi la educaţia informală de 18,8%50. Dacă se consideră că educaţia non-formală a adulţilor aproximează intensitatea procesului de învăţare pe tot parcursul vieţii, se poate aprecia că în România au fost înregistrate o serie de progrese, dar se menţin încă decalaje importante în raport cu ţările-membre ale Uniunii Europene unde principiile flexicurităţii sunt aplicate pe scară largă.

Participarea la programele de educaţie non-formală este sensibil mai ridicată în mediul urban (6,4% ) decât în mediul rural (2,5%), în rândul persoanelor în vârstă de 25-44 ani51 şi în rândul persoanelor ocupate52.

Motivele care au determinat participarea la programele de educaţie non-formală au fost în proporţie de 79,1% legate de locul de muncă. Din punctul de vedere al educaţiei iniţiale, ponderea cea mai ridicată se înregistrează în rândul persoanelor cu pregătire medie (47,5%) şi a celor cu pregătire superioară (46,9%).

Se reflectă astfel faptul că în contextul realizării unor schimbări sensibile în conţinutul tehnologiilor şi organizării muncii, firmele au acordat o atenţie deosebită îmbunătăţirii şi actualizării nivelului de competenţă profesională nu numai al personalului cu pregătire medie, cum se întâmpla la mijlocul anilor 2000, ci şi a celui cu pregătire superioară 53. Respectiva distribuţie a nivelului de studii al participanţilor la programele de educaţie a

49 În anul 2005, rata de participare a populaţiei în vârstă de 25-64 ani la programe de educaţie şi formare continuă era de 10,2% pe ansamblul Uniunii Europene, de 1,6% în România, de 1,3% în Bulgaria, de 27,4% în Danemarca, de 1,9% în Grecia, de 7% în Franţa, de 15,9% în Olanda, de 12,9% în Austria, de 4,9% în Polonia, de 32,1% în Suedia 50 Institutul Naţional de Statistică - Educaţia adulţilor în România, Bucureşti, 2008. 51 Rata de participare la educaţia non-formală a fost de 6,7% pentru grupa de vârstă de 25-34 ani, de 5,4% pentru grupa de vârstă de 35-44 ani, de 3,9% pentru grupa de vârstă de 45-54 ani, de 2,4% pentru grupa de vârstă de 55-64 ani. 52 Rata de participare la educaţia non-formală a fost de 6,6% pentru persoanelor ocupate, de 2,2% pentru şomeri şi 0,7% pentru persoanelor inactive. 53 Studiul realizat în anul 2005 de către INCSMPS (S.Pirciog, V.Ciuca, C.Mocanu, A.M. Zamfir) releva următoarea repartizare a participanţilor la programele de pregătire profesională după nivelul de studii: 67% aveau un nivel de pregătire ridicat (studii universitare şi post universitare), 23% aveau un nivel de pregătire mediu (studii liceale, de maiştri şi postliceale) şi 10% aveau un nivel redus de pregătire (studii gimnaziale).



45

adulţilor poate însă să sugereze şi faptul că pregătirea universitară nu este totdeauna în concordanţă cu cerinţele de performanţă ale firmelor, ceea ce face necesară apelarea pe o scară relativ extinsă la forme de educaţie non-formală şi pentru personalul cu studii superioare.

Participarea la procesul de educaţie non –formală a unor persoane cu studii superioare are ca efect proporţii ridicate de utilizare în cadrul respectivelor forme de educaţie pe tot parcursul vieţii a computerului sau cel puţin a unei limbi străine. Astfel, pentru grupa de vârstă de 25-34 ani proporţia folosirii computerului este de 40,4% (anexa nr. 3. 1.), iar cea a folosirii a cel puţin unei limbi străine este de 47,4% (anexa nr. 3. 2.). Faptul că pentru celelalte grupe de vârstă valorile celor doi indicatori sunt semnificativ mai reduse pune în evidenţă două aspecte, respectiv:

a) creşterea abilităţilor de lucru cu computerul şi alte tehnologii informaţionale, precum şi de folosire a limbilor străine pe măsură ce noi generaţii al populaţiei adulte se integrează pe piaţa forţei de muncă şi

b) în elaborarea strategiilor şi politicilor referitoare la implementarea unor noi forme de organizare a muncii şi de flexibilizare a utilizării forţei de muncă, firmele tind să aibă în vedere în primul rând pe cei mai tineri şi mai calificaţi dintre lucrători.

Din punct de vedere al finanţării programelor de educaţie non-formală se observă că pentru mai mult de jumătate dintre participanţi, angajatorii nu au avut nici o contribuţie financiară (anexa nr.3. 3.). Plata integrală a contravalorii programelor de educaţie non-formală de către angajatori s-a realizat în cazul a 42% dintre participanţi. Implicarea angajatorilor în finanţarea diferitelor forme ale educaţiei non-formale tinde să fie mai intensă pe măsură ce nivelul educaţiei iniţiale a participanţilor la respectiva formă de îmbunătăţire a calificării profesionale este mai ridicat.

Preocupările privind organizarea de cursuri de formare profesională continuă şi alte forme de educaţie non-formală sunt mai răspândite în rândul întreprinderilor mari, datorită atât preocupărilor de înnoire a tehnologiilor şi organizării muncii, cât şi a resurselor financiare disponibile. Prin comparaţie, la nivelul microîntreprinderilor şi întreprinderilor mici, preocupările pentru actualizarea cunoştinţelor şi deprinderilor personalului sunt considerabil mai reduse.

Pe ramuri, se poate stabili o corelaţie între intensitatea procesului de restructurare şi implementarea de noi forme de organizare a muncii şi susţinerea de către firme a procesului de formare profesională continuă. La nivel regional, se observă că ratele de participare la educaţia pe tot parcursul vieţii sunt pozitiv corelate cu nivelul de dezvoltare economică şi socială. De asemenea, oferta de cursuri de pregătire sau alte forme de educaţie non-


46

formală şi informală este considerabil mai extinsă în oraşele mari decât în cele mici.

Chiar dacă în ultimii ani se pot constata, din punct de vedere cantitativ, o serie de progrese, impactul procesului de învăţare pe tot parcursul vieţii asupra implementării principiilor flexicurităţii este limitat de o serie de factori de natură instituţională, de modul concret de organizare a respectivei activităţi sau de resursele materiale şi financiare alocate.

Astfel, cadrul legislativ referitor la diferitele forme de educaţie non formală şi informală care sunt autorizate să se desfăşoare în România acordă o atenţie disproporţionată organizării instituţionale. În aceste condiţii, se generează proceduri birocratice greoaie de acreditare a instituţiilor şi organizaţiilor care oferă programe de educaţie şi formare profesională pe tot parcursul vieţii.

De asemenea, nu există o corelare între educaţia iniţială şi formele prin care aceasta este actualizată şi adaptată cerinţelor utilizării flexibile a forţei de muncă în cadrul firmelor şi înţelegerii noilor realităţi sociale.

Organizarea activităţilor de educaţie şi formare profesională pe tot parcursul vieţii este în prezent suprareglementată, atât prin prevederile Codului Muncii, cât şi prin numeroasele ordine ale miniştrilor Muncii şi Educaţiei, norme şi instrucţiuni de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 129/2000. Se are în vedere în special autorizarea furnizorilor de servicii de educaţie non formală, controlul existenţei unei baze materiale şi documentare şi a numărului de personal cu activităţi didactice, precum şi certificarea absolvirii cursurilor. Nu este analizată în mod sistematic calitatea metodelor utilizate în procesul de învăţare, gradul de asimilare a cunoştinţelor şi metodelor de lucru prezentate în cadrul cursurilor.

Existenţa unui mare număr de practici birocratice conduce la alte fenomene negative cum sunt: un deficit de personal şi firme specializate în domeniul educaţiei şi formării profesionale pe tot parcursul vieţii, sau concurenţă neloială între furnizorii respectivelor tipuri de servicii. Un factor care amplifică fenomenele negative menţionate anterior este şi lipsa unui sistem coerent de ierarhizare a calităţii certificatelor obţinute în cadrul diferitelor forme de învăţare pe tot parcursul vieţii.

Procedurile complicate care trebuie să fie îndeplinite pentru a folosi sume colectate prin contribuţia la fondul pentru şomaj în vederea organizării unor cursuri de formare profesională determină pe mulţi angajatori să nu utilizeze respectiva facilitate fiscală.

Implicarea partenerilor sociali la nivel micro şi macroeconomic în susţinerea procesului de învăţare pe tot parcursul vieţii este încă redusă. De asemenea, universităţile nu au depăşit încă graniţele educaţiei formale şi



47

până în prezent nu au avut o implicare activă în acţiuni menite să actualizeze nivelul de cunoştinţe ale capitalului uman de care dispun agenţii economici şi implicit să contribuie la sporirea flexibilităţii şi adaptabilităţii actorilor sociali la un mediu economic deosebit de dinamic.

Direcţii de acţiune pentru sporirea rolului proceselor de învăţare

pe tot parcursul vieţii la extinderea aplicării principiilor flexicurităţii în România

Corectarea unora dintre deficienţele care se manifestă în sistemul de educaţie şi formare profesională pe tot parcursul vieţii ar fi de natură să stimuleze extinderea şi consolidarea aplicării principiilor flexicurităţii în funcţionarea pieţei forţei de muncă din România. Din perspectiva unei îmbunătăţiri sensibile a eficienţei utilizării forţei de muncă principalele direcţii de acţiune sunt:

a) adoptarea unei viziuni integratoare asupra rolului pe care diferitele forme de educaţie formală, non-formală şi informală le au în crearea şi dezvoltarea competenţelor profesionale şi deprinderilor de muncă, precum şi a unei cetăţenii active. Realizarea respectivului deziderat presupune stimularea unei culturi a educaţiei pe tot parcursul vieţii încă din perioada formării iniţiale54, precum şi conştientizarea de către indivizi a beneficiilor unui astfel de demers.

b) adoptarea unui cadru legislativ coerent referitor la funcţionarea sistemului de educaţie şi formare profesională continuă, astfel încât să se poată stabili în mod clar atribuţiile autorităţilor publice, pe de o parte şi eliminarea procedurilor birocratice excesive, blocarea iniţiativei partenerilor sociali direct interesaţi şi alocarea ineficientă a resurselor, pe de altă parte.

c) realizarea la nivel naţional a unei baze de date referitoare la formele concrete prin care se realizează educaţia adulţilor, precum şi a unui cadru comun de referinţă asupra calităţii respectivelor servicii.

d) elaborarea de studii privind impactul pe termen mediu şi lung referitoare la eficienţa diferitelor forme de educaţie a adulţilor, şi în special a formării profesionale continue.

e) corelarea conţinutului programelor de educaţie şi formare continuă cu tendinţele schimbărilor tehnologice, astfel încât să se evite apariţia unor deficite de capital uman în domenii de care depinde sustenabilitatea creşterii economice.

54 V.Vasile (coordonator), G.Zaman, S.Perţ, F.Zarojanu - Restructurarea sistemului de educaţie din România din perspectiva evoluţiilor pe piaţa internă şi impactul asupra progresului cercetării, SPOS nr. 2, IER, Bucureşti, 2008.


48

f) acordarea unei atenţii deosebite creşterii competenţei profesionale a formatorilor implicaţi în procesele de educaţie a adulţilor.

g) găsirea unor formule prin care universităţile să se implice în educaţia non-formală, pentru a se spori nivelul calitativ al respectivei activităţi.

h) implicarea partenerilor sociali în educaţia şi formarea profesională continuă prin intermediul comitetelor sectoriale de formare profesională şi a comitetelor de întreprindere.

g) acordarea de stimulente fiscale firmelor care investesc în vederea creşterii nivelului de calificare al angajaţilor.

h) modificarea Codului Muncii astfel încât creşterea nivelului de calificare al angajaţilor să nu fie doar un drept, ci şi o obligaţie a angajaţilor.

i) recunoaşterea eforturilor făcute de firme pentru creşterea nivelului de calificare a angajaţilor şi găsirea unor modalităţi de recuperare a cheltuielilor în contextul unei flexibilităţi externe accentuate.

j) stimularea dezvoltării serviciilor de educaţie a adulţilor în mediul rural şi în oraşele mici.

k) creşterea rolului tehnologiilor informaţionale în procesele de învăţare pe tot parcursul vieţii.

49

Capitolul 3. PUTEM VORBI DESPRE O FLEXI(SE)CURITATE SPECIFICĂ ÎN CONTEXT

ROMÂNESC? O ANALIZĂ CRITICĂ A CADRULUI INSTITUŢIONAL AL PIEŢEI ROMÂNEŞTI A MUNCII

autor: prof. univ. dr. R. Dimitriu 3.1. Intervenţia discretă a legiuitorului comunitar în reglementarea

raporturilor de muncă. Opţiuni ale legiuitorului român

Printre multiplele efecte ale tendinţei de globalizare se numără şi cele manifestate în plan juridic: ca rezultat al unui proces îndelungat, cu o intensitate crescândă, sistemele de drept tind a se apropia, iar similitudinile jurisprudenţiale şi legislative sunt tot mai frecvente.

Poate părea, de aceea, surprinzător că între diferitele sisteme europene de drept, reglementarea raporturilor de muncă stă în continuare sub semnul diversităţii. De altfel, Uniunea Europeană însăşi pare a nu-şi fi făcut un obiectiv din apropierea legislaţiei muncii din statele membre, lăsând la latitudinea fiecărui sistem în parte reglementarea raporturilor individuale şi colective de muncă. Numărul relativ mic de directive şi regulamente adoptate în domeniul dreptului muncii dovedeşte că ne aflăm într-un perimetru în care autonomia de reglementare internă îşi spune cuvântul într-o mai mare măsură decât în alte ramuri de drept, accentul căzând asupra reglementărilor domestice (interne), nu pe cele comunitare.

Dar chiar dacă reglementările raporturilor de muncă sunt diverse, dreptul european, înţeles ca ansamblu al prevederilor de drept al muncii din statele membre ale Uniunii Europene, nu este complet lipsit de o anume identitate proprie. Am spune chiar că o atare identitate nu are neapărat legătură cu globalizarea, ci mai degrabă cu un spirit juridic comun şi cu unele tradiţii comune55.

Prin raportare la un atare drept european al muncii pot fi remarcate cu uşurinţă o serie de particularităţi ale reglementărilor româneşti. Unele dintre acestea sunt salutare, contribuind fericit la diversitatea legislaţiei europene a muncii, altele formează însă subiect de dezbatere şi controversă.

55 Care au permis de altfel configurarea a ceea ce reprezintă astăzi Modelul Social European.


50

Dreptul muncii este, prin definiţie, un drept de protecţie. După cum s-a spus, între cel puternic şi cel slab, cel bogat şi cel sărac, libertatea este cea care oprimă şi legea cea care eliberează.... Acestea sunt circumstanţele în care de altfel a apărut şi s-a definit dreptul muncii ca fiind un drept de protecţie, care nu îşi propune numai reglementarea neutră a raporturilor dintre părţi, cu grijă la protejarea intereselor terţilor (cum face legea civilă) ci şi protecţia, realizată prin norme speciale, a aceleia dintre părţi care se găseşte într-o poziţie mai fragilă: lucrătorul.

Gradul de protecţie şi modalităţile de realizare a acestuia diferă însă, de la sistem de drept la sistem de drept. Determinarea acestuia nu este lipsită de relevanţă în încercarea de identificare a obstacolelor care pot sta în faţa legiuitorului naţional în implementarea principiilor flexicurităţii.

Spre deosebire de ipoteza vechilor state membre, în cazul statelor care au aderat mai recent la Uniunea Europeană drumul spre flexicuritate se parcurge pornind de la o deplină securitate (de care beneficiau salariaţii anterior anului 1989), şi nu invers, de la completa flexibilitate (ce se întâlnea în Europa occidentală, ca expresie a economiei de piaţă) spre flexicuritate. Cum traiectul de urmat este diferit, în mod evident nici modalităţile prin care conceptul urmează a fi implementat nu pot fi aceleaşi. Noile state membre au, aşadar propriile particularităţi, care marchează o altă abordare juridică oarecum diferită a principiilor flexicurităţii.

Dar chiar şi comparativ cu celelalte noi state membre, legislaţia muncii din România este percepută ca fiind mai protectivă cu salariaţii.

La data adoptării sale (2003), Codul muncii avea a răspunde (între altele) la două probleme principale: - Limitarea abuzurilor care începuseră să se manifeste în practica raporturilor de muncă. Spre exemplu, exista o uzanţă a perioadelor de probă indefinite, prelungite la nesfârşit şi în care cel mai adesea salariaţilor nu le erau respectate nici drepturile salariale. Faţă de acest fenomen, Codul a răspuns reglementând perioada de probă atât de restrictiv, încât o bună perioadă de timp ea nici nu a mai fost folosită în practică. A fost necesară modificarea Codului muncii, în 2005, pentru o simplificare parţială a modalităţii de utilizare al acestui procedeu de verificare a aptitudinilor profesionale la angajare; - Un nivel ridicat de aşteptare din partea celor cărora Codul avea să li se adreseze, cu privire la securitatea locului de muncă. Spre exemplu,



51

limitarea motivelor în care concedierea poate interveni56, restricţia posibilităţii desfacerii contractului de muncă, chiar şi dacă se acordă preaviz şi impunerea unor norme procedurale stricte – erau reguli care răspundeau unui anumit orizont de aşteptare, şi care, în sine, au fost bine primite de societatea românească, chiar dacă în dreptul comparat unele dintre acestea aveau mai degrabă caracter singular.

Exigenţa manifestată de către Codul muncii în raport cu angajatorul, rigiditatea unora dintre reglementări şi caracterul deosebit de protecţionist cu salariatul îşi găseau aşadar motivaţii sociale şi istorice.

Din 2003 şi până în prezent au intervenit o serie de modificări care au avut rolul de a flexibiliza reglementările Codului57. Flexibilizarea nu mai este considerată astăzi a fi miza exclusivă a angajatorului.

În plus, s-a observat că o legislaţie excesiv de protectivă este arareori respectată. Uneori, chiar în structura unei protecţii pe deplin asigurate de legislaţia muncii se insinuează breşe, aşa cum apa reuşeşte să se strecoare prin fisurile unui baraj. Spre exemplu, deşi şi-a propus-o în primii ani de aplicare a Codului muncii, legiuitorul nu a putut opri încheierea de contracte civile de prestări-servicii. Astfel de raporturi ascund adesea raporturi de muncă, în cadrul cărora persoana fizică nu este nici pe departe independentă, ci are exact poziţia de subordonare a unui salariat, fără însă a beneficia de protecţia pe care legea i-ar oferi-o acestuia. Totuşi eliminarea completă a acestor contracte - altminteri uzuale în orice sistem de drept - nu s-a dovedit posibilă.

Nerespectarea prevederilor legale protective se realizează uneori cu „acordul” (viciat) al înşişi lucrătorilor, fie în schimbul unui salariu superior mediei pe ţară (medie scăzută în raport cu cea europeană) fie pur şi simplu în schimbul menţinerii locului de muncă, în condiţiile frecventelor disponibilizării dictate de perioada de criză economică generalizată.

56 În sistemul nostru de drept nu este lăsată jurisprudenţei sarcina de a defini noţiunea de „justă cauză”, aptă a justifica o concediere valabilă, ci legiuitorul a optat pentru a trasa chiar el graniţele temeiniciei desfacerii contractului de muncă. 57 Legea nr. 53/2003, publicată în "Monitorul oficial al României", partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003 a fost modificată prin: Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 65/2005, publicată în "Monitorul oficial al României", partea I, nr. 576 din 5 iulie 2005, aprobată prin Legea nr. 371/2005 publicată în "Monitorul oficial al României", partea I, nr. 147 din 19 decembrie 2005; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 55/2006, publicată în "Monitorul oficial al României", partea I, nr. 788 din 18 septembrie 2006, aprobată prin Legea nr. 94/2007, publicată în "Monitorul oficial al României", partea I, nr. 264 din 19 aprilie 2007; Legea nr. 237 din 12 iulie 2007, publicată în "Monitorul oficial al României", partea I, nr. 497 din 12 iulie 2007.


52

Pe acest fond, opţiunea legiuitorului român pentru norme protective, justificată social şi istoric în 2003, este în prezent circumstanţiată diferit. Practica a reacţionat, căutând breşe în normele restrictive şi forţând zonele de permisivitate a legii; în 2005, 2006 şi 2007 au intervenit o serie de modificări ale Codului. Totuşi, implementarea principiilor flexicurităţii întâlneşte în legislaţia românească unele zone de protecţie superioară celei obişnuit întâlnite în alte legislaţii europene, de natură să îngreuneze sarcina opţiunii pentru unul sau altul dintre sistemele „consacrate” ale flexicurităţii şi să prefigureze un tip de flexicuritate în care centrul de greutate este menţinut asupra securităţii. Dintre aceste reglementări, ne vom referi în cele ce urmează cu deosebire la procedurile de angajare şi concediere.

A. Procedurile de angajare Astfel cum a fost el definit, conceptul de flexicuritate propune între

altele o abordare mai flexibilă a procedurilor de angajare şi de concediere. În legislaţia românească, negocierea individuală, prealabilă încheierii

contractului individual de muncă, este străjuită de interzicerea derogării de la dispoziţiile legii sau ale contractului colectiv de muncă. Astfel, potrivit art. 38 din Codul muncii, părţile nu pot deroga de la prevederile cuprinse în lege, respectiv în contractul colectiv de muncă aplicabil, decât în avantajul salariatului.

Aprecierea a ceea ce este în avantajul salariatului şi a ceea ce nu este în avantajul acestuia nu se realizează prin analiza contractului în ansamblu, ci punct cu punct, atrăgând automat nulitatea oricărei clauze prin care salariatului i s-ar fi prescris un regim juridic mai nefavorabil decât cel legal.

O asemenea regulă nu are caracter particular în sine; ea care se regăseşte şi în alte sisteme europene de drept, cum ar fi cel german. Problema o constituie faptul că ea se aplică într-un sistem legislativ care reglementează deja foarte detaliat fiecare prevedere contractuală. Clauzele pe care trebuie să le cuprindă contractul de muncă sunt strict prevăzute de lege, modelul acestuia fiind de altfel aprobat prin act normativ. Lipsa de supleţe a clauzelor contractuale, care nu sunt de multe ori decât reluări ad litteram a prevederilor legale, face ca drumul până la simplificarea procedurii de angajare, pe care flexicuritatea o presupune, să fie încă lung.

Totuşi, anumite tendinţe spre flexibilizare s-au putut observa deja. Astfel, dacă iniţial art. 17 din Codul muncii prevedea obligativitatea informării candidatului la ocuparea unui loc de muncă, cu privire la toate



53

clauzele esenţiale ale viitorului său contract, anterior încheierii acestuia58, în prezent obligaţia de informare a persoanei selectate în vederea angajării se consideră îndeplinită de către angajator la momentul semnării contractului individual de muncă59.

De asemenea, cum arătam, regimul juridic al perioadei de probă s-a modificat, astăzi contractul de muncă putând înceta, pe parcursul acesteia, prin simpla notificare scrisă a oricăreia dintre părţi60.

De asemenea, programul de lucru poate fi individualizat, iar contractele de muncă atipice au început să îşi facă loc în reglementările româneşti61.

Cu toate aceste „oaze de flexibilitate”, în linii generale, marja de compromis pe care părţile îl pot face cu prilejul negocierii individuale rămâne redusă iar, la angajare, părţile au puţine pârghii de adaptare a raportului dintre ele la situaţia concretă în care se găsesc.

B. Clauza de neconcurenţă Reglementarea clauzelor de neconcurenţă, astfel cum este ea

cuprinsă în art. 21 şi urm. din Codul muncii este dificil de respectat în practică, iar în vasta lor majoritate astfel de clauze încheiate de părţi nu vor putea produce efecte juridice. Aceasta deoarece valabilitatea unei asemenea clauze depinde de:

- Obligaţia angajatorului de a-i plăti fostului său salariat, după finele contractului de muncă, în schimbul obligaţiei acestuia de a nu îl concura, o indemnizaţie de ½ din salariu62, pe toată perioada de neconcurenţă;

- Nominalizarea tuturor terţilor în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii63;

58 Această obligaţie exceda sfera prevederilor Directivei 91/533/CEE privind obligaţia angajatorului de a informa lucrătorii asupra condiţiilor aplicabile contractului sau raportului de muncă. 59 Art. 17 alin. (1)1, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 65/2005. 60 Art. 31 alin. (4)1, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 65/2005. 61 Vezi infra. 62 Cel puţin 50% din media veniturilor salariale brute ale salariatului din ultimele 6 luni anterioare datei încetării contractului individual de muncă sau, în cazul în care durata contractului individual de muncă a fost mai mică de 6 luni, din media veniturilor salariale lunare brute cuvenite acestuia pe durata contractului. 63 Părţile reuşesc cu greu să aibă în vedere, la data redactării clauzei de neconcurenţă, toţi terţii concurenţi ai angajatorului, deoarece până la intrarea acesteia în vigoare (reamintim, numai după finele contractului de muncă) este posibil să apară pe piaţă noi competitori.


54

- Enumerarea limitativă a activităţilor care vor fi interzise fostului salariat;

- Stabilirea ariei geografice a interdicţiei şi a perioadei de interdicţie (maxim 2 ani);

- Menţinerea posibilităţii salariatului de a-şi exercita profesia. Părţile nu ar putea deroga, cu prilejul negocierii individuale, de la

aceste prevederi, decât în avantajul salariatului, aceste norme constituind doar un minim legal. Şi chiar dacă toate regulile de mai sus au fost respectate, instanţa încă ar putea decide că, în concret, clauza de neconcurenţă este prea oneroasă pentru salariat.

Numărul litigiilor în instanţă cu privire la nerespectarea clauzelor de neconcurenţă este încă mic, deoarece actuala formă a art. 21 din Codul muncii a intrat în vigoare abia în 2005. Va mai trece o perioadă până când contractele de muncă ale salariaţilor care au inserat o clauză de neconcurenţă vor înceta, iar perioada de interdicţie a concurenţei cuprinsă în acestea va începe. Dar analiza litigiilor deja judecate conduce la concluzia că, aproape fără excepţie, clauzele de neconcurenţă s-au dovedit a fi incorect încheiate, deci lipsite de efecte juridice.

Între interesul angajatorului de a nu fi concurat de către foştii săi salariaţi şi interesul salariatului de a nu îşi vedea dreptul constituţional la muncă restricţionat, opţiunea legiuitorului a fost intens protectivă pentru salariat, însoţită de limitarea sensibilă a marjei de negociere individuală.

C. Procedurile de concediere În majoritatea sistemelor europene de drept există standarde diferite

de analiză a legalităţii concedierii fără preaviz (pentru culpă gravă) faţă de concedierea cu preaviz. În cazul acesteia din urmă, concedierea este interzisă pentru anumite motive, expres enumerate în lege (cum ar fi motivele politice, discriminatorii sau legate de apartenenţa sindicală), angajatorului fiindu-i însă permis să concedieze salariatul pentru un alt motiv, neprohibit, în măsura în care respectă termenul de preaviz. Numai neacordarea preavizului sau proba unui motiv dintre cele interzise poate conduce la invalidarea concedierii.

Distincţia operată de legiuitorul român este diferită; acesta deosebeşte între concedierile din motive care ţin de persoana salariatului şi cele independente de persoana salariatului. Concedierile pentru motive care ţin de persoana salariatului, prevăzute în art. 61 din Codul muncii, se pot realiza în condiţii mai degrabă restrictive, indiferent dacă fac parte dintre cele cu sau fără preaviz. Bunăoară concedierea pentru necorespundere



55

profesională (o concediere cu preaviz), în alte sisteme de drept una dintre cele mai uzuale motive de concediere, presupune îndeplinirea a două seturi distincte de condiţii: unul prevăzut de Codul muncii, privind evaluarea prealabilă, iar altul prevăzut de Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pentru anii 2007-2010, privind cercetarea prealabilă. În plus, legea prevede dreptul salariatului necorespunzător profesional de a fi trecut de către angajator pe un alt post, compatibil cu pregătirea sa profesională.

Dimpotrivă, concedierea salariaţilor pentru motive fără legătură cu persoana acestora a devenit întrucâtva mai facilă. Într-adevăr, în 2006 art. 65 privitor la concedierea salariaţilor pentru motive fără legătură cu persoana acestora a fost modificat, astfel încât sfera de cuprindere a acestuia s-a extins64.

Sub aspect procedural, concedierea unui salariat se realizează cu respectarea unor condiţii foarte exigente de formă. Între condiţiile procedurale cerute de lege amintim obligativitatea formei scrise a deciziei de concediere şi obligativitatea cuprinderii în aceasta a unui număr de informaţii65 în absenţa cărora concedierea este nulă. În funcţie de motivul concedierii, angajatorul va avea de îndeplinit şi alte condiţii: termene, proceduri prealabile, oferirea unui alt loc de muncă salariatului, notificarea Agenţiei teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă etc. Neobservarea oricăreia dintre aceste obligaţii atrage invalidarea concedierii, fără ca instanţa sesizată cu o atare acţiune să mai analizeze concedierea pe fond. În faţa instanţei, toate probele sunt în sarcina angajatorului, care le poate produce numai în prima zi de înfăţişare. Condiţiile procedurale nu se mai

64 Iniţial, art. 65 enumera motivele de concediere fără legătură cu persoana salariatului: „Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a dificultăţilor economice, transformărilor tehnologice sau reorganizării activităţii”. În prezent se prevede (oarecum tautologic): “Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia”. Mai mult decât atât, în cazul concedierii individuale din motive independente de persoana salariatului nu se interzice reînfiinţarea postului după concedierea salariatului, ceea ce în practică a făcut uneori posibilă operarea de concedieri abuzive în temeiul art. 65. 65 Între acestea, informaţii privind termenul în care se poate contesta decizia de concediere şi instanţa competentă la care se poate contesta decizia. Instanţele româneşti au anulat decizii de concediere din care lipseau aceste informaţii, chiar dacă salariatul contestase decizia în termenul legal şi la instanţa competentă, dovedind prin aceasta că de fapt le-a cunoscut.


56

pot îndeplini ulterior, iar nulitatea nu se mai poate acoperi66. Angajatorul este obligat la despăgubiri67, iar salariatul este reintegrat.

Însăşi reglementarea reintegrării salariatului care a câştigat procesul prin care contesta concedierea prezintă o serie de particularităţi în legea română.

Astfel, dacă salariatul concediat, care a câştigat procesul în anularea concedierii sale, solicită reintegrarea, instanţa nu are competenţa de a se pronunţa cu privire la oportunitatea acesteia. Nu se pretinde nici dovada faptului că salariatul a căutat o angajare alternativă68.

O consecinţă semnificativă a deciziei de reintegrare se răsfrânge asupra noului ocupant al postului respectiv, asupra salariatului angajat între timp pe locul de muncă din care fusese concediat salariatul iniţial. Ca efect al hotărârii de reintegrare, contractul de muncă al salariatului angajat între timp pe postul respectiv încetează de drept.

Amintim tangenţial că Organizaţia Internaţională a Muncii, prin Comitetul de Libertate Sindicală, s-a exprimat în sensul obligării angajatorului la reintegrare în cazul excepţional în care concedierea a fost decisă din motive de discriminare sindicală69. Or, legea română obligă la reintegrare în oricare situaţie, chiar şi dacă motivul pentru care concedierea a fost anulată a fost de natură pur procedurală.

D. Migraţia lucrătorilor Una dintre particularităţile forţei de muncă în România, dar şi în

multe dintre noile state membre, o constituie fenomenul migraţiei lucrătorilor. Dimensiunile fenomenului au fost diminuate de efectele crizei economice, dar el rămâne notabil. Lucrătorii migranţi nu beneficiază nici de prevederile legii române în ceea ce priveşte securitatea în muncă, şi adesea nici de cele ale statului de destinaţie (din pricina statutului lor incert, cel mai

66 Spre deosebire de alte sisteme de drept european, cum ar fi cel francez (vezi art. L. 1214-4 din Codul muncii francez, care prevede că "dacă licenţierea unui salariat survine fără observarea procedurii cerute de prezenta secţiune, dar conform unei cauze reale şi serioase, instanţa va impune angajatorului îndeplinirea procedurii prevăzute şi plata către salariat a unei indemnizaţii care nu va putea depăşi salariul acestuia pe o lună"). 67 Prin Legea nr. 237/2007 a intervenit o modificare a art. 269 din Codul muncii, prevăzându-se posibilitatea obligării angajatorului nu numai la plata de daune materiale, dar şi morale. Nu există însă şi un text simetric; salariatul nu poate fi obligat la plata de daune morale angajatorului, indiferent de tipul de prejudiciu produs. 68 Cum se întâmplă în alte sisteme europene de drept. Spre exemplu, pentru ipoteza dreptului englez, vezi K.R. Abbott, N. Pendlebury, Business Law, DP Publications Ltd., London, p. 418. 69 The Freedom of Association Committee, Cases No. 1678, 1695, 1781.



57

adesea de lucrători temporari, sau chiar de angajaţi fără forme legale), după cum nu beneficiază nici de asistenţa acordată persoanelor fără loc de muncă. Lipsa lor de securitate în muncă este, de multe ori, grefată pe lipsa de informare70. Tema constituie obiect de preocupare şi pentru legiuitorul comunitar, interesat în coordonarea sistemelor de securitate socială pentru lucrătorii migranţi, dar şi în protecţia salariaţilor detaşaţi71.

Indiferent de punctul de vedere îmbrăţişat sub acest aspect, faptul că lucrătorii migranţi nu se bucură de securitate în muncă în egală măsură cu cei autohtoni rămâne o realitate cu un impact semnificativ asupra modului de înţelegere a conceptului de flexicuritate în ţările de origine.

E. Drumul de la securitate spre flexi-securitate Modalităţile concrete prin care legiuitorul român ar urma să

deplaseze centru de greutate de la securitatea contractelor de muncă spre flexicuritate a preocupat mediul juridic românesc încă din 200772.

Sub aspect juridic, paradigma flexicurităţii ar putea fi configurată astăzi în România pe fondul observării: 1. existenţei unor restricţii minime din partea dreptului comunitar al muncii şi a unei libertăţi de reglementare domestică superioară celorlalte ramuri de drept; 2. unui nivel relativ înalt de aşteptare a lucrătorilor în ceea ce priveşte securitatea în muncă. Cu siguranţă, criza economică tinde să producă mutaţii pe acest plan, dar într-un mod imprevizibil şi neorganizat, nu ca parte a unei strategii de modificare a percepţiei privind conceptul de stabilitate a locurilor de muncă; 3. reglementărilor protective pentru salariat, care s-au perpetuat de la un Cod al muncii la altul. Aceasta poate avea dezavantajul de a-i deproteja

70 Vezi şi R. Dimitriu, Responsibilities of the Origin State in the Protection of Migrant Workers. The Case of Romania, Cahiers de l’Urmis, N°12 | juin 2009 http://urmis.revues.org. 71 Directiva 96/71/CE privind detaşarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii a anticipat întrucâtva linia de gândire ce avea să stea la baza prevederilor art. 8 din Regulamentul “Roma I” (Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului, din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale). Lucrătorul nu poate fi privat de beneficiul normelor minimale aplicabile la locul de muncă. 72 A se vedea, de exemplu, I.T. Ştefănescu, Impactul globalizării asupra dreptului muncii şi a securităţii sociale – perspectiva europeană, în „Dreptul” nr. 4/2008, p. 68 - 87; Al. Ţiclea, Flexecuritatea - un concept actual, în „Revista Română de Dreptul Muncii” nr. 6/2007, p. 9 – 24; Al. Ţiclea, Noi discuţii privind flexecuritatea, în „Revista Română de Dreptul Muncii”, nr. 1/2008, p. 11-17; R. Dimitriu, Tendiţe de flexibilizare a raporturilor de muncă, în „Studii de Drept Românesc” nr. 1-2/2008, p. 241-255 etc.


58

pe cei care nu se găsesc în executarea unui contract de muncă; protecţia excesivă a insiders atrage lipsa de protecţie a outsiders, care se văd în faţa unui zid de netrecut pentru a accede la un loc de muncă; 4. unui deficit de securitate în muncă în cazul lucrătorilor migranţi.

Aceste elemente fac ca situaţia juridică a României să fie percepută ca particulară, impunând legiuitorului român o sarcină dificilă. Mai întâi pentru că îi revine chiar lui, nu legiuitorului comunitar; flexicuritatea este de presupus că nu va fi implementată prin directive şi regulamente. Apoi pentru că are de depăşit un anumit nivel de aşteptare în ceea ce priveşte securitatea locului de muncă şi o anume inerţie a forţei de muncă, adesea reticentă în a se reorienta profesional. În sfârşit, pentru că experienţa celorlalte sisteme de drept, inclusiv a celorlalte noi state membre poate fi mai puţin utilă decât ar fi fost de dorit sau de aşteptat.

La data integrării în Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, legislaţia românească a muncii era deja complet armonizată cu cea cuprinsă în reglementările europene. Atât Codul muncii cât şi legile speciale ce reglementează raporturile de muncă se conformau deplin reglementărilor comunitare aplicabile raporturilor de muncă. Aceasta nu a însemnat însă nici o clipă că avem un start comun în atingerea obiectivelor flexicurităţii, sau că drumul spre flexicuritate va urma acelaşi traseu.

Mai înainte de a fi aplicat, conceptul de flexicuritate se cere asimilat la nivel organic de structurile societăţii. Există riscuri care însoţesc asimilarea principiilor flexicurităţii, asupra cărora organizaţiile sindicale au atras atenţia nu o dată. Ele sunt legate îndeosebi de efectele unei aplicări parţiale, doar în latura de flexibilizare, a strategiilor de flexicuritate.

Într-adevăr, trecerea de la un loc de muncă la altul rămâne, pentru moment, anevoioasă, procedurile de angajare şi cele de concediere fiind încă greoaie. Dar flexicuritatea nu presupune numai o flexibilizare a raporturilor contractuale (la implementarea căreia legiuitorul întâlneşte obstacole mai degrabă sociale decât economice), ci şi, deopotrivă, îmbunătăţirea posibilităţilor de pregătire profesională continuă, dezvoltarea unor politici active ale pieţei muncii şi implementarea unor sisteme sociale moderne de securitate.

Cele patru componente ar urma să îşi găsească loc în politicile româneşti simultan şi echilibrat.

Altfel spus, simpla flexibilizare a procedurii de concediere, spre exemplu, nu va avea drept efect, prin ea însăşi, atragerea de forţă de muncă din sfera outsiders, dacă nu este însoţită de toate celelalte componente ale flexicurităţii, ca instituţie complexă. Dimpotrivă, renunţarea la nivelul de protecţie de care se bucură în prezent salariaţii români (deşi, practic, cea mai



59

puţin costisitoare dintre măsurile pe care flexicuritatea le presupune) nu poate constitui o miză în sine, dacă nu este acompaniată de o creştere a protecţiei oferite persoanelor care nu ocupă, pentru moment, calitatea de salariat.

Dacă flexibilizarea presupune în fapt dereglementare şi înlăturarea oricăror restricţii ale libertăţii contractuale, atunci ea poate genera mai multe probleme sociale decât rezolvă.

3.2. Căi de transpunere a principiilor flexicurităţii: Lege versus

Contract colectiv de muncă

Odată admis ca dezirabil, conceptul de flexicuritate ar urma să fie implementat în fiecare stat membru potrivit propriei ierarhii a izvoarelor de drept. Uneori intervenţia legiuitorului, parte a unei politici guvernamentale de augmentare fie a flexibilităţii, fie a securităţii în muncă şi de menţinere a acestora în echilibru, alteori negocierea colectivă, finalizată prin încheierea de contracte colective de muncă – au reprezentat calea principală de reorientare a raporturilor de muncă în spiritul flexicurităţii.

În acest context, care este calea de transpunere a principiilor flexicurităţii în România?

A. Partenerii sociali Ca şi în alte sisteme de drept, partenerii sociali îmbrăţişează puncte

de vedere diferite în ceea ce priveşte raportul dintre flexibilitate şi securitate în muncă.

În principiu, patronatele accentuează asupra elementului de „flexibilitate” din noul sistem şi asupra simplificării procedurilor de angajare şi concediere. În abordarea patronală, accentul cade asupra creşterii competitivităţii forţei de muncă şi a diminuării gradului de intervenţie a statului în reglementarea raporturilor de muncă (grad de implicare apreciat drept foarte ridicat în România). Corelativ, se urmăreşte o redimensionare a gradului de implicare a companiilor, prin creşterea responsabilităţii sociale a acestora.

Dimpotrivă, sindicatele insistă asupra necesităţii menţinerii securităţii, mergând până la a califica flexicuritatea drept „un simplu alibi pentru flexibilizarea raporturilor de muncă”. Conceptul însuşi este privit ca fiind un pas înapoi în politica socială. Reticenţa sindicală este în general motivată prin aceea că salariaţii ar avea de pierdut în privinţa deosebitei stabilităţi în muncă de care, în contextul actualului Cod al muncii, se bucură în prezent.


60

Dincolo însă de aceste puncte de vedere mai curând teoretice, cum anume se pot implica efectiv partenerii sociali în elaborarea şi punerea în aplicare a politicilor de flexicuritate?

B. Particularităţi ale dialogului social Implementarea flexicurităţii pe calea negocierii colective ar prezenta

o serie de avantaje notabile. Între altele, acordul partenerilor sociali cu privire la măsurile adoptate ar conduce la pace socială şi la certitudinea aplicării lor.

În raport cu alte sisteme de drept însă, trebuie observat faptul că dialogul social românesc şi negocierea colectivă prezintă o serie de particularităţi, care (adăugate deosebirilor fireşti de opinii între partenerii sociali cu privire la flexicuritate în ansamblu) ar putea îngreuna sarcina adoptării pe această cale a politicilor de flexicuritate.

Legislaţia negocierii colective a intrat în vigoare cu peste 10 ani înaintea integrării României în Uniunea Europeană73 şi, dacă reglementarea raporturilor individuale de muncă s-a bucurat de o serie de modificări menite să o flexibilizeze, nu aceeaşi a fost soarta legislaţiei raporturilor colective de muncă.

Iată câteva dintre normele aplicabile în prezent în materie. Fiecare dintre acestea îşi găseşte propria justificare şi nu are caracter de unicat între sistemele europene de drept, dar toate în ansamblu configurează un set de reguli mai degrabă rigide, care pot fi de natură să împiedice sau să amâne echilibrarea, pe calea dialogului social, a raportului dintre securitate şi flexibilitate: - unicitatea contractului colectiv de muncă, la fiecare nivel; - imposibilitatea negocierii contractului colectiv de către reprezentanţii salariaţilor nesindicalizaţi, în unităţile în care exista sindicat; - aplicabilitatea erga omnes a contractelor colective încheiate, atât salariaţilor şi angajatorilor reprezentanţi la negociere, cât şi celor care nu au fost reprezentaţi. Acesta este motivul pentru care dreptul românesc nu cunoaşte conceptul (familiar majorităţii sistemelor europene de drept) de extindere prin act guvernamental a clauzelor unui contract colectiv de muncă. Contractul colectiv de muncă este deja „extins”, prin simpla lui

73 Legea nr. 130/1996 a contractului colectiv de muncă, republicată în Monitorul oficial nr. 184 din 19 mai 1998.



61

intrare în vigoare. Aceasta poate genera uneori o anume lipsă de implicare sindicală74; - posibilitatea negocierii colective exclusiv în avantajul salariaţilor, în raport cu contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior75.

Interdicţia negocierii în pejus face ca, în condiţiile unei legislaţii şi aşa foarte protective şi a unor contracte colective la nivel naţional şi de ramură extrem de detaliate, să nu mai existe mult loc de negociere a unor drepturi suplimentare pentru salariaţi la nivel de unitate. Posibilităţile angajatorului sunt deja depăşite (saturate) prin contractele colective încheiate la nivele superioare, îndeosebi la nivel naţional. De aici decurge în parte (fără ca aceasta să reprezinte singura cauză) numărul relativ mic al contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate76. În piramida contractelor colective de muncă, centrul de greutate îl reprezintă chiar contractul colectiv încheiat la cel mai înalt nivel, cel naţional;

- prevederea prin lege a obligativităţii, şi nu a facultăţii negocierii colective la nivel de unitate. Neîndeplinirea acestei obligaţii va atrage răspunderea contravenţională a angajatorului, fapt considerat nerecomandabil de către Organizaţia Internaţională a Muncii77;

- legalitatea grevei, numai în ipoteza conflictelor de interese, nu şi în cea a conflictelor de drepturi78;

- imposibilitatea declanşării de către angajator a lock-out-ului; - dobândirea reprezentativităţii sindicale nu prin îndeplinirea unor

condiţii cantitative, legate de numărul de membri, dar şi prin declararea apartenenţei la un sindicat reprezentativ79; 74 De vreme ce contractul colectiv le este oricum aplicat tuturor salariaţilor, o parte dintre aceştia pot ezita să adere la organizaţia sindicală din moment ce vor beneficia oricum de rezultatele negocierii purtate de către aceasta. 75 Cu privire la variantele îmbrăţişate, din acest punct de vedere, de sistemele europene de drept, a se vedea R. REBHAHN, Collective Labour Law in Europe in a Comparative Perspective, “The International Journal of Comparative Labour Law and Industrial Relations”, Vol.19/3, 271-295, 2003 şi Vol. 20/1, 107-132, 2004. 76 Spre exemplu, pe tot parcursul anului 2008, au fost încheiate 11729 de contracte colective la nivel de unitate. 77 Se consideră că s-ar încălca astfel principiul caracterului voluntar al negocierii colective. De semnalat însă că şi în alte sisteme de drept, cum este cel francez, se întâlneşte o atare obligaţie. 78 Reglementare care, de asemenea, a trezit reticenţa Organizaţiei Internaţionale a Muncii (International Labour Conference, 1994, Freedom of association and collective bargaining: Protection against acts of anti-union discrimination, Report of the Committee of Experts on the Application of Conventions and Recommendations, 81 Session, Geneva, 1994, Report III (Part 4B), p. 73). Din nou însă, reglementarea nu este singulară, dreptul german adoptând acelaşi sistem.


62

- o reglementare ezitantă a drepturilor salariaţilor nesindicalizaţi, de natură a atrage mai degrabă pasivitatea acestora. deşi , potrivit legii, contractele colective de muncă ar putea fi negociate şi încheiate nu numai de către sindicate, ci şi de către reprezentanţii salariaţilor (în unităţile în care nu există sindicat), totuşi în România există foarte puţine contracte colective de muncă negociate şi încheiate de către salariaţii nesindicalizaţi. Aceasta ar putea însemna că salariaţii nu au găsit încă modalităţi eficiente de reprezentare, altele decât sindicatele, prin intermediul cărora să îşi poată valorifica dreptul constituţional la negociere colectivă.

Fiecare dintre reglementările de mai sus îşi are propria motivaţie, dar ansamblul acestora poate încetini procesul de flexibilizare a negocierii colective. În consecinţă, nu ar fi lipsit de temei să se susţină că posibilitatea implementării principiilor flexicurităţii pe calea dialogului social depinde de flexibilizarea negocierii colective însăşi.

C. Calea legislativă În general, în sistemul nostru de drept, raporturile de muncă sunt

atent şi detaliat reglementate prin acte normative, astfel încât marja de libertate a partenerilor sociali de a negocia drepturi şi obligaţii ale părţilor este relativ îngustă.

Până în prezent, tematica flexicurităţii nu a fost adusă întru totul în arena dialogului social, ci a fost lăsată mai degrabă pe seama legiuitorului. Chiar şi la nivel european, unii autori consideră că partenerii sociali au posibilităţi limitate de a influenţa orientarea strategică în domeniul social80.

În plus, participanţii la dialogul patronate – sindicate nu sunt întotdeauna interesaţi în reglementarea situaţiei outsiders, ale căror interese nu sunt, în cele mai multe cazuri, protejate în dialogul social.

În raport cu actualul stadiu al reglementării negocierii colective în România, la care ne-am referit mai sus, societatea românească pare a aştepta

79 Fapt statuat prin Decizia nr. 7 din 21 ianuarie 2008 pentru examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 17 alin. (1) lit. c) şi ale art. 18 alin. (3) teza finală din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, referitor la condiţiile necesare pentru dobândirea reprezentativităţii de către organizaţiile sindicale constituite la nivel de unitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 10 octombrie 2008. 80 G. Gradev, Social Dialogue and Trade Unions in Enlarging Europe: Losers among Winners?, in „Trade Union Strategies in Central and Eastern Europer: Towards Decent Work” (eds. D. Dimitrovna, J. Vilrokx), ILO, 2005.



63

mai degrabă o intervenţie a legiuitorului în vederea implementării conceptului de flexicuritate. În acest fel, ea ar putea fi parte dintr-un ansamblu de măsuri care presupun, în sine, opţiuni politice şi guvernamentale: investiţia în formarea continuă, activarea unor măsuri active de ocupare eficiente sau încurajarea ocupării.

Faţă de cadrul juridic actuală, măsurile de natură a configura principiul flexicurităţii în sistemul nostru pot fi socotite a se afla în sarcina, deopotrivă, a legiuitorului şi a partenerilor sociali. Nu există o singură cale, optimă, de aplicare a acestor măsuri, ele antrenând aportul mai multor segmente ale societăţii româneşti. Într-adevăr, flexicuritatea constituie un concept complex, care presupune echilibrarea a 4 componente intercondiţionabile: relaţii contractuale de muncă flexibile şi sigure; strategii integrate de învăţare pe tot parcursul vieţii care să asigure un potenţial de angajare ridicat în special pentru cei vulnerabili; măsuri active de ocupare eficiente care să sprijine angajaţii să facă faţă schimbărilor rapide şi să simplifice tranziţia spre noi locuri de muncă; sisteme moderne de securitate socială. A acţiona numai asupra uneia dintre componente, cu nesocotirea celorlalte, poate conduce la dezechilibre mai mari decât cele pe care flexicuritatea ar căuta să le diminueze.

Flexicuritatea se cere, ca atare, aplicată ea însăşi flexibil, ca rezultat al dialogului social, dar şi ca expresie a unei politici legislative coerente.

3.3. Flexibilizarea raporturilor contractuale

Contractele de muncă atipice, de tipul celor cu fracţiune de normă, cu munca la domiciliu, cumulul de funcţii, munca temporară – sunt reglementate în dreptul românesc şi încep să îşi facă loc, într-o tot mai mare măsură, în practica de zi cu zi a raporturilor de muncă. Ele nu sunt însă utilizate cu frecvenţa cu care pot fi întâlnite în alte state membre81.

A. Contractul pe durată nedeterminată O primă caracteristică a sistemului românesc de drept în ceea ce

priveşte tipurile de raporturi contractuale care fundamentează relaţiile de muncă o constituie faptul că regula este dată de contractul de muncă pe

81 Spre exemplu, media contractelor de muncă încheiate pe durată determinată era în 2005 de 13,6% din totalul contractelor, la nivelul Uniunii Europene, în timp ce în România ea era de numai 2,5%. Vezi S. Cazes, A. Nesporova, Flexicurity, a relevant approach in Central an Eastern Europe, Geneva, International Labour Office, 2007, p. 20. Procentul mic se datorează în parte caracterului restrictiv al reglementărilor privitoare la posibilitatea încheierii unor astfel de contracte.


64

durată nedeterminată, cu timp integral de lucru. Toate celelalte tipuri de relaţii contractuale au, în raport cu aceasta, caracter de excepţii, fiind aşadar de strictă reglementare şi interpretare.

Bunăoară, părţile nu pot opta în mod liber între încheierea unui contract pe durată nedeterminată sau determinată, ci au posibilitatea încheierii unui contract pe durată determinată numai în măsura în care pot dovedi existenţa uneia dintre situaţiile limitativ prevăzute de lege în care un atare contract este admisibil.

În plus, dacă un contract de muncă atipic (la domiciliu, cu timp parţial de lucru etc.) nu s-a încheiat în scris, el este automat considerat a fi fost încheiat pentru o durată nedeterminată, indiferent de voinţa reală a părţilor.

Trebuie observat că prevederile Directivei Consiliului Europei 91/383/CEE privind completarea măsurilor ce vizează promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii muncii lucrătorilor ce au un raport de muncă pe durată determinată sau un raport de muncă temporară şi ale Directivei Consiliului Europei 99/70/CE privind acordul – cadru asupra muncii pe durată determinată pun accentul pe interzicerea oricărei discriminări între salariaţii încadraţi pe durată nedeterminată şi cei încadraţi pe durată determinată, fără a preciza care dintre cele două modalităţi de încadrare trebuie să constituie regula şi care excepţia.

Drept urmare, opţiunea pentru consacrarea caracterului de regulă în ceea ce priveşte contractul pe durată nedeterminată şi a celui de excepţie pentru contractul pe durată determinată îi aparţine legiuitorului naţional.

B. Libertatea opţiunii pentru contracte atipice Dacă flexibilizarea raporturilor contractuale se reflectă prin

încheierea unui număr semnificativ de contracte de muncă atipice, un indicator util îl va reprezenta însă nu atât numărul de contracte de muncă cu durată determinată, respectiv cu timp parţial de muncă, cât voluntary fixed-term or part-time contract, deoarece (cu deosebire în timp de criză) astfel de contracte pot fi încheiate în număr mare, dar nu ca expresie a propriei opţiuni a salariaţilor, ci în mod silit, sub ameninţarea şomajului.

Ca urmare, nu orice formă alternativă de relaţie contractuală reprezintă o expresie a flexibilizării formelor de angajare în muncă, ci numai cele care reprezintă realmente voinţa juridică a părţilor.

Teoretic, aranjamentele contractuale flexibile duc la o reconciliere a activităţilor private şi de familie cu cele de la locul de muncă. Cu toate acestea, motivul pentru care un salariat ar opta pentru un program de lucru flexibil sau part-time trebuie înţeles şi în contextul reglementărilor în



65

vigoare cu privire la îndeplinirea responsabilităţilor în familie. Într-un sistem de drept în care concediul postnatal şi, mai apoi, concediul pentru creşterea copilului este scurt, programul de lucru flexibil reprezintă o soluţie pentru echilibrarea activităţii la locul de muncă cu cea de creştere a copilului. Dimpotrivă, în România, concediul de creştere a copilului este de 2 ani, iar potrivit contractului colectiv de muncă suspendarea contractului de muncă mai poate fi continuată pentru încă un an (al treilea), fără plată, dar cu menţinerea postului. În cazul copilului bolnav, concediul este plătit pentru 3 ani. În plus, există o cultură a creşterii copiilor în familie, sub supravegherea membrilor de familie mai vârstnici. În aceste circumstanţe, se poate presupune că, de multe ori, încheierea contractului de muncă cu fracţiune de normă este mai degrabă dictată de lipsa de alternativă decât de propria opţiune a salariatului, care ar urmări echilibrarea responsabilităţilor parentale cu cele de carieră.

C. Contractul de muncă pe durată determinată Potrivit legii române actuale, contractul de muncă se încheie pe

durată nedeterminată, şi numai în mod excepţional pe durată determinată82. Legea enumeră exhaustiv motivele pentru care părţile au dreptul de a

încheia un contract de muncă pe durată determinată, orice contract încheiat fără posibilitatea probei unui atare motiv fiind considerat pe durată nedeterminată.

De observat însă că situaţiile în care încheierea de contracte pe durată determinată este posibilă s-au multiplicat, prin modificarea Codului muncii în 2005. Astfel, în prezent art. 81 din Codul muncii prevede că este posibilă încheierea de contracte pe durată determinată în următoarele cazuri:

a) pentru înlocuirea unui salariat în cazul suspendării contractului său de muncă, cu excepţia situaţiei în care acel salariat participă la grevă. Potrivit art. 53 teza a II-a din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă83, “Conducerea unităţii nu poate încadra salariaţi care să îi înlocuiască pe cei aflaţi în grevă”;

82 Pentru o analiză a acestui tip de contract, a se vedea, I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Ed. Wolters Kluwer, p. 414; Al. Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Ed. Universul Juridic, 2007, p. 421-428; Al. Athanasiu, M. Volonciu, L. Dima, O. Cazan, Codul muncii. Comentariu pe articole, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2007, p. 424 – 472; R. Dimitriu, Contractul de muncă pe durată determinată, în „Raporturi de muncă” nr. 1/2006, p. 25 – 28; O. Ţinca, Comentarii referitoare la contractul pe durată determinată, în "Revista română de dreptul muncii" nr. 1/2007, p. 20 – 27. 83 Publicată în "Monitorul oficial al României", partea I, nr. 582 din 29 noiembrie 1999.


66

b) Creşterea activităţii. În această situaţie posibilitatea încheierii contractului pe durată determinată este condiţionată de proba a două elemente distincte:

- existenţa unei creşteri neobişnuite de activitate; - caracterul temporar al acestei creşteri. c) Desfăşurarea unor activităţi cu caracter sezonier. În cazul în

care se invocă acest motiv pentru încheierea de contracte pe durată determinată, nu se are în vedere creşterea volumului de activitate al unităţii în ansamblu, ci numai particularitatea tipului de activitate desfăşurat de către salariatul respectiv.

d) În situaţia în care este încheiat în temeiul unor dispoziţii legale emise cu scopul de a favoriza temporar anumite categorii de persoane fără loc de muncă. Adesea, asemenea dispoziţii au ca obiectiv reducerea şomajului într-o anumită zonă sau domeniu de activitate, prin măsuri cu caracter temporar, menite să impulsioneze activitatea, spre exemplu prin subvenţionarea angajatorilor.

e) Angajarea unei persoane care în termen de 5 ani de la data angajării, îndeplineşte condiţiile de pensionare pentru limită de vârstă. Această ipoteză, introdusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 65/2005, urmăreşte favorizarea reinserţiei pe piaţa forţei de muncă a personalului vârstnic, aflat la sfârşitul carierei profesionale.

La analiza măsurii în care persoana va îndeplini condiţiile de pensionare peste 5 ani se vor lua în considerare nu vârsta standard de pensionare şi stagiile minime de pensionare din prezent, ci cele de peste 5 ani, astfel cum sunt prevăzute în Legea nr. 19/2000, cu modificările ulterioare.

f) Ocuparea unei funcţii eligibile în cadrul organizaţiilor sindicale, patronale sau al organizaţiilor neguvernamentale, pe perioada mandatului. Această ipoteză de încheiere a contractelor pe durată determinată a ridicat unele probleme practice, deoarece legea nu exceptează de la prevederea duratei maxime de 24 de luni această ipoteză de încheiere a contractelor pe durată determinată, chiar dacă mandatul este mai îndelungat.

g) Angajarea pensionarilor care, în condiţiile legii, pot cumula pensia cu salariul. Este vorba despre pensionarii pentru limită de vârstă şi pensionarii pentru invaliditate de gradul III.

h) Alte cazuri prevăzute expres de legi speciale, ori pentru desfăşurarea unor lucrări, proiecte, programe, în condiţiile stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional şi/sau la nivel de ramură. Contractele de muncă pe durată determinată sunt limitate în timp, dar pot fi încheiate şi pentru îndeplinirea unei anumite lucrări, proiect,



67

program. Potrivit legii române, obligativitatea încheierii contractelor de muncă

în scris revine angajatorului, care, dacă nu îşi îndeplineşte această obligaţie, va putea fi sancţionat cu amendă contravenţională. În cazul contractelor încheiate pe durată determinată, condiţia transparenţei clauzelor contractuale este şi mai accentuată, prin aceea că un contract care nu s-a încheiat în scris este prezumat în mod absolut a se fi încheiat pe durată nedeterminată. Ca urmare, un contract încheiat pe durată determinată este întotdeauna un contract scris.

La negocierea Codului muncii, în 2003, şi apoi la negocierea modificării acestuia, în 2005, confederaţiile sindicale au insistat pentru menţinerea caracterului de excepţie al unor astfel de contracte, pentru a asigura o anumită stabilitate în muncă a salariaţilor. Dimpotrivă, patronatele au susţinut necesitatea unor norme mai permisive, în vederea sporirii gradului de flexibilitate a raporturilor de muncă. În urma acestor negocieri, confederaţiile sindicale par a fi avut câştig de cauză, legea continuând să prevadă expres cazurile de excepţie în care un contract pe durată determinată se poate încheia.

Trebuie totuşi observat că alte sisteme de drept ale Uniunii Europene consacră reglementări mai puţin restrictive în ceea ce priveşte încheierea de contracte de muncă pe durată determinată. Foarte adesea, posibilitatea încheierii acestora este lăsată exclusiv la latitudinea părţilor, fără a fi îngrădită legislativ.

Iată câteva exemple de reglementări întâlnite în rândul noilor state membre ale Uniunii Europene:

În Cehia, art. 30 din Codul muncii se prevede că un contract de muncă este încheiat pe durată nedeterminată, afară dacă părţile au prevăzut expres că s-a încheiat pe durată determinată. Există deci o prezumţie de încheiere pe durată nedeterminată, dar dincolo de aceasta, încheierea de contracte pe durată determinată nu este restricţionată.

În Ungaria, art. 79 din Codul muncii prevede regula încheierii contractului de muncă pe durată nedeterminată. Prin derogare de la această regulă, părţile pot încheia însă contracte de muncă pe durată determinată, fără a fi necesară motivarea unei atare opţiuni.

Tot astfel, în Polonia, încheierea de contracte pe durată determinată este lăsată la altitudinea părţilor.


68

În Lituania, contractul de muncă pe durată determinată nu se poate încheia pentru prestarea unei munci cu o natură permanentă, dar de la această regulă se poate deroga prin contract colectiv de muncă84.

D. Contractul de muncă temporară Această varietate de contract de muncă este reglementată prin art. 87

- 100 din Codul muncii, precum şi prin Hotărârea Guvernului nr. 938/2004 privind condiţiile de înfiinţare şi funcţionare, precum şi procedura de autorizare a agentului de muncă temporară85.

Munca temporară este munca prestată de un salariat temporar care, din dispoziţia agentului de muncă temporară, prestează munca în favoarea unui utilizator. Salariatul temporar este persoana încadrată la un angajator agent de muncă temporară, pus la dispoziţie unui utilizator pe durata necesară în vederea îndeplinirii unor anumite sarcini precise şi cu caracter temporar.

Agentul de muncă temporară este societatea comercială autorizată de Ministerul Muncii, care pune provizoriu la dispoziţia utilizatorului personal calificat şi/sau necalificat pe care îl angajează şi îl salarizează în acest scop. Utilizatorul este angajatorul căruia agentul de muncă temporară îi pune la dispoziţie un salariat.

Ca atare, raportul juridic de muncă temporară este un raport “triunghiular” implicând, cu drepturi şi obligaţii, trei părţi: salariatul temporar, utilizatorul şi agentul de muncă temporară. Sunt alăturate două contracte: contractul individual de muncă dintre agentul de muncă temporară şi salariatul temporar şi contractul de punere la dispoziţie dintre agentul de muncă temporară şi utilizator (lease-contract).

Deşi România nu a ratificat încă Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 181/1997 referitoare la agenţiile private de 84 La întrebarea dacă este sau nu admisibilă încheierea de contracte de muncă pe durată determinată, în absenţa unui motiv obiectiv, răspunsul este diferit de la un sistem de drept la altul:

Cehia Da Germania Da Italia Da Ungaria Da Portugalia Nu Finlanda Da Estonia Nu Slovenia Nu Suedia Da Lituania Da Olanda Da Spania Nu Polonia Da Austria Da Belgia Da

85 Publicată în "Monitorul oficial al României", partea I, nr. 589 din 1 iulie 2004, modificată prin Hotărârea Guvernului 226/2005, publicată în "Monitorul oficial al României", partea I, nr. 277 din 4 aprilie 2005.



69

ocupare a locurilor de muncă, reglementările româneşti sunt compatibile cu cele cuprinse în convenţie.

Potrivit art. 93 alin. 2 din Codul muncii, contractul de muncă temporară se încheie în scris între agentul de muncă temporară şi salariatul temporar, de regulă, pe durata unei misiuni.

Între utilizator şi lucrătorul temporar nu există contract de muncă. De fapt, nu există nici o relaţie contractuală86. Salariatul se găseşte în raport contractual exclusiv cu agentul de muncă temporară, care îi plăteşte salariul şi faţă de care răspunde disciplinar.

Deşi reglementate, contractele de muncă temporară sunt considerate a fi încă insuficient utilizate în România, comparativ cu celelalte sisteme europene de drept. Astfel, în prezent, 2-10% din populaţia activă a Uniunii Europene îşi desfăşoară activitatea în temeiul unor astfel de contracte. De semnalat că nu în toate statele membre aceste contracte sunt calificate ca fiind de muncă87.

E. Contractul de muncă cu timp parţial În materia contractelor de muncă cu timp parţial a fost adoptată

Directiva 97/81/CE a Consiliului Europei din 15 decembrie 1997 privind acordul-cadru asupra muncii cu timp parţial încheiat între Uniunea Confederaţiilor din industrie şi a Angajatorilor din Europa, Confederaţia Europeană a Sindicatelor şi Centrul European al Întreprinderilor cu Participare publică, modificată prin Directiva 23/1998/CE a Consiliului Europei.

Într-un studiu realizat de către Organizaţia Internaţională a Muncii se apreciază că astfel de contracte de muncă cu timp parţial sunt deosebit de importante pentru îmbinarea vieţii de familie cu a celei profesionale, îndeosebi pentru tineri, vârstnici şi femei88.

Codul românesc al muncii nu mai prevede, în prezent, o limită minimă a timpului de lucru, calitatea de salariat fiind determinată de alte criterii, independente de timpul efectiv de lucru, cum ar fi caracterul

86 Totuşi, existenţa unor drepturi şi obligaţi mutuale ale părţilor îndreptăţeşte concluzia existenţei unor raporturi quasi-contractuale. 87 Mai precis, lucrătorii sunt angajaţi prin agenţii de muncă temporară în temeiul unor contracte calificate ca fiind de muncă în următoarele state membre: Belgia, Cehia, Estonia, Finlanda, Irlanda, Luxemburg, Romania şi Slovenia. 88 Lee, S.; McCann, D.; Messenger, J.C. 2007. Working Time Around the World: Trends in working hours, laws, and policies in a global comparative perspective (London and Geneva, Routledge and ILO), 2007, p. 99.


70

dependent al muncii prestate de salariat şi caracterul de continuitate al acestei munci.

Prestarea muncii pentru o durată mai scurtă de 8 ore pe zi, respectiv 40 de ore pe săptămână conduce la aplicabilitatea şi a unui regim juridic al salariaţilor în multe privinţe diferit. Salariaţii cu contract de muncă cu timp parţial beneficiază de două categorii de drepturi:

- drepturi care decurg din simpla lor calitate de salariat, nefiind susceptibile de acordare proporţională89;

- drepturi care se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat90. Din perspectiva de care ne ocupăm, a identificării tendinţelor şi

posibilităţilor de flexibilizare a raporturilor de muncă, trebuie subliniată prevederea cuprinsă în art. 104 din Codul muncii, care obligă angajatorul ca, în măsura în care este posibil, să ia în considerare cererile salariaţilor de a se transfera fie de la un loc de muncă cu normă întreagă la unul cu fracţiune de normă, fie de la un loc de muncă cu fracţiune de normă la un loc de muncă cu normă întreagă sau de a-şi mări programul de lucru, în cazul în care apare această oportunitate91.

Această prevedere este concordantă cu cea cuprinsă în art. 18 din Recomandarea Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 182/1994 privind munca cu timp parţial. Semnalăm faptul că prevederile Recomandării merg chiar mai departe decât legea română, impunând angajatorului să accepte cererea salariatului de trecere de pe un loc de muncă cu normă întreagă pe un loc de muncă cu fracţiune de normă, dacă această cerere este serios motivată92. 89 Astfel sunt: dreptul la egalitate de şanse şi tratament, dreptul la demnitate în muncă, dreptul la securitate şi sănătate în muncă, dreptul la acces la formarea profesională, dreptul la informare şi consultare, dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de muncă, dreptul la protecţie în caz de concediere, dreptul la negociere colectivă, dreptul de a participa la acţiuni colective, dreptul de a constitui un sindicat sau de a adera la un sindicat etc. 90 Dreptul la salariu şi alte beneficii. Dreptul la concediul de odihnă nu mai face parte din această categorie de drepturi. Ca urmare a abrogării art. 140 alin. 4 din Codul muncii, prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 65/2005, durata concediului de odihnă pentru salariaţii cu timp parţial nu se mai acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat, aceştia având dreptul la concediul de odihnă complet. 91 Ideea este reiterată în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional, care prevede în art. 11 alin. 2 că, la cerere, salariaţii încadraţi cu timp de muncă parţial vor putea fi încadraţi cu timp de muncă normal, dacă există posturi vacante şi dacă întrunesc condiţiile ocupării acestor posturi. 92 Motivele la care face referire Recomandarea sunt: graviditatea sau necesitatea de a îngriji un copil mic sau un membru handicapat sau bolnav al familiei sale, ca şi întoarcerea sa ulterioară la o muncă cu normă întreagă.



71

F. Contractul de muncă la domiciliu şi telemunca Potrivit art. 105 din Codul muncii, sunt consideraţi salariaţi cu

munca la domiciliu salariaţii care îndeplinesc, la domiciliul lor, atribuţiile specifice funcţiei. În vederea îndeplinirii sarcinilor de serviciu ce le revin, salariaţii cu munca la domiciliu îşi stabilesc singuri programul de lucru.

Ceea ce particularizează contractul de muncă la domiciliu este locul muncii, care nu este la sediul angajatorului, ci la domiciliul salariatului. Spre deosebire de reglementarea românească, Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 177/199693 asupra muncii la domiciliu prevede că locul muncii va putea fi nu numai domiciliul, dar şi orice alt loc ales de către salariat. Ca urmare, reglementarea românească, ce prevede doar posibilitatea prestării muncii la domiciliul salariatului, apare ca fiind mai restrictivă.

Potrivit oricărui contract de muncă angajatorul are dreptul de a controla activitatea salariaţilor săi. Particularitatea o reprezintă aici faptul că dreptul de control presupune efectuarea periodică de vizite la domiciliu. Salariatul care nu permite accesul angajatorului (sau a celui delegat de acesta să efectueze controlul potrivit programului prestabilit) săvârşeşte o abatere disciplinară.

Cum contractului de muncă la domiciliu îi sunt aplicabile toate regulile contractului individual de muncă, timpul de lucru nu poate fi diferit de cel prevăzut pentru cazul contractului de muncă tipic, adică de 8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămână. Nu mai puţin, monitorizarea timpului de lucru şi delimitarea precisă a acestuia pun o serie de probleme speciale.

Iată de ce legiuitorii diverselor sisteme de drept tind să legifereze în mod particular chestiunea.

Spre exemplu, în Ungaria, norma de lucru a unui salariat cu contract de muncă la domiciliu trebuie dimensionată prin raportare la un salariat comparabil, pentru a se verifica timpul necesar executării ei, în scopul de a nu se depăşi durata normală a zilei de muncă94.

Considerăm că şi în dreptul nostru, prin lege ori prin contracte colective de muncă, s-ar putea pune problema raportării activităţii salariatului care prestează munca la domiciliu la un salariat comparabil, concept pe care de altfel îl foloseşte deja legiuitorul, în art. 101, referitor la contractul de muncă cu timp parţial.

93 Ratificarea Convenţiei nr. 177/1996 a fost recomandată statelor membre ale uniunii Europene de către Comisia Europeană, în 1998. 94 Legea nr. 118/2003 pentru modificarea Codului muncii din 1992, Magyar Közlöny, 2003-12-22, No. 152, pp. 12132-12134.


72

Contractul de muncă ce are ca obiect telemunca reprezintă o formă flexibilă de organizare a activităţii, salariatul îndeplinindu-şi atribuţiile de serviciu prin utilizarea de tehnologii informatice95.

Acesta nu este atât un contract de sine-stătător, cât o modalitate atipică de organizare a muncii. Telemunca nu beneficiază încă de o reglementare internă, dar la nivel european a fost încheiat un Acord – cadru asupra telemuncii, încheiat între patronate şi sindicate cu reprezentativitate europeană.

G. Contractul de muncă on call Un contract larg utilizat în alte sisteme de drept este contractul

denumit on call (la solicitare), o varietate de mare flexibilitate a contactului de muncă, ce nu îşi găseşte însă deocamdată reglementare în dreptul românesc.

Salariatul încadrat în temeiul acestui tip de contract nu este necesar zi de zi în unitate. El s-ar putea chiar să nu fie necesar deloc. Dar există şi posibilitatea, pe care angajatorul o ia în calcul, ca prezenţa respectivului specialist să apară, la un moment dat, drept necesară. Faţă de această lipsă de certitudine, specifică economiei de piaţă, angajatorul caută să se protejeze încadrând un salariat pentru a avea garanţia de a putea apela la el, la nevoie.

Ca urmare, există în esenţă, două perioade de timp: a) perioada în care salariatul este obligat să fie prezent în unitate Pentru acest interval unele sisteme de drept prevăd o limită minimă (spre exemplu, în cazul Germaniei, dacă în contract nu se prevede altfel, limita minimă este de 10 ore pe săptămână) în timp ce în alte sisteme de drept nu există nici o limită minimă a respectivei durate. În acest din urmă caz, contractul de muncă poartă numele de „contract de zero ore” (poate fi întâlnit, spre exemplu, în Olanda96).

În ceea ce priveşte limita maximă a perioadei pe care salariatului i se poate pretinde să o petreacă zilnic în unitate, se admite în general că aceasta nu poate fi egală cu durata normală a zilei de muncă, ci trebuie să fie inferioară acesteia. Dacă salariatului i s-ar pretinde să fie prezent în unitate timp de 8 ore pe zi, nu ne-am mai găsi în prezenţa unui contract de rămânere 95 Vezi şi B. Vartolomei, Telemunca – o nouă formă de organizare a muncii, în „Dreptul” nr. 2/2008, p. 62 – 69; O. Ţinca, Preocupări pentru amplificarea dialogului social în Uniunea Europeană. Acordul-cadru asupra teelmuncii, în „Revista de drept comercial” nr. 5/2003, p. 64 - 72. 96 În acest caz ar fi posibil (cel puţin teoretic) ca salariatul să nu lucreze deloc pe parcursul întregii perioade de derulare a contractului, dacă prestarea muncii nu se va dovedi necesară.



73

la dispoziţie, ci a unui contract de muncă tipic, eventual cu solicitarea de prestare de ore suplimentare97; b) perioada în care salariatul revine în unitate pentru a presta munca, la solicitarea angajatorului, cu o notificare prealabilă

Aceste ore nu se prestează prin “rămânere peste program” (cum se întâmplă cel mai adesea în cazul orelor suplimentare)¸ ci prin “intervenţie”, prin revenirea la muncă, de la domiciliu.

În unele sisteme de drept98, legea prevede o limită maximă de intervenţii/solicitări (deci nu de ore) – anume: o dată pe lună, fără necesitatea acordului salariatului, şi o altă limită minimă, (o dată pe săptămână) dacă există acordul salariatului. Este vorba despre un acord contractual, prealabil, nu de acordul salariatului la fiecare solicitare de intervenţie.

Dimpotrivă, în alte sisteme de drept, legea face referire nu la numărul maxim de solicitări, ci la durata minimă a unei solicitări. Astfel, atât în sistemul german cât şi în cel olandez, dacă în contract nu se prevede altfel, se prezumă că o solicitare este de cel puţin 3 ore consecutive99.

Relativ recent reglementat în Italia (2003), contractul de rămânere la dispoziţie cunoaşte două variante: cu obligaţia salariatului de a răspunde oricărei solicitări a angajatorului si cu dreptul acestuia de a nu răspunde, motivat, unei solicitări.

Asemeni unui salariat aflat în şomaj tehnic, salariatul încadrat cu contract de rămânere la dispoziţie îşi menţine statutul de salariat, precum şi dreptul la o remuneraţie minimă, chiar şi pe parcursul perioadelor în care prezenţa lui nu este solicitată.

În ceea ce priveşte modul de plată, în unele sisteme de drept plata se face în funcţie de numărul de ore cât a durat intervenţia (asemănător orelor suplimentare). În principiu, salariul unui astfel de salariat poate varia de la salariul minim (asigurat pentru ipoteza inexistenţei solicitărilor) până la un salariu considerabil, obţinut prin calcularea orelor de intervenţie.

Solicitarea de a se prezenta la muncă trebuie comunicată salariatului cu un anumit interval de timp înainte, care este în unele sisteme prevăzut în contractele colective şi individuale de muncă, iar în altele este stabilită prin

97 În dreptul spaniol, spre exemplu, se prevede expres că salariaţii on call nu pot fi decât salariaţi cu timp parţial de lucru. 98 Cum este cazul Lituaniei. 99 Motivaţia reglementării duratei minime a unei intervenţii constă în modul de salarizare a salariatului on call. Acesta este remunerat pe ora de intervenţie, fără a se lua în considerare timpul necesar deplasării de la şi la domiciliu. Chiar dacă intervenţia a durat în fapt mai puţin, salariatul on call va avea dreptul la remuneraţie pentru minim 3 ore.


74

lege. Spre exemplu, în Germania această solicitare trebuie să îi parvină salariatului cu cel puţin 4 zile înainte, cu menţionarea orelor de muncă pe care i se va cere să le presteze, iar în sistemul spaniol notificarea trebuie făcută chiar şi cu 7 zile înainte. Justificarea acestui termen îndelungat cu care salariatul trebuie notificat constă în aceea că, cel mai adesea, salariaţii de acest tip execută simultan mai multe contracte on call, deservind mai mulţi angajatori. Prestarea muncii de către aceştia nerealizându-se în mod regulat, este necesar să li se notifice din timp necesitatea intervenţiei, pentru a-şi putea organiza programul de lucru.

Contractul de muncă on call nu se confundă cu contractul de muncă cu program individualizat, reglementat şi în dreptul nostru (art. 115 din Codul muncii). În esenţă, în cazul contractului de muncă cu program individualizat: - perioada variabilă a timpului de lucru nu afectează timpul de muncă zilnic; - salariatul este cel care îşi alege orele de sosire şi de plecare.

Dimpotrivă, în cazul contractului de rămânere la dispoziţie: - timpul de lucru zilnic/săptămânal diferă în funcţie de solicitarea angajatorului; - angajatorul este cel care decide că este necesară prezenţa salariatului la muncă, notificându-i acestuia solicitarea de prezentare la program.

De notat însă că în cazul ambelor timpuri de contracte trebuie respectate prevederile Directivei 2003/88/CE privind organizarea timpului de muncă.

H. Contractul de job-sharing În cazul contractului de muncă cu timp parţial, timpul de lucru este

fracţionat, doi sau mai mulţi salariaţi lucrând fiecare pe parcursul propriei sale fracţiuni din timpul de lucru. Timpul de lucru al unuia dintre salariaţi nu depinde în nici un fel de timpul de lucru al celorlalţi salariaţi.

Contractul de împărţire a timpului de lucru modifică aceste reguli. Inacceptabil deocamdată în dreptul românesc, dar beneficiind de

recunoaştere în alte sisteme de drept, contractul de împărţire a timpului de lucru (job sharing) este o înţelegere în temeiul căreia salariaţii nu mai lucrează fiecare propria fracţiune din timpul de lucru, ci, toţi împreună, lucrează pe parcursul timpului de lucru corespunzător postului respectiv.

În Germania, contractul de împărţire a timpului de lucru este reglementat prin Legea contractelor cu fracţiune de normă şi a contractelor pe durată determinată. Acesta este definit ca fiind contractul încheiat între



75

angajator, pe de o parte, şi doi sau mai mulţi salariaţi pe de altă parte, potrivit cu care salariaţii se angajează să împartă între ei timpul de muncă ce corespunde unui singur loc de muncă.

Acest tip de contract este, de asemenea, reglementat în dreptul italian (Decretul 276/2003). Deşi nereglementate expres, variante ale acestui contract pot fi întâlnite, în practică, şi în dreptul spaniol şi austriac.

Există, practic, două înţelegeri contractuale: cea dintre salariaţi, pe de o parte, şi angajator, pe de altă parte100 şi o înţelegere între salariaţi, privind modul de partajare a timpului de lucru. Aceasta din urmă nu trebuie să îndeplinească nici o condiţie de formă.

Neajungerea la un acord între salariaţi atrage răspunderea acestora în raport cu angajatorul. Altfel spus, prin încheierea contractului de muncă, salariaţii şi-au asumat obligaţia de a se înţelege între ei cu privire la modalitatea de împărţire a timpului de muncă.

Salariaţii au dreptul de a decide în mod liber modalitatea de împărţire a timpului de lucru, fără nici o intervenţie din partea angajatorului.

Cu toate acestea, în caz de neînţelegere între salariaţi, angajatorul are, în principiu, dreptul să decidă el cu privire la modul de împărţire a timpului de lucru. Se consideră că dacă angajatorul ar fi lipsit de acest drept, atunci raportul nu ar mai fi întemeiat pe un contract de muncă, ci pe unul civil, deoarece angajatorul ar fi lipsit de prerogativa managerială şi de supervizare.

În caz de incapacitate de muncă a unuia dintre salariaţi, celălalt salariat are, în multe sisteme de drept, obligaţia de a-l înlocui101.

100 Care, în sistemele de drept ce recunosc valabilitatea acestei construcţii juridice, are natura unui contract individual de muncă şi se supune tuturor regulilor unui atare contract 101 Legea germană privitoare la contractele de muncă cu timp parţial şi la contractele pe durată determinată prevede că celălalt salariat are obligaţia de a-l înlocui, dar numai potrivit înţelegerii dintre ei. O astfel de obligaţie există chiar în absenţa acestei înţelegeri, în caz de motive operaţionale urgente care reclamă prezenţa la locul de muncă a unuia dintre salariaţi. În Austria nu se recunoaşte obligaţia de înlocuire a salariatului aflat în incapacitate de muncă, în interpretarea art. 1153 ABGB (Österreich Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch) care prevede obligativitatea prestării personale a muncii. Se consideră că salariatul aflat în incapacitate de muncă nu este obligat şi nici nu îi este permis să furnizeze un înlocuitor. Această regulă este considerată aplicabilă şi în cazul contractului de împărţire a timpului de lucru. A se vedea, Rudolf Strasser, International Encyclopedia fo Labour Law and Industrial Relations, 1992, p. 61, pct. 140. În dreptul italian, celălalt salariat angajat în sistem de job sharing are obligaţia de a-l înlocui pe salariatul aflat în incapacitate temporară de muncă, fără obligativitatea unei înţelegeri prealabile intervenite între ei în acest sens.


76

Conţinutul inovativ al acestui tip de contract poate fi întrucâtva asemănat cu proprietatea în sistem time-sharing. De semnalat însă că obligaţia de a presta munca rămâne personală, şi nu poate fi transferată unui alt salariat. Ceea ce se împarte este doar timpul de muncă.

I. Dezavantaje ale contractelor de muncă atipice Gradul de diversificare a contractelor de muncă, precum şi măsura în

care, odată permise de legislaţie, acestea sunt efectiv utilizate de către părţi constituie un indicator al flexibilităţii raporturilor de muncă102, iar tendinţa generală a legislaţiei româneşti a muncii este de creştere a diversităţii contractelor ce constituie temei pentru munca subordonată. Aplicarea unor politici de flexicuritate va presupune, între altele, o flexibilizare a raporturilor contractuale, de adaptare a aranjamentelor contractuale necesităţilor practice ale părţilor, fără a le mai sili să aşeze raporturile dintre ele în Patul lui Procust al contractului individual de muncă pe durată nedeterminată şi cu timp integral de muncă.

Cu toate acestea, flexibilizarea raporturilor contractuale nu este lipsită de riscuri. Formele atipice de contracte de muncă prezintă o serie de particularităţi care nu pot fi ignorate: - ele sunt de natură a genera uneori posibilitatea unor discriminări a salariatului care prestează munca în temeiul unor atare contracte, în raport cu salariatul tipic. Din acest motiv, documentele europene care le reglementează prevăd expres interzicerea unor atare discriminări în raport cu salariaţii care muncesc în temeiul unui contract de muncă tipic. Pe acest considerent a apărut şi a fost ulterior preluat în legislaţiile naţionale, între care şi a noastră, conceptul de “salariat comparabil”; - astfel de contracte pot crea dificultăţi în exercitarea drepturilor colective. Adesea, salariatul care prestează munca în temeiul unui contract atipic (cum ar fi, cu deosebire, cel de muncă la domiciliu), are mai greu posibilitatea integrării într-un colectiv, a organizării sindicale şi a participării la negocierea colectivă, care dă în fond forţă revendicărilor salariaţilor. Raporturile de muncă tind în felul acesta să se fragmenteze; angajatorul negociază individual cu fiecare salariat iar ceea ce rezultă sunt nişte “contracte de nişă”, care pot corespunde într-adevăr intereselor particulare ale fiecărui salariat, dând expresie obiectivului de flexibilizare a raporturilor de muncă, dar care îi pot priva de posibilitatea exercitării practice, nu numai teoretice, a drepturilor colective;

102 Pentru modalitatea de utilizare a acestui indicator, a se vedea, S. Cazes, A. Nesporova, loc.cit.



77

- prestarea muncii în temeiul unor contracte care nu presupun prezenţa salariatului la sediul companiei (cum este cazul contractului de muncă la domiciliu) poate crea riscuri în ceea ce priveşte sănătatea şi securitatea în muncă; - durata efectivă a muncii devine uneori imposibil de determinat; - reglementarea contractelor atipice de muncă poate produce consecinţe în ceea ce priveşte o serie de drepturi obligaţii ale părţilor, care vor trebui astfel reglementate derogatoriu (spre exemplu, dreptul la concediu de odihnă). În plus, astfel de contracte ridică uneori problema proporţionalităţii unor drepturi103; - contractele de muncă atipice sunt în general percepute ca fiind mai avantajoase pentru angajator decât pentru salariat. Cu deosebire în perioade de deficit de locuri de muncă, există riscul ca opţiunea pentru forme atipice de prestare a muncii să îi aparţină de fapt angajatorului, salariatul nefăcând altceva decât să achieseze.

3.4. Flexibilizarea timpului de muncă (flexitime)

Timpul de muncă de 8 ore în fiecare zi, cu program de lucru fix, este corespunzător intereselor multor categorii de angajatori şi de salariaţi, dar cu siguranţă nu satisface nevoile tuturor participanţilor la raporturile de muncă. Necesităţile fluctuante ale producţiei, din punctul de vedere al angajatorului, dar şi dorinţa de armonizare a obiectivelor profesionale cu cele familiale, din punctul de vedere al salariatului, conduc uneori părţile spre identificarea unor formule alternative, flexibile - de prestare a activităţii în timp.

A. Timpul de muncă şi munca suplimentară Timpul de lucru reprezintă perioada în care salariatul prestează

munca, se află la dispoziţia angajatorului şi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile sale, potrivit prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei muncii.

În dreptul nostru, pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână. Acestui interval i se adaugă maximum 8 ore suplimentare pe

103 Spre exemplu, în dreptul nostru, iniţial concediul de odihnă s-a acordat proporţional cu timpul lucrat, la contractele încheiate cu fracţiune de normă, pentru ca mai apoi să se revină, şi să se acorde dreptul integral (rămânând proporţională doar indemnizaţia).


78

săptămână, în concordanţă cu prevederile Directivei 2003/88/CE104 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru.

Durata maximă de 48 de ore poate fi depăşită, în mod excepţional, cu condiţia ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referinţă de 3 luni calendaristice să nu depăşească 48 de ore pe săptămână. Pentru anumite sectoare de activitate, unităţi sau profesii stabilite prin contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, se pot negocia, prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură de activitate aplicabil, perioade de referinţă mai mari de 3 luni, dar care să nu depăşească 12 luni105.

Reglementând problema cumulului de funcţii, art. 35106 din Codul muncii nu restricţionează posibilitatea încheierii de către un salariat a mai multor contracte de muncă simultan. În mod - am zice mai degrabă - regretabil, nu se pune condiţia ca suma orelor prestate în temeiul acestor contracte să nu depăşească durata maximă a timpului de muncă.

De observat însă un caz special. Potrivit art. 4 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 38/2008 privind organizarea timpului de muncă al persoanelor care efectuează activităţi mobile de transport rutier107, „în cazul lucrătorilor mobili care muncesc pentru mai mulţi angajatori, timpul de lucru este suma orelor lucrate de persoana respectivă pentru toţi angajatorii. Angajatorul va cere lucrătorului mobil în cauză o evidenţă în scris a timpului lucrat pentru alt/alţi angajator/angajatori. Lucrătorul mobil va furniza în scris această informaţie”. deşi având o aplicabilitate limitată la categoria de salariaţi la care se referă actul, prevederea poate marca o anumită deschidere a legiuitorului spre posibilitatea unei viitoare limitări a timpului de muncă nu raportat la un anume contract, ci la toate contractele la care este concomitent parte salariatul. S-ar da astfel pe deplin expresie spiritului Directivei 2003/88/CE.

104 Directiva reglementează, la nivelul Uniunii Europene, problema orelor suplimentare excesive, cu care se confruntă salariaţii din întreaga lume. Astfel, spre exemplu, un studiu efectuat în 2007 de Organizaţia Internaţională a Muncii a condus la concluzia că peste o cincime din forţa de muncă la nivel global, respectiv 614 milioane de angajaţi, lucrează (cu mult) peste 48 de ore pe săptămână (Working time around the world, www.ilo.ru/news/200706/WorkingTimeProof.pdf.). 105 Într-adevăr, Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional pentru anii 2007 – 2010 cuprinde, în anexa nr. 6, lista ramurilor de activitate şi a sectoarele de activitate în care se pot negocia perioade de referinţă mai îndelungate. 106 Potrivit art. 36 alin. 1: „Orice salariat are dreptul de a cumula mai multe funcţii, în baza unor contracte individuale de muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea”. 107 Publicată în "Monitorul oficial al României", partea I, nr. 49 din 22 ianuarie 2008.



79

În dreptul nostru, munca suplimentară nu poate fi executată fără acordul salariatului, cu două excepţii: - cazul de forţă majoră şi - lucrări urgente destinate prevenirii unor accidente ori înlăturării consecinţelor unui accident.

Dimpotrivă, în multe dintre sistemele europene de drept este posibil ca angajatorul să impună prestarea acestora, fără ca un acord al salariatului să fie necesar. Întâlnim, astfel, soluţii diverse. Unele sisteme de drept disting orele suplimentare impuse de angajator (care au o anumită limită) de cele prestate cu acordul salariatului (care au o limită mai ridicată)108. Chiar şi în sistemele în care angajatorul nu poate, ca regulă, impune în mod unilateral prestarea de ore suplimentare, împrejurările excepţionale în care le poate totuşi pretinde sunt mai multe decât cele prevăzute în Codul nostru.

În Lituania, dacă posibilitatea angajatorului de a solicita prestarea de ore suplimentare este prevăzută în contractul colectiv de muncă, nu se mai cere acordul individual al salariaţilor. În Portugalia, nu angajatorul trebuie să motiveze solicitarea de ore suplimentare ci salariatul care refuză trebuie să motiveze refuzul. În Marea Britanie, solicitarea de a presta ore suplimentare este obligatorie, iar refuzul se poate sancţiona.

Faţă de componenta flexicurităţii privitoare la timpul de lucru şi flexibilizarea acestuia, se poate pune în discuţie măsura în care situaţiile în care acordul salariatului la prestarea de ore suplimentare nu este necesar nu sunt prea restrictiv prevăzut în dreptul românesc. Considerăm că ar fi posibilă o extindere a situaţiilor de excepţie în care i se poate pretinde salariatului, în mod unilateral, prestarea de ore suplimentare. Spre exemplu, s-ar putea prevedea posibilitatea angajatorului de a impune unilateral salariatului prestarea de ore suplimentare, cu acordarea indemnizaţiei corespunzătoare şi cu respectarea limitei maxime de 8 ore suplimentare pe săptămână, nu numai în cazurile prevăzute în art. 117 alin. 2, dar şi în vederea executării unor lucrări urgente, cu caracter excepţional.

Potrivit art. 119 alin. 1 din Codul muncii, munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acestora. Abia în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în acest termen, art. 120 alin. 1 permite plata muncii

108 Spre exemplu, în cazul Cehiei. În alte sisteme de drept cum este cel italian se distinge între: - additional work (munca prestată peste limita maximă legală) şi - overtime work (munca prestată peste orele de muncă negociate prin contractul individual sau colectiv de muncă).


80

suplimentare prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia.

De notat că, în practică, în marea majoritate a cazurilor, problema compensării cu timp liber corespunzător nici nu se mai pune. În mod automat, prestarea de ore suplimentare este compensată prin adăugarea unui spor la salariu. Aceasta poate afecta, pe termen lung, sănătatea salariaţilor.

Pe de altă parte, termenul de 30 de zile prevăzut de art. 119 alin. 1 este prea scurt pentru a asigura angajatorului posibilitatea reală a compensării orelor suplimentare cu timp liber. În plus, termenul de 30 de zile fiind considerat prevăzut în interesul salariatului, acesta nici nu ar putea accepta o compensare mai târzie cu timp liber corespunzător.

Există, în concluzie, două dificultăţi în aplicarea textelor de lege citate: - utilizarea unei noţiuni prea vagi în art. 120 alin. 1: în cazul în care compensarea „nu este posibilă”. Ar fi mai utilă referirea la existenţa unor motive obiective, concrete şi care pot fi probate, pentru care orele suplimentare nu au fost compensate cu timp liber corespunzător; - reglementarea unui termen prea scurt, de numai 30 de zile, pentru o atare compensare, prin aceasta nerealizându-se o flexibilizare a raporturilor de muncă, şi nefiind servite interesele niciuneia dintre părţi. Salariatul ar putea avea nevoie de o compensare cu timp liber corespunzător nu acum, ci în viitor (când ar avea anumite interese familiale), după cum angajatorul poate de asemenea să prefere o compensare ulterioară în natură, când vârful de producţie se va fi sfârşit109.

B. Perioadele de rămânere la dispoziţia angajatorului Art. 108 din Codul muncii, în forma sa iniţială, prevedea că timpul

de muncă reprezintă timpul pe care salariatul îl foloseşte pentru îndeplinirea sarcinilor de muncă. Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 55/2006, textul art. 108 a fost modificat, definiţia sa fiind lărgită: timpul de lucru reprezintă perioada în care salariatul prestează munca, se află la dispoziţia angajatorului şi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile sale, potrivit prevederilor

109 În plan deocamdată teoretic, se poate pune problema dacă nu ar trebui să se permită chiar „tezaurizarea” orelor suplimentare prestate. În dreptul german se prevede, de exemplu, că la încetarea contractului de muncă, salariatul ar putea lua cu el acest „cont al orelor suplimentare” la noul angajator. Deşi, fireşte, munca se prestează personal, contul orelor suplimentare prestate se obiectivează astfel, devenind un bun de sine-stătător, de a căror compensare cu timp liber salariatul poate dispune când doreşte. A se vedea, Preis, Innovative Arbeitsformen, Ed. dr. Otto Schmidt, 2005, citat în European Labour Law Network, op. cit., p. 57, nota 25.



81

contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei muncii. Modificarea a intervenit în scopul unei corecte transpuneri a prevederilor Directivei nr. 2003/88/CE.

Prin utilizarea noţiunii de „aflare la dispoziţia angajatorului” se sugerează faptul că intră în componenţa timpului de lucru şi perioadele în care salariatul nu efectuează operaţiunile specifice muncii sale, nu lucrează efectiv, dar în care aşteaptă marfa, clienţi, pacienţi, beneficiari etc.

Nu orice perioadă în care salariatul se află la dispoziţia angajatorului este totuşi timp de muncă110. Spre exemplu, acelaşi concept poate fi întâlnit şi în art. 53 din Codul muncii111, referitor la salariaţii aflaţi în şomaj tehnic, care se află la dispoziţia angajatorului lor112. Aici perioada respectivă este socotită a nu intra în intervalul timpului de muncă, motiv pentru care suma cuvenită salariaţilor (de 75 % din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat) nici nu are caracter de salariu, ci de indemnizaţie.

Relevantă în calificarea intervalului respectiv ca fiind de muncă sau de odihnă nu este numai obligaţia salariatului de rămânere la dispoziţie, ci şi: - locul în care această obligaţie este îndeplinită. Dacă salariatul rămâne la dispoziţia angajatorului în unitate, perioada este probabil să fie încadrată în intervalul timpului de muncă. Dacă salariatul rămâne la dispoziţia angajatorului în afara locului de muncă, spre exemplu la domiciliu, perioada este probabil să fie socotită timp de odihnă;

110 În jurisprudenţa europeană, speţa de referinţă din acest punct de vedere îl constituie cazul SIMAP (Sindicato de Médicos de Asistencia Pública) adus în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de către un sindicat al medicilor spanioli. Curtea a statuat că medicii care fac parte din echipe de prim ajutor, a căror prezenţă în unitatea sanitară nu este obligatorie, dar care se află la dispoziţia angajatorului, putând fi oricând localizaţi, îşi pot organiza timpul cu puţine limitări şi se pot dedica problemelor lor personale. Ca urmare, perioada respectivă nu poate fi considerată timp de muncă. În schimb, medicii a căror prezenţă fizică în unitatea sanitară este impusă, se găsesc în executarea timpului de muncă chiar şi în perioadele de aşteptare, şi chiar dacă aceştia se odihnesc, în spaţii special amenajate în acest scop. A se vedea hotărârea C-303/98, www.curia.europa.eu. În acelaşi sens, C-151/02, Jaeger Case, idem. 111 Art. 53: „(1) Pe durata întreruperii temporare a activităţii angajatorului salariaţii beneficiază de o indemnizaţie, plătită din fondul de salarii, ce nu poate fi mai mică de 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat. (2) Pe durata întreruperii temporare prevăzute la alin. (1) salariaţii se vor afla la dispoziţia angajatorului, acesta având oricând posibilitatea să dispună reînceperea activităţii”. 112 „Aflarea la dispoziţia angajatorului”, la care ne referim aici, nu se confundă cu „punerea la dispoziţia” utilizatorului, a salariatului temporar, noţiune utilizată de art. 87 şi urm. din Codul muncii.


82

- gradul de libertate al salariatului în organizarea programului, precum şi măsura în care acesta este separat de mediul familial şi social.

Programul individualizat de muncă, absenţa unei ore fixe de începere şi de sfârşit a zilei de lucru, posibilitatea prestării muncii la propriul domiciliu şi potrivit propriului program – constituie indicatori ai flexibilizării timpului de lucru, potrivit interesului fiecărui lucrător sau angajator.

Şi de această dată însă, trebuie remarcat potenţialul de abuz, în primul rând prin imposibilitatea monitorizării orelor suplimentare.

Limitarea orelor suplimentare este impusă prin directivă comunitară; în plus ea interesează societatea în ansamblu, prin impactul pe care îl are asupra stării de sănătate a lucrătorilor. Ca urmare, orice modalitate de flexibilizare a timpului de lucru va trebui să se realizeze cu luarea în considerare a acestei limitări, care ar fi de dorit să nu fie raportată la un singur contract de muncă, ci la suma contractelor de muncă, astfel încât salariatul să nu poată presta mai mult de 48 de ore săptămânal, inclusiv orele suplimentare, indiferent în temeiul câtor contracte de muncă.

Particularităţile implementării politicilor de flexicuritate în noile state membre sunt de natură istorică, derivă din anumite dezavantajele economice, ţin de tipul de dialog social practicat şi depind adesea de caracteristicile forţei de muncă însăşi.

După cum arătam, din punct de vedere financiar, aspectele de flexibilitate (simplificarea angajărilor şi a concedierilor, flexibilizarea timpului de lucru sau lărgirea paletei de aranjamente contractuale, de exemplu) sunt evident mai uşor de implementat decât cele de securitate, care presupun fonduri semnificative (pentru formare şi reformare profesională, susţinere financiară a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă etc.). De aici temerea că implementarea conceptului în noile state membre ar putea aduce mai curând o flexibilizare, necompensată de măsurile corespunzătoare de asigurare a securităţii în muncă a lucrătorilor.

Prin propria experienţă, România contribuie la o lărgire a paletei europene de reglementări a raporturilor de muncă. Inevitabil, reglementările româneşti vor influenţa şi vor fi influenţate. Una dintre tendinţele esenţiale pe care integrarea României în Uniunea Europeană pare a le desena o constituie cea de flexibilizare a reglementărilor raporturilor individuale şi colective de muncă, o redimensionare a marjei de negociere, individuală şi colectivă, care va profita însă ambelor părţi contractante numai în condiţiile menţinerii unei anumite cote a securităţi muncii.

83

Capitolul 4. ECONOMIA POLITICĂ ŞI POLITICILE FLEXI(SE)CURITĂŢII ÎN ROMÂNIA

autor: dr. ec. C. Ghinăraru113 4.1. Flexibilitate şi Securitate – de la teoria economică la practica

socială

În cartea de căpătâi a economiştilor oricât de huliţi ar fi aceştia în momentul de faţă, Adam Smith spunea că, “acela care face acelaşi lucru ani la rând fără nici o schimbare, poate ajunge la un grad de stupiditate nemaiîntâlnit de fiinţa umană”. Avant la lettre nu este decât sintagma popperiană a căderii în animalitate, a degradării la care se poate împinge fiinţa umană atunci când rămâne închistată, fixată în nişte tipare rigide din care fie că nu poate să iasă, este deci prizoniera lor, fie nu îşi mai propune să iasă. Ceea ce este ciudat însă, deşi s-ar putea să fie nu tocmai aşa căci opera smithiană mai ascunde încă multe enigme ce ni se dezvăluie pe măsură ce avansăm în cunoaşterea economiei, este că acest citat apare în textul lui The Wealth of Nations după ce Smith face un adevărat elogiu pe multe rânduri al diviziunii sociale a muncii, deci tocmai a ceea ce înseamnă o specializare foarte strictă, foarte riguroasă şi prin aceasta oarecum rigidă.

Însă acest lucru nu cred că trebuie să ne surprindă, Smith era prin natura sa un optimist şi deşi nu a reuşit să lămurească desigur toate problemele economice, era şi este de altfel şi imposibil întrucât economia este viaţa însăşi oamenilor însăşi în toată complexitatea ei, totuşi, el a intuit că, acel “spiritus animalicus” de care va vorbi peste mai bine de o sută de ani Keynes sau ceea ce el a definit drept “interes individual”, reprezintă o continuă mişcare a indivizilor, o continuă migrare de la o specializare la alta, dintr-un segment oarecare al diviziunii sociale a muncii către altul sau altfel spus de la o specializare la alta. Individul, fiinţa umană, liberă, este prin sine flexibilă, ea urmăreşte flexibilitatea, se adaptează, inovează, creează permanent şi astfel evită căderea în stupiditate. Numai atunci când este privată de libertate, când este închisă în utopii ca să revenim la Popper, numai atunci ea cade iremediabil în stupiditate.

113 Acest capitol a fost realizat de către dr. ec. Cătălin Ghinăraru şi cu contribuţia deosebită a dnei. dr. jr. Goergeta Modiga, căreia autorul principal şi coordonatorul volumului îi aduce şi pe această cale cele mai calde mulţumiri.


84

Pornind de aici, flexibilitatea este deci o caracteristică inerentă atât a ofertei cât şi a cererii de muncă. Ambele fiind animate de către interesul individual tind să se flexibilizeze spre a răspunde una celeilalte întrucât nici una dintre ele nu poate să existe fără cealaltă.

Această flexibilitate intrinsecă este de fapt cea care permite până la urmă mişcarea preţurilor pe piaţa muncii şi transmiterea astfel a acelei informaţii absolut necesare luării deciziei fie de către actorii cererii fie de către cei ai ofertei. Dacă cele două componente ar fi rigide, dacă ele nu s-ar mişca şi nu ar genera informaţie ori nu ar încerca să obţină acea informaţie care să le permită să fie şi cu o secundă înaintea celorlalţi actori, cu alte cuvinte dacă s-ar realiza Ipoteza Pieţelor Eficiente, care nu este nimic altceva decât translarea în limbaj economic a cetăţii platoniciene, deci dacă toţi actorii ar fi egali, atunci piaţa nu s-ar mai mişca, preţurile nu ar mai varia. De abia atunci, deşi poate la prima vedere acesta ar fi dezirabilul social, un concept despre care vom mai vorbi şi pe care ne permitem să îl introducem aici, fie şi pe furiş, ei bine de abia atunci s-ar realiza căderea în stupiditate. De ce? Simplu, pentru că toată informaţia fiind egală şi accesul fiind egal, pentru toţi ştiind acelaşi lucru sau aceleaşi lucruri (oare nu ni se pare nouă românilor ceva cunoscut??) de abia atunci nu ar mai exista nici un stimulent pentru flexibilitate. De abia atunci elogiul făcut de către Smith diviziunii sociale a muncii s-ar putea transforma în hulă. De abia în acel moment, ar apărea nu diviziunea socială a muncii, adică ceea ce creează cu o expresie a lui Shiller şi de fapt a lui Keynes cel pe care unii l-au acuzat de cripto-socialism, “geniul capitalismul”, ci opusul ei, adică specializarea rigidă, compartimentarea economiei şi societăţii în mici cămăruţe ce comunică între ele doar printr-ul culoar comun aşa ca în blocurile cu apartamente semi-decomandate şi care provoacă în final căderea în stupiditate.

În consecinţă, diviziunea socială a muncii însăşi creează premisele clare ale flexibilităţii, specializarea rigidă însă ucide flexibilitatea acordând în schimb indivizilor şi firmelor o falsă securitate.

Problema de fapt a dihotomiei dintre flexibilitate şi securitate şi subsecvent a demersului în vederea îmbinării lor în ceea ce este astăzi conceptul de flexicuritate sau de flexi-securitate (de fapt indiferent de forma sintactică vorbim de fapt despre acelaşi lucru) apare de abia din excepţionalismul secolului al XX-lea, excepţionalism care, din păcate, a fost mult mai accentuat în Estul continentului European – şi aici nu avem ce face şi va trebui să fim EUROPOCENTRIŞTI chiar dacă se pare că intrăm în zodia Asiei - şi deci şi în România, punctul focal de altfel al demersului nostru. Până atunci această chestiune nu se prea punea. De abia odată ce



85

Războaiele Mondiale şi organizările autarhice de mari dimensiuni au adus în discuţie necesitatea specializării rigide, căci aceasta este esenţa lui Kriegs-Kapitalismus, de abia atunci a apărut ideea rigidizării. Abia atunci şi-a făcut loc un concept funest conform căruia fiecare trebuie să stea la locul lui şi să facă ceea ce i se spune, de la naştere şi până la moarte dacă se poate (celebrul “from craddle to grave”). Aici în această paranteză faţă a istoriei, ce a durat şaptezeci de ani şi care deschizându-se în acoladă ne-a închis pe noi românii în cea mai interioară dintre parantezele rotunde, trebuie căutat secretul pasiunii pentru rigiditate şi al ostilităţii faţă de flexibilitate.

Economiile deschise sunt deci flexibile şi sunt flexibile pentru că sunt alcătuite din indivizii care încearcă să se descurce pe pieţe informaţional ineficiente sau imperfect eficiente, ceea ce determină atât indivizii cât şi firmele să facă permanent demersul de eficientizare şi astfel să obţină securitatea relativă printr-o permanentă de fapt flexibilizare, în aceste condiţii FLEXICURITATEA este de fapt un dat este un concept incorporat realităţii economice, un truism. Economiile închise pe de altă parte sunt ceea ce numim economii informaţional eficiente, paradoxal de altfel. Acolo toţi actorii au aceeaşi informaţie, sau li se dă, li se serveşte aceeaşi informaţie. Astfel, nimeni nu mai are de ce să fie flexibil, nimeni nu mai trebuie să încerce flexibilizarea întrucât totul pare perfect. Această părere însă, această iluzie a perfecţiunii se destramă repede. Inexistenţa acelui demers permanent către eficientizare caracteristic pieţelor ineficiente, conduce la căderea în stupiditate. Adică usucă pur şi simplu mecanismele economiei şi societăţii, le anchilozează şi apoi le dizolvă. Este adevărat ca şi pe pieţele ineficiente, deci libere, poate apărea disoluţia dar în sens schumpeterian, ceea ce implică de fapt re-soluţia aşa cum deflaţiei îi urmează reflaţia sau cu alte cuvinte din aparenţe resturi se creează ceva nou. Pe pieţele aparent perfecte însă, disoluţia înseamnă dispariţie. De ce se produce acest lucru, pentru că pe pieţele ineficiente aparent, fiecare individ este obişnuit să facă demersul către eficientizare şi atunci când apare fenomenul de disoluţie, fiecare realizează că trebuie să facă ceva în vederea eficientizării, deci a reflatării, pentru că disoluţia merge mână în mână în deflaţia (normal de altfel preţul este informaţia de bază şi el este cel care prin mişcarea sa deflatorie semnalează disoluţia ceea ce automat îi face pe toţi cei implicaţi să caute cu disperare reflatarea sau re-soluţia). Pe pieţele aparent eficiente sau altfel spus pe cele mai mult sau mai puţin închise, disoluţia nu poate fi oprită pentru că nimeni nu pricepe ce se întâmplă. Toţi au aceeaşi informaţie şi deci toţi au impresia irepresibilă a eficienţei (să ne amintim iluzia noastră a românilor că aveam o mare industrie la finele anilor ’80 industrie care însă nici măcar nu reuşea să ne asigure hrana de zi cu zi).


86

În consecinţă nu pot face nimic. Organismul economic se dizolvă şi în locul lui nu se poate crea nimic căci actorii pieţei nu mai au instinctul reflatării, ei au căzut în stupiditate pentru că prea mult timp au făcut acelaşi lucru, prea mult timp au stat în securitate, câteodată absolută.

Scopul acestui demers poate oarecum teoretic deşi poate tocmai în timp de criză este bine să teoretizăm aşa cum a făcut de altfel şi Lordul Keynes, fără însă să se molipsească de pesimismul malthusian şi fără să cadă pradă nefericitei iluzii căreia i-a căzut prada marele nostru Manoilescu, este acela de a sublinia momentul zero al macro-economiei româneşti a flexicurităţii produs acum douăzeci de ani, respectiv momentul căderii regimului comunist.

În acel moment, economia şi societatea românească erau complet rigide şi de aceea practic s-au dizolvat. În consecinţă, ceea ce am făcut de atunci încolo a fost un demers de flexibilizare. Această flexibilizare însă, a pornit de la o rigiditate extremă care implodând a dat naştere unei stări de practic absolută flexibilitate (aşa numita “tranziţie haotică” – opusul aşa-numitei “managed sau negotiated transition” pentru care exemplul clasic este Polonia şi poate de aceea Polonia este ţara din Est care se şi comportă cel mai bine în actuala Depresiune economică globală!).

De aceea în înţelegerea macro-economiei şi de fapt a ceea ce ar trebui să denumim şi ne permitem să introducem aici un alt concept cu care vom vehicula respectiv “economia politică a flexicurităţii”, trebuie să pornim de la acest moment zero, care trebuie înţeles ca un moment aflat într-o “a-spaţialitate economică”. Cu alte cuvinte, acum douăzeci de ani, economia românească, complet rigidizată de către cele patru decenii de planificare centralizată trebuia să ia totul de la zero, cu actori incapabili de eficientizare întrucât trăiseră în iluzia eficienţei absolute sau a securităţii totale.

Implozia securităţii totale a dat naştere flexibilităţii totale sau unei stări de aparent haos care justifică perfect termenul aplicat de către occidentali pentru tranziţia românească ca şi pentru cea din spaţiul fostei URSS, respectiv de tranziţie haotică.

4.2. Dezechilibrarea şi re-echilibrarea binomului flexibilitate-

securitate într-o economie în tranziţie

Într-o carte ce a făcut la vremea sa epoca şi de care este bine mereu să ne amintim după cum este bine să ne amintim şi de autorul ei şi facem aici referire la Jean Francois Revel şi la a sa “Le Regain Democratique” (tradusă în româneşte cu sintagma “Revirimentul Democraţiei”), se spunea



87

că “.... o ţară care iese din comunism nu se găseşte la nivelul la care a intrat ci undeva mult mai jos dacă nu cumva... se găseşte nicăieri”.

Reflatia si Dezinflatia economiei romanesti sau procesul de Liberalizare si

Stabilizare a preturilor (1990-2008)

-1000

-500

0

500

1000

1500

2000

1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

va

ria

tiil

e p

retu

rilo

r, b

aza

19

90

=1

00

-150

-100

-50

0

50

100

150

200

250

300

va

ria

tiil

e a

nu

ale

(b

aza

an

ul

pre

ce

de

nt

=1

00

)

Variation of Price Adj. inflation and depreciation (YoY) Price adjustment via inflation and depreciation

Cu adevărat aşa este. România ca şi multe alte ţări din Est se găseau

acum două decenii nicăieri. Din acel nicăieri a trebuit să mergem deci undeva şi acel undeva adiacent nouă a fost Uniunea Europeană, adică unde ne aflăm acum. Aşa probabil trebuie să măsurăm progresul nostru. Desigur însă din nicăieri te poţi îndrepta oriunde căci oricum nu şti unde te afli (ca în Odiseea lui Homer, dacă Nimeni îl lovea pe Polifem cum se putea apăra Polifem de Nimeni???) şi de aici faza haotică ce a marcat începutul drumului nostru şi de aici şi incertitudinea maximă şi dezorientarea demersului de economie politică al primilor ani cu efecte asupra incoerenţei demersului macro-economic şi de piaţa muncii.

Practic în acel nicăieri a apărut o formă de dialog social anarhic, un monolog al presiunii şi contra-presiunii, ce a caracterizat prima jumătate a anilor nouăzeci şi care printre multe altele explică de ce Progresul în Tranziţie, o variabilă de care o să ne servim în demersul nostru, a fost la începutul a ceea ce vom denumi ca Perioada Tranziţiei de la Plan la Piaţa, o perioadă de altfel unică în istoria economică universală şi faţă de care, păstrând butada atribuită lui Tchou En Lai, suntem poate mult prea aproape în timp spre a face toate judecăţile de valoare posibile şi a le face cu adevărat pertinent, lent, inconsecvent şi inconclusiv. Altfel spus nu a dat rezultatele care erau aşteptate.


88

Noi am spune nici nu avea cum să dea. De ce? Răspunsul de la înălţimea vremii este aparent simplu: actorii de piaţă s-au trezit dintr-o dată inundaţi cu informaţie şi în acelaşi timp în căutarea informaţiei, fără a şti însă cum să caute această informaţie de piaţă, informaţie de piaţă ce se regăseşte în mare parte în preţuri. De aici procesul anarhic de reaşezare sau de liberalizare a preţurilor, resimţit de către individ şi de către firme ca un fenomen de tip hiper-inflaţionist dar care în realitate nu era decât o REFLATARE HAOTICĂ a economiei după deflaţia profundă a ultimului deceniu de economie planificată. Haosul reflatării explică comportamentele aberante ale actorilor economici, care nu puteau decât să recurgă la flexbilizarea totală adică să intre în zona pieţei complet ineficiente, în care informaţia de piaţă nu se mai transmitea decât fragmentar, cu o volatilitate extremă şi avea un grad de depreciere extrem (reflectarea practică în procesul de depreciere al monedei naţionale). În acest context, dialogul social deşi avea intenţia de a păstra un modicum de securitate pentru lucrător el nu reuşea practic decât să accentueze starea de insecuritate prin crearea de către diferitele grupuri de interese care exploatau haosul informaţional a unor insule de privilegii ce distorsionau şi mai mult piaţa. Nu avea importanţă că aceste insule erau erodate întocmai ca nişte ostroave fluviatile aproape imediat ce erau create, căci jocul continua. Practic se crease o situaţie de extremă volatilitate, caracterizată prin dialogul social de tip anarhic, sub presiune şi al cărei rezultat final era de fapt creşterea peste măsură a flexibilităţii pieţei. Aceasta a fost singura perioadă în care piaţa românească a avut maxima flexibilitate şi minima securitate, în care s-a putut angaja practic şi concedia “at will” sau la bunul plac, în care s-au putut acorda ajutoare de şomaj mai mari decât salariile, în care pensiile lucrătorilor necalificaţi le-au egalat pe cele ale unor specialişti de marcă şi în care salariile însăşi, ca şi preţ al muncii au putut să varieze efectiv în funcţie de informaţia la care au avut acces direct şi nemijlocit părţile raporturilor de muncă. Reflatarea haotică şi flexibilizarea totală cu corolarul de insecuritate relativă indus în societate sunt explicabile tocmai prin existenţa anterioară a securităţii absolute. Această perioadă în sine reprezintă un argument profund pentru echilibrul relativ între flexibilitate şi securitate, ambele extreme fiind nocive şi cu potenţial de materializare a riscului de disoluţie.

Totuşi, reflatarea haotică a avut şi un efect pozitiv. Ea a dizolvat complet structura vechii economii planificate centrată conform modelului leninist pe ramurile industriei grele sau altfel spus pe un tip de complex militar-industrial extrem autarhic. Haosul din dialogul social cauzat de extrema asimetrie informaţională a favorizat reforma radicală de la finele anilor ’90.



89

Atingerea Pragului Masei Critice in progresul in Tranzitia de la Plan la Piata

conducerea la reluarea cresterii economice si accelereaza convergenta cu economia

globala

0,220,581,031,612,293

3,725,27

6,157,05

7,978,479,179,62 10

4,47

-15

-10

-5

0

5

10

15

1989

1990

1991

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006

2007

2008

Ind

icele

Lib

era

lizari

i (v

alo

ri c

um

ula

tive

de la 1

la 1

0)

si vari

ati

a %

an

uala

a P

IB)

-4

-3

-2

-1

0

1

2

3

4

5

Cre

ste

rea e

co

no

mic

a la n

ivel g

lob

al

(PIB

%) LibIdx

GDP%

World GDP%

Studiile făcute asupra dinamicii tranziţiei de la Plan la Piaţă, inclusiv

de către cel ce scrie aceste rânduri au arătat (post-factum este drept dar nimeni, poate nici chiar Sir Winston Churchill nu puteau să prevadă că o “barbarie de tipul comunismului” va putea să stăpânească cândva peste o parte atât de mare a leagănului civilizaţiei care este Europa) că, tranziţia de la Plan la Piaţa, durează, indiferent practic de calea aleasă (cea lineara sau cea de tip “stop and go”/întreruptă şi reluată) aproximativ un deceniu si jumătate. Atât îi trebuie unei economii spre a se debarasa de reziduurile economiei planificat centralizate şi a putea să îşi reconstruiască la un nivel minimal mecanismele concurenţiale (o parte a acestui proces este acompaniată de faze de declin economic o parte de faze de creştere economică care, insă, nu au nimic de a face cu ciclicitatea economică aşa cum aceasta se manifestă în economiile efectiv capitaliste, dacă ni se permite acest barbarism). Ceea ce diferă însă şi face aici particularitatea diferitelor abordări, cu impact asupra balansului între flexibilitate şi securitate şi rolului pe care şi-l asumă dialogul social ori poate ar fi mai bine să spunem partenerii sociali este momentul atingerii aşa-numitei Mase Critice a Tranziţiei de la Plan la Piaţă sau a momentului din care tranziţia ca şi proces de schimbare radicală începe să aducă beneficii tangibile unei mase mari, semnificative am putea spune statistic de firme şi menaje. Important este de asemenea, intervalul de timp care separă acest moment de începutul tranziţiei, de acel “nulle part” revelian ca şi de sfârşitul ei (deşi nimeni se pare că nu s-a mai oprit asupra acestui moment asimilat de mulţi


90

în mod eronat cu momentul convenţional al aderării ţărilor din Est la Uniunea Europeană). Astfel, dacă momentul acesta vine rapid după momentul de început atunci, beneficiile tranziţiei vor începe să se materializeze repede (cazul Polonez, de altfel singular) dar, există riscul ca acest aparent platou al reflaţiei economice să mascheze anumite imperfecţiuni, să readucă o falsă securitate şi astfel să antreneze o “recesiune post masa critică” (încă o dată e vorba de un termen pur convenţional ce nu are nimic de a face cu recesiunea ca fază a ciclului economic). Intervalul de la atingerea masei critice până la finele tranziţiei este astfel ceva mai lung (aproximativ 10 ani) dar el serveşte la crearea acelui echilibru între flexibilitate şi securitate neapărat necesar pentru momentul (de altfel greu de sesizat pentru că poate fi mascat de alte fenomene mult mai pregnante ca manifestare) al sfârşitului tranziţiei. Din acest moment, începe să se manifeste efectiv ciclicitatea.

Invers şi aici este situaţia României, momentul masei critice apare după un parcurs ceva mai îndelungat, după o reflaţie haotică de mare amploare (aparenta hiperinflaţie) ce perturba echilibrul fleixbilitate-securitate al pieţei muncii, producând practic o aruncare din extrema securităţii în extrema flexibilităţii (de aici percepţia falsă a rigidizării pieţei româneşti a muncii după 1999-2000 şi mai ales după 2003, momentul adoptării noului Cod al Muncii). Aceasta face ca reforma radicală să fie mult mai facilă şi mai penetrantă, având loc efectiv o radere la zero aproape a structurii economice anterioare. Această abordare face ca într-adevăr parcursul de la momentul atingerii masei critice până la momentul finalizării tranziţiei să fie mult mai scurt şi marcat exterior/aparent de un proces de creştere economică în accelerare dar care nu este decât continuarea în partea finală a procesului de reflaţie economică. Cu toate acestea, disoluţia aproape totală ce precede momentul atingerii masei critice fac ca, echilibrele societale să nu fie complet refăcute la momentul de final al procesului de tranziţie, deci atunci când se produce efectiv convergenţa cu fluxurile economice globale şi cu ciclicitatea specifică economiei capitaliste. Costul unei astfel de abordări este evident mult mai mare pentru individ şi pentru societate în general şi el rezidă în neinternalizarea completă a valorilor aşa-numitei pieţe relativ ineficiente, deci a unei pieţe în care demersul individual (luat aici în sens generic pentru ca individual poate fi şi la nivel de firma ori la nivel de stat-naţiune/economie naţională) este fundamental în atingerea obiectivelor şi deci în realizarea interesului individual, ca unic motor al progresului. De aceea echilibrele flexibilitate-securitate sunt mai greu de atins.



91

La acest cost se adaugă costul ruperii mecanismelor de dialog social. Prelungirea reflaţiei haotice, urmată apoi de demersul radical de reformă fac ca, în parcursul final de reflaţie al tranziţiei practic partenerii sociali să existe doar în formă. Şocurile repetate la care a fost supusă structura societală fac ca aceasta să îşi piardă din puterea de reacţie. Chiar dacă aranjamentele instituţionale par să ducă la un anumit echilibru totuşi, acesta este resimţit de către societate ca o nouă impunere, acceptată cu indiferenţă atâta vreme cât panta ciclului este ascendentă, deci atunci când instituţionalul este purtat de către economic dar imediat contestată odată ce panta ciclului, normal de altfel, intră în zona descendentă. Cu alte cuvinte atunci când instituţionalul trebuie să poarte economicul, când statul trebuie să îşi manifeste rolul de “lender of last resort” el nu o poate face şi de aici automat contestarea vehementă, incapacitatea de a reacţiona coerent şi din nou, deşi sub altă formă dar resimţită sau percepută poate ar fi bine să spunem, nu mai puţin acut de către actorii de piaţă, a riscului disoluţiei.

Pornind de aici putem deosebi efectiv trei etape în evoluţia dialogului social în România ultimilor douăzeci de ani şi deci şi în evoluţia abordărilor legate de echilibrul dintre flexibilitate şi securitate:

- prima etapă sau cea a dialogului haotic în care partea reprezentând oferta de muncă îşi asumă rolul de leader profitând de absenţa practică a părţii reprezentând cererea precum şi de deruta efectivă a arbitrului, deci a puterii publice; această etapă durează cam până în anul 1996;

- o a doua etapă sau cea dialogului structurat de necesitate este cea care se suprapune peste demersul radical de reformă al sfârşitului anilor ’90 şi începutului acestui deceniu şi care se finalizează efectiv prin elaborarea şi aprobarea noului Cod al Muncii. În această etapă are loc de fapt o mutare a centrului de putere, o translaţie, acel “shift” anglo-saxon, dinspre partea ofertei către cea a cererii. Cu toate acestea, dată fiind atingerea târzie a momentului masei critice şi disoluţia practică a structurii economice, la momentul de vârf al acestei faze, actorii cererii sunt încă incomplet structuraţi, ceea ce face ca, actorii ofertei, deşi aproape lipsiţi de putere să îşi impună totuşi punctul de vedere (vezi forma Codului Muncii);

- în fine o a treia etapă în care ne aflăm şi astăzi (2009) în care dialogul social este practic destructurat deşi formal el are o structură mai articulată ca niciodată de la începutul lungului drum către normalitate. Cererea este insuficient structurată dar a devenit vocală, oferta este atomizată şi practic nu mai este activă


92

şi doar reactivă iar, pe acest fundal, puterea publică acţionează pro-ciclic. Altfel spus, în loc să atenueze pantele ciclului creând astfel condiţiile echilibrului flexibilitate-securitate, ea accentuează pantele ciclului, flexibilizând atunci când nu este nevoie (deci în perioadele de creştere când piaţa flexbilizează automat prin abundenţă – “the plenty”) şi reducând securitatea în perioadele de recesiune (deci exact atunci când piaţa nu mai poate oferi securitate pentru că se manifestă penuria – “the scarcity”).

Aici este de fapt moştenirea cea mai perversă cu putinţă (în sens economic desigur vorbind) a deflaţiei profunde (iluzia eficienţei absolute şi a securităţii totale) urmată de reflaţia haotică. În loc să se creeze condiţiile tranziţiei de la echilibrul negativ către echilibrul pozitiv şi astfel să se endogenizeze, fie şi relativ, ciclicitatea economică, se antrenează o secvenţă de dezechilibre, ca urmare a disoluţiei aproape complete a structurii economice (asemănătoare cu cea din Germania Republicii de la Weimar ce a sfârşit în dictatura hitleristă), ce fac ca întreaga ciclicitate să fie practic exogenă. Aceasta creează de fapt o vulnerabilitate intrinsecă, al cărei potenţial de manifestare devine iminent odată cu intrarea economiei în mainstream-ul său, în fluxul economic principal global. Dacă intrarea se face la un punct de maxim al ciclului atunci se antrenează o mişcare de creştere accelerată cu puternice dezechilibre, dacă dimpotrivă se intră la un minim al ciclului său dacă acest minim urmează prea curând după momentul convergenţei efective atunci, are loc o contracţie puternică, ce poate anula aproape toate câştigurile perioadei precedente.

Desigur acestea sunt considerente în absolut pentru că efectiv nici una dintre ţările din Est nu a reuşit să facă o tranziţie complet negociată şi nici nu a existat vreuna complet haotică, decât dacă desigur facem abstracţie de cazul nefericit al fostei Iugoslavii unde, însă, considerente de altă natură, au determinat o cale de tranziţie atât de convulsionată. Continuând comparaţia noastră România-Polonia, putem vedea că, dacă Polonia care a urmat o cale a tranziţiei aşa-zis negociate, fiind sigura ţară din Est unde nivelul de trai conform indicatorului PIB/locuitor nu a cunoscut un recul de tranziţie ci dimpotrivă, a înregistrat o creştere pe tot parcursul celor douăzeci de ani trecuţi din 1989, atunci vom observa că, deşi momentul masei critice nu este atins pe un vârf de creştere la nivel global (mijlocul anilor ’90 când America şi Occidentul se recuperau de pe urma recesiunii de la începutul deceniului), totuşi, economia poloneză continuă pe un trend constant, chiar am putea spune monoton ascendent, la o rată medie de creştere de aproximativ 4-5%. Desigur momentul atingerii masei critice nu



93

coincide cu momentul integrării Poloniei în mainstream-ul global (vom folosi aici acest împrumut anglo-saxon pentru raţiuni legate de concizia exprimării), dar atunci când după părerea noastră acest moment se produce (atunci când mişcarea preţurilor la nivel intern începe să coincidă cu mişcarea preţurilor la nivel global sau se plieze după aceasta - ”shadowing of global price movement”), aproximativ prin 2000-2001, economia mondială se găsea într-o scurtă recesiune. Deşi în evoluţia economiei poloneze din perioada 2000-2004 nu poate fi exclus impactul crizei ruseşti din 1998, totuşi, în condiţiile combinate ale impactului acestei crize şi al scurtei recesiuni globale din 2000-2001, economia poloneză continuă să crească, deşi la ritmuri mult mai reduse. În plus, chiar în momentul în care creşterea economică se reia la ritmuri accelerate (anul 2004 momentul când rata dobânzii Rezervelor Federale ale SUA atinge un minim istoric, ceea ce lansează pe piaţa globală o masă de lichiditate fără precedent în istorie) economia poloneză nu dă semne de supraîncălzire, continuând o creştere moderată. Nici chiar impactul declanşării Depresiunii economice globale nu a părut a avea un impact atât de puternic, economia poloneză fiind singura care şi-a menţinut creşterea pe primul trimestru al anului în curs 2009, în ciuda tuturor estimărilor. Aceasta de fapt nu face decât să confirme ipoteza iniţială conform căreia atingerea mai rapidă a masei critice în procesul de tranziţie de la plan la piaţă reduce vulnerabilitatea economiei şi îi creează un motor relativ robust al cererii interne. Apariţia acestui motor esenţial de creştere, creează practic flexibilitate economică, reală de această dată şi nu haotică, ceea ce permite de fapt apariţia flexibilităţii de piaţa muncii, atât externă cât şi internă. Acest fapt explică de altfel de ce, migranţii polonezi au putut să se reîntoarcă în ţară odată ce criza a lovit Marea Britanie (ţara predilecta de destinaţie) în timp ce migranţii români au rămas blocaţi în Spania sau Italia, aşteptând mai degrabă o redresare a acestor economii decât să încerce o revenire pe o piaţă mult prea puţin flexibilă, adică, o piaţă fără un motor al cererii interne. Altfel spus, o piaţă care în condiţii de recesiune nu avea ce să le ofere.


94

Ritmul de crestere economica a crescut dar, volatilitatea acestuia a crescut dupa atingerea

pragului masei critice in Progresul in Tranzitia de la Plan la Piata

-1,442857143

-3,225

5,48

3,9925

4,19

3,16

1,77

3,35

-4

-3

-2

-1

0

1

2

3

4

5

6

1990-96 1997-2000 2001-05 2006-2009

Avera

ge G

DP

% g

row

th r

ate

s f

or

the

peri

od

0

0,5

1

1,5

2

2,5

3

3,5

4

4,5

-Vo

lati

lity

of

Gro

wth

(A

vera

ge s

tan

dard

devia

tio

n o

f th

e G

DP

% g

row

th r

ate

s f

or

the p

eri

od

)

Average GDP%

Average volatility of Growth

Prin contrast, modelul românesc al atingerii masei critice după un

interval ceva mai îndelungat are într-adevăr avantajul de a permite după aceea, printr-o creştere foarte rapidă şi la ritmuri foarte înalte, efectiv încheierea procesului de tranziţie de la Plan la Piaţa. Acest model însă datorită timpului lung pierdut până la atingerea efectivă a masei critice nu permite crearea motorului cererii domestice, ancorând practic rigid economia numai şi numai în motorul exportului său preponderent în acesta. Această rigiditate a creşterii se transferă şi pe piaţa muncii unde forţa de muncă are puţine opţiuni tranziţiile efectuându-se de aceea extrem de greu. Căderea în şomaj nu permite aici tranziţia către un nou loc de muncă decât cu foarte mare dificultate şi sporadic, accentuând însă tendinţa marginala către inactivitate sau către migraţie pentru muncă, ambele noi factori de rigidizare a pieţei muncii. Mai mult decât atât şi aici este de fapt problema principală, tranziţia de tip Stop and Go sau haotică, creează un accentuat sentiment de insecuritate întrucât ea diminuează până la dispariţie rolul statului, practic statul dintr-un actor privilegiat al pieţei (the lender of last resort – neînţelegându-se însă prin asta statul ca şi stăpân al pieţei!) se transformă într-un actor oarecare. Aceasta înseamnă că el nu mai poate oferi efectiv acea securitate de care atât cererea dar mai ales oferta au nevoie spre a-şi exersa flexibilitatea. Aici rezidă explicaţia aparentei rigidizări a pieţei româneşti a muncii în perioada de început a acestui deceniu. După un deceniu de haos, reprezentanţii ofertei, folosindu-şi ultimele puteri au impus un Cod al Muncii în aparenţă rigid, dar care nu face decât să asigure ofertei un minimum de securitate după o perioadă de maximă insecuritate, de haos. De aici, dacă luăm în considerare calculele efectuate de către Ciuca, Mladen şi Pasnicu folosind metodologia OCDE, aparenta poziţionare a României



95

într-o zonă de maximă rigiditate. De altfel dacă ne uităm nu doar la scorul agregat care în fapt este nimic altceva decât o oglindă imperfectă mai degrabă un instrument destinat să efectueze un exerciţiu de comparabilitate internaţională grosiera, ci intrăm în adâncimea acestuia, examinând componentele şi scorul pe componente, vom observa că, de fapt, România oferă o protecţie mai mare lucrătorului faţă de riscul concedierii colective, risc care este asimilat în mentalul colectiv cu perioada tranziţiei haotice şi care are o legătură profundă în substrat cu aşa-numita eficienţă totală a pieţei sau cu percepţia eficienţei totale (toţi ştiu acelaşi lucru şi nimeni nu ştie mai mult decât ceilalţi) a unei pseudo-pieţe, fie ea şi în penurie extremă, dar extrem de apropiată de dezirabilitatea socială şi care nu este altceva decât un reziduu profund şi greu de îndepărtat al lungii perioade de planificare centralizată a economiei (de fapt de kriegsoekonomie). Acest unic aspect de fapt creează o aşa-numită rigiditate întrucât pe celelalte două componente România nu este departe de celelalte state Europene şi în orice caz este cu mult mai puţin rigidă decât Franţa, economia dezvoltată care se pare a rezistat cel mai bine crizei tocmai datorită acestui puternic sector al ocupării permanente, ce a constituit în sine cel mai eficace stabilizator automat al economiei. La polul opus Irlanda şi Marea Britanie au avut cel mai mult de suferit. În plus trebuie subliniat un fapt, protecţia faţă de concedierile colective în România este o protecţie pur procedurală (de aici insistenţa noastră de a privi în spatele indicatorului în realitatea faptelor). Codul Muncii, aşa cum este el în prezent lasă de fapt o foarte mare flexibilitate părţilor în a determina efectiv condiţiile în care se desfăşoară acest proces şi mai ales generozitate pachetelor compensatorii. Ceea ce prevede Codul Muncii ca şi legislaţie primară nu este decât un cadru formal, extrem de facil de respectat practic de către oricine şi ai cărui paşi deşi mulţi, sunt extrem de uşor de parcurs (în esenţă este vorba de un şir de notificări formale, deci sunt multe hârtii dar puţină substanţa). Esenţa lucrurilor nu este însă aici ci în modul în care lucrătorul este efectiv compensat faţă de riscul concedierii colective şi faţă de caracterul unui astfel de eveniment care, pentru individ ia forma unui veritabil şoc exogen aleator, deci a unui eveniment greu de prevăzut şi ale cărui consecinţe sunt semnificative (conduc practic la schimbarea întregului său parcurs socio-profesional anterior!). O examinare atentă făcută de către autorul acestor rânduri a demonstrat acum câţiva ani că, de fapt, în acest sens suntem de abia la limita inferioară a reglementărilor europene. Practic toate aşa-numitele rigidităţi sunt elemente introduse strict cu scopul de a putea declara că toate elementele de legislaţie europeană în materie de concedieri


96

colective, ca sa rămânem în acest câmp restrâns luat cu titlu de exemplu, au fost asimilate. Atât şi nimic mai mult!

Atat Rata inflatiei in sine cat si volatilitatea acesteia s-au redus dupa atingerea pragului

Masei Critice in Progresul in Tranzitia de la Plan la Piata

74,93

16,38 5,47

128,7640,80

1,594,44

47,44

0

20

40

60

80

100

120

140

1990-96 1997-2000 2001-05 2006-2009

Avera

ge o

f In

flati

on

Rate

fo

r th

e p

eri

od

)

0

5

10

15

20

25

30

35

40

45

50

Avera

ge v

ola

lity

of

the i

nfl

ati

on

rate

(avera

ge s

tan

dard

devia

tio

n o

f th

e

infl

ati

on

rate

fo

r th

e p

eri

od

)

Average CPI%

Average volatility of Inflation

Pornind de aici şi revenind la comparaţia noastră cu Polonia care în

aparenţă ar fi o piaţă mult mai flexibilă (de fapt este cu mult mai rigidă întrucât aşa-numitul indicator al rigidităţii legislaţiei nu ia în considerare reglementările referitoare la sindicate şi rolul acestora ori legea poloneză redactată de către şi sub influenţa sindicatului SOLIDARNOSC, este infinit mai generoasă cu partea sindicală care, de fapt influenţează astfel indirect dar foarte puternic rigiditatea pieţei muncii. Legislaţia primară rămâne astfel un minim pentru aşa-numiţii outsideri ai pieţei în timp ce insideri sunt infinit mai bine protejaţi într-un cadru chipurile mai flexibil ca al Poloniei decât într-un cadru chipurile mai rigid ca al României) dar care este în fapt mult mai rigidă decât lasă să apară la exterior, rezultă foarte clar o legitate credem noi a flexibilităţii şi securităţii în economiile în tranziţie care s-ar putea enunţa aşa: “ Cu cât gradul de autarhie la ieşirea din comunism a fost mai mare cu atât percepţia dezirabilă social de eficienţa perfectă a pieţei a fost mai accentuat. Aceasta a accentuat haosul iniţial determinând îndepărtarea momentului de atingere a pragului Masei Critice a Progresului în Tranziţia de la Plan la Piaţă. Această îndepărtare a slăbit rolul statului de garant al securităţii şi a crescut vulnerabilitatea economiei, ceea ce a rezultat într-o reducere a flexibilităţii acesteia (capacităţii de a substitui rapid între cele două motoare ale creşterii economice). De aici o creştere a tendinţei marginale către restaurarea securităţii, cel puţin formal, în favoarea ofertei pe piaţa muncii şi tot de aici aparenta rigiditate a legislaţiei muncii, ce nu este nimic altceva decât reacţia firească la haosul ce a urmat unei stări



97

aparent dezirabile social, deşi în esenţă profund indezirabilă, şi de aceea răsturnată.

4.3. Flexibilizare concurenţială şi dezirabilitate socială într-o

economie în Post-Tranziţie

Alexis de Tocquville, spunea cândva, în apropierea anului revoluţionar 1848, că tot ceea ce leagă democraţia de socialism este un cuvânt. Acel cuvânt este EGALITATE. Numai că, continua autorul lui “Despre Democraţie în America” dacă democraţia înseamnă egalitate de şanse pentru toţi, socialismul înseamnă egalitate în mizerie. Această butadă spune enorm de mult. Scrisă într-o vreme în care pauperismul era principala preocupare a unei societăţi în plină dezvoltare totuşi, în care până şi prinţi precum Ludovic Napoleon (viitorul Împărat al Francezilor Napoleon III) scriau, este drept pe când se aflau în închisoare, despre “L’extincion du Pauperisme” ea arăta însă cât de mare este distanţa dintre ceea ce numim teorie a pieţei eficiente, deci a unor pieţe în care fiecare exploatează informaţia în propriul interes personal, având deci oportunităţi, desigur nu egale, sau imperfect egale şi ceea ce este dezirabil social. Dezirabil social se pare că nu este urmărirea egoistă a interesului individual (un precursor mai puţin cunoscut al lui Smith vorbea nu despre interes individual ca şi motor al economiei ci despre viciu ca motor al acesteia ori lăcomia este, se pare a fi un viciu) oricât de mult profit ar aduce aceasta şi oricât de mult ar contribui aceasta la realizarea prosperităţii individuale şi pe care practic directă de consecinţă şi a celei colective şi dimpotrivă. Dezirabilă social este egalitatea. Cu alte cuvinte se pare că dezirabil social sau cel puţin aşa a intrat în conştiinţa publică, este egalitarismul cu alte cuvinte acea stare în care toţi suntem practic la fel în care nici unul nu este nici mai rău dar nici mai bine decât ceilalţi. Un astfel de echilibru, deşi nimeni nu specifică la ce nivel ar trebui el să se realizeze şi nimeni nu realizează că el cu adevărat se poate manifesta aşa cum foarte bine spune Tocqueville foarte adesea în cea mai profundă sărăcie şi mizerie, pare a fi idealul către care tind foarte mulţi, poate chiar o majoritate a indivizilor. De altfel şi Keynes, în finalul operei sale principale, pare a cădea pradă acestei seducţii. Această seducţie însă, aşa cum istoria a arătat este nocivă. Esenţa acestei seducţii a egalităţii, care se poate traduce de fapt prin SECURITATE totală, este negarea FLEXIBILITĂŢII. Prin contrast, urmărirea interesului individual şi adaptarea la circumstanţe pentru realizarea acestuia nu este nimic altceva decât FLEXIBILITATE, şi încă la maximum posibil.


98

De aici necesitatea de a înţelege FELXICURITATEA şi mai ales FLEXICURITATEA în contextul societăţilor şi economiilor în post-tranziţie cum este şi România şi a dialogului social din acestea tocmai ca o încercare prin care o societate traumatizată de securitatea totală (egalitarismul comunist) dar şi de haosul tranziţiei (flexibilitatea înţeleasă exclusiv ca o urmărire a interesului individual fără a ţine seama de principiile morale) doreşte să atingă un echilibru. Un echilibru care însă, trebuie neapărat să aibă şi un anume grad de dezirabilitate socială.

Tot ceea ce am spus mai înainte ne aduce de fapt încă o data la modul de stabilire al preţurilor pe piaţă, pentru că în fond, acesta este semnalul care orientează actorii pieţei, acesta este semnalul pe care îl dau actorii pieţei unii către alţii, aceasta este informaţia vitală care, folosită eficient, deci în spiritul interesul individual, poate aduce sau nu realizarea, realizarea parţială sau nerealizarea acestuia.

Aceasta ar însemna însă că, preţul nu are nimic de a face cu dezirabilitatea socială, că stabilirea lui este o funcţie exclusivă de flexibilitate, de interes individual urmărit cu tenacitate dar şi cu brutalitate, în condiţii de inegalitate. Răspunsul la această interogaţie este greu de dat dar, în mare parte, aşa este. Preţul de piaţă deşi poate fi ceea ce anglo-saxonii denumesc “fair market price” nu este mai niciodată şi cel dezirabil social.

Productivitate si Salarii (tr.1 2003=100) (efectul valorilor relative)

0

50

100

150

200

250

300

350

400

450

Q1.

2003

=100

Q2.

2003

Q3.

2003

Q4.

2003

Q1.

2004

Q2.

2004

Q3.

2004

Q4.

2004

Q1.

2005

Q2.

2005

Q3.

2005

Q4.

2005

Q1.

2006

Q2.

2006

Q3.

2006

Q4.

2006

Q1.

2007

Q2.

2007

Q3.

2007

Q4.

2007

Q1.

2008

Q2.

2008

Q3.

2008

Q4.

2008

Q1.

2009

Productivitatea muncii (Output/lucrator US$) Castigiul salarial mediu brut pe economie (ech US$)

Castigul salarial mediu brut pe economie (ech.EUR) Castigul Salarial mediu brut (RON)

Productivitatea muncii in Indr.&Servicii (Output/lucrator,US$)



99

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu preţul muncii respectiv cu salariul. De aceea o componentă a abordărilor de tip flexi-securitate sau flexicuritate este tocmai încercarea de a apropia preţul pieţei, prin metode diverse de dezirabilitate socială.

Una dintre aceste forme este şi rămâne instituţia salariului minim. Cu alte cuvinte a unui preţ minim sub care munca ar deveni indezirabilă social.

În societatea şi economia românească, caracterizată într-un grad aproape nemaiîntâlnit în Est prin egalitate în sărăcie şi mizerie, acest prag era situat la finele anilor’80 la practic jumătatea altui prag, a unuia care nu ar trebui să aibă nimic cu dezirabilitatea socială şi vorbim aici desigur despre salariul mediu (în termeni pur statistici câştigul salarial mediu, fie el în expresie brută sau netă). Cu alte cuvinte, ceea ce se urmărea şi se realiza într-o societate în care toţi ştiau acelaşi lucru şi practic ştiind acelaşi lucru nu puteau de fapt să-şi realizeze interesul individual, era un soi de dezirabilitate socială la pragul cel mai de jos posibil.

Aceasta deoarece este desigur dezirabil social ca cei aflaţi la treapta cea mai de jos, să nu fie separaţi printr-o prăpastie de marea masă, dar, în acelaşi timp se poate pune întrebarea cât de eficient este oare acest lucru. Oare realizând dezirabilitatea şi deci oferind mult prea multă securitate nu ucidem eficienţa şi deci securitatea?

Această întrebare a rămas însă în România anilor’90 fără răspuns. Profunzimea dezastrului provocat de planificarea centralizată a fost atât de mare încât economia a intrat în colaps, s-a dizolvat pur şi simplu. Întreaga societate a fost cuprinsă de un proces de reflaţie haotică în care dezirabilitatea socială nu mai putea conta, ea pur şi simplu încetase să mai existe. Odată însă cu stabilizarea oferită de către realizarea reformelor la finele anilor’90 întrebarea şi problema au reapărut. Ele au devenit de altfel o temă centrală a dialogului social.

Reprezentanţii ofertei, au impus practic o abordare conform căreia ceea ce era important era dezirabilitatea socială. Preţul minim al muncii nu trebuia să reflecte neapărat eficient folosirii informaţiei de piaţă ci trebuia să fie dezirabil social şi mai ales dezirabil social pentru o masă cât mai mare, indiferent de eficienţa cu care această masă folosea informaţia de piaţă altfel spus indiferent de măsura în care prin flexibilizare, deci prin adaptare la condiţiile pieţei, ştia să îşi urmărească interesul individual. Cu alte cuvinte, interesul individual era pus pe planul secund, primordială fiind securitatea colectivă/socială, corolar de altfel al conceptului de dezirabilitate socială.


100

Variatiile productivitatii muncii (trim.curent/trim.anterior) si ale castigului

salarial mediu brut (trim.curent/trim.anterior)

-15

-10

-5

0

5

10

15

20

25

30

35

Q2.

2003

Q3.

2003

Q4.

2003

Q1.

2004

Q2.

2004

Q3.

2004

Q4.

2004

Q1.

2005

Q2.

2005

Q3.

2005

Q4.

2005

Q1.

2006

Q2.

2006

Q3.

2006

Q4.

2006

Q1.

2007

Q2.

2007

Q3.

2007

Q4.

2007

Q1.

2008

Q2.

2008

Q3.

2008

Q4.

2008

Q1.

2009

Productivitatea muncii (output/lucrator;trim.anterior=100) Castigul salarial mediu brut (trim.anterior=100)

În sine, aceasta a însemnat că, departe de a ţine pasul cu

productivitatea, salariul minim a fost conceput exclusiv ca un instrument de securitate, ca singurul la îndemână într-un stat care, aproape că se dizolvase la un moment dat şi nu mai reuşea să ofere nici măcar un modicum de securitate. Piaţa era deci “invitată” să ofere acest modicum de securitate pe care ea nu poate efectiv şi nu trebuie să îl ofere.

Acest model de gândire şi acţiune a stat la baza evoluţiilor salariale şi de productivitate a muncii din primul deceniu al secolului 21. Astfel, deşi nivelul salariului şi deci al preţului muncii nu poate fi dictat decât de către productivitate şi chiar şi salariul minim nu poate avea alt fundament, el reprezentând practic prelevarea minimă din productivitate pentru factorul muncă fără de care acesta nu ar mai putea să realizeze acea productivitate, totuşi, în România primului deceniu al sec.21, stabilirea salariului minim nu a fost aproape niciodată legată cu câştigurile de productivitate. Legătura a fost stabilită efectiv cu o dezirabilitate socială iluzorie, care ar fi trebuit să fie cumva regăsita deşi efectiv, existenţa pe timp mult prea îndelungat exact a acelei dezirabilităţi iluzorii era cauza, fusese cauza dezastrului din care de abia se ieşise. În consecinţă, creşterile salariului minim au fost în prima parte cel puţin a anilor ’90 întotdeauna fără legătură cu productivitatea. Dacă câştigul salarial mediu a evoluat în tandem cu productivitatea, fără a depăşi linia de trend, cu excepţia a câteva trimestre în perioada 2007-2008, salariul minim a fost întotdeauna, cu excepţia însă tot a perioadei 2006-2008, complet desprins de realitatea productivităţii şi cuplat exclusiv cu iluzia dezirabilităţii.



101

Cresterile salariale raportate trimestrial la pragul conventional al Sumei Productivitatii si Inflatiei si

Cresterea Economica

-200

-100

0

100

200

300

400

500

600

Q2.

2003

Q3.

2003

Q4.

2003

Q1.

2004

Q2.

2004

Q3.

2004

Q4.

2004

Q1.

2005

Q2.

2005

Q3.

2005

Q4.

2005

Q1.

2006

Q2.

2006

Q3.

2006

Q4.

2006

Q1.

2007

Q2.

2007

Q3.

2007

Q4.

2007

Q1.

2008

Q2.

2008

Q3.

2008

Q4.

2008

Q1.

2009C

res

tere

a s

ala

ria

la f

ata

de

su

ma

co

nv

en

tio

na

la a

Pro

du

cti

vit

ati

i s

i

Infl

ati

ei

(=1

00

)

-8

-6

-4

-2

0

2

4

6

8

10

12

PIB

%

Cresterea salariilor de la un trim.la altul fata de suma conventionala a productivitatii si inflatiei (=100) PIB% Care a fost efectul? S-a creat o nouă rigiditate a pieţei muncii şi a

economiei în general. Astfel dacă comparativ cu pieţe externe şi în special cu principala piaţă de export cea din Vestul Europei, preţul muncii în România a continuat să fie redus şi astfel să furnizeze un avantaj competitiv, fie el şi de nivel scăzut, compensând astfel decalajul de productivitate, în raport cu propria piaţă, preţul muncii a continuat să fie ridicat. Altfel spus, dacă România şi-a deblocat motorul creşterii economice prin exporturi, ea nu şi-a putut debloca propria piaţă. La nivelul de productivitate existent, deşi în continuă creştere desigur, preţul muncii, influenţat la bază puternic de un salariu minim ancorat nu în eficienţă ci în dezirabilitate socială, a continuat să fie ridicat pentru piaţa internă care, în loc să absoarbă în primul rând producţia autohtonă şi astfel să contribuie la antrenarea unui al doilea motor, de rezervă, al creşterii economice, a început să absoarbă producţia pieţelor externe, unde nivelul de productivitate compensa chiar şi un nivel mult mai ridicat al preţului factorului muncă.

Altfel spus, o pasiune mult prea arzătoare pentru dezirabilitate a omorât în faşă flexibilitatea şi a împiedicat practic constituirea unei mai puternice pieţe interne, crescând astfel vulnerabilitatea economiei româneşti la acţiunea şocurilor exogene aleatoare, de tipul actualei mişcări de depresiune economică globală (recesiune sincronizată).

Politicile urmate în prima parte a acestui deceniu şi care au condus la creşteri repetate ale salariului minim fără o legătura aparentă cu productivitatea, au inhibat practic cererea internă. Creşterea preţului muncii a făcut ca, la nivelul dat de productivitate, piaţa internă să fie practic neatractivă pentru producătorii interni şi de aici orientarea excesivă către


102

nevoile pieţelor externe, cu corolarul implicit al creşterii vulnerabilităţii în caz de inversare a ciclului. De abia odată ce, începând cu mijlocul anilor ’90, s-a renunţat oarecum la principiul dezirabilităţii sociale, mecanismele au început să se deblocheze. Ancorarea preţului muncii în creşterile de productivitate şi renunţarea la obsesia dezirabilităţii, desigur şi în condiţiile unui climat economic internaţional excepţional de favorabil, a permis antrenarea unui motor al creşterii economice bazat pe cererea domestică. Cu toate acestea, aceeaşi rigiditate a primei jumătăţi a acestui deceniu, a făcut ca, odată ruptă ancora dezirabilităţii, salariul mediu să urce peste linia de trend sau cu alte cuvinte să piardă şi el legătura cu productivitatea. Aceasta însă nu a fost decât efectul unei mult prea îndelungate perioade de menţinere artificială a preţului muncii în capcana unei false dezirabilităţi sociale prin împingerea peste câştigurile de productivitate a salariului minim şi astfel inhibarea creşterii câştigului salarial mediu (inhibarea flexibilităţii prin securitate). Odată această barieră înlăturată, ca şi orice preţ de altfel, salariul şi-a reluat tendinţa ascendentă. Faptul că aceasta s-a realizat într-o perioadă în care România se apropia de intrarea în Uniunea Europeană şi ca atare avea loc un proces de apropiere a preţurilor nu a făcut decât să potenţeze această mişcare ascendentă accelerată, de fapt o mişcare de recuperare, naturală pentru orice PREŢ! Această mişcare de recuperare a reuşit să antreneze motorul îndelung gripat al cererii domestice care, după 2005, a devenit factorul principal al susţinerii unei creşteri economice accelerate, acompaniată de această dată, spre deosebire de creşterea din prima parte a anilor ’90, atât de o creştere vizibilă a nivelului de trai dar şi de o creştere de ocupare şi, poate nu paradoxal, şi de o creştere de securitate socială (poate ar fi mai bine să spunem de o creştere a gradului de adecvare al prestaţiilor/beneficiilor de tip protecţie/securitate socială). Desigur se poate vorbi aici îndelung de existenţa sau nu a unor dependenţe între aceste variabile. Se poate argumenta că, deşi o corelaţie există totuşi aceasta nu înseamnă automat o determinare. În plus, economia româneasca fiind o economie mică şi deschisă, a fost influenţată fundamental de evoluţiile foarte favorabile de la nivelul economiei globale, transmise prin canalul cursului de schimb precum şi prin canalul preţurilor unor mărfuri tranzacţionate în partizi mari (combustibili) care reprezintă un bun proxy pentru mersul general al economiei globale sau că, poate a fost nevoie de atingerea unei noi mase critice, întocmai cum a fost cea în procesul de tranziţie de la plan la piaţă, deci a unui punct de la care cu adevărat creşterea economică poate genera cu adevărat prosperitate ş.a.m.d., ş.a.m.d.. Cu toate acestea însă, o corelaţie între ruperea ancorei de dezirabilitate socială, cumulată cu mutarea accentului pe eficienţă de piaţă şi ascensiunea preţului



103

muncii cu corolarul creşterii nivelului de trai şi concomitent, deşi poate la prima vedere paradoxal şi a ratei de ocupare, nu poate fi după părerea noastră negată.

Efectiv aceasta arata că, prin menţinerea ancorei de dezirabilitate au fost pierduţi câţiva ani buni în care beneficiindu-se de un climat economic internaţional care s-ar putea să nu se mai întoarcă, s-ar fi putut consolida piaţa internă şi astfel crea un motor alternativ de creştere economică. Acesta a apărut oricum după 2005 dar, numărul de ani consecutivi în care el s-a putut manifesta a fost mult prea scurt spre a se putea constitui într-un scut eficient faţă de acţiunea şocurilor exogene aleatoare. În consecinţă, una dintre problemele cu care ne confruntăm azi şi anume recesiunea foarte severă ce a lovit România în contextul şocului exogen aleator al crizei globale, poate şi în mod sigur îşi are rădăcinile aici. Nepermiţând preţului muncii să se ajusteze în funcţie de productivitate şi astfel să poată deveni atractiv şi pentru piaţa internă nu doar pentru cea de export, au fost pierduţi câţiva ani preţioşi de constituire a unei pieţe domestice puternice. Atunci când în sfârşit această desprindere a avut loc, creşterea preţului muncii a devenit accelerată, legătura cu productivitatea muncii a fost oarecum pierdută iar piaţa internă astfel apărută a avut un caracter predominant speculativ, incapabil să susţină creşterea economică în caz de inversare a ciclului pe pieţele externe.

Totuşi, ceva nu se leagă aici şi de aceea suntem nevoiţi să reluăm puţin argumentaţia înainte de a sfârşi acest paragraf. Dacă mergem către cazul polonez cu care am mai făcut şi vom mai face comparaţia , vom observa că obsesia dezirabilităţii a fost chiar mai mare. Ratele de înlocuire ale salariului minim raportate la salariul mediu (ne vom permite aici să folosim această exprimare cu caracter generic dispensându-ne momentan de formulările consacrate) au fost constant mai ridicate decât în România pe de o parte, deşi, pe de altă parte, o legislaţie mai permisivă în ceea ce priveşte contractele pe durată determinată şi o legislaţie mai rigidă în ceea ce priveşte concedierile colective (protectivă deci faţă de insideri) a făcut ca ratele şomajului să fie constant mai ridicate decât cele înregistrate în România. Şi totuşi, cu o rată a şomajului mai ridicată şi o ancoră de dezirabilitate socială mai puternică Polonia a reuşit flexibilizarea economiei naţionale prin constituirea unui puternic motor al cererii domestice ca alternativă la inversiunea de ciclu pe pieţele de export. Care este oare explicaţia, greşim noi undeva? Nu, nu este nici o greşeală, totul stă de fapt, pentru o economie în post-tranziţie în condiţiile iniţiale ce reprezintă un dat imuabil, asupra căreia nimic şi nimic nu mai pot acţiona. Piaţa românească a muncii a avut un punct de start mult mai puţin favorabil. Ea a fost


104

rigidizată la extrem de planificarea centralizată, fapt ce a determinat practica ei disoluţie prin procesul de tranziţie de la plan la piaţă. În consecinţă echilibrele sunt mult mai greu de refăcut iar timpul de refacere mai îndelungat. Volatilitatea deci a preţului muncii este şi va rămâne pentru mult timp mult mai ridicată iar trecerile de la abordări centrate prea mult pe dezirabilitate socială la abordări centrate pe eficienţă, destul de bruşte sau bruscate.

Întrucât preţul muncii este pilonul central în jurul căruia se construieşte conceptul de FLEXISECURITATE, modul de formare a acestuia, flexibilizarea acestuia sunt şi rămân esenţiale pentru abordarea prevalentă la un moment dat a acestui concept de către o economie naţională sau alta şi practic de către o societate sau alta. Este deci aici vorba de un zufall istoric ce influenţează hotărâtor macro-economia conceptului. Un punct de pornire mai favorabil reprezintă un avantaj comparativ greu de compensat întrucât, preţul muncii spre deosebire de celelalte preţuri lucrează mult cu conceptul de dezirabilitate socială sau cu latura de securitate a conceptului. În plus şi aici stă de fapt cheia înţelegerii întregului mecanism, cu cât rigiditatea iniţială a fost mai mare cu atât mai persistentă este în timp tentaţia de a controla preţul şi de a institui dezirabilitatea prin controlul unor preţuri, cu precădere cel al muncii, fapt care nu face decât să conducă la o persistentă a rigidităţii şi la un refuz obstinat al flexibilităţii, chiar cu preţul vulnerabilităţii. Acest preţ însă nu este conştientizat pentru simplul fapt că, se doreşte ca toţi să fie egali în vulnerabilitate. Lucrul acesta este însă păgubos în cel mai înalt grad.

4.4. Consolidarea Pilonilor de Securitate ca fundament al

demersului de flexibilizare – reformarea principalelor sisteme de protecţie socială cu caracter contributiv

În “Drumul spre servitute” Hayek spunea că indivizii acceptă de regulă mult mai uşor un fapt negativ, oricare ar fi el, dacă acesta are o natură impersonală, dacă el nu este direcţionat anume, decât dacă acesta are o natură personalizată. Fenomenele economice de regulă orice are ar fi acestea, sunt impersonale. Mai putem deci spune şi nimeni nu poate spune nici acum cu precizie, de ce a izbucnit spre exemplu Marea Criză Economică din 1929-33 sau de ce economia globală, atât de sofisticată astăzi a intrat în depresiunea ce o macină în prezent şi de care ţările cu economii mici deschise, ca România, sunt afectate de o manieră deosebită. Există multe posibile explicaţii dar nici una dintre ele nu acoperă întreaga complexitate a fenomenului, ceea ce arată aceste evenimente departe de a fi



105

personalizate, legate de o persoana ori de alta sunt de fapt evenimente şi procese la scară, cu caracter impersonal pentru care o singură cauza sau un singur culpabil, dacă poate fi vorba de aşa ceva, sunt greu, daca nu imposibil de identificat.

Astfel de evenimente, ce aduc practic insecuritatea la maximum şi creează practic volatilitate excesivă, câteodată chiar o senzaţie de haos, disoluţie nu sunt decât manifestări normale ale teoremei pieţelor eficiente, fiind de fapt momente de de-eficientizare a pieţei ca urmare a unei stări de asimetrie informaţională dusă la extrem. De fapt însăşi manifestarea acesteia, sub forma unei volatilităţi extreme a preţurilor (fie acestea preţuri de consum, dobânzi, cursuri de schimb ori salarii după caz) care în sine reprezintă informaţia economică, de piaţă prin excelenţă, ne arată că, aceste evenimente ţin de manifestarea imposibil de altfel de controlat a unor asimetrii informaţionale.

Tocmai existenţa unor astfel de momente în economia capitalistă, induce atât la nivel de individ cât şi la nivel de societate nevoia, necesitatea de securitate. Dacă mişcarea liberă a preţurilor, este necesară, chiar dacă câteodată este indezirabilă social, aşa cum am arătat în paragrafele precedente, pentru a stimula flexibilitatea, tot această volatilitate a preţurilor, deci tot asimetria informaţională este condiţia sine-qua non pentru tendinţa către securitate, fie ea individuală ori socială. Practic fără asimetria informaţională nevoia de securitate nu se manifestă, nu are cum şi datorită acestui fapt, individul şi societatea se găsesc de fapt într-o stare de insecuritate totală

Acesta era de fapt stadiul în ceea ce priveşte sistemele de securitate, de fapt ar trebui să le denumim de protecţie socială, la începutul tranziţiei de la plan la piaţă. Practic, nemanifestându-se asimetria informaţională, nu se manifestă nici nevoia de securitate. Toţi indivizii trăiau de fapt într-o iluzie a securităţii sau a protecţiei deşi de fapt toţi erau ne-protejaţi.

Această lipsă de protecţie s-a manifestat practic imediat ce un modicum de asimetrie informaţională, absolut necesar pentru ieşirea din starea de colaps economic total a fost introdus. Cu toate acestea trebuie remarcat că în mişcarea de reformare, de transformare a sistemelor de protecţie socială, în mişcarea de modernizare a acestora, spre a folosi un termen din jargonul flexicurităţii, prima fază nu a constituit-o orientarea acestora către satisfacerea necesităţii de protecţie, de securitate, întrucât aceasta nu era încă percepută ca atare, ci către o mai mare dezirabilitate socială. Primele măsuri luate asupra sistemului de pensii, întrucât asupra acestuia ne vom opri în acest paragraf, urmând ca sistemul asigurărilor de şomaj să îl tratăm în următorul paragraf al capitolului de faţă, au urmărit de


106

fapt să facă sistemul mai dezirabil social şi nu neapărat să realizeze o mai mare adecvare a acestuia ori să îi crească sustenabilitatea sau şi mai mult robusteţea. Cu alte cuvinte , un sistem care oricum depindea numai nominal de contribuţiile vărsate şi care nu motiva participarea (lipsa asimetriei informaţionale inhiba până la dispariţie tendinţa către securitate/protecţie individuală faţă de un risc, cel de îmbătrânire, potenţând însă tendinţa către maximă dezirabilitate) a fost alterat prin primele măsuri luate în primii ani de după 1989 astfel încât să pară şi mai dezirabil. Cu alte cuvinte a fost ruptă aproape total până şi minima legătură dintre contribuţii şi beneficii.

Orice astfel de sistem însă, orice sistem de protecţie socială şi mai ales cele finanţate contributiv pentru că asupra lor ne vom opri dat fiind specificul românesc de finanţare aproape exclusiv contributivă a principalelor scheme de protecţie socială (colocvial denumite de asigurare deşi acest termen este impropriu metodologic; cu toate acestea noi îl vom mai folosi pentru uşurinţa înţelegerii) are la bază trei elemente: baza de contribuţie, cota de contribuţie şi respectiv contribuţia în sine ce se prelevează asupra bazei (este vorba deci nu de o taxa ci de o prelevare!) şi perioada de contribuţie sau ceea ce iarăşi colocvial noi denumim prin sintagma stagiu de cotizare. Întregul edificiu al securităţii sociale, al protecţiei sociale, mai ales dacă ea este organizată contributiv are la bază aceste trei elemente. Alterarea lor nu se poate face însă ad-libitum ci numai de o manieră coerentă astfel încât între acestea să se asigure acel echilibru care să asigure pe de o parte adecvarea beneficiului, lucru care nu se poate face decât apropiindu-l pe acesta cât mai mult de contribuţie şi de bază contributivă, iar, pe de altă parte sustenabilitatea şi mai ales, mai presus de toate am putea spune, ţinând cont de existenţa axiomatică, cu caracter de dat istorico-economic a şocurilor exogene aleatoare, ROBUSTEŢEA. Adică, nimic altceva decât capacitatea de a rezista în timp la şocuri.

Tendinţa prea mare spre dezirabilitate compromite însă acest echilibru. Aceasta este ceea ce s-a întâmplat în primii zece ani de după 1990. Reforma graduală, de tip stop an go, încetineala cu care au fost liberalizate preţurile, deci cu care a fost indusă în economie flexibilitatea au indus o tendinţă tot mai mare către dezirabilitate, ceea ce a împins beneficiile tot mai departe de baza contributivă, a creat disparităţi aberante şi o aplatizare a beneficiilor ce a minat tendinţa naturală către securitate, minând astfel baza contributivă a sistemului. De abia odată cu reformele radicale din perioada 1997-2000, s-a pus capăt acestei tendinţe, ce devenise oricum nesustenabilă ca urmare chiar a procesului de reformă economică, proces care, fiind din nefericire efectuat mult prea gradual a diminuat baza contributivă a sistemului, conducând la o neadecvare cronică tocmai a



107

acelor beneficii ce se doreau cât mai dezirabile social, trecându-se la pregătirea implementării şi apoi la implementarea unui cadru instituţional care să asigure baza de securitate, de protecţie socială fără de care, flexibilitatea factorului muncă, a resursei umane nu este cu putinţă. S-au pus astfel bazele tranziţiei, neîncheiate încă, de la o securitate rigidă, inflexibilă şi nesustenabilă, la o flexibilitate în securitate sau cu securitate. Acest proces a fost deschis de adoptarea noii legi privind sistemul public de pensii (Legea 19/2000), proces continuat prin acela de recalculare a pensiilor, respectiv de aducere tuturor beneficiilor în plată la un nivel cât mai ridicat de concordanţă cu contribuţiile. Aceste două procese constituie nucleul a ceea ce denumim reforma parametrică a sistemului public de pensii, şi trecerea acestuia de la un sistem de tip beneficiu pre-definit de nivel însă rudimentar la un sistem intermediar, situat undeva între sistemele cu beneficiu predefinit şi cele cu contribuţie pre-definită (sau pre-finanţate) adecvat însă nevoilor unei economii capitaliste emergente, deschisă şi de dimensiuni relativ mici (a se nota că la începutul procesului în anul 2001, dimensiunile economie româneşti erau cu totul şi cu totul modeste, PIB având o valoare situată undeva în jurul a 40 mld.US$). Acest nou sistem asigura practic o legătură aproape completă între contribuţii şi beneficii, pensia, ca element primordial de securitate socială întrucât asigura protecţia împotriva sau poate ar fi mai bine să spunem faţă de un risc social, cel de îmbătrânire a cărui probabilitate de manifestare este maximă pentru fiecare individ (prin comparaţie cu riscul de îmbolnăvire sau cel de şomaj a căror probabilitate nu este chiar aşa de crescută-cu alte cuvinte un individ poate să treacă prin viaţa activă fără ca să ajungă neapărat în şomaj vreodată şi de asemenea fără ca să sufere de vreo afecţiune/boală majoră dar, de ÎMBĂTRÂNIT TOT VA ÎMBĂTRÂNI!), fiind calculată utilizând întreaga perioadă a vieţii active, întregul stagiu de cotizare şi toate bazele de contribuţie asupra cărora s-au prelevat contribuţii de-a lungul vieţii active. Astfel, cu cât un individ a contribuit o perioadă mai îndelungată şi cu cât baza de contribuţie, venitul cu alte cuvinte, asupra căruia s-au aplicat cotele de contribuţie a fost mai mare, cu atât mai mare va fi pensia acelui individ. Modificările subsecvente efectuate, în special cele din anul 2007, ce au lărgit baza de contribuţie astfel încât aceasta să includă toate veniturile, eliminând de asemenea plafonul numărului maxim de puncte ce putea fi acumulat de către individ în decursul unui an şi care influenţa astfel numărul mediu de puncte acumulat pe întreaga perioadă a vieţii active au făcut ca, legătura dintre beneficiu şi contribuţie să fie practic completă. În plus, procesul de recalculare a pensiilor, derulat în perioada 2004-2005 (în linii mari desigur întrucât legea prevede posibilitatea realizării unor corecţii, ceea


108

ce face ca procesul să aibă o continuare chiar şi la momentul la care aceste rânduri sunt scrise - sept.2009) a condus la realizarea unei concordanţe între contribuţii şi beneficii inclusiv pentru acele pensii stabilite anterior datei de 01.04.2001, fapt de care au beneficiat milioane de persoane şi care s-a realizat în condiţiile în care principiul fundamental al neretroactivităţii nu a fost încălcat. Acest proces în sine, de aplicare a principiul sacrosant al oricărui sistem contributiv de securitate “la contribuţie egală, pensie egală” a constituit şi constituie o caracteristică unică ce individualizează reforma parametrică a sistemului românesc de pensii publice, la nivelul întregului continent şi nu doar la nivelul zonei Central Estice a acestuia. Crearea acestui pilon de securitate a durat relativ mult dar, la capătul acestui drum, ce era încheiat practic la nivelul anului 2007, se reuşise configurarea unui sistem ce pe de o parte putea furniza beneficii adecvate, iar, pe de altă parte, era capabil să îşi asigure în timp atât sustenabilitatea cât şi robusteţea întrucât, el acţiona ca un stimul de incluziune si coeziune socială. Astfel individul activ era practic stimulat să îşi dezvolte capacităţile de muncă, să acţioneze astfel încât să-şi mărească permanent veniturile de-a lungul vieţii active şi mai ales să îşi prelungească viaţa activă şi să minimizeze momentele de întrerupere (“a life-time approach to work”) întrucât cea mai importantă ancoră de securitate a sa, pensia de limită de vârstă (de fapt corect ar fi să o denumim pensia de bătrâneţe -“old age pension”) depindea crucial da aceste elemente.

Cu toate acestea, trebuie spus că, şi aici ca şi în ceea ce priveşte alte componente ale construcţiei economic-instituţionale ce poartă denumirea generică de FLEXICURITATE sau FLEXI-SECURITATE, nu s-au înţeles mecanismele profunde ce fac din acest construct un instrument ideal de politică de tip anti-ciclic. Ele desigur nu puteau fi luate în considerare în derularea tranziţiei de la plan la piaţă, o transformare mult prea profundă, un adevărat proces schumpeterian ce nu putea lua în considerare stări de echilibru, dar ele pot fi şi trebuiau să fie luate în considerare odată ce, economia românească a trecut de la stadiul unei economii în tranziţie la cel de economie de piaţă emergentă sau cu alte cuvinte în momentul în care variaţiile de preţuri (proxy-ul pentru flexibilitate) pe piaţa internă au început să fie convergente atât din punct de vedere al amplitudinii cât şi din punct de vedere al volatilităţii acestei amplitudini cu cele internaţionale (aproximativ undeva în jurul anilor 2004-05). Din acest moment, politicile de flexi-securitate ca şi politici de tip anti-ciclic trebuiau luate în considerare. În acest context, sistemele de securitate socială şi mai ales cele de tip contributiv, cu cele trei componente (baza de contribuţie, cota de contribuţie şi perioada de contribuţie) constituie un element de anti-ciclicitate extrem de



109

puternic. În perioadele de creştere, menţinerea cotelor de contribuţie la nivele la care acestea să poată asigura nu doar onorarea pasivelor curente dar şi a celor viitoare (sau în cazul nostru plata unor pensii adecvate nu doar acum ci şi în viitor, deci pentru actualii contribuabili) asigura fără un efort deosebit, o măsură de sterilizare a pieţei, de captare a excesului de lichiditate şi astfel moderează creşterea economică, prevenind excesele speculative. În perioadele de recesiune, existenţa unor rezerve acumulate în perioadele de creştere precum menţinerea cotelor de contribuţie constante şi nu urcarea acestora spre a se face faţă unor deficite de moment asigura funcţionarea aşa-numiţilor “stabilizatori automaţi” (pensiile fiind unul dintre aceştia!) ce contribuie la menţinerea cererii agregate şi astfel atenuează panta recesiunii permiţând de altfel şi o reluare mult mai rapidă şi mai susţinută a creşterii economice. Politicile româneşti în materie însă nu au urmat acest curs. Evoluţia economiei româneşti a fost insuficient studiată şi a fost pierdut din vedere momentul în care România a făcut pasul extrem de important al trecerii de la o economie în tranziţie la o economie capitalistă emergentă, moment de la care politicile trebuiau ajustate în concordanţă. Din acest moment politicile nu trebuiau să mai vizeze accelerarea tranziţiei ci încercarea de a pregăti economia românească în vederea adaptării la ciclicitatea inerentă economiei capitaliste. Pornind de aici, reducerile continue de ale cotelor de contribuţii operate ulterior anului 2004, au avut un caracter nociv şi destabilizator asupra principalelor componente a sistemului de protecţie socială, respectiv schema publică de pensii. Pornind de la date de moment, ce indicau o creştere a încasărilor pe fondul unei mişcări de creştere economică, succesiv guvernele din perioada 2005-08 au purces la o dramatică ajustare a acestor cote, neavând în vedere decât pasivele curente şi nu şi cele viitoare şi pornindu-se de la falsa prezumţie conform căreia perioada de creştere economică ar fi putut dura la infinit (este adevărat pe de altă parte că, ţinând cont de nivelul scăzut de dezvoltare al economiei româneşti, în absenţa unor şocuri exogene aleatoare, perioada de creştere, desigur nu întotdeauna la ritmuri foarte ridicate - efectul convergenţei - ar fi putut continua pentru încă aproximativ 10-12 ani, deci până pe la orizontul anului 2020-22). În acest context sistemul de securitate socială cu cele trei componente ale sale în loc să îşi exercite rolul de componentă anti-ciclică, ce ar fi permis calmarea unor excese speculative, a jucat un rol pro-ciclic (fiecare reducere atrăgea după sine o altă şi mai ales expectaţia unei alte reduceri ceea ce antrena excesul de cerere pornindu-se la premisa unei noi creşteri a veniturilor disponibile). Odată declanşată criza globală (depresiunea) sistemul de securitate socială nu a mai fost în măsură să-şi exercite rolul de stabilizator automat. În


110

ianuarie 2008, noul guvern a fost nevoit să opereze o creştere a cotelor de contribuţii spre a putea acoperi pasive curente, fapt ce a indus un mesaj extrem de negativ în piaţă, contribuind în mod efectiv la accentuarea contracţiei prin micşorarea veniturilor disponibile exact atunci când acestea erau mai necesare pe piaţă. Totodată, a fost necesară şi revenirea asupra unor elemente legate de adecvarea beneficiilor/prestaţiilor de tip pensie, ceea ce a condus la diminuarea posibilităţilor de acţiune ale acestui stabilizator automat, accentuând astfel dramatic, inclusiv prin efect de expectaţie sau mai ales prin acesta, contracţia cererii domestice şi implicit contracţia economică generală.

Această simplă trecere în revistă arată cât de important este rolul componentei de securitate/protecţie al constructului numit FLEXI-SECURITATE. Practic, dacă flexibilitatea se asigură prin preţuri, respectiv prin minimizarea intervenţiei în mecanismul de stabilire a acestora astfel încât să reflecte nu dezirabilitatea socială ci să se formeze corect, eficient, ţinând cont de informaţia disponibilă la un moment dat pe piaţă şi de modul în care actorii pieţei reuşesc să o folosească, securitatea, protecţia socială reprezintă efectiv componenta majoră care, în diversitatea ei asigură dezirabilitatea întregului sistem, practic prin asigurarea stabilităţii relative (anti-ciclicitatea). Asupra preţurilor se poate cu greu interveni şi orice intervenţie mai ales una în sensul dezirabilităţii sociale este nocivă. Asupra unor astfel de sisteme însă, se poate interveni relativ uşor astfel încât ele să asigure corecţia efectului preţurilor în direcţia dezirabilităţii.

De aici şi necesitatea de a conecta prestaţia de protecţie socială, mai ales pe cea contributivă la baza de contribuţie, aceasta fiind cel mai adesea reprezentat de salariu. Această conectare nu numai că stimulează factorul muncă şi acţionează ca element de incluziune şi coeziune socială determinant (am putea spune chiar determinant caracteristic a ceea ce numim “model social european”) ci, se constituie în singura cale de acţiune eficientă şi non-distorsionantă asupra preţului muncii (salariul). De aceea, principiul actual al legii pensiilor, conform căruia punctul de pensie este conectat cu salariul şi nu cu evoluţiile preţurilor de consum trebuie păstrat, ca element de securitate şi stabilitate (anti-ciclic). În ansamblul preţurilor, salariul este veriga cu cea mai mare stabilitate relativă. În consecinţă ancorarea punctului de pensie şi a mecanismului de indexare în salarii, departe de a constitui o piedică un obstacol în calea creşterilor de productivitate, reprezintă un element de anti-ciclicitate, căci moderează excesele pe care câteodată chiar creşterile de productivitate le pot crea. Restul preţurilor, inclusiv şi mai ales aşa-numitele “preţuri de consum” (cele ce sunt de regulă cuprinse în faimosul “indice al preţurilor de consum”,



111

măsura cea mai comună deşi nu neapărat cea mai adecvată a inflaţiei şi implicit a volatilităţii economice) au o volatilitate inerentă. În consecinţă ancorarea indexării punctului de pensie în inflaţie (rata inflaţiei exprimată prin variaţiile IPC) nu este adecvată, ea constituind un exemplu de introducere a pro-ciclicităţii în ansamblul unui instrument anti-ciclic. Cu alte cuvinte, în loc ca mecanismul de indexare a pensiei să asigure moderarea pantei ciclului economic şi astfel să acţioneze ca stabilizator automat şi agent al componentei de securitate a sistemului, el se transformă într-un element de pro-ciclicitate (întocmai ca în anii ’90, deşi cu menţiunea că atunci el nu era atât de nociv întrucât acţiona în cadrul unei economii în tranziţie de la plan la piaţă) încorporat ce nu poate decât să accentueze panta ciclului şi să genereze insecuritate.

Generarea de insecuritate în cadrul unor sisteme a căror menire este asigurarea securităţii reprezintă compromiterea întregului demers în vederea realizării unui model naţional de FLEXI-SECURITATE. În acest mod individul nu mai are nici un stimulent în vederea unei acţiuni pe piaţa formală a muncii, piaţă care este caracterizată tocmai de existenţa unei componente formale de securitate, ci este stimulată tocmai în direcţia informalizării, într-o încercare disperată dar sortită eşecului de a obţine securitatea. În acelaşi timp, este pusă în pericol şi flexibilitatea întrucât, se va încerca realizarea securităţii prin alte mijloace, inclusiv şi mai ales prin interferenţa în mecanismul de fixare a preţului muncii, prin pârghia salariului minim, a cărui funcţie de dezirabilitate socială se va încerca a fi maximizată, inducându-se astfel rigiditate de fapt în piaţă.

În acest context, trebuie subliniat că, sistemele de protecţie socială au un rol fundamental în asigurarea flexibilităţii pieţei chiar dacă ele sunt componente de securitate. Ele de fapt asigură individului momentan aruncat în afara pieţei posibilitatea de a reveni pe piaţă după cum, tot ele şi aici în principal sistemele de pensii, asigură menţinerea individului ca şi consumator activ pe piaţă şi după ce acesta părăseşte viaţa activă, cu un rol astfel fundamental în stimularea ofertei sau a producţiei cu alte cuvinte. De aceea, menţinerea legăturii cu baza asupra căreia s-a făcut prelevarea este fundamentală. Dacă această legătură este tăiată sau slăbita până aproape de dispariţie, individul va fi trimis într-o zonă de marginalizare din care el nu va mai putea să revină pe piaţa muncii. În cazul românesc, segmentul foarte mare de populaţie inactivă în vârstă de muncă ori de populaţie ocupată în sectoare cu productivitate neglijabilă a muncii (sectorul producţiei gospodăreşti pentru consum final propriu – agricultura de subzistenţă cu precădere). De asemenea, dacă această legătura este tăiată sau slăbită pentru pensionari, de o parte avea loc o restrângere progresivă, pe măsura slăbirii


112

legăturii de altfel, a bazei agregate de contribuţie, ca urmare a creşterii tendinţei către nedeclararea ori sub-declararea veniturilor, tendinţă ce va accentua până la paroxism efectele evoluţiilor demografice, iar, pe de altă parte, va nimici rolul de stabilizator automat al pensiilor în timp de recesiune cu corolarul nefericit ca, nici în condiţii de creştere pensiile nu vor mai putea acţiona ca şi element suport al cererii. O piaţă fără cerere este o piaţă care nu există şi care nu poate atrage pe nimeni. Dacă o piaţă nu atrage, în sensul de atragere a investiţiei atunci ea nu are cum să fie flexibilă (din simpla lipsă de actori suficienţi) şi desigur nu poate genera securitate (întrucât cronic nu poate genera resurse). Ea devine o economie a penuriei în care a vorbi despre FLEXI-SECURITATE ori despre un model naţional de FLEXISECURITATE reprezintă un demers demagogic.

Nu putem încheia această incursiune în componenta de securitate şi rolul ei în susţinerea de fapt a flexibilităţii, fără a ne opri asupra necesităţii de diversificare a securităţii şi a rolului politicilor de diversifcare ca şi potenţator al capacităţii de acţiune anti-ciclică al componentei de securitate.

În contextul unei pieţe globalizate, cu multiple riscuri, în mare majoritate impersonale în caracter, precum şi ţinând cont de presiunea demografică, deşi asupra ireversibilităţii acestui proces este greu să ne pronunţăm definitiv întrucât astfel de procese se desfăşoară pe intervale multi-generaţionale, de regulă în afara capacităţilor umane de prognoză cu un grad rezonabil de acurateţe, existenţa unui sistem de securitate socială/ de protecţie socială administrat exclusiv de către puterea publică, chiar dacă alimentat de către actorii privaţi, nu mai poate fi conceput. Aceasta chiar şi în condiţiile în care modelul danez de flexi-securitate, deci acel model ce se constituie în referenţial al tuturor abordărilor operează de fapt cu unul dintre cele mai conservatoare sisteme de securitate/protecţie socială de la nivelul Uniunii si chiar din lume. Necesitatea însăşi de a spori flexibilitatea spre a oferi astfel componentei de securitate acel bazin din care să îşi tragă resursele conduce natural la ideea diversificării componentei de securitate şi astfel la aşa-numitul demers de reformă paradigmatică, deci de alterare a întregii viziuni sistemice în sensul oferirii unui loc şi pentru sectorul privat, ca şi actor activ al unui astfel de întreg.

Pornit de la o serie de elaborări teoretice ale Băncii Mondiale, deşi trebuie spus aici clar, insuficient experimentate în cadrele economiilor capitaliste mature din Vestul continentului, acest demers a vizat în principal componenta schemelor de pensii, cea mai mare în ansamblul sistemelor de protecţie socială, a căror modernizare ca şi proces continuu o solicită constructul numit FLEXI-SECURITATE. Astfel, reformele din anii ’90 derulate în practic toate ţările în tranziţie din Estul Continentului au urmărit



113

crearea unor sisteme de pensii bazate pe scheme administrate privat, funcţionând pe baza de contribuţii pre-definite şi unde dintre cele trei elemente enunţate mai sus (baza, cota şi perioada de contribuţie) definitorii devin baza şi cota. La acestea însă, se adaugă componenta volatilă a randamentului investiţiilor menite a asigura de fapt venitul de tip pensie atunci când investiţia individuală ajunge la maturitate. Spre a menţine totuşi aceste scheme în limitele protecţiei sociale, mecanismul pur de piaţă a fost edulcorat, nu doar în ceea ce priveşte limitarea opţiunilor investiţionale dar şi prin introducerea aşa-numitelor conturi naţionale a căror alimentare nu este practic lăsată la latitudinea individului ci este reglementată, cotele de contribuţie fiind în marea majoritate a cazurilor obţinute nu prin aşa-numitul top-up al cotelor de contribuţie către schema publică (adică prin adăugarea prin suplimentarea cotei de contribuţie) ci de regulă prin divizarea (carve-down) a acesteia. De asemenea, deşi un astfel de sistem era şi trebuia văzut ca şi un sistem suplimentar celui public de protecţie socială care să permită acestuia de fapt să îşi reducă contribuţia la asigurarea securităţii individului în viitor el a devenit de fapt un sistem complementar ce permite de fapt celui public doar o pierdere de active prezente (prin pierderea de contribuţii) fără a exista vreo garanţie că în viitor se va realiza o reducere cel puţin echivalentă a pasivelor (deci o reducere a beneficiilor de plătit). Cu alte cuvinte, deşi iniţial trebuia ca acest sistem să asigure o nouă componentă anti-ciclică, care să permită tocmai atenuarea pantei ciclicităţii prin sterlizarea adiţională a pieţei în perioadele de creştere şi crearea de rezerve care să poată fi mobilizate în perioade de recesiune, el a devenit practic un nou instrument pro-ciclic. Aşa cum a fost gândit şi implementat acest sistem în România, ca şi în multe ţări din Est, constituie o ameninţare pe termen lung la adresa securităţii sociale, a stabilităţii economice şi în final a înseşi coeziunii sociale. Practic acest sistem nu realizează o captare a lichidităţii suplimentare în perioadele de creştere economică prin suplimentarea cotelor de contribuţie, prevenind astfel excesul de cerere ci menţine acest exces, ba mai mult chiar îl accentuează datorită divizării cotei de contribuţie. Această divizare, văzută iniţial ca o uşurare a sarcinii contributive, determină de fapt o reducere substanţială a activelor schemei publice, în condiţiile în care pasivele acesteia sunt în creştere. Mai mult decât atât, resursele astfel prelevate devin de fapt resursă pentru alimentarea speculaţiei de piaţă întrucât, fără a contribui cu nimic la calmarea expansiunii cererii în perioade de expansiune (contribuţia suplimentară) ele de fapt alimentează cererea în zona speculativă a economiei. Mai mult decât atât, prin obligativitatea contribuţiei pentru segmente largi ale populaţiei active se creează pentru administratorii fondurilor din interiorul acestei scheme un rezervor sigur de


114

venituri, ceea ce alterează stimulul de piaţă, atât în sensul diminuării prudenţialităţii cât şi al diminuării creativităţii. Ca urmare randamentele vor fi mici. Aceasta va însemna că, în formula actuală, această schemă nu va reuşi să aducă o creştere a gradului de securitate socială şi nici nu va putea acţiona ca şi componentă anti-ciclică. În final, cei cuprinşi în aceste scheme vor vedea că, la finele unui stagiu de contribuţie egal cu cel al celor ce au contribuit doar în schema publică,vor avea practic o pensie egală cu a acestora, cu singura diferenţă că ea va proveni din două surse. Ca atare efectul va fi în cel mai bun caz zero, dacă nu va deveni negativ. Trebuie reţinut în acest sens că, recent de altfel, Comisia Europeană a atras atenţia într-un document legat de acţiunile întreprinse de către statele membre în vederea depăşirii actualei depresiuni economice, asupra potenţialului pericol care îl reprezintă pentru securitatea socială decapitalizarea ori sub-capitalizarea unor astfel de scheme pensii, ca urmare a efectelor adverse (efecte ce se vor resimţi pe termen lung chiar dacă ieşirea din starea de criză acută s-ar putea să fie deja la orizont) ale actualului context economic. Scheme organizate aşa cum este cea din România ori din alte Noi State Membre (NMS) ale Uniunii şi care sunt bazate aproape exclusiv pe divizări ale cotelor de contribuţie, cote care sunt prelevate asupra unor baze în valoare absolută mici şi a căror creştere va fi inhibată pentru mulţi ani de aici încolo şi mai ales care statuează principiul obligativităţii contribuţiei (sinonim cu negarea inovării şi a prudenţialităţii în operarea a ceea ce esenţialmente nu sunt scheme de protecţie socială ci organisme de plasament colectiv, actori ai pieţei de capital) vor acţiona ca elemente cu grad ridicat de pro-ciclitate şi risc economico-social. Efectiv, ele vor submina realizarea unor modele naţionale viabile de FLEXI-SECURITATE.

Diversificarea ca atare, trebuie să ofere în interiorul componentei de securitate, un grad de flexibilitate, care să permită o mai bună acoperire a gamei foarte largi de riscuri impersonale cu care se confruntă indivizii pe o piaţă foarte deschisă. Practic diversificarea în cadrul componentei de securitate, o flexibilizează şi pe aceasta. Aşa după cum relaxarea prevederilor referitoare la contractele de muncă cu timp parţial ori formele atipice de ocupare, inovative le-am spune noi, oferă individului posibilitatea de a se adapta conjuncturilor de piaţa muncii, de a exploata la maximum oportunităţile oferite de către aceasta, spre a câştiga de fapt mai mult şi a îşi satisface astfel cât mai bine interesul individual, tot aşa diversificarea schemelor de securitate socială, trebuie să îi permită acestuia să se protejeze împotriva unor riscuri suplimentare, ce nu sunt altceva decât corolarul logic al oportunităţilor suplimentare (de reţinut aici că în economie nu există beneficii fără costuri dar pot exista costuri fără beneficii!). Cu alte cuvinte,



115

individul trebuie să poată opta pentru acel volum de securitate socială care ii este adecvat la un moment dat şi care corespunde de fapt posibilităţilor sale, fără ca prin aceasta însă, să fie lăsat să coboare sub un prag minimal, dedesubtul căruia, el ar deveni de fapt un agent de disoluţie al societăţii însăşi. În plan practic, obligativitatea contribuţiei către schemele private nu îşi are sensul, ea trebuie să fie o opţiune pur individuală, legată de oportunităţile şi riscurile pe care doreşte să şi le asume ori să le valorifice fiecare individ. De asemenea, nu se poate concepe, vulnerabilizarea schemei publice, deci a celui mai important stabilizator automat, epuizarea programată a activelor acesteia spre a se constitui în mod artificial active ale unor entităţi private, ce nu au un rol clar de stabilizator în economie şi într-o anumită măsura nici nu trebuie să îl aibă; dimpotrivă rolul lor este şi trebuie să fie acela de speculator (în sensul de valorificator al oportunităţilor indiferent aproape de cât de riscante ar fi acestea; nimic de a face cu specula în înţelesul comun al acesteia!). De aici pe lângă necesitatea de a se renunţa la obligativitatea contribuţiei şi necesitatea ca, aceasta să se constituie în mod logic ca şi aport suplimentar (top-up) faţă de contribuţia către sistemul public.

Existenţa şi mai ales construcţia acestui ansamblu, conţinând în egală măsură stabilizatori şi speculatori în cadrul componentei de securitate, contribuie de fapt la creşterea flexibilităţii, flexibilizând securitatea însăşi şi aducând-o permanent în concordanţă cu realitatea pieţei, fără însă a-i permite acesteia să îşi piardă rolul de atenuator al volatilităţii şi ciclicităţii inerente pieţei. Ambele elemente deci îşi au rolul lor. Ambele sunt necesare şi nu se exclud unul pe celălalt. Mai mul decât atât, existenţa lor pe o piaţă reprezintă un avantaj pentru aceasta, însă cu o singură condiţie, de altfel sine qua non: Fiecare cu rolul său tocmai spre a asigura îmbinarea dintre FLEXIBILITATE ŞI SECURITATE, nu numai între cele două componente conceptuale majore dar şi la nivelul fiecăreia dintre ele luate în parte.

Rezultă clar din cele de mai sus că, fără un sistem de protecţie socială, fără o componentă de securitate bine dezvoltată şi mai ales stabilă, în centrul căreia se găseşte ca ancoră principală de securitate pe termen lung sistemul (schemele) de pensii, flexi-securitatea practic nu există. Fără securitate pe termen lung, ce poate fi oferită doar de către un sistem de pensii sustenabil şi robust furnizând prestaţii adecvate, realizarea acelui “life-time approach to work” specificat de către Strategia Europeană de Ocupare devine imposibilă. Şi, dacă acest lucru nu există cu putinţă atunci piaţa muncii se rigidizează de la sine căci, pe de o parte agenţii ofertei (indivizii şi organizaţiile acestora-sindicatele) vor încerca să obţină cât mai multe avantaje de la agenţii cererii (întreprinderi) conducând astfel la


116

manipulări inacceptabile ale preţurilor şi mai ales preţului muncii, în încercarea de a crea cât mai multă dezirabilitate şi de a se proteja de şocuri. Piaţa se va segmenta între cei care au un loc de muncă şi cei care nu îl au, între cei care au marea şansă de a lucra cu forme legale şi cei care nu pot găsi de lucru decât dacă coboară în subteranele economiei. Pe de altă parte, angajatorii vor fi din ce în ce mai reticenţi în a angaja căci vor şti la ce se expun. Productivitatea va fi afectată major, volatilitatea preţurilor şi mai ales volatilitatea inflaţionistă vor fi la ele acasă şi în final perioadele de prosperitate, pantele ascendente ale ciclului, vor lua forma unor pante ascendente de tip pauper în care puţini sunt cei care acumulează în timp ce cei mai mulţi nu văd decât puţine beneficii. Practic însă nu vom face decât să scurtăm perioadele de prosperitate ale ciclului şi să lungim perioadele de depresiune şi aceasta deoarece fără componenta de securitate oferită de către sistemele de pensii, inclusiv de către cele cu caracter suplimentar gestionate privat, indivizii ca şi corporaţiile – pentru care securitatea este oferită de către sistemul public şi aceasta deoarece le dispensează de efortul de a menţine complicate şi costisitoare sisteme de pensii de companie - vor fi lipsiţi de acea protecţie de tip impersonal ce le ajută să facă faţă şocurilor impersonale ale pieţei, întocmai ca în paradigma hayekiana invocată în deschiderea acestui paragraf. Fără aceasta protecţie, comportamentul indivizilor ca şi al corporaţiilor devine aberant invitând astfel mult mai des şocul şi pe cale de consecinţă recesiunea şi depresiunea, dacă nu chiar disoluţia finală.

4.5. Atenuarea ciclicităţii de piaţă într-o economie capitalistă

emergentă, mică, deschisă – flexi(se)curitatea ca şi demers de politică anti-ciclică

În a sa Teorie Generală a Mâinii de Lucru, Dobânzi şi Banilor, Lordul Keynes spunea că “remediul ciclului comercial nu este anularea perioadei de prosperitate şi menţinerea unei stări de semi-depresiune ci dimpotrivă menţinerea permanentă a unei stări de quasi-prosperitate şi reducerea maxim a stărilor de depresiune”.

Acest mic citat pune de fapt bazele politicilor de atenuare a efectelor ciclicităţii economice din care cele reunite sub genericul de FLEXI-SECURITATE sunt doar câteva. În plus, acest citat ne dezvăluie, probabil nu întâmplător dacă ne gândim că în acea perioadă regăsim originile alocaţiei/ajutorului de şomaj (celebrul “the dole”) în sistemul de protecţie socială al S.U.A., rolul efectiv pe care îl are în reglarea pieţei muncii şi în furnizarea unei a doua ancore de protecţie socială după cea oferită de către



117

sistemul de pensii, de data aceasta o ancoră pe termen scurt, sistemul asigurărilor de şomaj sau mai simplu sistemul ajutorului de şomaj.

Practic această inovaţie de dată relativ recentă nu face decât să contribuie decisiv la realizarea unor echilibre de piaţa muncii, absolut necesare în vederea punerii în practică a ceea ce denumim flexisecuritate. Fără a avea pretenţia de a fi descoperit Graal-ul flexicurităţii putem spune totuşi şi împrumutând două concepte din arsenalul teoriei cursului de schimb că:

- sistemele de pensii asigură ceea ce putem denumi echilibrele fundamentale de termen lung ale componentei de securitate a conceptului, în timp ce,

- sistemele de asigurări de şomaj asigură ceea ce putem denumi drept echilibrele comportamentale sau de termen scurt ale componentei.

Fără aceste echilibre practic flexibilitatea rămâne o iluzie.

Inflatie (IPC) si Somaj

0

2

4

6

8

10

12

14

16

18

Q1.

2003

Q2.

2003

Q3.

2003

Q4.

2003

Q1.

2004

Q2.

2004

Q3.

2004

Q4.

2004

Q1.

2005

Q2.

2005

Q3.

2005

Q4.

2005

Q1.

2006

Q2.

2006

Q3.

2006

Q4.

2006

Q1.

2007

Q2.

2007

Q3.

2007

Q4.

2007

Q1.

2008

Q2.

2008

Q3.

2008

Q4.

2008

Q1.

2009

0

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

Rata Inf latiei

Rata Somajului

Sistemul de asigurări de şomaj face ca, atât la nivel de corporaţie dar

mai ales la individ, stările de semi-depresiune să poată fi traversate de o manieră rapidă şi să reprezinte practic doar tranziţii între două stări de prosperitate, una precedentă şi una viitoare. Rolul acestei modalităţi de asigurare a securităţii este deci aceea de a împiedica permanentizarea stării de depresiune şi penurie. În acest context asigurarea de şomaj are, joacă un rol anti-ciclic major.


118

Inflatie (castigul salarial mediu brut pe economie) si Somaj

(rata somajului definitie nationala-L76/2002)

0

200

400

600

800

1000

1200

1400

1600

1800

2000

Q1.

2003

Q2.

2003

Q3.

2003

Q4.

2003

Q1.

2004

Q2.

2004

Q3.

2004

Q4.

2004

Q1.

2005

Q2.

2005

Q3.

2005

Q4.

2005

Q1.

2006

Q2.

2006

Q3.

2006

Q4.

2006

Q1.

2007

Q2.

2007

Q3.

2007

Q4.

2007

Q1.

2008

Q2.

2008

Q3.

2008

Q4.

2008

Q1.

2009

0

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

Castigiul Salarial Mediu Brut

Rata Somajului

Modul în care ea este însă fundamentată la nivel de legislaţie

naţională face ca acest rol să fie mai accentuat sau dimpotrivă mai estompat. De fapt aici, în această componentă îşi are punctul forte întregul aşa-numit model danez. Un ajutor de şomaj extrem de generos, deşi finanţat non-contributiv, care contribuie la minimizarea stării de semi-depresiune, permiţând accesul lucrătorului rapid spre o altă perioadă de prosperitate.

Principalele agregate macro-economice si de piata muncii

(evolutii trimestriale, tr.1.2003-tr.2-2009)

-10

-5

0

5

10

15

Q1.

2003

Q2.

2003

Q3.

2003

Q4.

2003

Q1.

2004

Q2.

2004

Q3.

2004

Q4.

2004

Q1.

2005

Q2.

2005

Q3.

2005

Q4.

2005

Q1.

2006

Q2.

2006

Q3.

2006

Q4.

2006

Q1.

2007

Q2.

2007

Q3.

2007

Q4.

2007

Q1.

2008

Q2.

2008

Q3.

2008

Q4.

2008

Q1.

2009

Q2.

2009

0

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

PIB% Populatia Ocupata (total,15 ani si peste;mil.) Populatia Activa (15+) Rata Somajului (def.nationala) Rata Somajului (def.armonizata OIM)



119

Alte sisteme însă, inclusiv cel românesc, deşi finanţate contributiv, nu reuşesc acest lucru. Evoluţia lor de-a lungul celor două decenii de tranziţie de la plan la piaţă şi de economie capitalistă emergentă sunt cheia înţelegerii acestui insucces relativ.

Rata Somajului (definitie nationala-ANOFM) si Populatia Ocupata (total, 15 ani si peste, mil.)

(trim.1 2003-trim.3.2008) (trim1.2003=100)

0

20

40

60

80

100

120

Q1.

2003

=100

Q2.

2003

Q3.

2003

Q4.

2003

Q1.

2004

Q2.

2004

Q3.

2004

Q4.

2004

Q1.

2005

Q2.

2005

Q3.

2005

Q4.

2005

Q1.

2006

Q2.

2006

Q3.

2006

Q4.

2006

Q1.

2007

Q2.

2007

Q3.

2007

Q4.

2007

Q1.

2008

Q2.

2008

Q3.

2008

Q4.

2008

UrateAD

Empl.mil.(15+)-actual

Iniţial se părea că această axiomă fusese bine înţeleasă căci prima

variantă a Legii 1/1991, actul normativ iniţial ce a reglementat acest aspect, această prestaţie contributivă de protecţie socială şi acordarea acesteia, statua o legătura relativ puternică între contribuţie sau mai bine zis între baza de contribuţie precedentă perioadei de şomaj şi beneficiul asigurat pe parcursul acestei perioade astfel încât, individul ajuns temporar la marginile pieţei muncii să poată reveni cât mai repede în fluxul principal, al acesteia. Din păcate, reforma foarte înceată, cu multe întreruperi ce a marcat procesul de tranziţie al României de la Plan la Piaţă a făcut ca baza de finanţare să cunoască o rapidă erodare, după cum a condus în acelaşi timp la apariţia comportamentelor aberante. Atât raţiunile legate de imposibilitatea finanţării unor beneficii generoase în condiţiile în care sursele de finanţare dispăreau văzând cu ochii pe măsura ce fosta economie de comandă se dezintegra cât şi falsa nevoie de a se răspunde unui imperativ de dezirabilitate socială au condus treptat însă la slăbirea acestei legături beneficiu şi contribuţie. Un studiu făcut de către autorul acestor rânduri la mijlocul actualei decade arată că, legătura dintre contribuţie şi beneficiu în cazul acestei prestaţii ia forma unui clopot întors (o funcţie polinomială de gradul doi), cu un vârf la


120

începutul perioadei de tranziţie, o vale extrem de adâncă către mijlocul acesteia şi o nouă pantă ascendentă pe măsură ce tranziţia de la Plan la Piaţă se apropie de final şi România intră în perioada sa de creştere economică ce a marcat primii opt ani ai acestui deceniu. Totuşi, trebuie remarcat că, dacă o latură a clopotului este extrem de abruptă, întrucât pierderea legăturii dintre contribuţie şi beneficiu s-a făcut rapid pe măsura ce dificultăţile tranziţiei se accentuau, în timp ce reluarea ei a cunoscut sincope şi s-a făcut extrem de lent şi numai parţial.

De fapt, în evoluţia acestui sistem şi a capacităţii sale de a asigura tranziţia individului prin perioada de semi-depresiune individuală către o nouă perioadă de prosperitate relativă sau altfel spus din şomaj din nou în ocupare şi nu din ocupare în şomaj şi apoi în inactivitate apare un moment de anulare completă a legăturii dintre contribuţie şi beneficiu. Acest moment corespunde adoptării actului normativ cunoscut ca Legea 76/2002, în vigoare încă şi la acest moment dat, însă într-o variantă mult îmbunătăţită faţă de cea iniţială. Astfel prima variantă anula orice legătură între contribuţie şi beneficiu, fixând practic indemnizaţia sau ajutorul de şomaj (uzăm ambele denumiri deşi semantica diferită indică şi un conţinut diferit, pentru simplicitate şi mai bună uşoară înţelegere) la un prag de 75% din salariul minim brut pe ţară garantat în plată existent la un moment dat de timp. Se consacră deci un cuantum fix inferior chiar pragului minim de dezirabilitate socială al muncii, prezumându-se că prin aceasta se va creşte atractivitatea muncii şi că, în faţa acestei adversităţi indusă nu de o maniera impersonală prin mecanisme de piaţă ci în mod conştient, deliberat, discreţionar de către puterea publică care îşi însuşea practic fără justa cauză contribuţiile indivizilor şi ale companiilor, individul se va mobiliza, va căuta activ un loc de muncă, se va angaja în procese de formare profesională şi va reveni astfel rapid de piaţa muncii. Se uită practic, pentru considerente de moment legate de echilibrele financiare grav zdruncinate ale Fondului de Şomaj din acel moment dat de timp că, fiinţa umană nu poate să se desprindă de piramida maslowiană şi că, în esenţă un individ aruncat în mizerie nu va putea decât cu greu să se reîntoarcă la prosperitate. Era astfel consacrat un principiu opus abordării de flexi-securitate conform căreia individul trebuie să rămână într-o stare de quasi-prosperitate spre a se reîntoarce la prosperitate şi nu trebuie să descindă într-una de depresiune, de mizerie totală. Efectul acestei măsuri de tip evident pro-ciclic a fost perpetuarea tendinţei de reducere a ratelor de ocupare, de reducere a ratelor de activitate precum şi menţinerea pe tot parcursul practic al intervalului 2002-2005 a unei rate relativ ridicate a şomajului, cu ieşiri numeroase către starea de inactivitate, inclusiv către o stare de inactivitate subvenţionată de



121

către sistemul public de pensii prin pensiile de invaliditate. Cu alte cuvinte, dorindu-se exclusiv o re-echilibrare de moment a unui sistem mic de protecţie socială, s-a periclitat re-echilibrarea mult mai rapidă a unui sistem mai mare de protecţie socială (cel de pensii), privându-se în acelaşi timp economia de un volum mare de resursă umană al cărei aport la creşterea productivităţii nu ar fi deloc de neglijat. Altfel spus, a fost generată în mod artificial o perioadă de creştere economică fără creşteri de ocupare, s-a alimentat migraţia pentru munca în străinătate şi astfel au fost pierduţi ani preţioşi de creştere economică la ritmuri mai ridicate decât potenţialul (Output Gap pozitiv) ce ar fi permis probabil acumularea unor resurse importante care, la rândul lor ar fi permis un stimul mai puternic într-o perioadă de criza. Efectul perioadei de creştere economică fără creştere de ocupare indus în principal de aplicarea în varianta iniţială a Legii nr.76/2002 a fost de fapt o amânare a procesului de expansiune a cererii domestice. Dacă acest proces ar fi început încă din anii 2002-2003, deci de atunci de când creşterea economică a început cu adevărat să fie viguroasă el s-ar fi distribuit pe un număr mai mare de ani ceea ce ar fi permis prin gradualizare reducerea potenţialului de creare a unor excrescenţe speculative cu corolarul atenuării dezechilibrelor de competitivitate externă (dezechilibrele de balanţă de plăţi). Acest simplu fapt în sine nu numai că ar fi permis o mai bună funcţionare a pieţei muncii şi ar fi permis economiei în general să îşi refacă mult mai repede structura dar, ar fi permis şi reducerea vulnerabilităţii ce a apărut şi sau mai ales şi, opinia noastră, a concentrării procesului de creştere economică acompaniată de creşterea de ocupare într-un număr scurt de ani (perioada 2005-08), fapt ce a permis formarea de dezechilibre fără a mai permite însă şi resorbţia acestora. Desigur aceasta este doar o opinie, substanţiabilă doar parţial întrucât este de domeniul evidenţei că, reluarea creşterii de ocupare şi mai ales reducerea ratei şomajului în perioada 2004-08 nu au fost determinate doar de aceste considerente. Influxul masiv de capital străin în economia românească atât sub formă de investiţii directe cât şi sub formă de investiţii de portofoliu, influx datorat desigur parţial apropierii perspectivei integrării europene şi deci intrării ţării într-o zonă percepută de către investitori ca de stabilitate relativă dar mai ales politicii monetare extrem de laxe promovate de către Rezervele Federale ale SUA în perioada ultimului mandat al lui Alan Greenspan şi care a condus la eliberarea unui flux uriaş de lichiditate pe pieţele lumii, conducând astfel la reducerea costului factorului capital, au fost şi rămân principalii determinanţi ai perioadei de creştere economică înregistrată de către România în perioada 2001-2008 şi mai ales în perioada 2004-2008 (vezi şi Ghinăraru, “Efectele Politicii Rezervelor Federale


122

Americane asupra Pieţelor Emergente din Europa Centrală şi de Răsărit”) dar, nu se poate nega că au fost şi alţi factori. Unul dintre aceştia după părerea noastră, susţinută de reducerea masivă a ratei şomajului aşa cum este aceasta reflectat tocmai de către măsura administrativă a acestei variabile a pieţei muncii, este tocmai alterarea principiului iniţial al Legii 76/2002, alterare realizată la începutul anului 2006. Această alterare a permis restaurarea într-o oarecare măsura desigur a legăturii indisolubile ce trebuie să fie asigurată între un beneficiu, dacă acesta este constituit contributiv, şi baza de contribuţie asupra căruia s-a prelevat şi astfel, opina noastră încă o dată, a contribuit, fie şi de o maniera limitată la transformarea a ceea ce era un “jobless growth” într-o “relatively job-rich growth” sau în traducere liberă s-a trecut de la o creştere economică care nu părea a genera locuri de muncă la o creştere economică ce nu numai că genera locuri de muncă dar chiar aducea în discuţie un relativ deficit de forţă de muncă. Cu alte cuvinte de la o creştere economică cu deficit de cerere de muncă (paradoxal pentru o economie cu un deficit atât de mare de dezvoltare ca România) la o creştere economică cu exces de cerere de muncă. Dacă noua formula de calcul a ajutorului de şomaj prin care suma fixă de 75% din salariul minim era suplimentată cu un cuantum legat de baza de contribuţie deşi nu direct precum şi de stagiul/perioada de contribuţie (ceva mai direct în acest din urmă caz) a avut sau nu un efect pozitiv asupra relativei creşteri a ratelor de ocupare şi de activitate în perioada 2005-08 este greu de spus. Totuşi, nu este greu de remarcat o reducere a ratei şomajului, ceea ce în sine arată că totuşi măsura nu a rămas fără efect. Totuşi, dată fiind legătura imperfectă cu baza şi stagiul de contribuţie precum şi acumularea unei perioade lungi în care această legătură a fost cu totul ruptă ne îndeamnă să concluzionăm că, mai degrabă alţii au fost factorii care au determinat efectiv evoluţiile pozitive pe piaţa muncii din anii 2005-08, efectul măsurii fiind în cel mai bun caz neutru sau foarte slab pozitiv. În plus, este evident că, chiar şi în această formulă îmbunătăţită, ajutorul de şomaj nu poate juca decât de o manieră extrem de limitată rolul de stabilizator automat. Şi aici, trebuie să spunem că, fie şi numai cele câteva luni de depresiune economică sunt o dovadă mai mult decât elocventă. Deşi rata şomajului rămâne în România una dintre cele mai scăzute la nivelul Uniunii Europene, totuşi dublarea acesteia în decurs de mai puţin de un an de la un nivel aprox. 3%, nivel ce semnala practic, la nivelul dat de productivitate al economiei româneşti desigur, atingerea unui prag al ocupării depline (full employment), la un nivel de peste 6%, dublare ce a contribuit semnificativ în opinia noastră la contracţia cererii în special componentei de consum final al gospodăriilor populaţiei, arată că, chiar şi la rate extrem de scăzute ale şomajului, ajutorul



123

de şomaj, în formula actuală, nu poate juca nici măcar un modest rol de stabilizator automat. Cu o rată medie de înlocuire estimată de către INS la aproximativ 78% din salariul minim este evident că, această prestaţie de protecţie socială, deşi finanţată contributiv, deci având la bază un principiu practic asiguratoriu, se întoarce de fapt la beneficiarul-contributor într-o măsură atât de nesemnificativă faţă de contribuţia plătită, încât practic nu are cum să asigure trecerea, tranziţia acestuia către un nou loc de muncă, decât într-o măsura marginală. În marea majoritate a cazurilor, tranziţia este către inactivitate, ceea ce înseamnă de fapt tranziţia către marginalizare, excludere şi desigur către sectorul muncii nedeclarate, fie el cel domestic, fie cel din ţările de destinaţie ale migraţiei pentru muncă.

În consecinţă, abordarea românească în ceea ce priveşte tranziţiile pe piaţa muncii, tranziţii care sunt susţinute în primul rând de această îndemnizaţie de şomaj (cheia de boltă a întregii abordări în referenţialul danez al flexi-securităţii) şi care reprezintă de fapt un element cheie al întregului concept de flexisecuritate (nu poate fi conceput un model naţional de flexisecuritate care să încurajeze tranziţia către inactivitate) este în cel mai bun caz defectuoasă. Ea este de fapt o nouă reflectare a unei înclinaţii prevalente către politicile pro-ciclice de termen scurt, către abordările ad-hoc.

Ancorând ajutorul de şomaj, o prestaţie care în România este finanţată contributiv, în salariul minim şi mai ales fixând acest ajutor la un nivel inferior celui care este de fapt pragul minim de dezirabilitate socială al preţului muncii, se creează nu un stimul pentru activitate şi pentru ocupare ci dimpotrivă se induce un factor inhibitor pe piaţa muncii, ceea ce nu poate însemna decât opusul flexibilităţii, adică rigiditatea. Altfel spus, în momentul de faţă, ajutorul de şomaj, prin legătura extrem de slabă pe care o are cu contribuţia plătită şi implicit cu baza de contribuţie asupra căreia aceasta a fost prelevată este un element de rigiditate al pieţei muncii. El de fapt nu asigură ci perturbă echilibrele de termen scurt (comportamentale/ behavioural) ale acesteia cu impact asupra echilibrelor de termen lung (fundamentale).

Drept rezultat, în loc să asigure minimizarea perioadelor de semi-depresiune de pe parcursul vieţii active a individului, în formula actuală, acest element fundamental al construcţiei instituţionale a pieţei muncii şi nu numai, reuşeşte exact contrariul: scurtarea de fapt a perioadelor de prosperitate relativă şi scurtarea în ultimă instanţă a parcursului vieţii active a individului, deci exact opusul obiectivelor asumate prin Strategia de la Lisabona. Impactul asupra echilibrelor fundamentale, de termen lung este de aici evident. Un individ cu un parcurs scurtat al vieţii active nu va putea beneficia de prestaţiile sistemului de pensii, deci a acelei componente de


124

securitate socială pe termen lung, Fie că el va fi nevoit să încerce să penetreze zona pensiei de invaliditate, fie că, datorită unei pensii insuficiente de bătrâneţe, ca urmare a unui stagiu de contribuţie mult scurtat, va regresa în zona sistemelor de protecţie socială non-contributive. În ambele cazuri, dorinţa de a recrea echilibre ad-hoc, de tip îngust, contabil, cu care statul ca şi actor cu un rol special în economie nu lucrează efectiv decât la nivel strict operaţional dar care nu trebuie să fie o preocupare dominantă la nivel strategic, conceptual, creează un dezechilibru comportamental sau de termen scurt (tranziţiile preponderente din şomaj către inactivitate) care la rândul lor vor antrena un dezechilibru la nivel fundamental pentru componenta de securitate socială prin afectarea schemelor de pensii, atât a celor publice cât mai ales a celor private. Pentru acestea din urmă de altfel, finanţarea în condiţiile unei astfel de distorsiuni a echilibrelor pe termen scurt, deci în condiţiile în care cei care părăsesc momentan piaţa muncii au şanse foarte scăzute de reîntoarcere sau în orice caz au şanse foarte scăzute de reîntoarcere în formal, aceasta cuplat şi cu condiţionalitatea acumulării de active de către aceste scheme printr-un mecanism de sharing cu schemă publică (proxy pentru formal), devine practic o iluzie sau o posibilitate limitată strict la perioadele de prosperitate ale ciclului. Este evident că cei ajunşi în şomaj şi care tocmai datorită suportului insuficient al indemnizaţiei nu mai pot face sau pot face foarte greu tranziţia înapoi către ocupare vor înregistra mari întreruperi în stagiile de contribuţie la aceste scheme, întreruperi ce vor însemna practic diminuări drastice ale sumelor acumulate în conturile naţionale. Astfel inhibarea posibilităţilor de reîntoarcere pe piaţa muncii prin adoptarea unei formule mult prea restrictive de calcul a indemnizaţiei de şomaj creează de fapt condiţiile pentru un dezechilibru pe termen lung şi pentru accentuarea pantelor ciclicităţii, fie ele cele de creştere, fie cele de declin, cu consecinţa unei volatilităţi crescute a mediului economic, volatilitate care automat rigidizează piaţa muncii.

4.6. De la Marea Moderaţie (1990-2007) la Recesiunea

Sincronizată (2007-?) – răspunsul economiei şi pieţei româneşti la criza economică globală, rolul politicilor subsumate conceptului de flexi(se)curitate

Un tânăr economist nipono-american contemporan cu noi, Richard Koo, autor al unei mai mult decât interesante lucrări despre Marea Depresiune a anilor 30 dar şi despre similitudinile acesteia cu depresiunea prin care Japonia a trecut şi încă trece de la începutul anilor’90, spunea că,



125

într-o astfel de fază a ciclului economic problema este “nu aceea de a stimula economia prea mult ci dimpotrivă aceea de a o stimula mult prea puţin”. Cu alte cuvinte, dacă în timpuri normale rolul statului poate să fie minor, în timpuri excepţionale este necesar ca acesta să se amplifice întrucât, în astfel de circumstanţe, el reprezintă atât “the lender”, în termenii lui Walter Bagehot, cât şi “the borrower of last resort”. În traducere liberă, statul rămâne atât creditorul cât şi debitorul ultimei şanse, acţiunea sa de emitere a unor titluri de credit, spre a putea face apoi cheltuieli publice fiind menită, chiar cu preţul sacrificării unor echilibre pur contabile, aşa cum spuneam mai înainte, şi chiar cu riscul deprecierii a ceea ce este însăşi simbolul suveranităţii de stat (moneda, “the currency”) să asigure împotriva unui risc mult mai mare, cel al disoluţiei economice şi sociale, prezent în astfel de situaţii mai mult decât oricând.

Procesul de inflatie-dezinflatie-deflatie reflectat prin variatiile IPC si

procesul de crestere economica reflectat prin variatiile PIB

-10,0

-5,0

0,0

5,0

10,0

15,0

20,0

Q1.

2003

Q2.

2003

Q3.

2003

Q4.

2003

Q1.

2004

Q2.

2004

Q3.

2004

Q4.

2004

Q1.

2005

Q2.

2005

Q3.

2005

Q4.

2005

Q1.

2006

Q2.

2006

Q3.

2006

Q4.

2006

Q1.

2007

Q2.

2007

Q3.

2007

Q4.

2007

Q1.

2008

Q2.

2008

Q3.

2008

Q4.

2008

Q1.

2009

Q2.

2009

vari

ati

e %

fata

de a

ceeas

i p

eri

oad

a a

an

ulu

i p

reced

en

t

GDP%

CPI%

Flexicuritatea ca şi concept, nu este însă un concept de recesiune şi

cu atât mai puţin unul de depresiune. El este un concept născut în era a ceea ce Alan Greenspan a denumit cu un termen destul de inspirat “marea moderaţie”, o perioadă de prosperitate economică întinsă de la începutul anilor ’90 şi până către mijlocul lui 2007 şi caracterizată atât de creştere economică dar mai ales de o reducere fără precedent a presiunilor inflaţioniste, acompaniată şi de o reducere a ratelor şomajului, în contradicţie astfel cu teoriile elaborate către mijlocul secolului al 20-lea.

Este deci flexicuritatea şi ansamblul de politici legate de aceasta, sunt componentele acesteia oare, utile în vreme de criză, mai putem oare


126

vorbi despre flexicuritate în condiţiile unei contracţii economice fără precedent, al deflaţiei, al creşterii şomajului ca urmare a reducerii masive a cererii şi a spectrului unei inflaţii re-aprinse ca urmare a uriaşelor deficite contractate de către statele împrumutatori şi creditori ai ultimei şanse?

Opinia noastră este aceea că DA. Flexicuritatea deşi un concept ataşat timpului marii moderaţii (despre vocaţia europeană a acestui concept vom discuta în ultimul capitol al lucrării de faţă) este de fapt o sinteză foarte interesantă, intrinsec flexibilă şi deschisă inovării continue a politicilor de tip anti-ciclic. Adică, acelor politici ce urmăresc axioma keynesiană a minimizării perioadelor de semi-depresiune şi a maximizării acelor perioade de prosperitate relativă.

Miscarea preturilor exprimata prin variatia marimii statistice

conventionala a IPC (Rata inflatiei) si prin intermediul pretului muncii

(castigul salarial.mediu brut pe economie in RON)

0,000

200,000

400,000

600,000

800,000

1000,000

1200,000

1400,000

1600,000

1800,000

2000,000

Q1.2

003

Q2.2

003

Q3.2

003

Q4.

2003

Q1.

2004

Q2.2

004

Q3.2

004

Q4.2

004

Q1.2

005

Q2.

2005

Q3.

2005

Q4.

2005

Q1.2

006

Q2.2

006

Q3.

2006

Q4.

2006

Q1.

2007

Q2.2

007

Q3.2

007

Q4.2

007

Q1.

2008

Q2.

2008

Q3.

2008

Q4.2

008

Q1.2

009

Q2.2

009

% fata de perioada precedenta (=100)

Ca

sti

gu

l s

ala

ria

l m

ed

iu b

rut

(RO

N)

0,00

2,00

4,00

6,00

8,00

10,00

12,00

14,00

16,00

18,00

Ra

ta in

fla

tie

i e

xp

rim

ata

pri

n

va

ria

tiile

% a

le IP

C

Average gross wage (RON) CPI%

În fapt, politici de flexisecuritate înseamnă în aceşti termeni,

minimizarea stimulilor economici discreţionari în perioade de avânt economic şi mai ales de boom economic spre a putea ţine astfel în frâu price excrescenţa speculativă (“bubble”) ori acumulare de excrescenţe speculative (“froth”) şi pregătirea condiţiilor astfel încât în perioadele de recesiune şi mai ales în cele de depresiune acţiunea aşa-numiţilor stabilizatori automaţi să fie una consistentă şi decisivă spre a permite nu neapărat refacerea unor echilibre contabile ci reluarea creşterii economice, refacerea echilibrelor de tip contabil urmând a fi lăsată pentru perioada de avânt (post-recesiune).



127

Flexibilizarea raporturilor de muncă, diversificarea securităţii sociale, promovarea învăţării pe parcursul întregii vieţi şi a formării profesionale, în special la nivel de întreprindere ca şi menţinerea cotelor de contribuţie către sistemele de securitate/protecţie socială administrate public la nivele indicate în perioadele de avânt asigură sterilizarea pieţei, absorbind excesul de lichiditate ce se creează în astfel de perioade şi prevenind creşterile salariale peste ceea ce reprezintă pragul convenţional al sumei productivităţii şi inflaţiei (dincolo de acest prag se consideră că, creşterile salariale dezvoltă presiuni inflaţioniste şi amplifică cererea de o manieră speculativă, crescând astfel posibilitatea apariţie unui şoc aleator fie el endogen fie el exogen indus mecanismului economic naţional). În acest fel se creează rezerve pentru perioadele de recesiune inevitabile, dată fiind ciclicitatea inerentă oricărei economii capitaliste (recesiunea este o fază necesară spre a curăţa mecanismul economic de reziduurile ce se acumulează în perioadele de creştere). Aceste rezerve acumulate în sistemele de securitate/ protecţie socială, atât publice cât şi private permit în perioadele de recesiune stabilizarea automată a economiei şi astfel menţinerea cererii la un nivel acceptabil. Tot aceste resurse permit şi acest lucru se realizează cu precădere tot în perioadele de recesiune, creşterea bugetelor publice alocate măsurilor/politicilor active de ocupare şi celor de formare profesională ca şi stimuli adiţionali de tip dicreţionar prin care se urmăreşte scurtarea perioadei de recesiune şi reluarea mai rapidă a creşterii economice. Cu alte cuvinte, implementarea unui model de flexicuritate, asigură unei economii naţionale posibilitatea de a modera creşterea în perioadele de avânt economic prin absorbţia lichidităţii excesive şi temperarea creşterilor salariale, cuplată cu activarea unor segmente cât mai largi de populaţie, iar în perioadele de recesiune, stabilizarea automată a cererii prin intermediul prestaţiilor/beneficiilor de protecţie socială şi reluarea creşterii prin folosirea multiplicatorului cheltuielilor publice însă de o manieră non-inflaţionistă şi adecvată unei pieţe unice la nivel de continent, deci unei pieţe în care protecţionismul nu mai este posibil sau cel puţin nu mai este posibil de o maniera directă.

Politicile româneşti prin care s-a creat ceea ce unii autori au denumit un model românesc de flexi-securitate, afirmaţie cu care noi însă nu suntem de acord, nu au avut nici pe departe un caracter anti-ciclic. Dimpotrivă caracterul lor, aşa după cum am demonstrat în paragrafele anterioare a fost unul ad-hoc direcţionat către menţinerea unor echilibre contabile ale bugetelor statului şi schemelor de protecţie socială gestionate de către acesta şi deci marcant pro-ciclic.


128

În plus, de regulă politicile proiectate şi implementate au făcut ca, în perioadele de recesiune statul să îşi diminueze intervenţia, retrăgându-se sau renunţând la postura sa de creditor şi împrumutător al ultimei şanse în timp ce, în perioadele de avânt economic acesta nu a făcut decât să accentueze panta ascendentă a ciclului economic, prin creşterea lichidităţii în economie şi stimularea unei efervescenţe salariale ce nu au făcut decât să re-aprindă presiunile inflaţioniste şi să epuizeze resursele schemelor de protecţie socială (reducerea abruptă şi continuă a cotelor de contribuţie) astfel încât, în momentul în care recesiunea a lovit, ele nu au mai fost în măsura să joace rolul de stabilizatori automaţi ai cererii. În plus, şi acţiunea întreprinsă în ultimele şase-şapte luni poartă amprenta aceleaşi abordări pro-ciclice. Stimulul economic aplicat a fost practic inexistent, statul s-a retras practic din economie, ceea ce concomitent cu retragerea agenţilor economici şi a menajelor a condus la contracţia fără precedent a cererii din primul trimestru, fapt reflectat în căderea catastrofală a PIB în cel de al doilea trimestru al acestui an (2009).

Parafrazându-l pe Richard Koo, atunci când trebuia să nu facă aproape nimic, deci în perioada de avânt economic, statul a făcut prea mult şi într-o direcţie greşită, iar, atunci când recesiunea a lovit, a făcut prea puţin, continuând astfel practic direcţia greşită. În acest context de altfel, pe care o să îl explicităm în continuare pe fiecare dintre componentele majore de politică ale conceptului de flexicuritate, considerăm noi că nu se poate vorbi de un model românesc de flexicuritate, nici chiar la un nivel rudimentar, dat fiind caracterul absolut pro-ciclic al politicilor urmate, fapt ce contravine exact esenţei flexicurităţii ca şi concept, care este una profund anti-ciclică.

Prima politică asupra căreia ne vom opri este cea legată de reglementarea raporturilor de muncă. Codul Muncii adoptat în anul 2003 deşi a reprezentat evident un progres faţă de cadrul moştenit din regimul comunist, cadru ce fusese amendat de o manieră imperfectă şi uneori chiar naivă în perioada tranziţiei de la plan la piaţă şi care inducea o percepţie de haos generalizat, rigidizând în acest fel piaţa. Totuşi, acelaşi Cod al Muncii a introdus o rigiditate foarte mare în ceea ce priveşte formele atipice de ocupare şi mai ales contractele pe durată determinată. Încadrarea acestora ca o excepţie de la regulă pe piaţa muncii a fost un factor evident de rigidizare a pieţei. Alături de rigiditatea indusă prin formula de calcul a indemnizaţiei de şomaj despre care de altfel am discutat in extenso, această nouă rigiditate indusă la un an după cea indusă de Legea 76/2002 (Codul Muncii a fost adoptat în anul 2003 în varianta sa iniţială deşi cu referire la contractele pe durată determinată nu au survenit modificări majore în sensul flexibilizării)



129

a făcut ca numeroşi angajatori să aibă reţineri în crearea de noi locuri de muncă ori să creeze locuri de muncă în economia neînregistrată/ neobservată, fapt de altfel uşor de demonstrat dacă avem în vedere aproape toate estimările privind evoluţia fenomenului muncii nedeclarate în România (“Undeclared Work-UDW”). Acest fapt, cumulat cu condiţiile extrem de stricte de acordare a ajutorului de şomaj precum şi cu faptul că, Codul Muncii prevede ca situaţie de acordare a ajutorului de şomaj exclusiv disponibilizarea (concedierea din motive independente de voinţa salariatului) şi nu şi încetarea raporturilor de muncă în baza acordului părţilor (aceasta ar fi o situaţie de altfel normală întrucât contractul de muncă are la bază acordul părţilor, iar, sistemul asigurărilor de şomaj este contributiv deci, individul are dreptul să solicite acordarea acestei prestaţii atunci când încetează un raport de muncă fie independent de voinţa sa fie prin voinţa ambelor părţi, fapt ce ar flexibiliza enorm piaţa), au făcut ca, cea mai mare parte a intervalului dintre 2000 şi 2008, deci cei nouă ani consecutivi de creştere economică (în termenii unei economii capitaliste mature o perioadă foarte lungă, pentru economia românească ca şi pentru alte economii din Estul continentului, foarte puţin ţinând cont de imensul deficit de dezvoltare acumulat între 1945-1989) procesul de expansiune economică să nu fie însoţit şi de o creştere semnificativă a ratei de ocupare sau măcar ratei de activitate, cu singura excepţie a ultimilor doi-trei ani, când, creşterea de ocupare a vizat în special zona unor servicii cu caracter speculativ ori construcţiile (de asemenea sector speculativ). În acelaşi timp însă şi aici este efectul pro-ciclic al politicii neîncurajând formele flexibile de ocupare şi menţinând în inactivitate sau în economia subterană (undergound economy) segmente largi ale forţei de muncă, aceste politici au încurajat o creştere salarială care pe întreg intervalul dintre 2001 şi 2009 dar mai ales pe intervalul 2003-2009 a depăşit constant suma dintre creşterea de productivitate şi rata inflaţiei. Cu alte cuvinte o politică de rigidizare a tranziţiilor pe piaţa muncii, fie din ocupare în ocupare fie din şomaj înapoi în ocupare a încurajat a stimulat excesiv expansiunea cererii şi de fapt chiar expansiunea creditului de consum după anul 2004. Totuşi, trebuie spus că, efectele acestei politici au fost compensate cel puţin parţial de faptul că, dinamica salarială, aşa cum este aceasta observabilă la nivelul câştigului salarial mediu brut pe economie a pornit de la un nivel extrem de scăzut la începutul acestui deceniu, De aceea, deşi creşterile de la o perioadă la alta (spre exemplu de la un trimestru la altul) par a fi însemnate în valoare relativă totuşi, pe întregul interval creşterile salariale se menţin sub lina de trend şi oricum avansează în corelaţie strictă cu avansurile de productivitate, o depăşire a câştigurilor de productivitate de către dinamica salariilor fiind


130

observabilă numai pentru perioada 2007 primele două trimestre ale anului 2008. Practic în valoare nominală salariile continuă să rămână mici, mai ales comparativ cu media europeană, ceea ce înseamnă că, economia românească păstrează acest avantaj competitiv, iar, pe de altă parte, nu se poate spune că această politică, deşi evident pro-ciclică căci, blocarea accesului pe piaţa muncii şi îngreunarea tranziţiilor a creat evidente avantaje insider-ilor care, au putut astfel presa în direcţia unor creşteri salariale mai mari decât ar fi fost poate sustenabil având în vedere câştigurile efective de productivitate, nu ar fi fost contracarată în parte de caracteristicile intrinseci ale pieţei româneşti a muncii. Cu toate acestea, ea rămâne un exemplu evident de politică gândită pe termen scurt, ad-hoc, fără a fi luate în calcul efectele pe termen mediu şi lung şi care, nu a făcut decât să accentueze panta ascendentă deja a ciclului, imprimând creşterii economice un pronunţat caracter speculativ, nesustenabil.

Dacă această primă politică sau acest prim exemplu de politică a fost într-o oarecare măsură contracarat de ceea ce am putea denumi “efectul condiţiilor iniţiale”, o a doua politică cea legată de sarcina contributiva pe factorul munca nu a mai putut fi contracarată iar, efectele se vor vedea în viitor din păcate cu pregnanţă.

Guvernul instalat în anul 2005 a luat ca primă măsură introducerea cotei unice de impozitare extinsă apoi de la 01.01.2006 asupra practic tuturor categoriilor de venituri. Această măsură a reprezentat o adevărată revoluţie în planul politicilor economice, ea deblocând practic multiplicatorul fiscal al economiei româneşti şi permiţând prin expansiunea cererii domestice pe care a generat-o, o creştere a veniturilor statului pe practic întreaga perioadă a celor patru ani de guvernare a cabinetelor conduse de către liberalul C.P. Tăriceanu. Totuşi, odată aplicată această măsură, ea trebuia să conducă şi la blocarea oricărei alte măsuri de relaxare fiscală şi contributivă ulterioară. Aceasta deoarece folosirea în exces a multiplicatorului fiscal conduce la o aşa-numită supra-încălzire a economiei, deci la dezvoltarea unor excese speculative mai ales dacă aceasta are loc şi pe un fundal de creştere economică globală. Desigur se poate argumenta şi acest argument este corect în bună măsură că, economia românească a avut şi are nevoie de creştere economică, cât mai accelerată şi pentru perioade măsurate în ani succesivi de creştere cât mai îndelungate. Totuşi, această creştere nu trebuie să determine o reducere a activelor schemelor publice de protecţie socială întrucât, oricât ar dura, ea tot va avea un sfârşit. Cum economia românească nu este încă în măsură să genereze endogen cicluri economice, deci nu poate controlata efectiv prin politici macro-economice la nivel naţional sau nu numai ca sa fim mai corecţi, este evident că această



131

ciclicitate nu poate fi decât indusă exogen şi că ea nu poate lua decât forma violentă a unui şoc exogen aleator. De aici nevoia şi mai mare decât în economiile mature a prudenţei în gestionarea bugetelor stabilizatorilor automaţi. În acest context, reducerile continue şi relativ semnificative ale cotelor de contribuţii atât la schemele publice de asigurări sociale, atât la schema de pensii cât şi la cea de şomaj cuplate cu divizarea cotei de contribuţie individuală la schema publică de pensii, nu puteau să ducă decât la vulnerabilizarea acestor stabilizatori şi la afectarea în principal a robusteţii acestora. Mai mult decât atât, este evident că, reducerile succesive ale cotei de contribuţie la asigurările sociale au însemnat nimic altceva decât eliberarea unei mase suplimentare de lichiditate într-o economie deja înfierbântată şi mai ales având o piaţă internă subdezvoltată (altfel spus incapabilă să satisfacă prin propria ofertă decât o parte foarte mică a unei cereri în continuă expansiune), ceea ce a generat o pierdere graduală de competitivitate externă prin accentuarea dezechilibrelor de balanţă de plăţi. Totuşi, cel mai grav fapt nu ar fi acesta întrucât până la urmă pentru o economie cu deficit de dezvoltare era normal să se întâmple acest lucru, ci acela că, printr-o serie de măsuri pripite s-a acţionat prea mult atunci când nu era necesar să se acţioneze. În consecinţă au fost irosite resurse importante care ar fi putut fi disponibile atunci când această nevoie a apărut. Dacă cotele de contribuţie nu ar fi fost reduse atât de drastic în perioada de prosperitate nu ar fi existat necesitatea ca acestea să fie majorate exact în momentul cel mai defavorabil pentru o astfel de mişcare, respectiv ianuarie 2009, atunci când recesiunea globală se afla în faza ei cea mai acută şi când, economia românească nu avea nevoie de un inhibitor ci de un stimul. Mai mult decât atât, aceasta a însemnat că, atunci când a fost nevoie şi de fapt când este nevoie pentru economia românească se găseşte într-un astfel de moment, de acţiunea stabilizatorilor automaţi (componentă de securitate) aceştia să fie anemici. Altfel spus, întrucât s-a acţionat prea mult atunci când nu trebuia într-o încercare de a crea tocmai acele locuri de muncă pe care economia nu putuse să le genereze datorită inhibitorilor induşi de către Codul Muncii şi Legea Asigurărilor de Şomaj, nu au mai existat resurse pentru a se acţiona atunci când nevoia a devenit disperată. În acest mod, o politică evident pro-ciclică ce nu a reuşit să genereze flexibilitate în perioada de creştere şi astfel să creeze premisele pentru securitate în perioada de recesiune, a generat după sine o altă politică pro-ciclică (creşterea contribuţiilor taxelor şi impozitelor în recesiune nu înseamnă decât o şi mai puternică contracţie a cererii ceea ce adânceşte panta recesiunii şi îndepărtează momentul redresării) ale cărei efecte ar putea fi devastatoare în anii ce vin.


132

Datorită acestui mix cu adevărat nefericit am putea spune, conceput fără a se avea în vedere ciclicitatea inerentă a unei economii capitaliste şi mai ales cea a unei economii capitaliste emergente, deschise şi de dimensiuni mici cum este cea a României, nu putem spune că există actualmente în România, că s-a format fie şi la nivel rudimentar, un model naţional de flexicuritate. Aceasta datorită simplului fapt că, acest model presupune o acţiune anti-ciclică şi nu una pro-ciclică. Ori, din păcate, un astfel de demers încă rămâne să fie făcut. Noi am putea spune că, merită să fie încercat întrucât, aşa cum spunea F.D. Roosevelt, “nu am fost loviţi de nici o plagă... şi ceea ce trebuie să învingem este doar propria noastră neîncredere şi neputinţă” În limbajul documentului european dedicat măsurilor anti-criză luate de către statele membre aceasta ar fi “acţiunea îndrăzneaţă” (“bold action”) la care trebuie purces pentru că, într-o situaţie cum este cea actuală la nivel global, se riscă nu o temporară rigidizare a pieţei ori poate o reducere a sustenabilităţii de termen lung a sistemelor de protecţie socială ci disoluţia economică şi în ultimă măsura statală. Acest risc este prezent aici şi acum şi el nu trebuie subestimat.

4.7. Maturizarea dialogului social în România – participare şi

confruntare114

Participarea este o componentă cheie a dezvoltării umane aşa cum este ea înţeleasă şi promovată de UNDP, deoarece toţi membrii societăţii ar trebui să aibă oportunitatea de a participa la dezvoltarea acesteia (dezvoltarea prin oameni). Toţi membrii societăţii ar trebui să se facă auziţi în procesul decizional care le afectează vieţile, ca drept uman fundamental, materializând dezvoltarea umană. Mecanismele prin care oamenii îşi pot exercita influenţa pot varia destul de mult: ca indivizi pot participa la vot sau pot întreprinde activităţi antreprenoriale, iar ca grupuri se pot asocia în sindicate sau diverse alte organizaţii non-guvernamentale. De asemenea, foarte important este faptul că participarea permite punerea în valoare a capacităţilor femeilor şi creează premisele pentru dezvoltarea sensibilă la gen.

Mult timp, rapoartele dezvoltării umane au condus la concluzia că multe dintre obstacolele ce stau în calea atingerii obiectivelor globale ale dezvoltării umane sunt legate de derularea defectuoasă a procesului de guvernare. Participarea este unul dintre principiile ce stau la baza unei bune

114 Acest paragraf a fost realizat şi cu contribuţia dnei.drd. Magdalena Velciu (Cismigiu), cercetător ştiinţific la Institutul Naţional de Cercetare Ştiinţifică în domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale (INCSMPS), căreia autorii acestui capitol îi mulţumesc şi pe această cale în mod deosebit.



133

guvernări, fiind o componentă importantă a unei societăţi democratice incluzive care asigură o dezvoltare umană sustenabilă. Calitatea, relevanţa şi eficacitatea politicilor statului depind de asigurarea unei largi participări în cadrul întregului proces politic, de la iniţiativă până la implementare. O mai bună participare şi implicare este de natură să creeze o mai mare încredere în rezultatele finale şi în instituţiile care implementează măsurile politice. Participarea depinde în mod crucial de modul în care guvernarea la nivel central are o abordare incluzivă atunci când dezvoltă şi implementează politici UE sau politici naţionale.

De asemenea, pentru creşterea incluziunii pieţei muncii devine esenţial să se creeze o cultură a participării indivizilor şi a parteneriatului actorilor sociali. Într-o societate coezivă, unde indivizii iau parte la procesele sociale şi sunt integraţi, la nivel valoric, există încredere, toleranţă şi reciprocitate, iar la nivel acţional există implicare şi angajare în organizaţii sociale şi în viaţa politică a comunităţii. Astfel, la nivel social există o reţea puternică de asociaţii şi organizaţii socio-politice.

În România, situaţia participării indivizilor la viaţa socio-politică este tributară contextului istoric. În regimul comunist au fost promovate lipsa de încredere, teama şi rigiditatea instituţională. Societatea era foarte fragmentată, iar reţeaua relaţională se restrângea în cadrul familiei proprii, în timp ce relaţiile dintre familii sau grupuri mai extinse erau „riscante”. Participarea civică aflată sub controlul statului nu era una reală. Aşa încât putem spune că românii nu au o cultură a participării la viaţa socială şi politică. De asemenea, nu existau oportunităţi reale sau un cadru instituţional pentru asigurarea participării.

După 1989, când au apărut mecanisme democratice şi în ţara noastră, a fost necesar să se creeze o nouă infrastructură şi noi oportunităţi de participare. Noul cadru legislativ şi instituţional a apărut cu scopul de a oferi cetăţenilor posibilitatea de a participa la viaţa comunităţii, pentru că ei au dreptul şi datoria de a influenţa deciziile politice, sociale şi de interes public.

Dialogul social – Principalul mecanism participativ pe piaţa

muncii Participarea reprezentanţilor sindicatelor şi patronatelor împreună cu

reprezentanţii guvernelor în conturarea politicilor economice şi sociale cu impact direct asupra pieţei muncii şi asupra întreprinderilor este vitală pentru stabilitatea societăţii şi pentru competitivitatea economică.

Dialogul social joacă un rol esenţial în dezvoltarea umană sustenabilă, ca abordare care plasează oamenii în centrul tuturor activităţilor


134

de dezvoltare. Scopul central este de a crea un mediu în care toţi oamenii se bucură de existenţe sigure şi creative.

În România, în ultimul deceniu, guvernările care s-au succedat au luat o serie de măsuri pentru a pune bazele unui sistem de relaţii industriale care să fie solid şi sănătos şi care să includă protecţia principiului libertăţii de asociere şi a dreptului de a participa la negocieri colective, pentru reforma cadrului legislativ şi înfiinţarea instituţiilor pentru dialog social. Există încă o serie de probleme ce periclitează funcţionarea adecvată a dialogului social, legate de cadru legislativ, ineficacitatea instituţiilor de dialog social şi lipsa experienţei partenerilor sociali.

Scurtă istorie a dialogului social în România

Dialogul social în România a apărut pentru prima dată în documente în 1827, când Domnitorul Tarii Româneşti a suprimat un număr de greve în care erau implicaţi muncitorii de la minele de sare. Primele sindicate sunt menţionate în jurul anului 1860. Asociaţia Generală a Lucrătorilor Români a fost creată în 1872, iar Societatea Plugarilor Români în 1898. Asociaţia Generală a Sindicatelor Române a apărut în 1907, având structuri separate pentru femei şi tineri.

Primele sindicate româneşti au fost puternic influenţate de gândirea marxistă şi de partidele socialiste. Ele coexistă cu breslele şi cu organismele corporative (organizaţii care includ atât angajaţi cât şi angajatori)

După Primul Război Mondial, guvernul şi sindicatele au iniţiat un dialog în vederea reglementării relaţiilor între angajaţi şi angajatori, principala problemă dezbătută fiind cea a conflictelor colective de muncă. UGIR, prima confederaţie patronală din România, a fost creată în 1903 şi a devenit una dintre cele mai importante asociaţii patronale din Europa, cu o capacitate instituţională remarcabilă. Organizaţia a avut o influenţă foarte mare în mediul politic românesc, căci a contribuit la dezvoltarea unui număr de legi şi la dezvoltarea unor instituţii: Codul Vămilor, Legea Industriei (oferind suport pentru dezvoltarea industrială), Consorţiul pentru Comerţ şi Credit Industrial. UGIR a fost abolită şi toate bunurile sale au fost confiscate în mod abuziv de regimul comunist în 1948115.

În timpul regimului comunist, fiecare angajat trebuia să fie membru al sindicatului, sindicat complet subordonat Partidului Comunist. Organizaţia nu avea nici un rol în protecţia drepturilor angajaţilor.

115 Dialogul social în România: de la o tradiţie uitată la o practică reînnoită, Georgeta Ghebrea



135

Activitatea sa era limitată la implementarea deciziilor de partid, în strânsă legătură cu planurile de producţie, propagandă, ideologie şi altele asemenea.

După 1989, în fiecare firmă românească au apărut sindicate şi încrederea şi participarea lucrătorilor au fost masive şi necondiţionate. A fost o provocare uriaşă pentru nou-născuta mişcare sindicalistă. Date fiind schimbările economice şi tensiunile sociale, revendicările sindicale erau numeroase şi înflăcărate. De multe ori “dialogul” cu autorităţile s-a desfăşurat în stradă, iar voinţa sindicatelor nu putea fi neglijată. În 1991, un număr de 27 de confederaţii sindicale participau la negocierea Contractului colectiv la nivel naţional cu guvernul. În aceşti primi ani, practic au existat doar doi parteneri de dialog şi negociere la nivel naţional şi sectorial, sindicatele şi guvernul, pentru că organizaţiile patronale nu existau.

Din 1995, mişcarea sindicală românească a fost transpusă într-un cadru instituţional, trecând de la un cadru revendicativ la unul participativ. Cadrul instituţional şi legislativ au fost substanţial îmbunătăţite. Au apărut noi instituţii de dialog social (Consiliul Economic şi Social, Comisiile de Dialog Social, Agenţia Naţională pentru Ocupare şi Formare Profesională) şi noi reglementări legislative (Legea pentru negocierea contractului colectiv, Legea disputelor de muncă).

Reprezentativitatea adecvată este o precondiţie de bază pentru participare. În 1996, Legea privind contractul colectiv de muncă a definit criteriile de reprezentativitate, astfel că reprezentanţii organizaţiilor sindicale şi patronale pot participa legal, eficient şi constructiv în procesele decizionale şi de formare a curentelor de opinie. Din păcate, ca urmare a concedierilor colective masive şi a proceselor de restructurare, numărul de angajaţi s-a diminuat dramatic şi, odată cu acest fenomen, s-a diminuat şi numărul de persoane înscrise în sindicate. Acest lucru a fost confirmat de recensământul din 1997. În plus, în circa 10 ani, înscrierea în sindicate s-a redus până la mai mult de jumătate, de la 90% în 1990 până la 44% în 2002).

In 2001, 2002 şi 2004, 5 organizaţii sindicale şi 10 organizaţii patronale reprezentative la nivel naţional, împreună cu guvernul au semnat un Acord Social susţinând reforma, politicile de ocupare şi legile cu impact social, în vederea asigurării liniştii şi stabilităţii sociale. Odată cu reglementările relaţiilor de muncă şi ale dialogului social, numărul disputelor de muncă a scăzut semnificativ (de la 324 conflicte de muncă în 1993, la 79 în 2004).


136

Dialogul social românesc a evoluat de la o mişcare întâmplătoare, revendicativă şi nu foarte bine organizată, către o mişcare ţintită, participativă, organizată conform cu reglementările legislative, într-o manieră instituţionalizată şi în acord cu principiile europene.

Există numeroase reglementări ce protejează relaţiile de muncă, dar actul normativ fundamental este Codul Muncii, care stabileşte condiţiile minime generale pentru desfăşurarea relaţiilor între actorii de pe piaţa muncii. După trei ani de negocieri între partenerii sociali, pe 1 martie 2003, noul Cod al Muncii a intrat în vigoare. Acesta a fost un pas foarte important pe calea armonizării relaţiilor de muncă în încercarea de aliniere la standardele UE. De asemenea, Codul Muncii a garantat mai multă putere partenerilor sociali, prin reglementarea aspectelor legate de politicile sociale prin intermediul contractelor colective. Dezbaterile au avut loc între organizaţiile sindicale şi patronale, iar guvernul a fost implicat numai în faza de adoptare a legii, angajându-şi responsabilitatea în faţa Parlamentului. Codul Muncii a fost adoptat în forma agreată de partenerii sociali în urma procesului de negociere. Deci Codul Muncii românesc este în principal rezultatul acordului între partenerii sociali, dialogul social având un rol esenţial în procesul de negociere. Acest succes al partenerilor sociali în domeniul dialogului social şi al relaţiilor de muncă a avut semnificaţia unui important examen de maturitate democratică, ce demonstrează capacitatea partenerilor sociali de a participa ca actori responsabili în procesul de guvernare. De asemenea, deciziile cu impact asupra relaţiilor de muncă luate la nivelul administraţiei descentralizate dau partenerilor sociali posibilitatea de a se implica în coordonarea politicilor sociale în: ocupare, formare profesională, asigurări sociale şi asistenţă socială.

Toate acestea dovedesc faptul că dialogul social românesc are potenţialul de a participa la rezolvarea unor importante probleme economice şi sociale, încurajând buna guvernare şi astfel asigurând stabilitatea şi liniştea socială ca cerinţe fundamentale ale unei dezvoltări umane sustenabile.

137

Capitolul 5. CĂTRE UN MODEL ROMÂNESC DE FLEXI(SE)CURITATE ÎNTR-O ECONOMIE

EUROPEANĂ INTEGRATĂ

autor: dr. ec. Cătălin Ghinăraru 5.1. Flexi(se)curitate, dezvoltare umană, integrare europeană şi

convergenţă – “patrulaterul de aur” într-o viziune românească

Se spune că în vara anului 1914, la puţin timp după izbucnirea primei conflagraţii mondiale, omul politic vizionar şi precursor al unităţii continentului nostru care a fost Take Ionescu ar fi rostit aceste cuvinte profetice “Va fi ceva teribil. Vor muri milioane de oameni, vom trece apoi din criza în criza... generaţia noastră nu va mai vedea zile bune dar... va vedea România Mare”. Într-adevăr aşa s-a întâmplat!

Densitatea per perioada conventional aleasa a socurilor exogene aleatoare

(numai socuri politice, economice si sociale) (1459-2008-ROMANIA)

0

0,5

1

1,5

2

2,5

15th century

16th century

17thcentury-1stH

17th century-2ndH

18th century-1stQ

18th centurt-2ndQ

18th century-3rdQ

18th century-4thQ

19th century-1stD

19th century-2ndD

19th century-3rdD

19thcentury-4thD

19th century-5thD

19th century-6D19th century-7D19th centurt -8D

19th century-9D

19th centurt-10D

20th century-1D

20th century-2D

20th century-3D

20th century-4D

20th century-5D

20th century-6D

20th century-7D

20th century-8D

20th century-9D

20th century-10D

21st century -1D

Shock Density per Period-Excl.Natural

Suntem convinşi că dacă ar fi trăit în anii 1989-90, Take Ionescu ar

fi spus aceleaşi cuvinte dar cu încheierea, “Vom vedea România în Uniunea Europeană” Acest fapt s-a întâmplat, s-a petrecut şi generaţia anului 1989, a adus România în Uniunea Europeană la mai puţin de douăzeci de ani de la


138

căderea comunismului în Europa de Est şi în România. Momentul 1 ianuarie 2007 a însemnat un moment de triumf al unei idei, al unei aspiraţii naţionale legitime, al unui proiect naţional de enormă anvergură ce va marca istoria ţării de acum încolo.

Convergenta dintre Economia Globala si economia romaneasca vazuta prin prisma variatiei preturilor

(2001-09)

-30

-20

-10

0

10

20

30

40

2001

- Ia

nuarie

2001

- Apr

ilie

2001

- Iu

lie

2001

- Oct

ombrie

2002

- Ianuar

ie

2002

- Apr

ilie

2002

- Iu

lie

2002

- O

ctom

brie

2003

- Ianuar

ie

2003

- Apr

ilie

2003

- Iu

lie

2003

- O

ctom

brie

2004

- Ianuar

ie

2004

- Apr

ilie

2004

- Iul

ie

2004

- O

ctom

brie

2005

- Ian

uarie

2005

- Apri

lie

2005

- Iul

ie

2005

- O

ctom

brie

2006

- Ia

nuarie

2006

- Apri

lie

2006

- Iul

ie

2006

- Oct

ombrie

2007

- Ia

nuarie

2007

- Apri

lie

2007

- Iu

lie

2007

- Oct

ombrie

2008

- Ia

nuarie

2008

- Apr

ilie

2008

- Iu

lie

2008

- Oct

ombrie

2009

- Ianuar

ie

2009

- Apr

ilie

2009

- Iu

lie

Infla

tio

n r

ate

Wo

rld

(%

va

ria

tion

o

f T

he

Eco

no

mis

t P

rice

Id

x v

alu

es)

-1,00

0,00

1,00

2,00

3,00

4,00

5,00

6,00

7,00

CP

I in

fla

tio

n r

ate

-R

O

Inflrate-EconPidx(mom) CPI-RO(MoM-%) Este neîndoielnic în opinia noastră că, integrarea Europeană a

României, ca şi proces derulat pe parcursul a mai bine de 14 ani de la încheierea acordului de asociere în anul 1993, trecând prin momentul Helsinki 1999 când România a primit invitaţia oficială de aderare şi apoi ajungând la momentele din anii 2004, 2005 şi 2007, ce au marcat finalizarea acestui proces, au facilitat integrarea generală a economiei româneşti şi a societăţii româneşti in ansamblul ei în ceea ce înseamnă fluxurile principale ale economiei globale. Datele statistice referitoare la principalele macro-agregate cum ar fi variaţia PIB de la un an la altul precum şi variaţia preţurilor exprimată fie şi imperfect prin ceea ce numim indicele preţurilor de consum (IPC) arată că în această perioadă economia României a intrat într-un proces de convergenţă cu economia globală, proces care desigur a fost facilitat de extraordinara perioadă de creştere economica ce a marcat întregul interval 1990-2007/08 precum şi de efortul masiv de reformare economică făcut pe plan intern între anii 1997-2004 dar, care spunem noi, ar fi fost probabil mult mai încet şi ar fi beneficiat mult mai puţin cetăţenilor României, dacă el nu s-ar fi desfăşurat concomitent cu procesul de integrare europeană, dacă nu ar fi fost intim asociat acestuia.



139

Totuşi, în afara acestor desfăşurări pozitive, eşecul economiei româneşti de a face faţă unei mişcări de recesiune sincronizată la nivel mondial, având toate caracteristicile de fapt ale unei depresiuni economice globale de tipul celei cunoscute de către sistemul capitalist în anii 1929-33/41, arată că economia României, aşa cum s-a structurat în urma procesului de tranziţie de la Plan la Piaţă reprezintă încă o structură vulnerabilă, mult prea deschisă şi oarecum incapabilă să facă faţă unor şocuri exogene aleatoare, şocuri ce de altfel reprezintă nu excepţia ci regula într-o economie globalizată. Mai mult decât atât, se pare că, întocmai ca marea majoritate a economiilor din Europa Centrală şi de Răsărit, şi economia românească nu era de fapt pregătită efectiv pentru integrarea în Uniunea Europeană, poate face faţă cu greu presiunilor competitive de pe această piaţă şi nu îşi poate valorifica decât foarte slab avantajele poziţiei de membru. De altfel degradarea poziţiei economice, socială şi politică a României ca şi tuturor statelor din Europa Centrală şi de Răsărit cu singura excepţie a Rusiei ce domină prin statul ei de mare putere la nivel global, a fost vizibilă la începutul acestui an când la conferinţa de la Londra a celor importante economii ale globului nu a fost invitată nici o ţară din Europa Centrala şi de Răsărit. În urmă cu 75 de ani când o astfel de conferinţă s-a ţinut tot în legătură cu criza economică ce bântuia atunci lumea, şi tot la Londra, atunci însa fără participarea Preşedintelui S.U.A., România şi delegaţia ei ca şi practic toate ţările din Estul Europei au fost prezente şi au avut contribuţii importante. Acest simplu fapt arată că, România ieşită din comunism şi trecută prin tranziţie şi prin procesul de aderare, este încă un stat slăbit instituţional, o economie vlăguită cu o populaţie în declin şi cu o capacitate redusă de a participa la ceea ce înseamnă concertul economic şi politic european şi global.

Din această perspectivă trebuie abordată şi problematica unui model naţional de flexisecuritate. Aşa cum se prezintă acesta acum el este o construcţie fragmentară şi rudimentară. Componenta cea mai viguroasă a acestui model şi care cel puţin până la izbucnirea actualei crize, părea a fi şi ce mai bine structurată este cea de securitate. Reformele succesive şi în special cele din domeniul sistemelor de pensii, au reuşit să creeze un sistem divers, pe trei piloni, dintre care doi cu caracter obligatoriu şi unul cu caracter opţional. Toţi pilonii au finanţare contributivă, deci încurajează responsabilitatea individului şi a corporaţiilor, dar implică şi un rol puternic al puterii publice ca şi garant nu doar al bunei funcţionări dar şi al sustenabilităţii şi robusteţii acestora. Prestaţiile oferite de către sistemul public, singurul care oferă şi beneficii la momentul de faţă, au fost legate strâns de contribuţiile prelevate de-a lungul întregii vieţi active, iar, acestea


140

la rândul lor au fost legate de bazele de contribuţie. În rezumat, aceste sisteme încurajează o abordare a muncii dintr-o perspectivă a întregii vieţi active a individului şi chiar a întregii vieţi biologice, încurajează activitatea, ocuparea, avansul în cariera şi deci implicit procesele de învăţare continuă şi formare profesională. Din păcate caracteristicile lor nu sunt suficient cunoscute chiar de către beneficiarii acestora, deci de către populaţia României care continuă să fie prizoniera unor mentalităţi şi percepţii are realităţii distorsionate, în care reziduurile comunismului se combină cu o cunoaştere cu totul aproximativă a realităţilor şi legităţilor de funcţionare specifice unei economii capitaliste. Din păcate acest lucru este valabil şi în zona deciziei politice, ceea ce conduce la implementarea de politici ad-hoc, pro-ciclice ale căror efecte în zona unor sisteme ce au nevoie de stabilitate de termen lung, pot avea efecte devastatoare. În consecinţă, chiar şi în privinţa acestei componente unde progresele făcute sunt vizibile, ele sunt totuşi reversibile, ceea ce periclitează soliditatea singurului pilon cu adevărat structurat a ceea ce am putea denumi un mod românesc de flexisecuritate.

În zona sistemelor de asigurare de şomaj din păcate, evoluţiile au fost marcate de o excesivă volatilitate. Actualul sistem nu încurajează tranziţia din şomaj spre ocupare, recalificarea şi revenirea cât mai rapidă pe piaţa muncii. Dat fiind modul de calcul al indemnizaţiei, ce rupe legătura dintre contribuţie şi beneficii precum şi date fiind erorile comise prin reducerea repetată şi masivă a cotelor de contribuţie la acest sistem, în momentul de faţă nu putem spune că această subcomponentă a componentei de securitate a conceptului este cu adevărat funcţională. Ea reprezintă mai degrabă un sistem de asistenţă socială mascată, al cărui rol pare a fi acela de ejectare a surplusului de forţă de muncă către o zonă de inactivitate sau către zona economiei neînregistrate/neobservate. O realcătuire a sistemului în sensul creării unei legături clare şi explicite, puternice între beneficiu şi contribuţie este de aceea neapărat necesară. O astfel de re-alcătuire trebuia însă realizată în anii de creştere economică din perioada 2004-2007. Este foarte posibil, ca, acum, acest lucru să fie tardiv.

Politicile active de piaţa muncii sunt din păcate un alt punct extrem de slab al modelului românesc, fiind de altfel o oglindă a caracterului fragmentar rudimentar al acestuia, precum şi a lipsei unei reale dezbateri în ceea ce priveşte flexicuritatea până în urmă cu cca doi sau trei ani. Practic întreaga gamă de politici active promovate pe piaţa muncii şi care din punctul de vedere al aranjamentelor instituţionale se regăsesc într-un singur act normativ cu precădere (Legea 76/2002 cu modificările şi completările ulterioare) nu reprezintă nimic altceva decât un relict al perioadei de



141

tranziţie de la Plan la Piaţă. Multe dintre ele sunt practic ne-accesate de către cei care ar trebui să le acceseze, iar multe sunt asigurate numai formal de către Serviciile Publice de Ocupare. Desigur există şi o motivaţie obiectivă pentru aceasta. Perioada imediat următoare adoptării acestei legi a fost o perioadă de creştere economică puternică şi de reducere continuă a ratei şomajului. În consecinţă, nevoia de măsuri active a fost mai puţin acută. Cu toate acestea, mai mulţi analişti şi numeroase analize au semnalat faptul că, acesta ar fi fost tocmai momentul potrivit pentru o regândire a unui sistem al cărui unic scop era de fapt tratarea disponibilizărilor masive ce decurgeau din restructurarea marilor întreprinderi de stat. Cu acest proces încheiat deja practic la data adoptării legii, măsurile active trebuia reorientate astfel încât ele să poată fi adresabile indivizilor, grupurilor mici, comunităţilor dezavantajate, micilor întreprinzători. În loc să se purceadă la o astfel de abordare inovatoare, s-a preferat stagnarea astfel încât, criza economică a surprins sistemul asigurărilor de şomaj nu doar sub-finanţat dar şi conceptual nepregătit să facă faţă provocărilor. De aceea, este opinia noastră că această componentă are o nevoie urgentă de restructurare masivă. Bugetul măsurilor active ar trebui de fapt separat de acela al asigurărilor de şomaj şi transferat către autorităţile locale şi judeţene, cele care cunosc cu adevărat situaţia pieţei muncii şi care pot în consecinţă prin cooperare cu mediul de afaceri locale, cu partenerii sociali de la nivel local să direcţioneze aceste activităţi şi mai ales să le adapteze creativ necesităţilor locale.

Componenta de formare profesională continuă şi de învăţare de-a lungul întregii vieţi deşi multă vreme considerată veriga cea mai slabă a întregului aranjament de flexisecuritate românesc a demonstrat de fapt că, a fost cea mai dinamică, cea care a reuşit cel mai bine să valorifice avantajele perioadei de creştere economică accelerată înregistrată de către România între 2001 şi 2008. Ultimele date statistice, deşi având doar o comparabilitate relativă cu cele ale anchetelor din 1999 şi 2005, arată o dezvoltare impresionantă a acestei activităţi atât în componenta sa formală cât şi în componentele sale informale şi non-formale. Folosind cadrul legal flexibil şi în anumite privinţe avansat, în special în ceea ce priveşte obţinerea de calificări parţiale, pe module, recunoaşterea calificărilor obţinute pe canale non-formale etc, s-a dezvoltat o industrie a formării profesionale a adulţilor, iar, dacă nu firmele, atunci cel puţin indivizii au arătat că sunt ceea ce am putea numi “keen learners” sau în traducere liberă, dornici de învăţătură în cel mai înalt grad şi dispuşi să înveţe. Această dezvoltare a unei componente esenţiale de altfel a întregii abordări legate de flexisecuritate arată că în România, pe piaţa românească, ţinând cont de


142

condiţiile specifice, agentul cel mai activ a fost individul şi nu neapărat întreprinderea deşi şi aici progresele înregistrate în ultimii ani au fost semnificative. De aici, necesitatea de a se crea condiţiile necesare astfel încât indivizii să fie în continuare stimulaţi să înveţe şi astfel să contribuie la flexibilizarea ofertei, inclusiv prin intermediul unui sistem de vouchere de formare profesională, e ar trebui integrat în sistemul asigurărilor de şomaj.

În fine, veriga cea mai slabă a întregii abordări este evident cea legată de raporturile de muncă şi în special de contractele de muncă pe durată determinată unde legislaţia română în materie este deficientă, neoferind practic decât un minim de flexibilitate. Actualele reglementări practic blochează piaţa muncii şi favorizează în perioadele de avânt economic o creştere foarte puternică a salariilor, iar în perioadele de regres economic creşterea rapidă a şomajului care, în condiţiile unui sistem anemic de indemnizaţie de şomaj, reprezintă o cale sigură către inactivitate şi către muncă nedeclarată. De aceea, o revizuire a Codului Muncii în această privinţă este absolut necesară. Este de altfel foarte posibil ca, aceasta să devină o consecinţă logică a actualei stări de lucruri extrem de nefavorabilă din economia românească la acest moment.

În rezumat putem spune că, principalele caracteristici a ceea ce am putea numi un rudiment de model naţional de flexisecuritate sunt în prezent:

- un sistem de pensii conceptual cel puţin bine structurat dar minat în fapt de existenţa a numeroase politici de tip pro-ciclic, ceea ce pune sub semnul întrebării atât gradul de adecvare a beneficiilor în viitor cât mai ales sustenabilitatea şi robusteţea sistemului. Această insecuritate privind evoluţia componentei de securitate pe termen lung subminează orice încercare de a realiza politici care să abordeze munca din perspectiva întregii vieţi (a life-time appropach to work);

- un sistem de indemnizaţie de şomaj ce nu încurajează tranziţiile din şomaj în ocupare, are o legătură foarte slabă cu baza de contribuţie deşi are o finanţare preponderent contributivă şi nu poate juca rolul de stabilizator automat în perioade de criză;

- o panoplie de măsuri active neadecvată unei economii de piaţă emergente, gestionată rigid la nivel central, fără implicare a actorilor locali şi regionali şi care şi-a dovedit deja ineficienţa şi mai ales neatractivitatea;

- un sistem de formare profesională în plină dezvoltare, foarte dinamic, axat pe individ şi efortul individual care, însă, are nevoie de forme şi metode inovative de sprijin din partea puterii



143

publice, având un potenţial ridicat de a juca rolul de stabilizator automat în perioade de criză/inversiune a ciclului economic;

- o modalitate foarte rigidă de reglementare a contractelor de muncă cu durată determinată şi a celor atipice, ce rigidizează la maximum piaţa muncii şi generează prin ea însăşi efecte de accentuare a pantei, fie ea ascendentă, fie descendentă a ciclului economic;

- aranjamente instituţionale în ceea ce priveşte disponibilizările colective calculate după practica europeană în domeniu şi respectând condiţionalităţile minimale ale reglementărilor europene în materie. Deşi procedural rigide, pe fond ele sunt de fapt suficient de flexibile, prevederile legate de compensaţiile financiare fiind de fapt lăsate la latitudinea partenerilor sociali.

Rezultă din cele de mai sus că, deşi a realizat progrese însemnate în aceste două decenii de liberalizare economică şi integrare europeană, totuşi, economia şi piaţa românească a muncii nu au reuşit să-şi creeze ceea ce s-ar putea numi un model naţional de flexicuritate, nu au reuşit să structureze dialogul social în această direcţie, cu rezultanta că aranjamentele actuale sunt prea puţin flexibile, pe de o parte, iar pe de altă parte, oferă un grad încă insuficient de securitate. Toate acestea contribuie la vulnerabilizarea economiei româneşti, fapt ce a devenit vizibil odată cu izbucnirea crizei economice globale, în fapt o a doua Mare Depresiune a capitalismului contemporan.

*

Criza economică globală ale cărei semne premonitorii au apărut în

trim.III 2007, ce s-a acutizat de-a lungul ultimului trimestru al anului 2007 şi a început să devină vizibilă la nivelul economiilor dezvoltate din U.E. către mijlocul trim.II 2008, declanşându-se cu violenţă (contagiunea ca urmare a salturilor metastatice116) în ultimul trimestru al anului 2008, a

116 Este aici foarte interesantă analogia dintre epidemii şi depresiunile economice sau recesiunile sincronizate. Ele se propagă întocmai ca o epidemie, contagionând, molipsind mecanismele economice şi acţionând în salturi, aşa-numitele salturi metastatice, prin afectarea în primul rând a acelor economii foarte deschise deci foarte vulnerabile. Interesantă este aici analogia cu epidemiile medievale şi mai ales cu epidemiile de ciumă bubonică (cea raspandită prin intermediul şobolanului negru; ex. Marea Ciumă, 1346-1353, ce a distrus peste 60-70% din populaţia Europei la acea dată) care se răspandeau pe căile de comerţ, primele fiind afectate oraşele porturi şi cele de pe drumurile comerciale, cu menţiunea însă că, aşezările cele mai mici (prin analogie economiile cele mai mici) erau


144

găsit din păcate economia românească incomplet refăcută după cei 45 de ani de planificare centralizată şi după cei mai bine de 10 ani de necesară reajustare a Tranziţiei de la Plan la Piaţă. De aceea cu toate că economia românească acumulase la data declanşării violente a crizei globale (septembrie 2008) aproximativ nouă ani consecutivi de creştere economică, în cea mai mare parte la ritmuri mult peste ceea ce am putea numi potenţialul de creştere economică (output gap pozitivi) totuşi, ea rămânea era încă excesiv de vulnerabilă datorită slabei sale structurări pe ramuri şi sectoare, gradului său excesiv de deschidere comercială şi dependenţei faţă de exporturi extrem de volatile către statele dezvoltate ale continentului precum şi dezvoltării insuficiente a pieţei interne capabile să suplinească astfel căderea pieţelor de export (contracţia cererii).

Politicile urmate în ultimul trimestru al anului 2008, deşi relativ incoerente au reuşit totuşi să menţină un oarecare stimul economic discreţionar în economie, deficitul bugetar de peste 5% din PIB fiind totuşi reflectat în încheierea anului 2008 de către economia românească cu o creştere faţă de aceeaşi perioadă a anului precedent de aproape 3%, în condiţiile în care pe plan global se înregistra o contracţie economică de magnitudine echivalentă (-3%). Încercarea executivului actual condus de către premierul Emil Boc, de a reface echilibrele bugetare chiar în momentul în care la nivel global contracţia de cerere se găsea la nivelul ei de maxim şi când atât menajele cât şi firmele româneşti efectuau în piaţă o mişcare de retragere, de retranşare, în scopul economisirii de resurse în vederea plăţii pasivelor curente, ca urmare a scăderii abrupte a valorii activelor (aşa-numitul concept de “balance sheet” recession/recesiune bilanţieră), a condus de fapt la retragerea de pe piaţă a ultimului actor care mai putea salva situaţia: statul. Retragerea abruptă a statului în primul semestru al acestui an, reflectată prin scăderea consumului final individual şi a celui final colectiv al administraţiilor publice (în special în trim.1 2008, trimestrul considerat unanim ca cel mai greu moment al crizei globale) şi reducerea deficitului bugetar la finele sem.I 2008, la echivalentul a numai 2,8% din PIB, a condus la accentuarea severităţii recesiunii economice în România, la o cădere de output de peste 7% la nivelul primului semestru al anului 2009 faţă de aceeaşi perioadă a anului 2008, fapt ce pune România foarte aproape de economiile ţărilor baltice în condiţiile în care, aceste economii nu pot folosi instrumentul cursului de schimb ca şi instrument ieftin de reducere a

cele mai afectate, dacă se găseau pe o atare rută comercială (erau deci deschise/openness to trade).



145

dezechilibrelor de balanţă de plăţi (de competitivitate externă). Aceste dezvoltări au redus drastic rata de ocupare şi pe cea de activitate, au impus adoptarea unei legi restrictive de salarizare în sectorul public, cu efecte pe termen mediu de contracţie a cererii agregate şi în final au condus la o dublare a ratei şomajului, deşi trebuie aici reţinut, de la un nivel ce corespundea practic unui prag al ocupării depline în condiţiile date de productivitate ale economiei româneşti. De asemenea lipsa unui stimul discreţionar în primul trimestru al anului, repetam cel mai greu al crizei globale, a condus la transformarea unor politici ce se doreau anti-ciclice în politici de fapt pro-ciclice, ce au accentuat în cazul României panta abrupt descendentă a ciclului economic, împingând practic economia şi mai adânc în recesiune şi vlăguind baza de venituri a statului.

În acest context şi cu toate că economia mondială ca urmare a stimulilor economici discreţionari, inclusiv şi mai ales de tip QE (quantitative easing - relaxare cantitativă), dă semne de redresare iar calculele efectuate de către noi arată că evoluţiile economiei româneşti din ultimii doi ani practic “urmăresc” (shadowing) la o distanţă de cca. 2-3 trimestre evoluţiile economiei mondiale, există totuşi posibilitatea ca revenirea economică la nivelul României să fie de fapt mult mai înceată, cu riscul unui dezechilibru al finanţelor publice, care să necesite un proces de consolidare a datoriei suverane. Aceasta va afecta grav competitivitatea externă şi va deraia în mod sigur programul de convergenţă cu cel puţin 3-5 ani.

Din acest punct două mari scenarii sunt posibile şi ele au capacitatea de a influenţa Agenda Flexi-Securităţii în România pe termen mediu precum şi pe termen lung, constituirea unui Model Românesc de Flexi-Securitate, ancorat în ceea ce ar putea reprezenta o viziune Europeană post-criză.

- Primul Scenariu, cel pesimist, presupune că, datorită dezechilibrelor acumulate în anul 2009 şi deciziilor eronate de politica economică din trim.1, va fi necesară o consolidare a datoriei suverane în anul 2010, cu consecinţa pierderii unei bune părţi din competitivitatea externă. În cadrul acestui scenariu vom asista la o politică de ajustare de tip deflaţionist, axată pe ţinerea sub control a cererii agregate, inclusiv şi mai ales prin promovarea unor politici fiscale restrictive şi îngheţarea salariilor. Pe piaţa muncii efectul va fi menţinerea unor rate ridicate ale şomajului şi a unor rate ridicate de inactivitate. Acesta va fi preţul plătit spre a se menţine o relativă stabilitate a cursului de schimb, a se preveni fuga capitalurilor şi îngheţarea totală a creditului precum şi a menţine un minim de funcţionare a statului (posibil însă cu momente de sincopă). Acest scenariu


146

presupune în planul flexi-securităţii o accentuare a dimensiunii de flexibilitate ca urmare a crizei de locuri de muncă precum şi diluarea componentei de securitate cu posibila diminuare drastică a componentei administrate public a acesteia, fără însă ca, aceasta să fie neapărat compensată de cea privată. Cu tot programul de austeritate apreciem că, fie şi în acest scenariu, adoptarea monedei euro nu va putea avea loc înainte de 2016-17, tocmai spre a se putea realiza consolidarea completă a datoriei suverane şi a se re-asigura echilibrele macro-economice;

- Cel de al doilea scenariu, pe care îl vom numi, eufemistic desigur, optimist, ar presupune că de la mijlocul anului următor ar avea loc o revenire economică, în coadă practic (“trailing”) revenirii economice globale, dacă aceasta se confirmă şi rămâne oarecum sustenabilă, ceea ce ar presupune un comportament oarecum mai relaxat. Desigur însă şi în acest scenariu componenta de securitate socială ar trebui să fie menţinută la un nivel diluat, salariile ar avea creşteri mărunte, iar ocuparea s-ar menţine cel mult la nivelul actual. În aceste condiţii, probabil că s-ar putea produce o flexibilizare a pieţei muncii, oricum măruntă, întrucât poziţia insider-ilor ar rămâne forţă pe o piaţă anemică, probabil cu multă inactivitate. Retranşarea componentei de securitate ar mări şi mai mult atracţia muncii fără forme legale ceea ce conduce automat la o creştere a rigidităţii, de natură a anula orice câştig de flexibilitate ce s-ar putea obţine ca urmare a relaxării reglementărilor privind contractele de muncă ori disponibilizările colective.

În ambele scenarii însă, politicile active ar fi operate la un nivel destul de scăzut ca urmare a nevoii de prezervare a resurselor bugetare după cum de asemenea, politicile de încurajare a formării profesionale ar fi limitate. Practic în continuare efortul pe zona formării profesionale ar rămâne la nivel de individ. Ar fi continuat deci pattern-ul actual.

În momentul de faţă este de altfel greu de întrevăzut o altă evoluţie, cu excepţia cazului în care s-ar adopta o serie de politici foarte îndrăzneţe, renunţându-se, nu fără riscuri desigur, la politica echilibrelor rigide. De altfel construcţia unui model de flexicuritate naţional, în condiţiile intervalului de timp imediat următor sau altfel spus până în anul 2015 depinde crucial de adoptarea unor politici care cel puţin incremental să rupă cu ortodoxia prevalentă până la momentul crizei, spre a putea astfel pune în valoare potenţialul economic naţional, de altfel considerabil.



147

Din această perspectivă vom structura Agenda de Viitor a Flexi-Securităţii în România pe două mari orizonturi de timp:

- Un orizont de termen mediu pe care îl vom denumi AGENDA 2015-2020;

- Un orizont de termen lung pe care îl vom denumi AGENDA 2030.

5.2. Proiectând Flexi(se)curitatea pe termen scurt şi mediu –

AGENDA 2015-20

FLEXI(SE)CURITATE, DIALOG SOCIAL ŞI CONVERGENŢĂ

1. Acţiunea de politică economică din acest orizont de timp va trebui să urmărească intrarea României în Zona Euro, conform de altfel Tratatului de Aderare, însă în condiţiile în care aceasta nu periclitează competitivitatea şi aşa redusă a structurii economice;

2. În acest context, adoptarea unui Parcurs de Flexi(SE)curitate, ca şi instrument de contracarare a ciclicităţii şi sustenabilizare a creşterii este absolut necesară; Proiectarea şi implementarea acestui instrument va avea în vedere şi necesitatea, în opinia noastră absolută ca, economia să nu intre în Zona Euro într-o stare de echilibru la nivel minimal (0), în care PIB(t)=PIB(t=1)(1-S-R) sau cu alte cuvinte în care PIB la momentul intrării în zona Euro (PIBt) să fie egal cu produsul intern brut înainte de momentul recesiunii (PIBt=1), ca urmare a reducerii până la zero atât a posibilităţii menajelor de a mai economisi (S=0) cât şi a posibilităţilor firmelor de a investi sau invers de a accesa creditul şi de a-l rambursa (R=0); O astfel de stare ar însemna că, economia naţională deşi echilibrată nu ar fi de fapt în stare să valorifice avantajele zonei EURO (adoptarea monedei unice s-ar transforma în ceva artificios de natura proceselor în zone ca Muntenegru sau Kosovo ce operează cu moneda unică europeană fără însă a putea efectiv valorifica vreunul dintre avantajele acesteia, exceptând desigur chestiuni cu totul marginale);

3. Acest instrument va trebui mai întâi să opereze o flexibilizare de mari dimensiuni şi radicală (one-time) a relaţiilor contractuale de piaţa muncii, prin eliminarea tuturor restricţiilor legate de angajarea pe durată determinată, relaxarea procedurală a procedurii de concedieri colective şi acceptarea unor relaţii contractuale bazate şi pe alte forme de acord al părţilor decât contractul de muncă în formă explicită;

4. Cel de-al doilea element va trebui să fie legat de salariul minim brut pe ţară garantat în plată. Legătura artificială şi artificioasă dintre acesta şi productivitate, respectiv câştigul salarial mediu brut trebuie ruptă sau


148

slăbită, astfel încât, această instituţie a pieţei muncii să fie adusă la rolul său real, acela de prag minim de dezirabilitate socială al muncii, stabilit în funcţie de ramura de activitate prin acord al partenerilor sociali, fără amestecul Guvernamental, exceptând desigur sectorul public; Cu toate acestea date fiind condiţiile prevalente până la momentul 2015-17 când se va produce probabil intrarea în Zona Euro (pornim de la prezumţia unei necesare amânări a termenului iniţial ca urmare a efectelor depresiunii economice), va trebui ca actualul mecanism relativ rigid bazat pe negocierea naţională să rămână în funcţiune. Altfel se riscă o acţiune a forţelor pieţei în sensul atingerii unui echilibru minimal (celebra “mână invizibilă” a lui Adam Smith poate acţiona în sens invers). În consecinţă salariul minim fixat normativ de către Guvern în calitatea sa de autoritate centrală şi având caracter imperativ pentru întreaga economie naţională joacă rolul unui surogat de stimul discreţionar, întocmai ca în relaţia, de data aceasta extinsă PIBt=PIB(t=1)∏(1-S-R+G+Ex), unde G reprezintă stimulul guvernamental discreţionar (cheltuiala publică) care dacă nu poate fi realizat în mod direct, se poate realiza printr-un proxy, cum ar fi impunerea unui salariu minim astfel încât capacitatea de economisire a gospodăriilor să NU ajungă la zero şi, din lipsa de cerere un număr mare de firme să oprească orice proces investiţional, aceasta în condiţiile în care se urmăreşte şi o re-echilibrare a balanţei comerciale (sold apropiat de zero, deci Ex≈0) ca parte a procesului de reducere a vulnerabilităţii la ciclicitate;

5. Indemnizaţia sau ajutorul de şomaj va trebui necesarmente legată de contribuţie, cu o relaxare a condiţiilor de eligibilitate astfel încât să poată fi acceptată şi formula de acordare a ajutorului de şomaj în cazul încetării raporturilor de muncă prin voinţa părţilor, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile minimale de stagiu de contribuţie. Astfel se va putea elimina o puternică rigiditate a pieţei ce împiedică tranziţia din şomaj în ocupare şi o facilitează pe cea din şomaj către inactivitate. Rata de înlocuire va trebui ancorată nu în salariul minim ci în baza de contribuţie a asiguratului prin promovarea unei formule de calcul analoage celei din sistemul de pensii (pe bază de puncte);

6. Încurajarea iniţiativei individuale în ceea ce priveşte formarea profesională inclusiv prin promovarea unui sistem de vouchere de formare profesională, accesibile indivizilor în perioada de şomaj precum şi a unui sistem de stimulente fiscale pentru întreprinderi care să fie orientate către subvenţionare ca până acum ci, să vizeze o uşurare fiscală (taxe şi impozite şi nu contribuţii la asigurările sociale), aplicabilă sumelor investite în formarea profesională a personalului; Această facilitate ar trebui însă să fie limitată la anumite tipuri de întreprinderi şi la anumite sectoare considerate



149

ca prioritare pentru reducerea vulnerabilităţii la ciclicitate astfel încât să nu fie erodată nejustificat baza de venituri a statului;

7. Contribuţiile la schemele publice de asigurări sociale vor trebui să cunoască un proces de consolidare inclusiv şi mai ales prin eliminarea mecanismului de divizare a contribuţiilor către fondurile private de pensii şi aplicarea unui mecanism de suplimentare a contribuţiilor. O creştere a cotelor de contribuţie pe măsura apropierii de orizontul anului 2015 ar fi de dorit spre a se asigura astfel sustenabilitatea şi robusteţea sistemului şi păstrarea unei legături cât mai strânse între contribuţie şi beneficii (pensii în acest caz) ca şi fundament al menţinerii forţei de muncă în circuitele formale şi al promovării unei abordări a muncii din perspectiva întregii vieţi. În acest context este necesară atât eliminarea categoriilor non-contributive din sistem dar în acelaşi timp este necesară restaurarea legăturii cu baza de contribuţie a punctului de pensie şi a metodei de indexare a acestuia tot ca şi garanţie a creşterii permanente a gradului de formalizare a ocupării forţei de muncă; Totuşi, trebuie specificat că orice creşteri ale cotei de contribuţie ca şi o eventuală renunţare la actualul mecanism de divizare a cotei de contribuţie vor trebui să aştepte până la re-echilibrarea economiei spre a nu potenţa spirala deflaţionistă. De abia, deci după adoptarea monedei unice vom putea vorbi de un real proces de consolidare a schemelor de protecţie socială, atât a celor administrate public cât şi a celor administrate privat. Opinia noastră este aceea că, moratoriul asupra cotei de contribuţie virate către fondurile private ar trebui menţinut până la reechilibrarea bugetară şi până la refacerea competitivităţii externe (reechilibrarea balanţei de plăţi);

8. În fine, Legea Unică de Salarizare în sectorul bugetar va trebui probabil amendată de o manieră drastică astfel încât să permită gradat desigur, o mai mare amplitudine a scalei salariale spre a nu periclita astfel bazele de contribuţie ale salariaţilor din sectorul public şi astfel spre a nu induce o reducere progresivă a activelor schemelor de pensii, chiar în condiţii de relativă stabilizare a pasivelor ca urmare a aplicării unui mecanism de indexare ancorat în inflaţie (rata inflaţiei).

Un astfel de model ce ar combina o flexibilitate mult sporită cu o securitate consolidată, moderată în generozitatea sa, ar fi formula ideală pentru cele două scenarii macro-economice ilustrate anterior. Prin creşterea flexibilităţii şi mai ales prin flexibilizarea de la nivelul câştigului salarial minim brut garantat în plată s-ar garanta moderarea accentuată a presiunilor salariale, cuplată cu creşterea mobilităţii pe piaţa muncii, concomitent cu accentuarea rolului de stabilizator automat al ajutorului de şomaj. În acelaşi timp, modificarea cadrului instituţional în sensul abrogării prevederilor legate de divizarea cotei de contribuţie şi aplicarea unui sistem de


150

suplimentare a acesteia în vederea constituirii activelor fondurilor administrate privat de tip DC ar avea drept efect consolidarea sustenabilităţii şi mai ales a robusteţii schemei publice de pensii, ceea ce ar micşora riscul ca, în perioade de inversare a ciclului economic, bugetul de stat să fie nevoit să aloce resurse preţioase în vederea susţinerii acestei scheme. Ritmul de creştere a pasivelor acestei scheme ar fi pus astfel în corelaţie directă cu ritmul de constituire a activelor, ceea ce ar reduce vulnerabilitatea generală a finanţelor publice, întărind astfel competitivitatea externă. Toate aceste elemente ar fi în acord cu necesitatea de a sustenabiliza economia şi de a micşora riscurile reapariţiei unor episoade de dezechilibru bugetar, ceea ce în sine ar putea contribui semnificativ la creşterea capacităţii de a aplica la nevoie politici pro-ciclice (în esenţă s-ar crea resurse pentru aplicarea de stimuli discreţionari dacă acest lucru ar fi vreodată necesar). Un astfel de mix, bazat pe flexibilitate ridicată şi securitate consolidată, exclusiv contributivă ar putea decongestiona sectorul public (crowding-out effect) care actualmente concentrează un exces de forţă de muncă, împingând resursa umană către sectorul privat şi astfel putând să atenueze efectul de contracţie pe termen mediu a cererii agregate ce sigur va apare ca urmare a ceea ce va fi practic o îngheţare a creşterilor de venituri din sectorul public.

În consecinţă este posibil ca, prin aplicarea unui astfel de model de flexi(se)curitate, România să se apropie de fapt mult de modelul anglo-saxon de piaţă, discreditat la acest moment, dar singurul posibil pentru o economie şi un stat cu resurse limitate.

5.3. Flexi(se)curitate la retragerea generaţiei 1989 sau

AGENDA 2030

O PIAŢĂ A MUNCII FLEXIBILĂ ŞI SIGURĂ ÎNTR-O ECONOMIE CAPITALISTĂ MATURĂ

În anul 2029 se vor împlini 40 de ani de la căderea regimurilor comuniste, iar, generaţia ce a făcut posibil acest demers şi care în acest moment reprezintă de altfel coloana vertebrală populaţiei active a ţării (este vorba de generaţia născută ca urmare a şocului pro-natalist din anii 1967-70) se va apropia de vârsta de pensionare. Retragerea acestei cohorte masive de populaţie, ce va fi antrenat în acel moment peste patru decenii de dezvoltare (cu excepţia cazului în care un şoc exogen aleator de mai mare amploare decât criza economică actuală nu va lovi din nou) din care mai bine de două decenii într-o Românie membră a Uniunii Europene şi, la acea dată mai mult ca sigur, de peste un deceniu folosind şi moneda unică europeană, îşi va fi câştigat şi dreptul la o retragere graduală (ce va surveni în deceniul



151

2040-50) de pe piaţa muncii. Această retragere nu va trebui desigur să fie una completă ci doar una parţială căci este mai mult decât sigur că marea majoritate a membrilor acestei generaţii de altfel foarte active, nu se va retrage efectiv decât odată cu sfârşitul vieţii biologice, completând astfel pentru prima dată în istoria economică a ţării un ciclu de muncă întins pe parcursul întregii vieţi.

În acelaşi timp, este tot la fel de sigur că, la finele anilor ’20 ale acestui secol, România se va afla de aproximativ un deceniu şi jumătate în zona Euro. În acest context desigur va fi dispăruta obsesia variaţiilor de curs de schimb întrucât se va folosi o valută de rezervă internaţională şi nu vor mai exista probleme atât de mari în ceea ce priveşte finanţarea datoriei suverane şi a unor eventuale dezechilibre ale balanţei de plăţi, creându-se o platformă puternică pentru implementarea unor politici anti-ciclice şi chiar aplicarea unor stimuli discreţionari atunci când ciclicitatea economică va antrena o astfel de necesitate. Totuşi, experienţa actualei conjuncturi globale arată că, acele ţări care au fost cel mai slab pregătite pentru intrarea în zona monedei unice europene, cum ar fi Irlanda, Spania sau Grecia au fost şi cele care au fost cel mai greu lovite de către actuala criză. Ele au acumulat cele mai mari dezechilibre anterior crizei datorită existenţei unor structuri economice incompatibile cu o valută de rezervă internaţională dar şi datorită unor mari dezechilibre de piaţa muncii. Fie că a fost vorba de o piaţă a muncii mult prea laxa ca în Irlanda sau de una excesiv segmentată cum ar fi cea din Spania ori Grecia, şi asta ca să nu mai vorbim de Portugalia unde economia lâncezea într-o semi-depresiune încă înainte cu câţiva ani de debutul crizei, experienţa acestor state a dovedit că, EURO nu protejează nici de pusee inflaţioniste, nici de acumularea unor dezechilibre ale balanţei de plăţi, nici de rate ridicate ale şomajului şi nici de inversarea ciclului economic. Tot ceea ce oferă moneda unică europeană sunt o valută forte ce nu mai este supusă unor variaţii eratice precum şi o posibilitate certă de finanţare a oricăror deficite datorită unei pieţe financiare continentale.

În acest context, spre a evita ca retragerea de pe piaţa muncii a celei mai mari generaţii a actualei populaţii active, retragere ce se va face într-un moment în care presiunea demografică va fi suficient de ridicată (este imposibil de estimat care va fi magnitudinea unor eventuale fluxuri de imigrare către România) şi apartenenţa la zona euro să conducă la un dezechilibru economic şi social major, superior ca magnitudine celui pe care îl suferă actualmente economii ca cea a Spaniei ori a Irlandei, este necesar ca, demersul de FLEXI(SE)CURITATE românesc să cunoască o dezvoltare pornind de la Agenda 2015-20. Această dezvoltare nu are în vedere doar posibilitatea atenuării efectelor ciclicităţii economice dar mai ales evitarea


152

unei crize datorate retragerii de pe piaţa muncii a celei mai numeroase generaţii Post-cel de Al Doilea Război Mondial. Dezvoltarea aceasta va trebui începută pornind de la Agenda 2015-20, aproape imediat ce ţara va intra în zona monedei unice europene.

Principalii piloni ai acestei agende de termen lung a FLEXI(SE)CURITĂŢII în România pot fi sintetizaţi astfel:

- Continuarea liberalizării raporturilor de muncă astfel încât toate formele să capete practic recunoaştere legală, inclusiv acele forme ce astăzi sunt considerate ca fiind la frontiera dintre formal şi informal;

- Pornind de la cele de mai sus, trecerea la sistemul de negociere a salariului minim la nivel de ramură, în paralel cu adoptarea anual de către Guvern a unui prag de venit minimal din muncă, aplicabil pentru acele sectoare şi stabilimente economice în care nu se realizează procese de negociere colectivă sau altfel spus pentru acele segmente marginale ale pieţei muncii care însă, au un potenţial de dinamizare generală a pieţei;

- Ajustarea însă cea mai însemnată faţă de Agenda 2015-20 va trebui făcută în zona sistemelor de securitate socială pe termen lung (pensii). Aici va trebui ca, odată economia intrată în zona euro şi atins astfel şi un prag de stabilitate al preţurilor, să se treacă la o creştere gradată a cotelor de contribuţie la schema publică de pensii spre a se recupera punctele procentuale pierdute prin divizarea aceştia în favoarea schemei private obligatorii sau alternativ (aceasta fiind de altfel soluţia cea mai înţeleaptă şi mai ieftină de altfel) să se înlocuiască sistemul de divizare a cotei cu un sistem de suplimentare a acesteia, fără plafon maximal astfel încât, pe de o parte să fie asigurate pe deplin activele schemei publice, iar, pe de altă parte să fie create active suficiente în zona schemei private obligatorii;

- Sistemul de asigurări de şomaj în acelaşi timp ar trebui să devină unul dual, cu o componentă contributivă deschisă celor care prin natura raporturilor de muncă pot să contribuie efectiv şi una non-contributivă, axată pe măsuri active şi formare şi pe un beneficiu bănesc minimal, deschis celor ce prin natura raporturilor de muncă nu vor avea posibilitatea efectivă de a contribui la crearea activelor acestei scheme.



153

Pornind de aici, Agenda 2030 va potenţa componenta de securitate a modelului naţional de FLEXI(SE)CURITATE, fără a afecta însă componenta de flexibilitate.

* Retragerea graduală a generaţiei anilor 1967-70 va însemna însă nu

doar un punct de răscruce în istoria demografică şi socio-economică a ţării, ea va marca biologic şi o cotitură politică. Va începe să iasă gradual din scenă ultima generaţie, ce şi-a început viaţa şi s-a format în trenă, în acel “aftermath” al celui de Al Doilea Război Mondial. În consecinţă, odată cu ieşirea ei din scenă, ţara va trebui să marcheze şi intrarea definitivă într-o zonă de stabilitate şi aceasta deoarece ingredientul esenţial pentru realizarea efectivă şi mai ales pentru funcţionarea unui Model de FlexiSecuritate, deci a unei organizări economice şi de abia mai apoi de piaţa muncii, care să îmbine flexibilitatea cu securitatea, este reprezentat de ceea ce numim STABILITATE sau PREDICTIBILITATE. Fără acestea, economia naţională nu va putea atinge acea aşa-numită STARE STABILĂ, care să îi permită o oarecare endogenizare a ciclicităţii şi astfel posibilitatea de a valorifica calitatea sa de stat membru al Uniunii Europene şi în curând pe aceea de economie ce utilizează pentru tranzacţionare, pentru prima data în istoria ei încă foarte scurtă, o valuta de rezervă internaţională.

154

ANEXE

Anexa 1

Indicatori ai evoluţiei mediului economic şi funcţionării pieţei forţei de muncă în Danemarca în perioada 2004-2008

%

Indicator 2004 2005 2006 2007 2008 Ritm de creştere al PIB 2,3 2,5 3,9 1,8 Sold balanţă comercială externă/PIB

4,9 4,9 3 2,1 2,3

Ritm creştere populaţie ocupată

-0,6 0,8 1,6 1,8

Ritm creştere productivitate aparentă a muncii

2,9 1,6 2,2 0,0

Ritm de creştere al numărului de ore lucrate

0,2 -0,9 0,7 -1,4

Ritm de creştere productivitate orară a muncii

2,7 2,6 1,6 1,4

Ritm creştere salariu real

2,1 1,4 1,8 1,7

Rata de activitate a populaţiei în vârstă de muncă

80,1 79,8 80,6 80,2

Pondere lucrători pe cont propriu în populaţia ocupată

6,4 6,3 6,2 6,4

Pondere lucrători cu timp parţial în populaţia ocupată

22,2 22,1 23,6 24,1

Pondere lucrători cu contracte pe o perioadă determinată în populaţia ocupată

9,5 9,8 8,9 9,7

Pondere sector primar în 3,1 3,0 2,9 2,9



155

populaţia ocupată Pondere sector secundar în populaţia ocupată

21,0 20,9 20,8 20,8

Pondere sector terţiar în populaţia ocupată

75,9 76,1 76,2 76,3

Rata şomajului 5,5 4,8 3,9 3,8 Rata şomajului pe termen lung

1,2 1,1 0,8 0,6

Calculat după Employment in Europe 2008 şi UNECE Database


156

Anexa 2

Indicatori ai evoluţiei mediului economic şi funcţionării pieţei

forţei de muncă în Olanda în perioada 2004-2008

% Indicator 2004 2005 2006 2007 2008

Ritm de creştere al PIB 2,2 1,5 3,0 3,5 Sold balanţă comercială externă/PIB

7,4 8,5 8 8,6 8

Ritm creştere populaţie ocupată

-0,9 -0,2 1,89 1,3

Ritm creştere productivitate aparentă a muncii

3,3 1,8 1,2 1,1

Ritm de creştere al numărului de ore lucrate

-0,1 -0,5 -0,1 0,0

Ritm de creştere productivitate orară a muncii

3,3 1,8 1,2 1,1

Ritm creştere salariu real

2,5 -0,5 -0,1 0,0

Rata de activitate a populaţiei în vârstă de muncă

76,6 76,9 77,4 78,5

Pondere lucrători pe cont propriu în populaţia ocupată

13,7 14,0 14,2 14,4

Pondere lucrători cu timp parţial în populaţia ocupată

45,5 46,1 46,2 46,8

Pondere lucrători cu contracte pe o perioadă determinată în populaţia ocupată

14,8 15,5 16,6 18,1

Pondere sector primar în populaţia ocupată

3,3 3,3 3,2 .....

Pondere sector secundar în populaţia ocupată

17,8 17,5 17,3 ......



157

Pondere sector terţiar în populaţia ocupată

78,1 79,2 79,5 ......

Rata şomajului 4,6 4,7 3,9 3,2 Rata şomajului pe termen lung

1,6 1,9 1,7 1,3

Calculat după UNECE data base şi Employment in Europe 2008


158

Anexa 2.1

Indicatori ai flexibilităţii interne în România şi Uniunea Europeană în anul 2005

Indicator UE-27 UE-15 NMS România A. Locul de muncă şi organizarea

muncii

A1. Lucrul la sediul companiei (pondere în total angajaţi %)

72,8 73,5 71,1 64,9

A.2 Telemunca de la domiciliu (pondere în total angajaţi %)

8,3 8,4 10,7 2,0

A.3 Lucrul cu computerul (pondere în total angajaţi %)

45,5 49,8 32,9 14,9

A.4 Interacţiunea cu clienţii (pondere în total angajaţi %)

62,4 66,3 51,5 32,9

A.5 Dependenţa ritmului de lucru faţă de cererile clienţilor (pondere în total angajaţi %)

68,0 71,0 57,2 53,4

A.6 Dependenţa ritmului de lucru faţă de obiectivele de performanţă (pondere în total angajaţi %)

42,1 42,8 36,6 51,3

A.7 Dependenţa ritmului de lucru faţă de cerinţele şefului direct (pondere în total angajaţi %)

35,7 34,0 42,3 39,4

A.8 Rotaţia posturilor (pondere în total angajaţi %)

43,7 43,3 43,2 48,4

A.9 Munca în echipă (pondere în total angajaţi %)

55,2 54,7 57,0 57,3

B. Conţinutul muncii şi pregătirea

profesională

B.1.Îndeplinirea de standarde de calitate precise (pondere în total angajaţi %)

74,2 75,0 72,8 68,0

B.2. Evaluarea calităţii propriei munci (pondere în total angajaţi %)

71,8 72,9 70,5 59,8

B.3. Rezolvare probleme neprevăzute (pondere în total

80,8 81,4 80,8 73,3



159

angajaţi %) B.4. Sarcini monotone (pondere în total angajaţi %)

42,9 41,9 49,0 36,7

B.5. Sarcini complexe (pondere în total angajaţi %)

59,4 59,0 62,4 55,0

B.6. Învăţare de lucruri noi (pondere în total angajaţi %)

69,1 70,2 67,3 58,8

B.7. Capacitatea de a aplica propriile idei în muncă (pondere în total angajaţi %)

58,4 59,1 62,4 61,4

B.8. Este necesară o creştere a pregătirii profesionale (pondere în total angajaţi %)

13,1 13,0 14,9 11,5

B.9. Echilibru dintre calificare şi cerinţele locului de muncă (pondere în total angajaţi %)

52,3 52,2 54,3 43,3

B. 10. Există capacitatea angajaţilor de a prelua sarcini noi (pondere în total angajaţi %)

34,6 34,8 30,9 45,2

B.11. Au urmat un curs plătit de pregătire profesională în ultimele 12 luni (pondere în total angajaţi %)

26,1 27,3 25,6 11,0

C. Informare şi comunicare la

locul de muncă

C.1. Consultaţi despre schimbările din organizarea muncii (pondere în total angajaţi %)

47,1 46,9 47,9 42,2

C.2. Evaluare periodică a performanţelor (pondere în total angajaţi %)

40,0 39,2 44,1 40,4

C.3. Bine informaţi asupra riscurilor şi problemelor de sănătate de la locul de muncă (pondere în total angajaţi %).

83,1 82,4 88,3 78,5

D. Timp de lucru

D.1. Număr de ore de lucru mediu 38,6 37,4 42,8 46,4


160

pe săptămână (pondere în total angajaţi %) D.2. Lucrează de obicei cinci zile/ săptămână (pondere în total angajaţi %)

65,1 66,5 63,6 44,2

D.3. Au mai mult de un loc de muncă (pondere în total angajaţi %)

6,2 5,9 8,0 5,8

D.4.Program de lucru cu termene de începere şi terminare fixate anterior (pondere în total angajaţi %)

60,7 60,8 63,6 45,8

D.5.Schimbări ale programului de lucru (pondere în total angajaţi %)

17,3 16,0 23,0 21,0

D.5. Orare mai puţin flexibile (pondere în total angajaţi %)

65,3 64,1 71,2 62,4

Sursa: European Foundation for Improvement of Living and Working Conditions, Fourth European Working Conditions Survey, Office for Official Publications of European Communities, Luxembourg 2007.



161

Anexa 2.2

Distribuţia salariaţilor pe clase de mărime ale întreprinderilor din ramurile neagricole în România în anul 2004

%

Ramura economică

Micro-întreprinderi (0-9 salariaţi)

Între-prinderi

mici (10-49

salariaţi)

Între-prinderi mijlocii (50-249

salariaţi)

Între-prinderi

mari (peste 249 salariaţi)

Total ramuri neagricole

19,4 18,9 24,7 37,0

Industrie extractivă

1,0 3,7 7,8 87,5

Industrie prelucrătoare

6,6 14,6 28,7 50,0

Energie, gaz, apă 0,4 2,4 19,5 77,7 Construcţii 14,4 22,4 36,2 27,1 Comerţ 45,9 31,8 16,7 5,6 Hoteluri-restaurante

36,3 32,4 22,2 9,1

Transporturi-Comunicaţii

14,5 13,0 17,2 55,3

Servicii pt. întreprinderi. şi tranzacţii imobiliare

33,9 18,4 28,6 19,1

Servicii sociale 35,9 18,7 27,5 17,9

Calculat după Anuarul Statistic al României, 2005


162

Anexa 2.3

Dinamica salariaţilor pe clase de mărime ale întreprinderilor din ramurile neagricole în România în perioada 1999-2004

%

Ramura economică

Total ramuri neagri-

cole


Între-prinderi

mici (10-49

salariaţi)


salariaţi)

Între-prinderi



94,1 87,2 136,7 146,9 69,2


86,7 232,6 328,7 315,9 78,6


88,2 65,4 128,2 155,8 68,2

Energie, gaz, apă

76,3 186,7 213,7 170,8 65,6

Construcţii. 94,1 125,9 106,0 121,8 61,6 Comerţ 95,3 77,1 143,6 124,9 56,7 Hoteluri-restaurante

105,0 111,7 138,7 112,5 46,5


120,5 147,9 213,7 136,7 101,5

Servicii pt. întreprinderi şi tranzacţii imobiliare

302,3 2102,0 1284,0 1675,0 68,9

Servicii sociale

56,9 48,1 55,9 74,8 58,1

Calculat după Anuarul Statistic al României, 2000 şi 2005



163

Anexa 2.4

Dinamica salariaţilor pe clase de mărime ale întreprinderilor din

ramurile neagricole în România în perioada 2004-2007

%

Ramura economică

Total ramuri neagri-

cole


Între-prinderi

mici (10-49

salariaţi)


salariaţi)

Între-prinderi



107,9 128,0 128,9 106,5 87,6


63,6 160,5 133,8 79,9 58,1


88,9 104,8 111,0 93,6 77,7

Energie, gaz, apă

82,3 149,1 121,0 83,7 80,3

Construcţii 131,2 182,7 159,3 121,0 94,3 Comerţ 122,0 114,2 121,7 128,7 168,8 Hoteluri-restaurante

129,2 125,7 148,1 112,3 117,7


111,3 150,1 140,3 108,1 95,4

Servicii pt. întreprinderi şi tranzacţii imobiliare

113,5 116,9 122,4 96,1 125,0

Servicii sociale

140,0 145,0 157,2 105,7 164,7



164

Anexa 2.5

Distribuţia salariaţilor pe clase de mărime ale întreprinderilor

din ramurile neagricole în România în anul 2007

%

Ramura economică


Între-prinderi

mici (10-49

salariaţi)


salariaţi)

Între-prinderi



23,1 22,5 24,4 30,0

Industrie extractivă 2,4 7,8 9,8 80,0 Industrie prelucrătoare

7,8 18,2 30,2 43,7

Energie, gaz, apă 0,7 3,6 19,9 75,8 Construcţii 20,0 27,2 33,4 19,5 Comerţ 43,0 31,7 17,6 7,7 Hoteluri-restaurante.

35,3 37,1 19,3 8,3


19,5 16,4 16,7 47,4


34,9 19,8 24,2 21,1

Servicii sociale 37,1 21,0 20,7 21,1

Calculat după Anuarul Statistic al României, 2008



165

Anexa 2.6

Modificări ale distribuţiei salariaţilor pe clase de mărime ale întreprinderilor din ramurile neagricole în România în perioada

2004-2007

%

Ramura economică

Micro-întreprinderi

(0-9 salariaţi)

Între-prinderi

mici (10-49

salariaţi)


salariaţi)

Între-prinderi



3,6 3,7 -0,3 -7,0


1,5 4,1 2,0 -7,6


1,2 3,6 1,5 -6,3

Energie, gaz, apă 0,3 1,2 0,3 -1,8 Construcţii 5,6 4,8 -2,8 -7,6 Comerţ -3,0 -0,1 0,9 2,1 Hoteluri-restaurante

-1,0 4,7 -2,9 -0,8


5,0 3,4 -0,5 -7,9


1,0 1,4 -4,4 1,9

Servicii sociale 1,3 2,3 -6,7 3,2



166

Anexa 3.1

Gradul de folosire al computerului de persoanele participante la diferite forme de educaţie, pe grupe de vârstă, în România în perioada

martie 2007-aprilie 2008

% Grupa de

vârstă Educaţie formală

Educaţie non-formală

Educaţie Informală

25-34 ani 68,3 40,4 37,6 35-44 ani 25,0 29,5 28,6 45-54 ani 6,4 19,8 20,2 55-64 ani 0,3 10,3 13,6

Sursa: Institutul Naţional de Statistică - Educaţia Adulţilor, Bucureşti, 2008

Anexa 3.2

Gradul de folosire a cel puţin unei limbi străine de persoanele participante la diferite forme de educaţie, pe grupe de vârstă în

România în perioada martie 2007-aprilie 2008

% Grupa de

vârstă Educaţie formală

Educaţie non-formală

Educaţie Informală

25-34 ani 74,3 47,4 43,0 35-44 ani 21,1 23,9 28,2 45-54 ani 46,0 21,2 19,8 55-64 ani …. 7,5 9,0




167

Anexa 3.3

Distribuţia efortului de finanţare al angajatorului pentru educaţia persoanelor în vârstă de 25-64 ani în funcţie de nivelul de instruire în

România în perioada martie 2007 – aprilie 2008

%

Nivel de educaţie

Plata integrală de către

angajator

Plata parţială de către

angajator

Fără plată din partea

angajatorului Total 42 32 56 Nivel redus 29 4 67 Nivel mediu 39 2 59 Nivel superior 46 3 51


168

BIBLIOGRAFIE

*** “Brief Assessment on Romania’s Compliance with the EU Accession

Political Criteria” (2006), Report prepared by The Open Society Foundation Romania, Institute for Public Policy, Center for Legal Resources, Partnership for Equality Center, Bucharest, Romania

*** “Country Report. Romania” - The 2004 NGO Sustainability Index for Central and Eastern Europe and Eurasia. USAID, May, 2005, pp.204-212

*** “Country Report. Romania” - The 2005 NGO Sustainability Index for Central and Eastern Europe and Eurasia. USAID, May, 2006, pp.204-212

*** “Dialogue for Civil Society. Report on the state of civil society in Romania 2005”. Civil Society Development Foundation. CIVICUS Civil Society Index,

***European Employment Observatory (2005), Youth Unemployment in Romania – Addressing current situation, causes and possible remedies. Ad-hoc Papers,

*** EU enlargement: Bulgaria and Romania—Migration implications for the UK (2006), UK Institute for Public Policy Research

*** Report of National Conference on Corporate Social Responsibility, 3rd edition, March 2006, Bucuresti, Romania

www.arcromania.ro

***Romanian Academy, National Institute for Economic Research, Institute for Economic Forecasting

www.ipe.ro

***United Nations Development Assistance Framework for Romania (2005-2009). United Nations Country Team in Romania, December, 2003

*** “Study on the Liberalization of Labor Market in Romania. Opportunities and Risks” (2006), Office for Labor Force Migration, Ministry of Labor, Social Solidarity and Family – Department for Labor Abroad and University of Oradea, Romania



169

*** “The Millennium Development Goals. 2003 Report on Romania”, the Government of Romania with the assistance of the UN system in Romania, Bucharest

Attila, Gabriella Ilonszki & Andras Lanczi (2005). Economic Policy Making and Parliament Accountability in Hungary. United Nations Research Institute for Social Development. Democracy, Governance and Human Rights, Programme Paper No.19, Geneva, Switzerland, pp. 1-60

Atanasiu, Draga, Vasilica Ciucă and Cristina Lincaru (2006), “Corporate Social Responsibility - factor of durable development. Measuring possibilities”, the Supplement of the Romanian Statistical Review no.2/2006, The National Institute of Statistics and the Romanian Statistics Society

ARC: Association for Community Relations (2006), Motivations and needs to social involvement of the business sector - qualitative survey, Cluj Napoca, Romania

Bagenholm, Andreas (2006). “The Dynamics of Enlargement: The Role of the EU in Candidate Countries’ Domestic Policy Processes” in Report No.4 of the Swedish Institute for European Policy Studies, Stockholm. Available at: www.sieps.se

Berg-Schlosser, Dirk (2004). “The Quality of Democracies in Europe as Measured by Current Indicators of Democratization and Good Governance”, Journal of Communist Studies and Transition Politics, vol.20, no.1, pp.28-55

Bobeva, Daniela (1997) (coord.), “Brain Drain from Central and Eastern European Countries: A study undertaken on scientific and technical staff in ten countries of Central and Eastern Europe”,

http://www.csd.bg/fileSrc.php?id=10685

Cameron, R.David (2003). “The Challenges of Accession”, East European Politics and Societies, vol.17,no.1, pp.24-41

Cernat, Lucian (2006). Europeanization, Varieties of Capitalism and Economic Performance in central and Eastern Europe, Palgrave, Macmillan, UK

Chami, Ralph, Fullenkamp Connel and Jahjah Samir (2005), “Are Immigrant Remittance Flows a Source of Capital Development?”, IMF Staff Papers vol. 52, no.1, pp. 55-81


170

Ciuca, Vasilica, Alexandrescu Aniela and Sandulescu Bertha (2006a), Impactul Programelor Active de Ocupare pe Piata Muncii in Context Socio-Economic Romanesc, Agora, Calarasi, Romania

Ciuca, Vasilica, Alexandrescu Aniela, Sandulescu Bertha, Pasnicu, Daniela (2006b), Monitoring a sample of employers who hired unemployed covered in active measures programs, Artgressive, Bucuresti, Romania

Ciuca, Vasilica, Branza, Raluca (2006c), Impactul Programelor Active de Ocupare in Economiile Aflate in Tranzitie, Agora, Calarasi, Romania

Ciucă, Vasilica and Cristina Lincaru (2006d), “Employment and Productivity – Their Contribution to Economic Growth”, the Romanian Statistical Review no.8/2006, The National Institute of Statistics and the Romanian Statistics Society

Ciucă, Vasilica and Cristina Lincaru (2006e), “Employment and Productivity – Their Contribution to Economic Growth”, the Supplement of the Romanian Statistical Review no.2/2006, The National Institute of Statistics and the Romanian Statistics Society

Ciuca, Vasilica, Gheorghe Răboacă, Lincaru Cristina and Luise Mladen (2005f), “The impact of Employment Labor Protection over the general employment performances for the labor force”, the Supplement of the “Romanian Statistical Review no.1/2005, The National Institute of Statistics and the Romanian Statistics Society, Bucuresti, Romania

Ciucă, Vasilica, Cristina Lincaru, Berta Polch, Aniela Alexandrescu (2005g), “The impact of Active Policies over employment in Romania”, the Supplement of the Romanian Statistical Reviex no.2/2005, The National Institute of Statistics and the Romanian Statistics Society

Copaciu, Mihai and Racaru, Irina (2006), “Romania’s External Balance – Qualitative and Quantitative Approaches”, Occasional Papers no.18, National Bank of Romania, www.bnro.ro

CEDEFOP Centre/Centrul CEDEFOP al C.E. – “Future Skill Needs in Europe”, CEDEFOP 2008;

CEDEFOP Centre/Centrul CEDEFOP al C.E. – “Future Skill Supply in Europe”, CEDEFOP 2009;



171

European Monitoring Center of Racism and Xenophobia (2006), Migrants’ experiences of racism and xenophobia in 12 Member States. Pilot Study, Vienna, Austria

http://eumc.europa.eu/eumc/material/pub/merx/Migrants-Experiences-web.pdf

Freedom House (2004) Nations in Transit 2004. Country Report ROMANIA. Pp.1-15

Freedom House (2006) Nations in Transit 2006. Country Report ROMANIA. Pp.1-18

Gal, Susan and Gail Kligman (2003), Politicile de gen in perioada postsocialista. Un eseu istoric comparativ, Polirom, Iasi, Romania

Ghebrea, Georgeta (2005) „Social Dialogue in Romania: from a forgotten tradition to a renewed practice”, South-East Europe Review, no.3, pp. 41 – 61

Ghetau, Vasile (2003), Anul 2050: Va ajunge populatia Romaniei la mai putin de 16 milioane de locuitori?, National Institute for Economic Research “Vladimir Trebici Centre of Demographic Research” - Romanian Academy, Bucuresti, Romania

http://www.unfpa.ro/comune/Ghetauraport_ROMANA.pdf

Ghinararu, Catalin (2006),”Youth Employment in Romania - Trends, developments and issues under debate”, European Employment Observatory spring Review

Ghinararu, Catalin, Mocanu,C., Munteanu,M., Zamfir, Ana-Maria and Stoian, Gina-Maria (2003), Rapid Assessment Survey on Human Trafficking from Romania for Purposes of Labour and Sexual Exploitation, International Labour Organization, Institute for Scientific Research in the Field of Labour and Social Protection, Geneva, Switzerland, pp.1-70

Ghinararu Catalin – “Employment in agriculture and human resources development in the rural areas of Romania”, ad-hoc paper in the frame of the EEO-2005, “Octav Onicescu” seminar of the National Institute of Statistics of Romania, Bucharest 2006;

Ghinararu Catalin – “Random exogenous shocks and their role in Romania’s economic history (1459-2008)”, “Octav Onicescu” seminar of the National Institute of Statistics, Bucharest, March 2009;


172

Ghinararu Catalin – “New Skills for New Jobs”, country contribution Romania, EEO-Autumn Review 2008;

Ghinararu Catalin – “Results of the skills demand and supply anticipation exercise for six countries in Central and Eastern Europe and Greece”, expert workshop of the SkillsNet network of the CEDEFOP, La Valetta-Malta, Oct.2009;

Ghinararu Catalin – “Anticipating Labor Market and Skill Needs in Romania” Prague workshop on Human Resources Development of the Central European Initiative (CEI), Nov.2009;

Ghinararu Catalin-coord., Mocanu C., Zamfir A.M., Ciuca V, Cismigiu M, Militaru E. – Human Development Report ROMANIA 2007 – “Making EU Accession work for all”, Bucharest 2007 – UNDP–Romania;

Ghinararu Catalin-coord., Voineagu.V., Panduru F.- co-coord., Mocanu C., Zamfir. A.M., Militaru E, Lincaru C., Popescu S., Roman M., Isaic M., Pisica S., Balteanu L. – “Sistem de indicatori ai Protectiei Sociale in Romania”, finantare Banca Mondiala, ediat cu sprijinul UNDP-Romania, Ed. Revista Romana de Statistica-INS, Bucuresti 2007;

Ghinararu C., Pirciog. S., Radu C., Mocanu C., Zamfir A-M, Munteanu M., Marinescu L. – “Cele mai bune practici privind combaterea si prevenirea muncii fara forme legale” (Best practices for the combat and prevention of th Undeclared Work), 2004, National Labour Research Institute, RO-MEDIA publishing house, Bucharest

Ghinararu C.C. – Undeclared work in Romania, in the European Employment Observatory Autumn Review 2004, European Commission publication 2005;

Spring Review of the European Employment Observatory 2007 – sections on ROMANIA (see also full paper on Romania), Ghinararu C.C.;

Autumn Review of the European Employment Observatory 2007 – Life Long Learning – section on ROMANIA by Dr.C.Ghinararu, EEO 2008;

OECD Development Centre Working paper no.271/2008 – Report on Informal Employment in Romania by Jante Parlevliet and Theodora Xenogiani with the contributions of Catalin Ghinararu and Manuela Stanculescu, OECD, July 2008;



173

Ghinararu C. –coord., Ciobanu Ghe., Georgescu I., Cirica R.I. – “Managerul in Pas cu Realitatea prin Dialog Social”, Program Phare 2007, Bucuresti 2009;

Grabbe, Heather (2003). “The Implications of EU Enlargment”, in Developments in Central and Eastern European Politics, White S., Lewis P., and Batt, J., Palgrave, Macmillan, UK

Horvat, Vedran (2005), “Brain Drain. Threat to Successful Transition in South East Europe?”, Southeast European Politics, vol.V, no. 1, pp.76-93

Ionita, Sorin (2006). “Poor Policy Making and How to Improve It in States with Weak Institutions”, available at: http://www.policy.hu/ionita/pics/Policy%20paper-final.pdf

Institute for Scientific Research in the Field of Labor And Social Protection (2006), Evolution scenarios and forecasts for occupational pensions system in Romania.2003-2005, Mediaprint, Bucuresti, Romania

Institute for Scientific Research in the Field of Labor And Social Protection (2006), Evolution of occupations on Romanian labour market in 2010 perspective, Mediaprint, Bucuresti, Romania

Institute for Scientific Research in the Field of Labor And Social Protection (2006), Social Security Systems’ Reform in Romania in the Context of EU integration. Security in Diversity, Annual Scientific Workshop, Mediaprint, Bucuresti, Romania

Institute for Scientific Research in the Field of Labor And Social Protection (2005), Developing the Concept of Corporate Social Responsibility in Romania within a European Context, research in progress, funded through an Excellence Research Programme

INS – Institutul National de Statistica (2002-2007), « Tendinte Sociales », Bucuresti, Romania, 2002-2007 (publicatie anuala);

INS – Institutul National de Statistica – “Anuarul Statistic al ROMANIEI” (2005, 2006, 2007, 2008), Bucuresti, INS-2005, 06, 07, 08;

National Institute of Statistics of Romania (INS) – “Romania in figures”, (2005-2008), statistical outline, NIS, Bucharest, 2005-08;

INS (National Institute for Statistics) (2004), Proiectarea populatiei Romaniei in profil teritorial pana in anul 2025, Bucuresti, Romania


174

International Monetary Fund (2005), “World Economic Outlook: Globalization and External Imbalances”

www.imf.org

Jora, Silviu (2007), “European Integration and Democratic Consolidation in Romania Towards a Universal Modus Operandi?”, Sfera Politicii no.125, Uniunea Europeana. Romania. Prima zi.pp. ... Bucuresti

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/art10-jora.html

Kapur, Devesh (2004), “Remittances: The New Development Mantra?”, United Nations Conference on Trade and Development, G-24 Discussion paper Series, no. 29,

http://www.unctad.org/en/docs/gdsmdpbg2420045_en.pdf

Kireyev, Alexei (2006), “The Macroeconomics of Remittances: The Case of Tajikistan”, IMF Working Paper WP/06/02

http://www.imf.org/external/pubs/cat/longres.cfm?sk=18726.0

Klasen, Stephan (2005), “Economic Growth and Poverty Reduction: Measurement and Policy Issues”, OECD Working Paper No. 246

http://ssrn.com/abstract=871449

Koncz, E.Katalin ( 2005) (ed.) NGO Sustainability in Central Europe. Helping Civil Society Survive. Local Government and Public Service reform Initiative, OSI, Budapest, Hungary. Available at: http://lgi.osi.hu

Lazaroiu, Sebastian and all. (2003), Migration trends in selected applicant countries – volume IV Romania, International Organization for Migration, Viena, Austria

Mocanu, Dana and Nicoleta Mares (2005) „The Romanian labour market – toward the European labour market?”, South-East Europe Review, vol.1, pp.123 – 136

National Bank of Romania (2005), Balance of Payments 2005, Bucuresti, Romania

http://www.bnro.ro/def_en.htm National Bank of Romania (2006), Financial Stability Report 2006,

Bucuresti, Romania http://www.bnro.ro/def_en.htm

OECD (2001), Trends in International Migration. Continuous Reporting System on Migration, Annual Report, Paris, France



175

Panescu, Catalina Andreea (2005), “Brain Drain and Brain Gain: A new Perspective on Highly Skilled Migration”, New Patterns of Labour Migration in central and Eastern Europe, Centrul pentru Politici Publice, Cluj, Romania

http://www.cenpo.ro/files/08%20Migration.pdf

Pridham, Geoffrey (2002). “EU Enlargement and Consolidating Democracy in Post-Communist States—Formality and Reality”, Journal of Common Market Studies, vol40, no.3, pp.953-973

Phinnemore, David (2006) (ed.) The EU and Romania. Accession and Beyond. Federal Trust for Education and Research, London, UK

Regina Berger-Schmitt (2000) Social Cohesion as an Aspect of the Quality of Societies, EuReporting Working Paper No. 14

Rotariu,Traian (2003, Demografia şi sociologia populaţiei. Fenomene demografice, Polirom, Iasi

Rotariu, Traian (200) (coord.), Anchetă asupra dinamicii unor fenomene populaţionale şi emergenţa unor stiluri de viaţă în România, Metro Media Transilvania, Cluj, Romania

http://www.mmt.ro/fertilitate.pdf

Sandu, Dumitru (2006) (ed.), Temporary Living Abroad. Economic Migration of Romanians: 1990-2006, Open Society Foundation Romania, Bucharest

www.osf.ro

Sandu, Dumitru (2005), “Patterns of temporary emigration: experiences and intentions at individual and community levels in Romania”, Paper prepared for the workshop on Development and Patterns of Migration Processes in Central and eastern Europe, Migration Online Project and Faculty of Humanities, Charles University of Prague, August 2005,

http://aa.ecn.cz/img_upload/3bfc4ddc48d13ae0415c78ceae108bf5/DSandu_Patterns_of_Temporary_Emigration.pdf

Sayan, Serdar (2006), “Business Cycles and Workers' Remittances: How Do Migrant Workers Respond to Cyclical Movements of GDP at Home?”, IMF Working Paper No. 06/52

http://ssrn.com/abstract=892943


176

Spatafora, Nikola (2005), “Workers’ Remittances and Economic Developments”, presentation at the Madrid Conference, September 23, Spain

http://www.remesas.org/Pspatafora.PDF

Stan, Razvan (2006), Improving the management of migration: How to decrease the irregular migration and strengthen public confidence in the Ministry of Labor, Centre of Policy Studies, Budapest, Hungary

http://www.policy.hu/razvan/IPF_Policy%20Paper.pdf

UNDP (2006), Human Development Report – Beyond scarcity, Power, poverty and water crisis, Palgrave Macmillan, New York, USA

http://hdr.undp.org/hdr2006/pdfs/report/HDR06-complete.pdf

UNFPA (2006) National Commission for Population and Development, Cartea verde a Populaţiei,

http://www.unfpa.ro/comune/Cartea%20Verde%20a%20Populatiei.pdf

Whitehead, L. (1996) (ed.) The International Dimensions of Democratization: Europe and the Americas, Oxford University Press, Oxford

World Bank (2006) “Governance Matters V: Aggregate and Individual Governance Indicators for 1996-2005”, World Bank Policy Research Working Paper, Development Research Group, Macroeconomics and Growth, Washington DC, USA

www.govindicators.org

World Bank (2005), “Global Economic Prospects 2006: Economic Implications of Remittances and Migration”

www.worldbank.org

World Bank (2003), “Romania Poverty Assessment”, World Bank Document Report No. 26169-RO

World Economic Forum (2006), The Global Gender Gap. Report 2006, Geneva, Switzerland

“The Economist”, weekly magazine/revista saptamanala, selected issues from the private collection of this volume coordinator (Dr.C. Ghinararu) 2001-09/numere selectionate din colectia coordonatorului acestei lucrari (Dr.C. Ghinararu) 2001-09 plus “The World In 2002,03,04,05,06,07,08.”, yearly publication of/publicatia anuala a “The Economist”

institutul european din...

Documents