/din amintirile generalului Gheorghe Mihail

" (...) 6 martie 1945, ei, iata o data care trebuie sa v-o spun, cind vine guvernul Groza cu Vasiliu Rascanu ministru de razboi. In seara, in noaptea de 5 spre 6 martie, s-a facut la ordinul rusilor, dezarmarea trupelor din Bucuresti, din Capitala. A doua zi de dimineata, la 6 martie, toata populatia bucuresteana, alarmata, vazind ca sentinelele de la M.St.M., Ministerul de Razboi erau fara arme. In post, dar dezarmate. O panica intrase in populatie. Eu sint informat de copiii mei:"Ia uita-te pe fereastra sa vezi sentinelele; nu mai au arme, sint dezarmate!" Eu, surprins de lucrul acesta pentru ca sef al M.St. M. era Sanatescu, alarmat de aceasta m-am imbracat repede si am iesit pe strada sa vad tot aspectul, impresiile care erau asupra dezarmarii acesteia. M-am intilnit cu o gramada de lume, doamne, toti ingroziti:"Oare ce se va mai intimpla?Ne-au dezarmat rusii trupele?" Aceasta era impresia la 6 martie 1945, o impresie de groaza in populatie. Merg pe Stirbey Voda mai departe, pina in spatele palatului regal. Acolo am vazut companiile rusesti, cu trompete, inarmate, invirtindu-se in jurul palatului. O compania asa, alta companie asa, in jurul palatului, in mod provocant. Ce era? Era presiunea pe care o facea Visinski asupra regelui de a aduce la guvern - guvernul Groza. Aceasta vazut de mine ca spectator civil, am vrut sa-mi dau seama ce se intimpla in Capitala, in Bucuresti. Intr-adevar, dupa o jumatate de zi de rezistenta din partea regelui, invocind promisiunea data de Molotov ca nu se vor amesteca in treburile interne ale tarii, ca nu se vor dezarma trupele romanesti, s-au amestecat. La urma, a cedat regele si asa a venit guvernul Groza la putere. (...)

/din Comunicatul P.N.T. in legatura cu evenimentele care au precedat constituirea Guvernului Petru Groza

"(...) Acest guvern s-a constituit nu numai prin metodele de mai sus, care au violentat vointa nationala, dar chiar coroana a fost pusa in alternativa de a primi sau de a abdica, folosindu-se in acest scop mijloace de presiune neuzitate. (...)"

/din Stenograma sedintei Consiliului de Ministri de vineri 24 august 1945

" Sedinta se deschide la ora 11.55, sub presedentia domnului P.Groza, presedintele Consiliului.Iau parte domnii: L.Patrascanu, ministrul justitiei. M.Ralea, ministrul artelor. Ing. Gh.Nicolau, ministrul asistentei si asigurarilor sociale. Gh.Gheorghiu -Dej, ministrul comunicatiilor si lucrarilor publice. Lotar Radaceanu, ministrul muncii. Ing.P.Bejan, ministrul industriei si comertului. Teohari Georgescu, ministrul afacerilor interne. Ing.Tudor Ionescu, ministrul minelor si petrolului. Romulus Zaroni, ministrul agriculturii si domeniilor. Prof. P.Constantinescu-Iasi, ministrul propagandei. General C.Vasiliu-Rascanu, ministrul de razbo. Prof.dr.D.Bagdazar, ministrul sanatatii. Anton Alexendrescu, ministrul cooperatiei. Preot C.Burducea, ministrul cultelor. 

Prof.Gh.Vladescu-Racoasa, subsecretar de stat al nationalitatilor minoritare. I.Burca, secretar de stat al administratiei. Gh.Vintu, subsecretar de stat al finantelor locale. General D.Damaceanu, subsecretar de stat al armatei de uscat. Genaral Ionescu Emanoil, subsecretar de stat al aviatiei. Amiral P. Barbuneanu, subsecretar de stat al marinei. C.Agiu, subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii si Domeniilor. Adrian Dumitriu, subsecretar de stat al industriei de stat. General N.Pirvulescu, subsecretar de stat al aprovizionarii. Aurel Potop, subsecretar de stat la Ministerul Educatiei Nationale. Al.Alexandrini, subsecretar de stat la Ministerul Finantelor. I.Gh.Maurer, subsecretar de stat la Ministerul Comunicatiilor. Mircea Niculescu, subsecretar de stat la Ministerul Comunicatiilor. Dr.S.Oeriu, subsecretar de stat, comisar general la Comisia romana pentru aplicarea armistitiului. Bucur Schiopu, comisarul general al preturilor. Pamfil A.Riposanu, secretar general la Presedentia Consiliului de Ministri. Emil Botnaras, secretar general la Presedentia Consiliului de Ministri. Dl. dr. P.Groza, presedintele Consiliului:"Domnilor ministri, fiindca nu putem intra acum in ordinea de zi, va voi face o comunicare, pe care o socot ca este de datoria mea, ca presedinte al acestui guvern, s-o fac fata de colaboratorii cu care lucrez in guvern, dar cu care in zilele din urma n-am avut ocazia sa ma vad. Socot ca este bine, ca nici unul din noi sa nu ramina lipsit de informatiile necesare, pentru ac fiecare sa-si examineze si reexamineze constiinta, indatoririle, sarcinile si obligatiile ce le-a avut si le are, in locul pe care il ocupa. (...) Pe la orele 6 si ceva mi s-a comunicat in acelasi timp ca domnul maresal al palatului s-a prezentat domnului general Susaicov si Pavlov, carora le-a inminat o scrisoare nesemnata, care continea o comunicare facuta de catre cei trei mari aliati. Eu, nota aceasta, am vazut-o mai tirziu. Am fost putin mirat ca nu mi s-a spus nimic de aceasta nota scrisa de catre domnul maresal al palatului. Domnul ministru de justitie a fost pe la orele 7 la Maiestatea Sa, care i- a prezentat aceasta nota. Aceasta nota contine urmatoarele:"Avind in vedere ca presedintele de Consiliu Groza, refuza sa-si dea demisia, rog sa interveniti"!Dl. Lothar Radaceanu, ministrul muncii: Textul notei il aveti? Dl. dr.Petru Groza, presedintele Consiliului: Da, se poate vedea. Eu am ramas uimit fiindca nu-mi amintesc ca Majestatea Sa sa-mi fi cerut demisia. (...) M-am prezentat marti dimineata M.S.Regelui si am intrebat pe M.S.Regele cind mi s-a cerut demisia si eu am refuzat-o (...) Am spus: Majestatea Voastra a scris ca eu refuz sa demisionez. Astfel sint pus intr-o situatie foarte grea, in postura unui rebel si fata de opinia publica a tarii romanesti si fata de marii aliati, care au aflat astfel ca eu refuz sa demisionez in urma unei cereri formale a Suveranului meu. Lucrul este consumat Sire. Primesc si aceasta sarcina. Eu nu pot sa spun ca nu-i adevarat, pentru ca ma obliga realitatea intr-un stat constitutional. (...) Aceasta se intimpla in clipa cind noi ne pregateam pentru anumite serbari, la care eram obligati, la serbarea decorarii ofiterilor romani de catre sovietici si a serbarii de 23 August, cind se facea si primirea trupelor victorioase care se intorceau de pe front. Maiestatea Sa a stat pe ginduri si eu am plecat. Marti mi s-a comunicat ca Majestatea Sa nu se va prezenta la sarbatorirea de la

Cercul Militar, cind se vor distribui ofiterilor romani decoratii din partea U.R.S.S.-ului. Eu, sigur, am scuzat aceasta lipsa, fiindca erau invitati toti sovieticii. Incidentul aceasta s-a lichidat prin faptul ca M.Sa totusi a venit marti la serbarea de la Cercul Militar. Miercuri mi s-a spus ca la rest nu mai vine si ca serbarea de 23 august trebuie aminata. Aceasta idee a aminarii a avut-o Majestatea Sa in ziuz de luni. Am aratat ca aceasta este o imposibilitate. Este imposibil de a amina o aniversare care este la o data fixa, la 23 August. Nu puteam amina pentru ca trupele au primit ordin sa se prezinte cu unitatile delegate in acest scop, in Bucuresti. Este situatia foarte grea. S-ar comenta aminarea. In conversatia pe care am avut-o cu Majestatea Sa , marti seara, cind s-a insistat mai mult asupra acestei aminari, am spus: Nu se poate amina.Sfatuiesc pe Majestatea Voastra sa n-o amine. Eu nu primesc raspunderea politica a unei aminari. Nu vreau sa jignesc Sovietele, cu care are legatura aceasta sarbatoare, aratind ca s-ar comlica situatia prin aminare si pe plan extern. Au urmat si miercuri intrevederi cu unii membri ai guvernului: cu domnul ministru de externe Tatarascu, cu domnul ministru de razboi. A fost mare zbucium din partea noastra. Nu va dau detalii. S-a depus maximum de efort pentru a face ca Majestatea Sa Regele nu numai sa nu amine serbarea, dar sa fie de fata, cum ers natural Toate eforturile facute cu sinceritate - sinceritate determinata si de marile interese ale tarii si ale noastre in momentul de fata - au dat gres. Toate eforturile nu au reusit si ieri Majestatea Sa nu a participat la serbare. Sarbatorirea insa a decurs in perfecta ordine si liniste. Spre norocul nostru al tuturor, - al tuturor. Ziua de ieri a fost frumoasa, ea s-a scurs fara nici un incident, iar armata glorioasa, intoarsa de pe frontul din Apus, a intrat in Capitala. Sigur, a fost un gol. Tin sa cunoasteti, domnilor colegi, ca nu purtam raspunderea si vina acestui gol. Am facut tot ceea ce omeneste este posibil ca sa nu existe acest gol. Lucrul acesta odata afirmat, ar fi inutil sa-l comentam. Sa ne felicitam ca au decurs lucrurile asa cum au decurs la aceasta sarbatoare si sa ne dam silinta ca, tragind concluzia din aceasta zi, din linistea cu care s-a petrecut aceasta zi, sa avem liniste pentru viitor, sa ne pastram calmul. Noi nu sintem rebeli. Noi nu purtam ginduri ascunse M.S.Regelui. Dar am constatat, o data pentru totdeauna, ca sfetnicii au fost rai- aceia care au instigat pe aceasta linie, facind ca Regele nostru sa nu fie de fata atunci cind armata glorioasa se intoarce in Capitala, lucru care nu se repeta decit poate din secol in secol. Acesti oameni, care au dat astfel de sfaturi au luat mare raspundere asupra constiintei lor. 

Dl general Damaceanu, subsecretar de stat al armatei de uscat Vor raspunde... Dl. dr.Petru Groza, presedintele Consiliului: Vor trebui sa raspunda - fara doar si poate. Noi pastram atitudinea de liniste si loialitate fata de Majestatea Sa, cum s-a dovedit si in cursul zilei de ieri, cind ati fost martori.Noi nu ne-am permis sub nici un raport sa manifestam ceva care putea trada o nemultumire prin faptul ca a trebuit sa inregistram absenta M.S.Regele, care nu vroia sa apara cu acest guvern la aceasta sarbatoare. Sintem optimisti. Credem ca lucrurile se vor indrepta. Vom vedea cum se vor desfasura. Fapt este ca ieri dimineata am primit o nota de la Moscova, pe care o cunoasteti, fiindca v-am comunicat-o, o nota semnata de dl.

Molotov si care mi-a fost comunicata de dl.Susaicov, la sapte si un sfwert si am comunicat-o Majestatii Sale. 

Dl.Lothar Radaceanu, ministrul muncii: Aveti textul? 

Dl.dr.P.Groza, presedintele Cosiliului: Nu-l am aici. Vi-l reproduc.Guvernul Uniunii Sovietice se opune categoric demiterii guvernului Groza si a notificat acest lucru si la Londra si la Washington. Textul deci continea un categoric nu, un categoric protest in contra demiterii guvernului nostru si totodata punea in vedere ca a luat contact cu celelalte doua Mari Puteri." 

(...Nota : pentru intelegerea acestui moment , am considerat necesara publicarea celor 30 de episoade ale acestui serial . Se cunoaste deja modul cum comunistii au smuls regelui Mihai semnatura , la 30 Decembrie. Am vrut sa se inteleaga mai bine cine sint cei care au facut-o, in ce logica si in ce scop. Am vrut ca monumentalul cinism ce se manifesta in documentul de mai jos, sa fie perceput in toata grozavia sa semnificativa.)

/ din stenograma sedintei Consiliului de Ministri din ziua de 30 Decembrie 1947, ora 15,30 

" Sedinta se deschide la ora 15,35 sub presedintia domnului Petru Groza, presedintele guvernului. Participa domnii : Gh. Gheorghiu-Dej, ministrul industriei si comertului ; Ana Pauker, ministrul afacerilor straine; Vasile Luca , ministrul finantelor; Teohari Georgescu, ministrul afacerilor interne; Stefan Voitec, ministrul educatiei nationale; Emil I. Bodnaras, ministrul apararii nationale; Lothar Radaceanu, ministrul muncii si asiguararilor sociale; Octav Livezeanu, ministrul informatiilor; Tudor Ionescu, ministrul minelor si petrolului; Theodor Iordachescu, ministrul lucrarilor publice; Stanciu Stoian, ministrul cultelor; Mihail Sadoveanu,presedintele Adunarii Deputatilor; I.G. Maurer, subsecretar de stat al Ministerului Industriei si Comertului; Dr. Ludovic Takacs,subsecretar de stat al nationalitatilor; Dr. M.Macovescu,subsecretar de stat la Ministerul Cooperatiei; V. Modoran, subsecretar de stat la Ministerul Finantelor; Ion Popescu, subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Interne; Dr. S Oeriu, presedintele Comisiei ministeriale pentru aplicarea Tratatului de pace. 

D. Dr. Petru Groza, presedintele Consiliului : " Doamna si domnilor ministri v-am convocat pentru a va comunica un fapt nou, care a intervenit de cind nu ne-am vazut. Veti lua cunostinta de acest fapt din continutul actului pe care vi-l voi citi: < Mihai I Prin gratia lui Dumnezeu si vointa Nationala REGE AL ROMANIEI La toti de fata si viitori, sanatate ! 

In viata statului roman s-au produs in ultimii ani adinci prefaceri politice, economice si sociale, care au creat noi raporturi intre principalii factori ai vietii de stat. Aceste raporturi nu mai corespund astazi conditiunilor stabilite de pactul fundamental- Constitutia Tarii-, ele cerind o grabnica si fundamentala schimbare. In fata acestei situatiuni, in deplina intelegere cu factorii de raspundere a Tarii, constient si de raspunderea ce-mi revine, consider ca institutia monarhica nu mai corespunde actualelor conditiuni ale vietii noastre de stat, ea reprezentind o piedica serioasa in calea dezvoltarii Romaniei. In consecinta, pe deplin constient de importanta acului ce fac in interesul poporului roman, ABDIC pentru mine si pentru urmasii mei de la tron, renuntind pentru mine si pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca rege al Romaniei. Las poporului roman libertatea de a-si alege o noua forma de stat. Mihai I Dat la Bucuresti, astazi , 30 Decembrie 1947 > Dr.Petru Groza : " Ca urmare a acestui act semnat de rege, noi trebuie sa facem o proclamatie catre tara. Iata textul acestei proclamatii : 'Muncitori, tarani, intelectuali, soldati, subofiteri, ofiteri, cetateni si cetatene ai Romaniei. Regele Mihai I a abdicat azi de la tron. In actul de abdicare, semnat astazi, la 30 Decembrie 1947, constata ca 'in viata statului roman s-au produs in ultimii ani adinci prefaceri politice, economice si sociale, care au creat noi raporturi intre principalii factori ai vietii de stat>. In fata acestei situatiuni, in deplina intelegere cu factorii de raspundere a Tarii, Regele considera ca ' institutia monarhica nu mai corespunde actualelor conditiuni ale vietii noastre de stat, ea reprezentind o piedica serioasa in calea dezvoltarii Romaniei '. Astfel poporul roman a dobindit libertatea de a-si cladi o forma noua de stat : Republica Populara. Eliberat in 1944 de sub jugul cotropitorilor hitleristi si al slugilor lor din tara, poporul roman si-a luat soarta in propriile sale miini. In frunte cu forta organizata, constienta si nesovaitoare a clasei muncitoare, aliata cu taranimea muncitoare, poporul roman a inlaturat jugul mosierilor si a pedepsit pe tradatorii intereselor sale, alungind de la cirma tarii pe cei care aparau interesele jefuitorilor sai. Astfel poporul roman a reusit sa-si infaptuiasca un regim democrat , pe care continua sa-l intareasca.Monarhia constituia o piedica in calea dezvoltarii tarii noastre spre un regim de democratie populara, care sa asigure tuturor celor ce muncesc bunastarea materiala si culturala, sa asigure independenta si suveranitatea statului roman. Prin inlaturarea monarhiei , se deschid in calea democratiei noastre populare noi si marete infaptuiri. Muncitori, tarani si intelectuali, ostasi , subofiteri si ofiteri, cetatene si cetateni ! Sa inaltam noua forma de viata a statului nostru , Republica Populara Romana. Patria tuturor celor ce muncesc cu bratele si cu mintea, de la orase si de la sate ! " Semneaza : Dr. Petru Groza, presedintele Consiliului de Ministri Gh. Gheorghiu-Dej, ministrul secretar de stat la Departamentul Industriei si Comertului . Ana Pauker, ministru secretar de stat la Departamentul Afacerilor Straine. 

Vasile Luca , ministru secretar de stat la Ministerul Finantelor. Teohari Georgescu, ministru secretar de stat la Departamentul Afacerilor Interne. Stefan Voitec, ministru secretar de stat la Departamentul Educatiei Nationale. Pr. Tr. Svulescu, ministru secretar de stat la Departamentul Agriculturii si Domeniilor Emil I. Bodnaras, ministru secretar de stat la Departamentul Apararii Nationale; Lucretiu Patrascanu, ministru secretar de stat la Departamentul Justitiei. Lothar Radaceanu, ministru secretar de stat la Departamentul Muncii si Asigurarilor sociale; Dr. Florica Bagdazar, ministru secretar de stat la Departamentul Sanatatii. Octav Livezeanu, ministru secretar de stat la Departamentul Informatiilor; Prof. N. Porfiri, ministru secretar de stat la Departamentul Comunicatiilor Tudor Ionescu, ministru secretar de stat la Departamentul Minelor si Petrolului; Romulus Zaroni, ministru secretar de stat la Departamentul Cooperatiei Ion Pas, ministru secretar de stat la Departamentul Apelor Theodor Iordachescu, ministru secretar de stat la Departamentul Lucrarilor Publice; Stanciu Stoian, ministru secretar de stat la Departamentul Cultelor. I.G. Maurer, subsecretar de stat la Ministerului Industriei si Comertului; Gheorghe Vasilichi, subsecretar de stat la Ministerul Educatiei Nationale Constantin Agiu,subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii si Domeniilor. Prof Constantin Daicoviciu, subsecretar de stat al Aprovizionarii Dr. Ludovic Takacs,subsecretar de stat la Nationalitatilor; Prof Miron Niculescu , subsecretar de stat la Ministerul Educatiei Nationale. Dr. M.Macovescu,subsecretar de stat la Ministerul Cooperatiei. V. Modoran, subsecretar de stat la Ministerul Finantelor. Ion Popescu, subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Interne. Grigore Geamanu , subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Interne Dr. S Oeriu, presedintele Comisiei ministeriale pentru aplicarea Tratatului de pace" 

Petru Groza :" Doamna si domnilor ministri, daca aveti vreo observatiune de facut asupra acestui text, va rog sa luati cuvintul. " Necerind nimeni cuvintul, Consiliul aproba textul Proclamatiei citita de domnul prim- ministru. 

Dr.P.Groza, presedintele Consiliului : "Doamna si domnilor ministri, vreau sa va comunic ca actul acesta s-a facut prin buna invoiala. Regele a constatat - asa cum este scris aici – ca institutia monarhiei este o piedica serioasa in calea dezvoltarii poporului nostru. Istoria va inregistra o lichidare prieteneasca a monarhiei, fara zguduire,- cum poate inamicii nostri n-ar fi dorit. Ca sa utilizez o expresie a reginei mame, poporul a facut astazi un divort si decent si elegant de monarhie. Prin urmare, si actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernarii noastre. Vreau sa se stie pretutindeni - si aceasta este foarte important ca lucrul acesta s-a facut cu cumintenie, la timpul sau. Nimeni n-a fost suparat cu ceva. Noi mergem inainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom ingriji ca fostul rege sa plece linistit, asa cum se cuvine, pentru ca nimeni sa nu poata avea un cuvint de repros, pentru felul in care poporul nostru a tinut sa se poarte fata de acela care, intelegind glasul vremurilor, s-a retras - lucru pentru care poporul roman nu se poate arata nerecunoscator. Deci, fostul rege va fi respectat, ca orice alt cetatean al acestei tari. Acum, potrivit Constitutiei, o data

cu incetarea monarhiei, trebuie instituita o regenta. Cum insa noi sintem oameni politici, care inregistram realitatile, avem formele noastre si trebuie sa dezvatam pe oameni sa tot vorbeasca despre rege si despre regenta, am hotarit ca acest organ sa fie numit Prezidiul Republicii Populare Romane. El va fi constituit din 5 persoane, oameni onorabili, de suprafarta si isi va exercita atributiunile pina cind Constituanta isi va face datoria. In acest Prezidium, propun pe domnii: Mihail Sadoveanu, presedintele Adunarii Deputatilor; Prof.dr.C.I.Parhon, presedintele A.R.L.U.S.-ului; Stefan Voitec, ministrul educatiei nationale; Gh.Stere, presedintele Curtii de Apel din Bucuresti si Ion Niculi, vicepresedinte al Adunarii Deputatilor. In rest, rog pe doamnele si domnii ministri sa stea tot timpul in Capitala, la departamentele respective, renuntind la cele citeva zile de vacanta care au mai ramas, dat fiind aceste evenimente. Consiliul aproba propunerea domnului prim-ministru. Sedinta se ridica la ora 16,10."

În noiembrie 1947, Regele Mihai a fost invitat să participe, la Londra, la nunta viitoarei Regine Elisabeta a II-a a Regatului Unit. Cu acest prilej, a cunoscut-o pe Principesa Ana de Bourbon-Parma, cea care ulterior avea să-i devină soţie. Povestind acest episod, Regele Mihai aminteşte şi de relaţia tensionată pe care o avea cu guvernul de la acea vreme: „Cam pe la sfârşitul lunii octombrie am primit din partea Regelui Angliei invitaţia de a participa la nunta Principesei Elisabeta, actuala regină. Acolo am reîntâlnit-o pe Regina Ana, pe atunci Principesa de Bourbon Parme. În seara acestei recepții am cerut mâna Principesei Ana. […] Când am plecat spre Londra de la Băneasa, la aeroport erau de faţă toţi membrii guvernului, cu zâmbetul pe buze, afabili. În decembrie, când ne-am întors, atmosfera din gara Mogoşoaia era glacială. Un contrast care n-ar fi trebuit să mă surprindă. Groza spera să nu mă mai întorc în ţara. I-ar fi fost mai simplu să spună că am părăsit ţara dintr-un motiv sentimental, că am dat dovadă de lipsă de înţelegere pentru momentul greu pe care îl traversează ţara şi aşa mai departe. Întoarcerea noastră a însemnat pentru ei o lovitură, pentru că le-am făcut mai grea misiunea ce li se încredinţase de la Kremlin.” (Ciobanu, 1991, 54-56) 

Chemat de la Sinaia, unde se afla cu mama Sa, Regina Elena, la Palatul Elisabeta din București pentru ”o chestiune de familie”, Regele Mihai a fost întâmpinat pe 30 decembrie în Palatul de pe Șoseaua Kisselef de către Petru Groza, președintele Consiliului de Miniștri și de Gheorghe Gheorghiu-Dej, ministru al Economiei. Cei doi l-au șantajat pe Rege să abdice și i-au solicitat să semneze un act redactat dinainte, sub pericolul asasinării a numeroși tineri arestați în lunile și anii care au succedat preluării controlului asupra guvernului de către comuniști și partenerii lor, cu sprijinul militar sovietic. Așa cum arată documentele din arhive, lovitura de stat fusese minuțios pregătită inclusiv prin asedierea Palatului Elisabeta de către trupe speciale și tăierea legăturilor telefonice.

În şedinţa din aceeaşi zi a Cabinetului, Petru Groza a declara: „(...) monarhia constituia o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru şi că (...) poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie. (...) Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras". (Stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din ziua de 30 Decembrie 1947, ora 15:30)

La 3 ianuarie 1948, Mihai a fost silit să părăsească ţara, urmat la peste o săptămână, de principesele Elisabeta de România şi Ileana de Habsburg. 

Curând, pe 3 martie 1948, la Londra, Regele a denunțat abdicarea, considerând-o ”un act de violență” și afirmând deschis: ”nu mă consider obligat în nici un fel de acest act care mi-a fost impus”.

Lovitura de stat de la 23 august 1944 (denumită și actul de la 23 august[1][2][3][4]) a fost acțiunea

prin care, la data de 23 august 1944,regele Mihai a decis demiterea și arestarea lui Ion Antonescu,

prim-ministrul României și Conducătorul Statului, a dispus încetarea imediată a colaborării României

cu Puterile Axei și începerea tratativelor de armistițiu cu Aliații și de colaborare militară cu Uniunea

Sovietică.

Numit de regele Carol al II-lea prin decretul regal din 4 septembrie 1940 în funcția de prim-ministru

al României și reconfirmat de Mihai I al României la 6 septembrie, la 23 august 1944 Antonescu a

fost arestat de regele Mihai și demis prin decret regal. Acest act a pus capăt regimului instaurat prin

puciul lui Ion Antonescu de la 6 septembrie 1940, în urma căruia acesta se auto-intitulase

„conducător al statului” și își însușise puteri discreționare. Regimul Antonescu a fost

o dictatură militară,[5] s-a aliat puterilor Axei într-un război finalmente dezastruos pentru România,

refuzând să se supună cererii regale din 1944 de semnare imediată a armistițiului cu Uniunea

Sovietică, trecerea țării și Armatei române de partea Aliaților și încetarea războiului împotriva

acestora.

În situația în care Armata Roșie invadase deja nord-estul României în luna martie 1944 (frontul

oprindu-se pe linia Cernăuți-Botoșani-Iași-Chișinău-Tighina), deconectarea de puterile Axei și

semnarea imediată a armistițiului cu Uniunea Sovietică devenise o necesitate urgentă și vitală, iar

guvernul sovietic, fiind în tratative cu opoziția românească la Stockholm prin intermediarul

ambasadoarei Uniunii Sovietice, Alexandra Kollontai și al trimisului român Neagu Djuvara, amenința

România cu reluarea ofensivei în septembrie în caz de menținere a țării printrePuterile Axei [6] . Actul

de la 23 august 1944 [4] a fost programat sub auspiciile regale de către o coaliție formată din

partidele democratice interbelice (liberal, țărănist și social-democrat) și partidul comunist, aliate

în Blocul Național Democrat), cu colaborarea unor ofițeri superiori ai armatei, precum

generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea, Ion Negulescu ș.a.

Imediat după demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, România a ieșit din alianța cu Puterile Axei,

a declarat încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaților și a declarat

război Germaniei și Ungariei [7] [5] . Acordul de Armistițiu între guvernele Statelor Unite ale Americii,

Regatului Unit și URSS-ului, pe de o parte și guvernul României, pe de altă parte, nu a fost însă

semnat, la Moscova, decât pe 12 septembrie 1944, astfel că timp de trei săptămâni, România a fost

încă socotită ca un inamic de către Aliați, deși din ziua de 24 august 1944 întorsese deja armele

contra puterilor Axei. Această situație a permis Uniunii Sovietice să confiște fără împotrivire

armament, muniții, vehicule, avioane și totalitatea flotei românești atât militară cât și civilă. Militarii

primiseră ordin să nu se opună iar rarii care totuși au încercat, au fost luați prizonieri. În cadrul

Acordului de Armistițiu de la 12 septembrie 1944, au fost stabilite modalitățile politice de guvernare a

României precum și plata de despăgubiri materiale URSS-ului în valoare de 300 milioane de dolari

defalcate pe 6 ani, sub formă de bunuri. Alt rezultat al schimbării de alianță din 23 August 1944 a

fost retrocedarea Transilvaniei de Nord României, în timp ce Cadrilaterul retrocedatBulgariei,

precum și Basarabia și Bucovina de nord cedate Uniunii Sovietice rămâneau în posesia acestora.

Schimbarea de alianță a României din 23 August 1944 a accelerat înaintarea Aliaților (printre care

se număra acum România) spre granițele Germaniei, armata română participând la operațiunile din

1944 contra Germaniei naziste pe teritoriul țării sale, precum și la cele de pe teritoriile Ungariei și

Cehoslovaciei până la sfârșitul războiului. Punctele cel mai occidentale eliberate de armata română

în ofensiva împotrivaGermaniei naziste au fost orașele Chotěboř și Humpoleț, la 90 km la răsărit de

Praga, în ziua de 4 mai 1945

Generalul Ion Antonescu fusese investit [9] cu „puteri depline la conducerea statului român”

după ce, pe fondul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, România fusese forțată în 1940, prin

presiunile diplomatice ale Uniunii Sovietice și Germaniei Naziste care cu un an în urmă

semnaserăpactul Ribbentrop-Molotov, să cedeze Transilvania de

Nord Ungariei, Basarabia și Bucovina de Nord Uniunii Sovietice și Cadrilaterul Bulgariei. În

ziua următoare după instaurarea guvernului Antonescu, regele fusese obligat să abdice în

favoarea tânărului său fiu [10]. Constituția fusese suspendată, parlamentul dizolvat [11], și o

parte din puterile constituționale ale regelui au fost asumate de Ion Antonescu [12], care s-a

autointitulat „Conducătorul Statului”. Antonescu avea astfel puteri discreționare în fruntea

guvernului, întărindu-și poziția după înăbușirearebeliunii legionare. Guvernul antonescian a

intrat în 1941 în război de partea Axei și împotriva URSS, cu scopul de a redobândi

teritoriile anexate de aceasta, ceea ce a și realizat. După aceea, însă, în pofida protestelor

partidelor istorice, Antonescu a continuat să avanseze pe teritoriul sovietic, la est de Râul

Nistru, ocupând teritoriul dintre Nistru și Bug, pe care l-a folosit pentru a extermina dușmanii

politici ai regimului, intelectualii și artiștii „nedoriți” sau socotiți „decadenți”, sute de mii de

evrei (unii fiind evrei români deportați, alții fiind evrei sovietici localnici) și câteva mii

de romi.

După bătălia de la Stalingrad, însă, armata sovietică a început să avanseze și, în martie

1944, ajunsese pe teritoriul României. Din martie până în august 1944, frontul de est a fost

stabilizat pe linia Chișinău–Iași–Târgu Frumos.

EvenimentelePlanurile

Partidele istorice, excluse de la putere, dar lăsate să funcționeze chiar în timpul dictaturii lui

Antonescu, au menținut contacte cu Aliații și au purtat discuții cu aceștia, prin emisari trimiși

de Iuliu Maniu la Ankara și la Cairo (de exemplu Barbu Știrbei). În același timp, după bătălia

de la Stalingrad, guvernul lui Antonescu a purtat și el unele negocieri cu Aleksandra

Kollontai, reprezentanta sovietică la Stockholm, prin Frederic Nanu, căruia i-a succedat,

după 23 august, Neagu Djuvara. În negocierile cu reprezentanții lui Maniu, Aliații, la cererea

lui Stalin, puseseră condiția ca și comuniștii să fie implicați într-un eventual nou guvern.[13]

La 23 martie 1944, în timp ce Ion Antonescu era în vizită oficială în Germania, regele Mihai

l-a trimis pe generalul Constantin Sănătescu să îi sondeze pe militarii de pe lângă Ministerul

de Război și Marele Stat Major despre care se credea că sunt opozanți ai lui Antonescu

dacă erau dispuși să treacă la acțiune, însă rezultatul a fost dezamăgitor, a doua zi primind

vizita unui general, care a argumentat că nu venise momentul unei lovituri de stat.[14]

După câteva zile, a avut loc un prânz de lucru cu Antonescu, în cadrul căruia regele Mihai

și-a dat seama că nu are rost să încerce să-l convingă pe șeful guvernului de oportunitatea

schimbării orientării externe a țării. În contextul sosirii unui ultimatum de predare din partea

Aliaților, regele le-a cerut liderilor politici să își asume responsabilitatea de a se pronunța

pentru pace, caz în care el i-ar fi cerut public lui Antonescu demisia.[15] Acest lucru însă nu

s-a întâmplat, iar în urma deziluziei, regele s-a convins că avea nevoie pentru schimbarea

lui Antonescu de armată, care în urma unui tur de sondare al lui Sănătescu din mai 1944 nu

considera că venise momentul.[15]

În august 1944 regele Mihai a sesizat un moment bun pentru lovitura de stat, întrucât

Germania retrăsese divizia de tancuri Gross Deutschland de pe frontul românesc, în

contextul în care armata sovietică se regrupa de câteva luni pe linia frontului și putea porni

un mare atac în orice moment.[16] Serviciile secrete și poliția secretă germană deveniseră

suspicioase, iar regina mamă Elena a fost interogată de poliția secretă germană, fără a

dezvălui că ar avea cunoștință de planurile fiului ei. Ca să slăbească suspiciunile, acesta a

plecat între 16-18 august la o vânătoare, rămânând într-o așteptare discretă pentru

următoarele două zile, la Sinaia.[17]

În cursul zilei de 20 august, regelui i-a parvenit vestea că rușii lansaseră atacul asupra

frontului, așa că a plecat la volanul mașinii Lincoln spre București, însoțit de secretarul

Mircea Ionnițiu, de aghiotantul Emilian Ionescu și de generalul Mihail, consilierul său pe

probleme militare.[18] La Casa Nouă a avut o întâlnire a regelui cu liderii militari, care s-au

propunțat în favoarea loviturii; printre ei era și colonelul Dămăceanu, comandantul

garnizoanei București.[19] La întâlnire au participat și Constantin Sănătescu, Ion Mocsoni

Styrcea, Grigore Niculescu Buzești, Mircea Ionnițiu, generalii Mihail și Aldea. Dămăceanu a

fost întrebat de cât timp avea nevoie pentru a strânge trupe pentru a ocupa puncte

strategice din oraș și acesta a răspuns cinci zile, data loviturii fiind stabilită în consecință

pentru 26 august.[20]

În seara zilei de 21 august, a avut loc o întâlnire cu liderii politici (Maniu, Brătianu, Petrescu

și Pătrășcanu), în care participanții s-au pus de acord asupra planului stabilit în seara

anterioară. Regele i-a delegat pe Maniu și Pătrășcanu să formuleze lista de miniștri pentru

noul guvernul, până pe data de 23 august.[21] Mocsoni Styrcea, care era funcționar la

Ministrul afacerilor străine, s-a deplasat în aceeași seară la Snagov, la sediul ministerului,

unde a petrecut noaptea criptând cele două telegrame ale complotiștilor pentru Ankara. În

dimineața lui 22 august a hotărât să înoate în lac înainte de a se întoarce la București și s-a

întâlnit cu secretarul general al ministerului, Davidescu, care l-a informat că Antonescu se

întorcea în seara zilei curente de pe front și avea să părăsească a doua zi Bucureștiul, ceea

ce ar fi lichidat planurile loviturii.[21] Fiind informat despre aceste lucruri, data a fost mutată

de urgență de rege pe 23 august, fără a mai fi consultați liderii politici.[22]

În discuția ce a urmat și care a durat peste o oră, Ion Antonescu a refuzat să accepte

ieșirea din război, justificându-și refuzul prin „cuvântul de ofițer dat lui Adolf Hitler” că va

merge alături de el până la capăt. Regele s-a văzut nevoit să folosească parola „Dacă

lucrurile stau așa, atunci nu ne mai rămâne nimic de făcut!”[23][24] pentru a chema ofițerii care

să-l aresteze pe general. În orele ce au urmat, au fost convocate la Palat toate persoanele

de încredere ale lui Ion Antonescu. Toți s-au conformat și au fost arestați, cu excepția

lui Eugen Cristescu, șeful Siguranței; acesta a fost arestat după alte câteva zile.

La Palat au fost chemați și liderii partidelor democratice, Constantin I.C. Brătianu, Iuliu

Maniu și Constantin Titel-Petrescu, precum și Lucrețiu Pătrășcanu, cel considerat a fi

persoana de contact cu Partidul Comunist. Primii trei, însă, nu au fost de găsit (nu se

așteptau ca evenimentele să fie înaintate cu trei zile). Astfel, primul care s-a prezentat la

Palat a fost Pătrășcanu, după ce noul guvern fusese deja alcătuit din persoane de

încredere ale regelui Mihai, în timp ce liderii politici primiseră în guvern titlul de miniștri fără

portofoliu. Întrucât gărzile pregătite de rege și de Maniu nu erau nici ele disponibile rapid,

singura miliție care să poată păzi pe cei arestați a fost cea a comuniștilor organizați de Emil

Bodnăraș, fapt exploatat de propaganda comunistă ulterioară.[25]

Înainte de ora 20:00, regele a înregistrat un mesaj pentru țară ce avea să fie difuzat la radio

la ora 22, în care a anunțat schimbarea guvernului și trecerea de partea Aliaților.

Solidaritatea cu regele a fost generală, toți ofițerii importanți fiind de partea acestuia. După

difuzarea mesajului la radio, au izbucnit demonstrații populare de entuziasm.[26]

Reacția naziștilor

În preajma orei 21:00, la Palat a sosit ambasadorul Germaniei, Manfred von Killinger, care

părea să aibă informații precise despre evenimente. Ca să câștige timp, Regele a negat,

spunându-i că Antonescu este liber. Forțele germane au lansat a doua zi un bombardament

asupra Bucureștiului, distrugând o parte din Palatul Regal. Regele Mihai, însă, se refugiase

împreună cu regina-mamă, la Dobrița, în Oltenia.

Trupele de recruți români prezente în București au rezistat bombardamentelor și atacurilor

germane, cu sprijinul aviației americane, care a bombardat și ea pozițiile germane din

zona Băneasa și Otopeni, dar și obiective românești (linii ferate și șosele susceptibile de a fi

întrebuințate de Wehrmacht pentru evacuare).

În timp ce armata română a avut de luptat împotriva Wehrmachtului - fostul aliat - Armata

Roșie începuse să avanseze pe teritoriul României, socotindu-se încă în teritoriu inamic și

comportându-se ca atare, bunăoară confiscând armament, muniții și bunuri atât publice cât

și particulare, soldați și ofițeri români fiind luați prizonieri.

Conducerea României

După demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, generalul Constantin Sănătescu a fost

însărcinat cu formarea unui guvern cu reprezentanții partidelor democrate, cu unii politicieni

comuniști și cu ofițeri ai armatei. Acest guvern a negociat armistițiul cu URSS, prin care s-a

obligat să plătească despăgubiri de război, să admită pierderile teritoriale din est din 1940

și să acorde funcții mai importante comuniștilor. Armata sovietică a ocupat întreaga

Românie, intrând la 31 august în București dar, deși la început soldați și ofițeri români au

fost luați prizonieri de aceasta, în cele din urmă s-a acceptat colaborarea armatei române în

vederea înfrângerii Germaniei Naziste. Armata română a recuceritTransilvania de Nord și a

continuat eliberând Ungaria (cu ocuparea Budapestei) și Cehoslovacia.

Soarta generalului Antonescu[modificare | modificare sursă]

După ce a fost arestat, generalul Antonescu a fost predat gărzilor comuniste ale lui Emil

Bodnăraș, care la rândul lor l-au predat armatei sovietice pe 31 august, în ziua când

aceasta a intrat în București. El a fost ținut prizonier în URSS și nu a fost judecat

în procesele de la Nürnberg, fiind ulterior adus în România și judecat de Tribunalul

Poporului din București. El a fost condamnat la moarte și executat la 1 iulie 1946 .

Regele Mihai

După 6 martie 1945, guvernele României au fost dominate de comuniști și impuse de

Moscova cu ajutorul armatei sovietice. Regele Mihai nu s-a putut opune, fiind considerat de

sovietici o piedică pentru planurile lor de instaurare a unui regim comunist. Astfel, deși

Uniunea Sovietică și-a exprimat printr-o telegramă satisfacția față de evenimentele din

România și l-a decorat pe rege cu Ordinul Victoriei, acesta a fost obligat la 30

decembrie 1947 de reprezentantul sovietic Andrei Vîșinski să abdice și să părăsească țara,

declarată de comuniști «republică populară».

IstoriografiaDeşi rolul lor a fost minim, comuniştii şi-au atribuit întreaga acţiune. După o săptămână, liderii comunişti

prezenţi (în imagine, Gheorghe Apostol şi Chivu Stoica) au organizat acţiuni de întâmpinare a Armatei

Roşii.

În perioada comunistă, denumirea actului de la 23 august 1944 a suferit diferite transformări

în propaganda oficială, acesta fiind însă permanent promovat ca o mare realizare

comunistă.[27] Insurecția armată din 23 August 1944 a devenit ziua națională a României în

timpuldictaturii comuniste. Spre sfârșitul acestei perioade, la propunerea lui Nicolae

Ceaușescu, titulatura s-a transformat în „Revoluția de Eliberare Socială și Națională,

Antifascistă și Antiimperialistă”. Istoria acestui eveniment a fost falsificată astfel de la

început, rolul regelui Mihai și al partidelor istorice fiind minimalizat, evenimentul fiind

prezentat ca fiind aproape exclusiv realizarea Partidului Comunist, care în realitate era la

acea vreme o mișcare ce activa în ilegalitate, cu un număr redus de membri.[28] Această

campanie de falsificare a început chiar din 24 august 1944, când presa comunistă le-a

atribuit acestora toate meritele acțiunii.

Istoriografia occidentală, la rândul ei, a adoptat poziția oficială a O.N.U. care nu admitea

pentru cel de-al Doilea Război Mondial decât patru învingători și co-beligeranți

împotriva Germaniei Naziste, anume Marea Britanie, S.U.A., Uniunea Sovietică și Franța,

deși existau alte țări care luptaseră

împotriva Axei (Polonia, Norvegia, Olanda, Belgia, Iugoslavia, Grecia), deși URSS fusese

aliată cu Germania Nazistă până în vara 1941, și deși Franța oficială, cea a

mareșalului Pétain, se luptase împotriva Aliaților în timp ce Franța rebelă, cea a

generalului De Gaulle, dispunea de mai puțini ostași decât armata română în septembrie

1944.[29] Dată fiind această poziția oficială, România a semnat Tratatul de pace de la

Paris din 1947 ca beligerant învins (ca și Italia, care trecuse de partea Aliaților cu un an

înaintea României), regimul Antonescu fiind singurul luat în cont, iar contribuția de

partea Aliaților nefiind considerată decât în dezbaterea statutului Transilvaniei de Nord,

care în final a fost retrocedat României, mai ales că Ungaria, sub regimul lui Ferenc

Szálasi, se luptase de partea Germaniei Naziste până la capăt.

După căderea regimului comunist, istoricii români au putut analiza necenzurat schimbarea

de alianță a României din 23 August 1944, iar regele Mihai a acordat multor jurnaliști și

istorici români interviuri care au apărut în presa și în publicistica din România, aducând o

nouă lumină asupra evenimentelor de atunci.[30][4][31] Forurile politice, însă, au scos ziua de

23 august nu numai din rolul de sărbătoare națională, ceeace era firesc, dar și din rolul de

comemorare oficială, și cum simultan s-au produs numeroase tentative de a îl reabilita pe

Ion Antonescu, perceperea comunității internaționale a fost că România dorește să șteargă

lupta de partea Aliaților din istoria sa și să revină la un naționalism fascizant[32]. Ulterior

totuși, lucrările comisiilor istorice au relevat rolul schimbării de alianță a României din 23

August 1944 în revenirea Transilvaniei de Nord în granițele României[33] iar presiunea

diplomatică internațională a împiedicat reabilitarea solemnă a lui Ion Antonescu, dorită de

partidele naționaliste. Ziua de aniversare a schimbării de alianță a României din 23 August

și a intrării printre Aliați nu a redevenit însă comemorativă, deoarece mulți politicieni și

alegători o înțeleg încă așa cum le-a fost predată la școală în perioada comunistă, anume

ca o lovitură de stat care a inaugurat comunismul în România (în realitate, această lovitură

de stat comunistă a avut loc la data de 6 martie 1945).

Dupa alegerile parlamentare, obiectivul politic esential al guvernului Groza era acapararea intregii puteri in stat si lichidarea oricaror forme de opozitie. Planul a fost elaborat de ministrul de Interne, Teohari Georgescu, si Pantelei Bodnarenko, ofiter de informatii sovietic.Inca de la inceputul anului 1947, autoritatile comuniste au operat numeroase arestari impotriva adversarilor politici prin comiterea de grave abuzuri. Pe 14 iulie 1947, autoritatile Ministerului de Interne au reusit sa intinda o capcana principalilor fruntasi national-taranisti, care se pregateau sa plece in Marea Britanie pentru a informa diplomatii occidentali despre situatia reala din tara. Inscenarea de la Tamadau a fost etichetata drept act de tradare nationala si transformata intr-un caz politic major.

Vezi si Petru Groza ca presedinte al prezidiului MAN 

Pentru a permite implicarea PNT si a lui Iuliu Maniu, autoritatile au extins acuzatiile de la tentativa de parasire frauduloasa a tarii la activitati cu caracter politic. La 30 iulie 1947, printr-un jurnal al Consiliului de Ministri s-a decis dizolvarea Partidului National Taranesc.

Vezi si Contactele dintre Iuliu Maniu si Serviciile Secrete Britanice 

In aceeasi zi a fost convocata Adunarea Deputatilor, in cadrul careia, pe baza unui raport intocmit de Teohari Georgescu, s-a aprobat dizolvarea cu 294 de voturi pentru si unul impotriva. Jurnalul stabilea: „Partidul National-Taranesc de sub presedintia domnului Iuliu Maniu este si ramane dizolvat pe data publicarii in Monitorul oficial a prezentului Jurnal. Aceeasi decizie de dizolvare include si toate organizatiile judetene, de plasa si comunale ale sus mentionatului partid, organizatiile militare, de tineret, de femei si orice alte organizatii sau asociatii conduse de acest partid”.

Pe 1 noiembrie, Partidul National Liberal a decis sa isi inceteze activitatea. Cinci zile mai tarziu, Adunarea Deputatilor a adoptat o motiune de neincredere in Gheorghe Tatarescu, ministrul de Externe si vicepresedintele Consiliului de ministri. 

Vezi si Ce nu se spune dupa 1989 despre Petru GrozaZiua urmatoare, reprezentantii PNL-Tatarescu au demisionat din guvern. Procesul intentat liderilor PNT s-a desfasurat intre 29 octombrie si 4 noiembrie.

Ca si in cazul procesului intentat maresalului Antonescu in urma cu un an si jumatate, sentinta era dinainte stabilita, pe baza unor acuzatii fara acoperire materiala, avand la baza nu probe, ci indicatii politice venite de la Moscova si prezentate in haina juridica la Bucuresti. Iuliu Maniu si Ion Mihalache au fost singurii condamnati la temnita grea pe viata.

La 23 august 1944, în România avea loc o lovitură de stat în urma căreia mareşalul Ion Antonescu şi ceilalţi membri ai guvernului au fost arestaţi. Era o acţiune organizată de reprezentanţii Palatului, în frunte cu regele Mihai, şi reprezentanţi ai partidelor politice cuprinşi în Blocul Naţional Democrat.

S-a format un nou guvern în fruntea căruia a fost numit generalul Constantin Sănătescu şi s-au promulgat decrete-legi referitoare la amnistia generală, desfiinţarea lagărelor de muncă, eliberarea deţinuţilor politici şi restabilirea cadrului democratic de dezvoltare a ţării. Se evita, în felul acesta, transformarea României în teatru de război şi s-au creat condiţii favorabile eliberării părţii de nord-vest a Transilvaniei şi scurtării duratei conflictului mondial. Armata română s-a alăturat Naţiunilor Unite în războiul antihitlerist, luptând pentru eliberarea Transilvaniei, Ungariei şi Cehoslovaciei.

Actul de la 23 august 1944 însemna însă şi intrarea României în sfera de influenţă sovietică, ca urmare a delimitării de către Marile Puteri a sferelor lor de influenţă (Conferinţa de la Ialta).

Deşi Constituţia din 1923 fusese parţial pusă în vigoare, conducerea ţării se confrunta cu consecinţele ocupaţiei sovietice. Bucurându-se de protecţia şi sprijinul Armatei Roşii, comuniştii şi-au mărit treptat influenţa, manipulând populaţia prin discursuri demagogice. Ei au boicotat cu sprijinul Moscovei toate actele politice ale guvernelor Sănătescu şi Rădescu, angajându-se pe drumul luptei pentru acapararea puterii politice. În acest scop, la nivelul conducerii centrale activau două grupări: una din interiorul ţării (Constantin Pârvulescu, Iosif Raugheţ, Gheorghe Gheorghiu-Dej) şi alta instruită în Uniunea Sovietică (Ana Pauker, Vasile Luca, Emil Bodnăraş).

Pe fondul intensificării agitaţiilor comuniste este trimis la Bucureşti (februarie 1945) viceministrul afacerilor străine, Andrei Vâşinski, care va cere regelui Mihai, în termeni violenţi, demiterea guvernului Rădescu şi formarea unui guvern al Frontului Naţional Democrat (P.C.R. şi P.S.D.). La Bucureşti sunt concentrate unităţi sovietice de blindate, se interzice legătura cu trupele române de pe front, radioul şi presa sunt controlate de ruşi. După noi presiuni morale, politice şi militare, regele cedează, încredinţând lui Petru Groza formarea noului guvern, controlat de comunişti (6 martie 1945).

Odată instalaţi la putere, comuniştii s-au lansat într-o campanie fără precedent împotriva opoziţiei, urmărindu-se exterminarea fizică a tuturor adversarilor politici ai regimului comunist. Arestările pentru colaboraţionism, condamnările şi deportarile în U.R.S.S. au dus la terorizarea şi anihilarea întregii clase politice. A fost adoptată o nouă lege electorală, pe baza căreia s-au organizat alegerile din 19 noiembrie 1946. Partidele satelite comuniştilor reunite în Blocul Partidelor Democratice au câştigat alegerile prin fraudă, rezultatul alegerilor fiind comunicat cu 0 întârziere de 48 de ore. Era un nou fals al guvernării Petru Groza.

Următorul pas avea să fie lichidarea oricărei opoziţii din partea unor partide sau personalităţi politice. În urma înscenării de la Tămădău, guvernul a avut motiv să dizolve P.N.Ţ. (30 iulie 1947), conducătorii partidului în frunte cu Iuliu Maniu fiind condamnaţi la ani grei de închisoare. Dispărea astfel unul dintre principalele partide politice ataşate democraţiei.

Temându-se că monarhia ar putea să devină un centru de opoziţie în noua societate, este făcut un ultim pas care să le asigure comuniştilor dominaţia asupra ţării, forţându-l pe regele Mihai să abdice şi să părăsească ţara (30 decembrie 1947). Proclamarea Republicii Populare Române reprezintă un pas decisiv pe calea preluării puterii politice de către comunişti.

Adept al dirijismului economic, Partidul Comunist a luptat împotriva proprietăţii particulare în economie. Un pas important a fost realizat la 11 iunie 1948, când au fost etatizate întreprinderile industriale şi miniere. Ulterior, controlul statului se va extinde asupra cinematografelor şi caselor de sănătate, iar după 1950 asupra farmaciilor, întreprinderilor chimice şi a tuturor unităţilor economice şi social-culturale, precum şi a unei mari părţi din locuinţe (proprietate privată). Subordonarea economică faţă de U.R.S.S. s-a materializat în primii ani ai “democraţiei populare” prin existenţa sovromurilor, întreprinderi mixte româno-sovietice, care între 1945-1956 funcţionau exclusiv în profitul Uniunii Sovietice.

După 1949 începe procesul de colectivizare după modelul sovietic, ţăranii fiind obligaţi să renunţe la proprietăţile lor şi să intre în gospodării colective. Colectivizarea va genera o răsturnare gravă a structurilor tradiţionale ale satului românesc şi a sistemului său propriu de valori. Pentru a asigura un control riguros asupra economiei naţionale, statul comunist introduce planificarea dezvoltării economice (planuri cincinale).

Comunismul a antrenat grave modificări ale culturii naţionale prin negarea valorilor sale tradiţionale. Încercând să imite modelul sovietic, unii autori (“culturnici”), precum Mihail Roller, Iosif  Kişinevski, Leonte Răutu, au modificat istoria naţională şi au fetişizat în literatură şi artă chipul muncitorului. După 1946 s-a introdus o cenzură strictă, fiind interzişi autori precum Mihai Eminescu, N. Iorga, V. Alecsandri, Liviu Rebreanu, G. Coşbuc, M. Kogălniceanu, V. Pârvan sau D. Cantemir.

O intensă campanie de rusificare a transformat cultura română într-o anexă a culturii sovietice, fiind înfiinţate edituri, instituţii, biblioteci şi muzee cu profil româno-rus. Prin legea învăţământului (1948) se introducea modelul sovietic de notare de la 1 la 5, limba rusă, istoria U.R.S.S. şi a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice deveneau materii obligatorii în şcoli. Apelativul “tovarăşe” este impus prin lege.