Inevitabilul drum spre război: conferința de

la München

Autor: Cezara Anton [lucrarea a fost susţinută în cadrul Sesiunii Naţionale de Comunicări

Ştiinţifice ASID] Aug 2014

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/inevitabilul-drum-razboi-conferin-munchen

Conferința de la München a fost un eveniment istoric important, care a marcat decisiv

perioada de timp de până la 1 Septembrie 1939, respectiv până la declanșarea celui de-al

Doilea Război Mondial.

Pentru Germania Nazistă, subminarea și ulterior distrugerea statului cehoslovac erau două puncte

esențiale în programul său de hegemonie continentală. Realizarea acestuia a fost inițiată în forță

în Martie 1938 prin anexarea Austriei, ceea ce i-a permis reversarea prevederilor din Tratatul de

la Versailles. Astfel, în 1938, Germania crease o ordine europeană favorabilă sieși, care îi

permitea să acționeze dintr-o poziție de putere, preluând inițiativa în cadrul relațiilor

internaționale.

Însă, deși Vestul nu a reacționat mai ferm în față Anschluss-ului, fiind surprins de lovitura de

forță germană, era evident că nu va mai permite repetarea acestei situații, care îi submina

prestigiul și interesele în Centrul Europei. Astfel, poziția Franței, dar în special a Marii Britanii,

de principali garanți ai sistemului versaillez era profund afectată. Parisul avea o dublă

responsabilitate juridică față de Cehoslovacia, deoarece de activarea sa depindea implementarea

clauzelor celor două tratate de asistența mutuală ale Pragăi – respectiv cu Franța și URSS.

Prin urmare, criza cehoslovacă devine un moment foarte important în relațiile dintre Berlin,

Londra și Paris. Pentru Vest, soluționarea crizei va demonstra dacă politica sa de până atunci,

respectiv conciliatorismul, a fost adecvată, având în vedere că liderul german susținea (ca și în

cazul Saarului sau Austriei de altfel) că este ultimul teritoriu european, pe care sunt nevoiți să îl

anexeze. Astfel, comportamentul Reich-ului post-München va demonstra dacă Germania are

într-adevăr obiective limitate, care pot fi satisfăcute printr-un acord cu Vestul, fără a recurge la

forță. Astfel, Cehoslovacia este un teren de încercare pentru Vest, în special pentru Marea

Britanie.

Însă, precum am menționat mai sus, planul de obținere a hegemoniei continentale nu se finaliza

prin anexarea Sudenteland, era, deci, doar un început.

Hitler îi testează pe anglo-francezi

Hitler a dus o politică de brinkmanship în cadrul acestei crize, acceptând riscul de război și

încercând, până în ultimul moment, să creeze o linie de diviziune între anglo-francezi și Praga.

Imposibilitatea obținerii acestei situații sistemice l-a determinat pe Hitler să înțeleagă că, de fapt,

principalul său inamic este Imperiul Britanic, iar pentru a face orice cucerire în Est trebuie să

învingă Londra. Astfel, de la finalul lui 1937 și vara lui 1938, planificarea strategică germană se

va baza pe axioma Angliei ca inamic principal. Cu toate acestea, venirea lui Chamberlain la

München nu i-a demonstrat lui Hitler decât slăbiciunea politico-militară a Vestului, temerea

acestuia de Germania și de posibilitatea angajării într-un conflict.

În 1938, elitele din Germania se opun unui război, din cauză că înarmarea Wehrmacht-ului nu

era adecvată unui potențial conflict cu Anglia și Franța, probabil susținute de SUA, ceea ce ar fi

însemnat un dezastru total pentru Berlin. Astfel, precum menționează Adam Tooze, Hitler ar fi

putut lansa un război la 1 Octombrie 1938, deoarece la München, Vestul a făcut ultimele

concesii posibile Reich-ului. Hitler a fost cel care a renunțat la atacul planificat în ultimul

moment.

Așadar, München-ul înlocuiește un atac asupra Cehoslovaciei cu un tratat între Marile Puteri

(similare cu cele din secolele XVIII - XIX), ce prevedea anexarea Sudetenland Germaniei în

anumite condiții, nerespectate ulterior de Berlin. Impactul asupra sistemului internațional este,

prin urmare, decisiv. Pentru restul continentului, Berlinul pare să fie cel mai puternic stat

european, căreia Vestul îi concesionează temându-se de un eventual atac. De aceea, statele mai

mici vor încerca să creeze relații cât mai bune cu Germania, pentru a evita măcar temporar, un

atac asupra propriilor teritorii. În plus, statele asociate Berlinului – Italia și Japonia – sunt

considerate mai amenințătoare, în măsura în care principalul agresor sistemic cumulează din ce

în ce mai multă putere. München-ul validează, deci, o acțiune prin care unui agresor i se permite

anexarea oricărui teritoriu, în scopul menținerii păcii mondiale. Astfel, operațiunea italiană în

Albania, din Aprilie 1939, rămâne nesancționată. De asemenea, din exterior pare că Axa obține

un ascendent asupra Democrațiilor, însă, de fapt, Germania nu a reușit să obțină o alianță cu

Japonia, iar în ultimă instanță va recurge la o colaborare cu Italia.

Mai mult, succesul de la München consolidează statutul lui Hitler în interiorul statului și dejoacă

orice acțiune menită să atenteze la viața dictatorului.

O victorie pe termen scurt

Dar, deși Germania câștigă în termeni de putere și prestigiu, victoria sa e aparentă, mai ales din

perspectiva antinomiei soft și hard power. Reich-ul pare din ce în ce mai agresiv în mod deschis,

militar, amenințând mereu cu utilizarea capabilităților Wehrmacht-ului. Însă, mai puțin vizibil în

1938 era că Anglia, Franța și SUA se înarmau decisiv, iar o astfel de coaliție nu avea decât să

învingă, pe termen mediu și lung, Germania. Din 1933, Royal Navy cheltuia cu 30% mai mult

decât Kriegsmarine, iar în Mai 1938, SUA ajung pe primul loc la nivel mondial în ceea ce

privește cheltuielile pentru flotă, cu o sumă de 1,15 miliarde de dolari – cel mai mare buget pe

timp de pace din istoria SUA de până atunci. Însă, Vestul își evalua negativ la acel moment

capabilitățile, ceea ce îl determină să nu utilizeze în mod deschis amenințarea militară împotriva

Germaniei. De aici și diferența percepută între ascendența germană și decăderea Vestului. Liderii

Wehrmacht-ului, ulterior înlocuiți de Hitler cu indivizi mult mai servili, l-au atenționat deseori

pe Cancelar că, într-un eventual conflict cu Vestul, Germania nu are nicio șansă, mai ales că se

preconiza un război pe două fronturi, fapt de care se temea și Bismarck în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea.

Practic, după München, în Europa și în lume, apare o nouă ordine, în care agresiunea și violența

sunt instrumentele acceptate pentru soluționarea diferendelor reale sau percepute în RI.

Securitatea statelor este atomizată, deși sistemul versaillez presupunea o comunitate de viziuni în

acest sens. Între Octombrie 1938 și Septembrie 1939, Hitler a înlocuit ordinea stabilită postbelic

la Paris în 1919 cu un sistem, care se baza pe conceptul darwinist al victoriei celui mai puternic.

Probabil apogeul acestei noi ordini se atinge în momentul când Reich-ul și URSS semnează

Pactul Ribbentrop-Molotov. Însă, și acum, Germania pierde, deoarece Hilter stabilise un anumit

interval de timp în care trebuia soluționată problema poloneză. Astfel, încercând să obțină

neutralitatea URSS-ului în cazul unui război cu Vestul, Berlinul concesionează mai mult decât

primește.

Garanții fatale: Polonia 1939 Autor: Andreea Lupşor | Aug 2014

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/garan-ii-fatale-polonia-1939

Cum a ajuns Marea Britanie să facă Poloniei promisiunile ce aveau să rezulte în declarația de

război împotriva Germaniei din septembrie 1939? A fost un gest îndrăzneț al guvernului

britanic, o premieră în politica externă britanică, care avea să aibă consecințe nebănuite.

„În virtutea acestui lucru am mers la război”. Sunt cuvintele lui William Strang, oficial al

Foreign Office-ului, cuvinte cu care descria garanția oferită Poloniei la 30 martie 1939, prin care

țării est-europene îi era garantată independența.

Era un gest fără precedent în istoria politicii externe britanice. Până nu demult, Londra era atât

de puțin interesată de soarta Poloniei încât ambasadorul polonez, Contele Edward Racynski,

trimitea acasă, în februarie 1939, un raport în care scria că, în opinia politicienilor britanici,

întreaga Europă de Est este în afara sferei de interes britanice. În plus, Ministrul de Externe

polonez, colonelul Josef Beck, nu era deloc apreciat nici la Londra, nici la Paris. Inițial, el privise

cu ochi buni ascensiunea naziștilor în Germania, și jucase un rol important în preluarea regiunii

Teschen de la Cehoslovacia în urma crizei de la Munchen.

Garanția oferită Poloniei însemna un angajament pentru apărarea unei țări din Europa de Est

căreia, de fapt, nu-i puteau ajutor direct nici pe cale terestră, nici aeriană sau pe mare.

Garanția vine la câteva zile după ce Hitler ocupă Cehoslovacia, o țară a cărei integritate

promisese s-o respecte

În ciuda acestui gest extrem al lui Hitler, Chamberlain era hotărât, după cum declara în Casa

Comunelor pe 15 martie, să rămână fidel politicii sale de conciliere. Însă ceva se schimbase:

opinia publică britanică, de obicei mult mai reticentă și sceptică în asemenea situații, avea să ia o

altă direcție. Timp de două decenii, englezii, ca și francezii, încercaseră să-și revină de pe urma

ororilor Marelui Război și refuzaseră să se gândească la ideea că un astfel de conflict ar putea să

mai izbucnească vreodată. Dezmembrarea Cehoslovaciei a distrus această iluzie și i-a făcut pe

englezi să înțeleagă că trebuie să facă ceva în privința lui Hitler.

Încă de la începutul anului 1939, englezii și francezii fuseseră asaltați de zvonuri privind un

iminent atac german, fie în Est, fie în Vest, dar și de informații – multe dintre ele, exagerate –

privind forța armatei germane. Mai mult decât atât, englezii și francezii se temeau de

posibilitatea unei alianțe tripartite între Germania, Italia și Japonia.

Ca răspuns la trezirea opiniei publice, Chamberlain și-a schimbat declarațiile. Pe 17 martie, el

declara că dorea să corecteze cele spuse cu două zile înainte: [acordul de la] Munchen fusese

alegerea corectă, dar acum Hitler își încălcase promisiunea că nu va mai avea pretenții teritoriale

în Europa. Ca atare, spunea Chamberlain, Hitler nu mai era de încredere, iar Marea Britanie era

pregătită să reziste oricăror încercări ale unei țări de a domina lumea prin forță și să apere, cu

orice mijloace, cauza democrației.

Garanția oferită de Marea Britanie și Franța se extindea și asupra României. Cum s-a ajuns

acolo? În acele zile ale lunii martie, diplomatul român Virgil Tilea, trimis extraordinar și

plenipotențiar al României la Londra, a discutat cu oficialii de la Foreign Office și a declarat că

Berlinul face presiuni asupra guvernului român pentru acapararea economiei țării, mai ales a

resurselor de petrol, necesare Germaniei în caz de război. Declarațiile lui Tilea au fost dezmințite

de ministrul de externe român, Grigore Gafencu, dar roțile se puseseră deja în mișcare, iar

englezii au hotărât că nu mai trebuie să facă nicio concesie Germaniei lui Hitler, mai în condițiile

în care au primit și rapoarte privind mișcări ale trupelor germane în est.

Următorul pas al diplomaților englezi a fost să intre în legătură și cu alte guverne, mai ales cu cel

al Uniunii Sovietice, care a fost întrebat cum ar răspunde în cazul unei agresiuni germane

îmmpotriva României. Sovieticii au fost destul de evazivi, dar au propus o întâlnire între

reprezentanții Marii Britanii, Uniunii Sovietice, Franței, Poloniei și României, pentru a discuta

posibilitatea unei acțiuni colective. Reticența englezilor de a se angaja la asemenea discuții i-a

convins însă pe sovietici că Marea Britanie nu era pregătită să-și asume o înțelegere cu URSS.

Pe 18 martie, Chamberlain declara în ședința cabinetului său că se convinsese că atitudinea lui

Hitler făcea imposibilă orice negociere cu regimul nazist. El nu era însă pregătit să analizeze

posibilitatea unui aranjament cu Uniunea Sovietică.

Foto: Varșovia, 1939

Foreign Office-ul a acordat o mare importanță ideii că Germania va face tot posibilul pentru a

evita un război pe două fronturi, ceea ce însemna că Marea Britanie trebuia să încheie alianțe în

așa fel încât să blocheze acțiunile Germaniei. În același timp, englezii erau conștienți că,

indiferent care ar fi fost aceste alianțe, ei nu aveau resursele necesare pentru a lupta simultan

împotriva Germaniei (pe continent), Italiei (în Africa) și Japoniei (în Orient). Se părea însă că

exact asta îi aștepta...

Chamberlain și Halifax încercaseră să-l îndepărteze pe Mussolini de Hitler, dar Il Duce nu s-a

lăsat impresionat. Potrivit documentelor, el i-ar fi zis Contelui Ciano, Ministrul de Externe

italian, că „acești oameni nu sunt făcuți din aceeași stofă ca Francis Drake și ceilalți aventurieri

care au creat imperiul”. Apoi, după lovitura de la Praga, el i-ar fi mărturisit lui Ciană că „nu ne

putem schimba politica acum; nu suntem prostituate”.

În privința problemei unui front de est, diplomații englezi considerau că o cooperare ruso-

poloneză era esențială, căci polonezii nu ar putea supraviețui fără sprijin sovietic. Potrivit

specialiștilor englezi, în cazul unui atac german spre est, nu era decât o chestiune de timp până

când Polonia ar fi fost eliminată din război. Cu toate acestea, Chamberlain era convins că

Polonia, și nu Rusia, reprezenta cheia problemei: el considera că o alianță cu Polonia i-ar fi

convins pe germani că vor fi nevoiți să lupte pe două fronturi.

La acel moment, exista în rândul oficialilor englezi teama că Polonia ar putea ajunge la o

înțelegere cu Germania. În opinia englezilor, această înțelegere părea mai credibilă decât

un pact sovieto-nazist.

Englezii au decis să propună Franței, Uniunii Sovietice și Poloniei publicarea unei declarații

comune prin care cele patru țări să se angajeze să se consulte în cazul unei amenințări la adresa

independenței politice a oricărui stat european. Litvinov a fost de acord, francezii cu atât mai

mult. În mod suprinzător, polonezii au fost cei care s-au opus, considerând că o asemenea

declarație – adică una în comun cu sovieticii – ar fi însemnat sfârșitul politicii lor de echilibru

într Est și Vest, și că nemții ar putea interpreta gestul ca o alăturare a Poloniei la lagărul sovietic.

Polonia încheiase atât cu Germania, cât și cu Rusia pacte de neagresiune, și încercase să păstreze

un echilibru în relațiile cu cele două state. Ea a căutat, în schimb, alianțe cu România, țara cu

care împărtășea aceeași teamă față de Uniunea Sovietică, și cu Franța.

Negocierile la Londra privind posibilitatea unei declarații comune au continuat, deși era clar că

nicio acțiune comună nu ar fi fost posibilă fără implicarea Uniunii Sovietice. Polonezii se

opuneau însă acestei idei, căci Armata Roșie nu ar fi putut confrunta forțele germane decât dacă

traversa teritoriul Poloniei. Iar polonezii nu ar fi acceptat niciodată să acorde cale liberă rușilor

pe teritoriul țării lor.

Halifax era însă hotărât să ajungă la un compromis. El credea că includerea Poloniei în orice plan

era esențială; ca atare, englezii se aflau în fața unei dileme: fie nu făceau nimic (în cazul unei

agresiuni împotriva Poloniei), fie intrau într-un război devastator.

Implicarea sovietică într-un sistem de securitate depindea de cooperarea cu Polonia. În

schimb, implicarea Poloniei într-un asemenea sistem depindea de non-cooperarea cu Rusia.

Englezii nu au reușit să găsească nicio cale de compromis pentru a-i mulțumi și pe sovietici, și

pe polonezi, așa că în cele din urmă au decis să ia partea Poloniei. După cum declara Halifax, „a

trebuit să facem o alegere între Polonia și Uniunea Sovietică; era clar că Polonia va avea

valoarea mai mare.” Armata Roșie avea capacități de apărare, dar îi lipsea capacitatea defensivă.

În plus, Marea Teroare tocmai decimase corpul ofițeresc al Armatei, lăsând-o astfel fără lideri

capabli.

Miniștrii englezi au renunțat la ideea declarației în comun a celor patru state. În schimb, s-a decis

oferirea, alături de francezi, unei garanții Poloniei și României, statele cele mai expuse

amenințării germane. În schimbul acestei garanții din partea celor două state occidentale, Polonia

și România trebuiau să-și acorde garanții reciproce în cazul unui atac din partea Germaniei.

Uniunea Sovietică nu avea să fie invitată să participe la aceste înțelegeri, dar avea să fie

informată la „momentul potrivit”.

La întâlnirile guvernului din 30-31 martie, s-a decis ca premierul să anunțe în Casa Comunelor

decizia de a acorda Poloniei și României garanții unilaterale. Cu două zile înainte, premierul se

întâlnise cu liderii opoziției și insistase asupra importanței acordului cu Polonia, acord la care nu

s-ar putea ajunge dacă Rusia ar fi fost implicată. Au urmat numeroase discuții privind includerea

unei referințe la Uniunea Sovietică în anunțul propus: Chamberlain nu dorea să-i menționeze pe

sovietici, decizie care nu se baza, spunea el, pe ideologie. E cunoscut însă faptul că Chamberlain

nu avea deloc încredere în sovietici..

Ca ordin de la premier, ambasadorul britanic i-a contactat pe polonezi pentru a obține din partea

lor o reacție la oferta garanției unilaterale. Beck a fost de acord imediat, fără niciun fel de ezitare.

Ca urmare, premierul a făcut anunțul pe 31 martie, în Camera Comunelor: „[…]în cazul oricărei

acțiuni care ar amenința independența poloneză, și împotriva căreia guvernul polonez ar

considera că este vital să reziste, Guvernul Majestății Sale se simte obligat să acorde guvernului

polonez tot sprijinul său.”

Halifax nu le-a arătat textul anunțului rușilor din timp, pentru a nu-i jigni pe polonezi. Maiski,

ambasadorul sovietic la Londra, era la curent cu ideea oferirii garanției, dar nu i se arătase textul.

Ca atare, sovieticii s-au simțit jigniți, mai ales că britanicii lăsaseră de înțeles că sovieticii ar fi

fost de acord cu garanția oferită Poloniei.

Într-o scrisoare trimisă de Litvinov lui Maiski, acesta scria:

„Este intolerabil pentru noi să fim în situația unui om care e invitat la o petrecere, dar apoi e

rugat să nu mai vină pentru că ceilalți invitați nu doresc să-l întâlnească.”

În acele luni cruciale ale anului 1939, atât diplomația sovietică, cât și cea occidentală au făcut

greșeli. Dacă în cele două săptămâni dintre dezmembrarea Cehoslovaciei și garanția oferită

Poloniei și României, rușii ar fi arătat că sunt dispuși să depună eforturi privind construirea unui

sistem defensiv colectiv cu Occidentul, o înțelegere ar fi fost, poate, posibilă. În aceste condiții,

Hitler ar fi fost pus în situația unui război pe două fronturi, pe care dorea să-l evite.

Pe de altă parte, francezii și englezii ar fi trebuit să se arate mai dispuși la negocieri cu Uniunea

Sovietică, arătându-i astfel lui Stalin că nu trebuie să-și pună problema unei coaliții occidentale

împotriva Uniunii Sovietice.

Declarația premierului britanic prin care Marea Britanie declara război Germaniei

După ce au renunțat la politica de concliere, englezii și francezii au făcut un gest care s-a dovedit

a avea consecințe nedorite: i-a îndepărtat pe sovietici și nu a avut niciun efect în strunirea lui

Hitler. La doar câteva zile după anunțul privind garanțiile oferite Poloniei și României, Hitler

dădea ordin armatei germane să se pregătească pentru un atac împotriva Poloniei. O lună mai

târziu, el denunța pactul de neagresiune cu Polonia, dar și acordul naval cu Anglia.

Hitler era convins – în baza reticenței arătate în 1936 și 1938 – că englezii și francezii nu vor

face de fapt nimic. Se înșela. Cu toate că, de fapt, garanția oferită Poloniei nu avea nicio

importanță militară (englezii și francezii nu aveau cum să vină ajutorul Poloniei sau al

României), ea a fost respectată: pe 3 septembrie, la două zile după atacul german împotriva

Poloniei, Marea Britanie și Franța declarau război Germaniei.

Nicholas Henderson, A fatal guarantee: Poland, 1939, în „History Today”, vol. 47, nr.10/1997

Prima pagină a publicaţiei „The New York Times”, ediţia din 1 septembrie 1939