in dulcele stil clasic

5/13/2018 In Dulcele Stil Clasic - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/in-dulcele-stil-clasic-55a7558e4a00c 1/9

PERIOADA/ CONTEXTUL

Perioada postbelică – după 1945, se vorbeşte despre trei etape în plan politic, cu

repercusiuni asupra planului cultural:

1. perioada stalinistă – 1945-1964: o perioadă în care modelul politic al comunismului rus se

impune la noi, iar la nivel cultural proletcultismul şi realismul socialist sunt concepte care

definesc literatura în care criteriul estetic este înlocuit de cel ideologic.

2. epoca relativei liberalizări – 1964-1971 (moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej – tezele din iulie

1971): paralel cu literatura ideologică/de propagandă, coexistă literatura propriu-zisă,

eliberată de pactul cu ideologia comunistă, reprezentată de generaţia şaizecistă, în speză deneomodernişti în poezie: Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu.

3. epoca naţionalismului exacerbat – după 1971: se dezvoltă romanul obsedantului deceniu

(N. Breban, Al. Buzura, Marin Preda), dar şi literatura postmodernă prin generaţia optzecistă

(Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Simona Popescu)

Literatura postbelică reprezintă o etapă cu rol decisiv în istoria literaturii române. În

perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial, după o etapă proletcultistă dominată

de înlocuirea criteriului estetic cu cel ideologic în evaluarea operelor literare, generaţia şaizecistă

reprezintă un prim moment de autenticitate şi de ierarhizare valorică şi estetică a producţiilor

literare.

În domeniul poeziei, neomodernismul este curentul literar ce se manifestă prin poeţi

precum Nichita Stănescu, caracterizat prin repunerea în drepturi a liricului, prin continuarea

experienţelor poeziei moderniste interbelice, a cărei evoluţie fusese brutal întreruptă de intervenţia

evenimentelor istorice şi politice. De aceea numele curentului exprimă, cel puţin într-o primă fază,

o reluare a unor teme, motive, convenţii, procedee specifice modernismului, cristalizate într-o nouă

sensibilitate.

Nichita Stănescu reprezentant al generaţiei şaizeciste alături de Marin Sorescu si Ana

Blandiana. Aparţine ca orientare estetică neomodernismului şi este ilustrativ pt procesul

de resurecţie a lirismului, prin care se înţelege repunerea în drepturi a ceea ce este specific poeziei,

anume exprimarea liberă a intimităţii, a afectului, a sentimentelor personale. Poetul se desprinde de



tematica impusă în epocă, propune o viziune care poartă marca subiectivităţii şi creează un univers

în care „eul liric îşi recucereşte centralitatea” (Ion Pop).

Se pot delimita mai multe ETAPE în universul său liric:

A. Volumele Sensul iubirii (1960) şi O viziune a sentimentelor (1964) reprezintă etapa de început,a unui echilibru între eul liric şi univers, a trăirii exuberante a dragostei, ce transmite imaginea

unui cuplu ce se sustrage legilor firii, ale gravitaţiei, înr-un elan spre înalt ce corespunde

implinirii afective.

B. Odată cu publicarea volumului Dreptul la timp (1965), se remarcă o schimbare de tonalitate,

trecându-se la un lirism interiorizat, abstract, reflexiv, căci eul liric resimte acut criza

ireversibilităţii timpului, ceea ce declanşează o ruptură între el şi univers percepută mai ales lanivel corporal, snzorial. Dacă volumul 11 elegii este considerat apogeul creaţiei din această

perioada, apariţia în 1970 a volumului În dulcele stil clasic este considerată o formă de

avangardă a postmodernismului prin reluarea unor convenţii ale poeziei din alte vârste ale

literaturii române, prin plasarea lor în contexte inedite. Alte volume: Oul şi sfera (1967); Roşu

vertical , Laus Ptolemaei (1968), Necuvintele (1969); În dulcele stil clasic (1970).

C. Nu în ultimul rând, volumele apărute după Măreţia frigului (1972), respectiv, Epica Magna

(1978), Opere imperfecte (1979) sau Noduri şi semne(1982) reprezintă ultima etapă a

autorului, dar nu s-au bucurat de o primire unanim admirativă din partea criticii, care a remarcat

anumite „neglijenţe de expresie şi excesul de abstracţiune” (Ion Pop).

În lucrarea Nichita Stănescu, orizontul imaginar , criticul Corin Braga sintetizează trăsăturile

celor trei etape astfel:

a) Poezia metaforică – are o structură mediată, redă o imagine prin altă imagine;

b) Poezia simbolică şi de viziune – are o structură i-mediată, exprimând intuiţii şi percepţii

obscure, ireprezentabile în sine;

c) Metapoezia – transfigurarea poetului în cuvânt trădează dorinţa de a supravieţui prin

cuvânt, dedusă din neputinţa de a supravieţui în mod direct.



TRĂSĂTURI NEOMODERNISTE CULTIVATE ÎN LIRICA LUI

NICHITA STĂNESCU

• Poezia contrariază permanent aşteptările cititorului;

• O poetică a existenţei şi a cunoaşterii;• Lupt sinelui cu sinele, confruntarea dintre creator şi gânditor;

• Redefinirea poeticului, lupta verbului cu verbul (necuvintele);

• Cunoaşterea deplină numai prin poezie, ca gest de participare la creaţie;

• Intelectualismul;

• Reinterpretarea miturilor;

• Reflecţia filozofică, abordarea marilor teme ale literaturii;

• Ironia, spiritul ludic;

• Reprezentarea abstracţiilor în formă cpncretă are ca efect plsămuirea unui univers poetic

original, cu un imaginar propriu, inedit;

• Transferul dintre concret şi abstract funcionează bivalent, punând în discuţie relaţia dintre

conştiinţă şi existenţă;

• Ambiguitatea limbajului poetic împinsă până la aparenţa de nonsens, de absurd, răsturnarea

firescului, ermetismul expresiei;

• Subtilittea metaforei;

• Insolitul imaginilor artistice.

ÎN DULCELE STIL CLASIC

DE NICHITA STĂNESCU

Nichita Stănescu este un reprezentant de seamă al generaţiei 60, creator de modă poetică,

asemeni lui Marin Sorescu, impunând spiritul ludic, inovarea în lexicul poetic, tratarea parodică;

este un autor proteic, propune schimbări de la un volum la altul, fiind comparabil oarecum cu Ştefan

Augustin-Doinaş. Histrion (bufon, actor de comedie) în scrierile sale, este un personaj avid de

spectacol, îi plăcea să îşi „joace” poeziile, provocându-şi receptorul. Este situat printre numele mari

ale secolului al XX-lea. Va prelua şi va filtra elemenetele din operele înaintaşilor săi, epurându-le,

desigur, şi sublimându-le în forme noi de esenţe necunoscute. El preia:

- De la Eminescu: ilimitarea combinatorie;

- De la Arghezi: uzitarea anumitor cuvinte dure;

- De la Blaga: proiecţia filozofică;



- De la Barbu: încifrarea, ermeticul, geometrizarea lirică;

- De la Bacovia: aplicările obsedante ale tonurilor şi anumitor stări.

Va rezulta astfel o „poezie a poeziei” după cum afirma Eugen Simion. Concepţia poetică

este enunţată de poet într-un eseu din tinereţe: „Clasicul vede idei, romanticul sentimente, modernul

vede deodată ideile şi sentimentele, dar le vede cu cuvintele.” Nichita Stănescu este primul poet-chirurg, el operând în chiar corpul fizic al limbii

române, o mare şi generoasă fiinţă lingvistică, în mod liric, desigur, cuvântul însuşi reprezentând

pentru el „o preumblare prin sinele lucrurilor ”, poezia devenind o aventură a cuvântului. Acesta

este astfel zeul suprem al creatorului, poezia implicând „dispariţia elucutorie a poetului care

cedează iniţiativa cuvintelor ” (St. Mallarme, Criza versurilor ).

Evoluând de la o viziune a sentimentelor la un expresionism eterat şi lumios, ce colora

emoţional lumea porvocând-o la metamorfoză, transformând vederea în viziune, scrisul poetului se„sistematizează” foarte curând oferind 11 elegii din 1966, liniile unei „cosmologii personale în care

geneza universului este interpretată ca mişcare germinativ-pulsatorie, dinspre un punct nedefinit şi

obscur al eului şi al subtanţie originare către o rotunjime dinamică aproximată de simbolistica

spaţială a oului şi sferei. După Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi, este al treilea inovator al

limbajului poetic în literatura română.

Poezia în dulcele stil clasic de Nichita Stănescu a fost publicată în 1970, fiind aşezată în

fruntea volumului omonim pentru care este artă poetică. Volumul aparţine celei de-a doua etape de

creaţie a poetului, când rafinarea expresiei pare a fi un scop în sine, iar poetul se manifestă ca un

constructor în interiorul limbajului. În poeziile acestui volum, Nichita Stănescu (1933 - 1983) se

întoarce cu veselie spre lirismul clasic, creând adevarate parodii ale stilurilor sau temelor din

poeziile tradiţionale, îmbrăcând formele bine cunoscute de romanţă, baladă, poem eroic ori

madrigal.

Poezia în dulcele stil clasic de Nichita Stănescu constituie o poetică a existenţei şi a

cunoaşterii. În dulcele stil clasic depăşeşte cadrul unei arte poetice deoarece autorul surprinde clipa

unică de revelaţie a Absolutului, dar îi dublează semnificaţia, poezia având simultan două chei de

lectură: poezie erotică şi artă poetică. Pentru poet, iubirea şi creaţia aparţin, în egală măsură,

planului existenţei şi planului cunoaşterii. Poezia În dulcele stil clasic este o creaţie „lirică galantă

– sinteză între elegantul stil trubaduresc şi lamentaţiile amoroase din timpul lui Ienachiţă

Văcărescu – supusă de Nichita Stănescu unui [...] tratament de regenerare-caricaturizare”.

(Al.Stefănescu) Spre deosebire de viziunea sentimentului de iubire din poezia Leoaică tănără,

iubirea, unde dragostea este devoratoare, agresivă şi bulversantă, în poezia În dulcele stil clasic,

iubirea este caricaturizată, persiflată, minimalizată dupa modelul liricii siropoase a poeţilor

Văcăreşti.



Elemente neomoderniste sunt, în textul poetic ales: ambiguitatea planurilor şi a limbajului

(la nivel tematic poezia permite două interpretări: ca poezie de dragoste şi ca arta poetică, în ambele

existând o descriere a stării de extaz produsă de clipa revelaţiei - operă deschisă), reprezentarea

abstracţiilor în formă concretă, insolitul imaginilor artistice, subtilitatea metaforei, noile sonorităţi şi

semnificaţii obţinute prin plasarea unor clişee verbale din poezia înaintaşilor în noi contexte,raportarea la experienţele poetice ale predecesorilor (vezi titlul), intelectualizarea expresiei. poezia

are o expresie intelectualizată şi se adresează unui public elitist.

Ipostaza dublată a eului liric, îndrăgostitul şi Creatorul, susţine transferul dintre concret şi

abstract, punând în discuţie relaţia dintre conştiinţă şi existenţă. Lirismul subiectiv este redat la

nivelul expresiei prin mărcile subiectivităţii: alternarea persoanei I şi a II-a a adjectivului

posesiv meu - tău, pronumele personal la persoana I, singular, eu. În primele două catrene lirismul

este obiectiv.O altă trăsătură specifică neomodernismului o reprezintă raportarea la experienţele

poetice ale predecesorilor, faţă de care se apropie cu ironie şi duioşie în acelaşi timp, ceea ce

justifică şi epitetul “dulcele” din titlul. Aceste aluzii se regăsesc în toate secvenţele textului. În

primele două strofe observăm respectarea prozodiei, prezenţa unui refren, precum şi repetarea

substantivului “domnişoara” care aminteşte de efuziunile limbajului poetic paşoptist. În strofa a

treia regăsim aluzii la convenţii din trecut prin aducerea voalată în dicuţie a principiului

mimesisului din versul “Eu l-am fost zărit în undă”, în care atrage atenţia şi perfectul compus

arhaic. Nu în ultimul rând, versul final aminteşte de poezia gnomică de tip glossă (“Pasul rece eu

rămân”.) prin prezentul etern şi prin tonalitatea axiomatică.

Titlul poeziei şi al volumului sugerează programatic, prin sintagma „ stil clasic”, intenţia de

revenire la tiparele formale cunoscute, pe care poetul le pri veste cu duioşie ironică (atitudine

postmodernistă). Antepunerea epitetului „dulce” aminteşte de poezia paşoptiştilor şi de aceea

eminesciană (celebra formulă „dulce minune”). Este privirea melancolică a poetului care, la 1970,

este pus în faţa unei lumi schimbate, pe care trebuie să înveţe s-o exprime în poezia sa. Fiind în

acelaşi timp poezie erotică - „poveste de dragoste” improvizată - şi artă poetică, prin prezentarea

întâlnirii dintre Poet şi Inspiraţie, tema poeziei apare dublată. Iubirea este o cale de cunoaştere, de

atingere a clipei unice de revelaţie a absolutului. Poezia constituie „descrierea” stării de extaz

produsă creatorului de clipa revelaţiei.

Viziunea despre lume: Ambiguitatea şi stranietatea viziunii lui Nichita Stănescu despre

univers constau în faptul că poezia nu mai tratează realul în mod descriptiv, ci îl deformează după

legile propriei subiectivitaţi. Dacă poezia romanticilor reprezenta un refugiu din societatea

contemporană cu care geniul se afla într-o puternică antiteză, dacă expresioniştii căutau în poezie o



modalitate de întoarcere la mituri şi valori tradiţionale, poezia acestui autor este exclusiv gratuită,

reflectând jocul pur al fanteziei şi al limbajului.

Tema poeziei este erotică, dar iubirea nu mai este o „leoaică tânără ”, o energie ce poate

reordona universul, ci este aici un simplu pretext liric, o iubire întâmplătoare, trecătoare şi

nesemnificativă, metafora iubirii fiind aici la fel de sugestivă: „ Pasul tău de domnişoară ”. Ideeapoetică exprima nepăsarea, indiferenţa jovială a eului liric pentru iubirea efemeră şi convenţională.

Poezia pare a avea compoziţie clasică, prin cele cinci catrene monorimice, cu ritm trohaic,

fapt contrazis de prezenţa versului final, izolat, cu valoare conclusivă şi caracter gnomic: „ Pasul

trece eu rămân”. Strofele sunt dispuse în patru secvenţe poetice:

- prima secvenţă (prima şi a doua strofă) redă apariţia „domnişoare”, inspiraţiei;

- a doua secvenţă (strofa a treia) surprinde trăirea clipei de revelaţie;

- a treia secvenţă (strofa a patra) conţine invocarea „idealului” poetic/ erotic;- a patra secvenţă (strofa a cincea şi versul final) redă revenirea la starea contemplativă,

meditativă;

Prima secvenţă poetică se află în opoziţie cu următoarele, prin trecerea de la planul obiectiv,

al „domnişoarei” –inspiraţie, la cel subiectiv, al eului creator. Înprima secvenţă

poetică, laitmotivul „ pasul tău de domnişoară ” realizează dispunerea gradată a imaginarului poetic.

Termenul „domnişoară ” aminteşte de limbajul din poezia graţios-romantică a secolului al XIX-lea.

Echivalenţa semantică „domnişoară ” - poezie face trimitere la muza epocii clasice, surprinsă aici

prin elementul lipsit de corporalitate, „ pasul ”. Singurul verb al secvenţei, „coboară ”, redă prin sens

ideea desprinderii succesive a ideii poetice de planul obiectiv, iar prin timpul prezent, acţiunea în

derulare.

Cele patru substantive la singular, unele însoţite de determinanţi, sunt reprezentări ale

abstracţiilor (ipostazelor sentimentale) în forma concretă a elementelor cadrului natural: „bolovan”,

„ frunză verde, pală ”, „înserare-n seară ”, „ pasăre amară ”. Aceste metafore sugerează sursele

poeziei: duritatea regnului mineral, „dintr-un bolovan”, efemeritatea vieţii/ regnul vegetal, „ frunză

verde, pală ”. Momentul zilei desemnat de sintagma insolită „înserare-n seară ” sugerează ne-

cunoaşterea, misterul, momentul pregătitor al revelaţiei, pre-creaţia ca etapă. Metafora şocantă prin

asocierea unor termeni incompatibili, „ pasăre amară ”, conotează mai degrabă starea de suferinţă a

poetului - pasăre (ca la romantici) decât un atribut al inspiraţiei. Prin aceste surse succesive ale

descinderii, practic, subiectivitatea poetică îşi pune în funcţiune tentaculele culturale, proiectând un

fel de istorie simbolică a poeziei româneşti. Astfel, bolovanul cu asperităţile lui şi forma brută

trimite la concepţia paşoptiştilor, pentru care poezia este, încă o modalitate de a reprezenta natura,

ca în pastelurile lui Alecsandri, frunza verde, pală , poate fi interpretată ca un indiciu al poeticii

romantice, de asemenea, înserarea –n seară , constituie o modalitate de a sugera misterul blagian al



lumii şi deci al pasului, în fine, pasărea amară are toate datele unui intertext arghezian, cu referire

mai largă la întreaga poezie decandentă, poate chiar la creaţia patologică a lui Bacovia.

Complexitatea pasului e dată de multitudinea zonelor dinspre care acestea se apropie, zone care pot

fi ale realităţii – o seară în care un pas de femeie se apropie discret – dar şi ale limbajului poetic.

A doua secvenţă surprinde momentul propriu-zis al creaţiei. Efemeritatea clipei de revelaţieeste sugerată prin repetiţia „o secundă, o secundă ”. Eul creator se manifestă contemplativ „eu l-am

fost zărit în undă ” şi afectiv „inima încet mi-afundă ”. Creaţia presupune reflectarea ideii artistice în

conştiinţa şi fantezia poetului (motivul undei - oglindă). El poate transfigura realitatea, atribuindu-i

valoarea estetică sugerată de metafora „roşcată fundă ”. Se poate vorbi de o raportare a poetului

Nichita Stănescu la poezia clasică, prin reinterpretarea mitului naşterii poeziei prin mimesis şi prin

revalorizarea formei verbale de secol XIX a diatezei pasive „l-am fost zărit ”.

A treia secvenţă redă drama artistului, imposibilitatea ancorării în starea de graţie,desprinderea operei de artist, prin invocaţia elegiacă a muzei: „Mai rămâi cu mersul tău/ parcă pe

timpanul meu”. Poetul este redus la condiţia de victimă a propriei iluzii, iar corespondentul său în

plan simbolic este timpanul , organ al percepţiei cântecului poetic, prin care nu poate participa în

totalitate la misterul trecerii prin lume a poeziei. Se conturează un portret al „îndrăgostitului” de

iubita - poezie: „blestemat şi semizeu”. Poetul deplânge ineficienta simţurilor omeneşti,

„blestemat ” la imposibilitatea de a reţine superba urmă a artei. Conştient de dualitatea propriei

existenţe (efemer şi peren), „ semizeu”, are dimensiunea nefericirii sale. Condamnat la solitudine, el

percepe viaţa ca o stare de „boală”: „Căci îmi este foarte rău”.

Ultima secvenţă poetică devine o meditaţie pe tema trecerii timpului, dublată de

sancţionarea neputinţei omeneşti. Mesajul-sentinţă al strofei este acela că, în afara clipei de

inspiraţie a iubirii/ a creaţiei poetice, existenţa poetului nu-şi are sensul: „...şi zic,/ domnişoară, mai

nimic”. Se confirmă diferenţa dintre starea poetului lipsit de puterea de creaţie: „Stau întins şi lung

şi zid ” şi starea realului golit de esenţă, plăsmuit din materiale artificiale şi redus la dimensiuni

meschine: „ pe sub soarele pitic, aurit şi mozaic”. Falsa strălucire a lumii nu satisface setea de

absolut a creatorului, care tânjeşte ca un îndrăgostit.

Versul final are, ca în Glossa eminesciană, valoare gnomică: „ Pasul trece, eu

rămân”. Conclusiv, versul exprimă opoziţia dintre tristeţea poetului şi trecerea urmei poeziei.

Formularea lapidară întreţine ambiguitatea semnificaţiei. Poetul apare ca un simplu instrument ce

vibrează la atingerea dureroasă, dar binecuvântată a inspiraţiei sau, rasturnând sensul întregii poezii,

se plasează orgolios sub semnul eternităţii, ca un Creator pentru caVe manifestarea în act nu este

decât o succesiune a clipelor de revelaţie.

Finalul poeziei înregistrează resemnat trecerea timpului, raportată la aparentul imobilism al

fiinţei: „ Pasul trece, eu rămân”. Trecerea pasului a îmbolnăvit fiinţa de o „boala demiurgică ”: eul



devine semizeu datorită şansei întâlnirii, dar rămâne blestemat, condamnat la a numi nenumitul,

ideea (platoniciană) de frumuseţe. Întâlnirea ce se dovedise seducătoare e un „accident al

semnificaţiilor ”: pasul, semn nonşalant al graţiei, îl atinge fulgurant pe seducătorul sedus.

Eliberarea de vraja aproape erotică a „ pasului de domnişoară ” este iminentă. Drama separării se

„îndulceşte” prin invocaţia incantatorie: „Mai rămai cu mersul tau / parca pe timpanul meu”.Limbajul artistic este voit convenţional, sugestiv pentru o parodie a liricii galante, în care

poetul se lamentează şi se văicăreşte. Nichita Stănescu conferă însă modernitate stilului, prin

metafora sugestivă a iubirii, „ pasul tau de domnişoară ”, prin epitetele inedite „ frunza verde, pală ”,

„roşcată fundă ”) şi prin ritmul şi muzicalitatea de tip folcloric a versurilor.

Intelectualizarea discursului liric şi expresivitatea limbajului poetic sunt evidente prin

analiza celor patru secvenţe, remarcându-se originalitatea imaginilor şi forţa sugestiei. Astfel,

gradaţia „bolovan” simbolizând amorful, neşlefuitul, terestrul), „ frunză verde pală ” (vegetalul,înalţarea, fragilitatea), „înserare-n seară ” (zborul, aspiraţia, absenţa gravitaţiei) sugerează detaşarea

de contingent, de planul material a artistului/indrăgostitului, în clipa de graţie. Un alt exemplu se

regăseşte în secvenţa a treia, strofa a patra, prin epitetul dublu „blestemat şi semizeu”, ce defineşte

starea paradoxală a eului liric: el este blestemat pentru că nu poate permanentiza starea de graţie a

iubirii/creaţiei, iar semizeu pentru că se numără printer cei aleşi care au avut această revelaţie.

Nivelul fonetic; elemente de prozodie:

- sonoritatea tristă, elegiacă, a versurilor se realizează prin monorima care susţine

sacadarea discursului poetic ca într-un bocet sau descântec;

- reluarea refrenului după fiecare vers al primei secvenţe poetice conferă tonalitatea gravă

a meditaţiei pe tema creaţiei. Acelaşi rol îl are aliteraţia „Mai rămâi cu mersul tău/

parcă pe timpanul meu” şi formularea lapidară a sentinţei finale.

Nivelul morfosintactic:

- revalorizarea formei verbale „l-am fost zărit ”;

- timpul prezent al unicului verb din prima secvenţă poetică redă acţiunea în derulare

- „coboară ” - şi susţine impresia de epic;

- reducerea frecvenţei verbului este compensată prin plasarea substantivului în poziţii-

cheie; cele patru substantive la singular sunt reprezentări ale abstracţiilor în forma

concretă;

- adverbul „ parcă ” susţine sugestia şi ambiguitatea limbajului poetic (nu denumeşte, ci

sugerează);

- conjuncţia căci, specializată în exprimarea raporturilor de tip cauzal, susţine retorismul

exprimării;



- prepoziţiile cu sugestie spaţială exprimă raportarea faţă de lume şi de creaţie a eului liric

în ipostaza de creator: dintr-un/ dintr-o, în, pe sub, pe.

Nivelul lexico-semantic:

- multiplicarea sensurilor conotative ale cuvintelor;

- asocierea unor termeni incompatibili: „ pasăre amară ”, „ soare aurit ”;- sintagma insolită „înserare-n seară ”;

- ambiguitatea limbajului; răsturnarea firescului; ermetismul expresiei;

- reţeaua de semnificaţii a textului poetic.

Nivelul stilistic:

- subtilitatea metaforei;

- epitetul neobişnuit: „ soarele pitic, aurit şi mozaic”;

- inovarea enumeraţiei - includerea în enumeraţia prin şi (semnificând plasarea pe aceeaşi poziţie) a unor părţi de vorbire diferite: „Stau întins şi lung şi zic”.

Poezia În dulcele stil clasicde Nichita Stănescu constituie o poetică a existenţei şi a

cunoaşterii. Ea depăşeşte cadrul unei arte poetice, deoarece pentru poetul neomodemist iubirea şi

creaţia aparţin, în egală măsură, planului existenţei şi planului cunoaşterii. Raportul poetului cu

lumea şi creaţia este prezentat într-un text al cărui retorism formal ascunde o altă concepţie despre

artă decât a clasicilor. Folosind unele clişee ale poeziei anacreontice sau romantice, Nichita

Stănescu le plasează în contexte noi şi le conferă noi sensuri.

Pentru poet, iubirea şi creaţia sunt îngemănate, tot astfel cum el însuşi aparţine simultan

planului existenţei (condiţia umană) şi planului cunoaşterii (condiţia de creator). La Nichita

Stănescu iubirea şi cunoaşterea – poezia, de asemenea, căci e tot o formă de cunoaştere - sunt

consubstanţiale, în consecinţă eşecul este asumat şi de actul creaţiei De unde şi ambiguitatea sau

ambivalenţa semnificaţiei textului poetic. Fiind o operă deschisă prin ambiguitatea la nivelul

interpretării, având o expresie intelectualizată şi adresându-se unui public elitist, poezia reflectă

estetica neomodernismului.

in dulcele stil clasic

Documents