Intre datorie si pasiune

Omul clasic

Clasicismul

            Clasicismul este un curent literar-artistic ce apare in Franta in a doua jumatate a secolului al XVI-lea in timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea si se dezvolta in perioada dintre secolele XVII-XVIII. Clasicismul pledeaza pentru valorificarea Antichitatii si este caracterizat, in special, prin respectul pentru Antichitate.                                                                                                                      Termenul " clasicism" vine de la latinul "classicus",adjectiv format de la substantivul "classis" (clasa, subimpartire), ce ii desemna pe cetatenii apartinand primei clase sociale. "Ideea de clasic presupune deci, inca de la bun inceput, conformitatea fata de cele mai rafinate exigente ale gustului unui anumit public, ales si restrans, prin excelenta aristocratic " (G.Calinescu, Tudor Vianu, Adrian Marino, M. Calinescu - "Clasicism, Baroc, Romantism", Cluj 1971)

Cuvintul "clasic" are mai multe acceptii. Se considera clasice operele literare si artistice care intrunesc conditiile perfectiunii. In acest sens sint clasici scriitorii si artistii a caror opera isi pastreaza valoarea de-a lungul veacurilor. Astfel, in operele lui Leonardo da Vinci, Iohann Wolfgang Goethe, Victor Hugo, Mihai Eminescu, George Enescu, recunoastem valori clasice. In alta acceptie "clasic" inseamna ceea ce apartine lumii si culturii antice greco-latine. Clasicismul este, astfel, un curent literar in operele caruia ratiunea are rolul d 858g64i ominant si care defineste ansamblul culturii si literaturii greco-latine prin extensiuni antice. In asa fel ideea de clasicism se contopesete cu cea de Antichitate.

            Este necesar sa mentionam ca nu exista un element clasic pur si ca in majoritatea cazurilor clasicismul este intrepatruns de romantism.

            La origine, clasicismul se bazeaza numai pe judecata etica si poate fi definit ca o miscare artistica si literara care promoveaza ideile de armonie si echilibru a fiintei umane. Acesta este caracterizat prin afirmarea sensului moral si estetic al artei, prin conformarea fata de regulile clasice dupa modelul antichitatii greco-romane, prin imbinarea frumosului cu binele si adevarul, utilului cu placutul, prin interesul pentru natura umana si prin obiectivitatea scriitorului.

            In formarea esteticii clasiciste distingem trei perioade importante:

1.      Perioada Renasterii franceze ce cuprinde a II-a jum. a secolului al XVI-lea. Ideea generala a esteticii clasiciste este cea a imitatiilor Antichitatii.

2.      Cuprinde perioada dintre anii 1600-1660 si inlocuieste importanta primordiala a imitatiilor cu primatul regulelor.

3.      Perioada 1636-1711 e remarcata prin aparita satirelor lui Boileau.

Principalele perioade ale clasicismului

Pornind de la modelele artistice (arhitectura, sculptura, literatura) ale Antichitatii, considerate ca intruchipari perfecte ale idealului de frumusete si armonie, clasicismul aspira sa reflecte realitatea in opere de arta desavarsite ca realizare artistica, opere care sa-l ajute pe om sa atinga idealul frumusetii morale. Urmarind crearea unor opere ale caror personaje sa fie animate de inalte idealuri eroice si principii morale ferme, scriitorii clasici s-au preocupat in mod special de crearea unor eroi ideali, legati indisolubil de soarta statului, inzestrati cu cele mai inalte virtuti morale si capabili de fapte eroice. Aceste personaje, de regula regi sau reprezentanti ai aristocratiei, erau prezentati in oda, imn, poem epic, tablou istoric, tragedie, socotite ca specii superioare ale literaturii. Modul de viata al burgheziei, aflata in plina ascensiune in epoca respectiva, era lasat pe planul doi, de aceasta ocupandu-se speciile literare socotite inferioare (comedia, satira, fabula). Aceste specii erau considerate modele negative, ele ocupandu-se in special de infierarea anumitor vicii (comedia era vazuta de Aristotel ca 'infierare" a viciilor), de prezentarea unor aspecte negative care trebuie indreptate. Clasicismul inseamna in primul rand ordine (pe toate planurile), echilibru, rigoare, norma, canon, ierarhie si credinta intr-un ideal permanent de frumusete. Inseamna ordine obiectiva, perfectiune formala (care va fi gasita in acele modele de frumusete perfecte - modelele clasice), inseamna superioritate a ratiunii asupra fanteziei si pasiunii.

Modele ale clasicismului

Imitarea naturii in aspectele esentiale ale omului si vietii, dupa modelul antic

Finalitatea operei clasice este deopotriva estetica si etica

Cadrul de desfasurare a ceea ce gandesc si infaptuiesc personajele este unul decorativ, rece si indiferent, fara vreo influenta asupra acestora

Sublinineaza necesitatea de a realiza o armonie interna a operei, obligatia de a nu amesteca genurile si de a respecta principiul verosimilitatii

Eroii clasici sunt oameni tari, proprii lor stapani care-si fac intodeauna datoria, invingandu-si sentimentele potrivnice

Caracteristici

·        Mitizarea: transfigurarea realitatii prin mit, ca mod de a exprima conceptul de lume ca mit,preluat din Antichitate.

·        Etica:cultivarea virtutilor ca sens al artei, ceea ce-i da un caracter moralizator.Virtutile clasice sunt:dreptatea, intelepciunea, curajul, vitejia, generozitatea.

·        Masura: legea armoniei si echilibrului, concentrat in numarul de aur ·        Principiile: Binele si Raul, Frumosul si Armonia,  Adevarul, Legea, elementele

primordiale fiind :apa, aerul, focul, pamantul, eterul.. ·        Conceptele:  Omul cugetator, cunoscatorul, Omul faurar, creatorul , Omul

lumesc, plin de vicii Destinul schimbator   ·        Analogia: eroii sunt asemenea, de unde conflictul implacabil, fiindca ambele

parti sunt inflexibile ·        Rationalismul: omul, condus si caracterizat prin ratiune, eliberat de patimi si

purtator de virtuti ·        Obiectivismul: atitudinea logica, obiectiva -aspectul juridic al lumii, al omului,

societatii ; inlaturarea subiectivismului. ·        Eternul: eroii sunt fara evolutie interioara -arta este autonoma- se cultiva

atemporalitatea. ·        Spatialitatea: sublimarea timpului in spatiul sacru ·        Utilul si placutul: scop al artei -  arta sa fie desavarsita, dar sa fie si utila. ·        Homeostasia: societatea, un organism viu, intr-o continua metamorfoza-

artistul, o constiinta a unei lumi  

Trasaturi ale clasicismului

            Gruparea ideilor clasiciste si transformarea lor intr-o unitate de norme estetice constituie opera scriitorilor francezi din sec. al XVII-lea : Corneille, Racine, Boileau, Molière, La Fontaine, La Bruyère. Pornind de la imitatia anticilor, este promovata o arta cu un scop moral, in centrul careia se afla omul ratiunii si al armoniei universale. Clasicismul reuneste scriitorii care accepta unele legi comune, care au ca trasaturi generale: claritatea, ordinea si masura.

            In Franta principalii reprezentanti ai clasicismului sint: Pierre Corneille, Jean Racine, Jean Baptiste Poquelin-Molière, La Fontaine, Jean de la Bruyère, Boileau.

            In opera "Arta poetica", Nicolas Boileau-Desprèaux sintetizeaza principiile clasicismului, pornind de la anumite norme generale de creatie, ilustrate apoi pe genuri si pe specii literare.  

Reprezentanti

   Alaturi de Jean Racine, Pierre Corneille ilustreaza tragedia clasica franceza in mod stralucit, fiind "deschizator de drumuri" in aceasta directie. Corneille afirma ca: "Tragedia cere pentru subiectul ei o actiune mareata, extraordinara, serioasa" si ca "Izvorul trebuie cautat in istorie sau legenda". Corneille scrie capodopera sa "Cidul". Cu "Cidul" apare adevaratul stil tragic. Corneille ramine, astfel, pictorul maretiei si nobletei umane.

Pierre Corneille

Corneille s-a nascut la 6 iunie 1606 in Rouen, Franta si a inceput sa studieze dreptul la 18 ani. In 1629 va scrie prima sa comedie, Mélite. Piesa a avut mare succes la Paris, drept urmare Corneille a inceput sa scrie piese in mod regulat. In 1634 atentia s-a concentrat asupra lui Corneille, cand acesta a fost ales sa scrie versuri cu prilejul vizitei Cardinalului Richelieu la Rouen. Cardinalul l-a observat pe Corneille si l-a ales sa se numere printre "Cei cinci poeti", alaturi de Guillaume Colletet, Boisrobert, Jean Rotrou, si Claude de Lestoile.

            Prezentata pentru prima oara in 1636, tragedia lui Corneille este inspirata din legenda Cidului, eroul spaniol al luptelor din Evul Mediu impotriva maurilor. Ximena il iubeste pe Don Rodrig si este iubita de acesta. Intr-o disputa, Don Gomez, tatal Ximenei, il palmuieste pe Diego, tatal lui Rodrig. Fiind prea batran pentru a razbuna prin lupta jignirea suferita, Don Diego ii cere propriului fiu sa ii apere onoarea, provocandu-l pe Don Gomez. Rodrig il ucide in duel pe tatal iubitei sale. Din datorie fata de memoria tatalui ei, Ximena se vede silita sa ii ceara regelui condamnarea la moarte a iubitului ei, Rodrig.

Cidul

Alaturi de ceilalti clasici francezi se manifesta si Jean Baptiste Poquelin-Molière, care isi desfasoara activitatea in perioada de triumf absolut al clasicismului. Ideile clasice ale lui Molière se manifesta, indeosebi, prin respectarea principiului imitarii naturii. Natura umana, cu toate aspectele ei, este tema principala a comediilor lui Molière. Dintre cele mai cunoscute comedii putem mentiona: "Tartuffe", "Avarul", "Mizantropul", "Don Juan", "Femeile savante", "Bolnavul inchipui"t .Universalitatea lui izvoraste din faptul ca a surprins in opera sa aspecte permanent prezente, atit in spatiu, cit si-n timp - slabiciunile omenesti. Molière, ca si Shakespeare si Balzac, apartine acelei familii de oameni ai adevarului si ai luciditatii care denunta viciile oamenilor, cu incredere in latura luminoasa a fiintei umane.                                           

Jean Baptiste Poquelin-Molière

Iohann Wolfgang Goethe spunea: "Il cunosc pe Molière si tin la el din tineretea mea; intreaga-mi viata am avut ce invata de la el . Ma farmeca nu numai experienta lui de artist desavirsit, ci, mai ales, naturaletea lui placuta, inalta cultura a sufletului sau de poet."

Alaturi de Molière isi face aparitia si marele fabulist francez Jean de la Fontaine, care isi ia ca baza operele tatalui fabulei, Esop. Desi La Fontaine porneste de la modelele inaintasilor, totusi, trateaza fabula intr-un stil personal. Fabula lui La Fontaine este complexa nu numai prin bogatia tematica, ci si prin caracterul epico-dramatic si mesajul adinc umanist. Limba si stilul lui La Fontaine ating perfectiunea prin simplitate si densitate.

Jean de la Fontaine

Prin intermediul lui Jean de la Bruyère, in sec. al XVII-lea, alaturi de comedie si fabula se dezvolta si o literatura de maxime, de portrete morale. Opera prin care La Bruyère ramine clasic este "Caracterele". In unele caractere ii denunta pe impertinenti, grosolani, palavragii, orgoliosi, lingusitori. El nu inventeaza personaje sau tipuri, ci le creeaza din ceea ce observa in jurul sau: "Ii dau indarat publicului ceea ce mi-a dat cu imprumut." 

Jean de la Bruyère

O caracteristica generala a clasicismului am putea-o face prin intermediul viziunii scriitorului francez André Gide, care spunea ca: "Adevaratul clasicism nu este rezultatul unei constringeri din afara, aceasta ramine artificiala si nu produce decit opere academice. Mi se pare ca acele calitati pe care obisnuim sa le denumim clasice sint mai cu seama calitati morale si imi place sa consider clasicismul ca un buchet armonios de calitati dintre care prima este modestia."

André Gide

Jean Racine (n. 21 decembrie 1639 la La Ferté-Milon, azi in departamentul Aisne, Franta, d. 21 aprilie 1699 la Paris, Franta) a fost un mare dramaturg francez.

Seriile neintrerupte de capodopere ale lui Racine (Andromaca, Britannicus, Bérénice, Bajazet, Phèdre, Mithridate) se compun din tragedii avand ca tema dragostea. In aceste tragedie este vorba despre dragostea senzuala in forma sa extrema. Tragedia sa a suscitat o mare admiratie si a creat o cultura a pasiunii, pregatita deja de Corneille si romanul de dragoste. Pasiunile descrise in tragediile raciniene ating o intensitate pe care nu o mai intalnim decat la el. Violentei sentimentelor ii corespunde o limba de o deosebita eleganta si armonie. Tragediile sale, cu actiune mai simpla si evenimente mai putine, intereseaza, mai ales, prin viata interioara a eroilor. In teatrul lui Corneille apar personaje pline de curaj, voluntare, capabile de eroism; la Racine se impun tipurile feminine, capabile de pasiuni devastatoare. Prin operele lui Corneille si Racine, tragedia s-a impus ca gen major al clasicismului modern.

Jean Racine

In mitologia greaca, Andromaca (Ανδρομαχη) este sotia lui Hector, fiica lui Eetion si sora lui Podes. A fost nascuta si crescuta in cetatea Teba din Misia, unde tatal ei era rege. Numele ei ar putea insemna 'lupta unui om', deoarece s-a format prin contopirea cuvintelor ανδρος (andros), al unui om si μαχη (machē), batalie, lupta.

Inainte de cel de-al noualea an al razboiului troian, cetatea natala a Andromacai a fost devastata de Ahile, iar tatal si cei sapte frati ai sai au fost masacrati. Impreuna cu Hector, Andromaca a avut doar un copil, Astianax. In timpul razboiului impotriva Troiei, ea isi va pierde atat sotul (ucis de Ahile intr-o lupta eroica) cat si fiul (aruncat de pe zidurile Troiei de Neoptolemus). Dupa caderea Troiei, Andromaca va reveni lui Neoptolemus si va fi dusa impreuna cu acesta si fratele lui Hector, Helenus, in Epir. Acolo, Andromaca ii va darui lui Neoptolemus trei fii: Molosos, Pielos si Pergamos. In tragediaAndromaca de Euripide, eroina era pe cale sa fie asasinata impreuna cu Molosos de Hermione, sotia lui Neoptolemus si fiica Elenei. Dupa moartea lui Neoptolemus, Andromaca se casatoreste cu Helenus si devine regina Epirului.

Andromaca in mitologie

Dramaturgul francez Jean Racine a scris "Andromaca" in 1667. Prima sa punere in scena s-a facut in Hôtel de Bourgogne in acelasi an, pe data de 17 noiembrie, pentru Marie-Thérèse d'Autriche, reginaFrantei. Actorii erau membrii ai trupei 'Les Grand Comédiens' ("Marii comedieni"), iar Domnisoara Du Parc aavut rolul principal.

Versiunile lui Euripide si Virgilius au servit drept surse de inspiratie prntru piesa de teatru a lui Racine. Dupa Razboiul Troian, in care Ahile il ucide pe Hector, Andromaca, vaduva lui Hector, este luata prizoniera si devine sclava a fiului lui Ahile, Pirus. Pirus trebuie sa se casatoreasca cu Hermiona, fiica regelui spartan Menelaus.

Tragedia “Andromaca”

Subiectul tragediei este structurat in cinci acte. In primul act, Oreste, ambasadorul grec, se prezinta la curtea lui Pirus pentru a-l convinge sa-l condamne pe Astianax la moarte, temandu-se ca fiul lui Hector ar putea ajunge intr-o zi sa razbune Troia. Pirus refuza initial, insa, ulterior, fiind respins de catre Andromaca, ameninta sa-l predea pe Astianax grecilor.

            In actul al doilea, Oreste vorbeste cu Hermiona, ce acepta sa plece cu el daca Pirus ii va permite. Dar Pirus, desi pana acum neinteresat de Hermiona, il anunta pe Oreste ca a hotarat sa se casatoreasca cu aceasta, si ca i-l va da pe Astianax.

Cel de-al treilea act il surprinde pe Oreste in furia si agonia lui deoarece stie ca a pierdut-o definitiv pe Hermiona. Andromaca ii implora pe Hermiona si pe Pirus sa-i crute fiul. Pirus declara ca-si va schimba decizia numai daca Andromaca se va casatori cu el. Aceasta ezita, nestiind cum sa procedeze.

            In actul urmator, Andromaca consimte sa-l ia in casatorie pe Pirus, aceasta fiind singura cale de a-si salva fiul, dar intentioneaza sa se sinucida imediat ce ceremonia se va incheia, pentru a ramane credincioasa memoriei sotului ei, Hector. Geloasa, Hermiona ii cere lui Oreste sa-l ucida pe dragul ei Pirus.

            Actul final prezinta remuscarile Hermionei, ce regreta ca a cerut moartea lui Pirus intrucat ea il iubeste. Pana sa poata ea sa-si anuleze cererea, apare Oreste anuntand ca si-a dus la bun sfarsit misiunea cu care Hermiona il insarcinase. Aceasta ii multumeste printre insulte. Oreste innebuneste din cauza unui blestem aruncat asupra sa de catre furii, geniile razbunatoare care pedepseau faradelegile muritorilor. Hermiona se sinucide.

 

Sumar considerat, francezul clasic se arata a fi de-a dreptul in contrast cu simtirea si mintea europeana din ultima jumatate de veac. Pentru dansul, madrigalele trebuiau sa fie exact rationate si tragediile matematic construite. Noi am ajuns sa declaram pana si matematica relativa si conventionala. Spiritul clasiceste patruns si sustinut de sentimentul sigurantei; indoiala, intrebarea, curiozitatea par sa fi fost atunci la maximum de atrofiare, iar misterul nu exista decat doar ca notiune simplista si foarte putin misterioasa din catehism. Din contra, sufletul actual, in dezorientarea indoielilor de tot felul, in haosul curiozitatilor fara capat si seama, pluteste ca in aerul sau natural. Gandirea noastra este relativista, istorica, gata sa intrebe, sa se indoiasca; clasicul este dogmatic, fara perspectiva istorica, mintea lui este totdeauna sigura, gata sa defineasca, sa incheie, sa decida. Toate acestea inseamna, mi se pare, ca atitudinea intelectuala a clasicului tinde, in fond, mai mult spre practica, a noastra spre contemplare. Noi suntem purtati de un complex suflu impresionist; ei erau patrunsi de evlavie pentru rationalitate.

Paul Zarifopol-despre clasicii francezi

Constiinta lor filozofica a fost Descartes; pentru noi, James si Bergson trag concluziile unui universal impresionism si descopera, curios si subtil, structura esential practica a inteligentei discursive si deformarile pe care le aduce ea experientei intime. Pentru acela care simte aceste contraste un sentiment de instrainare vine neintarziat sa complice acea impresie prima de claritate excesiva si pare ca inutila, cu care ne intampina textele clasice. Interpretarea lor, capacitatea, adica de a le actualiza intelesul in chip cat mai viu si mai intim nu ne mai apare atunci atat de lesnicioasa si de la sine curgatoare, asa cum intentia autorilor acelora insisi, atat de categoric afirmata, tinde sa ne-o sugereze cu vesnicul sau postulat de claritate, ratiune si elementar bun-simt. Arta de a citi incet, despre care vorbea Nietzsche, cand isi adusese odata aminte c-a fost filolog, isi gaseste toate drepturile aici, ca si oriunde deosebirile intre un suflet si altul au trecut de oarecare margini, margini pe care fiecare le simte, probabil, deosebit si pe care nimeni nu le poate precis si complet arata."

Acest proiect a fost realizat de:Badea Andreea

Barbulescu BiancaBohiltea Andra

Ciobotaru Ana-MariaCiocarlan AndaCojocaru Alina

Corbu Alexandra