Ilustraţie copertă de Teodora Gogea

1

A fost odată un scriitor. El era înalt şi înţelept şi iubea foarte

mult poveştile. Într-o zi, a ieşit în oraş să se plimbe.

Deodată, i-a ieşit în cale un câine vorbitor. Câinele s-a apropiat de el şi i-a zis:

– Salut! …………………………………………………………………………………………………

Proiect lansat de Uniunea Scriitorilor din România Filiala Cluj în colaborare cu Biblioteca Judeţeană Octavian Goga Cluj

2

Scriitori Leo BUTNARU Dumitru CERNA Maria V. CROITORU Grigorie M. CROITORU Iulian DĂMĂCUŞ Teodora GOGEA Gabriela Genţiana GROZA Mariana GORCZYCA: Alexandru JURCAN Gabriela LEOVEANU Veronica OŞORHEIAN Laura POANTĂ

3

4

Leo BUTNARU

Puţin spus dresat (poveste fără fir)

A fost odată un scriitor. El era înalt şi înţelept şi iubea foarte

mult poveştile. Într-o zi, a ieşit în oraş să se plimbe. Deodată, i-a ieşit în cale un câine vorbitor. Câinele s-a apropiat de el şi i-a zis:

– Salut! Cam abătut, scriitorul i-a răspuns tot cu: – Salut. Mirat, câinele întrebă: – Dar tu… nu te miri? – Cam de ce să mă mir?... – Pentru că, precum auzi, eu sunt un câine care vorbeşte… Nu

te miră acest lucru? – Nu, răspunse din nou, scurt, scriitorul. Nedumerit, câinele se scărpină cu o labă după ureche, peste câteva clipe revenind cu

nedumerirea sa: – Şi de ce, mă rog, nu te miră pe dumneata un câine care vorbeşte? Scriitorul zâmbi a râde, zicând: – Cum să mă mir, dacă chiar eu, scriitorul, te-am creat pe tine, câine vorbitor ce eşti? În

loc să-mi fii recunoscător că ţi-am dat viaţă, tu mă sâcâi cu întrebările tale prosteşti. Ceea ce auzi îl făcu pe bietul câine să-şi piardă glasul. De mirare, bineînţeles. Iar după

ce îşi reveni din uluială şi îşi recăpătă vocea, întrebă… şovăitor: – Cum adică, m-ai creat? – Simplu. Am scris o poveste despre tine şi, gata, ţi-am şi dat viaţă, după care tu, într-o

noapte, pe când uşa casei mele era neîncuiată, ai coborât din cartea cu poveşti şi ai ieşit în stradă, unde, uluit că ai văzut pentru prima oară în viaţa ta o lună plină, ai început să urli la ea, de au ieşit vecinii pe la geamurile blocurilor, strigându-ţi să încetezi odată cu urletul acela sinistru, că de nu – cheamă poliţia sau hingherii.

– Mda… făcu câinele îngândurat, după care continuă: Poate fi chiar cum spuneţi dumneavoastră, domnule scriitor, numai că, probabil, când ziceţi că m-aţi creat, v-a scăpat ceva…

– Ce anume să-mi fi scăpat? întrebă scriitorul intrigat. – Aţi uitat să mă înzestraţi şi cu memorie, pentru ca eu să ţin minte ce şi cum… precum

spuneţi… – Probabil ai dreptate, spuse derutat domnul scriitor. – Iată de ce eu vă rog frumos să mă înzestraţi chiar acum cu memorie şi să-mi spuneţi

povestea poveştii apariţiei mele pe lume… Să o ţin minte şi să o pot spune şi altora, mai ales copiilor.

În fine, scriitorul şi câinele vorbitor s-au aşezat pe o bancă din parc şi primul a început să-i spună celui de-al doilea cum s-a întâmplat. Iar eu, care eram cu urechile pe aproape, am reţinut următoarele, pe care vi le reproduc şi domniilor voastre, dragi copii, părinţi şi bunici.

…Mai întâi, scriitorul a făcut câinele să fie foarte dresat, încât acesta ajunsese mare vedetă pe arena circului, unde însă, de la o vreme, prinse a se plictisi şi şi-a zis să evadeze de acolo, ceea ce chiar reuşi să facă. Bietul câine – puţin spus dresat –, ca evadat dintr-o închisoare, prinse a colinda prin lumea mare… Dar de ce subliniez eu că era un câine puţin spus – dresat? Pentru că nu era doar dresat, ci şi... vorbitor! Foarte vorbitor. De trei sau de patru limbi vorbitor.

Dar, odată ajuns în mama-libertate atât de mult râvnită, câinele îşi spuse să nu-şi divulge talentele oratorice. Adică, să n-o facă pe oratorul Demostene, ci să tacă în toate limbile pe care le cunoaşte. În caz contrar, lumea l-ar putea crede un Demon-stene (al răului)! Şi s-ar pomeni cu hingherii după el, care să-l lichideze sau să-l reîntoarcă la circ.

5

Aşadar, câinele vorbitor îşi spuse: să tac mâlc, chitic. Până la urmă, neobişnuitul patruped se pripăşi pe lângă o mare construcţie, unde chiar

a fost agreat de paznicul acesteia, om împătimit de taclale, însă, dat fiind că dulăul nu-şi divulga talentul de cuvântător, nopţile paznicul flecărea cu el însuşi. Iar patrupedul Mâlc-Chitic pricepuse un lucru extraordinar: pentru el, e mult mai eficient să se ţină de cea mai simplă cale a predestinaţiei neamului său – adică, să-şi arate colţii şi să latre la intruşii ce încercau să pătrundă pe teritoriul construcţiei –, decât să încerce să intre cu ei în dialog. Este mult mai eficient să pui la punct infractorul arătându-ţi caninii, repezindu-te spre gleznele lui, decât să-i spui tu că, bre cetăţene, om bun ce eşti, păi nu se poate să furi – înţelegi şi dumneata, proprietate privată.

Astfel, vreo patru-cinci ani, nimeni nu auzise niciun cuvânt de la câinele precaut. Însă odată, când paznicul îi adusese ceva hrană de acasă, câinele Mâlc-Chitic, luat cu gândurile sale, nici nu-şi dădu seama cum spuse:

– Jorj, n-ai avea şi puţină sare?... – ?! Paznicul – Jorj îl chema – rămăsese cu gura căscată şi ochii holbaţi! Doar i se păruse

sau, cu adevărat, câinele vorbise? Blitz, şi-a dat seama şi dulăul că, vai, comisese o mare gafă, dar nu mai avea cum da

înapoi, în muţenie, lăsând doar capul în jos şi pleoştindu-şi urechile. – C-c-cum, tu ştii să vor-r-rbeşti? întrebă, în sfârşit, Jorj-paznicul, ce-şi veni puţin în fire. – Î-hî... zise, spăsit, câinele. – Şi de ce ai tăcut tu, bre, atâta timp, de ce nu ai spus un cuvânt-cuvinţel? Şi aici Mâlc-Chitic se arătă cu adevărat genial, ca un lord englez mucalit, răspunzând: – Până la acest moment, totul a fost O.K.! Bucatele pe care mi le aduceai erau sărate

potrivit... Astea de azi însă ar avea nevoie de puţină sare... Vă daţi seama şi domniile voastre: după atare întâmplare, viaţa câinelui nu mai era

dulce. Şi nu obligatoriu din cauză că ar fi putut lua din nou calea circului. Nu. Există alte nenumărate motive pentru nefericirea unui câine vorbitor...

Dumitru CERNA

Poveste fără fir A fost odată un scriitor. El era înalt şi înţelept şi iubea foarte mult

poveştile. Într-o zi, a ieşit în oraş să se plimbe. Deodată, în cale i-a apărut un câine vorbitor. Câinele s-a apropiat de el şi i-a zis: salut! Şi, privindu-l fix în ochi,

continuă: Eu sunt scriitor, tu cine eşti? Surprins, scriitorul-om rămase înmărmurit. Nu reuşi să scoată un sunet. Numele meu este Blacky, spuse scriitorul-câine, făcându-se că nu

observă perplexitatea interlocutorului său, sunt doberman get-beget, originar din Târgu Mureş. Tatăl meu adoptiv m-a luat de la părinţii mei naturali când aveam doar câteva săptămâni de viaţă, salvându-mi astfel destinul. Tata, care m-a iubit necondiţionat, a fost şi el scriitor. De fapt, el m-a învăţat să vorbesc şi, mai apoi, să scriu. Îmi iubesc oraşul, mai cu seamă Cartierul Mărăşti, unde am trăit cu familia mea, cartier de care mă leagă atâtea -mi stârnesc zâmbete şi-acum, mai ales cele despre ciorile ce se panicau

înspăimântate de impozanta mea apariţie. În cartier mi se spunea „prinţul” şi eram invidiat. Numele cu care îmi semnez cărţile, însă, este Cerna, nume folosit şi de tata, şi asta din iubire faţă de el. Scriitorul-om îl urmărea cu atenţie încordată, sorbindu-i fiecare cuvânt de pe botul său uşor prelung şi arcuit, cu

amintiri frumoase. Unele

6

mustăţi răzleţe şi fremătătoare. Îl observă în detaliu: urechi frumoase, căzute pe tâmple ca un adagio, ochi umezi, luminoşi şi negri, cu margini aurii, câteva pete cafenii, dobermăneşti, păr scurt, negru şi foarte lucios, ce-i scotea în evidenţă alura princiară, dar şi un început de burtică, semn că era un gurmand neasemuit, picioare lungi şi labe puternice, o coadă ce contrasta cu ţinuta sa solemnă, mişcându-i-se aiurea, iar ca semn nobiliar, purta un papion verde-smarald care-i dădea aerul acela regal al rasei, dar şi al educaţiei dobândite.

Scriitorul-câine se lăsă studiat în voie, privind copacii în floare la sfârşit de lună mai şi trase adânc în piept aerul înmiresmat, care-i amintea de parfumul tatălui său. Cu un aer degajat îl întrebă: Pe tine cum te cheamă, cine eşti?

Scriitorul-om roşi, gândindu-se asupra rostului mărturisirii privind profesia sa în această situaţie, şi-i răspunse zâmbitor: Sunt un bun ascultător, un cititor avid de Cehov şi un prieten credincios. Da, cred că de profesie sunt prieten. Numele meu este Marcel Mureşeanu, spuse, lăsând într-adins să i se vadă emoţia. Feţele celor doi se înseninară atunci când trecură pe lângă o tufă de liliac ce explodase parcă în floare.

Făcură câţiva paşi împreună. Ajunşi în Parcul Mare, se aşezară pe o bancă mai retrasă. Scriitorul-om ocupă sfios o margine a ei, lăsând impresia că nu ar vrea să deranjeze, comportându-se ca-ntr-un salon cu ştaif, dar şi intimidat de aerul familiar al scriitorului-câine. Acesta din urmă se aşeză şi el la capătul celălalt al băncii, atent să nu-şi agaţe coada printre crăpăturile acesteia. Privindu-l, scriitorul-om avu în faţă, pentru o clipă, imaginea vie a lui Behemot, draconicul, dar fermecătorul şi jovialul motan al lui Bulgakov: aceeaşi privire tăioasă, inteligentă şi curioasă, nu atât de arcuită, ştrengărească şi iscoditoare ca a motanului ce a făcut istorie în Moscova şi în lume.

Tăcură prelung, uşor incomodaţi. Fiecare dintre ei gândea asupra abordării unui subiect care să-i antreneze într-un dialog plăcut.

Şi tu ce scrii, îl întrebă într-un târziu scriitorul-om. Ca şi cum s-ar fi aşteptat, îi răspunse prompt: Povestiri despre oameni. Îl privi cu atenţie pe scriitorul-om, citindu-i curiozitatea în priviri. Suntem aici, continuă câinele-scriitor, întâmplător şi împreună, datorită răgazului pe care mi l-am luat după ce am terminat de scris două povestiri. Ele par să aibă o legătură între ele şi asta mă obsedează. Ştiu că ţi-ar plăcea să ţi le povestesc. Nu cred într-un rezumat reuşit, dar am să încerc. Mi-e teamă doar să nu te dezamăgesc, cum nici să te plictisesc n-aş vrea.

În prima povestire este vorba despre o dresoare de la un circ cunoscut din Bucureşti, retrasă din activitate un timp spre a-şi duce la bun sfârşit sarcina care ajunsese deja la soroc. Aflase că circul ei era într-un turneu de promovare a unor noi dresuri, de această dată de elefanţi, şi-i stârnise pofta să vadă spectacolul, dar şi amintirea tristă că ea nu reuşise dresura asupra uriaşelor vietăţi tropicale, de care o legau amintiri dintre cele mai dureroase. Neputinţa ei de a se apropia afectiv de elefanţi, ea trecând drept o dresoare intransigentă, o marcase. Privindu-i, îşi amintea toate pedepsele aplicate tăcutelor vietăţi din neputinţa ei de a le iubi. Iar fără iubire, încercările disperate de dresură s-au dovedit zadarnice. La un moment dat, un elefant s-a oprit din a mai executa comenzile şi a început s-o privească insistent. Publicul amuţise. Dresoarea a tresărit şi şi-a pus, într-un gest mecanic, mâna pe burta proeminentă. Simţi cum pruncul se zbătea în pântece, dându-i convulsii aproape dureroase. Ochii animalului se umeziră. Ca-n transă, dresoarea simţi cum pe pulpe i se prelinge un lichid vâscos şi fierbinte. Se trezi pe un pat de spital, eliberată de dulcea povară a sarcinii, cu o fetiţă perfect sănătoasă la pieptul ei. O privi abia reţinându-şi strigătele de bucurie: dolofană şi rozalie, dormea ostenită, cu câteva semne vineţii pe frunte de la efortul făcut spre a se ivi în lume, având o prelungire ciudată, dar simpatică, a nasului ce aducea mai degrabă cu o trompă de elefant. Strângând-o la piept, simţi cum inima i se sfâşie de iubire şi, abia şoptind, o dezmierdă pentru întâia oară: Elefănţica mea dulce!

Gura scriitorului-om forma un rictus în colţul drept, buzele îi erau arse parcă de la febră şi mâinile îi încremeniseră aşezate cuminţi pe banca inertă.

Cea de-a doua povestire, continuă cu mai puţină energie scriitorul-câine, am auzit-o de la fotograful oficial al primarului din oraş. În vara trecută, mai precis în august, după două luni de la înscăunarea noului primar ales, în oraş adăsta circul. Dintr-o pornire pur publicitară, se organizase o defilare a elefanţilor pe străzile oraşului. Lume multă, gălăgioasă, copii puzderie, soare torid, căldură toropitoare. Asfaltul încins ceda la pasul apăsat şi greoi al animalelor, iar tălpile lor parcă plesneau de la contactul cu acesta. Elefanţii, grupaţi, înaintau într-o suferinţă surdă şi absurdă. Dresorii îi biciuiau, de teama abaterii lor din flanc. Strigătele oamenilor îi speriau, iar oraşul li se părea apăsător şi agresiv. Visau la propriul lor habitat, umbros, suculent şi verde, al pădurilor tropicale. Ei înaintau tăcuţi şi fermi, obosiţi şi lascivi. Părea a fi ca un avertisment. Fotograful oficial pândea momentul prielnic pentru o

7

fotografie de expoziţie. La un moment dat, în obiectivul aparatului, acesta văzu cum din ochii unui elefant curg lacrimi. Elefantul plângea. Emoţionat, apăsă pe declanşator. Mărită pe calculator, imaginea arăta cu claritate lacrimile elefantului. Nu se înşelase. Atent la detalii, văzu cum pe zidul din spatele caravanei apărea scris cu litere de-o şchioapă, cu grafitti: Mama lui Hitler e însărcinată şi stă să nască!

Povestea mea se termină aici. În realitate, ea continuă. Fotografia a fost preluată ca afiş politic şi a făcut, mai apoi, înconjurul lumii.

Scriitorul-om părea străveziu. Ochii săi albaştri, care priviseră de-atâtea ori creştetul Bucovinei de pe umerii câte unui poem al său, acum erau tulburi.

Scriitorul-câine se ridică de pe bancă. Mă grăbesc spre Mărăşti, spuse. Am de scris o povestire care mă tot macină de-un timp. În drumul meu spre casă, pe zidul unei clădiri de pe bulevardul 21 Decembrie 1989, cineva a scris cu litere negre: Mai bine te rătăceşti prin pădure, decât fără pădure... Ce zici? Mie mi se pare un bun început pentru o nouă poveste.

Scriitorul-om privi îngândurat desişul parcului. Întâmplarea zilei îi dăduse parcă curajul continuării seriei sale de reflecţii Monede şi monade...

Maria V. CROITORU

Comoara (poveste fără fir)

A fost odată un scriitor. El era înalt şi înţelept şi iubea

foarte mult poveştile. Într-o zi, a ieşit în oraş să se plimbe. Deodată, i-a ieşit în cale un câine vorbitor. Câinele s-a apropiat de el şi i-a zis „Salut!”.

Scriitorul a tresărit. I se părea cunoscut glasul. Zise încet: – Hai, vino la mine! şi se aşeză pe o bancă. Câinele a sărit pe bancă, lângă el, şi l-a mângâiat cu

lăbuţa: – Mă mai cunoşti? Nu m-ai uitat? Scriitorul făcu din cap că nu şi amintirile îl năpădiră... Era odată un copil cuminte şi harnic. Nu spunea niciodată

NU, când mama lui îi cerea să facă ceva. Auzise el de la un bătrân din sat că sub Dealul Mare este o peşteră unde-i ascunsă o comoară. Intrarea se face pe la Gura Căscată. Copilul ştia unde este aceasta. Se hotărî să plece să caute comoara. Avea el doi prieteni buni, pe Totoşca şi pe Niucu, dar, când le povesti despre comoară, aceştia râseră de el. „Voi pleca singur!” îşi zise. Şi-a pregătit el ce credea că-i trebuie şi, într-o duminică dimineaţa, urcă Dealul Mare şi coborî pe Valea Ciorgăului până la Gura Căscată. „N-o să pot intra, e prea mică crăpătura asta”. Se tot foia prin faţa Gurii Căscate şi, deodată, se împiedică de ceva. Era un ghemotoc alb. Se plecă să-l ia, ghemotocul se scutură şi se prefăcu într-un câine.

– Măi frumosule, pe tine te-a trimis Sfânta Duminică să mă ajuţi? – Da! Fără mine n-o să poţi intra, doar eu te pot ajuta. Însă trebuie să faci ce zic eu. – Tu vorbeşti? Eşti un câine vorbitor?... Ce trebuie să fac? – După ce înlătur lespedea de la intrare, te furişezi şi mergi spre dreapta zece paşi.

Acolo, pe o piatră, este o cutie. O iei şi ieşi repede afară! Să nu iei altceva, c-atunci cade lespedea şi rămâi acolo. Ai înţeles?

– Da! Câinele se aşeză lângă intrare. Lătră de trei ori şi lespedea se desprinse. – Hai, fuga! Intră! strigă câinele.

8

Copilul, cu inima bătându-i să-i spargă pieptul de frică, intră repede. O clipă rămase înmărmurit. Acolo era o lumină strălucitoare. O luă spre dreapta, numărând zece paşi. Pe o piatră ca o masă, era o cutie sclipitoare, dar şi multe pietre preţioase roşii, verzi şi albastre. El luă repede cutia şi ieşi. În urma lui se auzi un zgomot ciudat. Întoarse capul, Gura Căscată era ca înainte, cu mica deschizătură. „Când s-a auzit zgomotul, s-a închis!” îşi zise copilul.

Câinele se gudură pe lângă el: – Mergem în poieniţa dintre fagi şi acolo o deschizi! Copilul o luă pe potecă aproape în fugă, ţinând cutia în braţe. Câinele era în spatele

lui. Cum ajunseră, puse cutia jos. Câinele o lovi cu laba şi cutia se deschise singură. În

cutie, era o carte veche. Pe copertă scria Poveşti. – Ce comoară este asta? strigă uitându-se la câine. Mi-ai zis să iau cutia asta cu

cartea, dar tu ştii câte bogăţii erau acolo? – Ia cartea! îi şopti câinele. Copilul se aplecă şi luă cartea. Cutia dispăru pe dată şi pe iarbă rămase un petec de

hârtie. – Citeşte ce scrie pe bileţelul acela! Coplul îşi aruncă ochii pe bilet: „Cine va citi această carte cu multă atenţie va afla

adevărata comoară şi va putea intra iar în peşteră. Parola pentru deschiderea porţii de la intrare este ascunsă printre rândurile poveştilor”. Vru să-i mulţumească, însă câinele dispăruse.

A citit pe nerăsuflate toate poveştile din carte. Le-a recitit şi n-a găsit parola. Într-o noapte, l-a visat pe câinele năzdrăvan. Acesta-i şoptea: „Reciteşte cu atenţie ultima poveste!”

Cum se trezi, luă cartea şi reciti ultima poveste. Da! Acolo era parola: „Din cărţi culegi înţelepiunea care te va ajuta să creezi tu comori.”

S-a mai dus, într-o zi, la Gura Căscată. Dar câinele n-a mai apărut şi parola n-avea putere fără el...

– Ei, de ce taci? îl trezi din gânduri câinele pe scriitor. Te-ai supărat că n-am mai apărut de-atunci? Nici nu trebuia, cărţile tale de poveşti sunt comorile pe care le-ai făcut. Celelalte bogăţii sunt nişte amăgiri, care dispar.

Scriitorul întoarse capul spre câine, dar acesta se făcuse nevăzut.

Grigorie M. CROITORU

Un vis... (poveste fără fir)

A fost odată un scriitor. Trăia la ţară şi iubea foarte

mult poveştile. Într-o zi, spre seară, a ieşit să se plimbe, urmând să se întâlnească, ca de obicei, cu grupul năzdrăvanilor de la Râpă. Deodată, îi iese în cale un câine vorbitor. Câinele se apropie de el şi-i zice:

– Salut! – Salut! Ce surpriză, Căţeluşă cu dinţii de fier şi cu măselele de oţel! Sper că n-ai ieşit

din poveste să ne faci mici fărâme... – O, nu, bătrâne scriitor. Am venit să te iau cu mine şi să te introduc în poveste

împreună cu năzdrăvanii tăi, pe care îi strângi seară de seară la Râpa lui Costică al Dudii. Din acest moment, devii nevăzut. Te duci la locul de adunare şi te postezi în aşa fel, încât să vezi şi să auzi totul. Du-te. Într-o clipă ajung şi eu.

9

La râpă se strânseseră copiii. Era seara fetelor şi acestea încărcaseră masa nu numai cu fructe de tot felul, ci pregătiseră şi gogoşele pufoase şi pentru fiecare câte o boboneaţă de pâine dospită pe care o mâncau cu fructe, cu pepene galben, cu lubeniţă şi cu struguri. Fructele şi pâinea proaspătă răspândeau nişte arome ce-ţi gâdilau nările şi te făceau să-ţi lase gura apă. Fetele nu dăduseră semnalul că se poate mânca. Băieţii aruncau săgeţi spre răsfăţaţii grupului, Rădiţa şi Gogu, care îşi dădeau unul altuia seminţe de floarea-soarelui în gură. Glumele lor nu-i atingeau, nici nu le păsa. În acest moment, pe scaunul din capul mesei, pe care stătea de obicei moş Ioniţă Dosuleanu, apare câinele. Curios, copiii nu se sperie, ci i se adresează:

– Tu de unde răsărişi, Cuţulică? – De aici, Gelule! – Uite că ştie şi cum mă cheamă! – Pe toţi ştiu cum vă cheamă. De-aţi şti voi de când vă urmăresc şi cât mă bucur că

sunteţi copii veseli, buni, cuminţi, ascultători şi frumoşi-frumoşi! – Bine ai venit în grupul nostru. Nu te-am pus la socoteală, da, iaca, îţi dau eu

boboneaţa mea şi gogoşeaua, iar fructe sunt destule, zice Rădiţa. – Şi eu ţi-o dau, Cuţulică, spune şi Gogu. – Vă mulţumesc. Lăsaţi-le pe loc. Am venit să vă fac o surpriză: vă iau cu mine şi vă duc

pe tărâmul celălalt. Să nu vă temeţi de nimic. Închideţi, vă rog, ochii. Veţi Simţi o uşoară adiere şi veţi fi luaţi de un fuior de vânt...

– Cuţulică, ce este lumina asta roşiatică? – Lumina vine de la pădurea de aramă, copii. – Trecem şi prin pădurea de argint, Cuţulică? – Priviţi în faţă şi-i veţi vedea deja lumina. Noi trecem pe deasupra ei şi ne oprim în

mijlocul pădurii de aur, într-o poieniţă. Acolo, să priviţi şi să vă minunaţi. Acolo este locul unde se va împlini un vis...

Fuiorul de vânt se înşurubează în pământ şi-i lasă în poieniţă, alunecând ca pe un nevăzut tobogan. Vraja îi lasă fără grai. Lumini, culori, flori, muzici, lume din cele patru zări, mese-ntinse ca la nunţile împărăteşti. Şi Soarele se oprise în loc pe buza orizontului să vadă mireasa şi mirele ieşind din pădure, căci la nuntă va fi prezent şi el cu sora sa, Luna. Iată-i...

– Tu vezi ce văd eu, Nicolae? – Văd, Mitică, dar nu-mi vine să cred. Cei care ies din pădure, ţinându-se de mână,

sunt... oare văd bine? – Mireasa este Rădiţa noastră! Doamne, ce frumoasă este! Cu rochia albă de mireasă,

cu voal, călcând pe covorul de flori. Dar părul! Parcă s-a topit soarele în el! – Uită-te cine o ţine de mână! – Păi, nu putea fi altcineva. Ei s-au născut unul pentru altul. Ssst! I-auzi: – Minunaţi oaspeţi din îndepărtate şi apropiate zări! Pe mine m-au împuternicit să

deschid petrecerea. Luaţi loc la mese şi umpleţi cupele. Vin mirii şi naşii. Naşi sunt Soarele şi Luna, iar mirii s-au născut şi au trăit în împărăţia Aninoasa, vestită împărăţie de pe tărâmul oamenilor. Această împărăţie este vecină cu altele conduse de împăraţi cunoscuţi în toată lumea, pe toate tărâmurile. Unul este împăratul Oceanului Albastru, pe numele lui Sabin Bălaşa, altul este împărat peste împărăţia oamenilor care duminica nu au porecle, pe numele lui Marin Sorescu… Priviţi-i şi cinstiţi-i cum se cuvine...

* – Uitaţi-vă la ăştia doi! Ăştia trecură la fapte... – Ce faci, Rădiţa? – Tu mă luaşi în braţe şi mă pupaşi, nu te mai preface că nu ştii!... – Ba tu mă luaşi pe mine! – Ba tu. – Ba tu...

10

Iulian DĂMĂCUŞ

Poveste fără fir

A fost odată un scriitor. El era înalt, subţirel, înţelept şi iubea foarte mult poveştile! Într-o

zi a ieşit în oraş să se plimbe. Deodată, i-a ieşit în cale un câine vorbitor. Câinele s-a apropiat de el şi i-a zis: – Salut!

Scriitorul se opri brusc. Nu răspunse. Stătea şi privea câinele. Părea că doreşte să-l salute şi el, să-i spună ceva, dar uimirea nu-i trecuse… Cum să vorbească un câine?! Şi totuşi… – Domnule, continuă acesta, de câte ori ne întâlnim aveţi aceeaşi privire mirată, tristă, şi acest fapt mă face să vă întreb care este motivul?... Nu ştiu să vă fi supărat cu ceva; e drept, acuma aveţi un motiv de mirare, dar până acuma… Scriitorul îşi aminti că, de fapt, el vorbea adesea cu animalele atunci când, copil fiind, locuia la ţară, adică el vorbea, iar animalele păreau că-i înţeleg vorbele şi că, prin gesturi, prin expresia ochilor, da, cu ochii mai ales, îi răspund! – Hai să ne oprim la marginea parcului şi să povestim, îi propuse câinelui. O să-ţi spun o poveste care te va ajuta să-mi înţelegi surprinderea, tristeţea…

Holdele dădeau în pârg, ici-colo macii colorau peisajul. Căutând probabil apă sau

lăsându-se înşelat de liniştea ogrăzii, un iepure veni până aproape de fântână. Se uită atent într-o parte şi-n alta, adulmecând vreo prezenţă nedorită. Ne-am privit surprinşi, apoi, brusc, dintr-un salt, s-a-ndreptat spre lanul de grâu. Am slobozit câinele (n-ai în fiecare zi ocazia să vânezi un iepure!), l-am asmuţit, dar cum iepurele n-avu răbdare să-l aştepte, acesta preferă să se hârjonească în drum cu un alt câine la fel de vesel!...

– Ăsta nu-i ca Lupu! replică tata, când îi povestii întâmplarea. Frate-meu cel mare avea un câine de care nu se despărţea timp de câteva luni, când

era cu turma la păşune. Un câine alb cu pete negre, uite, chiar aşa ca tine, nu prea voinic, dar foarte curajos! Printre faptele lui mai des povestite, era salvarea din gura lupului a celei mai faine oi! La plecarea fratelui în armată, câinele urlă o zi şi-o noapte! Era bătrân, se mişca anevoie, nu mai vedea şi găsea mâncarea după miros. Mi se părea că-i atâta tristeţe în ochii lui când se-ndrepta către noi să ne vadă!... Asistentul veterinar îi spuse tatii că singurul leac e glonţul…

Era ceaţă, vântul nu-ngheţase încă pământul, când intră pe la noi Danu vânătorul, la un pahar de vorbă. (Uite, şi acum când îţi povestesc întâmplarea mă-ntreb dacă omul venise aşa, într-o vizită, sau îl chemase tata!?... Felul în care au decurs discuţiile în casă te făcea să crezi că era o vizită întâmplătoare, dar…).

– Uite care-i problema, i-a zis tata vânătorului: am un biet câine care… şi-i povesti, adăugând cele spuse de veterinar.

– Păi, facem aşa, propuse vânătorul: îl luaţi careva de lanţ, îl ducem unde vreţi, poate aici la gropile de lut. Când ajungem, lăsaţi lanţul jos şi atunci câinele o să mai meargă… Când voi zice că-s gata, îl strigaţi pe nume, şi atunci… N-a vrut nimeni să meargă; le era milă.

– Acum înţeleg că femeile… dar dumneata bade Grigore?!... Ai luptat pe front! Tata deveni dintr-o dată roşu la faţă:

– Pe front am fost obligat să merg! – … şi-ai fost mitralior!... – Da, dar n-am ochit niciodată nici grupuri, nici persoane. Am tras înainte! Am ieşit cu Danu afară fără să spun o vorbă. Ceilalţi au rămas înăuntru, dar ştiam că ne

urmăresc prin geam. Am luat câinele de lanţ, iar pe umăr duceam un hârleţ. Când am ajuns pe câmp, am lăsat lanţul jos. Câinele s-a oprit.

11

– Hai încoace! îmi făcu Danu semn. Câinele se uita către mine şi vru să mă urmeze. Parcă m-ar fi văzut. Am făcut un pas spre el. Vânătorul trase.

– Dacă te nimerea vreo alice?! Distanţa de la care-a tras era mică şi câinele a căzut imediat. Nu s-a zbătut. S-a întins încet ca pentru a se odihni. Omul mă salută şi se-ndreptă către sat. Am săpat groapa sub un răzor, l-am aşezat pe Lupu acolo… şi am plecat în grabă. Când am intrat pe poartă cu lanţul în mână, tata s-a uitat la mine reproşându-mi cu privirea moartea câinelui. Am dus lanţul şi hârleţul la poiată fără să spun un cuvânt. Privirea tatii mă duruse prea tare! Şi n-am uitat-o!

I-am plâns pe fiecare dintre ai mei înainte să moară, ca un fel de avanpremieră inutilă, pentru că moartea vine întotdeauna când nu te-aştepţi, iar lacrimile pe care ea le izvorăşte nu pot fi plânse nici înainte, nici după… L-am plâns şi pe Lupu…

Teodora GOGEA

Poveste fără fir

A fost odată un scriitor. El era înalt şi înţelept şi iubea foarte

mult poveştile. Într-o zi, a ieşit în oraş să se plimbe. Deodată, i-a ieşit în cale un câine vorbitor. Câinele s-a apropiat de el şi i-a zis: Salut! Scriitorul se uită peste poate de mirat la blănosul şi auriul

patruped, apoi îl întrebă: – Dar tu, de unde-ai apărut? Câinele clipi isteţ şi misterios, dădu prietenos din coadă,

apoi răspunse încet : – Din mintea ta. – Cum aşa? se rotunjiră mari ochii scriitorului, acum de-a

dreptul uluit, perplex şi înmărmurit de tot mai crescânda surpriză a neaşteptatei întâlniri cu şi mai nemaipomenitul căţel.

Acesta se aşeză cuminte, ca un înţelept, pe labele dinapoi. Îşi adună coada covrig şi plescăi uşor din bot şi limba-i rozalie. Apoi, iţindu-şi mari ochii de cărbune de sub blăniţa aurie şi mătăsoasă, cuvântă.

– Tu, scriitorule, cu mintea ta scormonitoare şi neliniştită, descoperi lumi numai de tine ştiute, bogate în cuvinte şi, lumi tot numai de tine cunoscute pline de litere, sunete şi imagini nerostite, dar scrise. Zilnic paşii tăi măsoară de-a lungul şi de-a latul bulevarde largi şi lungi acoperite de propoziţii, străzi întregi din versuri şi se preumblă prin clădiri pline de catrene. Zi de zi, tu trăieşti în case imaginare înţesate de nume, personaje şi scenarii nemaivăzute. Zi după zi, tu urci şi cobori scări de întrebări, mirări şi angoase, într-un labirint nesfârşit de sentimente, trăiri şi emoţii. În fiecare zi, făptura ta cugetătoare străbate citadele din gânduri, castele din idei şi fortăreţe din silogisme şi logică. Tu însuţi, din zori şi până seara, ceas de ceas, pluteşti imponderabil şi neştiut de nimeni printre propriile tale creaţii, pe care le dirijezi tăcut, din vârful creionului bine ascuţit sau tocit, al pixului cu pastă, al stiloului cu cerneală sau de pe tastatura calculatorului modern. Din când în când, te opreşti, iar atunci, lumile, citadelele, casele, castelele, fortăreţele, labirinturile, bulevardele, străzile, ce mai încolo şi încoace, toate creaţiile tale adorm şi se duc la culcare. În acele clipe solitare, faţă în faţă cu coala albă de hârtie sau cu ecranul orbitor al calculatorului, eşti singur şi plictisit. Aşa cum eşti acum, plimbându-te stingher şi abătut, prin acest mare dar pustiu pentru tine, oraş. Şi ca să nu te deprime singurătatea şi să nu te doboare plictiseala, ei bine, iată-mă-s. Din mintea ta care doarme acum, am alergat pe drumuri ale prieteniei şi pe poteci ale afecţiunii până am găsit calea spre realitatea cotidiană în

12

care trăieşti tu, şi am sărit afară pe o stradă reală, acolo unde în acest moment, păşeşti tu. Iar acum, că te-am găsit şi te-am ajuns din urmă, îţi spun simplu, nu cu un lătrat câinesc, ci în viu grai omenesc :

– Salut! Te rog, nu mai sta posac şi amărât, hai, ia foile de hârtie sau tastatura calculatorului din nou la asalt! Pentru că lumea, după cum vezi bine în juru-ţi, chiar are nevoie de tine. Ham-ham! Gabriela Genţiana GROZA

Didi, câinele vorbitor

A fost odată un scriitor. El era înalt şi înţelept şi iubea foarte mult poveştile. Într-o zi a ieşit în oraş să se plimbe cu nepotul lui, Teo. Deodată, le-a ieşit în cale un câine vorbitor care s-a apropiat de ei şi le-a zis:

– Salut! – Salut, prietene! răspunse Ilin Dumirescu, surprins de apariţia câinelui. În clipa următoare, se trase de mustaţă, să simtă dacă nu visează. Ilin D. obişnuia să se

transporte cu gândul în alte lumi, chiar pe alte planete. Şi aduna în cap, în imaginaţia lui fecundă, ca într-un sac magic, întâmplări pe care le aşternea apoi pe hârtie, în poveşti. Avea o mulţime de cititori pe Internet, mai ales copii, care abia aşteptau să-i apară cărţile.

Privi în jur şi văzu clădirea Primăriei şi magazinele doldora de mărfuri şi îşi dădu seama că se aflau încă în oraşul lor. Totul era aievea.

Teo îl întrebă pe interesantul animal, apărut ca din pământ: – Tu chiar ştii să vorbeşti ? Câinii latră, fac: ham, ham, ham !... spuse el şi se lăsă în patru

labe, imitând un căţel. Eu sunt Teo. Pe tine cum te cheamă? – Didi, răspunse repede câinele vorbitor, încântat să aibă un interlocutor atât de simpatic. – Cum ai ajuns aici? Într-un oraş mare sunt atâtea pericole pentru un câine care umblă singur

pe stradă... – Stai să vezi... Părinţii mei şi cei doi fraţi am avut un stăpân, la o casă din cartierul de lângă

Parcul Rozelor. Stăpânul nostru a plecat în Italia la lucru. Copiii lui au fost duşi la o mătuşă. Mama lor a trebuit să plece la ţară unde îl îngrijeşte pe tatăl ei, bătrân şi bolnav. I-a luat şi pe fraţii mei la ţară. Eu n-am vrut să plec de lângă dragii mei părinţi. Noi trei am rămas să păzim casa. Ne dădea să mâncăm o vecină de peste drum. Într-o noapte, am auzit un fâşâit, un zgomot ciudat. Era un hoţ care venise să fure lucruri din casă. Venise cu un căruţ de fier să încarce tot ce putea. Tata a început să latre şi l-a apucat zdravăn de un picior. Ticălosul l-a lovit cu o sapă în cap şi el a murit pe loc. Hoţul a aruncat cu un băţ după mama care lătra furioasă. A nimerit-o drept în ochi. Avea faţa plină de sânge... A fost groaznic!... N-am să uit noaptea aceea niciodată! Biata Linda, maică-mea, a rămas numai cu un ochi... Hoţul a luat-o la fugă...

Teo simţi că i se rupe inima de mila lui Didi. Se apropie de câine şi îl mângâie. – Îmi pare tare rău de ce vi s-a întâmplat! Din câte spui, înţeleg că eşti un câine obişnuit!... Dar

tu vorbeşti ca oamenii... Nu cumva eşti un omuleţ deghizat în căţel? mai zise Teo. Ilin D. dădu semne că trebuie să plece acasă. Era destul de târziu. I se făcu milă de Didi şi îl

întrebă: – Acum spune, de unde ai venit? – Dacă o să vă spun adevărul o să credeţi că sunt un câine Pinocchio şi îmi va creşte nasul!....

Teo, uită-te tu dacă, atunci când vorbesc, nasul meu se lungeşte... – Sunt numai ochi şi urechi, spuse băiatul. – Într-o zi, vecina noastră care ne dădea de mâncare, s-a îmbolnăvit şi a rămas la pat. Nu mai

avea cine să ne dea de mâncare... Linda, măicuţa mea, a ieşit printr-o spărtură din gard, pe stradă, să caute ceva de-ale gurii... Vreo patru zile a găsit câte un os, o vrăbiuţă moartă... Îmi dădea mie mai mult... Mereu îi spuneam: mănâncă şi tu, mamă! Ai să slăbeşti, trebuie să rezişti până ce vine

13

stăpânul din Italia!... Săraca de ea, a ieşit într-o seară să mai aducă ceva pentru noi... Şi cum nu vedea decât cu un ochi... a traversat strada şi a lovit-o o maşină... Am auzit gălăgie pe stradă. Oamenii care o iubiseră aşa cum era, fără un ochi, au sărit să o salveze. N-au mai putut face nimic pentru ea.

Noaptea aceea a fost cea mai cumplită din viaţa mea. Cerul scânteia de durere... Blana roşcată cu pata aceea albă de pe pieptul mamei m-a urmărit mult timp în visele mele... Eram aproape mort de foame. Într-o noapte înstelată, cum stăteam eu pe terasă şi scheunam, din marele Cosmos a aterizat o navă cosmică. M-a absorbit ca pe un fulg! Apoi nu mai ştiu nimic. M-am trezit pe o masă de operaţie, plutitoare, după ce am fost transformat, aşa cum mă vedeţi. Am început să vorbesc ca oamenii. Nimerisem pe planeta Venus. E mult de povestit...

– Te rog să vii la mine acasă, tati mi-a promis că îmi face rost de un câine. Tu eşti cel mai drăguţ căţeluş din lume...

Cum putea Didi, frumosul câine roşcat, să-l refuze pe Teo? Voi, copii, ce aţi fi făcut în locul lui?

Mariana GORCZYCA:

Povestea căţeluşului cu părul creţ care nu fură în general (poveste fără fir)

A fost odată un scriitor. El era înalt şi înţelept şi iubea foarte mult poveştile. Într-o zi, a ieşit în oraş să se plimbe. Deodată, i-a ieşit în cale un câine vorbitor. Câinele s-a apropiat de el şi i-a zis: – Salut! Am văzut în vitrina unei librării un afiş cu tine. Mi-a

spus cineva cu care am împărţit un os aseară că ştii să scrii. – Păi, cam aşa e. Aş putea zice că mă ocup cu scrisul. Dar

de ce întrebi? – Fiindcă ştiu o poveste şi tu ai putea s-o transcrii, s-o

tipăreşti, s-o publici… – E povestea ta sau ai auzit-o? – Am auzit-o de la un maidanez când m-a dus stăpânul

meu la vaccinat. Cum stai cu timpul? – Pentru poveşti trebuie să ne facem întotdeauna timp. – Atunci hai să mergem pe alee, ceva mai încolo, unde nu este atâta lume şi o să te rog să

stai jos, pe iarbă, lângă mine. Dar mai întâi trebuie să cer voie stăpânului meu. Zis şi făcut. Porniră amândoi, scriitor şi câine povestitor, încercând să îşi regleze paşii unul

după altul, ceea ce era destul de greu. Important însă că încercau. Câinele era un pudel alb, cu frizura nu tocmai finisată.

– Ştiu la ce te gândeşti, spuse pudelul. – La ce? – fu curios scriitorul. – Crezi că am un stăpân neglijent care nu se ocupă de aspectul meu. – Ei, nu chiar neglijent. Poate prea ocupat. – Stăpânul meu n-are nicio vină. De câte ori îşi termină lecţiile, ia o perie şi mă piaptănă.

Mie îmi place grozav. În schimb, nu-mi place când mă duce la Salonul de înfrumuseţare. N-am răbdare să stau la rând, n-am răbdare să-mi tundă părul de pe picioare sau de pe burtă, n-am răbdare să mă uit prin reviste să văd ce se mai poartă. Nu ştiu cum să îţi zic, dar nu e genetic masculin să te preocupi atâta de aspect.

– Nici mie nu-mi place, deci te înţeleg. Dar uite, aici, sub castanul acesta ar fi bine să ne oprim. Ce spui?

14

Pudelul priveşte în sus spre coroana castanului, priveşte în ochii scriitorului şi spuse: – Ce înalt eşti! Mie mi se pare că oamenii seamănă cu copacii! – Atunci să nu cumva să mă confunzi cu trunchiul unui copac, să ridici piciorul şi să îţi

marchezi teritoriul – glumi scriitorul. – A, n-o să fac asta. Nu de alta, ci fiindcă ştiu că las urme degeaba pe jaloane mişcătoare. – Eşti un câine înţelept. – Toţi câinii suntem înţelepţi, dar nu toţi avem parte de stăpâni care să îşi dea seama. Cei doi se tolăniră pe iarba, ca un covor, a lunii iunie. – Abia aştept să aud povestea. – A fost odată… parcă aşa încep şi poveştile oamenilor. – Toate poveştile din lumea asta sau cealaltă, din toate limbile, încep aşa. – A fost odată un căţeluş cu părul creţ care s-a trezit singur pe malul unui râu. Cum a ajuns

acolo nu îşi aduce aminte. Îi era frig, foame, frică. În jur pietre, trunchiuri de copac şi nişte broscuţe gălăgioase care îl priveau cu ochi mari. Păşind nesigur încolo şi încoace, văzu apropiindu-se un pescar. Se luă după el până la locul unde acesta se opri să îşi pregătească undiţa şi momeala. Rupea dintr-o bucată de mămăligă şi făcea biluţe în podul palmelor. Pescarul nu-l băga în seamă şi înaintă în susul râului cu undiţa în mână. Restul de mămăligă lăsat lângă rucsac îl făcea pe căţeluşul cu părul creţ să saliveze. Dar cum să muşte din ea fără să aibă voie?

Întors lângă momeală, pescarul se uită pentru prima dată mai cu atenţie la câine şi se gândi să împartă sandvişul făcut de-acasă cu el. Spre seară, când porni spre casă, căţeluşul se luă după pescar. Acesta nu locuia foarte departe. La poartă, micul patruped se opri fiindcă nu ştia dacă are permisiunea de a intra în curtea omului. Acesta lăsase poarta întredeschisă, dar căţeluşul tot nu ştia dacă e bine venit. Făcu sfios câţiva paşi în curte, dar nu se depărtă prea mult de poartă. De acolo, privi ograda nu prea mare, cu un măr, un cireş, un cauciuc mare de tractor transformat în jgheab plin cu apă, în faţa unui coteţ.

După ceva vreme, îl auzi pe pescar întrebându-şi nevasta: „I-ai dat la raţă ceva grăunţe, că se lasă seara?” „Încă nu, bărbate. Se gată telenovela şi amu ni mă duc la ea”. Căţeluşul auzea pentru prima dată două cuvinte. ”Raţă” şi ”telenovelă”. Îşi propuse să afle ce înseamnă. Dar, între timp, îi trecu prin cap că telenovela e ceva de mâncare şi poate nu se gată de tot, aşa încât stăpâna casei să îi arunce şi lui nişte resturi.

Numai că lucrurile luară o întorsătură total nefericită pentru căţeluşul cu părul creţ. Nevasta pescarului ieşi în ogradă cu o farfurie de cucuruz şi începu să strige după raţă. Raţa nicăieri. În apa jgheabului nu, prin ogradă nu, pe după casă nu, în coteţ nu. Tot căutând, aruncă ochii spre poartă şi îl zări pe căţeluş. Se înfurie pe loc: De unde-ai apărut, criminalule? Bărbate, bărbate, necaz mare, bărbate! Un căţel cu părul creţ la noi în curteeee! Ne-a furat raţa din coteeeeeeţ.

Restabilirea adevărului nu a mai avut loc fiindcă pescarul a constatat că animalul care se luase după el avea, într-adevăr, părul creţ. Raţa nu mai era în coteţ. Concluzia nu putea fi decât una singură! A luat un retevei dintr-o scândură cu care a aruncat după el, l-a gonit şi l-a fugărit până în capătul străzii, aruncându-i vorbe grele care nu se pot reproduce aici.

Căţeluşul trăieşte de atunci pe străzi, iar la veterinar ajunsese de bună voie, în căutarea unui stăpân care să se priceapă la animale.

Mi-a spus povestea lui şi m-a rugat, dacă pot, să îi fac dreptate, să spun cuiva să scrie într-o carte din care să citească toţi copiii din România:

Dacă eşti căţeluş cu părul creţ nu înseamnă că, automat, trebuie să se creadă despre tine că furi raţe din coteţ.

Scriitorul îl mângâie pe cap, îi mulţumi pentru poveste şi îl conduse înapoi la micul lui

stăpân. Am încălecat toţi trei, căţeluş, pudel şi scriitor, pe aceeaşi şa şi v-am spus povestea exact

aşa.

15

Alexandru JURCAN

Tedy şi Darius (poveste fără fir)

A fost odată un scriitor. El era înalt şi înţelept şi iubea foarte mult

poveştile. Într-o zi, a ieşit în oraş să se plimbe. Deodată, i-a ieşit în cale un câine vorbitor. Câinele s-a apropiat de el şi i-a zis: Salut!

– Salut! – Nu te miri că ştiu vorbi? – continuă câinele. – Am destulă imaginaţie – se lăudă scriitorul. Poate că tu eşti

invenţia mea, deoarece eu sunt un om care scrie. – Ei… nici chiar aşa! Eu sunt un câine real. Mă bucur că am dat

peste un artist.– Pe mine mă cheamă Tedy. Dar pe tine? – Eu sunt Darius. – Pot să te rog ceva? întrebă Tedy. – Îndrăzneşte! Sunt în cea mai bună dispoziţie. Tocmai am terminat o poveste despre

extratereştri. – Vino cu mine la capătul oraşului, acolo unde începe colina împădurită. – Şi ce vom face acolo? – O să vezi… e destul de urgent! Darius a comandat un taxi. Numai că şoferul s-a enervat aflând că Tedy urma să urce şi el, de

aceea a cerut un preţ dublu. Au coborât în faţa pădurii. Silueta lui Tedy tăia discul aprins al soarelui în două părţi egale. Au ales drumul de sus, care urca spre pădure. Tedy înainta printre tufe răzleţe, de-a lungul pinilor obosiţi. Darius se ţinea cu greu după el, reţinându-şi gâfâitul sacadat.

– Am ajuns, zise Tedy. Se aflau deasupra unei râpe. Au coborât cu grijă printre urzici şi bolovani. Deodată, acolo jos,

un câine alb, pătat cu noroi şi cu sânge, zăcea înfăşurat în sârmă ghimpată. Din ochiul stâng i se prelingeau lacrimi.

– E mama mea… se smiorcăi Tedy. – E moartă?? – Nu… nu cred, plânse Tedy, lingând sângele de pe obrajii mamei. – Trebuie s-o salvăm! se precipită Darius şi telefonă la 112. După un sfert de oră, maşina salvatoare sosi. O asistentă deschise trusa şi coborî în faţa lui

Darius: – Dumneata eşti bolnavul? – Nu, nu eu. Vedeţi… e un câine lovit, legat cu sârmă. – Eşti nebun? O să plăteşti o amendă zdravănă! strigă femeia. Sus, pe mal de râpă, trei bărbaţi se prăpădeau de râs. Unul dintre ei aruncă ţigara şi se

adresă femeii: – Lasă-l în pace! E nebun. Hai să demarăm! Tedy a început să tremure, adresându-i-se lui Darius: – Dacă eşti cu adevărat scriitor, inventează, te rog, un pistol! Te rog! Acum, te rog! Darius a închis ochii, s-a încordat ca pentru o magie miraculoasă şi a scos un pistol din

buzunar. – Staţi că trag! Coborâţi şi salvaţi câinele! Totul s-a petrecut uluitor de repede. După zece minute, toţi erau în ambulanţă. După trei

săptămâni, Tedy s-a mutat cu mama însănătoşită în casa lui Darius. Scriitorul nu mai mergea prin oraş să caute poveşti, pentru că – surprinzător – poveştile s-au mutat la el acasă.

16

Gabriela LEOVEANU

Câinele vorbitor A fost odată un scriitor. El era înalt şi înţelept şi iubea foarte mult

poveştile. Într-o zi, a ieşit în oraş să se plimbe. Deodată, i-a ieşit în cale un câine vorbitor. Câinele s-a apropiat de el şi i-a zis:

– Salut! Scriitorul, care ştie atâtea poveşti scrise sau nescrise, cu şi despre

flori, păsări, animale, s-a oprit din mers, dar nu i-a venit să creadă: un câine vorbitor?!

– Salut! – mai spuse odată câinele vorbitor. Scriitorul nedumerit mai privi odată în jur şi abia după ce observă privirea insistentă a

câinelui se dumiri: – Tu ştii să vorbeşti?! – Da, dar îmi vine foarte greu. Acum, însă, vreau să mă ajuţi şi pentru asta trebuie să fac

acest lucru. Am auzit oamenii spunând despre tine că eşti scriitor. Numai tu poţi să mă ajuţi. – Şi ce-ar trebui să fac pentru asta? – spuse scriitorul, tot mai nedumerit. – Să scrii. Prietenul meu, singurul pe care l-am avut vreodată, va şti să citească în curând şi

poate... aşa ne vom regăsi. – Cine este prietenul tău şi ce ar trebui să scriu? – Nu ştiu cum îl cheamă. E un băieţel de o şchioapă tare drăguţ. Ştii, eu sunt un câine de

pripas, un câine „comunitar”, cum ni se spune astăzi, unul dintre cei pe care lumea îi alungă de colo-colo. De câteva ori, am adormit chiar lângă zidul din spatele tău. De acolo vedeam dimineaţa cum se grăbesc oamenii la treburile lor, la grădiniţă. Cei mici erau însoţiţi de părinţi, de bunici, numai unul am observat eu că mergea singur la grădiniţă în fiecare dimineaţă. Când a dat de mine, s-a oprit speriat. Probabil i se spusese să meargă doar pe lângă perete, dar eu stăteam chiar în drumul lui şi el, sărăcuţul, nu ştia ce trebuie să facă. Am văzut că îi e frică de mine, dar nici nu voia să nu asculte sfaturile celor mari... aşa că, mi s-a făcut milă de el şi m-am tras eu mai la marginea trotuarului prefăcându-mă că nici nu-l bag în seamă. A doua zi băieţelul a venit cu câteva oase în buzunar. Mi le-a aruncat la marginea trotuarului şi, când eu m-am dus să mănânc, s-a uitat o vreme fericit la mine, apoi şi-a văzut de drum pe lângă perete. În ziua următoare, a adus doar nişte coji de pâine. Eu eram sătul, dar le-am mâncat să-i fac plăcere, apoi l-am însoţit până la grădiniţă. Aşa era drept, nu?!

– Probabil, i-a răspuns scriitorul nesigur. – Cu siguranţă, aşa e drept. El se gândea să mă hrănească, iar tot ce puteam să fac şi eu

în schimb era să nu-l mai las să meargă singur la grădiniţă. Să aibă şi el pe cineva, ca ceilalţi copii. După un timp, a îndrăznit să mă mângâie de câteva ori şi în zilele care au urmat alergam jucându-ne împreună până la grădiniţă. El m-a învăţat să vorbesc, căci el vorbea ades cu mine. Aflasem astfel că părinţii lui sunt plecaţi undeva departe, că stă doar cu bunica şi că ei îi e greu să-l ducă la grădiniţă, am aflat care sunt jocurile lui preferate, bucuriile tristeţile. Numai mie mi le spunea Nimeni nu-mi mai vorbise până atunci şi eram tare fericiţi împreună. Dar, într-o zi, l-am văzut că e foarte trist; m-a mângâiat şi mi-a spus că nu ne vom mai vedea o vreme, că e vacanţă şi pleacă la ţară, la rudele lui.... Eu nu ştiu ce e vacanţa, nici unde e „la ţară”. Şi vara a trecut. Copiii merg la grădiniţă, dar el nu s-a mai întors. Se spune că unii copii s-au dus la şcoală. Dar eu nu ştiu nici unde e şcoala. De altfel, mi-e frică să plec de aici, poate vine să mă caute...

A urmat o tăcere lungă, căci scriitorul nu prea ştia nici ce trebuie să spună acestui câine deosebit (cine vorbeşte cu un câine?), darmite ce-ar trebui să scrie. După o vreme, tot câinele l-a ajutat:

– Ştii, aş vrea să scrii întâmplarea aceasta pentru ca toţi copiii să ştie ce simte un câine şi la ce m-am gândit eu tot aşteptându-l pe acest băieţel umblând pe străzi.

17

– La ce te-ai gândit? – întrebă scriitorul mirat. După o scurtă pauză, câinele a continuat foarte serios: – Sunt pe lume o mulţime de oameni, o mulţime de păsări, de animale şi, totuşi... e aşa de

greu să-ţi găseşti printre ei un prieten. – Într-adevăr, şi eu am avut în copilărie un prieten. Ne jucam, ne certam, ne împăcam, dar

după ce ni s-au despărţit drumurile, niciodată n-am mai aflat pe cineva atât de apropiat – i s-a confesat şi scriitorul câinelui.

Acesta-l privea cu multă înţelegere şi i-a spus: – Păi, vezi? Scrie în cărţile tale să ştie toţi copiii... Poate citeşte şi prietenul meu... Să ştie:

„în lume sunt o mulţime de oameni, o mulţime de păsări, de animale şi, totuşi, e aşa de greu să-ţi găseşti printre ei un prieten.”

(Am scris!)

Veronica OŞORHEIAN

Poveste fără fir

A fost odată un scriitor. El era înalt şi înţelept şi iubea

foarte mult poveştile. Într-o zi, a ieşit în oraş să se plimbe. Deodată, i-a ieşit în cale un câine vorbitor. Câinele s-a apropiat de el şi i-a zis: Salut! – Salut! – i-a răspuns scriitorul, zâmbind. Nu-ţi dezminţi

specia. Eşti inteligent şi tu. Eu merg spre parc. Am acolo o bancă unde mă întâlnesc cu muzele. Vii cu mine? Unde ţi-e stăpânul?

– A plecat în lumea largă. S-a săturat de „toţi şi de toate”. Atâta mi-a spus când a plecat. N-am prea înţeles ce-a vrut să zică, dar... asta e. Mă întreb de ce mi-a făcut ceea ce mi-a făcut? Credincios i-am fost, casa i-am păzit-o, l-am însoţit pe unde m-a purtat, l-am aşteptat întotdeauna la uşa magazinului, fără să-mi pierd răbdarea, până cerceta compoziţia şi termenul de valabilitate al alimentelor pe care urma să le cumpere, năzbâtii prea mari n-am făcut... Nu-s în stare să găsesc o explicaţie pentru gestul stăpânului meu. Poate era mai bine dacă m-ar fi lăsat în Ţaradedincolodeneguri, lângă fratele meu, Moroş. Mi-a împuiat capul cu poveşti de adormit căţeii: că face din mine câine domnesc, că mă plimbă pe trotuar, că mă scoate la plimbare şi mă lasă să stau de vorbă şi să mă joc cu alţi câini de teapa mea. Şi eu l-am crezut. Iar acuma, fără să mă ia şi pe mine în calcul, a dat bir cu fugiţii.

– Dar cum e Ţaradedincolodeneguri? – întrebă scriitorul. Acolo, ce fac cei de teapa ta? Stăpânii sunt mai altfel?

– Păi... cum să-ţi spun, scriitorule? Şi acolo, stăpânii sunt stăpâni, au şi ei destule griji, iar cei de teapa mea le sunt de mare folos şi de încredere. În locurile acelea, umblă jivinele pădurii. Jivinelor n-are cine le da de mâncare, trebuie să şi-o procure de unde pot şi cum pot.

Cumătra Vulpe se mai ospătează şi cu găini de curte. Un obicei învăţat, se pare, de la cei care s-au dedat la ciordeală, din pruncie, şi nu s-au mai debarasat de obicei, nici după ce popa din Ţaradedincolodeneguri i-a jurat, în nu ştiu câte rânduri. A ajuns, săracul popă, de-i jura, apoi, îi desjura, ca să-i jure din nou. Urma, apoi, desjurarea desjurării, ca, în cele din urmă, să-i afurisească cu totul, concluzionând: „Ăştia-s fără leac”. Baiul se ştie. Şi afurisiţii sunt din „pădurea” noastră.

Lupii, ca oricare lupi, sătui de alergat după insecte şi rozătoare, se adună în haite şi înhaţă, din imaşul omului ori din cioporul dus la păşune, ba un miel, ba un ied, dar mai ademenitori rămân cârlanii cei tomnatici, buni, cum nu se poate mai buni, de făcut vestitul „sloi ciobănesc”, acea „mâncare veche cât Sarmisegetuza”, făcută după o reţetă păstrată numai de ciobăniţe, nu reţeta pusă pe internet, că

18

aia e „varză”. E „varză” cu sensul cel mai nou pe care l-a căpătat curechiul în draga noastră limbă românească.

Moş Martin are apucăturile lui. Se hrăneşte el cu fructe de pădure, îi place şi mierea, ovăzul, dar carnea îi asigură stratul de grăsime necesar pe timpul iernii, până la Stretenie. Atunci, la Întâmpinarea Domnului, Moş Martin iese din bârlog şi, dacă afară e soare şi îşi vede umbra, se întoarce repejor în bârlog, pentru că primăvara mai întârzie o vreme.

Doamne, măi scriitorule, dar ce-ţi înşir eu atâtea poveşti ? Că tu ştii mai multe decât mine! Şi, cu siguranţă, le rânduieşti, prin cărţi, mult mai frumos. Eu am auzit poveştile astea demult, când eram împreună cu fratele meu mai mare, Moroş. Rămas acolo, lângă stăpânul lui şi lângă copiii stăpânului. Moroş e norocosul, nu eu! Eu, ai văzut ce am ajuns. Pe când el..., oho! A făcut isprăvi admirabile. Şi a ajuns erou, într-o poveste spusă de o fată, într-o carte pentru copii. E povestea ei, de când nu începuse şcoala, iar fratele meu, Moroş, era prietenul cel mai apropiat al copiilor stăpânului. Povestea asta se întâmpla într-o iarnă. Şi fata spune aşa:

„... Mi-am pus o sticlă pentru lapte în trăistuţă, l-am luat pe Moroş cu mine şi, uşurel, am început să urc dealul... Cam la jumătate calea dintre casa noastră şi cea spre care mă îndreptam, străjuia un pâlc de fagi. Căpătasem ceva siguranţă în pas, câinele alergă spre mine – probabil dorea să mă joc cu el. Am făcut o rotire pe după un fag, apoi încă una şi … zdup într-un nămete rezemat de trunchiul fagului. Cât eram de amărâtă, nămetelui nu i-a fost milă şi m-a înşfăcat până la umeri. Moroş se uita la mine, cu capul aplecat niţel într-o parte, rotindu-şi coada, slobozind din când în când un mârâit care, probabil, ar fi vrut să fie întrebarea:

– Tu, prostuţo, nu ştii că sub copaci omătul nu îngheaţă tun, cât ar fi gerul de straşnic? – Moroş, Moroş … De unde să ştiu? Eu nu-s bătrână ca tine. Abia acum descopăr lumea. Pe

când tu … şi cu ursul te-ai luat la trântă. Mi-a spus mie moşu’ ce isprăvi ai făcut… Înţelept cum era, moşu’ a socotit cam câtă vreme îmi trebuia să urc şi să cobor dealul şi a

bănuit că ceva nu-i în regulă. A venit după noi şi, când m-a văzut înzăpezită, a îngăimat: – Am uitat să-ţi spun să ocoleşti pâlcul de fagi. – Vezi, moşule, cum era s-o încurc? Mă găseai sloi de nu te gândeai la mine. Şi eu m-am

rugat aseară, aşa cum m-ai învăţat: fereşte-mă, Doamne, de ruşine, de foc, de apă, de năpastă, de omul cu zilele-a mână şi de toate relele.”

Povestea fetei e mai lungă – zise câinele vorbitor. Şi merită atenţie şi întâmplarea petrecută într-o vară, întâmplare la care a fost părtaş acelaşi Moroş:

„... O teamă teribilă s-a cuibărit atunci în sufletele noastre. Când ploua cu tunete şi fulgere, ne era tare frică. Părinţii ne spuneau să nu ne adăpostim sub copaci. Dar unde să te adăposteşti într-o pădure cât vezi cu ochii? Numai Dumnezeu a avut grijă de noi. Odată, am coborât cu vacile spre Valea Măgurii, pe plaiul de la Morminte. Pe la mijlocul plaiului, un urs cât o namilă era tolănit cât era plaiul. Ne-au îngheţat inimile, iar genunchii ni s-au înmuiat. Nu mai aveam putere nici să înaintăm, dar nici să ne întoarcem. Moroş lătra, dar ursul nici gând să se urnească. Măi, dar greu mai doarme namila asta, îmi zise Ştefan. Animalele se împingeau unele în altele şi se afundau în desişul pădurii. Parcă a dat strechea în ele. Tălăngi purtau numai Steiana şi Lunaia. Ce ne facem, Doamne? Cum le mai adunăm laolaltă? În ajutorul lui Moroş, a venit şi câinele lui Costan.

– Să nu vă temeţi, măi băieţi, că-i moort! – răsună o voce tunătoare. – E moort! – se auzi ecoul, peste pădure. – E puşcaat! – răsună clar vocea bărbatului care urca agale. Ne-a venit inima la loc. Mai facem câţiva paşi spre fiară. Muştele roiau în jurul ochilor

înceţoşaţi. În zona coastelor, blana era năclăită. Cu o seară înainte, intrase în grajdul lui Niculai Ţarcă. I-a stricat o junincă şi omul l-a puşcat. Dar uite că nu l-a nimerit în inimă. Abia aici şi-a găsit fiara sfârşitul – ne precizase badea Costan.”

Pe aleea din faţa băncii, trece un băiat însoţit de o căţeluşă roşcată. – Salut!, prietene, eram îngrijorată că n-am să te-ntâlnesc. Ai stăpân nou? – adăugă căţeluşa. – Salut!, salut!... Ce să-ţi răspund?... Frecându-şi genele, ca după un somn tihnit, scriitorul zâmbi enigmatic.

19

Laura POANTĂ

Povestea poveştilor fără fir

A fost odată un scriitor. El era înalt şi înţelept şi iubea foarte mult poveştile. Într-o zi, a ieşit în oraş să se plimbe. Deodată, i-a ieşit în cale un câine vorbitor. Câinele s-a apropiat de el şi i-a zis: – Salut! Scriitorul s-a prefăcut că nu aude şi a mers mai departe.

Se gândea că a dormit prea puţin şi cu siguranţă i s-a părut. – Heeeeeei, a strigat câinele, de data asta puţin cam iritat. Scriitorul era pe o stradă lăturalnică şi în jurul lui nu prea

era lume: doi copii se jucau fără să îl bage in seamă, o femeie împingea un cărucior şi părea cu gândurile departe. Câinele vorbitor era singurul atent la paşii scriitorului şi îl urma hotărât.

Dar, totuşi, cum arată un câine vorbitor? Are chip de om, are o privire mai inteligentă (de parcă toate cuvântătoarele au priviri inteligente)? Câinele acesta vorbitor era mare, cenuşiu, blănos, cu picioare lungi şi cam strâmbe şi urechi pleoştite.

– Heeeeeeei, opreşte-te!!! Scriitorul s-a oprit în cele din urmă şi s-a uitat lung la el. – Eşti foarte cenuşiu, pleoştit, blănos şi fără haz. Ai ceva

de spus? (Scriitorul iubea poveştile şi era înţelept, dar şi cam ursuz, după cum se vede).

– Am spus „salut” şi nu ai răspuns, aşa cum se cuvine. – Salut! De ce mă opreşti din drum? – Pentru că sunt un câine vorbitor, şi nu vezi toată ziua aşa

ceva. – Eu văd de câte ori vreau aşa ceva. Am vorbit cu toate animalele pământului. – Dar de mine ai uitat, tocmai de cel mai bun prieten al omului. Niciodată nu am apărut în

poveştile tale. De ce? – Ba da, ai apărut, cu capra nemulţumită pe care o duceau cei trei fraţi la păscut toată ziua

bună ziua... – Nu, nu eram acolo! – Dar cu fata cea frumoasă şi săracă, pe care o chinuiau surorile ei cele rele, şi care şi-a

pierdut pantoful la bal? – Nu, acolo erau porumbei vorbitori, unde să apară un câine acolo?! – Da, da, ştiu! În pădure, cu fetiţa cu scufiţă roşie, care mergea la bunica ei! – Eşti pe aproape, dar totuşi... Lupul e lup, câinele e câine! Hai să nu amestecăm lucrurile! – Cu copiii rătăciţi în pădure? – Acolo nu vorbea nici un animal, cel mult apăreau gâşte care înţelegeau ce spun copiii!

Parcă nu tu le-ai fi scris toate poveştile astea, cu fratele tău!? Le zăpăceşti complet. – Bine, gata, m-ai convins! Un câine vorbitor merită o poveste! Dar să ştii că n-o să fii

singur, o să fii cu o trupă întreagă de animale vorbitoare. – Bine, mulţumesc, dar să ştii că pot să şi cânt, dacă vrei… Asta a fost ultima replică a câinelui vorbitor, după care s-a întors brusc şi a plecat, alene,

lăsându-l pe scriitor adâncit în gânduri. S-o fi ţinut scriitorul de cuvânt, copii?

20

Copii

Teodora FRENŢ Sonia MANOLE Ana MATEI Iunia POPA Timeea MORAR Răzvan PETRI Sofia SUCIU Maxim GORDEEV Adrian BARBU Raul Constantin VICOVAN Mihai BOLOGA Horea POP

21

22

Teodora FRENŢ Şcoala „Ioan Bob” Cluj-Napoca

Clasa a III-a C

Desen de Emanuela Berindean, clasa a V-a, Centrul Comunitar pentru Tineret

Poveste fără fir

A fost odată un scriitor. El era înalt şi înţelept şi iubea foarte mult poveştile. Într-o zi a ieşit în oraş să se plimbe. Deodată, i-a ieşit în cale un câine vorbitor. Câinele s-a apropiat de el şi i-a zis:

– Salut! Scriitorul era prea uimit şi speriat ca să-i răspundă. În secunda următoare îi veni o idee: „Pot să fac o poveste despre el, doar e un câine vorbitor!”

– Ăăă... Salut! Răspunse el încă puţin speriat. – Hmm... Eşti îmbrăcat cam ciudat. Pari un scriitor! Sper că nu vrei să faci o

poveste despre mine! Scriitorul era din ce în ce mai îngândurat. „De ce ar speria o poveste un câine?” – Să nu crezi că mă sperie o poveste! Pe mine mă sperie şerpii! „Totul devine ciudat. Oare visez?” se întrebă autorul. – Atinge-mi laba, să te convingi că nu e un vis!

„Gândurile mele o iau razna. Linişteşte-te, scriitorule! Totul e în imaginaţia ta! Ai scris prea mult noaptea trecută!” – Nu e din cauza scrisului şi, oricum, povestea cu dragonii nu a avut un final foarte fericit! – Gata! E de ajuns! Te-ai jucat cu gândurile mele, dar nu te las să îmi superi dragonii! Dar câinele nu îi răspunse. De fapt nici nu era acolo. Scriitorul înţelese că putea vorbi cu el doar prin gânduri. Până la urmă totul se petrecuse în imaginaţia lui!

23

Sonia MANOLE Şcoala „Ioan Bob” Cluj-Napoca

Clasa a III-a C

Desen de autoarea poveştii

Poveste fără fir

A fost odată un scriitor. El era înalt şi înţelept şi iubea foarte mult poveştile. Într-o zi a ieşit în oraş să se plimbe. Deodată, i-a ieşit în cale un câine vorbitor. Câinele s-a apropiat de el şi i-a zis:

– Salut! Cunoşti pe cineva care e scriitor cu suflet bun? – Da! Eu sunt! Cu ce aş putea să te ajut? – Păi, după cum vezi, sunt un câine vorbitor. Dar şchiopătez, nu am unde să

locuiesc şi nu am ce să mănânc. Cel mai mult mi-aş dori o poveste pe care să o citesc în fiecare seară.

– Of, sărăcuţul de tine! Hai cu mine acasă, să te hrănesc şi să te spăl. Apoi te voi bandaja şi voi încerca să scriu o poveste.

Au plecat. După ce l-a îngrijit, i-a oferit un culcuş călduros la picioarele lui. Ziua următoare era frumoasă şi însorită. S-au hotărât să meargă în deşert. Au

ajuns cu avionul. După ce şi-au luat bagajele, au mers în sat, unde s-au întâlnit cu o vrăjitoare. Căţeluşul a întrebat-o:

– Ştii o vrajă care să mă facă sănătos? – Mmm..., da! Trebuie să faci rost de o poveste şi să găseşti o zână să o asculte. Vrăjitoarea a dispărut. Au umblat prin deşert toată ziua, până ce se lăsă noaptea.

S-au oprit lângă o movilă de nisip şi s-au oprit să se odihnească. Când să închidă ochii a apărut o creatură mică cu aripioare aurite şi cu chip de fată. Scriitorului nu-i venea să

24

creadă. Se frecă la ochi crezând că e doar oboseala şi lumina puternică ce-i arse ochii toată ziua. În aceeaşi clipă îl văzu pe căţel făcând ochii mari şi întinzând lăbuţele prin aer.

– E o zână! E o zână! spuse câinele. – Da, sunt o zână! M-am pierdut dintr-o poveste! Mă simt atât de singură! Vreau

înapoi în povestea mea! Zâna a început să plângă... Scriitorul şi câinele i-au povestit întâmplarea lor: cum

s-au cunoscut, cum s-au întâlnit cu vrăjitoarea şi toate întâmplările mici din acea zi. Lacrimile zânei se opriră una câte una. În locul lor apăru un zâmbet.

– Mulţumesc, acum fac parte din povestea noastră. Acum trebuie să plec. Voi povesti tuturor ce prieteni minunaţi am găsit în deşert.

Deodată, lăbuţa lovită se vindecă şi codiţa începu să se mişte bucuroasă. Scriitorul îşi ridică ochelarii căzuţi pe jos şi-şi spuse: „Toată lumea are nevoie de poveşti şi de prieteni!”.

Ana MATEI Şcoala „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca

Clasa a III-a B

Desen realizat de Carina Nemet, clasa pregătitoare, Clubul Copiilor Turda

Întoarcerea

A fost odată un scriitor. El era înalt şi înţelept şi iubea foarte mult poveştile. Într-o zi a ieşit să se plimbe. Deodată, i-a ieşit în cale un câine vorbitor:

– Te rog, ajută-mă! Am o rană la lăbuţă şi nu am nici stăpân. Scriitorul, profund impresionat, se aplecă şi îl mângâie:

25

– Mi-ar prinde bine lângă mine un suflet cald şi iubitor. Până acum eram eu şi literatura. Acum vom fi trei.

– Să înţeleg că eşti scriitor. – Da, sunt scriitor şi tu vei fi muza mea. – Mi-e teamă că vom deveni prea celebri şi eu vreau o viaţă liniştită. – Nu îţi fie teamă, te voi ţine departe de ochii ziariştilor şi de lume, vei apărea

doar în poveştile mele. Au plecat fericiţi înspre casă cu gândul la ce buni prieteni vor fi. Scriitorul a început să aştearnă poveşti şi romane care îl aveau ca personaj

principal pe câinele lui vorbăreţ. El nu şi-a dat seama că astfel vor fi ţinta ziariştilor, care îi vor urmări peste tot şi că nu vor mai avea viaţa liniştită care i-a promis-o poetul căţelului.

Căţeluşul era deja cunoscut în toate colţurile lumii, erau urmăriţi oriunde mergeau. Toţi aşteptau să-l audă cum vorbeşte, aşa cum era descris în poveştile scriitorului.

Într-o zi, crezând că sunt în sfârşit singuri în parc, au început să povestească. Dar ziariştii erau ascunşi, foarte bine ascunşi, au auzit tot ce au povestit. Apoi au năvălit peste ei cu microfoane, aparate de fotografiat şi camere video.

Căţeluşul s-a speriat îngrozitor de tare de atâta lume şi lumini încât a fugit cât a văzut cu ochii, uitând de stăpânul lui iubit.

Acum, scriitorul era singur şi trist, căţeluşul slab şi speriat. Se căutau unul pe altul. Căţeluşul şi scriitorul se căutau reciproc de mai bine de două luni.

Scriitorul, înfometat şi obosit, într-o seară ploioasă a bătut la uşa unei case unde trăia o văduvă:

– Sărut-mâna, doamnă! Mă primiţi în casă pentru o noapte? – Dar ce cauţi tu prin locurile acestea? – Mi-am pierdut câinele şi îl caut. – Tu eşti scriitorul care şi-a pierdut câinele vorbăreţ. Nu-i aşa? – Da... – Hai, intră! Acum e gata cina! Şi aşa scriitorul a dormit la văduvă acasă. A doua zi scriitorul i-a mulţumit femeii şi a plecat dis-de-dimineaţă. Înspre seară scriitorul obosit, abătut şi cu lacrimi în ochi s-a pus pe o bancă.

Atunci, a simţit o limbă caldă pe mâna lui. Da, era chiar căţelul lui vorbăreţ. Acum, fericiţi că s-au regăsit, au plecat acasă şi ziariştii i-au lăsat în pace.

26

Iunia POPA Şcoala „Ion Creangă” Cluj-Napoca

Clasa a IV-a C

Desen realizat de Teodora Pop, clasa a II-a, Şcoala Elf

Legenda cărţii „Chemarea străbunilor”

A fost odată un scriitor. El era înalt şi înţelept şi iubea foarte mult poveştile. Într-o

zi a ieşit în oraş să se plimbe. Deodată, i-a ieşit în cale un câine vorbitor. Câinele s-a apropiat de el şi i-a zis:

– Salut! – Tu poţi vorbi? – Bineînţeles că da! Eu vin de pe un tărâm fermecat, locuit doar de câini vorbitori

şi care joacă în filme. Doar eu nu am fost acceptat în vreun film. Am venit aici în speranţa de a inspira creaţia vreunui artist.

– Păi, eu nu te pot ajuta să fii actor, dar te pot face eroul cărţii pe care o voi începe mâine. O să te cheme Buck. Tu vei ajuta animalele la greu.

– Ce coincidenţă! Pe mine chiar mă cheamă Buck. Nu contează că nu voi juca într-un film, e bine să fiu şi într-o carte. De când vom începe cartea?

– Cât de repede. Ar fi bine să stai peste noapte la mine. Dacă vrei, vei fi animalul meu de companie. Te voi îngriji ca pe ochii mei din cap.

– Sunt de acord. Care va fi numele cărţii? – „CHEMAREA STRĂBUNILOR” de Jack London.

27

În timp ce povesteau ei, un om pe nume Vicleanus i-a auzit şi le-a furat ideea. El s-a dus acasă şi a scris toate aceste idei pe nişte file. În următoarea zi, Buck se plimba singur şi-a văzut că lui Vicleanus i-a căzut o foaie din geantă. El a citit-o şi şi-a dat seama că pe acea foaie erau scrise ideile stăpânului său, Jack London.

S-a dus în fugă acasă şi i-a spus stăpânului său de planul malefic al lui Vicleanus. Ei s-au tot gândit ce să facă, iar căţelului i-a venit o idee super. În ţara fermecată de unde venea Buck era un câine care stătea într-un beci şi tot făcea experimente. El a inventat o maşină de şters gânduri. Cei doi prieteni nu au stat mult pe gânduri şi s-au dus după câinele ştiinţific. Ca să ajungă acolo, ei au trecut printr-un portal care se afla în spatele unei cascade foarte greu de traversat.

După trei ore, ei s-au întors înapoi împreună cu acel câine. La întoarcerea lor, Vicleanus dormea profund, aşa că ei s-au dus la el acasă, i-au pus o cască electrică pe cap şi în două secunde toate acele idei furate au dispărut atât de rapid de parcă nici nu le-ar fi auzit vreodată. Apoi au ars acele hârtii, ca să nu le mai vadă nimeni şi au plecat.

I-au mulţumit deşteptului câine pentru că i-a ajutat să-şi salveze cartea. Când au ajuns în mica lor locuinţă, scriitorul şi-a pregătit pana şi călimara cu cerneală, iar în două zile cartea a fost gata. Acea carte a fost citită de marii scriitori şi aceştia au lăudat-o cu cele mai frumoase cuvinte existente. Mulţi oameni au cumpărat cartea şi toţi au fost uimiţi de ideile autorului. Jack şi Buck au dus o viaţă lungă şi liniştită, bucurându-se de tot succesul de care au avut parte.

Aceasta este legenda cărţii „CHEMAREA STRĂBUNILOR” de Jack London.

Timeea MORAR Şcoala „Alexandru Vaida-Voevod” Cluj-Napoca

Clasa a II-a B

Desen realizat de Teodora Puscaş, clasa I B, Şcoala “Octavian Goga” Cluj-Napoca

28

Povestea fără fir

A fost odată un scriitor. El era înalt şi înţelept şi iubea foarte mult poveştile. Într-o zi a ieşit în oraş să se plimbe. Deodată, i-a ieşit în cale un câine vorbitor. Câinele s-a apropiat de el şi i-a zis: – Salut! Scriitorul s-a mirat că vorbeşte câinele şi, neîncrezător, a spus şi el: – Salut! Nu înţeleg cum poţi vorbi? – Păi, eu sunt un câine vrăjit. Pe mine vrăjitoarea din „Hänsel şi Gretel” m-a făcut un câine. De fapt eu sunt un băiat obişnuit. Şi după ce vrăjitoarea cea rea a făcut fapta aceasta, m-am gândit să merg la vrăjitorul din Oz. Dar, din păcate, acesta a încurcat vrăjile şi m-a transformat într-un căţel vorbitor. M-am întors tare trist acasă, iar mama mea nu m-a recunoscut. A spus: – Ieşi afară, câine cu purici! Nu te cunosc! – Mămico, mămico! Nu îmi spune câine! – Să nu îmi spui mamă! O să te pun la trei încercări. Unu: o să citeşti două poveşti; doi: o să faci baie singur şi trei: o să mănânci macriş. – Bine, o să le fac!

După ce le-am îndeplinit, mama m-a trimis la tine să scrii o poveste şi vraja să se rupă.

– Acum am înţeles de ce poţi vorbi, dar e o problemă. Nu ştiu ce să scriu! – Hai în lumea poveştilor şi o să întrebăm fiecare personaj ce să scriem. Au plecat la scriitor acasă şi au găsit cartea „Lumea poveştilor”. Au intrat în ea şi au schimbat povestea, transformându-l pe căţelul vorbitor în

băiat, cum era înainte. Mama şi copilul au trăit fericiţi mult, mult timp. Sfârşit.

Răzvan PETRI Şcoala “Elf” Cluj-Napoca

Clasa a VI-a

Desen de Dalia Cămărăşan, clasa I B, Şcoala “Octavian Goga” Cluj-Napoca

29

Câinele şi cărţile

A fost odată un scriitor. El era înalt şi înţelept şi iubea foarte mult poveştile. Într-o zi a ieşit în oraş să se plimbe. Deodată i-a ieşit în cale un câine vorbitor. Câinele s-a apropiat de el şi i-a zis: – Salut! – S-Saluttt, răspunse scriitorul nesigur şi uimit. – Ce faci? întrebă câinele dând vesel din coadă.

– Păi, se pare că vorbesc cu un câine… – Ei, stai liniştit, e normal să fii speriat. – Dar cum... – Îţi povestesc pe drum spre casă, îl întrerupse făptura. – Acasă? – La tine, desigur! Te-aş invita la mine, dar e cam dezordine... Ajung acasă şi se aşază pe canapea. Întrebările încep să curgă: Cum te

numeşti? Cine e stăpânul tău? Cum vorbeşti? Cu un calm desăvârşit, Toby – căci acesta îi era numele, spuse că îşi caută stăpânul. A mai adăugat că l-a găsit.

– Şi de ce nu mergi la el? – Păi suntem deja în faţa lui! Scriitorul îl privi cu ochii cât cepele: – Eu?! – Normal că tu! Sunt un personaj din cartea ta “Câinele şi cărţile”. Am venit să te

rog să schimbi finalul. Mi se pare cam trist. – Ah, îmi amintesc acum. Sigur că-l voi schimba! – Vă mulţumesc... Acum trebuie să plec. Toby se ridică şi se îndreptă spre uşă. Scriitorul a avut un moment de ezitare,

dar reuşi să spună: – Stai!... Vreau să mai rămâi! Măcar să mai vorbim un pic. Câinele a acceptat; totuşi acel “un pic” s-a transformat în “pentru totdeauna”. Şi

cum Toby ştia limba noastră, a prins repede gustul poveştilor. În curând va avea prima lansare de carte. Vă sugerez să mergeţi! Este la Biblioteca Judeţeană “Octavian Goga”. Iar acum vă las să vă pregătiţi pentru ea.

30

Sofia SUCIU Şcoala „Ioan Bob” Cluj-Napoca

Clasa I D

Desen de Bianca Pop, clasa a II-a B, Liceul Teoretic “Lucian Blaga” Cluj-Napoca

Povestea fără fir

A fost odată un scriitor. El era înalt şi înţelept şi iubea foarte mult poveştile. Într-o zi a ieşit în oraş să se plimbe. Deodată, i-a ieşit în cale un câine vorbitor. Câinele s-a apropiat de el şi i-a zis:

– Salut! – Salut, amice! Cum te cheamă? – Stăpânii mei mă strigă Max, numele meu adevărat este Rex Istoricus şi sunt

regele Tărâmului Poveştilor. – Oau! Un rege? Şi cum de ai înfăţişarea unui câine? – Păi, eram într-o zi la vânătoare de poveşti şi m-am îndepărtat prea mult de

Pădurea Cuvintelor şi am ajuns lângă castelul vrăjitoarei Lolas, o veche duşmancă a poveştilor. Teribilă greşeală, pentru că pe dată m-a zărit şi m-a făcut prizonier. Dorinţa ei de a distruge Tărâmul Poveştilor era la un pas de a deveni realitate: a hotărât pe loc ca a doua zi să fiu omorât. Noaptea, în turnul în care eram închis, a venit Zâna Peniţei de Aur, o veche prietenă a poveştilor:

– Te voi transforma într-un câine blând şi vorbăreţ şi te voi trimite în lumea oamenilor, un tărâm asemănător cu al nostru unde vei găsi oameni iubitori de câini şi de poveşti. Vraja va fi spartă atunci când vei găsi un scriitor care să-ţi asculte povestea, să o scrie şi să o publice într-o carte.

– Deci, ce zici, scriitorule? Vrei să-mi scrii povestea şi să o publici? – Bineînţeles, amice. Va fi plăcerea mea!

După cum vă închipuiţi, scriitorul nostru a publicat povestea lui Rex Istoricus şi a avut un succes grozav.

31

Maxim GORDEEV Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” Cluj-Napoca

Clasa a III-a B

Desen de Darius Florian-Banabic, clasa a II-a A, Colegiul Naţional “George Coşbuc”

Cluj-Napoca

Povestea fără fir

A fost odată un scriitor. El era înalt şi înţelept şi iubea foarte mult poveştile. Într-o zi a ieşit în oraş să se plimbe. Deodată, i-a ieşit în cale un câine vorbitor. Câinele s-a apropiat de el şi i-a zis: ”Salut!”

Scriitorul, pe nume Ben, nu a înţeles, aşa că a mers mai departe. A apărut şi un urs mormăind un cântec. Ben s-a speriat şi a fugit cât a putut el de repede. În cale i s-a ivit apoi şi o vulpe cu coada stufoasă. Ben nu înţelegea ce se întâmplă, aşa că a decis să se întoarcă acasă. Când a deschis uşa, în prag l-au întâmpinat chiar câinele, ursul şi vulpea. Câinele a explicat:

– Un vrăjitor ne-a vrăjit şi ne-a transformat în animale. Ca să dezlegi vraja trebuie să cânţi la fiecare dintre cele trei instrumente: flaut, muzicuţă şi vioară. Acestea nu sunt, însă, nişte instrumente oarecare, ci sunt magice.

– Unde le putem găsi? – În Pădurea Zânelor, pe Câmpia Florilor şi în Lacul Verde. – Ce mai aşteptăm atunci? Haideţi! Au ajuns în Pădurea Zânelor. Acolo se auzeau multe râsete.Ursul s-a căţărat

într-un copac şi s-a uitat de jur împrejur. Pe o piatră zări flautul. Ben a început să cânte iar câinele s-a preschimbat în Mihai Eminescu.

32

Au pornit înspre Câmpia Florilor. Flori galbene, mov, roşii şi portocalii zâmbeau de peste tot, dar nici urmă de muzicuţă. Luând urma unui iepure, vulpea a găsit o vizuină unde se afla şi muzicuţa. Ben a început să cânte, iar ursul s-a transformat în George Coşbuc.

A mai rămas doar vulpea. Au plecat înspre Lacul Verde. Acolo apa avea culoarea verde şi nu se vedea nimic prin ea. Cu toţii au pornit în căutarea viorii, dar nu au găsit nimic. S-au odihnit, au cântat, iar s-au odihnit şi din nou au cântat, dar nimeni nu găsea muzicuţa. Lângă lac era iarbă înaltă de îţi ajungea până la genunchi. Când Mihai s-a aşezat pe iarbă, a simţit ceva din lemn care îl incomoda. Când să se uite mai bine, era o vioară. Toţi căutaseră prin apă, dar nimeni lângă apă. Când vioara a fost atinsă pe corzi, vulpea s-a transformat în Ciprian Porumbescu.

Ben a păstrat instrumentele. Au plecat apoi cu toţii în căutarea vrăjitorului. Îl găsiră într-o peşteră.

– Nu mă puteţi învinge! Nu sunteţi nici puternici, nici rapizi, nici vicleni ca mine! Ben cântă la instrumente invers, iar cei trei se transformară la loc în animale şi îl

sfâşiară pe vrăjitor. Astfel, Ben, Mihai Eminescu, George Coşbuc şi Ciprian Porumbescu au rămas

cei mai buni prieteni.

Adrian BARBU Liceul Tehnologic Special Pentru Deficienţi de Auz Cluj-Napoca

Clasa a VII-a

Desen de autorul poveştii

33

Curajosul Decibel

A fost odată un scriitor. El era înalt şi înţelept şi iubea foarte mult poveştile. Într-o zi a ieşit în oraş să se plimbe. Deodată, i-a ieşit în cale un câine vorbitor. Câinele s-a apropiat de el şi i-a zis: ,,Salut!”

Mirat, domnul cel înalt şi înţelept s-a uitat în jur, căutând să înţeleagă de unde venea vocea. Dar nu a văzut decât un câine mic şi drăguţ cu blana maro şi urechi ciudate, în formă de semicerc. S-a aplecat spre el să-l mângâie: ,,Ai auzit şi tu? Cineva m-a salutat. Nu ştiu cine a fost, dar mă bucur că m-a scos din gândurile mele. Altfel nu te-aş fi observat…”

– Salut! Salut!... Eu te-am salutat. Am venit special ca să te întâlnesc. – Tu vorbeşti? Tu eşti un căţel vorbitor? De unde vii? – Eu vin de pe o altă planetă, planeta animalelor cuvântătoare şi a poveştilor fără

sfârşit. Mi-am lăsat prietenii şi am venit să-ţi spun că lumea copiilor care nu aud este în mare pericol.

– Stai – stai! Stai puţin! Încă nu m-am lămurit cu tine. Cine eşti tu? De unde vii? – Sunt Decibel, un câine vorbitor şi vin de pe planeta copiilor care nu aud, dar

locul meu natal este de fapt planeta animalelor cuvântătoare şi a poveştilor fără sfârşit. Am fost trimis de prietenii mei, maimuţa Dorothy şi pisica Lizuca. Misiunea mea este să-ţi spun despre pericolul în care se află planeta copiilor tăcerii.

– Vrei să spui copii care nu aud, adică surzi? se întrebă mirat domnul cel înţelept.

– Da, Da! Acolo copii nu aud, dar ştiu să citească şi fără cuvinte. Acest lucru pune în pericol imaginaţia lor şi existenţa poveştilor, deoarece există riscul ca poveştile să dispară dacă nu se citesc şi nu se transmit oral. Tu eşti cel ales să salvezi copiii surzi şi poveştile lor.

– Dar de ce tocmai eu sunt cel ales? Dintre toţi scriitorii, de ce eu? Decibel răspunse imediat şi cu sinceritate: – Asta nu ştiu! Eu sunt un simplu mesager, dar cred că este vorba despre suflet

şi bunătate. Nu poate salva poveştile decât cineva care crede în ele, care poartă încă în suflet poveştile auzite de la bunici.

Scriitorul se aşeză lângă căţelul ciudat cu urechi în formă de semilună, se gândea acum la poveşti şi la bunici. Apoi la sufletul lui. În final răspunse cu hotărâre în glas:

– Vreau să ajut copii neauzitori şi poveştile lor. – În regulă, dar ştii ce presupune asta. Va trebui să pleci din lumea adulţilor şi de

pe Pământ. Va trebui să trăieşti pe Planeta-fără-cuvinte şi poate chiar să renunţi la auz. Asta numai pentru un timp, până când vei putea înţelege cum este viaţa fără sunet şi cuvânt. Eşti pregătit pentru aşa ceva?

– Da, sunt. – Atunci concentrează-te şi gândeşte-te la un lucru minunat. Într-o secundă amândoi dispărură fără urmă. Au fost smulşi din parc şi s-au

ridicat spre cer. Au trecut prin nouă straturi de aer şi au ajuns pe planeta copiilor neauzitori. Când au deschis ochii, s-au văzut înconjuraţi de o mulţime de copii curioşi, de diferite animale şi mai ales de maimuţa Dorothy şi pisica Lizuca. Doi gardieni cu antenuţe făceau loc musafirilor.

34

Decibel s-a ridicat în două lăbuţe şi le-a ,,spus” tuturor că a adus salvatorul poveştilor pentru copiii fără auz, omul cel bun cu inimă de copil.

– Ai venit să ne dăruieşti poveşti? întrebă maimuţa Dorothy. – Da, eu cred că voi reuşi, răspunse scriitorul. Maimuţa l-a cântărit din priviri şi a ştiut că el este cel ales, dar totuşi l-a pus la o

încercare: – Dacă ştii să scrii poveşti, atunci ştii să le şi interpretezi. Te rog, prezintă-ne o

poveste! Fără să stea pe gânduri, scriitorul a început să se joace, prezentând cea mai

frumoasă poveste pe care şi-o amintea. În jurul lui copiii au început să zâmbească. Atunci pisica Lizuca s-a apropiat de el şi i-a spus toată povestea tristă a Planetei-

fără-cuvinte: În urmă cu mulţi-mulţi ani, o vrăjitoare rea i-a blestemat pe copii, care i-au făcut o farsă furându-i cartea pentru vrăji. Ca să se răzbune, vrăjitoarea le-a furat poveştile şi i-a blestemat să-şi piardă auzul. De atunci copiii nu au mai auzit un sunet.

Şi, a mai spus maimuţa cu lacrimi în ochii, de când nu aud, niciodată nu s-au mai putut bucura de poveştile frumoase, şi-au pierdut plăcerea de a asculta poveşti şi de a-şi deschide inima şi sentimentele, să fie mai buni şi să călătorească imaginar.

– Nu mai fiţi supăraţi! Gândiţi-vă că nu auziţi, dar puteţi vedea şi voi scrie astfel poveştile încât să vă bucuraţi de ele cu ochii sufletului.

Apoi scriitorul a fost trimis într-o casă mică şi drăguţă, unde a început să scrie pentru aceşti copii. Cititorii trebuie să priceapă că scriitorul vrea să spună că copiii pot citi, iar el are de gând să scrie o carte specială de poveşti şi să-i înveţe să înţeleagă cartea, tainele cărţii.

Scriitorul scrise şase zile şi şase nopţi, nu se oprea niciodată, de fapt se oprea doar pentru a-şi găsi inspiraţia uitându-se la fereastră. După cele şase zile şi şase nopţi, cartea era terminată, cu câteva pagini albe rămase.

– Am terminat! zise autorul, care era curprins de oboseală. Copiii s-au adunat şi au văzut cartea, unii erau uimiţi, iar alţii erau nepăsători şi

răutăcioşi care spuneau ,,Un singur obiect? O singură carte este soluţia problemei noastre?”

– Nu este un simplu obiect. Este o carte specială, de poveşti. Scriitorul le arătă coperta şi paginile şi rândurile negre şi neînţelese, dar parcă înăuntrul lor se afla ceva cu adevărat minunat.

– Poveştile nu mor niciodată dacă rămân într-o carte specială şi păstrată cu grijă. Însă, pentru a înţelege cartea, va trebuie să înţelegeţi mai întâi tainele cărţilor, iar eu am să vă învăţ.

– Hip-hip! Uraaa! ziseră copiii. După o perioadă de suferinţă, tristeţe şi zile pustii, copiii au reuşit într-un final să

cunoască o parte din tainele cărţilor. La petrecerea de adio era momentul să plece autorul înapoi în lumea sa, copiii

citeau din cartea aceea, scriitorul împreună cu animalele cuvântătoare care vin de pe lumea poveştilor fără sfârşit erau nespus de bucuroşi că au salvat poveştile. Era o mare victorie.

– Dar mai sunt nişte pagini albe, observă un copil. – Acum e rândul vostru să creaţi o altă poveste, o poveste specială fără sfârşit!

spuse scriitorul închizând ochii.

35

Raul Constantin VICOVAN Colegiul Naţional “Emil Racoviţă” Cluj-Napoca

Clasa a III-a A

Desen de Luca Lăcătuş, clasa a II-a, Liceul Teoretic “Lucian Blaga” Cluj-Napoca

Povestea fără fir

A fost odată un scriitor. El era înalt şi întelept şi iubea foarte mult poveştile. Într-o zi, a ieşit în oraş să se plimbe. Deodată, i-a ieşit in cale un câine vorbitor. Câinele s-a apropiat de el şi i-a zis:

– Salut! Autorul s-a mai gândit puţin. Nu avea ce pierde şi a decis să îi dea o şansă

câinelui, deoarece era foarte simpatic. Îl plăcea prea mult şi nu a vrut să-l refuze. El l-a dus la locuinţa sa şi au început să scrie împreună. Autorul a scris multe lucruri interesante, iar câinele a făcut desene pe care apoi le-a colorat cu culori vii. Povestea avea ca personaj principal un căţel foarte jucăuş şi buclucaş. Era un adevărat ştrengar, de aici şi denumirea poveştii de “Căţelul ştrengar”.

Una dintre păţaniile căţelului a fost atunci când a furat cârnaţi dintr-o măcelarie veche.

Era o zi frumoasă de iarnă, de fapt era chiar Ajunul Crăciunului. Soarele strălucea pe cer, dar era un ger atât de mare încât făcea ca dinţii să-ţi clănţăne în gură.

36

Mama căţelului a mers să caute de mâncare, iar el stând acasă şi făcând curat a simţit ceva frumos, un miros ispititor, nu a stat pe gânduri şi a mers să vadă despre ce este vorba deoarece era foarte pofticios.

S-a întâlnit cu tatăl său care avea un buchet de flori, dar nu florile miroseau, era vorba de mâncare. A mai mers puţin şi tot căutând a văzut o măcelărie veche. Dar ghinion, în faţa ei era un adevărat patinoar. Nu puteai trece de gheaţă! A încercat să sară, dar a căzut şi s-a accidentat la o lăbuţă. Datorită mirosului, care era din ce în ce mai puternic, nu s-a dat bătut, a încercat să ocolească gheaţa, a ajuns prea departe de măcelarie. Aproape nu se mai vedea, nu putea intra. Se îndepărta de ea în loc să se apropie. S-a oprit să se gândească la o modalitate de a ajunge la măcelărie.

Stând pe gânduri, şi-a văzut în depărtare prietenii care se jucau în zăpadă. A mers să le ceară ajutor, promiţându-le că se va revanşa dacă găsesc o soluţie pentru a ajunge cât mai repede în măcelarie, deoarece mirosul nu-i dădea pace şi era foarte înfometat. Nu mai avea răbdare să vadă ce miroase atât de bine.

Prietenii lui i-au sărit în ajutor. Au târât cu greu o bară veche, ruptă şi murdară de metal şi au pus-o peste gheaţă până aproape în faţa măcelăriei. Căţelul, mergând pe bară, a alunecat direct în uşă. Aceasta s-a crăpat, urechea dreaptă s-a rupt, dar tot nu s-a dat bătut. Bietul căţel era rănit destul de grav, dar, luându-se după miros, a ajuns în faţa unei mese pline cu cârnaţi. Bucuros de ce a găsit, nu a stat pe gânduri şi a luat un cârnat în gură, fără să observe că erau legaţi mai mulţi cârnaţi la un loc. Trăgând el de cârnat, trăgând şi iar trăgând, unul din dinţii săi a cedat. Astfel a pierdut bietul căţel şi un dinte.

Deşi avea un dinte lipsă, o ureche ruptă şi un picior lovit, nu s-a lăsat păgubaş şi a fugit cu cârnaţii pe care îi ţinea acum bine cu lăbuţele din faţă să nu îi piardă, peste bara metalică.

Dar ce să vezi? La mijlocul drumului, gheaţa a cedat şi s-a fisurat! Bietul căţel a căzut în apă. A înotat cu greu, dar a reuşit să iasă afară trăgând după el cârnaţii.

Văzându-şi prietenii care îl aşteptau şi îl încurajau, ii-a chemat la el şi le-a împărţit cârnaţi. Toţi căţeii erau foarte bucuroşi, deoarece nu mâncaseră de mult aşa cârnaţi buni. Astfel, căţeii, datorită personajului ştrengar, au simţit cum este Ajunul Crăciunului: plin de bunătăţi.

În timp ce autorul scria, căţelul desena. Nu a fost greu să deseneze, deoarece de mic copil bunicul din partea mamei desena alături de el. Cartea era plină de desene, unul mai frumos decât altul, parcă erau imagini adevărate.

După ce a apus soarele, autorul i-a făcut un pat moale şi călduros prietenului său. Au mâncat o friptură de porc şi au băut mult lapte lângă fereastra prin care se zăreau luminiţele oraşului adormit.

Imaginea care se vedea pe fereastră era un adevărat tablou, poate o viitoare sursă de inspiraţie pentru o nouă poveste.

37

Mihai BOLOGA Şcoala “Ioan Bob” Cluj-Napoca

Clasa I D

Desen de Nagy Eduard, clasa a III-a, Liceul Teoretic “Gheorghe Şincai” Cluj-Napoca

Povestea câinelui vorbitor

A fost odată un scriitor. El era înalt şi înţelept şi iubea foarte mult poveştile. Într-o zi a ieşit în oraş să se plimbe. Deodată, i-a ieşit în cale un câine vorbitor. Câinele s-a apropiat de el şi i-a zis:

– Salut! Scriitorul s-a speriat foarte tare şi l-a întrebat: – Tu vorbeşti?! – Da, eu vorbesc, a răspuns câinele în limba oamenilor. Scriitorului nu îi venea să creadă. Acesta s-a dat un pas înapoi şi uitându-se

mirat la câine spuse: – În viaţa mea nu am întâlnit un câine vorbitor! De unde ai apărut? – Sunt un câine ca toţi ceilalţi, doar că, demult, am salvat un copil de la moarte,

iar Dumnezeu m-a răsplătit, dăruindu-mi vorbirea. Scriitorul, impresionat, îl întrebă: – Ai vrea să îmi spui toată povestea ta? Ştii, eu iubesc mult poveştile şi aş vrea

să scriu o carte despre tine. Câinele îi raspunse: – Da, desigur! – Atunci să ne aşezăm la umbră, pe această bancă, spuse scriitorul, aşezându-

se pe bancă. El scoase din buzunar un carnet de notiţe şi îi spuse câinelui: – Sunt ochi şi urechi la ce îmi vei povesti. Câinele se aşeză şi el şi începu să-i spună povestea sa:

38

Eram încă pui când am scăpat în stradă, iar o maşină a trecut cu viteză mare şi a aruncat o piatră ascuţită către piciorul meu stâng. Am simţit o durere de credeam că am să mor. Eram înţepenit de durere. Nişte oameni care tocmai treceau au sărit în ajutorul meu şi m-au dus acasă la ei. M-au îngrijit până piciorul meu s-a făcut bine. Atunci am promis că voi ajuta oamenii. Timpul a trecut, eu am crescut şi într-o zi, trecând pe aceeaşi stradă, am auzit o bubuitură mare, scârţâit de roţi şi geamuri sparte. Uitându-mă de unde se auzeau toate astea, am văzut două maşini care s-au ciocnit puternic şi că una din ele a luat foc. Am început să alerg cât pot eu de tare spre acel loc. Chiar din maşina în flăcări se auzea un copil plângând. Am sărit printre flăcări şi am scos repede copilul din maşină. Imediat după aceasta, m-am apropiat de copil şi am vrut să îl liniştesc lingându-l pe obraji, aşa cum face orice câine. În loc să fac asta, un sunet a ieşit din gâtul meu şi m-am auzit vorbind: “Nu mai plânge copilaş, am eu grijă de tine!”. Copilaşul s-a oprit mirat din plâns şi m-a strâns în braţe, iar eu mi-am dat seama că pot vorbi. Dumnezeu îmi dăruise acest dar.

– Aceasta este povestea mea, spuse câinele. – Este o poveste minunată, dar în acelaşi timp şi tristă, spuse scriitorul. – De ce tristă? întrebă câinele. Toţi cei din maşină sunt bine. Am alertat alţi

oameni şi totul s-a terminat cu bine. – Atunci este o poveste extraordinară! spuse scriitorul. Câinele şi scriitorul au rămas de atunci prieteni buni, iar scriitorul a scris o carte

despre câinele vorbitor.

Horea POP Şcoala “Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca

Clasa a III-a B

Desen realizat de Ilinca Frăţilă, clasa a II-a, Şcoala Elf

39

Peticel şi scriitorul

A fost odată un scriitor. El era înalt şi întelept şi iubea foarte mult poveştile. Într-o zi, a ieşit în oraş să se plimbe. Deodată, i-a ieşit in cale un câine vorbitor. Câinele s-a apropiat de el şi i-a zis: – Salutare!

– Bună! spuse scriitorul, nedumerit şi speriat în acelaşi timp. Ce fel de câine poate să vorbească?

– Ha ha, păi dacă tot eşti interesat, sunt un Collie, nu ţi-ai dat seama? Dă-mi voie să mă şi prezint: numele meu este Peticel.

– Nu la acest lucru m-am referit când am întrebat ce fel de câine... – Aha, acum am înţeles, îl întrerupse Peticel. Păi, ştii, provin din mamă cu

pedigree, iar acest lucru mă face deosebit. Deşi nu toţi câinii din familii bune pot să vorbească, mârâi gânditor câinele.

– Ei, atunci este clar că eşti un super câine, adăugă scriitorul. – Mda, poţi spune şi aşa. Poate te întrebi de ce te-am abordat aşa direct, spuse

câinele. Ştii, te-am recunoscut dintr-o privire! – Zău? se miră scriitorul. Cum aşa? – Eşti un scriitor faimos! Te văd zilnic atunci când trec pe lângă librăria din

cartier. Ultima ta carte de poveşti şi poza ta sunt expuse în vitrină. Am tot încercat să intru acolo, de ceva vreme, dar cine lasă un câine să intre printre cărţi, nu? Adică faptul că sunt mai special chiar nu serveşte la nimic în acest caz. Scriitorul rămase preţ de câteva minute uitându-se la câinele din faţa lui. Remarcă faptul că avea ochii mari şi negri, ceea ce făcea ca privirea să îi fie blândă şi inteligentă. Botul îi era alungit, de culoarea neagră. Era bine îngrijit, cu barba lucioasă, maro cu reflexe albe şi negre pe alocuri. Avea o statură impozantă pentru un câine. Labele erau de un alb imaculat, iar pe una dintre ele avea o pată neagră, ca un petec.

– Dar de ce voiai să intri în librărie? întrebă scriitorul – Sunt mare pasionat de poveşti, răspunse răspicat câinele. Mama mea adora să

îmi spună poveşti la culcare. Îmi este dor de ea şi de acele seri în care glasul său duios mă purta în lumea adânc de fantastică a poveştilor cu cavaleri şi prinţese. Obişnuia să îmi spună că până şi apariţia mea pe această lume poate fi considerată o poveste.

– Chiar aşa? deveni dintr-o dată curios scriitorul. Îmi povesteşti şi mie? Cine ştie, poate voi include povestea ta în următoarea mea carte.

– Desigur! răspunse entuziasmat câinele. Şi Peticel începu să depene povestea vieţii lui. Avea 5 ani, ceea ce însemna că

era destul de în vârstă pentru un câine. Mama lui se născuse într-o familie de la marginea oraşului. Fusese răsfăţată de mică şi educată de cei mai renumiţi dresori. Când avea 2 ani şi era deja o adevărată domnişoară, s-a dus cu stăpâna ei la circ. Circul poposise în oraş de vreo două săptămâni, iar în ziua în care ele s-au dus era ultima zi în care se mai dădeau reprezentaţii. De la intrare îi atrase atenţia un afiş mare şi colorat, care prezenta toate animalele participante la spectacol. Pe ea o impresionă un câine din aceeaşi rasă cu ea, tot un Collie. Avea o privire inteligentă şi jucăuşă şi o pată neagră pe una dintre lăbuţe.

40

Emoţionată, mama lui Peticel abia aştepta începerea spectacolului. După pauză auzi ca prin vis:

– Doamneloooor şi domniloooor! Fantasticul câine Billy Acrobatul! Intră în arenă câinele Collie. Era vedeta circului. Nici nu avea cum să nu fie,

pentru că făcea nişte acrobaţii uimitoare: se dădea peste cap, mergea pe sârmă, dansa şi cânta, într-un cuvânt era o adevărată încântare pentru spectatori. La fiecare moment periculos, mamei lui Peticel îi tresălta inima de frică, dar în sinea ei era cuprinsă de un sentiment de admiraţie. Ardea de nerăbdare să îl cunoască personal. La sfârşitul spectacolului, după ce Billy Acrobatul fusese rechemat la rampă de nenumărate ori, o observă, în sfârşit, pe frumoasa căţeluşă cu ochii mari şi negri, plini de emoţie şi admiraţie. A fost dragoste la prima vedere. Cei doi au petrecut, în zilele care au precedat plecarea circului din oraş, clipe minunate împreună. Au înţeles, de la bun început, că totul se va termina curând, pentru că circul era viaţa lui Billy Acrobatul. Nu putea exista în afara lui, aşa cum mama lui Peticel nu îşi imagina viaţa fără stăpâna ei.

– Nu după multă vreme de la întâlnirea lor m-am născut eu. Singurul pui, rod al iubirii părinţilor mei. Nu l-am întâlnit niciodată personal pe tatăl meu, dar în sufletul meu simt că îl cunosc. Am acelaşi spirit pentru aventură, iar mama spune că i-am moştenit agerimea din privire şi, desigur, pata cea neagră de pe lăbuţă.

Peticel îşi încheie povestirea. Ochii îi erau încărcaţi de lacrimi, iar scriitorul înţelesese că ele exprimau deopotrivă dorul de mama lui şi regretul de a nu-şi fi cunoscut tatăl.

– E o poveste frumoasă şi impresionantă, iar tu eşti un câine cu adevărat uimitor. Peticel şi scriitorul deveniră prieteni de nedespărţit. Dacă treceţi pe lângă librăria

din cartier, în vitrina frumos colorată, alături de poza scriitorului, veţi putea vedea noua sa carte: „Viaţa lui Peticel”.

41

Reclamă secţia pentru copii

42