Universitatea „Al. I. Cuzaˮ Iaşi

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloaeˮ

ICONOCLASMUL - EREZIE IMPERIALĂ

Coordonator: Masterand:

Arhim. Lect. Dr. Varlaam Merticariu Pădurariu Mircea

1

Iaşi 2009

ICONOCLASMUL-EREZIE IMPERIALĂ

Prin iconoclasm înţelegem acel curent eretic ce îşi are începutul mai înainte de domnia

lui Leon al III-lea, dar care în timpul acestui împărat a avut o dezvoltare foarte mare,

reprezentând chiar politica statală în problemele religioase1.

Etimologic, iconoclasmul înseamnă „distrugerea icoanelorˮ, de la cuvintele greceşti

eikon = chip, înfăţişare, icoană şi klasma = a distruge, a stărâma. Uneori se vorbeşte pentru a

indica aceeaşi acţiune de distrugere şi necinstire a icoanelor de iconomahie, adică de luptă

împotriva icoanelor, de la eikon şi mahe = luptă2.

Iconoclasmul bizantin a fost declanşat de împăraţi şi s-a extins considerabil, din punct

de vedere geografic şi social, datorită aceloraşi suverani şi succesorilor lor, de asemenea

iconoclaşti, care exercitau, în fruntea unui stat imens, o putere practic nelimitată 3. Acesta a

fost încă de la începuturile sale, un proces istoric, declanşat şi dirijat mai mult de un veac, de

la înălţimea tronului celor mai puternici monarhi creştini ai timpului. Cum aceşti monarhi

acţionau ca nişte locotenenţi ai lui Dumnezeu pe pământ, ostilitatea lor faţă de imagini – ca pe

orice alt demers legat de religie – nu putea să aibă decât consecinţe dintre cele mai grave: ea

apărea ca un act inspirat de sus. Văzut ca un act de guvernământ în domeniul religios,

iconoclasmul imperial trebuia să se exprime în conformitate cu tradiţia imperială. Se înţelege

atunci de la sine, că iconoclasmul, atâta timp cât a predominat în Bizanţ, a purtat pecetea

originii sale imperiale şi a mers pe drumul pe care i l-au indicat basileii4.

Iconoclasmul a cunoscut două faze: prima, care este deschisă de Leon al III-lea Isaurul

în anul 726, şi se încheie în timpul împărătesei Irina şi a fiului ei Constantin al VI-lea, odată

cu Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787), iar a doua fază începe în anul 813, odată

1

2

3

4

2

cu urcarea pe tron al lui Leon al V-lea Armeanul, şi se termină în anul 843, în timpul domniei

împăratului Mihail al III-lea din dinastia de Amorium, patronat de către mama sa Theodora5.

Conform bizantinologului Emilian Popescu, nu sunt plauzibile afirmaţiile unor istorici

potrivit cărora împăraţii iconoclaşti au pornit prigoana împotriva icoanelor în cadrul unor

măsuri largi de refacere a societăţii şi a credinţei, pe care voiau să le pună pe baze mai drepte

şi mai bune. Ei n-au fost nişte raţionalişti ori liber cugetători, cum spun alţii, care, cu mult

timp înainte de Luther, ar fi vrut să bazeze societatea nouă „pe principii nemuritoareˮ.6

Aceste ipoteze sunt greşite, fiindcă împăraţii iconoclaşti, la fel ca toţi oamenii timpului

lor erau foarte credincioşi, uneori cu preocupări teologice, grijulii să nu atragă prin

comportarea lor mânia divină, şi, mai presus de toate, voiau să purifice religia creştină de tot

ceea ce li se părea a fi idolatrie.7

Toţi bizantinologii moderni sunt de acord că Leon al III-lea Isaurul a fost cel care a

pus în mişcare această erezie: iconoclasmul este o „erezie imperială... care s-a născut în

purpură, în palatul imperialˮ8.

Aşa cum am afirmat şi mai sus, primul împărat bizantin iconoclast a fost Leon al III-

lea Isaurul (717-741). Mult timp s-a încercat să se explice concepţia iconoclastă a împaratului

prin originea sa orientală. Leon III-lea era de origine siriană, venind din oraşul Germanicia

din nordul Siriei, care de generaţii avea numai episcopi monofiziti şi care se găsea sub

puternica influenţă a islamului ofensiv. Afirmaţia că ar fi existat şi o influenţă evreiască

asupra viitorului împărat rămâne de domeniul legendei, dar poate avea un sâmbure de adevăr

istoric. Totodată, Orientul Apropiat era deja sub influenţa islamică. Acestea ar fi unele

presupuneri de influenţă păgână asupra lui Leon III.

Ajuns la conducerea imperiului şi socotindu-se împărat şi preot, cu drept de control

asupra problemelor bisericeşti şi laice, el va impune iconoclasmul ca doctrină oficială a

imperiului. El socotea că prin aceasta va purifica religia creştină de rămăşiţele păgânismului,

readucând-o la înăţimea şi puritatea ei originară9.

5

6

7

8

9

3

Primul act al iconoclasmului imperial care ne-a fost transmis de izvoare a fost prilejuit

de către o erupţie vulcanică, ce a avut loc în anul 726, între insulele Thera şi Therasia,

producând un cutremur. Mai întâi el a ţinut o predică, în care căuta să convingă lumea de

impietatea cultului icoanelor, în acest fenomen natural, împăratul văzând o dovadă a mâniei

lui Dumnezeu. Anul 726 reprezintă anul începerii persecuţiei împotriva icoanelor. Astfel,

împăratul a ordonat înlăturarea icoanei lui Hristos de pe faţada Porţii de Bronz a palatului

imperial. El nu putea ignora totuşi faptul că imaginea lui Hristos de deasupra marii porţi a

palatului este o „mărturisire de credinţăˮ a suveranului care locuieşte acolo şi că distrugerea

acestei imagini este un act public10. Acest gest a întâmpinat o dârză rezistenţă. Astfel, când

ofiţerii trimişi au vrut să dea jos icoana, aceştia au fost omorâţi de popor, izbucnind o mare

răscoală, terminată cu mulţi morţi şi răniţi. Au fost poruncite numeroase arestări, condamnări,

mutilări şi exilări.

Actul brutal al lui Leon al III-lea avea valoare de simbol: în propriul său palat,

împăratul acţionează conform propriilor sale convingeri, sincere sau interesate. Totuşi

împăratul nu s-a mulţumit doar cu distrugerea icoanei. El a înlocuit imaginea lui Hristos cu o

cruce însoţită de o inscripţie, care era, dacă nu o scuză, atunci o explicaţie a îndepărtării

imaginii şi a instalării crucii: „împăratul nu poate să accepte o icoană a lui Hristos fără glas

şi fără răsuflare, iar Scriptura, la rândul ei, se împotriveşte înfăţişării lui Hristos (numai)

prin firea sa omenească : iată de ce Leon şi (fiul său) noul Constantin au însemnat poarta

palatului cu semnul de trei ori fericit al crucii, slava credincioşilorˮ11.

Acest text ne certifică faptul că nu este vorba despre o simplă devoţiune personală,

crucea fiind numită „slava credincioşilorˮ, adică a tuturor credincioşilor, simbolizând

instrumentul victoriei, al biruinţei imperiale12.

După ce toate tratativele căzuseră, Leon nu a mai avut alt mijloc pentru a-şi înfăptui

planul, decât cu forţa. El a dat un edict pentru nimicirea tuturor icoanelor sfinţilor. El încerca

să păstreze totuşi aparenţa legalităţii. La 17 ianuarie 730, îi adună în palat pe toţi demnitarii

civili şi religioşi, aşa-zisul silention, şi le supuse subscrierea edictului. Patriarhul Germanos

refuzând, a fost depus. La 22 ianuarie, urcă tronul patriarhal Anastasios, care este dispus să

urmeze poruncile împăratului13.

10

11

12

13

4

Se spune ca tot atunci Leon al III-lea ar fi poruncit închiderea Universităţii din

Constantinopol, arderea bibliotecii şi izgonirea profesorilor, deoarece nu i-a putut convinge pe

aceştia să sprijine mişcarea iconoclastă.14.

Pentru împăratul iconoclast, puterea Statului asupra Bisericii – cezaropapismul – era

un principiu natural: „Eu sunt împărat şi preotˮ, spunea Leon al III-lea scriindu-i papei

Grigorie al II-lea15. Atunci când împăratul hotărăşte ceva în privinţa religiei, el nu depinde de

nicio altă autoritate în afara propriei conştiinţe . El pune în lucru un proiect în calitate de

suveran îndrumat de Dumnezeu şi în directă comunicare cu acesta, fără intermediul Bisericii,

în calitatea sa de administrator pământesc al regatului său16.

In Italia depărtată, Leon nu putea impune iconoclasmul. Papa Grigorie al III-lea se

vede silit, după publicarea edictului care proclama doctrina iconoclastă oficial, să rupă

relaţiile cu Bizanţul: el condamnă într-un Sinod în anul 731 iconoclasmul bizantin . Acesta îi

scrie împăratului „Tu vezi că dogmele Bisericii nu sunt problemele tale. Acestea sunt ale

episcopilor. Ei nu se pot amesteca în afacerile civile. Împăratul nu trebuie să se amestece în

problemele bisericeştiˮ17. Încordarea cu Roma îi dădu lui Leon al III-lea prilejele necesare de

a desface provinciile grecizate sud-italice Sicilia şi Calabria, precum şi prefectura Illyricum de

Roma (care aparţineau din punct de vedere bisericesc de Roma) şi le supuse Patriarhiei de

Constantinopol.

Cel mai mare apărător al cultului icoanelor în acest timp în Orient este Sf. Ioan

Damaschin, care scrie trei apologii în favoarea icoanelor. În acestea, împăratul este calificat

drept „minciunosˮ şi „vicleanˮ şi i se contestă dreptul de a se amesteca în treburile bisericeşti.

Potrivit Sf. Ioan Damaschin tot ceea ce este bazat pe forţă şi nu pe convingere este hoţie18.

Leon al III-lea a murit în iunie (18) 740, lăsând imperiul într-o situaţie complicată, din

cauza certurilor cu privire la icoane. Lui îi urmează în scaun fiul său, Constantin al V-lea

(740-775), pe care încă de la vârsta de 2 ani îl asociase la domnie cu titlul de co-imperator şi

care ajungea astfel împărat la 21 de ani. Numele său este însoţit de epitetul Kopronymos (= cu

nume murdar), pentru că ar fi murdărit apa din cristelniţă cu fecale19, iar epitetul acesta a

14

15

16

17

18

19

5

trecut la posteritate. I se mai zicea Caballinos, din pricina slăbiciunii sale pentru grajduri şi

pentru cai20.

Crescut de Leon al III-lea în principii iconoclaste, Constantin al V-lea a fost unul

dintre împăraţii cei mai fanatici care au domnit la Constantinopol. Nu numai că a luat măsuri

împotriva adepţilor icoanelor, dar a interzis cultul Fecioarei şi doctrina mijlocirii sfinţilor şi a

prigonit moaştele sfinte cu aceeasi rigoare ca şi icoanele. Ardoarea sa religioasă l-au dus la

cruzimi ce 1-au făcut odios.

Împăratul ia parte activă la disputele iconoclaste şi pregăteşte două Tratate de teologie

în sprijinul doctrinei iconoclaste, precum şi mai multe discursuri, poruncind să fie citite în

biserici. În acestea, împăratul îşi exprimă poziţia extremistă, suprimând cultul Fecioarei

Maria, şi al sfinţilor. De altfel, el elimină denumirea de „Maică a lui Dumnezeuˮ, interzicând

folosirea cuvintelor de sfânt şi sfântă. Mersul prea des la Biserică a fost interzis, deasemenea

şi celibatul21.

Constantin avea nevoie ca programul său iconoclast să fie sancţionat de un sinod, nu

de o adunare imperială, cum procedase Leon al III-lea. În vederea pregătirii sinodului,

împăratul a alcătuit personal 13 scrieri teologice, dar din acestea ne-au mai rămas fragmente

numai din două22.

La 10 februarie 754, el chema la Constantinopol 338 de episcopi, un numar record, din

toate părţile Orientului şi a hotărât ca sinodul să fie considerat ecumenic. Numărul foarte mare

de episcopi poate fi explicat prin faptul că aceşti ierarhi erau cei care îi înlocuise-ră pe

episcopii ortodocşi depuşi din treaptă. Pentru unii dintre ei, împăratul crease Scaune

episcopale noi23. Aceştia s-au adunat în Palatul Hieria, pe coasta asiatică a Bosforului. Dar

caracterul ecumenic al sinodului era compromis prin lipsa reprezentanţilor papei şi a

patriarhilor de Alexandria, Ierusalim şi Antiohia, ce reprezentau episcopatul şi credincioşii

din afara graniţelor imperiului. Cu atât mai mult, se ştie că aceste patru Biserici au anatemizat

„acea adunare episcopală şi pe cei ce urmează hotărârile eiˮ24.

Lucrările sinodului au ţinut până la 8 august 754. Partizanii icoanelor, cum era de

aşteptat, au fost condamnaţi. S-a interzis nu numai adorarea, dar şi fabricarea icoanelor.

Apărătorii icoanelor au fost anatemizaţi, împăraţii iconoclaşti fiind aclamaţi „ca mântuitori ai

20

21

22

23

24

6

lumii şi a luminilor ortodoxieiˮ25. Potrivit acestui Horos împăraţii sunt arătaţi ca egali cu

apostolii, investiţi cu puterea Duhului Sfânt nu numai pentru a desăvârşi şi învăţa omenirea,

dar şi pentru a combate erezia diavolească. Mai departe Horos-ul arată că„...sub inspiraţia

Duhului Sfânt împăraţii, nemaiputând suporta multă vreme ca Biserica să fie răvăşită de

răutatea demonilor, au convocat sfântul sinod al episcopilor, iubiţi de Dumnezeu;ˮ26.

Dacă definiţiile date de prelaţi reflectă în anume puncte ideile împăratului, ei nu le-au

primit însă pe toate, păstrând doctrina mijlocirii Fecioarei şi a sfinţilor. La 8 august 754, s-a

ţinut şedinţa de închidere în Biserica Theotokos din Vlaherne, unde aceste hotărâri au fost

proclamate în prezenţa împăratului.

Acest Sinod a hotărât ca oricine pictează sau deţine icoane va fi caterisit, dacă este

cleric, sau anatemizat dacă este călugăr sau laic. Înrucât vinovaţii erau conferiţi unui tribunal

civil, problemele legate de credinţă au fost puse sub jurisdicţia puterilor publice27.

Odată cu ratificarea iconoclasmului, ca învăţătură deliberată de un „Sinod Ecumenicˮ,

s-a trecut la punerea în aplicare a hotărârilor sinodului. Imaginile religioase, mozaicurile,

frescele, icoanele au fost distruse în tot Imperiul. Au fost rupte sau arse unele manuscrise. Cei

ce se împotriveau au fost pedepsiţi cu mutilări corporale, pedepse cu închisoarea, surghiunul

sau chiar moartea. Numeroase mănăstiri au fost închise sau transformate în cazărmi şi în băi

publice.28 De teroarea iconoclastă au fost loviţi mai ales călugării, pe care basileul îi numea

„idolatri şi închinători ai întunericuluiˮ.29Li se zdobea capul deasupra unei icoane, erau

înecaţi după ce fuseseră cusuţi în saci. Ei erau obiectul celor mai triviale insulte în public,

fiind aduşi la Hippodrom şi siliţi să defileze, fiecare cu câte o călugăriţă de mână, în

huiduielile mulţimii.

Călugării au migrat în masă, mai ales în Italia, în Cipru, Siria şi Palestina. Cum printre

ei se numărau şi mulţi iconari, se spune că Roma nu a cunoscut o epocă mai fecundă în ceea

ce priveşte arta sacră, decât perioada iconoclastă.30

În multe biserici frescele şi mozaicurile au fost distruse sau acoperite cu tencuială, în

locul lor fiind zugrăvite scene de vânătoare, călărie, pescuit sau acrobaţie. În biserica

Vlahernes, el distrusese un ciclu imagistic cu scene evanghelice şi le înlocuise cu „flori, păsări

25

26

27

28

29

30

7

felurite şi animale înconjurate de plante printre care mişunau cocostârci, corbi şi păuni”.

Împăratului i se reproşa faptul că transformase biserica în „livadă şi coteţ de păsări”31. Totuşi

vasele şi veşmintele liturgice nu trebuiau însă îndepărtate sau nefolosite, chiar dacă aveau

icoane zugrăvite sau cusute pe ele.32

Împăratul, văzând că opoziţia iconodulă este încă destul de puternică, a ordonat ca

toată populaţia imperiului să jure că nu acceptă cultul icoanelor.

Când Constantin al V-lea s-a îmbolnăvit de teribila boală (ciumă) care la răpus în

câteva zile (14 septembrie 775) şi care nu i-a cruţat nici familia, se pare că a fost cuprins de

remuşcări şi, pe patul morţii, după spusele lui Theophanes, striga şi spunea că de viu a fost dat

focului nestins şi le cerea clericilor să cânte imnuri Fecioarei, pe care atât de mult o jignise în

viaţa sa.33

După moartea lui Constantin al V-lea urmează la tronul Imperial Leon al IV-lea (776-

780) , supranumit „Chazarulˮ34, din cauza originii mamei sale. Acesta era un iconoclast

moderat şi destul de nepăsător la treburile Bisericii. Domnia acestui împărat iconoclast, a

însemnat o perioadă de tranziţie spre restabilirea cultului icoanelor. Deşi ataşat tradiţiei

iconoclaste, ca fiu al împăratului Constantin Copronimul, şi nu a ezitat de altfel să arunce în

închisori chiar înalţi funcţionari, a fost mai îngăduitor, poate datorită soţiei sale Irina, o

iconodulă educată în Athena, cea care avea să restabilească cultul icoanelor prin Sinodul VII

Ecumenic de la Niceea (787).

După întreruperea iconofilă din 780-815, atunci când Leon al V-lea s-a decis să revină

la iconoclasmul împăraţilor isaurieni, el a acţionat întocmai ca Leon al III-lea. Cea de-a doua

perioadă a disputei asupra imaginii, persecutarea icoanelor şi a iconofililor se afla tot în

mâinile împăraţilor şi nu se făcea decât la iniţiativa lor, oprindu-se o dată cu sfârşitul unei

domnii şi reîncepând cu următoarea.35 Totuşi, dacă Leon al III-lea şi Constantin al V-lea nu

ceruseră Bisericii decât o simplă ratificare a actelor lor iconofobe, în secolul al IX-lea

consimţământul prealabil al Bisericii a devenit necesar.

Se pare că împăratul ar fi declarat unor prieteni apropiaţi : „Vedeţi că toţi împăraţii

care au admis cultul icoanelor şi le-au venerat au murit fie în exil, fie pe câmpul de luptă.

Numai aceia care n-au cinstit icoanele au murit de moarte bună. Toţi aceşti împăraţi au fost

31

32

33

34

35

8

înmormântaţi cu cele mai mari onoruri în Biserica Sfinţilor Apostoli. Eu doresc să le urmez

exemplul şi să distrug icoaneleˮ.36 El a cerut în acest sens lui Ioan Gramaticul – creierul

renaşterii iconoclaste37 - să compună un tratat care să utilizeze hotărârile precedentului Sinod

iconoclast. Acele hotărâri, care primiseră deja o replică atât de amplă, au fost resuscitate

pentru a servi scopurilor politice ale împăratului, iar al doilea val al iconoclasmului a

reprezentat, ca şi primul o violare a suveranităţii Bisericii, o imixtiune a puterii de stat în

chestiunile interioare bisericeşti.38 Reacţia Patriarhului Nichifor la discuţia cu privire la icoane

l-a determinat pe împărat să suspende conferinţa, patriarhul condamnând manevrele

iconoclaste. Ca reacţie, împăratul a dispus înlăturarea icoanei Mântuitorului aşezată de

împărăteasa Irina deasupra porţii Chalke.39

Patriarhului i s-au limitat prerogativele, pentru ca mai apoi, în 815, să fie destituit,

exilat şi înlocuit cu unul iconoclast, Teodot I (815-821), cumnatul fostului împărat Constantin

al V-lea.40

În acelaşi an, la Constantinopol, în Catedrala Sfânta Sofia, a fost convocat un nou

Sinod iconoclast, sub preşedinţia Patriarhului Teodot. Sinodul nu a fost nici atât de important

şi nici atât de numeros ca primul. El reproducea ideile esenţiale ale Sinodului din 754 şi-i

confirma hotărârile. Totuşi acesta „se abţinea de a numi icoanele idoliˮ41,şi din această cauză

participanţii au fost numiţi mai îngăduitori decât cei de la primul sinod iconoclast. Dar cu

toate că în doctrina iconoclaştilor nu apăruse numic nou sau valabil ca punct de vedere,

persecuţiile au fost în schimb cele mai violente, atingând forţa celor din timpul lui Constantin

Copronimul. Ortodocşii au fost martirizaţi, iar icoanele, cărţile sau vasele sfinte decorate cu

imagini au fost distruse. Iconoclasmul era predat în şcoli şi figura în manuale.42Pentru toate

acestea, Leon a fost poreclit „şarpe târâtorˮ.

În anul 820, în ziua de Crăciun, Leon al V-lea Armeanul a fost omorât în timpul

Sfintei Liturghii din biserica Sfânta Sofia, de oamenii unui vechi tovarăş de arme: Mihai de

Amorium, care v-a deveni Mihail al II-lea (820-829), poreclit şi gângavul sau bâlbâitul.

36

37

38

39

40

41

42

9

Deşi iconoclast, el i-a chemat pe ortodocşi din exil şi i-a eliberat din închisori. Domnia

lui a reprezentat un moment de acalimie.

Situaţia s-a schimbat sub domnia fiului său Teofil (829-842). Spre deosebire de tatăl

său, care abia putea citi şi scrie, acesta a fost un om cu instrucţie aleasă, aceasta fiind datorată

lui Ioan Gramaticul.43Acesta din urmă urcă pe Tronul patriarhal în 837 şi persecuţiile începură

din nou.

Iconoclasmul, revigorat de împăratul Teofil, a fost condamnat oficial de patriarhii

Hristodul al Alexandriei, Iov al Antiohiei şi Vasile al Ierusalimului în sinodul ţinut la

Ierusalim în anul 836. Împăratul nu s-a lăsat convins de aceasta şi şi-a menţinut atitudinea

iconoclastă, fiind la un pas de a-şi condamna şi propria sa soţie.

Împăratul Teofil a murit la 22 ianuarie 842, înmormântând odată cu el şi

iconoclasmul.44

Iconoclasmul bizantin a fost deci – după cum scrie A. Grabar – un proces istoric

declanşat şi dirijat, mai mult de un veac, de la înălţimea tronului celor mai puternici monarhi

creştini ai timpului care exercitau o putere practic nelimitată. Fiind un act de guvernământ în

domeniul religios, iconoclasmul imperial trebuia să se exprime în conformitate cu tradiţia

imperială, purtând pecetea originii sale imperiale.

Bibliografie:

1. Alexe, Gabriel , Cauzele iconoclasmului bizantin, în http://ortodoxie.3x.ro.

43

44

10

2. Bănescu, Nicolae, Istoria Imperiului Bizantin, vol. 2, îngrijirea ediţiei, note şi

comentarii de Tudor Teoteoi, Editura Anastasia, Bucureşti, 2003.

3. Bota, Pr. Ioan, Antichitatea şi Evul Mediu, ediţie electronică, Casa de Editură Viaţa

Creştină.

4. Chifăr, Pr. Nicolae, Istoria Creştinismului, vol.II, Editura Trinitas, Iaşi, 2005.

5. Delvoye, Charles, Arta Bizantină, vol.I, trad. de Florica Eugenia Condurachi, Editura

Meridiane, Bucureşti, 1996.

6. Grabar, André, Iconoclasmul bizantin, Editura Meridiane, Bucureşti, 1991.

7. Popescu, Prof. Dr. Emilian, Curs de Bizantinologie, vol. I(324-867), Bucureşti ,1995.

11