ŞI PASĂREA UCIDE

-roman-

(Poate fi) continuarea romanelor ”Suflete de piatră”, ”Eu sunt nimeni”, ”Îngerii nu mor

niciodată” şi ”Împăcat cu Dumnezeu”

Sună-mă noaptea, dar după 4 - după obiceiul locului, că mi-am fãcut şi eu un obicei - prin ploaia

de stele - mi-aş face o prelată - inimii mele - şi fac o prelată liniştii mele - erau versuri de muzică

folk - din Festivalul „Palatele Dunării” de la Galaţi şi nu de la Calafat, unde premiam eu folkiştii

momentului. Nici azi nu ştiu de ce tot aşteptam o scrisoare, o carte poştală şi nu un telefon de la

Mia. Cât timp şi de ce, iar nu ştiu - n-ai nevoie de foarte mult ca să fii fericit - era ea atât de mică,

dar atât de mare, era cât o mână de prieteni cu o mână de vise, cât o mână de planuri - fără viitor -

trăiesc în trecut (dar) fericit de nefericit, opere de fum, opere de scrum - ochii ei mi se par acum, e

semn că aici îşi cheamă luna - lacrimi de cristal ochii ei - mă încearcănă - ceasul îşi numără clipele

- viaţa e frumoasă - încã o zi - de păcat - încă o zi fără ea - te uiţi în tramvai - ea nu va fi niciodată

- încă o zi - fără de viaţă.

Mia era şi ea femeie în cele din urmă - cu toate excepţiile dincolo de regulile bunei cuviinţe, cu

care ea se născuse, cu tot bunul simţ şi echilibru supraechilibrat, n-avea cum să nu rupă ceva, cât

de cât, acolo din trădarea specifică femeii, atunci când, la mijloc, este vorba de un interes. Nu putea

fi excepţia excepţiilor în toate. Astfel, ar friza nebunia îngerilor, ceea ce iese şi din visele oamenilor

mai altfel, nu însă neobişnuiţi.

La noi, până şi toamna e altfel – nu ştii cum să te îmbraci, de dimineaţă e frig, pe la prânz e bine

– după…e cald şi seara e iar bine, un vânt, o ploaie acolo, peste rând şi peste zi, e ca peştele în

mujdei de usturoi, cu mămăligă şi zaibăr de Băileşti. Când aţipeam, visele mă duceau care-ncotro,

după mersul celor din stradă, anapoda, dar cu treabă. Adormeam repede şi dacă nu eram obosit,

motiv pentru care ea mă invidia. De câţiva ani, de Sf. Dumitru, în oraşul meu natal, Sf. Dumitru e

la mare trecere, cinste şi căutare, căci vin trubaduri de ambe sexe, cu melodii şi cântece, de la cele

columbiene la cele nemţeşti, italieni, ruşi, sârbi, bulgari, toţi, dar aproape toţi cântă în englezeşte,

în afară de cei pe care îi înţeleg eu – folkiştii şi folcloriştii, fie şi ai altor meleaguri. Se scot moaştele

sfinţilor din Mitropolie şi începe o procesiune demnă de cea mai mare oboseală, câţiva kilometri

în pas de voie, cu mitropolitul în frunte, jandarmi şi poliţişti la vedere şi nu numai. Norodul, vine

în urma “rândaşilor”vremii, tăcută şi linştită ca la naşterea lumii. Şi până acum era ceva legat de

Sf. Dumitru, ocrotitorul oraşului, când se împărţeau premii, ovaţii şi diplome mai marilor zilei,

felicitându-se unii pe alţii, în văzul celor care nu mai aveau loc în Sala Primăriei cu invitaţi şi

neinvitaţi, cu tot. Să fie din cauza lui Solomon, primarul urbei sau din cauza numelui, mai mult

decât religios al aceluiaşi primar, nu ştiu încă, dar timpul ne va confirma una sau alta. Ce e drept

şi se vede, oraşul este total schimbat, este altul, numai cei care vin, pleacã şi revin dupã un timp,

vãd asta, o simt; dar nu o vãd alţii, care văd, dar nu o simt. Curăţenia, ordinea şi Noul de peste tot

a intrat în obişnuinţă, dar Zilele oraşului şi Sf. Dumitru şi Solomon sunt în casele oamenilor din

toată ţara. De ce oare, în timpul anului, lumea asta înnebunită de evlavie şi pioşenie nu se duce la

Mitropolie să se roage pentru sănătate, bunăstare, copii, la Sfintele moaşte, fără înghesuială şi cu

aşa sacrificii - vorbesc de ăia bătrânii, n-am să înţeleg niciodată, cum înţeleg spre exemplu, de ce

cântă primarul de Ziua oraşului, nu pentru că ar avea voce, ci pentru ca miile de oameni să-l simtă

aproape de sufletul lor. Solomon e un primar atipic, nu şi înţelept, lasă în urma lui o dâră de lumină,

o pagină în istoria acestor ţinuturi. „Primăria este dragostea şi pacostea mea“, adică Craiova, zice

de câte ori simte asta, căci Solomon chiar trăieşte această aventură de o aşa anvergură. Nu e numai

patetic, e şi raţional, altfel cum de rezistă pe piaţa politică a vremii. Pentru că e bogat, a făcut avere

şi a intrat în politică să nu-şi piardă averea, aşa că şi averea şi puterea vin de la CEL DE SUS, cu

care a stabilit o relaţie specială, nu vorbeşte la telefon, vorbeşte direct. Explicaţia aia cu gardul

„monument” ce înlănţuia parcul din curtea bisericii, cu pomii aceia falnici, biserica şi statuia - „am

vorbit cu Dumnezeu şi mi-a spus: ... ai făcut multe lucruri bune pentru Craiova, dărâmă gardul ca

să redai parcul cetăţenilor săi, oraşului - fă ca Bănia să strălucească sub soarele libertăţii de oraş

modern şi european, schimbă-i faţa cenuşie şi posomorâtă” – putea fi reală în gândul şi imaginaţia

lui. Şi iar i s-a văzut „clasa” de primar european. A reformat modul în care se conduce un oraş, un

sat, o localitate, prin intuiţia politico-administrativă şi nu din birou - de pe teren – ci vizitând

capitalele lumii civilizate. Nu mai e mult şi putem vorbi despre „modelul Solomon”. Repezit la

vorbă uneori, alteori dojenitor, ca-n cele din urmă să-şi ceară scuze pentru actele de nesăbuninţă

pe care le recunoaşte, când şi când, în public, şi de mai multe ori în gând, e de admirat de mai

multe ori decât de înjurat. Nu totdeauna e de găsit la hotarul fericit dintre zona bunului simţ şi zona

demnităţii, cum sunt eu, dar poate învăţa cã e la dispoziţia celor pe care îi stăpâneşte, fiindu-le

slugă - e dependent, dacă nu constrâns de voinţa oamenilor. Poate fi considerat cel mai luminat

om politic - cetăţean de neuitat al acestor locuri, pe aceste timpuri nu prea bune, nici prea rele.

Eu nu îl iubesc ca om, nu pentru că aş avea ceva împotriva lui, suntem caractere diferite, dar îi

respect însă deciziile, la prima vedere aiuritoare ca, în cele din urmă, să-şi dovedească utilitatea în

timp. Aşadar, are la dispoziţie anarhia şi oportunismul mai marilor zilei, dependenţa şi

constrângerea celor ca mine - nicicând nu ne-am făcut confidenţe, niciodată n-a existat între mine

şi el vreo deschidere sufletească. Aş putea spune că suntem ca două trenuri care se încrucişează în

mersul lor, pe aceste locuri, în aceste vremuri. Îl priveam şi mă privea fără să percep, să perceapă

acea comunicare, pentru care şi eu şi el facem ceea e facem, contemporani fiind – eu în literatură,

el în politică şi administraţie – cu voie sau fără voie ne ducem crucea. A făcut şi face şi azi

compromisuri, unii zic că numai în politică poţi face compromisuri care nu compromit, nimic mai

fals. La început nu poţi fi sigur decât de un singur lucru, că ai făcut un compromis. Dacă e un

compromis fericit, care nu te compromite, sau unul nenorocit, care te compromite, afli la finele

compromisului. Deci, mai multă prudenţă şi cu compromisul din politică. Mulţi intră în politică

nu numai pentru a se îmbogăţi rapid, ci şi pentru a-şi asuma responsabilităţi. Puterea e doar un

mijloc. Responsabilitatea e scopul. Solomon pare mult mai prins de responsabilitate – de ce ar mai

fi vrut să fie primar după ce îşi consolidase... averea. Tocmai de aceea.

Nu ştiu de ce, dar aveam senzaţia că el este, era mereu o insulă necunoscută, căreia abia îi

descopeream marginile în oceanul timpului.

De multe ori, pentru că mi se părea că sunt neînţeles, trăiam momente de frângere, de năruire

interioară – păream decimat, epuizat de propriile-mi gânduri. Mia, acea Mia de acolo de unde era,

îmi pândea talentul, forţa de a fi eu cel de totdeauna. Acum nu mai ştiu nimic despre fiinţa care

fusese cel mai strâns legată de viaţa mea în ultimii cinci ani. Abia acum înţelegeam că nu ştiusem

mare lucru despre cea care îmi spunea că “dacă v-aş trăda, m-aş trăda”, ca şi ceva diabolic “când

vreau să intru pe sub pielea cuiva, iî spun ceea ce ar vrea să audă şi-mi iese”, cum mi-a ieşit cu

dumneavoastră, mai avea de zis. Aveam senzaţia unui soţ înşelat, era un amestec de disperare şi

furie. Pentru prima dată înţelegeam monstruoasa coabitare a icebergurilor care îşi ascund cea mai

mare parte sub ape, nu neapărat tulburi, dar adânci. Fusese Mia o insulă de gheaţă, iar eu vedeam

numai ce vroia ea să văd, partea de deasupra, albă, pură şi atât de suavă. Refuzam să cred ce

vedeam cu ochii mei, mi se părea absurd avertismentul după care Mia mă pregătea “o să-mi

lipsească comunicarea aceasta pe care o am cu dumneavoastră, şi mai sunt şi dungoasă şi

orgolioasă, dacă o greşesc ce mă fac?”

Nu stiu dacă îmi arătase-mi faţa schimbată, jdrelită oricum văzuse asta colonelul Bică, din

moment ce mi-a dat de lucru imediat la Universitate - lector de etică - unde el era prorector, m-a

trimis şi la doctorat şi mi-a sugerat: “şi nu mai privi înapoi, uit-o, aşa sunt femeile după ce îşi fac

treaba, nu uită, dar se uită în altă parte, după bani şi…”. Când încercase să mă consoleze ultima

oară, mă copleşise cu privirea ei candidă şi plină de candoare. Mă îmbrăţisase la propriu, “lăsaţi-

mă să-mi iau zborul” zisese, dar şi-l luase de ceva vreme - am aflat mai târziu.

“N-aş fi vrut să vă dezamăgesc, aţi investit atât de mult în mine, în ultimii ani, nici Dumnezeu

n-ar fi făcut-o cu atâta patos şi generozitate - ... mi-aş reproşa-o toată viaţa”.

Era adevărat, investisem tot ce se putea - bani, relaţii, sentimente, prietenii se mirau de

atitudinea mea aproape naivă (nu fusese nici frumoasă, nici cultivată, nici educată, nici bogată),

privea cu un ochi în altă parte, cu un picior călca strâmb (de atunci), altfel gâscă, gâscă tăcută şi

nevăzută nici din deal, nici din vale, nici pe drum, nici pe şosea - nu era o plantă de maidan, dar

nici crescută în potecă.

“Vedeţi, eu nu pot creşte singură, am nevoie de un bărbat care să-mi fie tată, soţ, iubit, amant,

iar dumneavoastră sunteţi, aproape singur, aşa că...”. Nu cerea prea mult, modesta din cale-afară

şi la propriu şi la figurat, n-aveam nici o şansă să refuz ceea ce mi se oferea...aiurea...(cu un păr

miţos, blond şi mereu încâlcit, cu o mână arsă, cu cicatrici care îmi trezeau mila, fără ţâţe, fără

fund) nu ştiu nici azi dacă şi fără un gând ascuns, cu o voce blândă, sacadată, grasia cu acel “r”,

cam strident, dar interesant uneori. Plăpândă şi pură, dar şleampătă, sălbatică şi nevăzută, un fel

de umbră de femeie, Mia plusa cu candoarea ei nemaiântâlnită la un bărbat în toata firea, şi scriitor

şi bogat şi cunoscut jurnalist şi de TV. Abia acum îmi aduc aminte: a trebuit să lucrez în mortar

la construcţia unui nou “edificiu”, un castel cu care vroiam a mă mândri într-o zi, să-mi lumineze

calea. Ei îi trebuiau nişte ochelari de intelectual rasat. Îi trebuia un nou "Look ", cât mai adaptat

feţei ei ovală, buzele mai puţin proeminente trebuiau scoase în evidenţă discret - aveau un contur

frumos, aproape perfect, un năsuc puţin în vânt, pe un ten palid, rozaliu şi nişte sprâncene de sidef,

aveam să cioplesc un chip, pe cât de femeie - înger, nici dorită, nici ursuză – o floare de seră,

plăpândă, mlădioasă şi discretă. Nu credeam să pot corecta privirea aceea împrăştiată, nici cu

ochelari de aur, cu lentile din cristale de Boemia. Dar am reuşit, Imposibilul s-a făcut posibil.

Acum trebuia umblat la educaţie, la cultură, era mai greu, dar în timp...şi cu răbdarea unui

logoped…

Acasă, la părinţii ei, în bibliotecă, pe rafturile goale nu erau cărţi, erau două, trei manuale de

şcoală elementară sau de liceu, ori eu nu am văzut prea bine – ce am văzut erau pumnale, cuţite, o

sabie ţigănească şi câteva bibelouri cu figurine care mai de care mai deşănţate, nu mai ştiu dacă

erau şi animale. Îi trebuiau cizme de un format clasic, pantaloni, fuste, taioare, două piese în culori

pastelate, elegante şi care să nu stea pe ea ca pe cuier. Pălărioare, băscuţe din catifea, eşarfe din

târgul de vechituri, pantofiori cu tocul mic, ciorapi, sutiene cu cupe mai evidente, căci n-avea sâni,

avea mici protuberanţe, cu nişte sfârcuri superbe. Costelivă cum era, că ţinea toate posturile fără

rabat, din prima până în ultima zi - i-am impus regim alimentar pe bază de fructe şi legume

proaspete, peşte şi carne, pentru că era şi mereu răcită, trebuia să-i întăresc organismul, imunitatea,

arăta ca bolnavă de SIDA. I-am cumpărat un robot pentru sucuri: de morcovi, ţelină, conopidă,

varză, roşii. Lunea îi umpleam braţele cu cărţi de literatură, filosofie, casete de vorbire corectă,

casete cu melodii, muzică clasică. Avea şi program de TV, îi recomandam spectacole educative,

de un anumit nivel artistic, filme şi comentarii politice, etc.

Strigătul meu de neputinţă şi deziluzie, de revoltă, este mai puternic acum decât durerea fizică.

Aş fi făcut din ea orice, actriţă, doctoriţă, avocată, profesoară, om de ştiinţă, orice. Gândul că am

ajuns cel din urmă om de pe pământ pe care l-ar fi putut urî atât de tare, mă cutremură. Gândul

acesta nu poate atenua sentimentul înfrângerii care mă copleşeşte - mă simt mereu ca aplecat peste

marginile unei fântâni, văzându-mi chipul aspru - cioplit în piatră, spectator la propria mea cădere,

rostogolire peste mine însumi, la nesfârşit.

Spiritul meu, atât de mobilizat de Mia altădată, este acum ca o flacără lipsită de putere, ce

pâlpâie într-un fel de ceaţă luminoasă, în afara lumii reale. Nu ştiu de ce am sentimentul că fiecare

dintre noi a comis o înspăimântătoare eroare. Eu crezând că ea este Dumnezeul meu feminin - ea

crezând că eu sunt Dumnezeul ei. Mă crede fără suflet, fără nimic sfânt în mine, tocmai ea,

credincioasa, care se ruga în biserici - cu lumânarea în mână, pentru sănătatea mea, pentru

înţelepciunea mea. Lunea îi vedeam vârful pantofilor îndoiţi şi genunchii zdreliţi, semn că se

rugase în genunchi – sâmbăta şi duminica ce trecuseră. Nu ştiam mare lucru de omul acela de care

se îndrăgostise, cum, dar îl respingeam cu toată fiinţa mea. Aflasem că mă folosise într-un mod

abject, mă trimisese cu ceva timp în urmă să-l trec la un examen, la o facultate particulară, pe care

o absolvise cu ajutorul meu, eu neştiind că acel bărbat nu se prezentase la nici un examen, nici n-

avea cum, absolvind astfel o facultate fără să fie în ţară, deci, cu complicitatea mea. Şi, asta, tot

după...Din acea zi, gândurile mele muşcă ca nişte păsări de pradă din timpul meu imaterial. Omul

acela, tânărul şofer, fusese prezentat rectorului Universităţii “Mihai Viteazu” ca fiind nepotul meu,

numindu-se ca mine, o literă fiind aruncată aiurea în prenume, Folta.

Îmi aduc aminte cu durere în suflet ce satisfacţie uluitoare, ce împlinire sufletească simţeam

când reuşeam să-i smulg un zâmbet, pe jumătate schimonosit, la îndeplinirea unei misiuni,

asemenea celei cu şcoala. Cu toate că, imediat, simţeam o stare de disconfort, aidoma unei

inflexiuni. Mia prinsese aliura unei feline cu privirea galbenă, pătrunzătoare, în ultimele noastre

întâlniri, dar încă nu avea curajul să muşte mâna care o hrănise atâţia ani. Oare şi pentru că era

credincioasă? Credinţa ei mă tulbura efectiv. Nici azi nu ştiu dacă se gândise la jertfa lui Hristos

pentru ca nouă, oamenilor, să ne fie bine sau se gândea la mine ca la un Hristos care trebuie să

moară pentru binele ei sau şi mai rău să moară pentru binele altora. Cine să fie ăia, că eu o iubeam

cu tăria şi perseverenţa înecatului, ce se vrea salva apucând cu disperare acea coajă de nucă sau

paiul din imediata apropiere.

În mai toate camerele mele, fetiţa mea Clara - Păpuşică - are câte un tablou la divese vârste: un

an, doi ani, trei şi cinci ani şi în sufragerie Mirela, mama Clarei, frumoasă, distinsă şi zâmbitoare,

cum era înainte cu un an de a pleca în Canada. Niciodată Mia nu găsise nimic de spus care să mă

surprindă plăcut sau nu despre Mirela, cum ziseseră altele venite şi trecute prin patul meu.

Îmi aduc aminte de cum o pregăteam pentru viaţă, insistând să facă Dreptul şi apoi un

management în economie, plătindu-i toate taxele la unele examene pe care nu le trecea nici la a

doua “strigare”. La doctorat şi la un post de asistent universitar nici prin visele ei cele mai frumoase

nu se gândise, eu însă îi pregăteam meticulos ascensiunea.

Editura avea mai multe maşini, ei îi plăcea să şofeze, îşi dorise să fie şofer de camion, când o

cunoscusem eu, dar...acum îi plăceau limuzinele - i-am dat-o în folosinţă doi-trei ani şi apoi i-am

făcut acte pe ea la preţul unei biciclete, părinţilor ei, fratelui (nu mai ţin minte) la care şi azi mai

are de dat câteva milioane. Nu i-am oprit din salariu - cum ar fi fost corect şi legal, şi drept – în

raport cu ceilalţi colaboratori ai firmei. Dar, pentru că mama ei era patisereasă am luat în

concesiune un teren de la Primărie şi i-am pus să-şi facă un magazin cum vor ei – pe care i l-am

dat fără nici un ban - să nu-i lipsească prea multe nici familiei. Odată, într-o sâmbătă, de Florii, i-

am dat câteva parfumuri din mai multe flori şi i-am spus: “Tu, Mia, să nu te îngrijorezi prea mult

de ce-l ce se luptă cu tine la vedere şi-l ştii, să te îngrijorezi de cel ce te iubeşte din

cale-afară, te poate distruge.”Atunci eu eram cel iubit din cale-afară. Mirela, nevastă-mea, o

adusese în casă - îi dăruise şi îi recomandase numai lucruri din cele bune - inoculându-i poate ideea

după care “Mihai va rămâne singur o perioadă. Ţi-l las ţie să ai grijă de el. Să nu uiţi asta şi să ştii

că e om bun şi mărinimos, te va recompensa dincolo de orice imaginaţie”. Nu a uitat, e drept, până

la data când s-a văzut titulară pe post de asistent universitar. Acum suntem colegi - ea pe locul meu

la doctorat, cu doi ani înainte (i-am dat şi locul ăla, atunci mie nu-mi folosea).

Eu, fără ea, voi fi ce nu mi-am dorit prea mult, ea, fără mine, nu ştiu dacă va fi ce începuse a

visa - prof. univ. dr. – sigur se va bloca la lector, dacă va rezista fizic şi psihic, avea deseori deviaţii

de comportament.

Mia îşi pusese şi pe uşa de la apartament şi plăcuţă cu menţiunea – cadru universitar. În clipele

de tandreţe mă întreba dacă i-aş putea face vreodată rău, dacă sunt răzbunător - eu îi promiteam că

voi face cum zice ea. Ştia că sunt om de onoare şi-mi respect cuvântul - motiv pentru care azi sunt

legat de ce i-am promis. De atunci ştia ce avea să facă - totul era gândit, premeditat, - pregătit în

cele mai mici amănunte.

Îl văzuse pe un post TV pe Adrian Păunescu, care se plângea de o tânără care-i făcuse la fel,

ceva asemănător, şi exclamase: “Ce mizerabil, ca om, e marele poet Adrian Păunescu - face publică

o relaţie sentimentală la acest mod. Ce-ţi e şi cu scriitorii ăştia, pe cât sunt de mari, ca oameni de

litere, pe atât sunt de mici ca oameni obişnuiţi”. Avea dreptate: de luat, nu şi de dat. Fiecare cu

dreptatea lui, ar fi zis Rodica, administratorul moşiei mele "de doi lei şi câteva mii de euro", de la

ţară.

Altă dată i-am explicat de ce i-am dat magazinul maică-sii, care se vroia partenerul meu de

afaceri: "pentru ca să nu fii tu nevoită să mă minţi în funcţie de ce te minte pe tine maică-ta, că n-

avem nici un câştig... niciodată, în nici o zi de târg dintr-un an"?!

“Sunteţi deştept şi prevăzător - mă faceţi să mă ruşinez de ce n-am făcut încă nici eu, nici

mama.”

“Aş vrea să-ţi fie ţie bine, nu ruşine, nici măcar maică-tii...”.

“Azi aţi dormit.”

“De ce?”

“Pentru că, dumneavoastră când dormiţi sunteţi deştept.”

“Mă bucuram de ce îmi spunea, dar mă avertizase de mai multe ori: când vreau să intru pe sub

pielea cuiva, îi spun ce ar vrea să audă şi e gata..., dacă mai e şi inteligent şi cultivat, cade singur

în capcana confuziei creată abil de mine. Eu am principiul sugativei, tot ce (eu) văd şi e de reţinut,

stochez pentru zile negre.” “Dumneavoastră m-aţi învăţat bandită - Puţin înzestrat este elevul care

nu-şi întrece profesorul, tot dumneavoastră mi-aţi spus”. “Leonardo da Vinci - nu eu” – i-am

răspuns.

O mare dilemă îmi rodea conştiinţa, mă părăsise, o părăsisem, se părăsise, mă părăsisem – acum

eram patru persoane, eu şi ea şi noi, cei de altădată şi de totdeauna - aşa credeam, eu şi ea de acum

şi de niciodată, împreună de cum ştia numai ea, eu fiind acelaşi şi altădată şi totdeauna. Nu ştiu de

ce, dar îmi ieşeau mereu trei la numărătoare, eu cel vechi şi eu cel Nou, eu mereu acelaşi, nu îmi

aduc nici acum aminte cum era Mia de şleampătă şi nătângă, de versată şi abilă, de inteligentă şi

de cultivată, de şmecheră şi de proastă. Ceva sigur ştiu acum de la cumnatu’ Celea şi de la prietenul

meu Bică - şi fata asta pe care ai luat-o de pe drumuri nici nu realizează ce-ai făcut tu pentru ea -

nu era frumoasă, era plăcută şi tăcută ca o baltă, ca să nu-şi arate prostia. Între noi mai era unul -

ea îl băgase, ea să îl scoată - credeam eu, naivul că o va face.

Cândva îi spuneam “nu face altora ceea ce nu ai dori ca ei să îţi facă ţie”. Venisem pe lume

pentru a-i ajuta pe tinerii neajutoraţi, bazându-mi filosofia pe speranţă, credinţă, cinste,

corectitudine, loialitate, puritate sufletească şi ce a mai rămas din timpul pierdut şi banii şi

investiţia mea sufletească într-o femeie obişnuită, în cele din urmă, căci împlinirea personală

reprezintă adevărata valoare şi nu atingerea scopului final, cu un sfârşit mai puţin decât modest,

dacă nu mediocru, ca şi cum ai spune “călătoria contează, nu şi destinaţia”. Ceea ce ai făcut tu se

face, de obicei, de femei obişnuite, fără educaţie şi fără cultură. Am muncit degeaba, am cheltuit

degeaba, am ajuns tot de unde ai plecat, poate altfel îmbrăcată, dar numai atât. Acum ai bani şi

poţi privi de sus la cei de teapa ta. Să le dai şi lecţii de cinste şi corectitudine, de loialitate şi puritate

sufletească, dar să nu te mai duci la biserică, lui Dumnezeu i-ar fi mai uşor să te poată crede

aducându-ţi biserica în curte. Cu ajutorul Lui poate reuşeşti să construieşti şi o biserică şi un spital

de arşi, cum ţi-ai visat în copilărie şi scapi de trădarea propriilor jurăminte; spune-i lui tat-tău şi

asta, că tot nu înţelege, cel puţin află şi el ceea ce eu nu cred nici acum. Te văd, de fapt, când te

privesc, ai intrat în normalitate, din moment ce primele lecţii de educaţie civică pleacă de la

“căţeluş cu părul creţ fură raţa din coteţ”, adică fură, nu munceşte să o crească ca orice neisprăvit,

după principiile familiei. “Era urât de-l speria şi pe dracu, aşa mi-ai spus într-o zi, acum e Făt

Frumos, dar s-a mai împlinit, poţi ieşi cu el în stradă, nu ţi-e chiar ruşine”. “Dar nu ţi-e ruşine să

compari un om de cultură, fie şi scriitor cu un neica nimeni”.

“Dar nu vă compar cu el, nu vă compar cu nimeni, fiecare cu menirea lui în viaţa mea.”

“El îţi face copiii şi eu îi cresc.”

Menirea mea s-a terminat. “Nu, abia acum începe.”

“La ce mod mergi pe sloganul" - "pupă-l în bot şi papă-i tot", asta pentru că nu-mi mai permit

să o iau de la capăt, mută-ţi ventuzele pe altul, mai tare la pungă. De la mine nici lumină nu mai

poţi lua, nu pentru că m-am stins, dar am devenit opac, nu mai vezi prin mine. Am dispărut, nu

mai sunt de acum nici în ceaţă şi apoi nu servesc «animalele», cunoşti replica celui ce acum zici

că e tat-tu.” Acum se mândreşte cu tine, la cine eşti şi cine ai ajuns, colegă cu maestrul de

CEREMONII, la aceeaşi catedră universitară. Unde o fi fost tat-tău, timp de şapte ani, când învăţai

să trăieşti după principiile bunului simţ, înnobilată de virtute, cinste şi corectitudine. Când ai venit,

nu ridicai privirea din pământ, acum priveşti spre viitor, dar eşti mult mai aproape de prezent,

viitorul nu-i de privit încă. “Când demnitatea apără un eşec, e deja prea mult”, îţi spuneam din

când în când. În copilăria mea, pe marginea drumului creşteau mărăcini şi buruieni la marginea

satului, în copilăria ta se schimbase deja comportamentul sătenilor, nu creşteau flori ca la oraş, dar

nici buruieni ca atunci, ci iarbă grasă pe care o pasc vitele. A reapărut simţul datoriei, proprietatea,

şi la cei mai puţin educaţi de la tine şi de la mine din sat. Aşa că, astăzi, taică-tu nu ar mai putea

zice, beat fiind şi de serviciu la bufetul familiei, «nu servesc animale». Ai avut de unde învăţa arta

cinismului jenibil.

“Mia, te mai duci la biserică?”

“Da!”

“Degeaba. Îţi mai aduci aminte, a fost momentul prin care m-ai surprins prin seninătatea prin

care îţi trăiai credinţa cu care făceai atâta paradă.”

Mi-am adus aminte de mama, de ziua când a trebuit să acoperim oglinzile din casă - murise

mama. Nici acum nu ştiu cum am luat prosopul de pe una şi mi-am văzut chipul pe un fond de

lumină difuză, lumânările aprinse, de la căpătâiul ei mi-au rămas în minte şi astăzi, cam aşa vedeam

eu în oglinda de Mia acum, după marea descoperire.

*

* *

“Mişu mamă, mă bucur că n-aţi ieşit proşti, nici tu, nici frate-tău, şi nici beţivi, ştiu că din asta

vă trezeaţi, dar cel mai mult mă bucur că l-aţi întrecut până şi pe tat-tău. V-au plăcut femeile –

capra sare masa, iada sare casa, cu toate că nu mi-a convenit şi am suferit de pe urma lui, dar de

voi mă bucur.”Ce judecată de sacrificiu, pentru copiii ei, avea mama noastră! Lumea era atăt de

aproape, viaţa atât de scurtă şi totuşi atât de plină de mistere, mistere pe care nu le putem pătrunde,

iar sentimentul neputinţei ne excită până la refuzul de a o înţelege aşa cum este. Că mă va părăsi,

ştiam, dar nu credeam că aveam să o părăsesc eu. Când oare!? nu ştiam. Toţi mă ştiau de om

energic şi dur şi îmi plăcea asta, dar ce mă emoţiona mai mult era când aflam că sunt inversul la

ce se credea despre mine. Mia constatase asta de câteva ori, îmi şi spusese că punctul meu forte e

punctul meu slab şi-l exploatase ca nimeni alta. Fără să pară cât de puţin înspăimântată o dată,

splendidă în furia ei - cu ochii de furtună - mă ameninţase că se omoară dacă, în final, nu-i iese

cum îşi dorea de când mă cunoscuse pe mine. Că doar nu muncise degeaba, nu se sacrificase aiurea

atâţia ani! Nici azi nu ştiu la ce se referea. Ea, care era atât de timidă, - “decât să rămân singură,

mai bine nu” - cred că îi scăpase acel gând ascuns. De câte ori îi aminteam fraza, îmi spunea

că, ”asta” face parte din imaginaţia mea dominată de mituri şi de legende. Mă îngrăşam din lipsă

de mişcare, eram iubit de vârfurile societăţii, pentru că se spunea că am un puternic simţ al dreptăţii

- numai când nu era vorba de vreunul din prietenii mei, (şi acum am aceeiaşi hibă). Şi pentru că

venise vorba de prieteni şi de ce mănânci în Postul Crăciunului,………îi răspunsesem sec – de

porc, dacă te referi la carne şi de porc, dacă te referi la altceva.

“Mia, nu prea te mai duci la biserică, nu te-am mai auzit vorbind despre spovedanie – nu te mai

mai gândeşti la ce ar zice Domnul despre tine sau îi ascunzi ceva?”

Cum era să explice asta - s-a zbârlit părul pe ea - încetul cu încetul începusem să intru la

bănuială. Mi-am adus aminte ce-mi spunea muma - mama tatei - ulcioarele îşi pierd apa fără nici

o crăpătură - nu apăruse crăpătura, dar dragostea ei pentru mine începuse a se evapora, a mea

pentru ea se mai codea puţin. De ce regret eu, de ce să nu regrete ea, să nu mai poată reveni, avea

timp destul, era tânără, la mine era mai complicat – ani mulţi, dar nevăzuţi, necunoscuţi, mai ales

de necunoscuţi. De vreo trei ani, tot 56 ziceam că am. Nici măcar nu vreau să fiu conştient de

această involuţie, evoluţie, revoluţie, ştiam că va fi. Tăcerea ei, tăcerea mea, conspirau, negociau

compromiţător, se hărţuiau reciproc. Nici eu nu eram singur. Oricine ar fi spus că eram corect, dar

nu eram cinstit, dar numai cineva care ne ştia pe amândoi, dincolo de ce arătam fiecare lumii,

prietenilor, părinţilor, neamurilor, vecinilor, colegilor, oglinzilor.

În zilele următoare eram deja împărţit între două spaime, spaima de a trăi cu ea şi spaima de a

trăi fără ea.

Venise şi Mirela din Canada, şi soacră-mea şi Păpuşică de la Sighet, iar principiul meu, o

nevastă şi o amantă, se cam năruia cu fiecare zi. Mi se părea că din spatele geamurilor mă urmăresc

femeile - soţiile vecinilor din cartier - nu mai aveam ieşire, nu aveam unde să plec, nici de ce, până

la urmă. Era viaţa mea şi făceam ce şi cum credeam că îmi e mie mai bine. Mă temeam de toţi, de

colegii de la studio, de prieteni, ba chiar şi de invitaţii cu care făceam emisiuni de etică şi

moralitate. De mine însumi mă temeam cel mai tare, aproape că devenisem un comediant al

propriilor principii ce se dovedeau erori ale momentului.Un lucru era clar: “No se puede vivir sin

amor!”

Publicitate îmi făcusem cât cuprinde. Nevastă aveam pe hârtie, amantă pe bulevard, iubita se

cam pierdea în ceaţă. Începusem a mă convinge că şi Mia era femeie, avea trup şi putea place unui

bărbat, fie şi urât ca dracu`, cu barbă şi fără mustăţi cum mă convinsese un bun amic că ar putea fi

cel cu care mă înlocuia ”celesta” Mia.

*

* *

Murise Caiac împuşcat de unul de-ai lor, regele interlopilor din oraş, poliţie multă şi ziarişti

din toată ţara filmau funeraliile. Interlopi din toată Europa puteau fi imortalizaţi , pentru a fi mai

la îndemână la nevoie. Concurenţă mare pentru un festin profesional de o asemenea anvergură

între Poliţie şi presă. Unii arătau a mafioţi ochelari negri, tunşi scurt, pantofi negri cu bot de cârtiţă,

pantaloni negri şi tricouri negre inscripţionate în toate limbile de pe piepturile şi spatele lor

musculoase, lăbărţate peste nişte burţi revărsate ca nişte şorţuri din piele, peste curele late de gumi-

elastic. Noduroşi, ca nişte copaci, aruncau din mersul cortegiului cu sticle de apă minerală în

jurnalişti şi în oamenii de pe stradă. De lanţurile de la gât nu aveam ce să spun, decât că erau ca

porcul cu jijeul şi le concurau brăţările de aur de la mâini, care la rândul lor concurau cătuşele , ce

le şi auzeam zornăind în minte. “Vise taică, vise” ar fi zis taică-meu. Craiova devenise Sicilia

mafioţilor din România şi cu concursul unor judecători corupţi care îi eliberau la primul apel-

recurs, “pentru lipsă pericol social, tupeu de judecător uns”, în timp ce pe străzi se trăgea cu pistolul

ca la război. Mihai Fonta ieşise pe postul TV şi îl întrebase pe unul dintre judecători dacă pe traseul

glonţului ar fi fost mama, fiica sau nevasta lui, cazul ar fi devenit brusc pericol social şi mafiotul

reţinut, aşa cum judecase prima instanţă. Maşinile de lux de peste 50.000 de euro nu ar mai fi făcut

paradă în curtea Tribunalului pentru judecătorii care ar fi avut nevoie de salariul pe 15 ani pentru

o maşină pe care unii o cumpăraseră în numai doi ani. 30 de ani aveau ca vârstă. Colonelul Bică

oprise dezmăţul, iar cei vizaţi intraseră în panică, începuseră perchiziţiile nocturne şi arestările

odată cu zorii zilelor din ce în ce mai grele, iar judecătorii înlocuţi destul de greu, dar înlocuiţi în

cele din urmă. La noi, corupţia era ascunsă de cei care trebuiau să se lupte cu ea. În Franţa, în

Italia, corupţia este mai subtilă, mai rafinată şi ascunsă nu de cei care o creează – de politicieni, nu

de judecători corupţi.

Mafia nu capitulase, lucra prin politicieni, care se războiau între ei cu victime colatorale.

Mafioţii plăteau bine.

Colonelul Bică era cap de listă pentru a fi compromis pe diverse teme. Se făcuse un fel de

chetă, cu implicarea şi a unui post de televiziune, să-l denigreze şi mai aveau şi concursul unor

politicieni. Se forţa imposibilul. 40.000 de euro să fi fost oare valoarea la care se ridica funcţia lui

Bică, devenit tot mai puternic şi mai de temut prin competenţă şi corectitudine ? După numai

câteva zile şi delatorii şi postul şi politicienii abandonaseră intenţia. Unii zic că la presiune. La

presiunea cui ? Şi eu încercasem ceva. Era în zona mea de presă. Cu principiile lui, nu-l prea

interesează părerile, bârfele de tot felul. Avea un caracter şi o tărie de neimaginat, stâncă de granit

cu care mergi pe orice front. Un conducător nu se alege, se impune. Se impusese prin stăpânirea

de sine.

*

* *

Mia, îndrăgostită cum era, începuse a face gafe, pe motiv că e cald şi disconfortul căldurii vine

de peste tot, nu răspundea la telefon sau răspundea, minţind că ar fi în curte, sub bolta de viţă, ceea

ce nu că n-aveau părinţii ei, aveau părinţii lui, unde aproape zilnic era în vizită de “curtoazie“.

În timpul acestei perioade nefaste, o chemasem în parc şi venise, deranjată, desigur, de oră şi

de zi. Încercam imposibilul, primise viza maică-sii să fie însoţită de omul zilei. Taică-său nu-şi

mai bătea nevasta, cu gura plină de înjurături începuse a se gândi la mine. Dacă el socotea că,

pentru a-şi bate nevasta, era un drept al lui, pentru a mă lovi pe mine, trebuia să găsească un motiv,

că plouă, de exemplu. Într-o zi, pentru că un şofer de taxi l-a depăşit în trafic, l-a alergat şi i-a pus

maşina de-a curmezişul drumului (de ţară).

Omul a oprit, nu putea trece, ăsta l-a luat la bătaie. Era pericol public şi când era treaz. Din

când în când îşi ameninţa vecinii, care luau băutură pe datorie de la cârciuma lui - la mine era

invers, era el dator pentru ce făcusem pentru Mia - ar fi vrut, în bani, să ştie cât valora investiţia.

Puteai avea bani cât de mulţi, dacă n-ai cui să-i dai... Aşa evaluau ei serviciile de acest fel, după

ce au aflat că ar cam fi vorba de un miliard (numai doctoratul cât valora !) - a pierdut din elanul de

reprezentant al singurului film văzut de el, care i-a şi plăcut - pumnul şi palma. În aceste condiţii,

eu nu mai eram nici pui de năpârcă şi nici lepădătură, pentru a-şi face curaj trebuia să-şi vândă

casa sau să se înece într-o bârdocă de vin. Odată Mia mă ameninţase şi ea: “Vedeţi cum vă purtaţi

cu mine, că iese cu scandal de nu se mai vede om cu om”, dar parcă pierderile erau cu mult

peste...obişnuitul scandal ce îl putea provoca ea la nici un semn prea vizibil, împotriva

protectorului Măriei Sale. O diplomă obţinuse şi ea şi el, pretendentul, (şofer de Scoţia!), o slujbă

mai acătării era hopul cel mai mare, gata! Putea renunţa la disconfortul intelectual care îi cerea

atenţie, inteligenţă, cultură şi diplomaţie... şi-ar fi dorit să poată trăi printre cei mari, ca cei mari,

dar era nevoie de prea multă muncă şi dotări fizice şi psihice - abilităţi, bun simţ, autocenzură cât

cuprinde - “Spui ce vezi, dar vezi ce spui” – şi, mai ales, decenţă şi cultură, ca să poţi şi tu saluta

frumuseţile din înaltul cerului.

Prea de multe ori luase un aer de şcolar prost şi lăsase furtuna să treacă, acum aproape că nu

mai putea - era peste puterile ei. Maestrul, Mihai Fonta, îi cerea, cu fiecare zi, mai mult şi mai

mult efort fizic şi intelectual, aproape că se epuizase. “Dar vreau să mai trăiesc şi eu”! “Depinde

cum”, primea replica lui Mihai Fonta.

Într-o zi, primise, ca răspuns, o coală albă de hârtie! “Scrie ceva de care să nu-ţi fie ruşine“.

Era ultima lecţie.

Fusese obligată să asculte discursuri de la politicieni demagogi şi inculţi şi Mihai Fonta îi

atrăsese atenţia că erau numai gogoşi electorale – până atunci avusese inima oarbă şi sufletul opac.

Uneori avea senzaţia că, alături de Mihai Fonta, vedea mereu ceva confuz, ceva nedefinit în

discursul acelor oameni, ceva fără margini, fără limită. Totul părea inutil şi fără sens, până şi viaţa

ei părea a lua forma unui vas de lut, în care numai apa putea fi rece şi limpede, lumina venea din

altă parte.

Mihai Fonta aproape că îi incendia trupul când o prezenta ca pe o ofrandă, “consiliera mea” –

în diverse ocazii, unde fructele de mare, icrele negre şi băuturile alese îi îngheţau privirea, o lăsau

rece la propriu. Pentru câteva secunde, îl vedea pe Mihai Fonta ca pe o săgeată de argint, gata să

ţintească, să vibreze, să lovească glorios, să pătrundă mistuitor, oriunde, în orice ungher al

sufletului ei de căprioară. Nu de puţine ori îi zisese: “Mia, nu ştiu dacă îţi dai seama de evoluţia ta

de tânără felină - eu mă mândresc cu tine, la ce-ai ajuns şi mai ales cine ai să ajungi - nu la cine ai

ajuns - că asta numai timpul şi tu hotărăşti. Sper să nu fi muncit ca doi proşti degeaba, sacrificându-

ne aiurea unul pe altul - că viaţa e mult mai scumpă ca libertatea. Ce faci cu libertatea fără

satisfacţia că ai făcut ce trebuia! Ştiu că-ţi doreşti să fii liberă - eşti de ieri dacă vrei - eşti liberă să

mori de foame... într-o zi s-ar putea să-ţi aminteşti de asta, voi avea grijă să nu fii nevoită să îţi

aminteşti - mai ai puţină răbdare. N-aş vrea să am dreptate, dar tare te mai temi de la o vreme, e

ceva ce-mi scapă, tremuri toată, cred că îmi ascunzi ceva. Fără să vreau îmi amintesc de un canar

care, speriat de atâta libertate şi lumină - după ce i se dăduse drumul din colivie - făcuse câteva

rotocoale şi revenise pe una din galeriile din dormitorul meu de flăcău, la tata acasă. Toată ziua

cânta acolo sus, în colivie întro noaptea, când pericolul era mai mare... venea acasă. Mia, şi eu, şi

canarul învăţasem că lumea e o imensă grădină de stele şi spini, unde poţi lua cunoştinţă cu limitele

ei, dacă vrei să fii fericită şi nu vrei să-l omori pe Atotputernicul din tine. Asta abia peste trei ani

o să vezi.”

“Doctoratul”

“Da, pentru tine doctoratul e mai mult decât îţi poţi imagina, e ca un deşert care trebuie

traversat cu o nemărginită risipă de energie, pentru că îl dai în economie şi tu ai absolvit dreptul,

iar eu nu mai sunt la spatele tău.”

Nu ştiu de ce, dar credeam că vorbeşte cu mine şi vedea pe altcineva. Mă tulbura

comportamentul ei de om răzvrătit, fără motiv. O umilise destul M. F. şi acum venise şi rândul ei

să-l umilească şi folosise toate resursele feminine. M. F. era de acum dependent de ea - o iubea,

poate că făcuse şi o obsesie pentru ea. Era nedreaptă cu el, dar niciodată nu-i făcuse niciun

compliment, cel puţin în primii cinci ani de ucenicie, când era o gâscă, atunci când ea îl diviniza.

Ochii lui de vultur, mereu vigilenţi îi urmăreau evoluţia şi-n somn. Aşa îşi crease impresia,

convingerea. Aproape că nu mai suporta priponul care devenise mai scurt şi mai fem. Surprinsă de

gândurile negre pe care nu le mai putea controla la adresa lui Mihai Fonta plângea, da’ plângea

într-una, la prima revedere. De emoţie, de enervare, de spaima zilei de mâine fără el. Părea un chip

de ceară care lăcrima cu durere în suflet. Trebuia să se asigure că o va sprijini şi după ce îl va

părăsi... era motivul pentru care plângea, dar nu-i putea spune. Dintr-un om bun şi blând, M. F.

devenise o fiară - aşa vedea ea lucrurile - când o privea, îi îngheţa zâmbetul ca la fotograf. Îi era

rău şi cu el aproape, şi cu el departe...şi cu el, şi fără el. Sentimentele ei nu mai puteau fi stăpânite

după o logică anume, raţionamentul ei nu mai urma o linie la care să te aştepţi, totul părea confuz

ca un labirint de idei, de neconceput pentru un om normal. I-ar fi cerut ajutorul, dar nu mai era el,

era altul de acum. Cine oare?

*

* *

(Mia) “Descoperisem că pot să rănesc cu uşurinţă, că îl făcusem să sufere pe cel care mă iubea

fără discernământ - devenisem obsesia lui, datorită educaţiei pe care mi-o dăduse el. Se iubea, pe

el, iubindu-mă pe mine. Eram alter egoul lui. Poate că batjocoream relaţia lui cea mai profundă,

cea mai misterioasă, cea mai sfântă cu viaţa.

Pe Mihai Fonta îl simţeam mereu în spatele meu şi când îl iubeam eu, şi când îl iubeau alţii -

era al meu - îngerul meu păzitor, era diavolul de care nu mă putem despărţi şi de care, în cele din

urmă, nu mă temeam. De fiecare dată, răul pe care credeam că mi-l făcea, avea un scop nobil -

dintr-o dată, lumea din jurul meu devenise ostilă - important era să ştii că te iubeşte cineva

necondiţionat, şi asta era mama. Mi-am recăpătat încrederea şi am început să lupt prima dată cu

visele, apoi cu realitatea, descoperisem că pot trăi şi fără umbra domnului Mihai Fonta. Ce voi

face de acum cu convingerile mele religioase - nu ştiu încă, cum nu ştiam dacă pe Mihai Fonta îl

lăsasem, după şapte, ani singur, fără casă, fără nevastă, fără Clara...fiica lui, lumina ochilor lui.

Păpuşică era încă mică, Mirela nici nu venise bine şi vroia să plece iar funcţionar internaţional la

Bruxelles. Aşadar, Clara creştea şi fără tată şi fără mamă, departe şi de el. Atunci mi-am zis un

jurământ la biserică, spovedindu-mă, voi face şi penitenţă cât va fi nevoie, iar pentru Clara tot ce-

mi stă în putinţă şi Dumnezeu mă va înţelege şi mă va ierta pentru nelegiurirea mea. El, Mihai

Fonta, nu mă va ieta, pentru că e necruţător cu fariseii, iar pe mine nu avea cum să mă creadă

altceva. Dumnezeu mă va ţine în viaţă pentru Clara - copila pentru care am plâns zile şi nopţi de-

a rândul şi nu numai pentru că eu mi-aş fi refuzat într-o zi nefastă un copil ca ea.

“Greu înţelesesem că e mai omenesc să aspiri către o iubire în care nu trupul şi-ar avea partea

cea mai însemnată, ci sufletul.” – era un fragment dintr-o carte scrisă de Mihai Fonta mă pusese

să-i citesc cărţile de câteva ori, ca să înţeleg, ce pricepusem deja, că acea copilă, fiica lui cu Mirela,

era nevinovată şi că asta ar fi rana de care voi suferi toată viaţa, că lăsasem în urmă o tristeţe fără

margini prin dubla mea vină.

Taică-meu mă credea o stârpitură, o greşeală a naturii, altădată, acum eram mândria neamului

– Mihai Fonta mă vroia perfecţiunea – niciunul, nici altul, nu mă vedeau ceea ce sunt, o femeie

obişnuită, cu limitele mele, nevoile şi neputinţele mele. Comportamentul meu îi înşelase pe

amândoi, acasă eram şleampătă şi nătângă, la serviciu după numai două-trei ore proastă de obosită,

în prezenţa lui Mihai Fonta, trebuia să fiu ca un arc Voltaic, zece minute, o oră, două de unde

plecam epuizată. Nici acum nu ştiu dacă era sau mi se părea un colos de abilităţi şi talent – era ca

un nor alb, pufos, nedefinit şi imposibil de mulţumit, orice ai fi făcut şi oricât de performant ai fi

fost. După două ore, în prezenţa lui Mihai Fonta, comunicarea era perfectă, era ceva de neimaginat,

simţeai că trăieşti, sensibilitatea şi nobleţea lui sufletească te înălţau în aşa fel, ca şi când ai fi venit

de la biserică. Mă simţeam altfel mai mare decât eram, mai puternică, mai frumoasă - mă înnobila

munca cu el, dar nu rezistam mai mult de două ore. Şi Mirela, soţia lui, îi fusese ucenică la ziar,

dar nu trecuse prin acele momente de epuizare totală ca mine. Mirela era cultă, frumoasă, distinsă

şi ardeleancă, motiv pentru care îi zicea câteodată: “Hai Mirela, hai ardeleanco”, adică era mai

lentă. Mirela plecase pentru că îşi dorea să facă ceva pentru a le demonstra celor ca mine că ea nu

ajunsese cine era datorită lui - după trei-patru ani se vedea egala lui în multe privinţe - Mihai o

încurajase mereu, până ajunsese a crede că succesele ei profesionale i se datorează ei şi nu

indicaţiilor lui. Devenise lector universitar la Drept şi Ştiinţe Politice - preda retorica şi etica, era

avocat de succes şi redactor de carte la Arpif Press şi ştiri la TV. Avea însă şi trac şi Mihai o scotea

pe post pentru a-şi învinge teama. Poate că şi ea obosise - o obosise şi pe ea, ca pe toţi cei sensibili

şi înzestraţi, pe care îi selecta în timp şi şi-i apropia până la desfiinţare, după ce-i cunoştea mai

bine, înobilindu-i.

Fără consecvenţă, perseverenţă, loialitate şi cultură n-aveai ce căuta în prezenţa lui. Boem şi

liber în cuget şi simţire, ca el nu prea întâlneai de două ori în viaţă. La propriu, fugeai de un

asemenea om sau te lua tremuratul, te copleşea prin buna dispoziţie, cultură şi inteligenţă – avea o

personalitate greu de descris în cuvinte. Proşti nu găseai în jurul lui, cu toate că unii rezistaseră

ceva timp, adică şmecherii şi nesimţiţii, indolenţii şi perverşii. Fariseii - cum le zicea el, râzând,

cu o satisfacţie cu care nu ştiai ce să faci, să te temi sau să te bucuri. Dincolo de aparenţe, era un

personaj trist, melancolic, suferind şi copleşit de tot felul de probleme - problemele altora, căci se

implica la modul afectiv şi efectiv în problemele oamenilor care îi cereau ajutor. Nu de puţine ori

era văzut noaptea prin parc, pe străzi, plimbându-se ca şi când ar fi plimbat un câine - aşa se

comporta în zilele în care se simţea părăsit şi singur. De aceea scrisese şi cărţi, pentru că

personajele îi deveneau colegi şi prieteni. Şi în “viaţă avea prieteni, vorba lui“ câţi duşmani ar fi

fost printre ei, nici Dumnezeu nu ştia - el n-avea cum şi nici nu-l interesa aspectul.

Buna lui dispoziţie îţi dădea iluzia că “nimic, niciodată nu putea muri definitiv, că exista mereu

o putere de veşnică recreare, la care Mihai Fonta era mereu prezent.”

“A te instrui, domnilor, înseamnă a deveni mai puternic”, îl auzeai câteodată.

După ce îi muriseră părinţii - spusese - acum sunt într-adevăr singur–niciodată n-am crezut că

vor îmbătrâni - dar să mai şi plece pentru totdeauna! Din clipa aceea, după ce îi murise mama, l-

am auzit zicându-mi: ”vezi Mia, de acum şi viaţa mea nu este altceva decât un accident explicabil

sau inexplicabil – nu mai contează - poate fi şi o confuzie şi o neînţelegere între două noţiuni

abstracte sau concrete”. Nici acum nu ştiu ce a vrut să-mi spună atunci şi nu ştiu dacă aş putea afla

vreodată. Mersul lui prin lume şi viaţă are dublu sens– şi înainte, şi înapoi. Prin parc, într-una din

zile, întâlnise un personaj ciudat, un ţigan cu pălărie mare a la Marko Bela, gabor din Sighişoara,

cu ceva lucruri bune de firmă, de vânzare – ceasuri, mănuşi, fulare, pulovere - “eu mi-s gabor, nu

ţigan ordinar, care fură, înjură şi blesteamă şi apoi fuge, domn procuror - eu mi-s gabor, ţigan

boieresc, hai că le dau ieftin, mâncaţi-aş că-s furate din Anglia…am fugit la timp, altfel era

belea…mare”. Mâine te poţi trezi cu Mihai Fonta de o vitalitate ca cea a unui tânăr de 40 de ani,

după cum e posibil să-l vezi azi, prăbuşit ca un moş de 80 de ani. E un personaj ciclotonic.

Mihai avea astfel reglat organismul, încât dormea şi adormea şi pe un scaun şi nu numai în

fotoliu, în 20 de minute dormea atât de concentrat cât noi în 10 ore, iar când se trezea era de o

inteligenţă şi de o energie electrizantă. Nimic şi nimeni nu-i mai făcea faţă într-o luptă de idei,

polemici sau abilităţi psihice. Conversa fluent pe orice temă de literatură, politică, economie, drept.

Aşa se făcea că Mihai Fonta uimea auditoriul, din rândul căruia se ridica, uneori, după un pui de

somn. Funcţiona după principiul “Adrian Păunescu în dormitorul naţional, în Senatul României“.

Când vroia să creeze ilaritate devenea foarte grav, serios, dar cădea în derizoriu, stârnind râsul

celor din jur. Odată, la o şedinţă cu toţi mai marii din TVR spusese “de aici în eternitate, dacă nu

de azi, de ieri” sau “mi-ar plăcea să fiu emisar permanent–pentru că în fiecare dintre voi eu aş fi

cel iubit, nu cel urât (la propriu)” sau, spre o colegă mai altfel, “dacă soţul tău nu crede asta, e mai

prost precum pare”, “uneori îmi uit cuvintele, dar privesc şi privirea mea ori e boantă, ori e lamă

de cuţit”, “nu contează cum începi, ci contează unde ajungi”, “noi cei de aici nu aş vrea să norocim

norocul sau să-l nenorocim”, “Soarele răsare de la Sibiu şi apune odată cu politicienii de la

Bucureşti”.

Fusese cooptat pentru alegerile din Parlament, întâi de PD-L, partidul preşedintelui, pentru

deputat în Craioviţa Nouă şi pentru că nu avusese bani-două-trei miliarde îl eliminaseră de pe liste

cu toată popularitatea lui de om de TV, de ziarist şi scriitor. Dar, pentru aceleaşi motive, fusese

imediat cooptat de PNL-partidul de guvernământ -pentru senator de la Vela la Pleniţa şi, tot pentru

aceleaşi motive, pentru că nu avusese bani, îl scoseseră şi ăştia din luptă. Unii credeau că scos de

pe listă îi făcuseră un serviciu imens. Mircea Dinescu îl avertizase, într-o mică discuţie–“maestre,

n-ai bani, nu te vor.” Aşa fusese. Poetul era mai bine ancorat în realitatea politică a vremii, Mihai

Fonta era un mare naiv politic. Renunţase, în cele din urmă. “Renunţarea este singura activitate

umană care nu umileşte”. (Cioran) Pentru el, oamenii politici veritabili găsesc soluţiile cele mai

bune în situaţiile cele mai imposibile, chiar nu ştia care, cine îl ajutaseră mai mult în zilele acelea

decizionale, pentru o cotitură din viaţa lui - prietenii sau duşmanii – el însă se ruga la Dumnezeu

să-i ajute şi pe unii şi pe alţii, în egală măsură.

“Eu n-am venit să slujesc partidul, am venit să-i slujesc pe cei care mă vor vota”, cred că ideea

asta i-a fost fatală la liberali. Mai târziu constatase un adevăr absolut – “dacă n-aş fi fost scriitor şi

aş fi făcut altceva, politică, de exemplu – literatura ar fi pierdut, dar şi politica ar fi pierdut,

deoarece aş fi fost un politician prost.” El pierduse bătălia în care nu luptase, dar nu pierduse banii

pe care nu-i avea. Îl scoseseră din luptă pentru că le încurca socotelile – înţelegerea, electoratul era

împărţit, ieşiseră tot ăi de trebuia. Văzuse însă afişe electorale în cimitir, care nu erau puse aiurea,

din moment ce pe liste erau foarte mulţi din cei de acolo, vrând-nevrând se găsea cineva să pună

ştampila pentru ei şi apoi, şi cei de acolo şi cei de pe listă erau de o discreţie totală.

La o şuetă, la Universitate, spusese în gura mare, după ce-l asaltase, cu tot felul de propuneri, o

colegă pusă pe şotii – “mă roagă să mă culc cu ea, dar nu mi-e somn, sunt conştiinţa divină a unui

slujitor al Domnului, în care nu cred în public, cred în particular.”

Ca să mă mai cert o dată cu Mia, trebuie să mă mai împac o dată şi tot aşa..., iar aşa e cum e mai

bine, nici certat, nici împăcat - ca preşu’ pe gard, îl vede toată lumea, dar nu-l ia nimeni. Avea

dreptate când zicea “măi, Virgile, măi, Florinele, proştii sunt numai de două feluri, cei care nu se

îndoiesc de nimic şi cei care se îndoiesc de toate cele”.

“Mirela, nevastă-sa, i se adresa cu şefu’ - aveţi atâta dreptate, încât nu vă place dreptatea pe

care o aveţi”. Adi Fonta, nepotu-său, primea o palmă că are bască pe cap luni, marţi altă palmă, că

n-are bască şi miercuri de ce fumează. Prim-ministrul Moliceanu s-a dovedit a fi prim-ministrul

Tăriceanu - profesorii, după ce că au 10 ore pe săptămână, nici nu muncesc, degeaba îi plătim mai

bine - ar trebui să muncească mai bine ca să-i plătim mai bine - mai bine sau mai mult - întrebase

Mihai Fonta în plin Consiliu la Universitate.

“Măi fraţilor, dacă ăsta ne crede boi - mai e puţin şi cad de pe glob” - toată lumea se tăvălea de

râs, în plină şedinţă de Consiliu, pentru mulţi, foarte mulţi dintre prieteni Mihai Fonta era ca un

copac mare, falnic şi blând, el te educă, nu te otrăveşte, te educă fără să-ţi spună: luptă, munceşte,

visează, iubeşte. Tot ce e frumos are şi un strop de tristeţe, vinul cel mai bun are un strop de

amăreală. Aşadar, poţi fii mai îngăduitor cu tinerii care mai sar calul uneori, dar pentru mici

tâmpenii, nu pentru tâmpeniile mari, atunci trebuie să fii dur, necruţător, pentru că într-o zi te

trezeşti în faţa unei dileme, cineva neobişnuit are ceva neobişnuit de femeie fatală, şi eşti pierdut.

Cineva nu mai ştiu spunea că iubirea şi ura pleacă din coarnele aceluiaşi cerb şi sunt şi vecine şi

surate.

Mihai Fonta întâlnise în viaţa lui şi femei fatale - probabil învăţase ce ne spune nouă acum -

învăţase pe propria-i piele, dar tot nu se învăţase minte. Femeile întâlnite de el îl învăţaseră să

cugete la următoarea concluzie: femeia înşeală din două motive, ori e urâtă de nu se uită nici porcu

la ea ori n-a avut ocazia. Cele fatale, după ce le trece făina prin traistă, devin enigmatice, sfioase

şi cuminţi, ruşinate că trebuie să trăiască fără rost - cele cu creier - celelalte... nu contează.

Virtutea îi călăuzeşte pe cei mai răsăriţi şi e desăvârşită când eşti ceea ce pari.

Nu pare verosimil dacă spun că îşi vedea viaţa lângă Mia ca Borhes cu cea care nu l-a părăsit

niciodată, şi mai era şi orb şi nu numai din altă generaţie ca Dora lui Nichita Stănescu. Mihai Fonta

nu mai luase în calcul sensibilitatea, cultura şi mediul familiar, şi mai era şi falsul altruism pe care

Mia şi-l afişa public, mai ales în prezenţa lui Mihai Fonta, numai pentru a-l convinge de puterea

ei de sacrificiu, nici aşa n-a fost şi nici altfel, la primul prilej după ce şi-a văzut “sacii în căruţă”, a

dispărut mişeleşte nu s-a putut ridica deasupra condiţiei. Prinsese asistentă la Universitate ea/el

şofer de taxi, şi amândoi şi-l doreau de naş, de acum aproape, mereu aproape, să-l mai poată şi

folosi şi minţi măcar până îi „iese” şi cu el, cu celălalt.

Ce întâmplare, întâmplătoare, ce îţi e şi cu hazardul - când te aştepţi mai puţin primeşti ce

trebuie, nu ce-ţi doreşti, dacă îi crezi îngeri pe diavolii care merg sâmbăta la biserică. Cât să fi fost

parşivenie şi cât răutate dintr-o ţăpligă înfiptă în spate, de “îngerul” păzitor, n-avea să afle

niciodată. Dreapta măsură se pierduse ca noţiune atât pentru el, cât şi pentru Mia - poate că ea nu

fusese niciodată ce se pretindea. Nimeni n-avea cum să observe asta, atâta timp cât totul părea

firesc şi normal, ca în piesele de teatru ieftin.

Educaţia ei de până la el - învinsese în cele din urmă educaţia ei de după el. Oare Mia îl părăsise

când situaţia reclama despărţirea lor pentru că, oricum, rămânea fără el sau când considerase că

era deja destul cât “prinsese”, cât îl folosise şi cu ce sau cu cât se alesese de pe urma lui mai mult

nici că putea ea duce. Nu avusese răbdare să-l vadă nici deputat, nici senator. De altfel, pentru că

pierduse, câştigase de fapt, câştigase în timp, dar şi pierduse pentru cei ca ea...poate că asta fusese

motivaţia conştiinţei ei de femeie obişnuită - s-ar părea ca piesele de teatru - ălea câte fuseseră,

cărţile citite, concertele, întrunirile, vernisajele, prelegerile pe diverse teme, să nu fi avut efectul

pe care şi-l dorise Mihai, în educaţia ei. O dată îi spusese intuitiv: “Mia, dacă vei evada din spaţiul

meu spiritual - te vei depărta foarte mult şi irecuperabil faţă de tot ce mulţi şi-au visat. Îţi place să

şofezi, dar asta nu e profesie, e meserie şi nu-i mai înnobila pe cei ce fac asta şi câştigă bani, că

banul degradează viaţa când e mai mult decât e necesar, nu o înnobilează. Fericirea de care vorbeşti

tu, cu bani mulţi, nu e idealul unui om cu principiile valorii în spirit. Dacă vei considera satisfacţiile

materiale prioritare, ai trăit degeaba atâţia ani pe lângă mine şi am trudit degeaba şi tu şi eu (pentru

tine). De ce am mai fi avut nevoie să ne certăm, dacă tot trebuie să ne împăcăm, ne putem supăra

unul pe altul, pentru că oricum sunt neplăcut surprins că nu are loc şi între noi eternul conflict

dintre generaţii. Ori eşti mai bătrână decât eşti şi mai înţeleaptă ori rabzi şi înduri cu stoicism lecţii

de viaţă până într-o zi când ai să evadezi sau ai să dispari pur şi simplu - sătulă de tot şi de toate şi

de politica struţului şi de moralitatea profesorului de timp, cu catedră de etică la Universitate.

Supărarea fără ceartă e ca nunta fără tobă sau, de ce nu, agricultură fără ploaie.

Să-ţi povestesc de ce mi-a dat rectorul doctoratul la profesorul Câmpeanu. Ăsta are tot felul de

învârteli, făcute mai mult sau mai puţin legal, de la fiice la gineri care se rotesc în jurul lui şi

profesional şi financiar, - rotaţii din ălea centrifugate, nu orice fel de rotaţii. Rectorul ştie multe şi

crede că şi eu aş şti cel puţin jumătate din ce ştie el şi nu din ce face Cîmplanu. Ca apostol al

dreptăţii, aş exploda în presă şi aş pierde şi eu şi profesorul Cîmplanu şi el şi Universitatea, (cel

puţin din imagine). Atunci, ca să nu pierdem niciunul, mi-a luat mie cerneala din pix şi mi-a lăsat

microfonul fără sonor la TV - aşadar eu cred că îmi fac meseria ca ziarist principial şi corect, presa

fiind în continuare pentru mine un motiv de relaxare profesională, şi dacă nu este, în cele din urmă,

o opinie obiectivă a unei conştiinţe divine.

Şi, uite aşa se poate spune că Rectorul este mai deştept, singur, decât noi doi şi separat, şi

împreună. Nu mi-a zis direct, dar mi-a sugerat să scriu o carte de etică în afaceri, cu câţiva dintre

colegii lui din Universitate - ca să-mi dea ceva adică ore de etică la Ştiinţe economice - “atunci ţi-

aş da toate orele ăstora, care şi aşa fug de ele ca de dracu, că etica asta în afaceri...”, “da’ ştiu, e o

utopie şi o aberaţie pentru aceste timpuri, pe meleagurile noastre.”

Deştept rectorul, dar mai mult abil, şi e profesor de matematică, merita funcţia pentru cum aleargă

printre jaloanele vieţii academice. Nu e rector demult, dar de când e, “pre mulţi a mai popit“... şi

pe fiu-său, care a făcut Teologia.

Profesorul Câmpeanu se plângea că are prea mulţi la doctorat, iar când i s-a explicat că are după

normele pe care şi le pune la plată, başca fiicele şi ginerii - “ai prea mulţi 15, ia de colea 20”.

Defectele mele m-au înrobit câteodată, dar pe ale altora le-am văzut mai bine ca ei, dar nu le

luam în seamă. Nu poţi spune “nu-mi pot dori mai mult decât mi-a dat Dumnezeu”...din acel

moment nu mai ai pentru ce trăi. Să te temi de ce ar urma după aceea.

Nu ştiu de ce, dar când eram cu Mia mă credeam etern şi invincibil, acum mă tem de ziua de

mâine şi de succesele mele literare din presă şi TV şi nu numai. Mi se par efemere şi nemeritate.

Singurătatea e necruţătoare mai ales cu cine e şi sentimental.

De ridicol mă tem mai tare de la o vreme. Ce să fie mai trist, decât să-ţi doreşti să fii vesel şi să

nu poţi. Eu sunt un om vesel prin structură, dar conjunctura e dominantă. Că n-am limite, nu-i

adevărat, dar că n-am nici reguli, nici principii, poate fi şi adevărat. Mi-e mi-ar fi jenă să-mi sărut

iubita în public, tinerii o fac cu mândrie şi nonşalanţă. De multe ori, râsul devine bocet când nu-ţi

mai dai seama unde eşti şi de unde vine. Comportamentul meu în public, unde evit să merg, este

brutal şi tandru, în funcţie de partener şi conjunctură. Sunt flacără pentru un timp, dar şi cenuşă în

timpul următor şi mai şi spulber dacă nu spoiesc în jurul meu, în funcţie de “funcţie”.

Pentru mine, Craiova e mai mult decât acasă, e un destin; dacă sunt în Montreal, Parisul e acasă;

dacă sunt în Paris, Clujul e acasă; dacă sunt la Cluj, Craiova e acasă; dacă sunt acasă înseamnă că

sunt în Craiova.

Deseori conştientizez că prezentul meu e mai mult trecut, dacă nu mai mult trecut decât al altora,

dar nu trebuie să te lamentezi, panica îţi face şi mai rău decât răbdarea. Apropo de răbdare, câtă

răbdare trebuie să ai cu o femeie de care vrei să te apropii ceva mai mult?! Niciodată n-o să afli

pentru că femeile sunt şi capricioase şi schimbătoare ca vremea.

Dacă nu ţi-ai pierdut liniştea din cauza ei, salută şi mergi mai departe, dacă nu, nu rămâi la

obiectiv până îmbătrâneşti şi nu-ţi dai seama de cât ai pierdut decât când nu mai ai ce face. Dacă

ea e moartă după tine, o priveşti mai atent şi începi să te întrebi, oare ce a determinat-o să vrea să

moară înaintea ta şi asta numai după ce tu crezi că încă nu eşti senil. Mai mult, dacă atunci când o

vezi, simţi că ţi se aprind ochii în cap, îţi ard obrajii şi-ţi tremură mâinile, înseamnă că ai înţeles

ce trebuia deja să ştii - ce n-ai iubit la timp, ai pierdut. De ce ar fi ea vinovată că nu se născuse

când tu o puteai iubi atunci după dorinţele ei de acum. Aşadar, toate la timpul lor, ar zice

preşedintele - teoria e valabilă pentru cei care nu au oferte în timpul serviciului, nu pensiei, cum

au cei din camarila primului ministru şi pensie mare şi serviciu baban. Ultima zvâcnire poate fi un

paradis pierdut, dacă nu va fi o rugăciune câştigată. Te poţi adresa umbrelor din conştiinţa ta, dar

nu umbrelelor, fie şi pe vreme bună.

Eu nu pot sta la coadă, n-am stat nici pe vremea când cozile erau la mare preţ, se plătea să-ţi

ţină cineva locul la lapte, la ouă, la carne, la zahăr, mălai, ulei... Doamne, câtă umilinţă şi ce normal

părea totul din moment ce te aşezai la coadă fără să cârteşti.

Mătuşa Miei mă întrebase, mai direct, mai indirect, dacă n-am încercat să merg la un psihiatru,

pentru ce făcusem pentru Mia şi pentru cât făcusem, o obsesie – era târziu deja cunoscusem o

doctoriţă psihiatru, cu care chiar cochetam, nu pentru mine, ci pentru a o convinge pe Mia că are

nevoie de un consult medical, câteva şedinţe şi un tratament. O rugasem pe Mia să accepte

consultaţia şi pentru că doctoriţa era “prietena mea” - a refuzat. “Eu să fiu consultată de amanta

dumneavoastră, niciodată.”

Multă vreme nu mi-am putut explica gestul ei, motiv pentru care doctoriţa a renunţat la

serviciile mele şi eu la ale ei... culmea... şi eram compatibili... comunicam perfect. Nu ne-am mai

căutat, pur şi simplu. Deşi ne plăcusem, dispăruse obiectul muncii.

A nu iubi viaţa e sinucidere curată – ce să-ţi doreşti mai mult decât să te trezeşti dimineaţa

înconjurat de lumină, de oameni, de mişcare şi să fii sănătos. Păpuşică, Andreea, Adelina, Mirela

sunt reprezentanţii existenţei mele pe pământ, iar Clara e Dumnezeul meu fizic şi moral. Fiicele

mele sunt basmul meu despre lume şi viaţă - şi cum în basme nu există limită, dragostea mea pentru

ele este nelimitată, de ce ar trebui să spun asta acum şi aici – vor afla când nu va mai fi nevoie,

pentru că le-am iubit în tăcere scriind cărţi.

Au fost momente în viaţa mea când cerul era luminat de lună şi stele, iar ceea ce vedeam, îmi

tăia respiraţia – da, dar eram îndrăgostit, abia atunci vecinii mei de la Malu Mare aveau dreptate

să mă poreclească “poetul”. Nu era adevărat, dar nu era minciună. Dacă nu mi-aş dori ca în fiecare

zi să mi se întâmple ceva NOU aş avea senzaţia că trăiesc degeaba – mă mulţumesc şi cu un mic

necaz, dar nu cu o nenorocire. Nu numai măsura este etalonul moralităţii – dar dacă lipseşte (lipsa

de măsură), poţi “iubi peste măsură”, “dar şi trăieşti fără măsură”, “să speri într-un vis fără

măsură”, excesele dovedesc în timp că ne lipseşte lipsa de măsură. E de preferat să fii vultur zece

ani, decât corb douăzeci. În viaţă te poţi lovi de multe, întâmplarea poate fi întâmplătoare, e ca

norocul la Loto, dar educaţia, munca, cultura, perseverenţa te ajută să n-ai prea des parte de

întâmplări întâmplătoare, ci mai degrabă aranjate, ca de exemplu: ce mai face “buldogul” de taică-

tău, l-ai pus să-mi dea telefon, să mă ameninţe cu bătaia, adică cu ce ştie să facă mai bine, a învăţat

pe maică-ta, şti ce mi-a zis la telefon dacă mă mai leg, de familia lui, adică de tine, de acum încolo

dracu m-a luat. Ce-ţi mai pasă că ai jurat strâmb, şi în biserică şi pe stradă, că faci pentru Clara ce-

am făcut eu pentru tine “când, cum” ai uitat să spui, dar lui taică-tău n-ai uitat, ştiai că e scandalagiu

dau nu - ştiai că poate face puşcărie pentru cât de violent e cu maică-ta, dar cu mine. Asta probabil

şi vreţi, să scăpaţi de el, că şi aşa nu daţi doi bani pe unul ca el care e ca voi, aşteptaţi să vă dea

alţii. Unde-o fi fost ăsta de 7 ani, numai tu ştii, îl minţi pe el, mă minţi pe mine îi minţi pe toţi şi

toţi te credem, de 7 ani.

Niciodată n-am stat prea aplecat în faţa celor care se căzneau sau nu, să-mi facă viaţa plină de

întâmplări nefericite, dar cu vârsta am învăţat că e mai comod să nu te răzvrăteşti când ştii că n-o

să schimbi mare lucru - asta nu înseamnă că trebuie să-ţi accepţi destinul, la care contribui mai

mult conştient decât altfel, nu poţi să trăieşti abuziv dincolo de destin, cum încercase Mia să-mi

explice mie, “vreau să mai trăiesc şi eu”, ca şi când aş fi trăit furând din zilele ei. Adevărul este

dur şi necruţător, dar spus de un scriitor e mai altfel, mai blând, mai acceptabil, iar spus într-un

roman devine emoţionant. Ce mă deranjează de la o vreme e că romanul meu cel mai important e

mai mult citat decât citit, tocmai de aceea nu mă pot opri la “Împăcat cu Dumnezeu”, aşa cum îţi

promisesem.

Aici nu încap scuze – deşi le cer asta, nu înseamnă că le-am şi primit, chiar dacă le-am cerut. Îi

cedaseră nervii, eu îi inoculam ideea după care nu are de ce să se teamă de Dumnezeu şi nici de

mine, dacă în conştiinţa ei face ce trebuie. Ea avea mai multă nevoie să primească dragostea

oamenilor, decât să ofere, din acest motiv minţea cu neruşinarea unei femei uşoare, de asta şi

făcuse crizele acelea, cu care mă înspăimântase că se omoară. Oricum mă şantaja – motivul esenţial

era că eu o crezusem cum nu era ani întregi acum conştientiza asta.

Nu o întrebasem public, (dar nu mai era mult) cum se numeşte o femeie care se plimbă cu unul

de mână prin parc şi pe străzi mai puţin populate, dar face amor cu altul. Asta a doborât-o psihic,

o descoperisem şi îi era atât de ruşine de educaţia pe care pretindea că o are, dar era educaţia pe

care i-o dădusem eu - eu eram, aşadar, vinovatul. Şi asta nu era tot, dacă mai greşeam şi o luam şi

de nevastă, după părerea confesoarei mele, aveam toate şansele să primesc o pereche de coarne de

cerb cu multe ramuri cu care să ies în lume şi să mă fălesc fără să ştiu. Vârsta sau educaţia sau

amândouă o puteau ajuta. Se specializase. Discuţia pornise în seara aceea exact din acel punct de

unde se termina, e cineva între noi, pe care l-a interpus ea, aşa că îi rămâne sarcina să-l scoată,

dacă era adevărat “eu presupuneam, şi ea cred că ştiam deja. De câte ori ne vedeam şi era zilnic

asta o apuca tremuratul, dar se uita în ochii mei, e adevărat, puţin mai câş, avea şi cu ea la emoţii

nu-şi mai putea corecta privirea aceea de care uitasem, renunţase la ochelari. Îmi vuia capul la

ideea că ar putea fi adevărat ce presupuneam, mă năpădea un râs idiot ca răspuns la un plâns

înfundat şi pe dinăuntru.”

“Nu-i adevărat, ziceam şi eu şi ea”, şi era adevărat, dar minţeam şi eu şi ea - eu n-aveam dovezi,

ea mă credea idiot. Dumnezeul ei ajunsese un idiot - cât bun simţ puteam să-i mai cer şi mai ales,

ce ar fi trebuit să primesc. Îl sunasem pe fratele ei, să meargă acasă la bloc, să o calmeze. De câteva

zeci de ori îi spusesem că nu-I fac probleme, aproape că mă pusese să jur – nu jurasem, dar mă

crezuse. Atunci şi nici atunci nu eram sigur că Mia purtase de ceva vreme “mască” minţin frumos

la telefon. Aproape că îşi dorea a se retrage într-o fundătură şi numai de frica de ceea ce avea să

se afle, căci părea fără leac. Îi spusesem odată – sunt situaţii când poţi ascunde ceva pentru o lună,

pentru o lună şi o săptămână, pentru un an, dar nu la infinit. Probabil că îşi aducea aminte de

spusele mele, că ea recunoscuse că “funcţionase” pe lângă mine după principiul sugativei, lua tot

şi folosea numai ce, cât şi când avea nevoie. Şi pe mine.

Era obosită - nu mai dormea, gândurile, grijile o colpeşiseră din toate părţile – n-avea ieşire,

totul luase proporţii de coşmar în mintea ei. Slăbise slăbise vizibil.

“Dumnevoastră vă gândiţi toată noaptea ce să mă întrebaţi a doua zi şi eu n-am ieşire pentru

mintea şi imaginaţia unui scriitor – de asta plâng, că nu mai fac faţă, nu mai pot”, - aşa era ea, ne

minţea pe toţi, şi pe ai ei şi pe ăla, şi pe mine – era cam mult să ţii minte ce i-ai spus unuia ca să

nu te prindă cu minciuna celălalt. O făcuse cu aplomb şi bine, mult timp. Avea glasul unui om

hăituit, încolţit, urmărit – o urmăreau propriile-i gânduri. O frunză uscată în cădere îi umplea

sufletul de spaimă. Vedeţi eu sunt frunză în vânt fără dumneavoastră. Slăbise şi mai mult – “Mia,

tu ai slăbit foarte mult, asta se întâmplă când ţii posturile – acum ce post mai ţii? – pe ce post mai

eşti, îi ziceam în gând şi mi se părea că-mi aude gândurile” – “Dacă plâng mereu şi când vă văd şi

când nu vă văd.” – îmi răspundea încet.

“Te frământă ceva şi nu poţi spune?!”

“Nu, dar ar trebui să mă lăsaţi să zbor.”

“Şi cine te opreşte?”

“Nu ştiu dacă şi dumneavoastră, dar ceva nu mă lasă de aici”, şi-mi arătă cu mâna dreaptă spre

inimă.

“Am 27 de ani, vreau casă, vreau copii.”

“Şi cine te opreşte“? Cu degetul arătător îmi arăta capul.

“Dumneavoastră vreţi să mă faceţi om de ştiinţă sau scriitor şi eu nu pot, şi n-am cum să vă

explic, că nu înţelegeţi. Dumneavoastră mă credeţi ceea ce eu nu sunt, un om obişnuit şi vreau să

rămân ce sunt, dumneavoastră credeţi în ceea ce m-am străduit din răsputeri să vă arăt, nici nu ştiţi

cu ce efort, ce v-am arătat, NU-I ADEVĂRAT, e ceea ce am vrut să vă arăt, ei, nu este adevărat,

ce vedeţi e o nălucă – eu sunt o nălucă a imaginaţiei dumneavostră despre mine, aşa cum mi-am

dorit – şi acum îmi pare rău şi de dumneavoastră şi de mine.”

Abia atunci şi-a făcut efectul al doilea şoc, nu mai auzeam nimic, nu mai înţelegeam nimic,

fusesem minţit şapte ani de o fetişcană nu proastă, urâtă şi nătângă, ci hoaţă de usucă pământul

sub ea, pierdusem şapte ani din viaţă, pierdusem şi casă, şi nevastă, şi familie, investisem în ea tot

ce nici un om normal nu ar fi făcut, pentru că nu ar fi putut - o făcusem prinţesa şi zâna gândurilor

mele – o şlefuisem ca pe un diamant, o făcusem steaua celor ce mă iubeau pe mine, talentul meu,

inteligenţa mea, înţelepciunea mea, averea mea, şi eu şi banii mei la dispoziţia celei ce aproape

respira prin mine – credeam eu naivul, scriitorul, poetul.

În jurul meu nu mai aveam nimic în afară de vorbele ei, care îmi blocaseră judecata, raţiunea,

strada, căci mă plimbam pe o stradă ce părea pustie, ea şi numai ea era peste tot, nici zumzetul

oraşului nu-l mai auzeam, nu mai aveam mult până acasă. Căzuse cerul pe mine. Perplexitatea şi

teama mă cuprinseseră din toate părţile. Nu mai găseam cheia cu care să deschid uşa, începusem

să mă tem de mine însumi – “de acum fă ce face toată lumea” - îmi şoptea un gând bun – “să latru

la stele”, “nu încă, dar poţi să ajungi şi acolo, dacă nu ai priceput, nu te-ai trezit.”

Ar fi vrut să fi fost o prostie “bănuiala lui”.

Nu, în ruptul capului nu, nu e posibil – aş vrea să păţesc ceva…

În felul în care procedase, îşi obţinuse iertarea, dar pentru ce să-i fi zis maică-sa, ”viaţă nu ţi-a

dat”. Viaţă îi dăduse ea, dar numai atât, restul furase minţind, înşelând încrederea unui om de bună

credinţă.

Nu fusesem un răstignit, dar nu mai era mult. Naşa mea, îngerul meu păzitor, îmi spusese de

câteva ori: “las-o, las-o să trăiască cum vrea ea, îi pui prea mult în cârcă, nu vezi că nu poate duce

– pleacă de unde a venit, acolo în lumea ei, e adevărat că altfel, mult mai altfel – nici în visele ei

cele mai frumoase nu se gândise că poate fi colega ta de serviciu, la Universitate, acolo unde

trecuse ca un câine prin apă. Aşteaptă alt tren, că aşteptarea e un mod de a trăi, unii vin, alţii pleacă.

Va veni sigur un tren cu care vei pleca. Necazul e că niciodată nu ştii cât trebuie să aştepţi şi, cu

atât mai grav, nici pe cine – poate veni una ca Mia şi afli după alţi şapte ani.”

Eram mai degrabă intrigat decât speriat de fiecare dată, de câte ori naşa mea îmi punea astfel

problema Miei.

Acum trebuia să merg în partea opusă sau tot înainte?! L-am întrebat pe col. Bică, prorectorul

Universităţii – cel mai competent “consilier” pe chestiuni pragmatice din viaţa mea. Acceptase cu

nonşalanţă şi dezinteres să mă sfătuiască de câte ori mi se părea că sunt depăşit.

“Uită şi implică-te în lupta cu viaţa. Eşti ziarist, eşti scriitor, eşti profesor de filozofia afacerilor

- fă şi afaceri şi să vezi că te prinde timpul din urmă. Între dragoste şi luptă nu e nicio deosebire.

Într-o zi fiecare rămâne cu cât a iubit - şi cu cât a luptat.”

“Alte iubiri, alte lupte”.

Cred că îl citise pe Paler scriitor filozof, care îmi creiase o revelaţie neaşteptată intr-un moment

critic: “Viaţa îţi e dată să o trăieşti, nu şi să o înţelegi – aia e mai la urmă – aşa ziceau şi iubitele

mele… Fata asta nici măcar nu îşi dă seama ce ai făcut tu pentru ea...uită tot... De la femei să te

aştepţi la ce nu te aştepţi.”

Nu ştiam dacă citise “Hamlet”, dar ştia mai multe decât mine despre “a fi sau a nu fi”. Era

adevărat că Hamlet putea să aştepte încă o sută de ani…eu nu. Admiram la acest om precizia de

chirurg cu care opera în viaţă şi abilitatea cu care uimea până şi îngerii lui păzitori, din moment ce

nici eu nu greşeam, urmându-i sfaturile. Mă umilise constatarea asta penibilă cu o durere

precordială, la propriu. O făcuse şi altă dată, dar nu vedeam, ce să vezi, dincolo de ea nu mai era

nimic. Aproape că mă orbise.

Eram naiv, dar nu tâmpit - sunt un om cu bun simţ, poate şi civic. De cele mai multe ori, naivitatea

se înrudeşte mai repede cu geniul, decât cu prostia. Calitatea defectelor mele este faptul că nu am

păcălit nici şmecheri, nici şarlatani, nici politicieni, cu atât mai de bun simţ am fost cu prietenii şi

femeile. Cred că asta apreciase colonelul Bică la mine, nu întâlnisem pe nimeni care să mă ajute

necondiţionat – el o făcuse. Odată îmi spusese – aşa, ca din întâmplare – “cu talentul dumitale

înnobilezi mulţi oameni, multă lume.”

Când transmiţi un sentiment de bucurie, fie şi de tristeţe nobilă – faci literatură – înaintarea

speciei umane se face şi prin cultivarea frumosului. Oare când voi cânta eu în literatură ca glasul

meu să-i trezească şi pe cei fără prihană – mâine, joi, peste zece ani, peste o sută de ani, în corul

îngerilor ? N-a ştiut nici Bică să-mi spună.

“Într-o zi.”

La noi, la români, zicea un mare scriitor din Ardeal – mai întâi se aude cântecul şi mai apoi

răsare soarele. Oare chiar îmbătrânisem? Atunci trebuia să fac regat cu ce avem mai mult decât

aveam nevoie.

“Pentru un an de tinereţe, dau zece de bătrâneţe.”

Oricum cercul vieţii se închide în cele din urmă, toţi ne întoarcem de unde am plecat; important

este când?!

Dacă mi se făcuse o nedreptate, un rău – se părea că răul devenise necesar, nu şi nedreptatea,

oare nu mai era mult şi ajungeam la prostie. Prostia e infinită – poţi să-ţi falsifici lumea în care

trăieşti, o zi, o lună, un an, zece, dar nu tot restul vieţii. O fi viaţa un început de începuturi, dar

cum fiecare început are şi un sfârşit şi acel sfârşit este singura atitudine care transformă începutul.

Eu n-am scris pentru mine, am scris pentru Mia, pentru copiii mei, pentru duşmanii mei – pentru

cei care mă iubesc, pentru cei care mă invidiază, dar mă respectă şi mă apreciază – norocind

nenorocul (lor) de a fi contemporani cu mine. Părintele Simion mă ironizase într-o sfântă zi de

post pentru că îl prinsesem mâncând fasole cu cârnaţi… întrebându-mă nonşalant şi vesel tare:

“Mihai, mă contrazic cu nevastă-mea - ea zice că tu eşti talentat – eu zic că eşti cultivat şi

inteligent, unde să fie adevărul?”

“Dacă trebuie să-mi înving modestia, îţi spun ce l-am auzit pe actorul Gheorghe Dinică: « cum

să-ţi spun eu ţie – eu am ce n-ai tu». Aici e tot adevărul. Adică, n-ai încotro.”

“Părinte, mai e puţin şi mă uluieşti cu astfel de întrebări cu care vii tu la chimir şi în zi de post.

Vezi că nu poţi cumpăra orice, de la oricine şi de la mine, cu atât mai puţin. Acum te-ai convins

de ce ţi-am mai spus – tot ce e frumos are şi un strop de tristeţe, vinul ăsta din pahare, dacă n-ar

avea şi o lacrimă de amăreală, nu ar fi aşa de bun. Mierea e mai bună decât zahărul, nu pentru că

e mai dulce, ci pentru că are şi un strop de pelin şi un strop de sare de lămâie. Unele femei sunt ca

mierea când eşti cu ele, altele, mai amare decât ar fi nevoie, te ajută să te deştepţi mai devreme din

visele cât o noapte albă. De multe ori mă întreb de ce Dumnezeu a făcut posibilă întruparea

imposibilului în convieţuire. Poate fi leul incriminat pentru că ucide căprioara pentru a nu muri de

foame?”

Din când în când, Mia îmi spunea: “vedeţi că eu sunt şi dungoasă şi rea” – parcă conta! – mă

pregătea şi asta după ce o certam pentru un raţionament aiurea, vizavi de o “copilărie”. Ea semăna

mult prea mult cu căprioara, dar nici eu nu eram leul – mă vrea ţapul – ea mă vedea leul. Umilinţa

la care mă expusese public, mă făcuse să înţeleg de ce martirii preferă moartea înaintea umilinţei.

Setea de spectacol dă starea de bine. Oamenii sunt de profesie curioşi. N-aţi fost niciodată Mihai

Fonta, ca să înţelegeţi ce simte Mihai Fonta. Nu ştiu de ce, tocmai acum, am ajuns la concluzia că

am fost născut la timp şi nu de timp, aşa cum nu a fost născută Mia numai de timp.

Aveam nevoie de cineva de care “să-mi leg cărţile“ pe care nu le scrisesem încă, dar le aveam

în minte. Era nevoie de un necaz, de o supărare, de un motiv acolo, pentru a fi sacrificat, jertfit în

numele iubirii de oameni – Coloana infinitului lui Brâncuşi e formată din zeci de coşciuge, puse

cap la cap pentru a simboliza jertfa continuă – credinţa creştinului cu dragoste de aproapele care

vine şi pleacă continuu pe diverse motive şi explicaţii, mai mult sau mai puţin logice – şi omul şi

moartea trebuie să poarte un nume. Îşi aminti de Gică Enăchescu – colegul lui de liceu, ajuns

instructor auto, care îl învăţa să conducă maşina. “Ştii, când o să înveţi să conduci bine, ai să ştii

să te fereşti de proşti. Ia uită-te în stânga, vezi cimitirul ăsta, o elevă de-a mea e aici, pentru că nu

a oprit la crucea Sfântului Andrei.”

“Ce ciudată e viaţa, îi spusesem într-o zi, am căutat atât o femeie care să mă completeze şi cu

care să comunic, şi tu erai aici.” Dar relaţia noastră n-a supravieţuit nici zodiilor trecătoare, nici

zodiilor eterne. Tot ce avem sigur în viaţă sunt alegerile – dacă alegi calea cea bună, ajungi unde

ţi-ai dorit, dacă nu, nu. Destinul ţi-l creezi sau te supui lui - dacă eşti luptător devii puternic şi ţi-l

creezi.

“Visul ia forma realităţii dacă ştii cum să-l pui în practică la momentul potrivit“, îmi zisese

naşa. Mia visase ceva legat de profesia de profesor la un liceu, dar nu îşi permitea nici să viseze

ce s-a trezit că este – fără sacrificii, fără renunţări, fără efort. E drept că studiase, se informase ce

şi cum ajunseseră alţii doctori în administraţia imposturii. Îl auzise pe Mihai, pe Postul de TV,

cum îi explica unui politician că are dreptul de a nu fi informat, dar nu şi prost şi se îngrozise. Nu

înţelesese cum este interzis să interzici, dar înţelesese cum e cu dreptul de a gândi până în vârful

pixului. Citise undeva, ceva care o înspăimântase – “pe o uliţă mergeau un om şi o femeie – femeia

nu era om.” Aşa vedea scriitorul şla femeia.

La facultate îl auzise pe un coleg ironizându-l pe un alt coleg şi prieten: “ce te tot scălămbăi pe

aici, măi Florine, că după cum am văzut eu, la tine acasă nevastă-ta e bărbatul familiei… mă scuzaţi

doamnă că stau cu faţa la spatele dumneavoastră”- asta pentru că ea se făcea că nu aude, că n-o

interesează…deşi era numai ochi şi urechi, privind totuşi în calculator.

În minte îi venea mereu, ca un laitmotiv, “nu negociez cu nimeni pe viitorul şi pe sănătatea

mea”, “preţ mai bun ca mine n-are, pentru un an de tinereţe dau zece de bătrâneţe”. Îl amuza teribil

intenţia asta de a face negoţ. Singurătatea îl determinase să îi iubească mai mult pe alţii, decât pe

el însuşi, pe aceia nevăzuţi, necunoscuţi, pe care şi-i dorea mereu prin preajmă.

Nu mai era mult şi inima lui putea deveni din piatră în faţa celor pe care îi iubise excesiv odată.

Avea pe buzele zdrobite de muţenia aceea amară un gust de ceai de pelin. Cum şi cine să-l

determine să scrie cu atâta dârzenie despre ceea ce trăise intens, excesiv, întotdeauna plecând cu

inima zdrobită dintr-o dragoste în care se implica până peste poate. Avea buzele arse de

amărăciunea singurătăţii, dar zâmbea vesel aproape tot timpul în prezenţa oamenilor – era un erou

de tragedie modernă care scapă din mâini statuia speranţei şi a fericirii numai pentru a ne întrista

şi pe noi, pe cei care iubim privind cioburile de cristal de la picioarele lui, de la picioarele noastre.

Trăim uneori cu capul în nori, contemplând imagini care nu se pot rosti în cuvinte. Aţi privit

vreodată un răsărit de soare dimineaţa la ţărmul mării? Nu mai vezi nisipul, nici valurile, stâncile,

vapoarele, pescăruşii, vezi numai soarele răsărind din mijlocul apelor acelea de necuprins, vezi

înflorind pământul, vezi dragostea iubitei de lângă tine aproape, tot mai aproape şi totuşi atât de

departe, plutind peste valuri, vie, întrupată în iluzia aceea de la marginea lumii. E dincolo de ce se

vede, e dincolo de dincolo, departe de eterna viaţă de apoi... dacă există viaţă după moarte. Nu-mi

recunosc singurătatea nici în faţa evidenţei, nu pentru alte motive, ci pentru că-mi e teamă de

singurătate. Am nevoie de mine ca om de încredere, dar ce om de încredere sunt eu dacă nu-mi

recunosc singurătatea. E clar că am nevoie de altcineva ca om de încredere, care să mă iubească şi

căruia să-i pot spune tot despre ce mi se întâmplă – să-i cer sfaturi şi să mă facă să cred că nu sunt

singur, nu ştiu dacă o astfel de dragoste îmi poate aduce fericirea, dar ştiu că ar veni cu singura

speranţă posibilă.

Există viaţă după moarte? Să pot trăi compensativ?

Oricum, timpul a demonstrat că lumea s-a descurcat şi fără noi. Nu ştiu de ce, dar ajunsesem să

mă întreb dacă dragostea este un lux pe care eu nu mi-l puteam permite. Mia era singura femeie

pe care o puteam înşela fără să-mi pară rău, deşi trebuia să ia aceeiaşi cale ca celelalte neveste sau

amante, întâi amantă şi apoi nevastă. De multe ori mă întrebasem ce ne legase pe noi de fapt, aşa

de structural şi aflasem ce nu-mi venea a crede. Eram uniţi în idealurile ei. Amândoi vroiam ca ea

să fie cineva şi dezbinaţi în metodele la care recurgeam fiecare. Şi mai era ceva, eram total

deosebiţi şi tocmai deosebirile ne uneau, ne atrăgeau ca în legea contrariilor: eu coleric, ea calmă,

eu cult, ea tufă, eu frumos, ea şleampătă şi urâtă, eu gras, ea slabă, eu în vârstă ea tânără. Uneori

priveam în van şi nu vedeam nicio urmă a începutului şi nicio perspectivă sfârşitului. Chiar aşa

incultă, urâtă, proastă şi pretenţioasă, cum o cunoscusem dar tânără, avea timp să fie altfel pe lângă

un maestru (nu de ceremonii). Mi-o imaginam rugându-se în biserică, în genunchi, cu gesturi largi

şi cruci mari – singură, “mă rog acum, că nu mă vede nimeni, nici aşchii de om, eu roaba ta fără

nume să fiu iertată pentru parşivenia mea cu omul care mi-a dăruit zâmbetul, lumina ochilor şi

posibilitatea de a-mi da seama de ceea ce fac…”

Şi eu care credeam, ce zicea Blaga, că era ea pentru mine: “nu te am decât pe tine, tu suflet al

meu, Mia”.

Ferească Dumnezeu să ne pierdem credinţa, ea şi-o pierduse oare din moment ce-şi cerea iertare

pentru un păcat în care se bălăcea încă. Nu vreau să trăiesc oricum, pentru că nu sunt veşnic, şi

mai e ceva, eternitatea poate veni în orice clipă.

“După ce apune soarele, nu trebuie să plângi, pentru că lacrimile nu te vor lăsa să vezi stelele,

îi zisese mama lui Mihai Fonta înainte de a închide ochii pentru totdeauna.” Cu mama lui, Mihai

Fonta avusese o relaţie specială – bătrâna fusese în viaţa ei un fel de vătaf dar şi înţeleptul

neamului. “Mama în viaţă-i numai una. Ea-i şi soarele şi luna.” Mihai Fonta o iubise pe Mia – îi

căuta în coarne – matură cum era nu-i cerea tot felul de bazaconii, nu avea iniţiative care să-l

bucure, dar nici care să-l întristeze, de la un timp, relaţia lor avea un curs liniar şi obositor, poate

pentru amândoi. El încercase de câteva ori a o determina să se comporte ca pentru vârsta ei, nu

avuseseră succes cu nici un fel de propuneri cu care încercase a o scoate din monotonia aceea

enervantă. Venise ea totuşi cu două iniţiative obişnuite pentru felul ei de a privi lumea, viaţa.

“M-aş duce la o mănăstire.”

“Vai de mine, cum aşa?!”

Zâmbise. “Pentru mine ar fi mai aproape VAI DE MINE, nu de dumneavoastră.”

Avea dreptate, numai că ea îi şoptise după aceea... “în vizită!”

În acea vară toridă, directorul staţiunii Voineasa îl invitase pe Mihai Fonta pentru întâlniri cu

studenţii din anii terminali care primiseră, drept recompensă pentru media cu care absolviseră, câte

şapte zile la munte, din partea Ministerului Învăţământului.

Mia refuzase oferta lui de a-l însoţi - deşi n-avea nevoie, el o luase pe Andreea, fiica cea mare

şi ea absolventă, dar nu olimpică. Acolo văzuse comportamentul firesc pe care o tânără de vârsta

Miei ar fi trebuit să-l aibă. Andreea făcea tărăboi când o sculam pe la prânz – că e în concediu şi

nu am de unde să ştiu eu că dormise destul – când îi ziceam să-şi facă baie, iar scandal, de unde

ştiu eu când trebuie să-şi facă ea baie – eu aveam, e drept, nişte tabieturi, tinerii ca ele se revoltau

pentru acest mod de a le impune ce să facă.

Pentru că o iubeam, îmi doream să-i satisfac tot felul de capricii, eram tolerant, dar n-aveam

succes. Mia nu mai cerea nimic, nimic e un fel de a spune, nu-mi cerea lucruri mărunte şi fireşti

pentru vârsta ei, cum îmi cerea fiică-mea. Acţiunile ei, mai precis inacţiunile, mă determinau să

înţeleg ce nu mai înţelegeam. O făcea pentru a mă proteja pe mine energetic, financiar sau n-avea

chef pur şi simplu, n-avea chef de nimic în prezenţa mea. Starea de umilinţă la care mă supunea

mi se părea stare de respect total, de dragoste pentru cine eram eu pentru ea şi pentru ceilalţi. Mă

bucuram că reuşisem să-i schimb “lukul”, arăta mult mai altfel cu fiecare zi, coafiura îi schimbase

configuraţia feţei. Ce mă mai felicitam că ajunsesem bun stilist – dar numai pentru ea. Se îmbrăca

în culori pastelate, îi spusesem asta şi nu uitase – o prindeau foarte bine – eleganţa acelor culori –

îi dădeau un aer de eleganţă şi suavitate – mă mândream de succesul ei feminin, arăta exact cum

era: pură, stilată, corectă şi nevinovată. Singura ei vină fusese că se născuse într-o familie în care

calităţile nu-i foloseau la nimic. Nu poţi alege ţara în care te naşti, nu-ţi poţi alege părinţii, numele

şi nici educatorii. Poţi alege profesia şi cu ceva noroc, familia din care poţi face parte. Mereu în

ascensiune – se autoperfecţiona la sugestiile mele…pentru care mă găsea mereu interesant, dar şi

dator. Intrase pe mâna mea, trebuia să fac mai mult decât un amant obişnuit, eram doar o

personalitate în lumea civilizată, scriitor, om de cultură – “ziarist TV”, cum îmi zisese gineri-meu

mai târziu – nu pentru a-mi admira comportamentul profesional şi civic, ci pentru că el îşi dorea

să-mi ia locul. Nu se gândise la cât muncisem să ajung acolo…sus, în vârful elitei, cu ceva vagoane

de cărţi citite şi o târnă scrise.

Starea de disconfort pe care o avea Mia în prezenţa mea, de la o vreme, venea de la faptul că îşi

dorea să zboare, să fie liberă – eu îi creasem toate condiţiile pentru a fi cineva, îi era teamă de ce

s-ar fi putut întâmpla după…, uneori se scăpa, “ce mă voi face eu fără dumneavoastră – nu mai am

siguranţa zilei de mâine”. “Dar sunt aici” - tăcea complice la propriile-i gânduri ascunse. Şi mai

avea gânduri ascunse după-amiaza, sâmbăta, duminica, de la o vreme mă rugase să nu o mai sun

pentru că se supără mama ei, iar tatăl ei mă înjură, considerând că “aveam şi eu dreptul la viaţă

după cele două-trei ore de “serviciu” în redacţie”. Pentru atât de mult cât făceam pentru ea şi

familia ei, primeam atât de puţin – şi nu vedeam, eram copleşit de prezenţa ei, după ce pleca, de

fapt absenţa ei mă omora, de aceea, a doua zi, a noua zi, niciodată n-avea nimic de făcut la firmă,

la redacţie, Fundaţie – eu făceam totul pentru ca ea să fie mulţumită şi când o auzeam “nu mi-e

frică de muncă”, nu mă întrebam dar de ce fuge de ea…după două-trei ore pleca acasă – obosită –

“îmi luaţi toată energia, sunt obosită - plec, vreau la mama” - ce era să zic, “NU PLECA”, era

firesc, era normal, era împotriva voinţei mele, dar…ea şi numai ea conta... “am de citit la doctorat,

am de pregătit seminariile cu studenţii, am treabă…plec”. După câteva luni să aflu că se plimba în

afara oraşului cu acel domn, taximetrist de Anglia, pe care îl făcusem absolvent de Drept, fără să

ştiu nici eu nimic, nici el nimic – abilităţile ei în avantajul niciunuia. El nu va fi niciodată un bun

jurist – viaţa te selectează, vrei nu vrei – eu nu mă voi învăţa minte nici acum că parşivitatea

femeilor e aproape de Dumnezeu – din moment ce e aproape perfectă. Plângea când o vedea pe

Păpuşică, plângea şi când n-o vedea – plângea de dorul ei, o iubea pe fiică-mea, era ceea ce ea îşi

refuzase, poate tocmai de aceea plângea, îi şoptisem, “decât să plângi, mai bine ajut-o, fă şi tu

pentru ea ce am făcut eu pentru tine.” Încuviinţase în semn de acord, dar nimic nu a întreprins până

astăzi – zisese că n-are cum, n-are comunicare – i-am dat un cont în care să-i pună bani pentru

micile nevoi. Urma să-i văd de acum cinstea, corectitudinea, că de loialitate şi perversitate nu mai

putem vorbi. Să vezi cum e viaţa şi să te închini înainte de a te bucura că ţi-ai înşelat aproapele.

Ajunsese asistenta unuia din prietenii mei şi colegii Mirelei de la Universitate, care-i ceruse scurt:

muncă şi seriozitate. Nu ca la agenţie, la firmă la Mihai Fonta “s-a înţeles Mia”. Cu vocea stinsă

spusese ceva de genul, “n-am nicio vină, privindu-l pe domnul Mihai Fonta a crezut că sunt mai

mult decât sunt”. Avea dreptate – eu eram vinovat că investisem în ea tot, tot, timp, bani, avere,

sentimente, muncă, relaţii, că-mi pusesem personalitatea la dispoziţia ei, (unei neisprăvite, unei

stârpituri cum zisese taică-său vitreg). Eu care mă crezusem tatăl ei, iubitul ei, fratele ei – familia

ei, neamul ei, conştiinţa ei…cinismul ei întrecuse până şi pe sfântul Diavol la care se ruga ea

duminca, credincioasă fiind.

“Mia, tu ai putea să iubeşti doi bărbaţi în acelaşi timp?!”

“Nu, nu-mi e în fire, nu sunt târfă.”

Nu era, dar avea doi bărbaţi în acelaşi timp, unul cu care se plimba încă, şi unul cu care făcea

amor încă, îşi ridica privirea spre cer în următoarele minute şi cerea iertare. Cu câtă nonşalanţă

minţea.

Nu terminase, dar aflasem că făcuse câţiva ani de psihologie la Timişoara şi se retrăsese, nu am

întrebat din ce motive, că şi aşa nu ar mai conta, orice ar fi spus –credibil, ori incredibil.

“Ştiu că lângă dumneavoastră aş fi cineva, dar e prea mult pentru mine”. Avea dreptate, trebuia

să se întoarcă de unde venise, din mediul ei, îşi asigurase confortul şi unde, acum, se putea

comporta ca un vătaf…ajunsese cineva, era vârful aisbergului neamului ei de oameni de rând, din

rândul cărora ieşise nu prin metode prea ortodoxe. Avea dreptate – bisericile nu sunt pline de sfinţi,

ici colo mai apare şi câte o femeie, fie ea şi Maria Magdalena. Participarea ei afectivă şi efectivă

când făceam amor, mi se părea mie de la o vreme, era pe jumătate, cu capul în nori şi picioarele-n

flori – mai în glumă, mai în serios, o întrebam dacă are noţiunea de cadavru viu aşa cum vedeam

eu femeia de lângă mine de ceva timp.

Intervenise ceva, cineva se interpusese între noi – şi, ca totdeauna, eu, ÎNCORNORATUL, eram

cel care afla ultimul, cerbul. Vestea era adusă de doamnele, cu mai mult respect pentru cine eram

pentru alţii şi cu mai puţină consideraţie pentru cine devenisem pentru ea. Nu ştiu dacă mă

dispreţuia, dar simţeam ceva care nu se putea explica. Intrasem pe o fundătură – asta vedeam în

lumea bună din oraş, circula zvonul după care noi eram de nedespărţit exact când ne cam

despărţisem. Ce păziseră zvonacii până atunci?! Chiar noi nu eram de băgat în seamă. Cuplul

nostru făcea notă comună sau discreţia atinsese apogeul. Trecuseră 7 ani, iar eu eram fără nevastă

(în Canada), de 4 ani. Chiar că începuse a mă deranja subiectul. Mia devenise şi mai ruşinoasă, şi

mai pudică – motivând discreţia faţă de mama ei, neamurile ei şi despre “logodnicul” ei – eu având

încrederea din săptămâna orbului în ceea ce reprezenta ea pentru mine şi asta motivat şi de faptul

că atunci când mergea oficial undeva, se prezenta consiliera mea, era servită imediat şi tratată cu

toată atenţia, ireproşabil – doar era reprezentanta unui cunoscut realizator de TV şi scriitor. Îi scăpa

câte un gând de genul “la umbra dumneavoastră…”.

Nu era rău, dar nu era foarte bine – ea ar fi vrut şi popă, şi hoţ. Oameni de vază erau cei cărora

se adresa în numele meu şi eu o făcusem să creadă că într-adevăr ea devenise exact ceea ce aveam

eu nevoie – o prelungire a acţiunilor mele, a gândurilor mele – numai a talentului meu nu vrea să

(se) creadă că ar putea fi vreodată, din moment ce eu o încurajam să scrie, să iasă cu mine pe post,

pe teme de divertisment şi ea Nu şi NU. Ori pentru că o vedea intrusul, ori pentru că se temea de

cultura ei.

“Nu mă tem de ministrul Culturii, mă tem de cultura ministrului”, cum zisese o celebritate

artistică despre un ministru comunist. Eu, omul suprizelor, mă străduiam să-i schimb modul de a

privi lumea, viaţa – ea fiind o fire total pesimistă – nici la bucurii nu avea reacţie – n-o văzusem

amuzându-se de nimic, uneori avea un zâmbet larg, deschis mai mult decât schiţat, stilizat, cum

zic artiştii.

Lumea mea era lumea mea şi niciodată lumea ei – nu pentru că nu ar fi înţeles-o, ci mai mult

pentru că era prea mult pentru ea şi pentru cât îşi dorise vreodată. “Ştiu că aş putea fi o mare

doamnă alături de dumneavoastră, dar eu prefer altceva” – adică ce avea…

Din prea mult raţionament, ajunsese la a folosi cât mai puţin din cât asimilase. Prea binele face

rău. Discretă cum se credea, îşi făcea planuri de abandonare a relaţiei cu mine, dar in extremis, nu

ar fi fost de bun augur să se facă nevăzută o perioadă, şi totuşi ar fi trebuit. Să încerce, era o

verificare a ce avea să i se întâmple într-o zi. Şi pentru asta a plecat undeva la munte, la nişte

prieteni de-ai neamului lor – aproape că obosise, o obosiseră gândurile – iţele trebuiau ţesute după

o logică academică – doar era cadru universitar şi mai era vorba şi de Mihai Fonta, care te încuia

când te prindea în jocul ielelor, ideilor lui. Era de neînvins bărbatul din el şi pe vreme rea şi pe

vreme bună. Avea ce n-aveau mulţi din colegii ei - profesorii de la facultate. După două zile a

trebuit să dea primul semn de viaţă, la a cincea zi a venit acasă – simţea că se sufocă la gândul că

Mihai Fonta ori s-ar fi făcut foc şi pară şi asta era bine ori ar fi putut uita de ea definitiv – ceea ce

nu era prea bine, încă. Trebuie să mai aştepte. Trebuia înnebunit ălălalt să vadă cu ce ofertă vine –

doar lucrase în Anglia – avea bani sau ceva avere – trebuia văzută şi chestia asta. Nu putea pierde

chiar tot, şi apoi, nu-şi negociase catedra, salariul, iar Mihai Fonta avea trecere la Universitate, nu

era un neica nimeni ca celălalt. Aşa că mai era de aşteptat ceva vreme – după care (atunci) va

decide – dacă prindea contractul definitiv cu Universitatea, mai avea nevoie de un motiv mai serios

pe care să-l speculeze dintr-o conversaţie, fie şi telefonică cu Mihai Fonta (de care n-ar mai avut

nevoie decât peste patru ani, pentru lector) şi ar fi scăpat şi de banii pe care promisese să-i trimită

fiicei domnului Mihai Fonta. Fetiţa crescuse fără părinţi poate şi din cauza ei…va invoca motive

de insuportabilitate, stresul în prezenţa lui Mihai Fonta şi apoi îl va ameninţa că se duce la

mănăstire… El care o iubeşte, va ceda simplu şi timpul va curge în favoarea ei. Mihai Fonta,

orgolios cum era, dar şi domn, boier, cum îi ziceau ţăranii din Malu Mare, va intra în politică sau

nu şi…

De undeva, de dincolo de dincolo de timp, auzea vocea plânsă, răguşită, sugrumată a domnului

Mihai Fonta când murise mama lui…MAMĂ NU PLECA – acum aproape că auzea aceeaşi voce

de aiurea…NU PLECA. De câte ori nu îi spusese Mihai Fonta “Mia ţine minte, dragostea, iubirea

creează punţi peste abisuri”.

Mi ei, i-am creat falsa impresie că este o persoană foarte importantă nu numai pentru mine dar

şi pentru cei din jurul nostru. Îmi doream asta şi-mi reuşise mai mult decât mă aşteptam. O lăsase-

m să creadă că fără ea universul meu spiritual ar intra în declin, că personalitatea mea ar intra într-

un fel de vâltoare din care debusolat şi singur n-aş mai putea să-mi revin. Într-un fel în momentele

mele de singurătate de sâmbăta şi duminica când nu aveam comunicare la propriu mai cu nimeni,

aproape că-i spuse-m adevărul. Într-un fel mă umileam cerându-i îndurare pentru momentele

acelea devastatoare şi pentru cele lucide; nu o mai impresiona nimic îşi văzuse visul cu ochii şi la

lumina zilei şi pe întunericul nopţii. De acum mă putea sacrifica părăsindu-mă fără nici cea mai

mică ezitare. O vedeam cum îmi pregătea osânda, cum îşi pregătea decapitarea fără să-şi dea seama

că fără mine nu după mult timp ar putea redefinii ce şi cine fusese doar cu ceva inerţie. Virtuţiile

pe care eu credeam că i le creasem erau mai mult utopii, false utopii. Nu mai avea aşadar nici milă

nu avea nici scrupule nu mai avea nimic sfânt din îngerul pe care eu îl credeam nemuritor. Păcat?

În preajma ei mă vedeam etern şi invincibil. Eu redeveneam cine eram, ea redevenea cine era, nu-

mi venea să cred de unde împrumutase atâta parşivenie, şi atâta şiretenie, în atât de scurt timp, nici

măcar o lună, cum de aveau loc atât de multe mizerii psihologice într-un trup atât de fragil şi de

plăpând. În cele din urmă mă şocase perversitatea Sfintei MIA despre care nu putem crede nici în

visele mele cele mai urâte. Cu câtă luciditate şi cu câtă abilitate şi talent juca ultimul act al credinţei

ei în mine MICUL ei DUMNEZEU, mă contraria până la disperare doar că şi eu în loc să explodez

de revoltă, mă închisese-m în mine şi făceam la fel ca ea. Minţeam cu neruşinare jucând într-un

fel partener în aceiaşi tragicomedie. Învăţam este adevărat, îmi era destul de greu ce învăţam de la

ucenicul meu arta mizeră a trădării de orice fel. Devenisem un mizerabil de care începusem a avea

jenă, ruşine, compasiune, milă şi frică; (o frică ancestrală). Frica celui de pe urmă om de pe lume

cel care trebuia să stingă lumina universului său şi să plece în alte dimensiuni ale altei vieţi, ale

altei realităţi fie şi imaginare, nu aveam să mai rezist mult, aşa că trebuia să o abandonez rapid şi

fără explicaţii, fără regrete care oricum erau tardive şi jalnice; miroseam a baltă stătută a cloacă, a

mlaştină umană. Trebuia să fug cât mai aveam timp cât mai departe şi cât mai repede şi să uit acest

trist şi nedorit episod al vieţii mele. Să accept ce mi se oferise cu nonşalanţă şi să-m văd de

drum .Nu ştiam dacă să mă bucur sau să mă întristez, să râd sau să plâng după lecţia de viaţă care

mi-o servise MIA. Să mă bucur că scăpasem cu atât de puţin din cât puteam să-i ofer cu acelaşi

rezultat desigur sau să mă întristez pentru că puteam să ajung a trăi în minciună, ipocrizie şi cinism,

cei mai înţelepţi ani din viaţa mea. La ce mai mă puteam aştepta de acum de la ea nu mai conta,

scăpasem din cea mai adâncă şi mai puturoasă mlaştină ca fragment al vieţii mele. Ce să îi mai fi

rămas să facă decât să nege tot, să nu mai recunoască nimic dar să o facă cu atâta neruşinare,

seninătate şi convingere cu lacrimi în ochi încât nici DUMNEZEU care văzuse tot să nu se

îndoiască de spusele ei. Era capabilă cu firea ei blândă, de fetiţă orfană, necăjită şi nevinovată să

se convingă şi pe ea privindu-se în oglindă. Poate că şi exersase de câteva ori fărădelege. Cât va

reuşi oare să trăiască in minciună şi mizerie spirituală? Dacă toată viaţa, atunci eu sunt vinovatul

pentru acest dezmăţ jenant şi penibil pentru un om cu pretenţiile mele. Poate din cauza mea duse-

se o viaţă dublă, severitatea mea o îndemnase în a se hrănii cu o aşa viclenie din minciună şi atâta

timp, sub ochii mei să-mi servească şi mie e adevărat nu tot timpul dar mulţi ani lături cu gust de

ambrozie. Oricând din mâna ei aş fi mâncat orice fără să-mi treacă prin minte că poate fi cozonac

cu stafide otrăvite. Puteam servi încântat o melodramă de doi lei şi să mă consider un fericit. Nu

deveneam numai un domn caraghios dar şi jenibil. Dar a decis să nu mă mai cunoască, am scăpat

şi luminat şi teafăr,cel puţin deocamdată. Ar fi trebuit să mă cert cu mine fie şi-n faţa oglinzii

dimineaţa înainte de a mă bărbierii. Ar mai fi timp oare să mă şi împac cu mine şi să mă iert pentru

naivitatea mea de tânăr scriitor cu părul alb şi o târnă de cărţi. Trebuia să mă felicit că scăpasem

numai cu atât. Fusesem ce nu fusesem niciodată un senior al virtuţii, un naiv şi un prost cu pretenţii

de înţelept. În faţa femei porumbiţă cu spirit de şarpe, toţi dar aproape toţi bărbaţii putem fi nişte

obiecte sexuale bune de pus la plug şi cu preşu-un cap, fie că suntem regi, împăraţi, artişti, scriitori

sau oameni de rând. Ce mai rămăsese din valorile umane în care mai puteam să cred. Era aproape

tot ce mai rămăsese de făcut să uit şi să uit. Trădarea avusese loc aşadar la mine-n casă la mine-n

suflet sub nasul meu. Nu peste mult timp MIA fusese şi generoasă, se autodescoperise cât de cât şi

îmi oferise posibilitatea să mă apăr fugind din calea dezastrului ce mi-l pregătea pasiunea mea

pentru ea. De acum nu peste mult timp încet şi sigur, perspicace cum devenise s-ar putea să-şi dea

seama de minciuna ei şi a neamului ei de netoţi ce au realizat sacrificiile mele pentru un copil

devenit şarpe legendar de la sânul Sfântului DIAVOL ( cum îi plăcea să mă alinte câteodată). Se

dovedise oare pentru a câta oară că prea mult bine e răul binelui. De acum valorile umane

trebuiau trecute prin filtrul unor personalităţi din jurul meu. Pe lângă colonelul BICĂ nu aveau loc

hoţii şi găinarii, escrocii de orice fel de orice rasă politică, juridică, avarii şi calicii chiar dacă

împrejurările îi favorizaseră pe unii. Avea o percepţie aparte pentru lingăi şi trădători. Altfel cum

să se explice că de când devenise şef la poliţia mare, îi depistase la timp şi pe poliţiştii de la

Corabia care se făcuseră de râs. După o chermeză pe cinste se luaseră la „omor” între ei, şi cum

unul mai slab de ÎNGER încasase mai mult decât crezuse el că i se cuvine, sunase la 112 şi ceruse

să vină poliţia călare sau pe jos, adică tot ei să-i potolească pe scandalagii şi matrozii momentului,

acolo la cârciuma cu evenimentul dorit, nesăbuit şi de toată jena. În jurul meu n-avea loc proştii

şi inculţii, se simţeau stânjeniţi, motiv pentru care cei ce îşi dădeau seama plecau înainte ca ceilalţi

să-şi dea seama de prostia lor. Trezindu-se izolaţi şi singuri vorbind în van, prostii şi glume

nesărate cu acelaşi rezultat de caraghioşi neisprăviţi şi goi în spirit şi nesimţire, părăsind arena.

Bică avea putere şi spirit de observaţie cu care îţi înnobila existenţa iar eu aveam spirit (nu de

observaţie) şi putere cu care înnobilam gândurile celor din jurul meu. De aceea MIA ne vedea

incompatibili şi ai dracu pe amândoi. Era dreptul meu de scriitor să spun despre Bică ceea ce mie

nu mi-ar place deşi îl admiram şi-l şi invidiam câte odată pentru precizia cu care operează-n viaţă.

Oricât de generos ar fi cu mine nu pot să nu-i respect personalitatea destul de incomodă şi în timp

ce el, el îi aleargă pe alţii eu alerg după el, el cu simţul măsurii eu fără, el de 87 de kilograme, eu

de 104 kilograme, amândoi de aceeaşi vârstă şi cu aceeaşi înălţime fizică şi spirituală. Mărturisesc

sincer nu mi-ar fi plăcut să fiu ca el dar nici lui să fie ca mine. Iată de ce MIA ne vedea

incompatibili şi împreună şi pe fiecare în parte. Pentru că se temea deopotrivă de fiecare separat şi

de amândoi deodată. Şi-ar fi dorit să trăiască în jurul nostru dar cu efortul şi mijlocele celor ca ea,

ceea ce era imposibil. Iată explicaţia, de ce nu şi-a putut depăşii condiţia. Nici unul dintre noi nu

asculta cântece de pahar, despre duşmani şi bani ca cei din jurul ei. Răzbunarea celor ca ea pleca

de la vârful pantofului şi nu de la luminiţa din creştetul capului, or pentru că lor le lipsea ori pentru

că cei ca noi nu priveau înapoi cu răutate. Nu poţi trăi nici mult, nici bine cu două gânduri, cu unul

ascuns cu scopul de a parveni şi cu unul la vedere pentru a spune celor de sus ce ar vrea ei să audă;

de necrezut dar adevărat, astea erau principiile MIEI. Bică era mereu prudent şi circumspect, eu

mereu expus şi dezinvolt, visător şi scriitor mai mult decât ziarist. Bică ar fi fost un ziarist de

succes şi de temut, eu aşi fi fost un poliţist prost şi neîndemânatic dar un bun interlocutor pentru

oameni cinstiţi adică pentru cei ce n-avea de a face cu poliţia şi legea. Abilitatea lui era deja

proverbială, le spusese unor interlopi : “voi aveţi dreptate amândoi dar furaţi din altă parte după

ce ieşiţi de la zdup. Acum v-am prins şi trebuie să nu uitaţi prea repede, legea nu vă iartă nu eu.

Eu vreau să vă vindec de năravul ăsta prost, de prost încrezut cu pretenţii şi cu bani, data viitoare,

sper să nu mai fie şi o dată viitoare vă rămân dator cu doi, trei ani peste ce luaţi acum”. Toţi râdeau

de spusele colonelului.

*

* *

MIA diabolică cum se dovedise s-ar putea să-mi pretindă scuze pentru ce nu i-am făcut. Încă o

dată dar oare pentru a câta oară îşi dăduse arama pe faţă, oricum nu mai era nevoie, de câtă

perversitate fusese capabilă şi cât de bine stăpânea arta parşivităţii şi falsei inocenţe în

comportamentul de fiecare zi. Trebuia apreciată pentru rolul principal al personajului secundar şi

negativ pe care nu şi la dorit, dar l-a creat şi l-a primit în literatură. În sfârşit a reuşit ceva trainic,

m-a făcut scriitor de romane de introspecţie psihologică NOLENS VOLENS. Trebuie să-i

mulţumesc şi eu şi cititorii mei, cei cărora le-am înnobilat sufletul şi-au învăţat ceva din frânturile

din viaţa mea de scriitor păţit şi contemporan cu ei. E drept că niciodată nu caut dar găsesc de

„lucru” cât o mai merge…

*

* *

Îl priveam cu ochii minţii şi după ce plecam din Agenţie pe M. Fonta – în nesăbuinţa mea îl

uram pentru tot binele ce mi-l făcuse. Oare mă va ierta Dumnezeu pentru perversitatea mea, când

vedea şi auzea de câte o trădare, ca aceea la care mă gândisem? Ce-mi zicea Mihai Fonta când afla

de astfel de femei şi trădări. “Bietul om, prin ce a trebuit să treacă – o japiţă femeia aceea – cum

să nu observe că e folosit atâţia ani, netotul, penibil“! Şi eu urma să-i fac lui la fel, penibil,

nepenibil, scopul contează – comportamentul meu ireproşabil a fost realizat cu un efort fantastic –

bietul om, nici nu şi-a dat seama de perfecţiunea jocului meu de prinţesă a dejnădejdii, şi apoi, ce

aveam de făcut, altfel cum se putea descurca mai bine o fată simplă, din popor şi cu cicatrici pe

mână, grasiind, cu un picior mai scurt, cu presbitism la ochi, fără dinţi, cu un păr rar, deslânat, fără

cultură şi fără educaţie, cu un tată vitreg şi beţivan, fără bani şi fără avere – cu Dumnezeu în suflet

şi cu ceva deviaţii de comportament. Rugăciunile de sâmbătă şi duminică mă căliseră şi îmi

dăduseră gândul ăl bun, să-l slujesc pe Mihai Fonta – un ateu convins, imposibil de educat, cu

spiritul şi credinţa lui Dumnezeu. Poate că şi de aceea mi-l scosese în cale pe Mihai Fonta, să-l

aduc pe cale credinţei, să-l înnobilez – cu ce era înzestrat Mihai Fonta desigur, nu ar fi avut nevoie

de părerea mea niciodată. Cine eram eu în ochii lui la început, o gâscă proastă, urâtă şi păroasă,

greu de suportat, cu gesturi stângace şi cu mai puţin de 100 de cuvinte uzuale – puţin peltică –

grasiam când mă aşteptam mai puţin. Mă ajutase psihologia să am dublă personalitate, iar la Mihai

Fonta mă specializasem în şarlatanie - cum ar fi zis duşmanii – nu-l contraziceam niciodată, îi

spuneam ce ar fi vrut să audă, îl mângâiam din cuvinte şi prin comportament, îmi studiam gesturile

în oglindă acasă, făceam exerciţii de logopedie, învăţam fraze întregi de maxime şi cugetări, citeam

pe rupte ce îmi punea în braţe Mihai Fonta, îl lăudam discret şi sincer – uneori – cu o combinaţie

foarte reuşită, ceva între linguşeală şi adevăr, îl făcusem să-mi ciugoale din palmă pe marele Mihai

Fonta, pe neînduplecatul ziarist, pe talentatul scriitor, pe omul de cultură şi omul providenţial al

momentului şi nu numai. Avea el o vorbă, “Mia, a ajunge la inima mea e o artă, o capodoperă”.

Aşa făcusem – la ieşirea din viaţa lui fusese ceva mai greu, trebuia să-l şantajez cu mănăstirea, cu

călugăria, în timpul instruirii fusesem ceva mai corectă, mai cinstită – cu toate că nici acum nu ştiu

dacă pot face acelaşi lucru – cred că devenisem un fel de mercenar mai altfel, pentru mine nu mai

conta decât ce-mi doream eu, nu mai vroiam să ştiu ce e bine şi ce e rău – în fond, oricine ar fi

făcut la fel ca mine, ce mai contau mijloacele. Atunci mă gândisem prima dată la a îi înscena o

chestier urâtă – un fel de hărţuire sexual. Era prea mult – un scandal public pe seama lui Mihai

Fonta…mai târziu după ce plecasem de la el din serviciu, nu mai îndeplineam condiţiile. De data

asta vreu să nu mai mă caute, să mă urască.

NOROCEAM NENOROCUL. Îl urâsem pe Mihai Fonta de mii de ori în momentele lui de

intransigenţă, când se uita la mine cu ochii aceeia de vultur cu care îţi făcea gaură în piept –

răbdasem cu stoicism toate observaţiile, toate conversaţiile din care eu ieşeam şifonată de fiecare

dată, dar pentru ce făcuse din mine, pentru mine, fie ca prieten, cum credea el, fie ca duşman, cum

îl vedeam eu – mă rugam la biserică să-l ajute Dumnezeu în egală măsură – de prieten sau de

duşman ce o mai fi pentru mine. Nu vreau să mă gândesc la cât am câştigat şi la cât am pierdut în

tot acest timp cât am stat pe lângă Mihai Fonta – eu înşelându-l în aşa fel ca să mă creadă consiliera

lui de suflet, el crezându-mă iubita lui şi de vreme rea şi de vreme bună, de totdeauna.

“Mia, ai deprins facultatea de a dezbate, de acum nu mai ai cum să fii DES-BĂTUTĂ” – zicea

ironic Mihai Fonta şi îi dădusem confirmarea pe seama lui, el mă învăţase.

“Ai grijă Mia – poţi cumpăra orice, dar nu de la oricine, pedeapsa trufiei vine când eşti mai sigură

pe tine, când te crezi mare, preţioasă, atunci ar trebui să fii mai prevăzătoare – eu, de câte ori am

fost pe val, la apogeul succesului meu în literatură sau presă, în Televiziune, atunci fac rost de cei

mai mulţi duşmani, dar şi prieteni, toţi mă înjură, dar numai unii mă blesteamă – cei mai mulţi nu

mă iubesc, dar mă respectă. Relaţiile din oameni se consumă în timp, nu se mai trăiesc, iar cu

timpul se răcesc, ca şi relaţiile dintre un bărbat şi o femeie. Eu sunt contra celor care se căsătoresc

din interes că sunt mai rău decât o curvă – cel puţin o curvă îşi schimbă clientul, dar nu trăieşte în

compromis toată viaţa.”

Omul Mihai Fonta lucra cu imponderabilul – virtutea lui cea mai de preţ consta în faptul că era

ceea ce părea a fi în viaţa reală – în literatură, era altcineva. Când era întrebat de ce, răspundea

nonşalant “N-aţi fost niciodată Mihai Fonta, ca să ştiţi ce simte Mihai Fonta”.

“El căuta mereu binele, dar la oameni nepotriviţi.”

Când auzea că a murit un actor, un scriitor, zicea ca şi când ar fi fost o rugăciune: “să ne bucurăm

că a trăit printre noi şi să ne întristăm că a plecat – încă un martor al vieţii noastre pleacă şi ne lasă

din ce în ce tot mai singuri”…deseori îşi amintea şi de tatăl lui – de “ministru” cum îl porecleau

prietenii – nu era un pasionat al fotbalului, dar privea şi el ca toată lumea la TV – cine joacă tati:

ai noştri cu ai voştri – după zece minute de privit împreună: da’, care sunt ai noştri şi care ai voştri”,

“dracu ştie, mă uit şi eu ca toată lumea.”

Concluzia era aceeaşi de totdeauna: fiecare lucru are importanţa pentru care i-o dai tu. Mihai

Fonta nu are numai talent, dar e şi un luptător – “dibaci mai eşti, domnule Mihai Fonta”…, poate

tribaci domnule A.M., căuta a fi modest în modestia lui.

Oricum eu nu mă puteam lupta la infinit cu anormalitatea relaţiei dintre noi, el putea – era

înzestrat cu abilitate şi pentru a învinge şi imposibilul – avea exerciţiul demnităţii în structura lui

psihică şi sufletească – mă înspăimântau puterea şi voinţa celui ce mă pregătise să-l părăsesc cu

ceva timp în urmă, nu vedeam nicio urmă a începutului şi nicio perspectivă a sfârşitului relaţiei

noastre, aşa că am făcut ce trebuia. Îmi văzusem limitele şi, pentru ca efortul meu să nu fie

zadarnic, mă hotărâsem să rămân cu ce nu meritam şi nu puteam avea niciodată fără Mihai Fonta.

Până la o anumită măsură şi la un anume moment, răul poate fi chiar necesar, mai răul e o problemă

– nu puteam falsifica lumea în care trăia el la infinit – ar fi fost o prostie. Şi cum îmi explicase

care-i chestia cu prostia, n-am decât să nu-I cunosc marginile… el era el, Mihai Fonta, şi eu eram

eu, el ar fi supravieţuit şi singur pe o insulă, eu nu, fără el.

Nu-l puteam opri pe Mihai Fonta în zborul lui cosmic spre stelele de a căror căldură şi lumină

nu se va bucura niciodată, nu am eu talentul, pasiunea, energia şi puterea lui, nu se merita a fi

sacrificat tocmai de mine, îl sacrifica timpul, societatea, conjunctura. Foarte puţini din cei ca el

aveau satisfacţia plenitudinii împlinirii recunoscute.

“Sunt un naiv, dar nu un tâmpit, am un bun simţ altfel decât ceilalţi – naivitatea se înrudeşte

mai repede cu talentul decât cu prostia, calitatea defectelor mele constă în faptul că nu am păcălit

prietenii, nici femeile din viaţa mea, nici şmecherii, nici şarlatanii, nici politicienii şi nici pe tine,

Mia – dar, dacă nu pleci la timp din viaţa mea, după…voi fi nevoit să te strivesc ca pe o

muscă…pentru că e posibil să nu suport…”, îmi spusese asta într-o zi şi mă rugase să nu uit,

pentru că nu ar fi vrut să distrugă într-o clipă ce construise câţiva ani. L-am întrebat înainte de a

întreprinde mârşăvia: “e momentul?!”

“Japiţă, DA!”, mi-aş fi dorit să aud vocea lui scandalizată – dar am auzit: “să nu preacurveşti,

numai asta nu te-am silit să înveţi, dar şi iluziile îmbătrânesc…iar tu ai fost o iluzie…şi cum iluziile

sunt vise, tu, Mia, ai numai senzaţia că ţi-ai luat zborul – zborul tău s-a oprit în aer la înălţimea

acestui moment şi atât, singură nu ai fi fost capabilă să te ridici din ţărâna în care te-ai născut”.

Fusese ultima umilinţă pe care fusesem nevoită să o suport, poate că avea dreptate, şi avea –

îmi deschisese porţile, îmi arătase cărările pe care să merg la intersecţia drumurilor vieţii, fusese

în spatele meu – muncisem şi eu – aproape că obosisem, eram epuizată, să stai două-trei ore pe zi

în prezenţa lui Mihai Fonta, să fii mereu încordată, să fii la înălţimea ideilor lui, a nebuniilor lui,

era aproape imposibil.

“Dumneavoastră îmi cereţi să fiu mereu deşteaptă, vă aşteptaţi să am cultura şi talentul

dumneavoastră, imaginaţia dumneavoastră, dar nu vă gândiţi că nu am experienţa dumneavoastră

de viaţă, că n-am citit cât dumneavoastră şi n-o să citesc niciodată ce şi cât aţi citit dumneavoastră,

nu m-am născut într-o casă cu bibliotecă, că poate nu fac parte din cei aleşi de Dumnezeu, să fac

ce nu poate să facă oricine. Ştiţi ce v-a zis primarul Solomon - «Mihai Fonta, eu niciodată nu voi

putea face ce faci tu, cum nici tu niciodată nu vei putea face ce fac eu»”, unii,mai puţin înzestraţi,

sunt născuţi să-i slujească pe ceilalţi – dacă toţi ar fi la fel, cine pe cine ar mai sluji. Domnule

Mihai Fonta, aveaţi dreptate când îmi spuneaţi: “Mia, trebuie să avem grijă de noi în primul rând,

să putem avea grijă de cei de lângă noi.”

Mihai Fonta devenise de nesuportat, angrenat într-un efort supraomenesc, “conectat la presa

scrisă – ziarist de investigaţii în zonă, realizator de emisiuni TV, lector la Universitate – scrie

cursul la fel cum îl predă, scrie la un roman – probabil ăsta, bine că a ieşit din politică – l-au scos

adversarii înainte de intra în luptă, prin tot felul de tertipuri – din teamă, acum,mai nou,

frecventează nişte ateliere de pictură, mira-m-aş dacă nu s-o apuca şi de pictură”, de la un nebun

frumos, la ce să te aştepţi, oricum,în ritmul ăsta infernal nu poţi trăi – el trăieşte şi mai e şi fericit,

dar şi bolnav de inimă albastră şi de rinichi cu pietre Svarovski. I-am zis odată – “Aveţi o vârstă

şi deci un organism uzat, e drept, rezistent, nu vă opriţi? Ajunge“.

Tot atunci mă întrebase: “Mia, tu ce crezi că e mai bună, o Dacie nouă sau un Mercedes mai

vechi – mai uzat – Ştiam că se gândise la el în comparaţie cu mine şi cu alţii mult mai tineri ca el.”

<<Gândeşte-te la col. Bică – la prorectorul nostru – şef la BCC, comandantul Poliţiei, conducător

de doctorat şi e de vârsta mea, sever şi al dracu ? cum ziceţi voi, dar un “om de nu-i adevărat“, o

capacitate, şi eu era să-l refuz la invitaţia de a avea ore la Universitate, pe motivul invocat de tine

– nu vă veţi înţelege cu Bică, e al dracu ! ca dumneavoastră… Ştii ce mi-a zis prorectorul

Bică…«vezi-ţi domnule de treaba dumitale, cine se aseamănă, se adună, şi apoi, la ce şi cum te

implici dumneata în ceea ce faci…ar fi o prostie să nu vii». Te onorăm pentru cine suntem, ne

onorezi pentru cine eşti>> şi-ar fi dorit să-l audă.

Nu ştiu dacă ştii, dar îl consult şi în tot felul de probleme şi personale şi politice şi sfaturile lui

sunt de un mercantilism feroce.

O fii etica afacerilor o disciplină mai mult teoretică, poate de aceea mi-a dat-o mie, să-i pun eu

ceva din talentul meu de scriitor “sărac şi cinstit”, cum zicea Iliescu că e el, (dar tot luase şi el o

ciosvârstă de vilă, pe mai nimic, din averea statului).

Mă mai visează Mihai Fonta, cum îl visez şi eu, dar nopţile ălea sunt tot mai rare – pentru el or

fi ce or fi,pentru mine sunt un coşmar.”

Era mereu îngândurat, Mihai Fonta când îi venea dor de Păpuşică, Clara era viaţa lui. O dată

mi-a spus că atât îl motivează fetiţa asta, încât nici nu ştie dacă face ce face pentru ca ea să fie

mândră de tatăl ei şi pentru că nu se poate duce la Sighet să trăiască alături de ea, să o vadă cum

creşte, să se bucure de bucuriile ei. Ce să facă la Sighet – să pască caprele pe dealuri, cum îi zicea

naşa lui, Victoria Daha. Vorbise la Universitate cu rectorul Vladimirescu să vină Mirela la post,

după ce bănuise că eu voi pleca din viaţa lui, că într-o zi nu ştiu ce mă apucase şi îi zisesem aproape

plângând, că ar trebui să mă lăsaţi să zbor… Nu fusese surprins, îi mai zisesem. Se uitase la mine

cu ochii ăia de vultur – privirile acelea oţelite îmi creionaseră o stare de spaimă… n-a scos nici un

cuvânt – chipul acela rubiniu, de boem, devenise cioplit în piatră – era numai colţuri tăioase, de

neclintit – două săptămâni n-a mai vrut să mă vadă, atunci îmi semnasem condamnarea – zborul

meu era ca cel al unei stele - de nemişcat – eram deja rece şi mai puţin luminoasă în sufletul lui.

Mă eliberase. “N-am să mai pot să te ajut, chiar dacă aş vrea, e dincolo de principiile mele. De

acum să priveşti spre Păpuşică, Clara va fi lumina unde privirile noastre s-ar putea întâlni pentru

o clipă, iar dacă încă îmi vei înşela convingerile despre educaţia pe care cred că ţi-am dat-o, voi

avea grijă să-ţi amintesc în felul meu acest lucru…voi scrie un roman cu care să nu te poţi mândri

şi de care să-ţi fie nu ruşine, nu teamă, ci frică să se ştie cine ai fost şi cine ai ajuns şi prin ce

metode. Şi te mai duci şi la biserică! “Şi văd că a făcut-o. Mi-e dor de el: sever, drept, ironic,

imposibil, rău, nedrept şi de zilele când mă făcea să plâng de necaz că-l dezamăgesc pentru ce şi

cine crede că sunt şi voi fi. Uneori îşi cerea iertare pentru vorbele aruncate în vânt şi nu doar mie,

dar cu o demnitate şi o explicaţie care te uimea şi te umilea. Îmi aduc aminte, de multe ori cu

durere în suflet, de ce mi-a spus într-o zi: ce ciudată e viaţa, Mia. Am căutat atât o femeie care să

mă completeze şi cu care să comunic şi tu erai aici“. Şi nu era adevărat – nu eu eram cea pe care

el o căuta de multă vreme, îl înşelasem. Avea darul şi blestemul de a fi un domn. “Munca pe care

o îndeplinim cu plăcere ne vindecă de truda ei”, îi auzeam spunându-mi epuizat după fiecare carte

scrisă. Avea anvergura eternităţii.

“Femeile astea, nu poţi trăi fără ele, dar nici cu ele nu poţi trăi”, scrise într-o zi pe-o coală de

hârtie şi mi-o lăsase pe birou.

Succesul unei femei este determinat de femeia de succes şi determinant în cariera unui bărbat

dacă femeia aceea e în spatele lui şi cum tu oscilezi, rămâi cu ce ai apucat, şi nu uita, viaţa îi alege

pe cei cu noroc, de cei fără noroc…, “iar la noi, românii, proştii sunt de două feluri, cei care nu se

îndoiesc de nimic şi cei care se îndoiesc de toate.” Îmi adusese aminte.

Nu ştiam să mă bucur sau să mă întristez pentru performanţa de a-l fi adus pe Mihai Fonta în

situaţia de a nu-şi da seama de şiretenia mea, atâţia ani, nu ştiam dacă să mă tem sau să-mi fie frică

de duplicitatea mea din ultima perioadă. Niciodată nu mă gândisem să rămân cu el şi nici la umbra

lui – “ la umbra stejarului nu creşte nici iarba“ tot el îmi spunea râzând. În momentele sale de

slăbiciune, când era vesel şi binedispus, îi strecuram în discuţie, aluziv, cam ce mi-aş mai dori. Şi,

cum era un om de onoare, nu trebuia să-i mai amintesc ce-mi promisese. Îmi transmisese singur

ceva mai mult decât speram din personalitatea lui. Cine şi ce să mă învinuiască că eu, o tânără cu

probleme de toate felurile, cu lipsuri, neajutorată nici fizic, nici altfel, mă folosisem de un prilej

oferit de Mirela, soţia lui şi prietena mea, care şi ea la rândul ei se folosise de el, (eu de ce nu sau

de ce da) să nu mă folosesc de persoana, personalitatea lui Mihai Fonta nu îmi puteam refuza

ocazia de a fi ceea ce ajunsesem secretara, consiliera şi iubita unui scriitor, nu bogat, dar nu sărac

în de toate ca mine. Nu puteam refuza prilejul de a cunoaşte lumea, viaţa, din altă perspectivă.

Eram curioasă. Nici Adam şi nici Eva n-au refuzat cunoaşterea şi cu ce sacrificiu când Dumnezeu

le-a spus: “bucuraţi-vă, mâncaţi, dar numai din pomul cunoaşterii, nu”, “el nu le-a poruncit, nu”.

NU, le-a spus “vă informez că…, iar omul a ales cunoaşterea, adică moartea. Frumuseţea constă

în faptul că omul a înţeles că moartea înseamnă cunoaştere”. Orice comportament nou îl anulează

pe cel vechi. Când s-a terminat un comportament eşti disponibil altui comportament şi apoi, fără

mine, Mihai Fonta nu ar fi reuşit să scrie cinci romane în patru cărţi. Aşa că i-am fost de mare folos

şi nu numai lui, şi celor din jurul lui, prietenilor, amicilor, profesorului Bică, rectorilor

Vladimirescu, Oprean, Secară, şi duşmanilor lui şi celor care-i vor citi cărţile. N-am de ce mă teme,

Mihai Fonta îmi e dator şi mie şi prietenilor lui. Mi-a arătat cum se trăieşte bine, plenar, înalt un

spectacol de lumini, o piesă de teatru, un spectacol de operă, un poem în proză, exact cum vorbea

el cu cei cu care putea comunica. Am văzut asocieri sclipitoare de idei, salturi de la un plan logic

la altul, paradoxuri originale…toleranţe de gânduri şi imagini. Un om spectacol era Mihai Fonta,

pe care unii îl aplaudă, alţii nu şi destui îl invidiază şi-l înjură. În cunoştinţă de cauză aborda

subiecte din cele mai trăznite: economie, filozofie, drept, literatură, amor, prostie, intram într-o

lume neştiută, căreia bănuiam să-i descopăr multe taine. Atunci am avut revelaţia “personajului de

lângă mine”. Era o experienţă unică, irepetabilă, cine ar fi refuzat, în locul meu, ceea ce primisem

şi fără niciun efort de la “prietena” mea, Mirela, soţia lui, plecată în Canada. Mihai Fonta

povesteşte idei pur şi simplu printr-o logică pe cât de surprinzătoare, pe atât de spectaculoasă, într-

un amestec de cuvinte şi imagini, cu o profunzime nemaiîntâlnită. Nu trebuie să inventeze nimic,

îşi aduce aminte de întâmplări, de concepte din cărţi, face asocieri miraculoase, poate pentru că în

romanele sale personajul principal, singurul de altfel, este el însuşi în dezbatere necontenită cu

sine, este, altfel spus, acel spectacol de cuvinte, imagini, metafore, idei – orice, despre oricine îşi

aduce aminte. “Mia, să ştii că spectacolul vieţii are două valori fundamentale pentru cei ca tine:

amorul şi ambiţia socială, pentru cei ca mine, te las să te gândeşti şi să ştii că VICTORIA în

dragoste se obţine prin fugă, a zis Napoleon, nu eu – eu am fugit din braţele femeilor din viaţa

mea, când m-au gonit ele, dar cand am vrut eu, ai grijă.”

Aveam să aflu că-n tinereţe fusese actor amator, aşa se explică succesul rolurilor pe care le

jucase în viaţă. Trăia ceea ce făcea, dar totdeauna făcea două lucruri deodată, şi bine, se gândea la

ceva şi vorbea despre altceva, astfel îşi fixa ca obiective de lucru o fiţuică pentru a doua zi, într-un

cui bătut în uşă, pe care o lua la plecare dimineaţa. Întâmplările din viaţa lui şi a altora deveneau

legende – firea lui blajină la prima vedere, modestă şi dificilă până peste poate, crea un fel de

vrăjitorie, graţie căreia supravieţuise tuturor regimurilor politice – social-democrate, liberal-

democrate, populare, populiste.

“Lumea lui Dumnezeu e formată numai din oameni morali, şi tu ai fost printre ei, dar lumea aceasta

este imperfectă, pentru că le-ar lua oamenilor libertatea, chiar şi de a greşi – şi aşa, din când în

când, invocai acest lucru…, când vei considera că a venit ceasul…dă-i bătaie”, numai că ceasul

venise de ceva vreme şi numai la asta mă gândeam şi mă cutremuram. În nevolnicia

mea…plângeam şi mă întrebam retoric, ce-am greşit, cu ce-am greşit, am şi eu dreptul la viaţă…”.

“Am făcut ceva mai mult decât să te iert. Te-am uitat!” Auzeam aievea vocea lui Mihai Fonta

venind de undeva de peste deal. Cuvintele acelea erau ca nişte şoapte reci, aspre, dure, colţuroase,

un fel de ghimpi, fie şi de aur, tot îmi înţepau gândurile, visele, nepăsarea, sadismul, perfidia, ca

să-mi treacă, mă tot gândesc la mama care-l descususe pe “catindat”, ce avere, ce şcoli, ce creştere,

ce educaţie, să nu fie un bădăran, ce e tat-său, mă-sa, câţi bani are, case, pământuri, neveste, copii,

dacă a mai avut sau are pe undeva “uitate“,“uitaţi“, dacă avea cultură şi era manierat, civilizat nu

prea avea cum, asta rămăsese să constat eu, aşa că-mi dăduse ok-ul. Puţin speriată că-mi trecuse

timpul, mai trasă, mai împinsă, de voia de nevoia mamei, reuşisem să mă obişnuiesc cu gândul că

trebuie să mă comport ca o îndrăgostită, acum chiar că nu mi se mai părea aşa de greu, de

obositor,nu era de talia lui Mihai Fonta, din niciun punct de vedere şi nici nu puteam să-l compar

cu Mihai Fonta.

Băiatul era odihnitor, nu era prost, dar nu era deştept, era un om obişnuit, aşa că intram iar în

lumea celor de unde plecasem şi mă simţeam confortabil, eram deasupra tuturor şi, de acolo, de

sus, îi priveam cu înţelegere, compasiune şi uneori milă. Nu venisem din stirpea celor aleşi, eram

crenguţă altoită din ramura celor aleşi – trăisem cu ei, printre ei, şi apoi, îmi rezolvam problema

care mă preocupa obsedant ; casă, masă, soţ, copii, o familie obişnuită, fără salturi, fără sclipiri,

fără acele satisfacţii de care nu mă puteam bucura niciodată. Îmi plăceau oamenii mari, virtuţile

lor, învăţasem să muncesc ca ei, să mă port ca ei, de la Mihai Fonta, dar nu puteam trăi ca ei. Nu-

i înţelegeam şi nici nu vroiam, era un efort uriaş să te bucuri de un fel de “anomalii” numite

succese, virtuţi, în teorie. Îmi plăceau artiştii, aleşii, dar nu puteam fi ca ei. Ce pot să fac mai mult,

decât să-mi recunosc neputinţa de a fi ce şi-ar fi dorit Mihai Fonta, pe care-l înşelasem, mimând

aproape perfect integrarea în lumea lor, (şi cu ce efort), cât mai puteam să resizt psihic cu acest

fals sentiment? Mama mea m-a salvat şoptindu-i printre dinţi lui Mihai Fonta, “fata mea se mărită

cu cine zic eu, altfel mă găseşte spânzurată în fundul grădinii.”

Înspăimântat de idee, Mihai Fonta a cedat, plecând din viaţa mea aşa cum intrase, îndurerat şi

singur. De acum trăia pentru Păpuşică – Clara fiind raza de lumină spre care se îndreptau gândurile

lui tăvălite prin tot felul de compromisuri, anomalii şi mizerii. Etica era disciplina care i se potrivea

ca o manuşă – prorectorul Bică, cu simţul lui practic, ieşit din comun, îi încredinţase catedra din

respect pentru talentul lui de scriitor, pentru logica lui aproape perfectă şi, desigur din prietenie.

Ar trebui să ne bucurăm că am trăit pe lângă Mihai Fonta şi să ne întristam când va pleca, că-l

bătea gândul să plece la Sighetul Marmaţiei, la Mirela şi la Păpuşică, plecând din oraşul în care se

simţea tot mai străin şi singur, cu fiecare zi. Maramureşul rămăsese singurul loc unde noi, românii

eram europeni, dar nu alteraţi de civilizatie. La Sighet nu trebuia să se întrebe dimineaţa şi totuşi

un primar este un bun conducător dacă îşi însuşeşte 10% din valoarea unor investiţii în acţiuni de

bun gospodar şi pentru Zilele oraşului sau cel care nu se implică şi îşi ia liniştit salariul fără să îl

doară capul. Oare toţi politicienii fură, mint şi se înjură unii pe alţii în public şi nu numai în

campania electorală, se mai întreba Mihai Fonta de câte ori deschidea televizorul. Sighetul arăta

ca în urmă cu 20 ani, Craiova devenise oraş European printr-o simetrie şi arhitectură, o configuraţie

de bun –gust care îi uimea pe vizitatori. Nu putea trăi cu gândul la Păpuşică la Craiova, dar nici la

Sighet cu gândul la Craiova, cea mai de netrecut apă la care nici nu visase vreodată, adâncă şi

învolburată - asta era, nu se putea hotărâ încă. Mia se supărase, înscenase o supărare fără margini

ca să scape de orice fel de obligaţie în cele din urmă îşi adusese aminte de ziua când Mihai Fonta

o întrebase, suspect, desigur: ”Mia cum se numeşte o femeie care se plimbă de mână cu un bărbat

şi cu celălalt face amor?”. Se cutremurase la gândul că Mihai Fonta ştie asta de mai mult timp şi

ea, numai era ce crezuse el că este de când numai Dumnezeu şi Mihai Fonta ştia.

Şi totuşi îi trimisese scrisoarea Mirelei, pe care o ţinuse ascunsă vreme d'un an, simţindu-se

vinovată de această nouă, dar veche blasfemie. După ce o citise, se văzuse descoperită şi se jenase

de sinceritatea Mirelei. Dintotdeauna şi-ar fi dorit să fie ca ea, nici acum nu reuşise şi nu va reuşi

niciodată.

Dragă Mia, la început... mi-am spus că nu ştie ce simt pentru El. Şi am construit case…. Şi

poduri şi ţărmuri de mare. Nu m-au descurajat fricile sale, încrustate în vârste trecute…. şi am

luptat să îi cuceresc încrederea. M-am îndârjit să-i arăt cât de mult şi cu adevărat îl iubeam, deşi

nu-mi răspundea nicicând cu dăruiri pe măsura speranţelor mele fără sfârşit….

L-am ademenit spre lumină, spre odihnă, spre curăţenie…. Şi m-am lăsat dusă de dragoste, în

neştire. În clipele alese în care a venit, m-am prăbuşit, sinucigaş, în cuprinderea braţelor lui, deşi

ştiam că mă predam necondiţionat unei suferinţe fără liman.

După ere de luptă cu fantomele inimii sale învinse, am înţeles că totuşi… singurul drept pe care

mi-l pot câştiga… într-o poveste cu prea mult trecut şi prea puţin noroc… este acela de a pleca

din viaţa lui.

Am încercat să-mi pregătesc inima pentru marea şi trista evadare… Am plâns până am inundat

lumile. Şi mi-am însângerat genunchii în faţa icoanelor, rugându-mă la Dumnezeu, să-l uit.

Noapte de noapte, am legănat, înaintea căderii în somn, gândul că-mi voi trăi ziua de mâine

cu mintea eliberată de imaginea sa. Dar, în fiecare dimineaţă… dragostea pentru El… m-a trezit

înaintea luminii. Nici nu mai ştiu când am plecat…. Nici nu mai ştiu unde am ajuns…. Un timp,

m-am istovit în strădania de a părea indiferentă. Am trecut pe lângă El privindu-l cu ochi de

gheaţă, mi-am pedepsit mâinile să nu mai deseneze gesturi prin care să se vadă că nu l-am uitat.

Exerciţiul indiferenţei l-am transformat în probă de supravieţuire.

În toate gândurile mele, l-am condamnat la moarte şi – odată cu El – pe toţi cei care-mi

aminteau de El.

M-am proclamat văduvă.

M-am declarat unică supravieţuitoare a unui cataclism din iubire.

Ani întregi voi îndura o singurătate implacabilă.

Trec anii peste noi….şi nu ne mai putem scutura de zgura vechilor iubiri. Trudim nebuneşte la

construcţii complexe şi nu mai ştim apoi să ieşim din labirintul ruinelor, atunci când truda ni se

năruieşte, fără să ne rămână… nici măcar bucuria de a fi construit, cândva, ceva.

Şi atunci, căutând o salvare, ne alegem parteneri de ocazie, ne irosim în îmbrăţişări fără noimă,

ne minţim că ţipătul de durere neîndrăgostită ne-ar putea obloji memoria rănită.

Uităm, de-a valma, vechile dureri, dar şi întâmplarea cumplită că avem o singură viaţă. Şi că,

în ultimul vis pe care-l vom visa, grăbit, disperat, printre lacrimi, nu va mai fi loc pentru amoruri

de consum…nici pentru îmbrăţişările minţite…doar pentru marile – iubiri. Chiar şi fără noroc…

trăite până la sânge…, până la prăsele…, până la condamnarea la moarte.

Mirela, 7 ianuarie 2007 – Montreal, Canada

În viaţă sunt şi lucruri pe care nu le poţi controla înafară de sentimente şi gânduri. De exemplu,

să nu-ţi strici bunătatea de furie pentru orice muscă, adică să nu foloseşti tunul, când poţi folosi

pliciul. Mihai Fonta supravieţuise zodiilor trecătoare prin Păpuşică şi zodiilor eterne prin cărţi.

Artiştii sunt cei ce cultivă sentimente şi scriitorii cei care le inserează în sufletul oamenilor şi le

lansează în eter. Mihai Fonta căuta binele, dar numai la oameni nepotriviţi, o dovediseră cărţile

lui .

La numai o săptămână după Anul Nou mai primise o scrisoare de la nevastă-sa.

8 noiembrie 2008, Bruxelles

Dragă Mihai,

„Pe viaţă!”… mi se pare o sentinţă nemiloasă, atunci când se aplică unei relaţii cu ambiţii la

dragoste, sex şi comunicare pe termen lung. Eu nu cred că în dragoste există alegeri pentru o

viaţă. Încă nu am întâlnit iubiri eterne care călăresc peste orice obstacole, amoruri care

defrişează orice încâlceli de piedici, poveşti veşnice cu inimi şi trupuri pereche.

Faptul că lumea este plină de femei care nu-şi părăsesc soţii, bărbaţi care nu divorţează de

copii şi de nevastă, concubini care nu se smulg cu uşurinţă dintr-o relaţie, toate acestea fac o

realitate (admirabilă!), care ţine de cu totul alte coordonate ale psihicului uman, decât acelea

sentimentale. Am bănuieli, ba nu, am şi dovezi, că dragostea „pe viaţă” are frăgezimea unui pahar

de şampanie spart la miez de noapte în toiul nunţii. Dulceaţa şampaniei şi a iubirii alunecă spre

inevitabilul divorţ, oricât de evlavios ar fi păstrată.

Şi atunci, măcar din când în când, trebuie să reiau exerciţiul pur al emoţiei şi al răscolirii. S-

o fac cu nebunie şi conştiinciozitate, cu nădejde…cu deznădejde. Să retrăiesc chinul fabulos,

delirant, al dorinţei interzise…al fructului oprit. Să trăiesc până la sânge. Să iubesc până la

durere. Să ard până la ţipăt. Să las să-mi curgă prin vene otrava dulce…demonică şi

divină…tandră şi egoistă. Să mă îndrăgostesc!

Mă feresc cât pot să ştiu cine i-a mai deschis şliţul iubitului meu. Îl prefer, în imaginaţia şi în

realitatea mea, doar cu mine. Trecutul său nu mă interesează, prefer să nu-mi mărturisească

nimic, fiindcă asta ar putea fi pentru mine dezamăgitor şi deruntant.

Marea- iubire se trăieşte, nu se povesteşte la cafea, că atunci este basm, nu e de vis….

Cât despre mine, îmi place, să am părţi din viaţă învăluite în mister, mult mai atrăgător decât

să port insigne cu numele foştilor. În plus, eu am un trecut greu. Iar bărbatul din viaţa mea trebuie

să reziste la trecutul meu. Bărbatul care crede că trecutul unei femei poate micşora iubirea pentru

el este stupid sau slab. Pentru că o femeie poate să iubească de fiecare dată altfel, să dăruiască

de fiecare dată ceva pur şi neînceput, un trup şi un suflet neprihănit, fiecărui bărbat pe care îl

iubeşte cu adevărat. Categoric. Nu ştiu cum e la alte femei, dar la mine prezentul a fost întotdeauna

mai interesant decât trecutul. Urma paşilor mei este infinit mai ştearsă decât drumul pe care îl

privesc în faţă, chiar dacă nu-i marcat pe harta destinului meu.

Cred cu tărie că marea mea iubire este aceasta în care mă aflu şi nu cele pe care le-am îngropat

sau le-am pierdut aiurea. Câteodată, m-am amăgit cu iubirea cuiva care a dispărut de lângă mine,

s-a scurs printre fisurile unei iubiri îndoielnice până la ultima picătură, care era mereu o lacrimă

nouă, de-aia părea că nu se mai termină odată.

Recunosc marea iubire atâta timp cât El poate să-mi străbată interiorul…cu buzele şi palmele

rămase afară… când îmi sărută sânii…şi îmi alintă, de fapt, inima; când mă satură de la talie în

jos şi-mi alintă, de fapt, pruncii pe care îi voi face; când mă sărută pe gură…şi, de fapt, îmi ia

gândurile pe buze şi mi le rosteşte năucitor; când îmi răcoreşte spatele în sărutări – îmi dă aer să

respir; când mă strânge în braţe – şi, de fapt, mă ia cu totul în El!

Mă îndrăgostesc în clipa în care mă transform…într-un fel de navetă spaţială care pleacă de

pe pământ cu o viteză uluitoare şi se tot duce pe căi nebătute la întâlnirea cu El, pe altă

planetă...într-o cu totul altă atmosferă…cu toate stelele agăţate pe un cer mult mai la îndemână,

cu soare şi lună fără program fix de lucru, adică la discreţie. Plutesc. Imponderabilitatea e starea

în care mă transform şi nu mai vreau pe nimeni şi nimic. Restul bărbaţilor lumii nu mă interesează

când iubesc pe cel care mă iubeşte. Ador Raiul în care ne-am afla doar noi. Ador să uit că în

dragoste…nu există alegeri pentru o viaţă. Dar…mi-ar plăcea să nu uit că aş vrea să-l iubesc o

veşnicie şi să mă iubească pentru totdeauna.

M-am îndrăgostit cu adevărat de bărbatul care m-a făcut să vibrez doar … mângâindu-mă pe

cap şi oglindindu-şi zâmbetul în ochii mei, ştiu asta de mică, de la bunica. Şi încă ceva: când

iarăşi m-am îndrăgostit cu adevărat…cu nebunie…cu extaz… cu durere…cu dor…am redevenit

copil…am redevenit fecioară, aşa cum mi-am dorit pentru tine.

Mirela

Pe termen scurt, nici Mirela, nici Mia nu-i simţiseră lipsa, lipsa sfaturilor celui ce le mânuia

destinele începuse a da roade, altfel cum se explică scrisoarea Mirelei de ultimă oră. De obicei,

femeile te apreciază după ce te pierd – ălea mai deştepte, ălelalte numai când nu mai au confort şi

cine le... paşte. Cele mai neînsemnate femei din viaţa lui se uitaseră mai întâi la ceasul de la mână

şi la pantofi şi nu la cum arată bărbatul care le poartă – asta văzuse şi Mia la cel ce nu-şi arăta

mintea. „Am eu şi pentru el de la ălălalt..., numai să iasă cum zice mama.”

Mihai Fonta era ca o stâncă, dar plină de farmec, nu şi de bunătate, era un rău necesar, nu era

bine cu acel rău, dar era şi mai rău fără ... severitatea, dârzenia, curajul şi orgoliul cu care se lupta

pentru orice lucru pe care el îl considera demn, drept, cinstit.

El spunea poveşti neştiute, dar altfel, despre lucruri ştiute, el fiind un personaj mereu prezent în

aceste poveşti. Simţise cum se micşorase plaja prieteniilor, mai puţine telefoane, mai puţine vizite,

mai puţine petreceri, mai puţini prieteni şi tot mai puţini duşmani, ceea ce nu era bine deloc.

Deseori făcea cadouri celor din jurul lui câte o înscriere la vreun concurs de muzică, de dans, de

poezie..., după talent, toţi câştigau, pentru că îi înscria la concursurile unde ştia că nu vor pierde.

Mia recunoştea că ajunsese la concluzia lui în momentele de rătăcire: „Mia, pentru a învinge,

uneori, femeile pot fi şi curve, şi îngeri, şi demoni, ca oamenii politici”, şi-i mai spusese odată că

„nimic şi nimeni nu-ţi ascute simţurile, nu îţi perfecţionează abilitatea mai bine decât concurenţa.”

„Este adevărat că nu este adevărat că tu, Mia, nu mai eşti cum erai.”

În viaţă, dacă pierzi şi te tot gândeşti la pierdere, te duci mai repede unde nu vrei – uită ce-a

fost, gata, mergi mai departe – pierduse sau câştigase Mihai Fonta în bătălia cu viaţa?!

Pentru că bătuse palma cu destinul, îşi permitea să negocieze ce vrea şi cu cine vrea, muncise

pentru asta. Încet, încet, viaţa îţi cere să te supui altor porunci decât cele pe care le ştii, la care te

aştepţi.

Până şi ceasul stricat arată ora exactă de două ori pe zi – dar, minte omul prost, jegul, nemernicul

– nu poate să-i fie indiferent ce se întâmplă cu aproapele lui. Dumnezeu a lăsat numai omului

dreptul şi datoria de a iubi. Fără iubire poţi trăi fără să exişti.

Îţi dai seama de o femeie după cum îşi alege bărbatul şi de un bărbat după cum îşi alege femeia

– oricum, dragostea ţine 2-5 ani, cu bătaie lungă şi, înainte de a avea, trebuie să fim. În antichitate,

cineva spusese – nu contează anii din viaţa ta, ci viaţa ta din anii tăi. La noi sunt prea mulţi isteţi

unde nu trebuie şi prea mulţi proşti unde trebuie – asta e noutatea cea mai nouă, compromisul care

nu compromite în politica românească.

E cam târziu pentru compromisuri pentru mine, nu mai e loc nici de ură. Mâine, azi, deja va fi

ieri şi 2009. Pot urî cu gândul la trecut, dar poţi şi renunţa cu gândul la viitor.

În ghetoul singurătăţii mele, cărţile sunt lumânările care îmi luminează calea.

„Amintirea morţilor stă în amintirea celor vii” (Socrate).

Şi-ar fi dorit să stea cu fiică-sa şi mama ei. ”Aş vrea să te ajut fiica mea cea mai mică, numai

să-ţi doreşti asta”. Aproape că auzea vocea Clarei, din când în când. O şi vedea, aievea, mare,

elegantă şi frumoasă.

„Când vii la noi, în Canada?”

„E prea departe pentru mine.”

„Atunci vin eu să te văd.”

„Te iubeşte atâta lume, Clara, iubirea mea nu înseamnă nimic. N-am fost lângă tine când erai

mică, nu pot să-ţi fiu de mare folos acum, când eşti mare şi atât de frumoasă – fetiţa mea, cât

semeni cu maică-ta.” Îl cutremurase gândul acela nefast, dar posibil.

*

* *

Privea la Realitatea TV şi se minuna – „ce vedeţi e numai realitatea TV sau realitatea pasageră”.

Ce era pe post, dezbateri politice cu dus şi-ntors în Parlament, cu două luni în urmă, şi cei de la

Putere, şi cei din opoziţia de atunci. Votaseră Legea creşterii salariilor profesorilor cu 50%. Cei de

la putere, după ce şi ei votaseră, să spună că nu pot da banii oamenilor, pentru că nu sunt prevăzuţi

în buget şi, de altfel, nici nu ar fi de unde. Opoziţia: scandal, ameninţări cu moţiuni de cenzură, cu

căderea Guvernului, care oricum pleca în 30 de zile; avuseseră loc noile alegeri. Cei din Opoziţie

ajunseseră la Putere şi cei de la Putere, în Opoziţie. Acum cei ce ajunseseră la Putere spuneau că

nu pot onora Legea şi promisiunile electorale, că nu sunt bani, că visteria e goală, iar ceilalţi, acum

din Opoziţie, că sunt bani. Omul, cetăţeanul ca mine, nu mai înţelegea nimic. Minţeau şi unii şi

alţii, minciuna era în gura tuturor şi la mare preţ, dar era singurul adevăr pentru fiecare în parte şi

pentru toţi laolaltă, în acelaşi timp şi în timpi diferiţi, era ceva năucitor. Iată cinstea de care se

bucura minciuna în politica românească.

*

* *

Apare, aşadar, paradoxul paradoxurilor, adică adevărul că nu trebuie să ne simţim fericiţi

când ceilalţi ne ascund adevărul – în timpul următor şi noi îl ascundem pe al nostru, ştiind că

deranjează.

E greu să şi crezi adevărul, îl putem pătrunde cu inima sau cu raţiunea. Oare putem spune

totdeauna adevărul şi celor care nu îl respectă!? Adevărul străluceşte ca şi dreptatea, dar numai

după ce îl vezi strălucind în ceaţa pe care nu o împrăştie.

Zisese cineva, odată, nu mai ştiu cine – ”a dovedi că ai dreptate înseamnă că eşti de acord că s-

ar putea să te înşeli totuşi”.

*

* *

După cum punea problema celor cu care ieşea pe post la TV, după felul în care se implica,

participa efectiv şi afectiv la interviuri. Colegiul Ziariştilor din România, prin Comisia de etică, îl

premiase pe Mihai Fonta cu premiul de excelenţă pentru popularitate. Interviul cu prof. univ. dr.

Eugen Moţa – şeful Clinii de Nefrologie – jucase un rol determinant în acordarea marelui premiu.

MF: Cine sunteţi şi de unde veniţi domnule doctor Moţa Eugen?

EM: Bunicii, părinţii mei, toţi au fost olteni, nu ştiu de unde, n-aş putea să vă spun eaxct de

unde, pentru că istoria Olteniei este una şi simplă, dar şi complicată în acelaşi timp, nu doar

turcilor le datorăm mult din ceea ce există astăzi pe meleagurile Olteniei.

MF: Dar comportamentul balcanic vine de pe acolo.

EM: Comportamentul balcanic, da.

MF: De ce medic, şi nu actor, preot sau altceva?

EM: Medic, pentru că asta a fost dorinţa părinţilor, sincer. Răspunsul este sincer şi dezarmant,

poate nu vă aşteptaţi. Nu eu, părinţii au intuit sau a fost dorinţa lor, îmi este greu să vă spun la ce

s-au gândit când au dorit ca eu să fac Medicina şi să ajung medic. Eu voiam să mă fac inginer, şi

voiam să mă fac inginer electronist, pentru că îmi place electronica extraordinar de mult şi de

când eram mic, toate sculele pe care le aveam prin casă le demontam şi le remontam.

MF: Dar n-aţi desfăcut niciodată un ceas şi să vă rămână o jumătate, că mie mi s-a întâmplat…

EM: Am făcut asta şi, tatăl meu, care a decedat când eu aveam trei ani, a avut o dorinţă şi eu

îmi amintesc înfăţişarea lui şi chiar câteva replici, deşi eram foarte mic atunci. Odată, avea un

ceas de buzunar, un ceas bun, pe care eu l-am luat, l-am desfăcut, şi când l-a văzut desfăcut, l-a

luat, l-a aruncat şi a zis: “vreau să trăiesc să văd şi eu ce drac de om iese din ăsta.” Dumnezeu

n-a vrut, din păcate, să trăiască. De atunci, eu singur în casă îmi repar sculele, rareori, când nu

pot face eu, când nu pot remedia eu o defecţiune, dar primul care demontează televizorul, video,

camera video, camera foto, sunt eu…maşina, şi după aceea ajung la service.

MF: Fratele meu este inginer electronist, referitor la ce spuneţi dumneavoastră, şi noi am avut

o pendulă mare, pe care am pus-o pe nişte ziare în curte şi am desfăcut-o şi eu, că nu mai funcţiona,

şi taică-meu când a venit acasă şi a văzut, ne-a întrebat “care dintre voi a avut ideea şi care

lucrează?”, “păi, ideea a avut-o Mişu şi lucrătura o s-o fac lui“ a zis frate-meu. La sfârşit ne-a

rămas o jumătate din pendulă, nepusă la locul. Pendula a funcţionat, după doi-trei ani când am

găsit pe cineva s-o repare, pentru că în Oltenia nu prea erau pendule, pendula fiind adusă de la

Braşov, unde noi primisem o moştenire.

MF: De ce nefrolog şi ce este nefrologia până la urmă?

EM: Să vă spun cum am ajuns eu nefrolog. Asta s-a întâmplat în 1990. Iarăşi nu a fost opţiunea

mea. Prima mea opţiune a fost medicina internă şi eram medic primar boli interne, eram cadru

didactic, am rămas prin repartiţie de la absolvire în învăţământul superior... Primele cinci medii

au rămas direct în învăţământ, pentru că atunci într-adevar se făcea carte serioasă.

MF: Sunteţi al patrulea medic care vă plângeţi de acest aspect.

EM: Trebuie să mă plâng, pentru că nu putem ignora situaţia, mă gândesc şi eu ce lăsăm în

urma noastră, mă gândesc că eu însumi sau cineva din familia mea poate să ajungă pe mâna celor

pe care noi îi formăm astăzi.

MF: Şi ei nu înţeleg formarea profesională, perfecţionarea?

EM: noi profesorii constatăm un declin evident. Nu putem să ne ascundem după deget. Ăsta

este un adevăr. Dacă v-aţi uita acum la admitere în acest an, a-ţi constata primele medii, cei mai

buni copii au dat la facultăţi de management, de Drept, de afaceri, iar la Medicină, ultimii elevi

absolvenţi ai liceelor şi cei care au avut trei. Am văzut un interviu de la Universitatea ”Carol

Davila” din Bucureşti, absolut năucitor, cei care aveau trei sperau, că, vor intra, vor fi studenţi.

Cu plată. La Medicină îndrăzneau să vină, atunci când eu am dat examen, primii elevi, cei mai

buni elevi din cele mai bune licee, de la liceele mai slab cotate, nici nu îndrăzneau să vină la

Medicină. Ori acum, i-aţi văzut, cu 3 ei speră să ajungă doctori.

MF: Am avut o discuţie cu rectorul şi îi reproşam că a crescut taxa la 25 de milioane. “Mă

interesează cei care intră la bursă, să acoper norma la cadrele didactice. Mă interesează norma

bugetară pe care trebuie să o asigur“, mi-a spus. Poţi să te faci medic, să nu ştii nimic, dar să

plăteşti. Ca atunci când veneau grecii.

EM: Când veneau grecii, da, era ceva similar. Dar, o vorbă din bătrâni care circulă din

generaţii, că “prostia se plăteşte” abia astăzi a fost pusă în practică. Păi ăştia cu trei nu sunt

studenţi buni, nu zic că sunt proşti, zic că nu sunt buni. Ei plătesc pentru a ajunge studenţi la

Medicină şi pentru a deveni medici.

MF: Şi cu competenţa...

EM: Evident că sistemul îi va exclude, îi va marginaliza. Va fi o concurenţă. Acum suntem în

UE, şcolile de medicină sunt şcoli serioase, acolo examenele sunt extrem de riguroase, cei care

îndrăznesc să vină la facultăţile de medicină sunt dintre cei mai buni, sunt foarte bine pregătiţi. E

adevărat că este nevoie de medici, este nevoie în toată Europa. Şi eu, zilele trecute am primit o

scrisoare din Franţa.

MF: Vi s-a făcut o ofertă.

EM: Da, o ofertă. Au nevoie aproape în toate specialităţile, începând cu medicina generală şi,

gândiţi-vă, că Franţa este ţara care are cel mai bun sistem medical din lume, la această oră.

MF: Nu în America?

EM: Nu în America, nu în Anglia, nu în Japonia, ...în Franţa, şi Franţa are nevoie de medici şi

Anglia are nevoie de medici la ora actuală.

EM: Dar să vă spun cum am ajuns eu nefrolog. În 1990, într-una din zile, unul dintre colegi

care era director medical al Direcţiei de Sănătate Publică, m-a invitat jos la birou, ̣pentru că

atunci ministrul Sănătăţii avea mai multe memorii,şi din Craiova se solicita înfiinţarea unui

Centru de hemodializă la Craiova, pentru că erau doi profesori universitari care făceau dializa la

Bucureşti de trei ori pe săptămână, mergeau la ”Carol Davila”, la profesorul Ursea, şi mai erau

şi alţi pacienti, tot din Craiova care făceau naveta, de trei ori pe săptămână la Bucureşti, vă

imaginaţi ce înseamnă asta, viaţa acestor oameni a fost un calvar. Şi atunci, ministrul a spus, este

imposibil, Craiova este un centru universitar, trebuie să existe un centru de hemodializă acolo.

Colegii s-au gândit la mine şi m-au solicitat, m-au invitat la o discuţie, am avut o discuţie cu

colegii la Direcţia de Sănătate Publică şi apoi profesorul Ursea, care era şeful nefrologiei din

ţara aceasta, m-a contactat şi m-a invitat la Bucureşti pentru a mă convinge şi m-a convins, marele

profesor Nicolae Ursea, cel care a infiinţat această specialitate, care nu exista până în Revoluţie

în România. Urologie exista.

Nefrologia este specialitatea medicală care se ocupă de latura medicală a bolilor renale acute

şi cronice, iar urologia este specialitatea medicală care se ocupă de latura chirurgicală a bolilor

renale acute şi cronice. Noi rezolvăm bolile prin metode şi tratamente medicale, urologii prin

intervenţii chirugicale sau alte manopere urologice, dar oricum intervenţionale.

MF: Dar, dau şi medicamente pentru tratament.

EM: Evident. Orice act chirurgical este însoţit şi de administrarea unor medicamente.

MF: Zic, ia de colo un tratament pentru pietre, bei asta, şi mai şi scapi, dacă ai noroc, între

timp se cam clarifică lucrurile şi pe urmă se ajunge la dumneavoastră.

EM: Astăzi, în lume, litiază renală, care este o boală foarte frecventă, o boală renală mai

frecventă decât o ştiam noi din cărţi, practica clinică ne demonstrează că este extrem de frecventă,

la vârste foarte fragede, eu văd mereu copii de 3, de cinci, de şapte-opt ani, cu litiază, ajung la

mine cu părinţii lor, în colică renală, cu infecţii urinare. Astăzi nu se mai operează decât între 1

şi trei la sută prin intervenţii clasice, prin complicaţiile pe care le dau, de exemplu, migrarea unui

calcul, coborârea lui la nivelul rinichilor, sunt metode intervenţionale, cum este LITOTRIPTIA,

sfărâmarea acestor calculi.

MF: Este şi la Craiova un astfel de aparat.

EM: Funcţionează un litotriptor, eu nu l-am văzut. La un centru medical privat, pentru că

spitalul nu are.

MF: Spitalul are un aparat de spart pietrele de dinainte de ‘89.

EM: Nici măcar un cadavru nu mai este. A fost montat chiar în preajma Revoluţiei, era

chinezesc şi n-a funcţionat niciodată. Spaţiul în care el a fost montat este acum al Centrului de

Hemodializă, o parte a acestui centru.

MF: Ştiţi de ce nu a funcţionat?

EM: Ori a fost o problemă tehnică, mă gândesc logic, ori au lipsit oamenii competenţi,

specialiştii care să-l utilizeze, ori amândouă, nu ştiu.

MF: Amândouă. Eu m-am ocupat de acest caz la sesizarea unor oameni în 1990 şi apoi am

reluat problema în 1997 când era Petrescu director, şi mi-a spus, ”domnule, n-a funcţionat

niciodată”. Eram deranjat de faptul că şi eu mă duceam la Fundeni pentru spargerea acestor

pietre, cum se zice în româneşte, nu ştiinţific, şi mă deranja faptul că nu este aici, şi auzisem că

este. “Nu ştiu de ce n-a funcţionat niciodată ori pentru că am avut consumabile şi n-am avut

specialist, apoi am avut specialist şi n-am avut consumabile, e ceva olteneşte“, mi-a zis doctor

Petrescu.

EM: nu ştiu dacă se întâmplă numai la Craiova, pentru că în celelalte centre universitare mari

din ţară nu se întâmplă lucrul acesta, la Craiova s-au mai întâmplat şi alte lucruri cu alte aparate.

De exemplu ecograful care a venit primul în România, un ecograf cu braţ cum se chema la vremea

aceea, iarăşi n-a funcţionat, ca şi LITOTRIPTORUL care n-a funcţionat deloc.

MF: E de regretat despre ce vorbim acuma.

EM: Este regretabil că asta ne-a ţinut pe loc, dacă nu cumva ne-a tras puţin înapoi şi este un

handicap greu surmontabil, pentru că ceilalţi n-au stat pe loc, au făcut între timp progrese.

MF: Vreau să vă spun că, la acea vreme, făceam presiuni la mitropolitul Olteniei de atunci,

Nestor Vornicescu, răposatul, să dea bani de la biserică, să mai luăm un aparat din ăsta şi făceam

tot felul de giumbuşlucuri ziaristice cu omul, de toate felurile şi promitea că dă măcar jumătate

din bani şi demersurile să le facă Ministerul Sănătăţii şi tot nu s-a întâmplat.

EM: Ştiţi ce lipseşte de fiecare dată, un om devotat. Uneori, este nevoie de un devotament până

la sacrificiu ca să pui în practică o asemenea idee, chiar atunci când ţi se oferă oportunitatea de

a o face. Centrul de dializă de la Craiova, eu l-am înfiinţat, m-a convins profesorul Ursea, m-a

convins ministrul, care era profesorul Bogdan Marinescu. Nu mi-a dat nici măcar un leu. Ştiţi ce

mi-a spus profesorul Bogdan Marinescu? M-a invitat şi stăteam, cum stau cu dumneavoastră de

vorbă acum, am băut o cafea împreună, a emis ordinul de ministru cu care am plecat în Italia şi

a spus, “îmi pare rău, n-am să vă dau nici măcar un leu, nici pentru benzină”, că la vremea aceea

încă nu era benzină, era cota aceea, rămăsese coada după Ceauşescu încă un an-doi, până

prin ’91. M-am dus în Italia când a izbucnit războiul din Irak, primul, pe vremea lui Bush tatăl, în

16 ianuarie 1991, noaptea am ajuns exact când a izbucnit războiul şi italienii, cum sunt

temperamentali, au trăit momentul acela fiindcă au pierdut şi ei un pilot, Maurizio Ciociolone, n-

am să-l uit în viaţa mea, că era erou naţional. M-am dus fără bani, cu maşina mea o Dacie, şi am

luat aparate de acolo, am luat un tir de aparate. Şi am dat şi la Severin, doctorului Mărgineanu,

la Ploieşti şi doctorului Iancu, la Constanţa, pentru că nu erau centre de dializă în România, la

vremea aceea, şi aşa a pornit dializa atunci. Dar, m-am sacrificat eu. Dacă mă întrebaţi acum

dacă aş mai face-o o dată, în aceleaşi condiţii, vă spun, nu.

MF: Poate că aţi face-o până la urmă, din auzite mai mult ştiu că sunteţi şi un sentimental.

Dumneavoastră aţi salvat cel puţin şase din prietenii mei, cu care am comentat despre

dumneavoastră...

EM: Fără să ştiu că vă sunt prieteni...

MF: Nici dumneavoastră nu ştiaţi, nici eu nu ştiam că prietenii mei sunt şi prietenii

dumneavoastră. Cu unul din ei am avut chiar astăzi o discuţie, mă întreba, “nea Mihai, cu cine

eşti astăzi”?, ”cu doctorul Moţa”. “Să-i dea Dumnezeu sănătate, că m-a scăpat de la moarte”.

Pot să o şi spun, e directorul economic de la Primărie, Pascu.

EM: Domnul Pascu.

MF: Şi mai cunosc încă vreo cinci, şase care erau fericiţi că au ajuns la momentul oportun la

dumneavoastră “la Bucureşti, altă şansă nu mai aveţi”. E adevărat?

EM: Da, este adevărat, pentru că decizia pe care o luam uneori în câteva secunde, într-un

minut-două, implică uneori viaţa unui om. Noi avem în mână de foarte multe ori viaţa oamenilor,

noi luăm o decizie care poate schimba cursul vieţii unui om, inclusiv acolo SUS, trăind sub această

presiune extraordinară. Daca conştientizăm asta, nu putem decât să fim toată viaţa profesionişti

adevăraţi, oneşti şi să ne facem meseria la nivelul maxim al posibilităţilor noastre. Acolo Sus?

Acolo Sus, pentru că trebuie să avem o discuţie cu noi înşine, ne facem introspecţia periodică, să

vedem de câte ori am greşit în cariera noastră, să vedem câţi oameni nu mai sunt printre noi, şi

lucrul acesta mă cutremură....

MF: De ce să nu fie printre noi? Din cauza unor greşeli?

EM: A unor decizii, să nu spunem greşeli, poate e prea mult, poate nu am luat decizia potrivită,

la momentul oportun, este extrem de important.

MF: Dar dumneavoastră aveţi un standard, pe care îl spuneţi. Dacă sunt două săptămâni de

la data la care aţi făcut infecţie urinară, dupa aia intraţi în nefrologie.

EM: Medicina astăzi se bazează pe dovezi, astăzi dacă nu avem aceste dovezi, decizia, într-

adevăr, este una eronată şi asta priveşte nu sănătatea unui om totdeauna, ci poate chiar viaţa lui.

Dacă nu avem aceste dovezi, aceste argumente,şi nu corelăm corect… şi la timp… viaţa

pacientului e în pericol eminent. Dovezile ne aduc argumentele certe ale unor studii care se

efectuează astăzi în toată lumea, în toată America, până în Japonia, în toată Europa.

MF: Cum e cu compensarea asta a competenţei profesionale cu aparatura?

EM: Medicina a făcut progrese spectaculoase în ultimii ani, în ultimele decenii, aş putea spune

în ultimul deceniu, în orice caz nefrologia a făcut progrese spectaculoase, dar mai ales în ceea ce

priveşte aparatura medicală, tehnologia medicală. În ceea ce priveşte, dacă mă întrebaţi, actul

medical clinic, nu cred că s-a făcut vreun progres.

MF: Aoleu!

EM: O spun poate pentru prima oară, dar o spun pentru că m-aţi provocat şi o spun. Cred că

medicina clasică a suferit un uşor regres, medicina adevarată pe care o făceau clinicii adevăraţi,

a suferit un uşor declin, pentru că nu mai avem timp şi de asta. Nu mai avem timp să ne dedicăm

bolnavului, nu mai avem timp sa examinam bolnavul din cap până în tălpi, cum făceau clinicii

noştri renumiţi în toată lumea, în şcolile de medicină de la Cluj, de la Bucureşti, de la Timişoara,

de la Târgu Mureş...şi erau cunoscuţi în toată lumea.

MF: Poate trăi o persoană cu doi sau trei rinichi?

EM : Cu mai mulţi rinichi se poate trăi, se poate trăi şi cu un singur rinichi. Sunt persoane care

se nasc cu un singur rinichi şi trăiesc o viaţă întreagă.

MF : Publicitate, dragilor. (gândurile lui Mihai Fonta o luaseră razna. Vorbea cu doctorul în

paralel).

Un om de o decenţă, discreţie şi verticalitate care uimeşte şi pe Dumnezeu – era omul ăsta. În

prezenţa lui simţeam că nu am reacţii, sentimente, emoţii, aveam ceva ce n-avusesem niciodată.

Simţeam o împlinire profesională despre care nu puteam vorbi. Atâta luciditate şi echilibru mă

descumpănea . Aveam mostra unei bucăţi de existenţă trăite dincolo de limite – când rezişti sau

cedezi sub presiunea timpului. Era dreptul şi datoria mea să fiu înţelept la câte compromisuri a

trebuit să îndur ca om de TV ; eram în slujba patronului postului său, în slujba publicului – pe cine

serveam şi pe cine deserveam. Nu puteam pune cătuşe drepturilor şi libertăţilor mele, sentimentelor

mele, numai pentru că Mia nu era cu mine – era acolo dincolo de ecran. Câtă rătăcire, câtă

deznădejde – indiferent ce ai spune la TV. Simţi că ceva te frânge. Cel mai mare duşman al meu

este timpul dar şi cel mai bun prieten. Sunt pe val dar la ce bun dacă trăiesc fără iubire adică exist

şi atât. Sunt ca un capac. De ce oare să mai caut justificări pentru lucruri pe care nu le-am făcut.

Cristos nu îi judecă pe cei care au muncit şi au greşit ci pe cei care nu au făcut nimic. Ar trebui să

ţin minte numai ce îmi convine.

Feţele succesului sunt o povară. Emisiunile mele aveau succes, mă pregătisem zece ani. “Bine

că nu te pripeşti în minciuni“ îmi zisese-m într-o carte. Ce să fie suişurile şi coborâşurile mele în

cele din urmă? Dacă nu praf şi pulberi de stele atunci măcar licurici – era, eram ca la un cenaclu

de poezie unde nimic nu era real, totul era poezie. Simt nevoia unui Înger să se roage pentru mine,

să se lupte pentru mine, cu mine pentru ceilalţi. Cui să-i spun ajută-mă, am căzut – m-am julit să

aud de acolo de după cortină – vezi ce tâmpit eşti, nu te-ai învăţat minte nici acum“. Am nevoie

dar mă şi tem de ceea ce n-a venit încă – recunoştinţa celor ce n-au înţeles. Cred că am creat un

culoar pe care alţii se zburdă în voie. E un act de curaj, de mare curaj – să te arăţi sensibil,

vulnerabil, visător, înduioşat. Ce orgoliu, ce vanitate – în faţa timpului.

MF : Ne-am luat cu vorba, nu ştiu dacă o să dezbatem până la capăt ceea ce trebuia. Ce-mi

propusesem eu, nu ce trebuia. Să reiau întrebarea. Poate trăi o persoană cu unul, doi, trei, patru

rinichi. Care sunt diferenţele vis-a-vis de dotarea asta pe care o face Cel de Sus.

EM : “In dotare“ ar trebui să avem doi rinichi. Din fericire, rinichiul este un organ pereche.

Amândoi rinichii cântăresc cât inima, de exemplu, că să facem legătura cu emisiunea

dumneavoastră trecută, pentru că există o legătura cel puţin funcţională între inimă şi rinichi,

formidabilă. Dar, funcţional, se poate trăi o viaţă normală cu un singur rinichi. Se nasc oameni

cu un singur rinichi şi trăiesc 90 de ani, se descoperă uneori întâmplător. S-a descoperit la

necropsie că au avut un rinichi sau cu prilejul unui examen ecografic, pentru că astăzi ecografia

este un examen accesibil, nu găseşti un rinichi, vizualizezi un singur rinichi. Cu mai mult de doi

rinichi, cu trei, cu patru se poate trăi, dar este o malformaţie şi nu toţi cei patru sau trei rinichi

sunt şi funcţionali.

MF: A, deci cu cât sunt mai mulţi, cu atât nu fac nici o treabă...

EM: Exact, treaba bună ştiţi că o face unul singur sau unul duce greul sau îi duce în spate, cum

se spune. Şi pentru celălalt în general este vorba de o malformaţie, nu sunt funcţionali toţi cei trei

sau patru rinichi.

MF: Deci, atunci când sunt trei, funcţionează doi şi unul este pe dianafară.

EM: Nu, un anumit grad funcţional are şi el, şi al treilea şi al patrulea.

MF: Dar ăsta poate fi folosit la transplant ?

EM: Nu. Nu se prelevează de la un donator care are o malformaţie renală sau la nivelul

oricărui aparat sau sistem, niciodată.

MF:În ţară avem centre de transplant renal şi de ce la Craiova nu există ?

EM: Transplantul renal este speranţa oricărui bolnav cu boală cronică de rinichi şi în orice

caz, al bolnavilor care fac dializă. Ei speră că odată să găsească un rinichi compatibil care să le

fie transplantat şi să ducă o viaţă normală. Pentru că, hemodializa nu este o fericire. De trei ori

pe săptămână, câte patru ore şi jumătate conectat la aparatul de dializă, nu este chiar o plăcere,

dar este singura modalitate de a menţine un om în viaţă. Si, apropo de nefrologie, este singura

specialitate dintre toate specialităţile medicale care ne permite să menţinem un om în viaţă zeci

de ani. Cel mai vechi bolnav dializat aici împlineşte anul acesta 18 ani, cu el am deschis Centrul

de dializă, nu este unul singur sunt mai mulţi. In Romania, cel mai vechi bolnav in

dializa are 26 de ani. Deci, de 26 de ani, omul acela face dializă.

MF: S-ar putea să se înţeleagă că aceşti oameni au făcut dializă de la un an la 18, respectiv 26

ani.

EM: Trăiesc de atâţia ani de la data de când au început să facă dializa. Fără dializă, oamenii

ăştia nu ar mai fi trăit.

MF: La Severin, mi se pare Simian, exista o zonă endemică unde lumea se îmbolnăveşte de

rinichi. Ce ne puteţi spune despre acest lucru ?

EM: Este o boală endemică ce se întâlneşte atât în România, în Serbia şi Bulgaria, pe o rază

cuprinsă între 70 si 150 de kilometri de o parte şi de alta a fluviului Dunărea.

MF: Kilometri pătraţi ?

EM: Nu, lineari. In România, epicentrul, ca să spun aşa, focarului de nefropatie endemică, este

Ergheviţa, este un sătuc acolo, în Balota. Mai sunt foarte puţini oameni acolo, în general sunt

vârstinci, sunt bătrâni, dar tinerii au părăsit locul, dar ceea ce este interesant, este faptul că tinerii

care s-au născut acolo şi au plectat din satul lor, din Evgheviţa, oriunde în ţara asta sau în lume

au făcut boala unii dintre ei, cei care au avut-o în familie, cei care au avut gena.

MF: Deci se transmite ?

EM: Da.

MF: Ce legătură are cu locul ?

EM: Până la această dată, cu toate cercetările care s-au făcut, cu toate studiile, n-au reuşit să

ajungă la cauza acestei boli. S-a invocat solul, aerul, apa, alimentaţia specifică zonei, nu s-a

decelat nicio cauză până la această dată.

MF: Noi avem un centru de nefrologie pe Unirii şi un alt Centru la Severin care funcţionează

şi datorită dumneavoastră. Eu nu vă flatez, eu spun la modul franc ceea ce ştiu.

EM: Sunt două centre private de hemodializă, la Craiova, pe Calea Unirii, şi la Turnu Severin,

care erau necesare, pentru că centrele publice, cel de la Craiova, din Spitalul Judeţean, şi cel de

la Turnu Severin, din Spitalul Judeţean nu mai făceau faţă. Numărul de bolnavi este atât de mare,

încât, de exemplu, la centrul public din spital se lucra în patru ture, atât se putea dializa pe un

aparat. In 24 de ore, patru bolnavi, aparatul nu se răcea practic, se uza lucrând la capacitate

maximă. Nu erau locuri, capacitatea Centrului fiind depăşită, nu a mai putut fi extins Centrul şi

era necesară deschiderea unui centru privat, ceea ce s-a şi întâmplat la 1 decembrie, anul trecut.

MF: Ştiu că v-aţi implicat în chestia asta până la urmă, că erau rapoarte, memorii, intervenţii,

şi prin presă, că la Severin murea lumea şi nu se dădea drumul la Centru. Până la urmă, cu chiu

cu vai, s-a deschis acolo.

EM: Nu am detalii despre cum s-au derulat lucrurile la Severin, dar ştiu cum s-au derulat aici.

Eu am sprijinit ideea de la început. I-am spus domnului Duţescu că are tot suportul meu

profesional pentru a deschide un asemenea centru, pentru că nici nu poate funcţiona fără Clinica

de nefrologie, fără suportul Clinicii, unde noi primim bolnavii, îi diagnosticăm, îi pregătim pentru

dializă şi iniţiem dializa acolo, într-un centru privat nu se poate începe dializa. Incepem în clinică,

cu bolnavul internat şi asta pentru siguranţa bolnavului. Când bolnavul este echilibrat, merge în

celtrul privat şi îşi continuă dializa. Trebuie să le spunem telespectatorilor că nu se plăteşte un

leu, este un centru privat care are un management privat, dar primeşte tot atîţia bani pentru o

şedinţă de hemodializă de la minister, de la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, cum

primeşte şi centrul de stat.

MF: Este un succes pentru oraşul nostru, am înţeles că vin oameni din toată regiunea aici.

EM: Chiar înainte de a ajunge în emisiune la dumneavoastră am fost sunat că a ajuns un bolnav

de la Rm.Vâlcea, o colaboratoare de a mea examina bolnavul în UPU Craiova, un caz grav, i-a

depăşit ca posibilităţi acolo. Nu putem ignora faptul că la Craiova este un centru universitar, iar

factorul uman cât şi dotarea sunt superioare celor de la Turnu Severin sau Vâlcea.

MF: Dotarea pe care o avem acum la Craiova se ridică la standardele de care avem nevoie

sau este puţin depăşită ?

EM: Nu, este departe de standardele actuale, chiar de standardele din România, din unele

centre, nu mai vorbesc de standardul european sau internaţional. Este nevoie de investiţii, de mulţi

bani, pentru a atinge standardul european, să spunem.

MF: Un bolnav care nu ajunge la timp, ce i se poate întâmpla?

EM: Nu dotarea este problema, ci faptul că aproape două treimi din bolnavii cu boli cronice

de rinichi ajung foarte târziu la noi, în general în stadiul final al bolii, când trebuie să iniţiem

dializa, când toate celelate posibilităţi de tratament pe care le-am fi avut la îndemână pentru a

stopa sau a încetini progresia bolii lui cronice de rinichi, au fost epuizate sau au fost depăşite,

pentru că bolnavii ajung la specialist, la nefrolog în stadii foarte avansate.

MF: Şi cine este vinovat până la urmă?

EM: Nu cred că este un singur vinovat aici. In primul rând pacientul, pentru că din copilărie

avem această teamă de a merge la doctor. De cum deschidem ochii, ne sperie părinţii cu doctorul,

« te duc la doctor şi te liniştesc ». ţine de educaţia noastră, iar sistemul nu poate fi exclus din

această ecuaţie, mă refer la sistemul sanitar, avem şi noi vina noastră, avem încă multe de făcut

în nefrologie, că despre asta vorbim acum, pentru a conştinetiza oamenii, pentru a-i face să

înţeleagă că la primele manifestări care apar la nivelul aparatului reno-urinar, de la tulburări la

urinat, până la dureri, trebuie să se adreseze medicului, măcar medicului de medicină generală,

medicului de familie, care ştie unde să-l îndrume, şi aşa ajunge la noi la timp.

MF: Cum ajung cei care stau la distanţe foarte mari ? Aveţi ambulanţe ?

EM: Cei cu dializa sunt aduşi şi sunt apoi duşi acasă. Totul este gratuit. Pacienţii vin cu cel

puţin o jumătatte de oră înainte, se pregăteşte aparatul.

MF: Explicaţi vă rog ce este dializa, că poate se uită la noi acum oameni care nu ştiu.

EM: Dializa este metoda de tratament pe care o utilizăm atunci când nu mai există alte metode,

pentru a menţine omul în viaţă, când funcţiile rinichiului nu mai există. Este un fel de rinichi

artificial. Inlocuim funcţiile rinichilor. Se cheamă terapie de substituţie a funcţiilor renale.

Aparatul nu îndeplineşte toate funcţiile rinichilor. Nu o îndeplineşte pe cea mai delicată dintre

ele, cea endocrino-metabolică. Rinichii sintetizează nişte hormoni, cum este renina,

eritropoietina, vitamina D3, pe care nu-i mai sintetizează alt organ.

MF: Dar, se vorbeşte mult şi despre legătura dintre creier şi organe.

EM: Funcţionează bine creierul, funcţionează bine şi organele. De ce le spunem noi pacienţilor

că este bine să aibă un psihic bun. Pacientul care are un tonus psihic bun, care are suportul

familiei, sprijinul nostru, al corpului medical, reuşeşte să învingă boala. La asemenea pacienţi,

actul medical este un succes. La ceilalţi, actul medical este parţial compromis.

MF: Aveţi tendinţa să nu le spuneţi pacienţilor stadiul real al bolii, ca să le menţineţi un tonus

ridicat.

EM: Delicat, dar ferm. Dacă nu vrea pacientul să spunem familiei lui, trebuie să-i respectăm

decizia.

MF: Păi atunci cum este ajutat pacientul să îşi revină dacă el ştie că are o boală gravă ?

EM: Prin atitudine. Un zâmbet, o mână prietenească pe umăr, o vorbă bună, fac mai mult decât

actul medical în sine.

MF: O întrebare jurnalistică. Domnule doctor, păsările au rinichi ?

EM: Aţi vrut să încheiem într-o altă notă. Sincer, nu ştiu. Stiu un singur lucru, că toate

vieţiuitoarele care au aparatul care elimină urina au rinichi.

MF: Păi şi peştii ?!

EM: Peştii, cum nu au plămâni şi respiră prin branhii, cred că nu au nici rinichi.

MF: De albine, putem să spunem ceva în legătură cu rinichii ?

EM: Ca tatăl albinelor, ar trebui să luaţi o albină să-i faceţi disecţie, şi să-i căutaţi rinichii.

EM: Este bine ca oamenii să fi reţinut două principii, unul, foarte important, să vină la medic

atunci când sunt în faza incipientă a bolii, iar când au în familie boli ereditare să îşi aducă şi

copiii la medic.

*

M.F.: Era mulţumit că nu-l premiaseră pentru întreaga activitate, atunci era grav, ar fi fost ca şi

când i-ar fi spus, ”gata, maestre, ajunge pentru ce-ai făcut, de acum să fi sănătos şi să mai fi şi

spectator în viaţa altora”, adică spectator la moartea ta de mâine!!

Îşi aminti ce îi spusese col. Bică, după ce îi povestise cum găsise liber postul de director la

Bibliotecă şi nu-l putea ocupa nici prin concurs dar minte la ofertă, cum crezuse. Mai marii zilei

nu-l lăsaseră nici măcar să participe la concurs – îi trebuiau studii de master în filologie sau istorie

– el fiind doctorand în etică, cu studii de management. „Fugi, domnule, de aici, ăia au pus condiţiile

calate pe studiile celui ce îl aveau pentru Bibliotecă mai demult decât data examenului. Dacă te

lăsau să te înscrii, le încurcai socotelile.”

Nu era pe vremea lui Gheorghe al Scroafei, era pe vremea lui Ion şi a Preotesei – tot cam pe

aici. Prefectura era un fel de clan al clanurilor – cuscri, socri, naşi, fini, mătuşi, cumnate, gineri,

nurori.

Nu se gândise că oamenii sunt unii din lut, alţii din noroi, cum se gândise colegul de breaslă N.

C. Munteanu.

„Când Dumnezeu l-a creat pe Adam din ţărână nu a făcut-o doar să îşi ducă la bun sfârşit

lucrarea, ci a împlinit cea mai importantă etapă a ei, încât să poată sintetiza prin trupul fiinţei

omeneşti întregul proiect divin. Nu degeaba se spune că omul este cheia creaţiei. «Adam»

înseamnă în ebraică şi «ţărână» şi, la acea vreme, ţărâna era abia desprinsă din tăria apelor de

sub cer. Era, pare-se, un pământ bun, lut preţios, maleabil, spălat de ape, purificat. Un pământ

care păstra încă intactă apropierea de apele de deasupra, apropierea de cer. Din acel pământ,

rezultat al retragerii apelor, a fost creat omul. Să nu desconsiderăm ţărâna, mai ale cea din care

a fost creat omul. Trupul omului plămădit şi ridicat din ţărână nu este altceva decât o înţelegere

între Dumnezeu şi creaţia sa. Omul pare a fi, ar trebui să fie o metaforă reuşită a întregii epopei

a creaţiei. Pentru că Dumnezeu nu doar că a despărţit apele, dar şi pământurile. Aşa cum a ieşit

uscatul dintre ape, aşa a ieşit şi omul din pământ. De aici intimitatea noastră cu pământul,

ritmurile noastre cerebrale sensibile la mişcările de profunzime ale scoarţei terestre. Din pământ

am ieşit, în pământ ne întoarcem! Tot mai des, printre oamenii creaţi din ţărâna însufleţită de

Dumnezeu îşi fac loc nişte creaturi mâloase, mocirloase, care lasă în urmă miros sulfuros de

mlaştină şi de descompunere. Sunt oameni făcuţi parcă din noroi. Faţă de frumuseţea de teracotă

a omului adamic, creatura de noroi pare să fie doar o caricatură adunată sub formă umană de

întâmplare sau de criză de imaterial. S-ar zice că nemaiavând lut, Dumnezeu i-a zămislit din noroi

pe destui dintre semenii noştri.

Pe omul de noroi îl recunoşti de departe după urmele pe care le lasă. Este cel care-ţi intră cu

bocancii plini de noroi în casă şi în viaţă, lasă urme de neşters pe cele mai frumoase cărţi de

poezii, murdăreşte orice obraz atinge. Cu mintea lui de noroi întinează sentimentele frumoase,

fapte bune, gânduri înălţătoare. Omul de noroi este o realitate devastatoare. În prezenţa lui albul

şi lumina se îmbolnăvesc brusc. Greu de ştiut cine i-a creat şi de unde au apărut aceşti oameni.

Probabil, pentru că nici ţărâna nu i-ar mai fi suportat. Dacă pământul trece prin pericolul

deşertificării, omul este în pericol să se înnămolească. În contact cu cine ştie ce virus puternic

patogen, pământul din el se îmbolnăveşte, se lichefiază, putrezeşte. Acest om intră ca igrasia în

zidurile de cărămidă ale lumii în care trăim. Roade încet şi sigur centura de apărare a cetăţii şi a

omeniei. Îi vezi de la o vreme peste tot. Cum de s-a înmulţit peste măsură, cum de a ajuns să ne

copleşească, rămâne un mister de nepătruns. Dar nimic nu-l caracterizează mai bine ca vorba

cronicarului: pe dinafară pom înflorit, pe dinăuntru, lac împuţit. Probabil că fost zămislit în zone

cu umiditate maximă, în adâncul cavernelor, în mijlocul mlaştinilor. Probabil că este doar o

parodie drăcească pentru a ne face să discernem tot mai greu unde este graniţa dintre bine şi rău.

Cine ştie? Ştim doar că peste faţa omului din ţărână, pentru a-l însufleţi a suflat Dumnezeu. Nu

ştim cine a suflat peste faţa omului de noroi. Dar putem bănui...”

Încă sub supliciul dezamăgirii şi neîncrederii, supărat şi necăjit că muncise 30 de ani, (oare

pentru cine scrisese 20 de romane)?...25 de ani de presă şi tot nu ajunsese unde îi era locul, la

Bibliotecă, tot din cauza corupţiei şi a lipsei de moralitate a oamenilor politici. Pornise maşina,

radioul maşinii şi aşa auzi câteva versuri pe o melodie cam ciudată: „Vreau să vă doară; Să vă leg

gura cu sfoară; Să mă minţiţi ultima oară!” Aproape că îl impresionaseră tinerii ăia cu francheţea

şi sinceritatea lor.

Ştiri: „Ordonanţa Guvernului Boc va face poc în scurt timp, pentru că, dacă până acum

guvernele au încurajat nemunca, Boc, cu ordonanţa lui, împiedică munca”, zicea Funar, alt fost

primar al Clujului, care nu spunea nimic despre batjocora banului public.

Taică-său avea o vorbă de duh, care se potrivea la orice fel de discurs, fie şi politic: „dacă te ascunzi

şi nu te caută nimeni, nu înseamnă că eşti ilegalist” – vorba asta probează minciuna drept adevăr

şi invers. În afară de bani, sex şi burtă, nimic nu mai e prioritar în politica primatelor clasei politice.

Dovada, eternul Fidel Castro al Cubei încă socialiste, care pretinde că a făcut sex cu 35.000 de

femei, adică cu 2,5 pe zi, într-o viaţă de om de-a lui. Omul politic ideal este cel care face un rău

pentru un scop bun, iar noi să-l putem pedepsi pentru răul făcut şi să-l omagiem pentru binele

făcut. Să fie înţelept ca şerpii şi nevinovat ca porumbeii (Kant). Greu să poţi menţine un astfel de

echilibru, dar şi mai greu să încalci o lege care nu există şi e şi mai greu să ai încredere în cei ca

cei din carte ca şi în sfinţii de pe pereţii bisericilor. Eu am încredere în ţuica de la socru-meu, 40

de grade are când o iau şi tot 40 de grade când o beau. E adevărat, în numai o săptămână. El zice

că ar avea 7 ani. Cifra mincinosului dar şi cea biblică. Mulţi din prietenii mei mă întreabă dacă o

viaţă cu atâtea neveste nu e mai rea decât moartea?! Nu e, e chiar mai bună, simţi că trăieşti – ai

acel fel de fel de probleme, trebuie să le învingi, trebuie să le treci, cu toate că mă mint, mă înşeală,

mă fură şi înjură dar nu mă înjură toate nevestele şi iubitele o dată ci de mai multe ori şi la date

diferite şi nu numai ele şi soţii lor care au mai aflat câte ceva.

Tare aş vrea să-i prind pe toţi într-o tropotită cu ţipurituri, cum ar zice socru-meu Ion, celălalt,

de la Sighet. Asta ca să arăt că şi eu sunt om, nu statuie în Parcul Romanescu. Fără bani şi fără

putere n-aş avea cum să-mi cumpăr 1 mp de pământ acolo unde pământul nu are valoare, deci nu

se vinde. Chipul meu rămâne la dispoziţia solomonilor timpurilor viitoare, până atunci conştiinţa

mea civică fiind mereu aceeiaşi – după ...dincolo... de dincolo. Nu voi regreta niciodată lucrurile

care vin din convingerea mea de român creştin. N-am bani nici pentru a-mi angaja un avocat, dar

am bani pentru a cumpăra un judecător - că e mult mai ieftin dar cum să deschid un proces acum

care să se judece peste 50 de ani. Un coleg avocat, căruia i-am sugerat utopia, mi-a spus cam aşa:

„tu va trebui să-ţi alegi, ai timp 50 de ani să te gândeşti, ori vrei să-ţi rezolvi problema, ori vrei să

ţi se facă dreptate!” Ideea venea ca un fel de cadou dat de un necunoscut, pe întuneric, cu 50 de

ani mai devreme. Naşa mea îmi spusese ceva foarte interesant şi înţelept: „Pasiunea şi dragostea

îi împing pe oamenii obişnuiţi într-un fel de vârtej de minciuni şi crime sentimentale de neînţeles,

originale uneori şi alteori. Am constatat asta după ce ţi-am citit cărţile.”

În toate romanele scri despre păcatul original, despre setea omului de a cunoaşte ce, cum şi de

ce se întâmplă în jurul lui. Bolnav de curiozitate, omul moare cu setea cunoaşterii. De aceea,

moartea poartă un nume: ciroză, pneumonie, inimă, accident. Iar Mia n-a făcut excepţie, ar trebui

felicitată pentru luciditatea cu care şi-a urmărit scopul – ar fi sacrificat pe oricine, oricând, pentru

a parveni social. Mijloacele nu mai contau. L-a minţit, l-a furat, l-a înşelat şi pe Dumnezeu, din

moment ce mergea la biserică şi se închina cu nevinovăţia unei fecioare despletite şi seninătatea

unui înger, cum o văzuse-i tu Mihai.

La cârciumă nu te duci numai pentru că îţi e sete.

*

* *

Îi rămăsese în minte ce-i spusese taică-său, într-o seară, când se însurase prima dată: „Să nu

uiţi, femeile nu se lasă, se schimbă, iar nevestele nu se părăsesc, te părăsesc, dar când vrei tu.”

Un gând ascuns, care se dovedise a fi certitudine şi pe care il sugerase taică-su într-o zi: ”eu nu

mai am pentru ce şi nici pentru cine trăi, mi-au murit toţi prietenii, toţi colegii toţi duşmanii şi

amantele şi mumă-ta, iar pe voi vă încurc, nu mai am nici o satisfacţie. Dacă viaţa mea nu mai are

rost atunci ce rost mai are”? De ce atunci şi nici atunci nu-l cutremurase acest gând, al bătrânului,

cât îl curtemurase acum, după mumai câteva zile. Fusese bătrânul mai lucid la 84 de ani decât el

la 60 de ani s-au trecea printr-o pasă, proastă printr-un declin psihic de necontrolat. Avusese la

viaţa lui iubiri fericite şi iubiri nenorocite. Unele din femeiile vieţii lui, cu cât îl iubiseră mai mult,

cu atât îl trădaseră mai repede. Cele mai multe, cu primul prilej după ce-şi văzuseră saci-n căruţă,

altele ceva mai încolo. Cele pentru care făcuse pasiune fuseseră devastatoare pe toate liniile,

material, spiritual, moral – pasiunea prin excelenţă e totdeauna devastatoare. De fiecare dată

talentul, cultura şi abilităţile pentru noua conjunctură îl revitalizaseră. Avea natura alături, locurile

natale şi dorinţa aceea ancestrală de a învinge. Chiar şi atunci când îi era rău, îi era bine, la gândul

că relaţia cu femeile şi oameni de teapa lor se terminaseră. Ca din senin apărea o rază de lumină şi

aproape că simţea fericirea care, de fiecare dată se dovedise a fi un cuvânt atât de mare şi atât de

gol, precum era tangoul pe vremuri şi valsul sub gherlande de argint şi pomi înfloriţi. Când îşi

aducea aminte de acel moment, se revigora, primind energii nemaivăzute în imaginaţia lui din

neant ca mai apoi, să constate că era real ceea ce credea că e un vis. Dacă era sau nu era un mare

talent în a trăi viaţa plenar, înălţător, până în ultimele clipe, nu avea să ştie niciodată. El făcea ce

simţea că trebuie să facă şi se dovedise a fi un neînvins. Cu timpul însă nu se putea lupta. Cu timpul

şi dragostea, pentru că nu se pot cumpăra, nu te poţi pune. Dacă unii se conduc după nişte reguli

poate numai de ei ştiute, el n-avea nici o regulă, timpul era etern şi invincibil. Avea cultul abilităţii,

dar cum orice cult e iraţional prin însăşi raţionamentul de a înţelege fenomenul, niciodată n-

avusese soluţii pentru cârpăceli. Întindea mâna duşmanului după ce vedea că acesta îşi descleştează

pumnul, aşa câştiga şi atunci când cei mai mulţi îl vedeau la pămînt, se scutura de praf, îşi scutura

pălăria şi-o punea pe creştetul capului şi pleca mai departe. Cu toate cele ce i se-ntâmplaseră,

privind înapoi, şi acum îşi dovedise şi lui şi altora că era pe drumul lung şi anevoios al câştigării

încrederii şi nu al pierderii ei. Cum putea să nu zâmbească şi acum, dacă atunci când, după o coadă

la carne, într-o hală din Circul foamei, ajuns în faţa măcelarului, întrebase: “aveţi carne”? “nu, n-

avem peşte, dincolo nu e carne” “la coada aia”? “Da, dar o să bage. Nu ştim dacă astăzi dar mîine

sigur”, “ Păi”! Şi l-apucase râsul şi atunci şi acum după ce şi-aminti păţania. Trecuseră 20 de ani.

Totdeauna se considera un norocos cu ghinion, aşa îşi justifica neputinţa. Când şi pasărea ucide,

nu mai e nimic de făcut. Il întristase atât de mult acest gând care îl ducea la pasărea de Mia. Pe un

perete la Universitate cities ceva nostim, inteligent, oltenesc şi hazliu: “Fusăi aici şi făcui asta“.

*

* *

Nu-mi puteam explica, nu mă puteam dezmetici, de ce alese-se Mia să mă mintă pe mine şi să-

l înşele pe Dumnezeu cu atâta putere de convingere, ea tocmai ea creştina, credincioasa, incurabilă

care nu putea trăi decât în limitele celor zece porunci, motiv pentru care o întrebasem curios : “ce

ascunzi tu Mia cu atâta înverşunare? Poate că te pot ajuta oricât de greu mi-ar fi – eu spre deosebire

de Dumnezeu aş vrea să ştiu chiar mai puţin decât ştie el“.“Măcar acum ştiţi că nu ştiţi, e ceva

totuşi şi cu Domnul lăsaţi-mă în pace că mă descurc eu – ţin post mă spovedesc, mă grijesc. Când

o să ştiţi totul nu o să mai puteţi face nimic. Nici pentru mine nici pentru dumneavoastră“. Deci

exista un motiv, îi crescuseră corniţele, învăţa să-npungă. Era prima dată când mă dispreţuiam

pentru naivitatea şi îndăratnicia mea… E drept că îmi trecuse prin minte ca un fulger să o strives

ca pe o muscă – dar cui folosea. Era jenibil cinismul cu care mă înfrunta pisicuţa. Mia o întrecuse

până şi pe Manon Lescout din romanul cu acelaşi nume. Ce mai rămăsese de făcut decât să scriu

despre cele ce mi se întâmplaseră mie ca şi lui Alphonse Saudet în SAPHO. Începusem şi eu a

înţelege că la un anume moment dacă conjuncture este exploatată intelligent şi abil te determină

să crezi că eşti unsul lui Dumnezeu pe pământ. Poate Mia fusese influienţată de divinitatea ei.

Simţindu-te îndatorat te şi apuci de mătănii, de slujbe şi de pomeni de doi lei pentru a compensa

ajutorul dat de Dumnezeu care poate fi şi întâmplător şi efemer. Cum Legea compensaţiei

universale a lui Vasile Conta se poate verifica cam cât se pot verifica unele din sugestiile lui

Dumnezeu prin gândul cel bun când te face om sau nu. Nu ştiu încă şi nici nu mai am cum afla

dacă nu eu îi sugerasem acest mod de a gândi după ce-I cerusem să citească Vasile Conta câteva

fragmente. Pentru ce-mi facuse mie o puteam ierta şi uita dar pentru ce jurase vis-à-vis de fiică-

mea Clara, nu. Mia îl întrecuse şi pe Dracu în codoşenia ei de drac împieliţat, nefiind din cei ALEŞI

ci din cei însemnaţi de Dumnezeu – eu făcusem mare confuzie.

*

* *

-Tati, unde se termină cerul? Tati, de unde vine noaptea? Tati, tu de ce vii cu mine in parc? Tati,

gărgăriţele sunt numai fetiţe sau şi băieţei? Tati, eu cu cine semăn, cu tine sau cu mami?

*

* *

“Este adevărat că romanul ăsta este cel mai interesant roman de dragoste al tuturor timpurilor,

domnule Mihai Fonta?”

“Da, onorată instanţă,… a tuturor timpurilor.”

Visase sau era adevărat, încă nu-şi putea da seama – gândurile lui zburau în jurul ideii ce

începuse a o înţelege abia atunci. Când şi pasărea ucide, nu mai e nimic de făcut!

Sfîrşit