Forme verbale PredicativeÎn limba română există cinci moduri personale.Aceste moduri personale au rol numai de predicat .Indicativ

Prezent: Învăț, înveți, învață, învățăm, învățați, învață Trecut

Perfect compus - exprimă un proces trecut și încheiat dar neprecizat în timp

Am învățat, ai..., a..., am..., ați..., au învățat Imperfect - exprimă un process trecut dar neterminat în

momentul vorbiriiÎnvățam, învățai, învăța, învățam, învățați, învățau

Mai mult ca perfect - exprimă un process trecut și încheiat înaintea altui process trecut și încheiat

Învățasem, învățaseși, învățase, învățaserăm, învățaserăți, învățaseră

Perfect simplu - exprimă un process trecut și încheiat momentan sau într-un interval de timp delimitat

Învățai, învățași, învăță, învățarăm, învățarăți, învățară Viitor: Voi învăța, vei..., va..., vom..., veți..., vor învăța Viitor anterior: Voi fi învățat, vei..., va..., vom..., veți..., vor fi învățat Viitor popular: O să învăț, o să înveți, o să învețe, o să învățăm, o să

învățați, o să învețe

Condițional-optativ Prezent:

Aceste scînduri ar fi cam greu de ridicat. M-a ș duce dar n-am chef. Chestiile astea nu v-ar ajuta cu nimic. Ț i-a ș da-o dar am pierdut-o.

Perfect: Aceste scînduri ar fi fost cam greu de ridicat. M-a ș fi dus dar n-aveam chef. Chestiile astea nu v-ar fi ajutat cu nimic. Ț i-a ș fi dat-o dar am pierdut-o.

Imperativ Pleacă! Scoală-te! Urmărește-i! Povestiți-ne!

Conjunctiv Prezent:

Mi-aș dori să pot. Vrem ca tu să ne ară ț i . Majoritatea copiilor nu vor decît să se joace.

Perfect: Mi-aș dori să fi putut. Voiam ca tu să ne fi arătat. Mai bine ar fi fost să ne fi dus altundeva.

Prezumtiv Prezent:

Crezi că o fi acolo? Ne-or vedea dacă-l facem aici? S-or duce fără noi?

Perfect: L-o fi mîncat ? O fi fost în sală? O fi plecat deja, dar nu sînt sigur.

Forme verbale nepredicativeFormele verbale nepredicative/nepersonale sînt uneori considerate moduri împreună cu cele personale, dar, din cauza unor diferențe fundamentale în de natură semantică, morfologică și sintactică, în gramatica modernă sînt luate separat. În limba română există patru forme verbale nepredicative. Acestea nu au rol de predicat.

Infinitiv Ți-am dat-o pentru a te ghida. A se păstra în loc răcoros și uscat. A învă ț a bine o limbă străină poate dura ani. Au luat-o fără a ș ti ce să facă cu ea.

Participiu Pariul a fost mărit. Căsătoria ne va fi binecuvîntată. Hoții erau înconjura ț i . Cămășile au fost ș ifonate .

Gerunziu M-am încălțat în grabă, uitînd să mă leg la șireturi. I-a enervat pe toți, netăcînd din gură.

M-am trezit, nemaiputînd dormi. Ne-am dus la piață gîndindu-ne la ce să cumpărăm.

Supinul este o formă impersonală și nepredicativă a verbului avînd în general trăsături substantivale:

Mersul pe jos este sănătos. Nu mă deranjează lătratul cîinilor. A răcit după atîta a ș teptat în ploaie. Frigul nu mai este de suportat. Fumatul interzis!

În gramatică, adjectivul este o parte de vorbire care indică însușirile unui concept (obiect, ființă, idee abstractă) exprimat de obicei printr-un substantiv. În limbile în care substantivele au gen și număr (precum limba română) adjectivele sînt de obicei cuvinte flexionare.În alte limbi adjectivele pot avea cu totul alte însușiri față de cele românești. De exemplu în limba japoneză unul din cele trei tipuri de adjective se modifică după timp, având forme distincte la trecut și la prezent.

După structură simple: rău, alb, negru, bun, bătrân, slab; compuse: binevoitor, dulce-amărui; locuțiuni: dus cu pluta; fugă până-n nori, cu scaun la cap, de treabă;

După forme flexionare invariabile: aidoma, eficace, feroce, oranj, kaki, grena, lila, gri, bleu-

marine, crem, bej, cyclam; cu două forme flexionare: dulce, mare, repede; cu trei forme flexionare: mic, roșu, larg, silitor, muncitor, binevoitor; cu patru forme flexionare: frumos, drăguț, tânăr etc. variabile: cu două terminații la singular feminin (bună) masculin (bun)

Categorii gramaticale număr gen caz grad de comparație

Gradul de comparațieCategoria gramaticală care se exprimă prin trei valori;

1. Pozitiv sau gradul 0: Ea este înaltă.2. Comparativ

o de inferioritate: E mai puțin înalto de egalitate: E la fel de înalt.

o de superioritate: E mai înalt.3. Superlativ – relativ:

o de inferioritate: cel mai puțin înalt;o de superioritate: cel mai înalt;o absolut: -gramatical: foarte înalto stilistic: grozav, teribil etc. de înalt.

Observații1. Superlativul absolut stilistic se poate exprima în mai multe moduri:

o prin repetiție: E frumoasă, frumoasă/ frumoasă, frumoaselor;o prin locuțiuni (construcții fixe): gol pușcă, beat

turtă/clampă/cui, înghețat bocnă, sănătos tun.o prin lungirea unei vocale: buuuuunăo prin figuri de stil: roșul ca focul, alb ca varul, negru ca

abanosul/ pana corbului, iute ca fierul, mică cât un sâmbure de mac.

2. Nu toate adjectivele realizează categoria gradului de comparație o cele care prin sensul lor exprimă superlativul: maxim, minim,

superior, inferior, principal, secundar, esențial, fundamental, capital, optim, perfect, desăvârșit, enorm, imens, nesfârșit ș.a.m.d.

o cele care exprimă calități absolute: corect, greșit, muritor, nemuritor, mort, viu, născut, nenăscut, etc.

Funcții sintactice Nominativ:

o Nume predicativ: Cărțile sunt frumoase.o Atribut adjectival: Cărțile frumoase sunt pe masă.

Acuzativ: o Atribut adjectival: L-am văzut pe băiatul frumos.o Complement circumstanțial de timp: De mic era talentat la

desen.o Complement indirect: Din palid s-a făcut deodată roșu ca

focul.o Complement circumstanțial relativ: De frumoasă e frumoasă n-

ai ce zice.o Complement circumstanțial cauză: Și plângeam de supărată că

tu nu te-ai priceput. Genitiv:

o Atribut adjectival: În ciuda spuselor false el a mers mai departe.

Dativ: o Atribut adjectival: Am jucat, asemenea unui copil deștept.

Vocativ:- Nu are functie sintactica si se desparte de restul propozitiei prin virgula

o Copile obraznic, te arunc pe fereastră!Observații

1. La cazul nominativ adjectivul poate îndeplini alte două funcții sintatice: o atribut circumstanțial: Ei își rezolvă singuri problemele.o element predicativ suplimentar: Îl știu leneș și morocănos (știu

că e leneș și morocănos).2. În clasa adjectivului se integrează mai multe tipuri:

o adjectivele propriu-zise: gras, scund, frumoso participiu adjectival: spus, auzit, citit, scriso gerunziu adjectival: aburindă, fumegândă etco numerale cu valoare adjectivalăo adjective provenite din pronume: adjectivele pronominale

demonstrativ, nehotărât, posesiv, relativ, interogativ, de întărire, negativ

o adjective provenite din adverbe: așa, astfel, bine, repede;o adjective provenite din prepoziții: asemenea, aidoma, potrivit,

mulțumită, contrar, conform.o

Exemple de adjective în limba română

Exemplu Observații

Am văzut o pasăre frumoasă.

Ce fel de pasăre? Frumoasă.

Vulpea roșcată a sărit peste câinele leneș.

Ce fel de vulpe? Roșcată. Ce fel de câine? Leneș.

El este deștept. Cum este el? Deștept.

Frumoasa floare s-a ofilit.

Adjectivul frumoasa este pus în fața substantivului floare pentru a sublinia caracteristica substantivului. Primește articolul substantivului determinat.

Păsările zboară repede.

A nu se confunda repede cu un adjectiv deoarece acesta determină un verb și este un adverb (și deci nu se declină și

nu se acordă cu substantivul).

ARTICOLULÎn limba română articolul se modifică după număr, caz și gen. Articolul se clasifică în:

articol hotărît , enclitic: -l, -a, -i, -le, -lui, -ei, -lor; articol nehotărît : un, unui, o, unei, niște, unor; articol posesiv : al, a, ai, ale, alor; articol demonstrativ : cel, celui, cea, celei, cei, cele, celor.

Numeral cardinalNumeralul cardinal exprimă numeric cantitatea obiectelor.

Propriu-zis - exprimă un număr abstract sau un număr de obiecte. Pot fi:

o simple (zero, unu, doi, trei, sută, mie, milion, miliard)o compuse (unsprezece, treisprezece, patruzeci).

Colectiv - exprimă însoțirea, ideea de grup. Exemple: amândoi, tustrei. Multiplicativ - arată de câte ori crește o cantitate sau se mărește o

acțiune. Exemple: îndoit, întreit, înzecit, dublu, triplu etc. Distributiv - exprimă repartizarea și gruparea numerică a obiectelor.

Exemple: câte unul, câte patru. Adverbial (de repetiție, iterativ) - indică de câte ori se îndeplinește o

acțiune. Exemple: o dată, de două ori. Fracționar – Exemple: doime, zecime, sutime, miime.

Numeral de identificareNumeralul de identificare este folosit pentru identificarea obiectelor pe baze numerice. Exemple: nota patru, etajul șase, camera douăzeci și cinci.Numeralul de identificare are următoarele trăsături:

Are numai valoare de singular, lucru firesc dacă avem în vedere rolul său de individualizare/identificare.[1] Prin urmare, vom folosi "ora paisprezece", iar nu "orele paisprezece", întrucât ne referim la o "denumire" dată orei, iar nu la mai multe "ore paisprezece", astfel încât acordul substantivului cu numeralul să se realizeze.

În ceea ce privește genul, nu cunoaște flexiunea după acestă categorie gramaticală: nota doi, camera douăzeci și unu..[2]

Normele actuale (DOOM II) impun următoarea excepție: Numeralul cardinal 12 și cel ordinal corespunzător trebuie folosite la forma de feminin atunci când se referă la substantive feminine: ora douăsprezece, douăsprezece mii de lei", clasa a douăsprezecea (dar se acceptă și formele de masculin în indicarea datei: doi/doisprezece, douăzeci și doi mai).[3]

Potrivit regulii că numeralul de identificare nu cunoaște flexiunea după gen (are formă unică, de masculin), se spune: ora unu (nu ora una) și ora douăzeci și unu (nu ora douăzeci și una). Consecvenți în respectarea acestei reguli, ar trebui să zicem ora doi. După cum se știe însă, se întrebuințează forma de feminin: ora două, ora douăsprezece, ora douăzeci și două. Această abatere de la sistem este atât de bine consolidată în limba română, încât a devenit normă.[4]

Numeral ordinalNumeralul ordinal exprimă ordinea prin numărare a obiectelor sau acțiunilor într-o înșiruire. Exemple: întâiul, primul, secundul, al treilea.Procedee de compunere

Contopire: unsprezece, douăzeci, treizeci, tustrei Alăturare cu blanc: două mii, o sută zece Joncțiune: treizeci și cinci

Categorii gramaticale Gen – este diferențiat la numeralele: unu, doi, amândoi, câte unul,

tustrei. Număr - au forme de singular și plural numeralele: sută, mie, milion

etc.; unu nu are formă de plural, doi, trei etc. nu au forme de singular. Caz - nominativ, acuzativ: cei doi; genitiv, dativ: celor doi; genitiv cu

prepoziția a: caietele a doi dintre ei; dativ cu prepoziția la: am dat la trei dintre ei.

Funcții sintactice Subiect - Cinci au sosit mai devreme. Complement direct - L-am ales pe primul. Complement indirect- Am vorbit despre primul. Complement circumstanțial de mod - A fost răsplatit însutit. Complement circumstanțial de loc - Stau in fața amândurora. Complement circumstanțial de scop - Am trei teze și pentru cele trei

am studiat serios. Nume predicativ - Ionel este al doilea. Atribut - Avea și dânsul trei feciori.

Pronumele este o parte de vorbire flexibilă, prezentă în majoritatea limbilor, care ține locul unui substantiv atunci când participanții la dialog cunosc sau înțeleg din context obiectul sau persoana numită de acesta. Pronumele este o clasă de cuvinte eterogenă; uneori pronumele adaugă informații suplimentare despre substantivul înlocuit: respectul vorbitorului, identitatea obiectului numit cu un altul, absența obiectului etc.

În limba română pronumele se clasifică după cum urmează.

Clasă ExempleCu forme personalePronume personal eu, voi, el, dânsul

Pronume personal de polite ț e dumneavoastră, dumneata, dumnealui

Pronume reflexiv se, sine, îșiPronume posesiv (ai) mei, (al) său, (a) saPronume de întărire însumi, înșivăFără forme personalePronume demonstrativ acesta, ăsta, aceea, acelașiPronume interogativ cine, ce, care, câtPronume relativ care, ceea ce, cinePronume nehotărît unul, unii, cineva, altul, oricare, vreunulPronume negativ nimeni, nimic

Pronumele personal de politețeÎn limbile în care există, pronumele personal de politețe (sau de reverență) exprimă respectul vorbitorului față de persoana numită prin acest pronume. În limba română acest pronume are forme proprii doar pentru persoanele a II-a și a III-a și nu poate deveni adjectiv pronominal. Tabelul de mai jos arată formele acestor pronume, puse în diferite cazuri. Indicațiile „singular” și „plural” se referă la numărul de persoane reprezentate de pronume; ca subiect, însă, dumneavoastră cere întotdeauna ca acordul cu predicatul să se facă la plural.

Persoana a II-a Singular Plural

Nominativ, acuzativdumneata, dumneavoastră

dumneavoastră

Dativ, genitiv dumitale, dumneavoastră dumneavoastră

Persoana a III-aSingular Plural

Masculin Feminin Masculin Feminin

Nominativ, acuzativ, dativ, genitiv

dumnealui dumneaei dumnealor dumnealor

Observații. În limbajul familiar și regional există și alte variante ale pronumelui

personal de politețe: mata, matale, mătălică, mătăluță, tălică, tăluță.

Pronumele personale dânsul, dânsa, dânșii, dânsele, deși nu sunt pronume de politețe propriu-zise, sunt percepute de unii vorbitori ca exprimând un grad mai mare de respect față de persoanele numite, astfel ajungând să funcționeze ca pronume de politețe. Totuși, în unele graiuri regionale (de exemplu în Moldova), aceste pronume sunt folosite nu numai pentru persoane, ci și pentru obiecte, față de care nu se exprimă nici un fel de politețe. Aceste pronume personale de politețe provin din forme mai vechi ale pronumelui personal – însul, însa, înșii, însele.

Formele reverențioase precum: Domnia ta, Măria ta, Înălțimea ta, Excelența sa, Luminăția voastră, Preasfinția sa, Majestatea sa etc. se folosesc în limbajul solemn, oficial și protocolar și exprimă cel mai înalt grad de respect.

Pronumele de politețe se pot prescurta astfel: d-ta, d-tale, d-sa, d-sale, d-voastră, dvs. sau dv., d-lui, d-ei, d-lor.

Ca și pronumele personale obișnuite, pronumele de politețe pot avea diferite funcții sintactice:

Subiect : Dumnealui a sosit din București. Nume predicativ : Următorul candidat sunteți dumneavoastră. Atribut pronominal : Cartea dumneaei este pe birou. Complement direct : L-am chemat pe dumnealui. Complement indirect : Vă ofer dumneavoastră acest premiu. Complement de agent : Expoziția este organizată de dumneaei. Complement circumstanțial de mod : El scrie poezii ca și dumneata. Complement circumstanțial de loc : Nu stau mult la dumneata.

Substantivul este partea de vorbire care denumește ființe, obiecte, substanțe, locuri, evenimente și o serie de noțiuni abstracte. Este una din puținele părți de vorbire prezente în toate limbile (o alta este verbul). În unele limbi substantivele se modifică după număr și caz. În propozi ț ie , substantivele au adesea rolul de subiect sau complement direct, pot fi înlocuite de pronume sau pot fi determinate de adjective.În exemplele de mai jos substantivele sînt subliniate:

Tu ești Mircea? De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini. Au venit și-n ț ara noastră de-au cerut pămînt și apă. Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul.

Din categoria substantivelor pot face parte și cuvinte care denumesc acțiuni, calități, moduri de desfășurare a acțiunilor etc., care sînt de obicei exprimate prin verbe, adjective sau adverbe. Categorizarea corectă se face ținînd cont de rolul pe care aceste cuvinte îl au în propoziție și de proprietățile lor

morfologice. Exemple de astfel de substantive sînt cele subliniate în fragmentele de mai jos (nu toate substantivele au fost marcate).

acțiune: Ce-i mîna pe ei în luptă [...]? calitate: Codrii se înfiorează de atîta frumuse ț e [...]. manieră: [...] nu răscoli cu-atîta grozavă u ș urin ț ă titanica turbare!

Substantive proprii i substantive comuneșSubstantivul (sau numele) propriu denumește individual o ființă sau un lucru pentru a le deosebi de alte ființe sau lucruri din aceeași categorie. Substantivele proprii se scriu cu inițială majusculă: Franța, Ion Luca Caragiale, Pământ (când e vorba de planetă).Substantivul comun servește la indicarea obiectelor de același fel. Se scrie cu inițială minusculă cu excepția cazurilor cînd majuscula este cerută de alte reguli gramaticale sau necesități stilistice.

Substantive numărabile i substantive nenumărabileșSe numesc substantive numărabile cele care denumesc obiecte separate, care se pot număra. Cele mai multe substantive care denumesc ființe, lucruri, evenimente și locuri intră în această categorie. Substantivele numărabile au formă de plural, pot fi determinate de atribute (numerale, adjective) care exprimă cantitatea: trei purceluși, o mulțime de probleme, cîteva minute.Substantivele nenumărabile denumesc noțiuni care nu pot fi numărate și deci nu admit ideea de singular sau plural, precum o mare parte din noțiunile abstracte. Aceste substantive fie au numai formă de singular (sau forma lor de plural are un sens diferit), fie au numai formă de plural (sau forma de singular este practic nefolosită). Exemple:

defective de plural : oxigen, nisip, fericire, sete, unt, lapte defective de singular : zori, tărîțe, plete, viscere, mezi, ochelari.

Substantive colectiveSubstantivele colective sînt acele substantive care exprimă o colectivitate.Dupa modul de formare substantivele colective sînt:

simple / primare: hoardă, herghelie, neam, stol, turmă, trib, grup, mulțime

derivate cu sufix: aluniș, boierime, frunziș, țărănime, stejăriș, tineret, armată

Substantive simple i substantive compuseșSubstantivele simple pot fi primare (carte, floare etc.) sau derivate cu sufixe (bunătate, geamgiu, îndoială etc.)

Substantivele compuse sînt formate din două sau mai multe cuvinte cu sens unitar. Exemple:

prin alăturare cu cratimă: cal-de-mare, argint-viu prin alăturare cu spațiu: carte de credit, Ștefan cel Mare prin contopire sau sudare: binefacere, bunăstare, bunăvoință,

untdelemn prin abreviere: FMI, FBI, OZN.

Substantive masiveSubstantive concrete i substantive abstracteș

substantivele concrete denumesc obiecte sau substanța constitutivă a unor obiecte: telefon, pantof, lampă, tablou

substantivele abstracte denumesc abstracțiuni: noroc, idee, fericire, atitudine, pace, liniște

Substantive epiceneSubstantivele epicene sînt acele substantive care denumesc ființe, dar care au o singură formă pentru ambele sexe. Exemple: pește, veveriță, elefant .

Categorii gramaticale

DeterminareaÎn limba română, substantivele se remarcă prin faptul că articolul hotărît este enclitic, adică se așază la sfîrșitul cuvîntului și face corp comun cu acesta. Alte limbi balcanice și limbile scandinave prezintă aceeași particularitate, dar în familia limbilor romanice limba română reprezintă o excepție.

GenulÎn timp ce la celelalte limbi romanice substantivele se împart după genul gramatical în două clase -- substantive masculine și feminine -- în limba română există o a treia clasă, cea a substantivelor neutre. Acestea se comportă ca o combinație a celorlalte două clase, în sensul că la singular necesită același fel de acord gramatical cu adjectivele ca și substantivele masculine, iar la plural același acord ca și substantivele feminine: măr galben (n.) - nasture galben (m.); mere galbene (n.) - jucării galbene (f.)

Substantivele epicene sunt substantive care au o singură formă pentru masculin și feminin: cămilă, cioară, maimuță, șobolan, gîndac, țînțar, fluture, elefant.

Substantivele mobile sunt substantive (nume de ființă) cu o formă pentru masculin și alta pentru feminin: prinț – prințesă, gîscă – gîscan, unchi – mătușă.

NumărulSubstantivele din limba română își modifică forma în funcție de număr. Limbile romanice se împart din acest punct de vedere în două categorii:

limbile în care forma de plural se construiește prin adăugarea sunetului /s/ (sau variante ale acestuia) și care derivă din forma de acuzativ din latină;

limbile în care pluralul derivă din terminația /i/ a nominativului din latină, și care se construiește în limbile moderne printr-o modificare vocalică însoțită sau nu și de alte mutații fonetice.

Geografic, această separație se face pe linia La Spezia-Rimini care unește două localități din Italia. Limbile romanice vorbite la nord și la vest de această linie cad în prima categorie (spaniola, franceza etc.), iar celelalte, între care și limba română, cad în a doua.În limba română pluralul se formează prin adăugarea de sufixe (-i, -e, -uri, -le) însoțită și de alte modificări fonetice precum: mutații consonantice, mutații vocalice sau interpunere de alte foneme: om - oameni, roată - roți, fată - fete, steag - steaguri, pijama - pijamale.

CazulÎn multe limbi substantivele își modifică forma după caz, marcînd astfel diverse funcții în enunț: subiect, posesor, instrument, obiect, loc etc.În română există cinci cazuri: nominativ, genitiv, dativ, acuzativ și vocativ. Totuși, spre deosebire de pronume, substantivele pot avea numai cel mult trei forme distincte în funcție de caz: formele de nominativ și acuzativ sînt identice și la fel și formele de genitiv și dativ. În plus nu toate substantivele au formă de vocativ.Adverbul este o parte de vorbire care exprimă caracteristicile unei acțiuni, stări sau unei însușiri ori circumstanțele acțiunilor și stărilor. Adverbele pot fi recunoscute folosind întrebări specifice: Când?, Cât de des?, Cum?, În ce mod?, Unde? Pe unde? sau alte întrebări de același tip.

ExemplificăriUnele exemplificări din următoarele propoziții pot clarifica în localizarea adverbelor, spre deosebire de adjective, cu care sunt adesea confundate, precum și a modului lor de folosire. În următoarele două propoziții, aproape echivalente semantic, se subliniază caracteristici de aceeași natură folosind adjective și adverbe.

1. Elevii din această clasă sunt buni și foarte buni.2. Elevii din această clasă învață bine și foarte bine.

În prima propoziție, cuvântul buni repetat de două ori este un adjectiv întrucât caracterizează cuvântul elevi (subiect al propoziției, plural, articulat, parte a

subiectului extins, "Elevii din această clasă") de două ori, o dată la nivelul primar, de bază, al adjectivului bun (bun/bună/buni/bune) și, respectiv, la nivelul superlativului absolut, foarte buni). În cel de-al doilea caz, foarte este un adverb care modifică adjectivul buni la valoarea calitativă supremă. Întrebarea de identificare a unicului adverb din această propoziție este Cât de buni sunt elevii?. Cea de-a doua propoziție, care este evident derivată din prima, a fost obținută prin substituirea predicatului sunt (verb copulativ) cu predicatul învață, respectiv prin substituirea adjectivului buni repetat de două ori, cu adverbul bine, repetat de asemenea de două ori. De data aceasta, cuvântul de caracterizat este predicatul învață, reprezentat prin verbul a învăța conjugat la indicativ prezent, iar cuvintele care îl caracterizează sunt adverbele bine și (foarte) bine. A se remarca utilizarea lui foarte într-un mod extrem de similar primei propoziții, aici însă adverbul foarte modifică adverbul bine la superlativ absolut. Întrebările pe care le adresăm în această propoziție, pentru a identifica cele trei adverbe utilizate, sunt Cum învață elevii?, de două ori, respectiv Cât de bine învață elevii?.

Recunoa terea adverbelorșÎn limba română, cu excepția unor contraexemple notabile, imensa majoritate a adverbelor coincid ca formă cu forma masculin singular a adjectivului corespunzător. Un contraexemplu arhicunoscut este adverbul bine, prezentat în exemplele de mai sus, ca fiind diferit de adjectivul corespunzător masculin singular, bun. Totuși, se poate remarca cu ușurință prezența comună a celor două consoane b și n în ambele cuvinte, fapt care indică existența unei rădăcini lingvistice comune.În limba română

Adverbul este parte de vorbire neflexibilă deoarece nu se declină și nici nu se conjugă. Totuși el se aseamănă cu păr ț ile de vorbire flexibile pentru că are grade de compara ț ie asemeni adjectivului.Adverbele, așa cum sunt prezente în limbile europene moderne, sunt o preluare din limba-mamă a acestora, limba latină. Modul specific în care adverbele au "supraviețuit" până astăzi în aceste limbi indo-europene variază de la caz la caz, trebuind a fi studiate independent.Gradele de comparațieGradele de comparație sunt forme care precizează nuanța graduală a adverbului.

pozitiv - este forma de bază a adverbuluiEl scrie frumos.

comparativ de superioritate - se formează pe baza prefixului: mai

El scrie mai frumos decât ceilalți. de egalitate - se formează pe baza unor prefixe ca: tot atât de,

la fel deEl scrie la fel de frumos.

de inferioritate - se formează pe baza prefixului: mai puținEl scrie mai puțin frumos decât fratele sau.

superlativ relativ de superioritate - se formează pe baza prefixului: cel mai

El scrie cel mai frumos. de inferioritate - se formează pe baza prefixului: cel mai puțin

El scrie cel mai puțin frumos. absolut - se formează pe baza prefixului: foarte puțin de superioritate - se formează pe baza prefixului: foarte

El scrie foarte frumos. de inferioritate - se formează pe baza prefixului: foarte puțin

El scrie foarte puțin frumos.

Părțile de vorbire determinateAdverbul poate determina:

un verb sau o locuțiune verbală la mod o personal - Tu ai răspuns repede.o nepersonal - Tu ai răspuns repede scriind frumos.

un adjectiv sau o locuțiune adjectivalăEl are o mașină mult mai nouă.

o interjecțieHai repede!

un adverb sau o locuțiune adverbialăTu ai răspuns puțin ironic.

un substantiv[Plecarea de acasă a fost grea.]'

Funcții sintacticeAdverbul poate îndeplini în cadrul propoziției următoarele funcții sintactice:

predicat verbal Desigur că va fi bine.

nume predicativ E foarte bine că vine acum.

Este bine să asculți sfaturile. atribut adverbial

Testul de astăzi a fost ușor.Du-te în casa de dincolo.Pentru drumul cel de mâine / De cu azi te pregătește. - M. Eminescu

complement circumstanțial de loc Ultima oară l-am văzut aici.

complement circumstanțial de timp Ultima oară l-am văzut ieri.

complement circumstanțial de mod Ultima oară l-am văzut bine.

complement circumstanțial concesiv Cu toate acestea l-am văzut aici.

complement circumstanțial de cauză Toți îl felicitau de bine ce răspunsese.

complement circumstanțial de scop Dinadins ai făcut asta.

ClasificăriClasificare după formă

simple: aici, acolo, ieri, acum, mâine, abia, încet, repede, tot, bine, rău compuse

o prin alăturarea unui substantiv prin cratimă: ieri-dimineață, mâine-seară, poimâine-seară, azi-noapte"

o prin contopire: altundeva, nicăieri, odată, întotdeauna, totdeauna, niciodată, uneori, altcumva, altfel, astfel, oarecum, oricum

locuțiuni adverbiale simple:

din când în când, ici și colo, clipă de clipă, zi de zi, din vreme in vreme, ici-colea, la un moment dat, în față/spate/dreapta/stânga, pe neașteptate, pe nepusă-masă, nu știu cum, în centru/mijloc/vârf, an de an, de-a lungul/latul/curmezișul

zicale:la o aruncătură de băț, cât ai clipi, cât ai zice pește, la paștele cailor, câine-câinește, val-vârtej, cum scrie la carte, ca pe apă, când o face plopul pere și răchita micșunele, când și-o cloci cucul ouăle, când o zbura porcul, când ți-ai vedea ceafa, în vecii vecilor

Clasificare după origine primare - sunt moștenite din limba latină sau împrumutate din alte

limbi:abia, afară, agale, aidoma, altminteri, apoi, aproape, azi, ba, barem, chiar, da, doar, foarte, jos, hojma, iar, ieri, înainte, încă, încoace, încotro, lesne, mai, măcar, mereu, mâine, musai, nicăieri, nici, nu, prea, razna, sus, și, taman, tocmai

provenite din alte părți de vorbire - din substantiv : băiețește, tinerește, bărbătește, muncitorește,

studențește, frățeșteSubstantivele pentru zilele săptămânii (luni, marți, etc.), anotimpuri (vara, toamna, etc.), ziua, dimineața, seara, noaptea, etc. au formă adverbială atunci când au un determinant, spre exemplu un atribut.Substantivele care sunt parte a unei expresii își pot schimba valoarea gramaticală în adverb:

buștean - doarme buștean criță - beat criță cuc - singur cuc lulea - îndrăgostit lulea ocnă - sărat ocnă tun - înghețat tun turtă - beat turtă adjectiv : ascuțit, adânc, bontit, frumos, verde, tare numeral numeral propriu-zis: O ține una. locuțiuni adverbiale : Cânta într-una. numerale adverbiale : de multe ori, de puține ori, de repetate

ori, ori de câte ori

Clasificarea adverbelor provenite din alte părți de vorbire derivate cu sufixe: bărbătește, bătrânește, frățește, fățiș, târâș cu aceeași formă:

o adjective sau participii: frumos, hotărâto substantiv : ziua, dimineața, seara, noaptea

Clasificare după înțeles adverbe și locuțiuni adverbiale de loc:

Indică locul unde se petrece o acțiune sau există o stare.

adverbe: acasă, lângă, aici, ici, colo, afară, înăuntru, împrejur, roată, sus, jos, departe, aproape, pretutindeni, aiurea, înapoi, înainte

locuțiuni: jur-împrejur, peste tot, ici-colo, departe-departe, în creierii munților, într-acolo, într-o parte, în dreapta, în stânga, în jos, în sus, în față, în spate

de timp:Exprimă timpul în care se săvârșește o acțiune sau există o stare.

adverbe: acum, mâine, ieri, îndată, astăzi, poimâine, aseară, odată, curând, seara, dimineața, alaltăieri, răsalaltăieri, deocamdată, niciodată, totdeauna

locuțiuni: din când în când, cu noaptea în cap, la paștele cailor, zi de zi, zi și noapte, dis-de-dimineață, în vecii vecilor, de când lumea, clipă de clipă

de modAcest tip de adverbe arată felul desfășurării acțiunii, al existenței stării sau al posedării însușirii.

de mod propriu-zis: adverbe: mai, mult, puțin, prea, repede, bine, rău, greu, astfel,

ușor, așa, împreună, aiurea, agale, foarte, furiș, corect, calm, frățește, degrabă, realmente

locuțiuni: pe de rost, cu anevoie, pe dinafară, de-a binelea, pe rupte, nu știu cum, pe deplin, ca vai de lume, cot la cot, pas cu pas, de-a pururea, încetul cu încetul, de abia, cu deosebire, pe-ndelete, pe neașteptate, de-a binelea, de-a dreptul, așa și așa, pe furiș, harcea-parcea

de calitate: adverbe: atât, cât, cam, destul, foarte, mai, mult, prea, puțin locuțiuni: cât de cât adverbul distributiv

Adverbul câte intră în componența numeralelor distributive și a celor colective.

de mod cantitative: adverbe: cam, destul, mult, multișor, puțin, deloc, puțintel, tot,

suficient, insuficient, atât, cât, mai, prea locuțiuni: 'nu foarte, nu prea, câtă frunză și iarbă, picătură cu

picătură, mult prea mult, mult prea puțin, cât de cât, cât negru sub unghie, mult prea, în parte, de a-ntregul, pe jumate, pe tot, un pic de tot, în întregime

de comparație:

adverbe: au rol de prepoziție în formarea gradelor de comparație: ca, cât, decât, mai, asemenea

locuțiuni: cam cât, aproape ca, destul de, cum, precum, asemenea

de mod care arată durata, revenirea sau frecvența: adverbe: mai, destul, mereu, adesea, des, necontenit,

neîncetat, mereu, adeseori, frecvent, încă, iarăși, permanent locuțiuni: de multe ori, de puține ori, de căteva ori, de tot

atâtea ori, de mii și mii de ori, de zeci și zeci de ori, din ce în ce de mod de afirmație și negație: adverbe: da, nu, ba, desigur, bineînțeles, firește, negreșit, nici,

cert, nicidecum, exact, sigur, precis, prompt, neîndoielnic, prompt, binișor

locuțiuni: de loc, de fel, cu certitudine, cu siguranță, fără-ndoială, fără doar și poate

de precizare sau întărire: adverbe: chiar, tocmai, taman de mod de probabilitate, precizie, aproximație și explicație: adverbe: probabil, poate, parcă, adică, pesemne, curat, mai,

întocmai, numai, bunăoară, taman, măcar, bunăoară locuțiuni: cel puțin, prin urmare, numai și numai, cât pe ce,

aproape-aproape, mai-mai de cauză sau scop: adverbe: înadins, dinadins, anume locuțiuni: de aia, de aceea, de asta, nu de alta, pentru aceea,

de una de alta, pentru aia, într-adins, dintr-adins cu înțeles concesiv: adverbe: totuși locuțiuni: cu toate acestea cu înțeles conclusiv: adverbe: deci, așadar locuțiuni: prin urmare

adverbe de restricție: nici, și, chiar, tocmai, barem, măcar, doar, numai

Clasificare după gradul de comparație adverbe care realizează categoria gradului de comparatie (majoritatea

adverbelor): adverbe care nu realizeaza categoria gradului de comparatie:

fără funcție sintactică (modalizatori): relative: adverbe care exprimă superlativul prin sens

Conjunctia este partea de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii in fraza si doua cuvinte cu acelasi rol sintactic intr-o propozitieConjuncția nu are func ț ie sintactică și are rol morfologic auxiliar. Ea se analizează gramatical cu partea de vorbire care o însoțește.

Conjuncția indică raportul de coordonare și subordonare între: părțile de propoziție o parte de propoziție și o propoziție două propoziții

ClasificareCriteriile de clasificare cuprind forma conjucției și raporturile stabilite de către conjuncție:Clasificare după formăConjunțiile după formă pot fi:

simple: ca, să, ci, dar, de, fie, dacă, ori, sau etc. compuse: ca să, ci și, și cu. locuțiuni conjuncționale : măcar că, pentru că, cu toate că etc.

Clasificare după tipul raportului stabilitConjuncția după acest criteriu poate fi:

coordonatoare - când leagă doua propozitii de acelasi fel (principale sau secundare)

o juxtapunere : ","o copulativă: și, nicio adversativă: dar, iar, însă, cio disjunctivă: sau, ori, fieo conclusivă: deci, așadar

subordonatoareIar, nici, și - pot fi adverbe (când au înțelesul de: din nou, măcar, chiar) sau conjuncții (când leagă între ele părți de propozitie de același fel sau propoziții).Înaintea conjuncțiilor adversative se pune întodeauna virgulă; excepție face conjuncția însă, când se află în interiorul propoziției.Când conjuncțiile disjunctive sunt perechi, virgula precedă obligatoriu al doilea termen. Exemplu: Sau scrii, sau citești.Interjecția este o parte de vorbire neflexibilă prin intermediul căreia se exprimă senzații, sentimente, îndemnuri, chemări sau se imită un sunet din natură.

Interjecțiile de adresare (măi, mă, fă, bre) au în vorbire același rol ca și vocativul. Ele se pot folosi singure sau însoțite de un substantiv la cazul vocativ.Interjecțiile care reproduc sunete, zgomote sau strigătul animalelor sunt cuvinte imitative sau onomatopee.PunctuațieDupă interjecție se pune semnul exclamării sau virgulă, potrivit cu intonația ei. De obicei, după interjecțiile care exprimă stări sufletești puternice: entuziasmul, spaima, uimirea etc se pune semnul exclamării.Interjecțiile de adresare, dacă nu sunt însoțite de un substantiv la vocativ, se despart prin virgulă de cuvintele învecinate, ca și substantivele la vocativ:

Măi, vino mai repede! Vino, măi, mai repede! Vino mai repede, măi!

Când sunt însoțite de un substaniv la vocativ, întreg grupul de cuvinte urmează regula de punctuație a vocativului:

Măi fraților, vedeți-vă de treabă! Liniștiți-vă, măi oameni buni, odată! Liniștiți-vă odată, măi oameni buni!

După interjecțiile care exprimă un îndemn sau o poruncă nu se pune nici un semn de punctua ț ie dacă sunt urmate de un complement care le determină.

Hai cu mine! Na-ți cartea!Interjecția de adresare ia urmată imediat de un verb la imperativ sau la conjunctiv nu se desparte de acesta prin nici un semn de punctuație:

Ia citește și tu!Atunci când interjecțiile de același fel se repetă, ele se despart prin virgulă sau prin liniuță, iar după ultima interjecție se pune semnul exclamării sau virgulă.

He, he!; Ha-ha-ha!; He, he!.Exemple

Ia ascultați, măi, zise Gerilă... (I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb) Ah, mamă, tu! Ce slabă ești! (G. Coșbuc, Moartea lui Fulger)

Prepoziția este o parte de vorbire neflexibilă care exprimă relațiile sintactice de subordonare dintre un substantiv (sau un substitut al acestuia) ori dintre un verb și un alt cuvânt. Prepoziția nu are funcție sintactică și are rol morfologic auxiliar. Ea se analizează gramatical cu partea de vorbire care o însoțește. n limba română contemporană prepoziția cere cazul: acuzativ, genitiv și dativ.Prepoziția se poate clasifica după formă și după origine.Clasificare după formăDupă formă, prepoziția se clasifică în:

1. prepoziție simplă (un singur element): a, către, contra, cu, de, fără, în, întru, pe, pentru, până, peste, printre, prin, după, asemenea, datorită;

2. prepoziție compusă (din două sau mai multe prepoziții simple): de la, de către, de pe, fără de, pe la, de pe lângă, de peste, pe lângă, pe sub, de pe sub, până pe la;

3. locuțiune prepozițională (grupuri de cuvinte cu înțeles unitar care au rolul de prepoziții): dincolo de, în afară de, în sus de, în jos de, la dreapta, la stânga, de jur împrejurul, în fața, în spatele, în dosul, îndărătul, în urma, de-a lungul, de-a latul, din pricina, cu excepția, în privința, dindărătul, pe dinafara, conform cu, contrar cu, cu tot, în loc de, față de, potrivit cu, cu privire la, înainte de.

Clasificare după origineDupă origine, prepoziția poate proveni din:

1. adverb : înaintea, dinaintea, îndărătul, împotriva, deasupra, înapoia, contrar, ca, decât, cât;

2. substantiv : grație;3. verb la participiu: datorită, mulțumită.

Locuțiunea este un grup de cuvinte cu înțeles unitar care se comportă, din punct de vedere gramatical, ca o singură parte de vorbire.În afara contextului gramatical, o locuțiune (numită și sintagmă) care poate desemna un grup de cuvinte cu un înțeles unic, la baza căruia se află adesea o figură de stil. Față de locuțiunea gramaticală, însă, aceste alăturări de cuvinte nu îndeplinesc o funcție unică în frază, deci componentele trebuiesc analizate separat. Exemple de locuțiuni: „monstru sacru”, „de la oul Ledei”, „a înalbi un arab” (cf. Harap Alb), „Cortina de Fier” ș.a.Locuțiunea adjectivală este un grup de cuvinte cu înțeles unitar care se comportă din punct de vedere gramatical ca un adjectiv. Locuțiunile adjectivale pot avea grade de compara ț ie .

Funcții sintactice Atribut adjectival :

o Ion a spus "Îmi plac oamenii de ispravă".

Nume predicativ : o George este om cu judecată.

Locuțiunea adverbială este un grup de cuvinte cu înțeles unitar care se comportă, din punct de vedere gramatical, ca un adverb.Locuțiunile adverbiale sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar, cu valoare de adverb. Ele pot fi :

de mod: pe de rost, incet-incet, de asemenea etc.

de timp: zi de zi, de-a pururea, pe inserate, in veci etc. de loc: la dreapta, in mijloc, din loc in loc etc. nehotarate: cine știe cand, cine știe cum, te miri cum etc.

Locuțiunile adverbiale au functia sintactica a adverbelor pe care le inlocuiesc.Locuțiunea conjuncțională este un grup de cuvinte cu înțeles unitar care se comportă din punct de vedere gramatical ca o conjunc ț ie .În limba românăExemple de locuțiuni conjuncționale terminate în:

că o pentru căo din cauză căo în caz căo măcar căo cu toate căo după ce că

să o cel puțin săo în loc săo măcar săo până săo fără să

ce o în timp ceo de vreme ceo odată ce

cum o ca și cumo după cumo față de cum

altele o măcar deo ca și cândo și cu

Sintaxa este partea gramaticii care studiază modul combinării cuvintelor în propozi ț ii și modul combinării propozițiilor într-o frază precum și regulile aferente în vederea realizării comunicării între oameni.Propoziția este o comunicare cu un singur predicat.Părțile de propoziție sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte care îndeplinesc în propoziții anumite funcții sintactice.

Părți de propoziție principale: subiectul, predicatul secundare: atributul și complementul

Părțile de propozi ț ie sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte care îndeplinesc in cadrul propozi ț iei anumite func ț ii sintactice .Clasificare

principale: subiectul, predicatul secundare: atributul, complementul

Părțile de propoziție sunt: subiectul predicatul atributul complementul numeralul

Cuvântul subiect are mai multe conotații, toate fiind axate pe aceeași interpretare a noțiunii: ceva sau cineva care efectuează acțiunea intr-o propoziție, ceva sau cineva despre care se face referire (prin vorbire, scriere,etc).

Subiect (în gramatică) sau subiectul gramatical definește acea parte principală a propoziției care efectuează acțiunea. Subiectul gramatical poate fi exprimat prin:

o substantiv în nominativ: Mașina pleacă.o locu ț iune substantivală : Darea de seamă a fost întocmită

repede.o numeral cu valoare substantivală în nominativ

cardinal: Doi se ceartă. colectiv: Amândoi au fost la munte. fracționar: Un sfert costă mult mai puțin. distributiv: Câte doi merg pe coridor. ordinal: Al doilea merita să câștige.

o pronume în nominativ personal: Noi am lucrat, nu voi. de politețe: Dumneavoastră ați mers la fața locului. posesiv: Al meu este primul. demonstrativ: Acela este cel mai deștept. nehotărât: Toți au dreptul la cuvânt. negativ: Nici unul nu a ascultat. interogativ: Cine nu a înțeles?

relativ: M-a întrebat: Cine nu a înțeles.o verb

infinitiv: A vedea un film bun este o plăcere. supin: De plătit mai puțin este convenabil. gerunziu (numai după un reflexiv-pasiv impersonal):

Se aude gemând.o locu ț iune verbală

infinitiv: E greu a pune pe roate o afacere. supin: Este ușor de băgat de seamă diferența.

o interjec ț ie (numai după un reflexiv-pasiv impersonal): S-a auzit pleosc! după ce a sărit în apă.

Subiectul gramatical poate fi si neexprimat. Subiectul neexprimat este: subînțeles când subiectul a fost exprimat într-o propoziție anterioară; inclus atunci când poate fi dedus din desinența verbului (la pers. I și II

nr singular și plural).

Predicatul este partea principală de propozi ț ie care atribuie subiectului o acțiune, o stare sau o însușire.Predicatul poate fi exprimat prin:

verb la mod personal adverb predicativ

Poate|1 că întelegi|2. interjecție cu valoare predicativă

Pupăza zbrr! pe-o dugheană. — Ion Creangă, Amintiri din copilărie intonație predicativă

Vorba lungă, sărăcia omului. — Folclor locuțiune verbală

A stat de veghe toată noaptea. locuțiune adverbială predicativă

Fără doar și poate că se va întoarce.Predicatul se clasifică în

Predicat verbal - arată ce face subiectul și îi atribuie acestuia o acțiune:În față răsărise luna. — Fănuș Neagu, Dincolo de nisipuriPredicatul verbal este exprimat prin verbe la moduri personale:

Indicativ : citesc, citeam, citii, am citit, citisem, voi citi Imperativ : citește Conjunctiv : să citesc, să fi citit Condițional-optativ : aș citi, aș fi citit

Predicat nominal - atribuie o insușire sau o calitate subiectului și arată cine este, ce este și cum este subiectul.Unu-i moldovan,Unu-i ungureanȘi unu-i vrâncean. — MiorițaPredicatul nominal este format din verb copulativ și nume predicativ.Vebele copulative sunt: a fi, a deveni, a ajunge, a rămâne, a însemna, a părea, a se naște, a ieși, a se face (ultimele două când au sensul lui a deveni);Verbul a fi este predicat verbal când are sensul de: a exista, a se afla, a se găsi, a merge, a proveni;A deveni este tot timpul verb copulativ.

PunctuațiePredicatul, verbal sau nominal, nu se desparte prin virgulă de subiect.

A fost un împărat.Se folosesc virgule când între subiect și predicat s-a intercalat o parte de propozi ț ie sau o propozi ț ie :

Greuceanu, care văzu lipsa paloșului|2, a plecat.|1

Cuvintele care alcătuiesc numele predicativ multiplu se despart de virgulă când nu sunt legate prin conjunc ț ia și ori sau.AcordÎn numeroase limbi, inclusiv limba română, predicatul se acordă cu subiectul. Acordul constă în modificarea formei predicatului în funcție de caracteristicile subiectului. În limba română acordul se face în persoană și număr, și dacă predicatul este nominal sau exprimat printr-un verb la diateza pasivă acordul se face și în gen.Acord în persoană și număr:

Eu nu înțeleg. Voi așteptați aici. A răsărit luna.

Acord suplimentar în gen: Mama e supărată. Au fost plantați o sută de brazi.

Atributul este partea secundară de propozi ț ie care determină un substantiv sau un substitut al acestuia (pronume, numeral sau adjectiv substantivizat) pe care îl precizează, îl identifică sau îl califică indicând o caracteristică sau o calitate a

acestuia. Răspunde la întrebările: care?, ce fel de?, al/a/ai/ale cui?, câți?, câte?.În limba românăSubordonarea se realizează prin:

acord când atributul este exprimat prin adjectiv, verb la participiu sau numeral

aderență când atributul este exprimat prin locuțiune adjectivală sau adjectiv invariabil

În topica normală, atributul este poziționat: după regent dacă este exprimat prin:

o adjectiv calificativ o determinativ o adjectiv pronominal de întărire o pronominal posesiv o sau locuțiune adjectivală

înaintea regentului dacă este exprimat prin: o numeral o adjectiv pronominal relativ o adjectiv pronominal demonstrativ o adjectiv pronominal nehotărât o adjectiv pronominal negativ o locuțiune adjectivală

ClasificareAtributul se clasifică după valoarea părții de vorbire prin care este exprimat în:

Atribut adjectival Atribut substantival Atribut pronominal Atribut verbal Atribut adverbial Atribut interjecțional

Atributul determină: un substantiv:

"Urcând șoseaua cea mare șerpuită peste Stânișoara, Vitoria și Gheoghiță auziră glasul puhoaielor" (Mihail Sadoveanu, Baltagul)

un pronume:"Toate acestea vor fi rezolvate curând."

o parte de vorbire exprimată prin substantiv:"Trei dintre ei sunt matematicieni.

Un complement direct semnifică în gramatică un element sau o parte a propozi ț iei care este definit/ă de relația directă pe care o are cu predicatul propozi ț iei . Complementul direct este partea secundară de propozi ț ie care determină un verb tranzitiv sau o interjec ț ie și d.p.d.v. semantic indică obiectul asupra căruia se acționează.

Complement direct poate fi determinat folosindu-se întrebările: pe cine? sau ce?

Clasificarea complementului direct simplu - exprimat printr-o singură parte de vorbire multiplu - exprimat prin mai multe părți de vorbire dezvoltat - exprimat printr-o construcție infinitivală

Complementul direct arată obiectul asupra căruia se exercită direct acțiunea exprimată de verb.Întrebări : pe cine?,ce?, ultima dintre ele întâlnindu-se și in cazul subiectului.Diferența se face astfel: dacă propoziția are un subiect exprimat sau neexprimat, atunci partea de vorbire care răspunde la întrebarea "Ce?" este complement direct.Complementul direct se exprimă prin:

a)substantive, pronume sau numerale în cazul acuzativ precedate sau nu de prepoziția pe.CD CDExemplu:

Am văzut-o pe eleva mea în parc.(vb. pr. prep.+subst.Ac.)CD CD pe cine?Exemplu:

Pe cei doi îi cunosc bine.(prep. nr.card. pr. vb.)

b) verb la modurile infinitiv,supin sau gerunziu.PV ce? CDExemplu:

Aud cântând.(vb. vb. gerunziu)Observație: Dacă un verb acceptă CD atunci el este un verb tranzitiv.Exprimarea complementului directComplementul direct poate fi exprimat prin:

1. Substantiv sau locuțiune substantivală în cazul acuzativ, precedat sau nu de prepoziția "pe".

2. Verb la modul infinitiv, gerunziu sau supin3. Interjecție

Complementul indirect este partea secundară de propozi ț ie care determină un verb intranzitiv sau o interjec ț ie și d.p.d.v. semantic indică obiectul asupra căruia se răsfrânge indirect acțiunea verbului sau căruia i se atribuie o acțiune, o însușire sau o caracteristică exprimată prin cuvântul determinat.Complementul indirect poate fi exprimat prin:

substantiv în cazul DATIV: o Îi voi da colegului acest creion.

substantiv în cazul ACUZATIV: o Am discutat despre emisiune.

substantiv în cazul GENITIV: o S-au năpustit asupra cire ș elor .

pronume în cazurile ACUZATIV, DATIV, GENITIV: personal o I -am adus hainele.

pronume în cazurile ACUZATIV, DATIV, GENITIV: demonstrativ o S-a gândit la celălalt.

pronume în cazurile ACUZATIV, DATIV, GENITIV: posesiv o S-a gândit la al său.

pronume în cazurile ACUZATIV, DATIV, GENITIV: reflexiv o Ș i -a adus materialele.

numeral cardinal în cazurile ACUZATIV, GENITIV, DATIV: o A telefonat celor doi.

numeral ordinal în cazurile ACUZATIV, GENITIV, DATIV: o S-au aliat împotriva celui de-al doilea.

verb la modul infinitiv: o Era obișnuit a nota schimbările.

verb la modul gerunziu: o S-a plictisit tăcând.

verb la modul supin: o Se va sătura de scris.

Complementul indirect arată obiectul asupra căruia se răsfrânge indirect acțiunea exprimată de verb.Se clasifică în :

complement indirect în dativ; complement indirect cu prepoziție.

Complementul indirect în dativ (cui?) se exprimă prin substantive, pronume sau numerale în cazul dativ.

Exemple Dau copiilor câte o bomboană.

(vb. subst.) Acestuia i s-a făcut foame.

(pron. dem.D vb.)Complementul indirect cu prepoziție (pe ce?, cu cine ?, cu ce ?, de cine ?, de ce ?, pentru cine ?, pentru ce ?, despre cine ?, despre ce ?) se exprimă prin :a)substantive, pronume sau numerale in cazul acuzativ cu prepoziție ;Exemplu

Vorbește despre tine frumos.(vb. prep.+pr.pers.Ac.)b)verb la un mod nepersonal ;Exemplu

S-a plictisit de a ș teptat .(vb. vb.la supin)

c)adjectiv precedat de prepoziție ;Exemplu

Din gri s-a făcut alb.(adj.Ac.)Există un tip special de complement indirect în genitiv, exprimat prin substantive, pronume sau numerale precedate de prepoziții.Exemplu

Au complotat contra acestuia.(vb. pron. dem.G.)

Conform noii Gramatici a Academiei, complementul indirect stă doar in cazul Dativ. O altă schimbare radicală este introducerea complementului prepozițional.

Complementul de agent este partea secundară de propozi ț ie care determină un verb pasiv și arată de cine este realizată acțiunea - exprimată de verb. Răspunde la întrebare "de către cine?" pusă verbului pasiv.

Planul a fost realizat de el.Ea a fost certată de el /de mama/de tata/etc.

Complementul circumstanțial este o structură gramaticală, care explicitează circumstanțele în care se desfășoară acțiunea.În conformitate cu noua terminologie impusă de Gramatica Academiei Române, trebuie făcută o distincție între „complement” și „circumstanțial”. Complementele pot fi directe, indirecte, de agent, prepoziționale. Circumstanțialele pot fi de loc, de timp, de mod etc. Trebuie evitată asocierea

celor doua notiuni „complement circumstanțial” și utilizat doar termenul de „circumstanțial” care desemnează aceeași noțiune.Complementul circumstanțial poate fi:

complement circumstanțial de mod — determină un pronume, un substantiv, un adverb, o locuțiune adverbială

complement circumstanțial de timp — determină un pronume, un substantiv, un numeral, un adverb, o locuțiune adverbială

complement circumstanțial de loc — determină un pronume, un substantiv, un adjectiv, o locuțiune adjectivală

Complementul circumstanțial concesivComplementul circumstanțial concesiv răspunde la întrebarea “în ciuda cărei întâmplări \ fapt?”, are ca locuține prepozițională “în ciuda”, “în pofida”.[1]

Exemplu: Învață în ciuda lui Tofilat.

Complement circumstanțial condiționalComplementul circumstanțial condițional arată condiția de care depinde realizarea acțiunii sau a însușirii exprimate de verbul sau adjectivul determinat. Răspunde la întrebarea : “ cu ce condiție?”Exemple: În caz de nevoie sună-mă. În locul lui aș fi mai corect.

Complementul circumstanțial de cauză este partea secundară de propozi ț ie care arată cauza sau motivul realizării unei acțiuni, a unei stări sau a unei însușiri. Răspunde la întrebarea "din ce cauză?".

A fugit repede din cauza întărzierii.

Complementul circumstanțial de loc este complementul circumstan ț ial care arată locul în care se petrece acțiunea. Acest complement răspunde la întrebările: unde?, de unde?, până unde?.Exemple

Complement circumstanțial la infinitiv: o Țăranii înfometați mâncau fără a lăsa în farfurie o firmitură.

Complement circumstanțial la gerunziu: o Vede fumegând în depărtare.

Complementul circumstanțial de mod este complementul circumstan ț ial care arată cum se desfășoară o acțiune sau arată cum se înfățișează o însușire. Răspunde la intrebarea cum?. Arată tipul de context în care o acțiune se desfășoară, în special modul în care aceasta decurge.

Exemple Afirmație: - Problema s-a rezolvat de la sine. - Cum s-a rezolvat problema? Afirmație: - Îi chinuie până la exasperare. - Cum îi chinuie?

Complementul circumstanțial de scop este partea secundară de propozi ț ie care arată scopul realizării unei acțiuni. Răspunde la întrebarea "cu ce scop?".

Exemplu  – Am plecat devreme pentru a fi primii.

Complementul circumstanțial de timp este complementul circumstan ț ial care arată timpul în care se petrece acțiunea.

Complementul de agent este partea secundară de propozi ț ie care determină un verb pasiv și arată de cine este realizată acțiunea - exprimată de verb. Răspunde la întrebare "de către cine?" pusă verbului pasiv.

Planul a fost realizat de el.Ea a fost certată de el /de mama/de tata/etc.