CAPITOLUL 2

FINANŢAREA PE TERMEN SCURT

Creditul pe termen scurt este definit ca orice datorie plătibilă într-o perioadă de maxim un an de zile.

Sursele principale ale finanţării pe termen scurt sunt: - salariile şi impozitele de plătit - creditul comercial - împrumuturile bancare - efectele de comerţ şi acceptele bancare, în anumite condiţii şi pe anumite pieţe

2.1. Creditul comercial

Creditul comercial (efectele comerciale de plătit) este cea mai importantă sursă de creditare pe termen scurt ocupând o pondere însemnată în pasivele curente ale întreprinderilor, mai ales a celor care nu au acces la alte surse de finanţare (cum este şi cazul exploataţiilor agricole slab capitalizate în marea lor parte din ţara noastră).

Efectele comerciale de plătit reprezintă suma tuturor imput-urilor care nu sunt achitate în momentul cumpărării (sunt achitate la o dată ulterioară).

Creditul comercial este o sursă spontană de finanţare, fiind o consecinţă a relaţiilor comerciale la care întreprinderea participă.

Există două motivaţii care generează creditul comercial:

- într-un regim concurenţial pe piaţă, creditul comercial apare ca o modalitate de stimulare a vânzărilor;

- atunci când pe piaţă există o cerere lipsită de lichidităţi, creditul comercial reprezintă pentru cumpărător o sursă importantă (poate unică) de finanţare, chiar dacă costurile sale sunt mai mari decât a altor resurse.

Această ultimă situaţie este cazul frecvent care generează creditul comercial pe piaţa românească şi în mod deosebit pe piaţa input-urilor pentru agricultură.

Efectele comerciale de plătit ale unei întreprinderi sunt în acelaşi timp efecte comerciale de primit al altei întreprinderi.

În practica comercială întotdeauna se manifestă motivat intenţia de întârziere a plăţilor din partea celor datori (a debitorilor) şi de urgentare a încasărilor din partea vânzătorilor (creditorilor) peste sau sub limitele de credit stabilite anterior.

2.1.1. Costul creditului comercial

Ca orice credit şi creditul comercial are un cost, iar acest cost este ascuns în preţ.

De regulă vânzătorul solicită un preţ mai mare pentru aceeaşi marfă achitată la un termen ulterior (de exemplu la 30 de zile) şi alt preţ, mai mic, dacă marfa se achită la cumpărare (în momentul facturării).

De asemenea, atunci când marfa se achită într-un interval mai scurt de timp, în cadrul unui termen limită mai lung, vânzătorul acordă o reducere de preţ (rabat sau discount). Mărimea acestui rabat (discount) este dependentă de numărul de zile reduse din timpul maxim specificat în termenii de credit.

Pentru calcularea costului procentual aproximativ anual care apare în cazul creditului comercial, atunci când cumpărătorul renunţă la beneficiul oferit de reduceri, se foloseşte următoarea formulă:

reducerecucreditdePerioadacreditdePerioada

oferitreduceredeocentul

oferitreduceredeocentulanualvaproximatiCostul

365

Pr100

Pr

Asupra acestei formule de calcul se impun câteva precizări: - Procentul de reducere oferit, numărătorul primului termen al ecuaţiei, reprezintă costul unui credit de 100 lei. - Numitorul primului termen al ecuaţiei (100 – Procentul de reducere oferit) reprezintă fondurile disponibilizate atunci când nu se profită de reduceri. - Termenul al doilea al ecuaţiei [365 / (perioada de credit – perioada de credit cu reducere)] arată de câte ori pe an trebuie suportat acest cost. - Costul anual astfel calculat este aproximativ, deoarece, în realitate acest cost se suportă pe tot parcursul anului, nu numai odată, la sfârşitul anului.

Exemplificând în condiţii de credit „2/10, net 30” acest cost va fi:

%2,3725,180204,01030

365

2100

2

anualvaproximatiCostul

2.1.2. Componentele creditului comercial şi importanţa

cunoaşterii şi utilizării lor

Creditul comercial are două componente: a) creditul comercial gratuit care reprezintă creditul oferit în perioada de reducere b) creditul comercial contra cost care reprezintă creditul suplimentar celui gratuit şi a cărui cost este egal cu valoarea reducerii pierdute.

Cunoaşterea celor două componente ale creditului comercial determină un anumit comportament al managerului financiar al întreprinderii:

- utilizarea întotdeauna a creditului comercial gratuit;

- utilizarea creditului comercial contra cost în măsura în care este mai avantajos decât alte surse de finanţare (analizarea costului acestuia în comparaţie cu costul altor surse).

Se constată că, în general, componenta contra cost a creditului comercial duce la un cost comercial mai ridicat, ceea ce face ca firmele puternice să prefere alte surse de finanţare decât aceasta.

Creditul comercial rămâne totuşi o sursă importantă şi convenabilă de creditare pentru întreprinderile mai mici şi mai slabe care nu pot obţine surse din altă parte.

2.2. Finanţarea bancară pe termen scurt

Finanţarea bancară pe termen scurt ocupă un loc important în ansamblul surselor de finanţare, localizându-se pe un loc secund în raport cu creditul comercial.

În general, întreprinderile apelează la bănci pentru obţinerea unor împrumuturi suplimentare necesare dezvoltării lor.

Termenul limită de acordare a creditului pe termen scurt este de maximum un an de zile.

Oferta de credit de pe piaţa monetară este condiţionată de mai mulţi factori:

- nivelul de dezvoltare a sistemului bancar;

- gradul de capitalizare a băncilor comerciale;

- politica monetară a băncii centrale etc.

Contractul de credit reprezintă înţelegerile dintre banca comercială şi solicitantul unui credit şi cuprinde:

- identificarea părţilor semnatare ale contractului; - valoarea creditului; - rata dobânzii; - schema de rambursare; - modalitatea de garantare; - alţi termeni şi alte condiţii cum ar fi: dreptul de acces al băncii la toate documentele întreprinderii împrumutate, situaţiile financiare ce urmează a fi depuse la bancă, situaţii legate de garanţii (schema vârstei efectelor comerciale de primit, declaraţii în privinţa stocurilor etc.)

Acordul de împrumut este executat prin semnarea unui bilet la ordin de către solicitantul creditului bancar în care sunt specificate condiţiile de credit puse de acord între bancă şi cel care face împrumutul şi anume:

- rata dobânzii în procente; - planificarea rambursării împrumutului; - colateralul pentru garantarea împrumutului; - alţi termeni conveniţi între bancă şi împrumutat.

2.2.1. Tipuri de credite bancare pe termen scurt

În principal, băncile oferă două mari grupuri de împrumuturi pe termen scurt:

1. Împrumuturi operaţionale (linie de credit operaţională sau simplu denumită linie de credit); 2. Împrumuturi de legătură (credit de legătură).

1. Din categoria împrumuturilor operaţionale amintim următoarele tipuri de credite pe termen scurt:

a). Creditele de trezorerie

În cazul creditului de trezorerie banca creditează contul curent al întreprinderii cu întreaga sumă împrumutată.

Acest tip de credit are ca scop asigurarea echilibrului trezoreriei curente a întreprinderii. Caracterul ciclic al exploatării (sezonalitatea activităţii), întârzierea livrărilor, prelungirea ciclului de conversie al numerarului în general, sunt principalii factori care pot determina dezechilibre în trezoreria întreprinderii.

Rambursarea creditului se poate face în următoarele variante:

a) amortizabil care presupune achitarea împrumutului în rate egale, la termene stabilite în contractul de credit (lunar, trimestrial etc.).

b) neamortizabil atunci când creditul se rambursează integral, la o singură dată fixată anterior.

b). Linia de credit operaţională

Este un tip de credit pe termen scurt prin care banca comercială creditoare stabileşte o limită maximă până la care întreprinderea se poate împrumuta pentru o anumită perioadă de timp de maxim 365 de zile.

Utilizatorul împrumutului poate folosi total sau parţial suma maximă oferită, dar rambursarea creditului se face o singură dată la u termen de scadenţă stabilit anterior.

Pentru suma neangajată banca percepe un comision de neutilizare.

Zile - max. 365 zile

Sumă(nivel

maxim)

O

c). Linia de credit operaţională de tip revolving

Acest tip de credit permite reînnoirea automată a creditului în funcţie de evoluţia fluxului de încasări şi plăţi a întreprinderii.

Rambursările efectuate permit întreprinderii în perioada următoare obţinerea de noi credite până la limita stabilită iniţial.

La un anumit termen (maxim 365 zile) întregul credit trebuie rambursat.

Pentru sumele neutilizate până la limita maximă aprobată, întreprinderea va plăti băncii comision de neutilizare.

Şi în practica românească a devenit operaţional acest tip de credit şi este deosebit de agreat de solicitanţii de credit.

Aceste credite, sunt, în general, garantate cu stocuri şi efecte comerciale de primit.

Zile - max. 365 zile

Sumă(nivel

maxim)

O

Disponibil

Se poate constata că pentru o anumită perioadă de timp în urma unor încasări substanţiale, întreprinderea poate înregistra disponibilităţi băneşti.

2. Împrumuturile de tipul „creditelor de legătură” permit utilizarea fondurilor din surse încă nedisponibilizate ce urmează a fi primite din diverse operaţiuni (vânzări de active, emisiuni de obligaţiuni, emisiuni de noi acţiuni etc.).

Deoarece banca practic scontează efectele comerciale sau financiare ce urmează a fi încasate în termen scurt de către întreprindere, aceste credite mai poartă denumirea de „finanţare intermediară”.

2.2.2. Costul creditului bancar pe termen scurt

Costul creditului depinde în primul rând de mărimea dobânzii convenită în contractul de credit.

Dobânda este suma plătită pentru utilizarea banilor şi capitalului împrumutat pentru o anumită perioadă de timp. Ea reprezintă preţul folosirii împrumutului şi este, de obicei, stabilită ca un procent anual din valoarea împrumutului, care se plăteşte periodic.

Dobânda anuală exprimată în procente poartă denumirea de rată a dobânzii.

Pe lângă dobândă în costul creditului se mai adaugă:

- comisionul pentru acordarea creditului de către bancă;

- spezele bancare aferente (cheltuieli cu formulare, telefoane, telegrame, faxuri;

- eventualele penalizări cauzate de întârzierile de rambursare a ratelor de credit sau a creditului integral (în special în cazul creditului pe termen scurt);

- onorariu standby etc.

Costul unui împrumut bancar depinde de mai mulţi factori:

1. Nivelul ratei dobânzii în economia unei ţări este un factor de influenţă foarte important care se resimte în costul creditului bancar. Acest nivel al dobânzii este la rândul său influenţat de:

- raportul dintre cererea şi oferta de credit de pe piaţa creditului; - nivelul inflaţiei, care va constitui întotdeauna pragul minim al ratei dobânzii; - politica monetară a Băncii Centrale; - alţi factori, cum ar fi politica împrumuturilor trezoreriei statului etc.

2. Gradul de risc al împrumutului

Riscul de creditare apare când împrumuturile nu sunt rambursate în volumul şi la termenul stabilit.

În practica bancară se utilizează aşa-numitele rate de referinţă care se folosesc pentru calcularea dobânzii la împrumuturile acordate clienţilor care satisfac cel mai bine standardele creditului.

Pentru clienţii băncii care nu fac parte din categoria amintită, rata de calculaţie a dobânzii pentru împrumuturile acordate va fi mai mare decât rata de referinţă cu o valoare cuprinsă între 0,5-3% şi care poartă denumirea de rată de risc.

Rata de risc reflectă gradul de risc al împrumutului care de regulă nu se practică la nivele superioare, deoarece băncile preferă să nu împrumute întreprinderile cu grad mare de risc.

3. Mărimea şi perioada de scadenţă a împrumutului

Influenţează asupra costului creditului prin costurile de administrare considerate relativ fixe indiferent de mărimea sau scadenţa creditului. Acest lucru face ca la credite mai mici sau pe perioadă mai mică procentul costurilor de administrare să fie mai mare, ceea ce se repercutează asupra mărimii dobânzii, determinând creşterea acesteia.

În orice economie, dobânda se exprimă în mărimi relative cu ajutorul ratei dobânzii.

Rata dobânzii se referă întotdeauna la perioada de un an.

Sub aspect tehnic, rata dobânzilor împrumuturilor bancare se calculează în trei moduri:

1) - rata simplă a dobânzii; 2) - rata antecalculată şi plătită dobânzii; 3) - rata dobânzii la împrumutul cu plata în rate.

1). Rata simplă sau regulată a dobânzii

Determinarea ratei simple a dobânzii la creditul rambursat la scadenţa de un an de zile cu dobânda achitată integral la aceeaşi scadenţă se face prin formula:

100C

Dr

În cazul în care împrumutul se acordă pentru o perioadă mai mică de un an, dobânda simplă se calculează astfel:

r – rata efectivă anuală simplă a dobânzii;D – dobânda;C – capitalul împrumutat.

360100 tCr

DsDs – dobânda simplă;r – rata anuală a dobânzii;C – capitalul împrumutat;t – numărul de zile sau durata în zile a împrumutului.

Dacă acest credit pe o perioadă mai mică de un an se doreşte a se reînnoi, costul real al creditului va fi mai mare şi se calculează cu ajutorul următoarei formule:

11

m

nomreal m

rr

unde:rreal – rata reală a dobânzii;rnom – rata nominală a dobânzii;m – numărul de reînnoiri al împrumutului

2) Rata antecalculată şi plătită a dobânzii

Rata reală efectivă a dobânzii (rata efectiv scontată) se calculează astfel: La un împrumut cu rată a dobânzii antecalculată, banca scade dobânda în avans. Aceasta se numeşte scontarea împrumutului şi duce la creşterea ratei efective a dobânzii.

100

DC

Dr scontataefectiv

Numitorul fracţiei (C-D) reprezintă creditul rămas efectiv la dispoziţia exploataţiei agricole.

3) Rata dobânzii la împrumuturile cu plata în rate

În situaţia în care o întreprindere face un împrumut pe un an dar acceptă rambursarea amortizată a creditului în rate lunare egale, iar dobânda este calculată la suma iniţială, rata efectivă a dobânzii va fi şi mai mare.

La un astfel de împrumut numit şi împrumut cu plata în rate, utilizatorul creditului va beneficia în prima lună de întreaga rată, iar următoarea lună de suma rămasă după deducerea primei rate, ajungând ca în luna a 12-a să utilizeze numai suma egală cu ultima rată de rambursat. Practic, în medie, capitalul efectiv utilizat ca împrumut pe întregul an este egal cu jumătate din capitalul iniţial.

Rata efectivă a dobânzii la un împrumut bancar cu plata în rate, pe un an de zile, se calculează după cum urmează:

1002/

C

Dr rateefectivă

D – dobânda;C – capitalul împrumutat.

2.3. Problema garanţiilor în procesul de creditare

2.3.1. Consideraţii generale privind garanţiile

Pentru a diminua riscul de nerambursare a creditelor şi de a preveni pierderi majore, băncile solicită împrumutaţilor garanţii asiguratorii, care pot fi oferite atât de debitori cât şi de terţe persoane fizice sau juridice, numite garanţi.

Garanţia este denumirea generică utilizată pentru a desemna orice metodă, instrument sau angajament accesoriu contractului de împrumut, pus la dispoziţie sau emis în favoarea băncii, în măsură să asigure banca de realizarea certă a drepturilor garantate, respectiv recuperarea sumelor împrumutate (inclusiv dobânzile), în cazul nerambursării acestora de către debitor.

Pentru ca o garanţie să fie acceptată de bancă sau alt creditor, indiferent că este reală sau personală, ea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de bază şi anume:

- existenţa unui patrimoniu independent de relaţia contractuală, suficient de mare şi cert în timp, pentru a acoperi obligaţia asumată;

- să asigure băncii (creditorului) dreptul şi posibilitatea de a o executa fără ca debitorul să se poată opune;

- să asigure posibilitatea creditorului de a o transforma în bani, rapid şi fără pierderi (să aibă o lichiditate ridicată, astfel încât prin executare să fie uşor valorificată).

Atunci când se solicită garantarea unui împrumut, garanţia trebuie să fie, în general, de o valoare mai mare decât valoarea împrumutului şi a dobânzii aferente.

Potrivit reglementărilor legale în vigoare şi a normelor proprii de creditare, garanţiile ce pot fi acceptate de bancă la acordarea creditelor pentru agricultură se împart în următoarele categorii:

A. Garanţii reale; B. Garanţii personale;

A. Garanţiile reale

Garanţiile reale reprezintă bunuri individualizate pentru garantarea creditului.

Garanţiile reale pot lua forma de:

ipoteci

gajuri

Ipoteca serveşte la garantarea obligaţiilor debitorului faţă de creditorul său printr-un bun imobil.

Contractul de ipotecă este un contract accesoriu la contractul de creditare prin care se materializează ipoteca.

Proprietatea ipotecară în favoarea unui creditor nu poate fi vândută de proprietar decât atunci când bunul ipotecat va fi scos de sub ipotecă.

Bunul ipotecat trebuie să fie întotdeauna asigurat.

Garantarea unui credit prin ipotecă permite creditorului să execute garanţia (să procedeze în aşa fel încât să transforme garanţia în bani) în situaţia în care, la scadenţă, debitorul nu rambursează ratele şi nu achită dobânzile datorate.

Gajul serveşte la garantarea obligaţiilor debitorului faţă de creditorul său printr-un bun mobil.

Contractul de gaj este, ca şi în cazul contractului de ipotecă, un contract accesoriu la contractul de creditare deoarece implică o obligaţie principală pe care o garantează, el urmând soarta acestuia în ceea ce priveşte existenţa şi stingerea sa.

Orice bun poate fi utilizat drept gaj dacă îndeplineşte următoarele condiţii favorabile creditorului:

- să aibă o valoare îndestulătoare în raport cu creanţa garantată; - valoarea bunului gajat să fie constantă sau crescătoare în timp; - să fie asigurat sau depozitat spre păstrare la instituţii specializate.

Gajul asupra bunurilor materiale

În acest caz bunurile debitorului (stocuri, utilaje etc.) pot fi gajate:

- direct şi efectiv în favoarea creditorului (sau a unui terţ indicat de acesta); - prin rambursarea de către debitor a titlului ce reprezintă bunurile gajate.

Astfel de titluri pot fi: - recipisa Warant - conosamentul - alt titlu de depozit care în general se referă la mărfuri.

De exemplu, conosamentul este un titlu de proprietate asupra mărfii a cărui andosarea lui în alb sau la ordinul băncii dă dreptul acesteia ca, la scadenţa creditului, dacă debitorul nu plăteşte, să vândă marfa la care conosamentul face referire.

Codul comercial român prevede posibilitatea constituirii gajului asupra produselor solului, a produselor în curs de fabricaţie sau finite.

Gajul asupra titlurilor de valoare

Presupune gajarea acţiunilor şi obligaţiunilor deţinute de clientul împrumutat.

Procedura de gajare cu titluri de valoare este diferită, funcţie de tipul acestora:

Acţiunile şi obligaţiunile nominative ale întreprinderii pot fi gajate prin transfer, înregistrate ca atare în registrele întreprinderii cu menţiunea „pentru cauză de garanţie”.

Titlurile de valoare la purtător se pot gaja prin simpla lor remitere de la debitor la creditor.

Gajul asupra titlurilor de credit

Titlurile de credit sunt reprezentate de cambii şi bilete la ordin.

Gajarea cu titluri de credit se face prin gir sau andosare, de regulă cu clauza „valoarea în garanţie” sau o altă clauză din care să rezulte că transmiterea titlului respectiv s-a făcut cu scopul de gaj şi nu în scopul transmiterii titlului de credit noului deţinător.

De regulă creditorii acceptă aceste titluri de gaj dacă acestea sunt avalizate de un garant (de preferinţă o bancă). Atunci când debitorul (trasul) nu plăteşte, avalistul va plăti în locul său. Astfel că prin avalizare o garanţie reală (gajul) este dublată de o garanţie personală (avalul dat de un terţ).

Gajul asupra creanţelor şi drepturilor necorporale

Utilizarea unor documente (înscrisuri), care nu pot fi transmise prin gir, drept gaj presupune transmiterea drepturilor de încasare prin cesiune.

Cesiunea se face în favoarea creditorului cu menţiunea că a fost făcută cu titlu de gaj. Dacă debitorul nu plăteşte la scadenţă, creditorul (o bancă) în baza titlului cesionat va încasa el valoarea acestui titlu.

Acreditivele documentare irevocabile constituie un exemplu de documente utilizate drept gaj care, în practica bancară românească este folosit cu timiditate datorită riscului ca documentele prezentate la încasare prin acreditiv să nu fie în ordine şi, deci, banca să fie în incapacitate de a-şi încasa banii

B. Garanţii personale

Se pot constitui atunci când cel solicitat să ofere o garanţie suplimentară băncii apelează la o altă persoană numită garant care să-şi asume obligaţia că va achita datoria către bancă dacă cel pentru care garantează nu îşi îndeplineşte obligaţia asumată prin contractul de împrumut.

Instrumentele de garantare în acest caz pot fi:

- scrisoarea de garanţie bancară

- avalul cambial etc.

2.3.2. Modalităţi de valorificare a garanţiilor în creditarea pe termen scurt în practica ţărilor dezvoltate

Atât în practica bancară de la noi din ţară cât şi din cea a ţărilor dezvoltate firmele mai mici, sau mai puţin cunoscute, nu pot să obţină împrumuturi fără a oferi în schimb o garanţie, pentru a proteja în acest fel pe cel care le oferă fondurile.

În procesul de creditare se pot utiliza diferite tipuri de garanţii:

- valori mobiliare lichide; - efecte comerciale de primit; - stocuri şi utilaje; - activele imobiliare sau proprietăţile sub forma terenurilor şi a clădirilor.

Valorile mobiliare lichide reprezintă o garanţie importantă, însă puţine firme deţin portofolii utilizabile de acţiuni şi obligaţiuni.

Valorile mobiliare lichide deţinute pe termen scurt de către firme au de obicei rolul de a onora plăţi anticipate, cum ar fi plata salariilor sau a dividendelor, sau se folosesc pentru reîmprospătarea soldurilor de numerar.

Efectele comerciale de primit şi stocurile sunt garanţiile cel mai des folosite pentru garantarea creditelor pe termen scurt.

Proprietăţile imobiliare (terenuri şi clădiri) sunt utilizate ca garanţie pentru creditele pe termen lung şi nu pentru împrumuturile de capital de lucru.

În România, aproape toate băncile solicită beneficiarilor de credit, inclusiv pentru creditele pe termen scurt, garanţii de tip ipotecar. Acest lucru îngreunează mult accesul fermierilor la credite.

2.3.2.1. Finanţarea prin efecte comerciale de primit

Finanţarea prin efecte comerciale de primit se poate face prin două modalităţi, fiecare având anumite caracteristici şi anume:

1. Finanţarea prin gajarea efectelor comerciale de primit 2. Finanţarea prin vânzarea efectelor comerciale de primit

1. Finanţarea prin gajarea efectelor comerciale de primit presupune transformarea în lichiditate a drepturilor de creanţă pe care întreprinderea le are asupra clienţilor săi prin intermediul unor bănci sau a altor instituţii financiare autorizate.

Procedura de finanţare prin gajarea efectelor comerciale de primit începe prin semnarea unui acord valabil din punct de vedere juridic între întreprinderea vânzătoare - solicitantă de credit şi finanţator - instituţia de finanţare.

Periodic firma vânzătoare va trimite facturile emise către clienţii săi instituţiei financiare cu care a semnat acordul de finanţare prin gajarea efectelor comerciale de primit, în vederea obţinerii rapide a fondurilor necesare.

Instituţia financiară care acordă împrumutul îşi va recupera capitalul împrumutat din încasarea facturilor.

Pentru a se putea proteja împotriva riscurilor de neîncasare instituţia financiară este interesată să ia o serie de măsuri:

– selecţia facturilor şi acceptarea în gaj doar a celor care corespund standardelor sale de lucru;

– apelarea la dreptul de recurs asupra întreprinderii vânzătoare atunci când cumpărătorul bunurilor facturate nu achită factura;

– instituţia financiară acordă credit în procent mai mic de 100% din valoarea efectelor comerciale de primit gajate (din valoarea facturilor), ceea ce înseamnă o protecţie suplimentară importantă pentru finanţator.

Riscul de neplată a efectelor comerciale de primit este suportat în principal de întreprinderea care se împrumută şi nu de către ofertantul de credit.

Finanţarea prin gajarea efectelor comerciale de primit poate fi făcută în două variante:

a) finanţare nenotificată – atunci când încasarea efectelor comerciale de primit rămâne în continuare în grija vânzătorului (a celui care se împrumută). Acest tip de finanţare este mai riscantă din punctul de vedere al creditorului din care cauză şi costul finanţării va fi mai mare.

b) finanţare notificată – atunci când ofertantul de credit preia şi grija de contabilizare şi încasare a efectelor comerciale de primit. În acest caz, cumpărătorul bunurilor este înştiinţat despre gajarea efectelor comerciale de primit de către întreprinderea vânzătoare. În acest caz riscul de neîncasare este mai mic iar costul creditului va fi şi el mai mic.

2. Finanţarea prin vânzarea efectelor comerciale de primit sau factoringul

Factoringul presupune achiziţionarea efectelor comerciale de primit de la cel care doreşte să se împrumute numit aderent de către ofertantul de credit numit factor, fără ca acesta (finanţatorul) să aibă drept de recurs asupra celui care se împrumută (întreprinderea vânzătoare).

Şi acest procedeu se bazează pe un acord între compania de factoring şi firma vânzătoare, acord care specifică obligaţiile legale ale părţilor şi procedeele de urmat.

Atunci când vânzătorul primeşte o comandă de la un cumpărător, se scrie un document de aprobare a creditului, care se trimite companiei de factoring pentru ca respectivul client să fie analizat. Dacă compania de factoring aprobă creditul, se face expediţia mărfii, iar pe factură se specifică cumpărătorului să achite plata direct către compania de factoring.

În acest mod are loc un flux continuu de fonduri şi de mărfuri între cei trei participanţi la acestă operaţiune (vânzător-factor-cumpărător) ceea ce face ca această sursă de credit să capete un caracter spontan, legată direct de creşterea cifrei vânzărilor, prin acordarea de către vânzător a unui credit comercial cumpărătorului şi finanţarea acestui credit de către factor.

Compania de credit îndeplineşte trei funcţii importante în cadrul acestui procedeu:

- analiza de credit; - oferirea de împrumut; - suportarea riscului.

Băncile comerciale pot îndeplini astfel de operaţiuni prin sucursale special înfiinţate şi autorizate în acest scop.

În practică se diferenţiază următoarele două forme de factoring:- factoring la scadenţă;- factoring în avans.

În cazul factoringului la scadenţă plata vânzătorului se face la anumite intervale de timp, de obicei lunar, după ce societatea de factoring şi-a reţinut un comision, iar diferenţa sumelor încasate le virează aderentului.

În cazul factoringului în avans, factorul acordă un credit propriu-zis aderentului în schimbul clienţilor neîncasaţi. În acest caz costul creditului se constituie atât din dobânda la credit cât şi din comisionul oferit factorului.

Serviciile de gajare şi de factoring pentru efectele comerciale de primit reprezintă alternative de finanţare care sunt convenabile şi avantajoase, dar ele pot fi costisitoare.

Principalul avantaj al acestor operaţiuni de finanţare prin efecte comerciale de primit este determinat de flexibilitatea acestei surse de finanţare deoarece, pe măsură ce cresc vânzările unei întreprinderi cresc şi efectele comerciale de primit şi implicit creşte şi necesarul de fonduri pentru a căror procurare vânzătorul utilizează facturile de încasat, ca o garanţie pentru împrumutarea fondurilor necesare.

Dezavantajul principal constă în costul mai ridicat ce implică aceste metode.

2.3.2.2. Finanţarea prin stocuri

Stocurile unei întreprinderi furnizează o altă sursă de garantare pentru creditele pe termen scurt.

1. Garantarea cu stocuri prin recipisa de credit

Acest mod de garanţii se face în baza recipisei de credit, care este trimisă ofertantului de credit de către beneficiarul împrumutului, în momentul primirii fondurilor.

Recipisa de credit este un instrument care stipulează că cel care s-a împrumutat deţine bunurile gajate în gestiune şi le gestionează în beneficiul ofertantului de credit.

Bunurile gajate, cuprinse în recipisa de credit, pot fi păstrate: - în depozitul propriu al întreprinderii care se împrumută; - în depozitul unei terţe persoane.

Procedura de garantare prin recipisa de credit este, în general greoaie deoarece presupune:

- o corectă inventariere şi individualizare a fiecărui bun gajat;

- urmărirea destinaţiei acestuia;

- urmărirea vânzărilor şi a încasărilor din vânzări;

- actualizarea stocurilor.

2. Garantarea cu stocuri prin recipisa de depozit-Waranturi

La fel ca şi recipisele de credit, recipisele de depozit utilizează stocurile pentru garantarea împrumuturilor.

Stocurile (mărfurile) pot fi depozitate în clădiri speciale, de obicei antrepozite, numite depozite generale, care sunt administrate de organisme publice sau de societăţi private.

Administraţia depozitelor eliberează deponenţilor un borderou de intrare (recipisă de depozit) la care este anexat şi titlu de gaj sau warantul.

Recipisa face dovada existenţei mărfii în depozit iar warantul oferă deponentului posibilitatea de andosare a acestuia unei bănci creditoare, constituind astfel o garanţie pentru obţinerea împrumutului bancar.

Această modalitate de finanţare este relativ costisitoare determinată de: - cheltuielile de depozitare; - cheltuielile de transport pentru bunurile voluminoase; - dobânda la credit.

Datorită costurilor mai mari, în unele ţări există posibilitatea renunţării la depozitele specializate, folosindu-se o metodă mai economicoasă de finanţare cu ajutorul stocurilor şi care poartă numele de „field warehouse financing” (finanţarea depozitelor aflate pe teren).

Conform acestei metode, depozitul se stabileşte în incinta întreprinderii care doreşte să se împrumute, iar supravegherea stocurilor va fi realizată de o companie specializată în astfel de operaţiuni.

Pentru operaţiunile de mai mică anvergură operaţiunea de supraveghere o poate face chiar un angajat al întreprinderii care face împrumutul, agreat de finanţator.

Procedeul de finanţare prin garantare cu warante prezintă mai multe avantaje:

- suma disponibilă este flexibilă, pentru că finanţarea este legată de creşterea stocurilor, care la rândul ei este legată direct de necesarul de finanţare; - prin acordul „field warehousing” creşte gradul de acceptare a stocurilor ca garanţie; - necesitatea controlului şi păstrării în bune condiţii a stocurilor şi utilizarea specialiştilor în domeniu duc la îmbunătăţirea practicilor de depozitare.