Dar ºi cu ani în urmã profesorul albitînainte de vreme era, în spaþiul lite-rar, o prezenþã destul de rarã. Rarã ºi

în sensul parcimoniei apariþiilor publicistice.Semnãtura i-o întîlneam doar în rãstimpuri ºiatunci, de ce oare?, de obicei doar în vreo revistãlocalã. Era, cu alte cuvinte, scump la citire.Aceastã rezervã ºi-o fi avut motivaþiile ei, însã eatrezeºte, oricum, pãreri de rãu. Nu poþi decît sãregreþi tãcerea cuiva care are niºte lucruri despus.

Rarã, apoi, sub aspectul calitãþii discursuluicritic. Fineþea omului de carte ºi subtilitateaomului de condei se însoþesc, la Liviu Leonte, îndescinderile sale prin epoci ºi prin scrieri felu-rite. Premiatul de odinioarã al revistei„Manuscriptum” (pentru impecabila ediþieConstantin Negruzzi, 1974-1986) este un istoricliterar cãruia instrumentul critic îi stã oricînd, înpenetranta-i flexibilitate, la îndemînã. Iar critic-ul, abordînd cu francheþe, fãrã prejudecãþi... uni-versitare, opera unor „prozatori contemporani”(aluzie la cele douã volume cu acest titlu apãruteîn 1984 ºi 1989), plaseazã o creaþie sau alta într-un context în care valorile iradiazã sub zodiacalmã, între îngîndurare ºi surîs, a unei luciditãþimai puþin concesive decît ar putea lãsa sã sebãnuiascã afabilitatea omului de lume.

Accesul la idee se conjugã, norocos, cu oaptitudine de a gîndi în structuri. Încît, specta-colul exegetic ce rezultã nu poate fi decît oconvingãtoare înmãnunchere de spirit analitic ºicapacitate sinteticã. În loc de un cãrþoi masiv,rigid, pretenþios, pe care nici nu-þi vine sã-l iei înmînã, þi se oferã o carte cu îmbietoare argu-mente. Suplã, pertinentã ºi cu un ce al ei cãruiade ce nu i-am spune pe nume: farmec.

O senzaþie reconfortantã îþi procurã Scriitori,cãrþi, reviste (1998; titlu onest, însã nu captato-riu), lucrare apãrutã, în cadrul seriei Sinteze cul-turale, la Editura Cronica. Sunt cuprinse aiciarticole redactate într-un întins arc de timp(1958-1996) ºi ceea ce atrage atenþia este egali-tatea de umoare ºi stabilitatea stilului în toatãaceastã perioadã. Iubitoare de nuanþe, acribioaseºi speculative deopotrivã, lecturile critice aleuniversitarului ieºean emanã o pondere atentcumpãnitã, un echilibru al judecãþii, în uºor bal-ans între îndrãznealã ºi circumspecþie.Interpretãri la obiect, aproape nici o afirmaþiefãrã suport, refuz decent al oricãror plusãri. Încazul Jurnalului lui Mihail Sebastian, ca sã luãmun exemplu, criticul îºi are diapazonul sãu, carenu intrã în rezonanþã cu „extazul cam deplasat alunor exegeze”. Graþia exegezei, la Liviu Leonte,nu-i „solidarã” cu (expresie predilectã) plãcereade a bate cîmpii.

El pleacã adesea, în examinarea unui text, dela un indiciu abia sesizabil. Cãutînd ºi cuvintele-cheie, îºi poate þese pînza de „analogii ºi difer-enþieri”, deschizînd pîrtii ºi potecuþe spretainiþele operei asupra cãreia s-a aplecat.Comparaþia, în gama unor elemente ce nu sar înochi oricui, între poemele Noaptea de decembriede Al. Macedonski ºi Mistreþul cu colþi de argintde ªtefan Aug. Doinaº (supralicitat, totuºi, capoet) vãdeºte o agilã digitaþie de eseist. Tot aºa,plonjarea în inefabilul lirismului oracular al luiNichita Stãnescu (prizat fãrã rezervele ce s-arputea emite).

Investigãri tacticoase, cu protocolul obiºnuitîn cercetarea literaturii noastre vechi (Iordache ºiDinicu Golescu), panoramãri atotcuprinzãtoare(studiul amplu consacrat revistei „Viaþa

1414 Revista românã nr. 1 (79) / 2015

GRAÞIA EXEGEZEIGRAÞIA EXEGEZEI

Florin FAIFER

Pe Liviu Leonte, din pãcate, nu-l mai întîlnim pe strãzile Iaºului, pe unde, parcã urmînd mereuaceeaºi rutã, îºi purta paºii. Delicat, fragil, bucurîndu-se de clipele care îi mãsurau parcursul. Unuldin reperele agreabile, cu vino-ncoa’, ale peisajului cetãþii. S-a retras undeva, într-un loc undeaºteptarea are un singur orizont. ªi, îºi are, desigur, înfiorãrile ei.

româneascã”, în perioada interbelicã), sondaje înmiezul chestiunii, cu puncte de vedere neînda-torate cuiva („poza” sau „moftul” anticalofilis-mului, netemeinicia conceptului de autenticitate,sensul pluriperspectivismului la Camil Petrescu,în Patul lui Procust). Alte analize se opresc latînãrul Lovinescu (cînd „sceptic”, cînd „dogma-tic”) ºi la romanele acestuia, prefirã relaþia întredimensiunea miticã ºi dimensiunea realului, ca ºitriada „sacrul, profanul ºi istoria” la MirceaEliade, în Noaptea de Sînziene, inspecteazãepicul, de o inventivitate „fastuoasã”, al romanu-lui lui Petru Dumitriu, Cronicã de familie. Suntcomentarii ce urmãresc sã punã în luminã(capo)dopera luatã în discuþie, ºi nu, ca la unii ºila alþii, chipul moþat al hermeneutului plin desine.

Întîlnim ºi porþiuni comod descriptive, neciocnim pe alocuri ºi de afirmaþii care s-au maifãcut (de pildã, în rodomontadele lui G.Cãlinescu „fantezia, improvizaþia sunt mãºti subcare geniul critic îºi ascunde clasicismul”), darîndeobºte parcursul analitic nu urmeazã cãi bãtã-torite. Cu trimiteri discrete, dar de secret orgoliu,la teoreticieni, de nu mã înºel, mai rar invocaþi lanoi (Beda Alleman, D.C. Muecke º.a.), uzitîndcîte un termen tehnic precum „actanþi” ºicochetînd uºor cu schemele esteticii formale,Liviu Leonte pãtrunde în universul narativ al luiIon Creangã echipat atît cît îi trebuie ca sã poatãataca eficient mecanismul ambiguitãþii narative ahumuleºteanului. Lui N. Iorga, istoricul literar îirecunoaºte ºi îi subliniazã strãlucirile talentului,acolo unde mulþi nu vãd decît întortocherile unuicondei de o monumentalã prolixitate. În Cronicãde familie de Petru Dumitriu e surprins unpseudoparadox: cantonarea scriitorului în„proiect” genereazã marile cusururi, abia descã-tuºarea de constrîngeri favorizînd scrierea unorpagini magistrale. În parantezã fie adãugat, ecurios cã Liviu Leonte, altminteri un om caretrece totul prin filtrul luciditãþii, dã crezare fãrãpic de reþinere „confesiunilor patetice” ale lui,cum îl numeºte Goma, Petru Canaliu. În fine, darnu în cele din urmã, un (micro)studiu ce nunumai cã dã mãsura unei ascuþimi interpretative,dar propune ºi o ipotezã ineditã privitoare la sen-

sul titlului Cîntarea României, poemul luiBãlcescu–Russo. Nu þara binecuvîntatã ºinefericitã care smulge autorului (cine o fi el)sfîºietoare suspine ºi neþãrmurite exaltãri ar fi sãînsemne vibranta vocabulã „Românie” (cu flex-ionarea: „României”), înþelesul fiind, atenþie!: totce e (spirit) românesc. O demonstraþie demnã dea fi luatã în seamã.

Un mic lux pe care Liviu Leonte îl cultivãeste acela al pariului comparatist. Ecouri,asemãnãri, prefigurãri. E aici un oarecare exces,dar fãrã umbra vreunei ostentaþii. Numai laIordache Golescu, iatã, dãm peste Lucian dinSamosata, Eminescu, Arghezi (cu „blestemele”lui), G. Cãlinescu, Zaharia Stancu, Marin Preda;e pomenit ºi „marele Will”. Metoda criticã adop-tatã de E. Lovinescu în Paºi pe nisip anticipã„rezumatele” cãlinesciene. Strategia camilpe-trescianã din Patul lui Procust e scrutatã prinprisma „falsei alternative Stendhal–Proust”. Prinraportare la Proust sunt citite ºi romanele luiAnton Holban. Mihail Sebastian reacþioneazã laun moment dar (reacþie consemnatã în Jurnal)„ca ºi Swann”. O secvenþã din eliadesca Noapteade Sînziene aminteºte de „cel mai iubit dintrepãmînteni”. Costache Negruzzi ºi ZahariaStancu îºi fac apariþia în studiul despre PetruDumitriu. Ba chiar ºi la Vasile Georgescu, în„Viaþa româneascã”, e detectat „un conceptprecãlinescian”. Apropo de „Viaþa româneascã”,i-aº servi monografului o mãruntã identificare:St. I. de la revista ieºeanã este delicatul prozatorºi publicist Stejar Ionescu, dispãrut, tînãr încã, înurma unui tragic accident.

Cu vreo douã pasabile cliºee (de dragul uneicordiale tachinerii, hai sã fiu o clipã chiþibuºar)scãpate în fuga condeiului cu boiereascãnepãsare, cu – în textele mai vechi – o anumeînclinaþie spre descriptivism (o repovestireanaliticã fãcutã mai pe îndelete), contribuþiile luiLiviu Leonte din Cãrþi, reviste, scriitori aureflexele dintotdeauna ale blazonului criticuluide la Iaºi. Nu le-ar fi stricat, repet, un titlu maiatrãgãtor.

1515Revista românã nr. 1 (79) / 2015