GÂND ROMÂNESC

Anul VI. Nr. 5—12.. 1938.

Tipografia „Cartea Românească" Cluj, Calea Regele Carol II Nr. 14

t REGINA MĂRIA A ROMÂNIEI

însoţită de jalea întregului popor, Regina Măria a Româ­niei a plecat dintre noi.

Un Hor de adâncă durere a străbătut, în acea senină şi caldă zi de Iulie, inimile noastre. Ea se cetea pe chipul fiecă­ruia din imensa mulţime ieşită în calea tristului cortegiu, ce du­cea la ultimu-I lăcaş frumoasa şi mândra podoabă a Tronului României.

Privind această mulţime tăcută, stăpânindu-şi anevoie la­crimile, la trecerea trupului fără viaţă al marei Suverane, în mintea mea răsăreau două alte momente, în care, martor emo­ţionat, am putut vedea aceiaşi amestecată mulţime strivindu-se la trecerea fiinţei iubite, a cărei viaţă s'a împletit atât de minu­nat cu viaţa poporului Său.

întâia oară, când, aproape copilă, trecea, alături de Carol I, spre Mitropolie, pentru slujba căsătoriei Sale fericite cu Prin­cipele moştenitor. Dela Palatul Regal până în dealul Mitropo­liei, totul era o mare de oameni, alergând, năvălind, rupând cordoanele de soldaţi pentru a striga, în calea frumoasei copile regeşti, uratele tor nesfârşite. Cine a văzut-0 atunci, alături de primul nostru Rege, salutând sfios, la îndemnurile Lui, nu poate uita niciodată drăgălaşul chip, aproape speriat de furtunoasele aclamaţii ale poporului, cu care întâia oară se întâlnea, în viaţa pe care venea să i-o închine.

A doua oară, când, după cumplitele încercări ale Soartei, îşi făcea, alături de făuritorul României Mari, în fruntea alaiu­lui strălucitor, intrarea în Capitala ţării: valurile mulţimii au acoperit-O de flori, răsplătind, cu o înduioşată recunoştinţă, tot ce Ea făcuse pentru suprema clipă a biruinţa.

Eheu ! Fugaces, Postume, Postume, labuntur anni.. . Dar cu cât anii mai repede au trecut, cu atât mai mult şi mai adânc

234 GÂND ROMÂNESC

s'a întipărit în inimile credincioase icoana slăvită a Reginei. Şi am înţeles durerea profundă, care a umplut ţara dela un capăt la altul, în faţa rămăşiţelor scumpe ale Celei ce, cu atâta stră­lucire, a purtat pe fruntea-l divină Coroana regească.

In amintirea poporului nostru, Regina Măria pururea va trăi; în fresca istoriei româneşti, chipul Său, încununat de Graţii, va străluci, între Doamnele ţării, cu farmecul şi maiestatea unei basilisse.

N. BĂNESCU

VLAICU ŞI CARAGIALE LA BLAJ Serbările Asociaţiunii, orânduite să fie la Blaj, au răscolit toate

cotloanele cele triste şi apăsate ale Transilvaniei româneşti. Zeci de mii de suflete, dela Vlădică până la natul de rând, vestmântate în strae albe şi curate, au podidit pe uliţele mici ale oraşului şi în casele tihnite, neînstare să cuprindă atâta omenire.

încă din ziua de paisprezece August, după stilul vechiu, trenurile au început să verse românime.

La ceasul şase de după amiază, cu cel dintâi, au sosit Vlădicii Ignatie Papp din Arad şi Miron Cristea din Caransebeş. Peste o oră, adică la şapte, cobora în gară, venind cu al doilea tren, Mitropolitul Meţianu, înconjurat de tot Comitetul Central din Sibiu. Atunci, clo­potele Blajului au început să cânte prelung şl laolaltă, asemenea ca 'n serile de denii. întovărăşiţi de canonicul Marcu şi de ceilalţi arhierei şi clerici ai locului, Sibienii au1 străbătut în strălucit alai oraşul, până la Castelul Mitropolitan, unde-i aştepta Mitropolitul dr. Victor Mi-haly de Apşa, gazdă curtenitoare şi cucernică.

Intre timp, soseşte Episcopul de Lugoj, dr. Vasile Hossu, venit cu automobilul în tovărăşia fraţilor Mocsony. Iar la ceasul nouă, tre­nul dinspre Cluj aduce şi pe Vlădica Oradiei Mari. dr. Demetru Radu.

După cină, hotelul Univers geme de lume. Cele trei săli mari sânt neîndestulătoare pentru seara aceasta de cunoştinţă, în care se întâlnesc, ţin sfat şi îşi dau mâna cei peste două sute de oaspeţi, ve­niţi de peste munţi, din Ţară, cu toată marea armată dârză a cărtu-rărimii şi clerului din Ardeal.

Intr'un colţ, Badea Gheorghe Pop de Băseşti stă de vorbă cu Simion Mehedinţi, cu părintele Vasile Lucaci şi cu Vlădica Miron Cristea. Lângă o fereastră larg deschisă către seara liniştită şi jilavă unde rourează încetişor, subţirimea măruntă şi vie a lui Petre Liciu stă alături de chipul tăcut şi cărunt al lui Gheorghe Coşbuc . . . Sfă-tuesc laolaltă cu Alexandru Vaida-Voevod şi cu Mitropolitul Victor. Liciu, care-i vice-preşedinte al Ligii Culturale din Ţară, vesteşte ve­nirea lui Neculai Iorga peste două zile. Octavian Goga, Vasile Gol-

236 GÂND ROMÂNESC

diş, Sever Bocu, Vasile Şchiopul, se împart între cetele de ardeleni, purtând la cunoştiinţă pe Nenea Iancu Carageale, pe Ştefan Iosif, Gheorghe Ranetti şi Zaharia Bârsan, pe când Veturia Triteanu râde cu toată lumina ochilor vii, ţinând de-a dreapta pe Aristizza Roma-nescu, iar de-a stânga pe Olimpia Bârsan.

Nu lipseşte, de bună seamă, nici Fişpanul comitatului, Iosit Szâsz. Urmează orânduirile lui, dar ştie ţine cuminte cumpăna între datorie şi inimă. De pildă, stă de vorbă cu Iuliu Maniu, cu canonicul Suciu şi cu Iosif Popovici, făcându-se că nu bagă de seamă ce cân^ tece zice maestrul Ghiuţ. care plânge moţeşte, ca la el acasă, în Munţii Apuseni, şi, mai ales, că nu vede înfăţişarea neobişnuită a gru­pului alcătuit din Generalul Sandu, chipeş în uniforma lui austro-un> gară, şi cei unsprezece ofiţeri ai armatei române, veniţi din Ţară peste zi şi strălucind ciudat în uniforma lor de paradă, aici, în miezul Crăiet ungureşti.

— „Vezi, frate, şopteşte Goga lui Branisce, arătându-i ofiţerii români. „Seara asta trebue ţinută minte, pentrucă a intrat armata ro­mână în Ardeal . . . E paisprezece August spre cincisprezece, iar mâine e Sfânta Măria. . ."

A doua zi dimineaţa, la opt fără un sfert, începe slujbă mare la Catedrală. Oficiază Vlădica Victor, asistat de Episcopii Radu şi Hossu. Murăşanu dă răspunsurile cu minunatul său cor, apoi mulţi­mea, purtând în frunte lungi flamuri albastre în locul celor tricolore, pe care stăpânirea nu le-a îngăduit, pleacă în alai la mormintele Mi­tropolitului Alexandru Şterea Şuluţiu şi al tribunului Axente Sever, unde Vlădica Victor face un parastas pentru membrii răposaţi ai Asociaţiei.

La ceasul zece începe şedinţa societăţii pentru fondul de Teatru. Vorbesc Vasile Goldiş şi Episcopul Miron Cristea. După ei, Docto> rul Cheţan face o dare de seamă despre mişcarea teatrală româneasca în Ungaria, urmat de încheerea lui Valeriu Branişce, directorul foii „Drapelul" din Lugoj.

La ceasul 1 începe şedinţa secţiilor literare. O prezidează Andrei Bârseanu, sosit dela Braşov în cursul dimineţii. Vorbeşte Iosif Popo­vici despre Ion Maiorescu şi Octavian Goga despre starea literaturii româneşti în veacul al nouăsprezecelea.

Seara se desfăşoară concertul alcătuit din producţiile corului pe care îl conduce Murăşanu, profesor la Liceul din Blaj şi din cânte­cele Veturiei Triteanu.

GAND ROMÂNESC 237

Frământul zilei Ardelene adoarme aşa cum este cuvenirea, în tri­lul privighetoarei.

Aşa au adormit puţinii care au avut un pat, aşa au adormit şi mulţii care au zgriburit cu capetele pe mesele grădinii din Veza — cum au fost câţiva actori dela Teatrul Naţional din Bucureşti. Vezi bine, ei n'au norocul să le spue Simion Mehedinţi, cum anume se poate dormi bine când eşti călător, ai entuziasm, dar nu ai pat. Profesorul de geografie, colindătorul pe toate căile pământului, şi-a descoperit atunci un pat pe măsura lui : o birjă de piaţă.

A doua zi, Marţea dela şaisprezece August era închinată lui Vlaicu. Adică acelei ciudate alcătuiri de om care zboară, deci neagă înălţimile şi depărtările, de ţăran care a născocit cea mai nouă şi mai uluitoare unealtă, deci neagă deosebirile de cin, de ardelean care şi-a făcut maşina în ţară, deci neagă trecătoarele hotărnicii...

Era turburător de tot acest amestec pentru anul 1911 . . . Iar pen-truca faţa să-i fie desăvârşită, i s'a hărăzit locul cel mai prielnic : Câmpia Libertăţii. . .

Zburătorul venise de două zile, dar nu se arătase nicăeri. Muncea de zor la câmp, montând aeroplanul în hangarul clădit cu toată pri­ceperea şi dragostea de vechiul lui prieten de odinioară, inginerul Negruţiu, pe care-1 cunoscuse la Politehnicul din Pesta.

De altfel, tot locul era minunat de bine ales şi orânduit. Baraca de scânduri cu spatele spre târg şi gura cătră câmpie, avea în faţa ei lăsat loc larg pentru pornirea maşinei. De-a dreapta şi de-a stânga ei, ca două picioare de potcoavă, un gărducean de două scânduri puse în lat pe stâlpi mărunţi de un metru înălţime, ţineau barieră pentru public.

Negruţiu i-a dat o mână de ajutor şi la montarea aeroplanului, dimpreună cu Ion Ciulu adus de Vlaicu din Bucureşti şi alături de Ion, frate-său, venit dela Binţinţi cu toată ceata gălăgioasă şi veselă a flăcăilor care au tras odinioară pe malul Murăşului, aeroplanul fără de motor. Li se cădea voinicilor să vie şi să vadă ce minune a ieşit din joaca lor.

Şi astfel, pe când neică Dumitru îşi fuma tăcut ţigara şi răzămat de uşorul hangarului privea cu ochi subţiri, duşi pe gânduri, întreţe-serea ciudată de fuse, de sârme şi de rotiţe, iar lelea Ana, chincită jos, cu spatele sprijinit de perete, o legăna încetinel în braţe pe Va-lerica — întâia zburătoare de pe pământul românesc, se reîntocmise aici tot Binţinţul de altă dată. Cruce de căi care veneau din sus şi din jos, din Apus şi din Răsărit. Cruce de căi şi cruce de zodii . . .

238 GÂND ROMÂNESC

Când şi-a isprăvit Vlaicu de montat aeroplanul, în ziua de pai­sprezece August spre cincisprezece la miezul nopţii, a bătut din palme vesel de parcă ar fi tras cu pistolul.

— „Gata !" au răspuns flăcăii din hangar. Iar Aurel a hotărît: — „No ! Haidam ! . . . "

Peste patru zile, Vineri, când a fost chemat şi el la prânzul dat la Palatul Metropolitan în cinstea lui Carageale, Coşbuc şi ceilalţi scriitori, Vlaicu povestea Mitropolitului Victor, spre nesfârşita sa desfătare :

— „ . . , apăi, atunci mama spune : Tu, Orei dragă, acum aceia rămâne, să facă feştanie la maşină . . . Dară eu îndată i-am fo zâs : Feri Doamne, mamă ! Eu nu cutez a face feştanie la maşină, că atunci deloc iasă diacu din ea şi pe urmă nu mai pot să zbor. . ."

Luni, toată lumea câtă era venită în Blaj, s'a cârduit pe uliţa Pe-sub-hurubi, să vie la hangar şi să privească maşina.

A venit şi Carageale cu tot stolul de scriitori după dânsul. Dar spre deosebire de ceilalţi, el n'a întrebat nimic. O jumătate de ceas a stat proptit de un stâlp al şandramalei, privind ca în gol libelula uriaşă, care întindea spre cer aripi de pânză şi gât de oţel.

— „Nu vrei s'o vezi mai de aproape, Nene Iancule ?", întreabă Petre Liciu.

— „O văd", a răspuns scriitorul. — „ . . . să-ţi dea Vlaicu explicaţii.. ." Dar Carageale a scuturat din cap : — „Asta trece dincolo de explicaţii..." într'un târziu, se deslipeşte de stâlpul lângă care şedea. Cei de

faţă îi lasă cărare spre aeroplan, iar Vlaicu îndemnat de semnele ce­lor de faţă, se îndreaptă gata să dea lămuriri.

Bătrânul se uită lung la scaunul pilotului din nacelă. Parcă ar fi în cumpănă. Arată cu capul :

— „îmi dai voe să mă sui şi eu ?" Vlaicu pare că nu înţelege, aşa cum de altminteri nimeni nu înţe­

lege. Face totuşi : — „Pofteşte". In liniştea care s'a prăvălit de-odată, fără să priceapă careva

de ce, Carageale îşi face cruce, apoi încalecă bordul carlingei, intră în ea, se aşează tăcut pe scaunul mic. Şi-a adunat braţele, petrecân-du-le pe mijloc, a răzămat capul de stâlpişorul care-i la spate, iar ochii i-a închis.

OAND ROMANESC 239

Faţa i s'a întins şi e transfigurat. Ai zice că visează . . . Dar ce mai poate visa bătrânul acesta de şaizeci de ani în născo­

cirea cea cu jumătate de veac mai tânără ca dânsul ? E mişcător. Tăcerea de adineauri a ajuns acum asemenea încremenire, de

auzi până şi lunecarea adierii de vânt pe creasta coperişului.

— „Spune să mă împingă vre-o câţiv paşi înainte", zice Cara-geale. Şi iarăşi închide ochii, să soarbă cu toată fiinţa, închipuitul zbor de patru metri.

Când l-au adus la loc, deschide ochii, se dă jos din carlingă şi scoate pălăria din cap.

Apoi îşi face cruce şi sărută lemnul rece ca pe scoarţa unei Evanghelii...

Până la Ciura acasă, unde erau poftiţi, n'au mai spus un cuvânt. Nici el, nici alţii.

In zorii zilei de zbor, o trăznitură cumplită zgudue toate fere­strele lui Ciura. Toţi ai casei sar speriaţi din aşternut şi prin fumul răspândit în curte, zăresc dinţii albi ai lui Vlaicu. Râde de ei :

— „V'aţi fo' speriat, naţie ? No ! Apăi chiar aceea am şi vrut. Ce drac tot durmiţi la asemenea zi festivă ? . . . Doară azi zbor eu, frate, şi-i aşa faină vreme, de mi ţi-1 tai aspru pe Bibescu.. ." Apoi lămureşte : „Am încercat nişte benzin să văd cum explodează dacă dau foc unui cvant mai malrişor. Dar a sunat, mă, ca un treasc, a dracu' de ea . . . Şi acu îmi ţiue urechile . . . Bună benzină . . . Nici n'aş fi crezut ! . . , M

Dar pe când gura spune aşa, ochii cătau cu jind la fereastra cea­laltă. Acolo, aburea ferit după perdele chipul cel frumos al gazdei —• aşa de frumos, încât cum gândea Vlaicu :

— „ 0 fo' greşit-o Dumnezău,. . Ş'apăi o fo' necesitat Sfântu' să facă zece slute la l in ie . . . No ! Doară aceea nu-i drept. Şi nici nu-î drept să aibă fratele Ciura singur atâta cvant de frumuseţe..."

Peste un sfert de ceas când a ajuns cu motocicleta la hangar, unde voia să-şi încerce motorul, i-a şi povestit lui Ion, frate-său :

— „Apăi, măi Ioane, măcar pe-un ceas şi tăt i-am fo' despărţit, că mi-i năcaz, a dracu de e l . . . Uiu, frate ! Cu-aşa muere faină şi mândră nu-i de lipsă să faci fereşte. Esti necesitat tot noapte să ţ i i . . . "

— „Ş'apăi nici altul să n'o vadă, că nu ţi-i de haznă . . . "

240 GAND ROMÂNESC

— „Tocmai-tocmai..." . . . In odăiţa ei, departe, frumoasa doamnă Ciura zâmbea. Zâm­

bise dela început. Ar fi greu să se spue că auzea vorbele lui Vlaicu. Dar frumuseţea ei deplină nu era numai un înveliş fără înţeles. îm­brăca o femee. Poate mai deplină chiar decât frumuseţea ei.

Iar femeea aceia auzea uneori anumite gânduri. Astfel ştiuse citi lămurit şi dela întâia privire, ce anume scrie în ochii mici, vii şi aprinşi ai bărbatului care suferea de singurătate sub învelişul zbură­torului glorios. i

Atunci, cu acea putere ciudată a femeilor pentru care îndeobşte adevărata fericire e să fericească, frumoasei doamne Ciura îi părea rău că n'are o soră pe-o măsură cu ea.

Iar totodată, se bucura că maistoraşul pleacă peste câteva zile. Asta le dădea tuturor prilej să se mulţumească doar cu amintirea blajină şi puţintel cam tristă a unei fotografii făcute jur-împrejurul lui Carageale, Goga, Idsif şi Ciura în spatele lui Nenea Iancu, iar în stânga, un mănunchiu de trei doamne cu Vlaicu în mijloc . . .

Ciura a venit şi el la hangar să audă motorul duduind, s'a întors apoi la şedinţă. Dar când a isprăvit' şî s'a aşezat la o bere, a văzut cu spaimă că ora e abia zece şi jumătate.

Abia zece şi jumătate, negreşit, totuşi Câmpia Libertăţii gemea de lume. începuseră a veni oamenii disdedimineaţă lângă ştiobor.

La patru şi jumătate după amiază, târgul Blajului se revărsase cu totul la câmp. Dealurile învecinate sânt negre de lume, la fel cu ogoarele de dincolo de Târnavele până departe, spre Mănărade.

Feciorii din Binţinţi fac strajă hangarului. Acolo stă doar pa­sărea lor...

La ceasul cinci, Ion Vlaicu, trage zăvoarele porţilor mari. Zarva lumii creşte ca o cutremurare. Din golul barătcii, iese acum,

e în lumină, zveltă şi subţiratecă maşina minunată. Iureşul lumii se deslănţueşte. E ca un bunget de zăpadă bântuit de vânt . . .

Vlaicu intră în hangar, apoi iese curând cu haina de muşama pe dânsul şi cu casca de piele în mână.

Salută lumea de departe, fluturându-şi braţul sus. Iar miile de glasuri îi răspund şi iarăşi îi răspund neobosite.

Apoi larma se potoleşte încetişor. Lumea stă să vadă pregătirile de zbor parte cu parte, dela petrecerea frânghiei prin inelul din coada aeroplanului până la suirea lui Vlaicu în carlingă şi la învârtirea helicei pentru pornitul motorului.

OAND ROMANESC 241

La ceasul cinci şi jumătate, când a detunat motorul umflându-şi larma rotundă şi plină, frământul lumii a crescut de-odată vifor cu vălmăşag şi grămădeaiă cătră bariera de scânduri. Apoi zarva s'a stâmpărat ca o zarvă care scade.

Tăcere cuvioasă şi solemnă pogorîse de undeva de sus, peste acea înfiorată şi de douăzeci de ori înmiită inimă ce tremura în blânda frică a unei privelişti de veac nou.

Omul ghemuit în carlinga micuţă, unde încleştase mâini aspre pe volanul subţire, tremura şi el. Privea înainte ţintă peste înveli-toarea motorului. Asculta încordat bătaia sănătoasă, vâjâitul întins al helicelor, cântecul sârmelor — şi aştepta.

Acum, peste Câmpia Libertăţii, peste toată lumea cântă numai creşterea de vânt.

Privirea lui Vlaicu se aruncă pieziş la ochiul rotund al măsură­torului de învârtituri. 5 0 0 . . . 525 . . . 550 . . .

O mână se strecoară la maneta de gaze şi adaugă putere. . . . 625 . . . 650 . . La şapte sute porneşte. 675 . . . încă o clipă, două . . .

De-odată, în coada ochilor pâlpâie ca un abur. Tresare speriat în faţa priveliştei îmbujorate, care a trecut nesocotită pe lângă cuţi­tul rotiş al helicei. Vede doar ochii albaştri drepţi, luminoşi, t a r i . . , Şi-un maldăr de flori viorii se abat peste dânsul, peste volan, peste braţe, de-i umplu carlinga şi poala de muşama...

Apoi totul se mistue de parcă n'ar fi fost. Doar ochii albaştri stăruesc înaintea vederii, aici, aproape, ca şi când femeia ar fi uitat să şi-i ia.

Ii trebueşte o scuturare aspră să se poată întoarce la stăpâni­rea lui.

Privirea se zvârle pe cadran. 700 . . . 7 0 0 . . . 700 . . . O căldură ciudată s'a lăsat în piept. E ca o mângâiere de mână

caldă pusă de-adreptul pe inimă. Cu motorul care-şi creşte bătaia voinicită, creşte şi în el dorinţa aşa de mare să se întreacă, încât e ca o încredere în biruinţă.

Scurt ridică mâna sus . . . Flăcăii dau drumul de funie şi gândacul ţâşneşte săgeată, nă-

pustindu-se de-odată spre Mănărade, zvâcnind în salt, de parcă-i fugise din început pământul de sub roţi.

242 GAND ROMÂNESC

Lumea se descleştează. De la cap la cap până în depărtări hu-hură prelung peste câmpuri şi coline. După câteva clipe, zbârnâitul aeroplanului nu se mai lămureşte din huetul devălmaş. Iar crucea li­niilor de pe cer se subţiază şi se tot duce încotrova către zăr i . . . Cât un vultur, cât un lăstun, cât o gâză . . .

In ceata actorilor dela Teatrul Naţional din Bucureşti, între Aris-tizza Romanescu, Liciu şi soţii Bârsan, Carageale cu mâna făcută ghiară înşfacă umărul unuia la întâmplare şi abia mai suflă. E zgu­duit. Buzele i-s albe ca de friguri sub mustaţa sură, ochii clipesc nă­clăiţi de lacrimi după ochelari. Ingăimă repezit, fără nici o stăpânire;

— ,,Maica ta Cristoase. Apără-1 Prea Curato şi păzeşte-1 Maica Domnului, nu-1 lăsa. Măi băeţi, rugaţi-vă lui Dumnezeu, măi. Asta-i minune mare, măi. Minunea lui Dumnezeu. Rugaţi-vă, mă i . . . "

Petre Liciu de alături întoarce privirea cătră dânsul gata de râs, dar Buzele groase încremenesc cu zâmbetul uitat pe ele.

Ochii bulbucaţi s'au întristat şi caută uimiţi la chipul brăzdat şi pălit al meşterului cel mare.

Lui Carageale îi tremură gura şi plânge. De sub ochelari şuruesc pe lungul obrazului şi picură adunate pe sub bărbie, lacrimi una câte una, repezi, tot mai repezi.

— „Ce s'a întâmplat, nene Iancule ?" Carageale se reazimă atunci de el, apucându-1 tare de braţ şi îl

zgudue : — „Măă . . . Petrache, mă, ăsta moare, măă . . ." — „Doamne fereşte ! face mustrător şi scurt actorul. „Cum îţi

veni să spui aşa, nene Iancule ?" — „Pentrucă simţesc eu că trebue să moară. . . Şi are să

moară curând, ascultă-mă pe mine, Petrache . . . Dacă păcătoasa asta de naţie a fost în stare să dea asemenea om, apoi nu l-a dat ca să huzurească el, nefericitul. Nu ! L-a dat ca să pue glorie pe numele de român. Iar gloria asta, Petrache, se plăteşte scump şi se plăteşte repede . . . "

întinde mâna şi arată urma ciudată a maşinei plutitoare : — „Uită-te şi tu. Acum nu se mai vede ce-i. Nu se mai vede om,

nu se mai vede aeroplan. Cruce pe cer, Petrache, atâta to t . . . Ţine minte ce-ţi spun : Cruce pe cer !"

Acum Vlaicu se întoarce. Roteşte de trei ori, larg, asupra mul­ţimii care se vântură amestecată şi pestriţă ca lanu răvăşit de fur­tună. Apoi, după ce-a ocolit pe de-asupra mănăstirei Sfintei Treimi

GAND ROMANESC 243

trece spre oraş drept ia turnurile Catedralei. Le înconjură cu aripa înclinată de parcă se roagă, pe urmă întoarce botul spre Apus şi se tot duce cătră apele de purpură din asfinţit. O clipă, câteva sârmu­liţe fulgeră ca de aur în bătaia soarelui.

— „Cruce pe c e r . . . Cruce de aur . . . " repetă şoptit Carageale la urechea înfiorată a lui Petre Liciu. Apoi încleştează dinţii şi tace.

Aeroplanul nu se mai vede. Crucea de aur s'a înecat în slăvi. .

Lumea aşteaptă. Pândeşte caerele norilor însângeraţi şi limpe­zimile dintre ei. Dar zgomotul motorului creşte iar, aproape, tot mai aproape, fără ca nimeni să vadă de unde a răsărit. Vlaicu ocolise pe dreapta şi venea acum întins cătră câmp.

Trece peste omenire la douăzeci de metri şi răspunde fluturând cu mâna, chiotelor şi vânzoalei de braţe care urează dedesubt. Apoi o ia în susul Târnavei mari cătră Veza şi cătră Spătac şi urcă spre mutele Crăiţa . . .

Ochii lui Petre Liciu se întorc la Carageale. Ii vine şi lui de astă dată să spue :

— „Cruce pe cer . . . " Mai mic, tot mai mic, aeroplanul goneşte cătră miază-zi... cătră

Tară . . . — „Să ştii că are de gând să treacă munţii !" zice careva. La vorba asta, zeci de chipuri se întorc speriate şi strălucind de

lumină. A şuerat în tot cercul o nădejde copilăroasă. — „Intr'adevăr, ce-ar fi să treacă munţii ? . . ." — „No ! Apăi ce drac' ar fi să-i laş pe'eştia cu Blaju' lor cu tăt

şi să trec acu munţii..." — tremură posnaş gândul lui Vlaicu. După ce-a trecut peste vârful Crăiţei şi priveşte zimţuirea Carpaţilor în zarişte. Spre dreapta munţii Sebeşului, în fund Parângul, în stânga crestele Făgăraşilor, cu Negoiul lor, iar la mijloc despicătura moale a trecătoarei dela Turnu Roş, pe unde şupureşte Oltul cătră Ţară. . .

Ce-ar fi să treacă ? . . . Socoteşte până la Sibiiu vre-o patruzeci de kilometri în zbor drept, iar de-acolo încă şaizeci până în valea Lotrului, la Brezoi, unde ochise de cu vară, când a fost la Călimă-neşti, loc nimerit pentru aterizare . . . Cu vremea asta potolită şi cu vântişorul care-1 împinge spre munţi, înseamnă cel mult o oră de zbor. . . E groazeică ispita.. . Dacă n'ar şti că are benzină tocmai pentru un ceas de drum . . . Doamne ! Cum s'ar mai încumeta. . .

Tremură bănuindu-şi că nu se poate împotrivi îndemnului. A urcat sus. Gândacul saltă moale, legănat pe valuri largi şi

line. Altimetrul mută uşor acul : 450 . . . 500 . . . 550 . . .

244 GÂND ROMÂNESC

Peste sate mărunte pitite în creţuri de văi, risipirea albă şi ce­nuşie a Sibiiului creşte zdrenţuită între neguri subţiri. O fâşie albi­cioasă licăreşte undeva departe. Lacul din Dumbravă sau poate Ol­ul. Iar în dreapta dedesubt Alba-Iulia şi dunga de argint a Murăşului.

— „Murăşu meu, drag de e l . . . " oftează privindu-i apele călă­toare spre Binţinţi . . .

Şi aşa se duce şi tot se duce legănat, fără să ştie de ce şi fără să-şi mai aducă aminte miile de oameni care-1 aşteaptă încremeniţi în Câmpia Libertăţii.

550 . . . 600 . . . I s'a făcut frig. Bătută de vântul tare, o floare albastră i se zbu­

ciumă pe braţe ca o vietate. Se clantină o clipă pe loc, apoi furată de curent, saltă şi zboară trecându-i pe lângă ochi . . . Ochii drepţi şi tari răsar ca o aducere aminte prin vârtejul helicei. Cârneşte scurt la dreapta spre apa Târnavei şi coboară. Dar când ajunge în dreptul râului, simte aeroplanul umflat puternic pe dedesubt şi suit cu cinci­zeci de metri la loc. . . Ese din firul apei şi se întoarce iar. Din nou aparatul e săltat în sus . . . Odată, de două o r i . . . de trei o r i . . . 550 ... 6 0 0 . . . 650 . . . 700 . . . Aşa dar NicolaeCostin, mai mult decât Bi-bescu şi decât Capsa . . .

A uitat de frig şi a uitat de munţi, cum uitase de lumea adunată pe Câmpia Libertăţii.

Când a ajuns din nou de-asupra mulţimii şi-şi aduce aminte care-i rostul zborului său, pluteşte la opt sute de metri înălţime. Pluteşte aparatul şi pluteşte mai cu seamă inima lui. Nu crezuse nici­odată că asemenea curenţi ridicători puteau să aibă tărie până la asemenea înălţimi. Descoperirea 1-a turburat neînchipuit, mai ales că până astăzi nu se ridicase niciodată până1 la opt sute de metri. îşi dă seama că ar putea să se mai urce încă pe-atâta dacă ar vrea. Dar trupul nu-i mai îngădue. Răvăşeala din el îi pune tremur în braţe. Tremur în inimă. Mai ocoleşte de şase ori câmpul ca un vindereu cârdul de pui şi coboară şerpuit cu motorul stins . . .

O bufnitură domoală a roţilor taie şuerul lunecării. Arcurile zvâcnesc în legături, potolind izbirea . . . Un salt mărunt, apoi altă lovitură mai slabă . . ,

Şi aparatul se opreşte pe malul Târnavei, în vreme ce puhoiul negru şi alb al privitorilor se ia după Sextil Puşcariu, după preotul Lupaş din Sălişte, care au rupt cordoanele de jandarmi, dărâmă ştio-borul mărunt, ca o revărsare furioasă de apă şi se năpusteşte cătră zburător.

Bietul Ion şi flăcăii lui din Binţinţi abia mai izbutesc, să apere

GÂND ROMÂN.ESC 245

gândacul de năvala mulţimii. Pe Aurel nu-1 mai pot feri. Prietenii l-au zmuls din carlingă ca un iureş nebun, l-au ghemuit în braţe în­fierbântate, I-au ridicat pe umeri şi-1 poartă chiuind... E de nede-scris emoţia care s'a descleştat acum după atâta încordare. Vin cla-dără unii peste alţii, copii şi bătrâni, preoţi şi mireni, uitându-şi de cin, de ani şi de stare.

Palid, clătinat pe de-asupra capetelor în jeţul improvizat şi ne­sigur al umerilor omeneşti, Vlaicu abia mai poate răspunde entuzias­mului, fluturând moale casca de piele, pe care şi-a scos-o din cap. E şi el copleşit de atâtea simţăminte ciudate, aspre, noi. Se doreşte singur şi luptă să scape din strânsoarea braţelor. Văzându-1, ai zice mai degrabă că se bate cu lumea, decât că-i primeşte uralele şi-i mul­ţumit.

Cum prinde o clipă prielnică, se fură dintre mâinile care-1 ţin, lunecă jos, şi ajutat de inginerul Negruţiu, de Alexandru Ciura şi de Zaharia Bârsan, se furişează în hangar, unde Binţinţenii sub porunca lui Ion au tras aeroplanul şi au închis îndată porţile mari.

Dar aici aşteaptă altă ceată de prieteni, în frunte cu Octavian Goga, cu Onisifor Ghibu, părintele asesor Lucian Triteanu din Sibiiu, Vasile Popovici, Turbure tenorul, Vasile Goldiş. . . nu mai poţi înţe­lege. Plâng sau râd ? Dau năvală înaintea lui Vlaicu şi îl dărâmă sub sărutări.

— „D'apăi lăsaţi-mă dracu' să mă spăl măcar . . . Nu vedeţi că mi-s plin de benzin pe obraji ? . . .

Dar lupta i-i zadarnică. Nu se mai poate împotrivi. Se lasă în voia lor. Apoi de-odată îşi aduce aminte. Fruntea i se luminează, trupul se înalţă peste toţi şi strigă, astupând până şi urletele mul­ţimii de afară :

— „L-am fo' bătut pe Bibescu !"

Hue şandramaua înfiorător în zarva pe care o face lumea de afară.

— „Vlaicuuu ! Să vină Vlaicu afară !" şi mii de pumni dudue în scândură, clătinând hardughia.

— ,,No ! Apăi acum eştia nu m'or lăsa . . . " — „Trebue s'a ieşi afară să te vadă" — îl sfătueşte Goga. — „Fain, frate. Făr' numa deloc mi-or sfârtica şi mie straele, ca

lu' fratele Ciura. Vezi-1 colea . . . " Intr'adevăr, înfăţişarea lui Alexandru Ciura nu era deloc ispiti­

toare. Gonind să ajungă mai repede la hangar, venise de câteva ori

246 GAND ROMANESC

de-a berbeleacul pe câmp, îşi rupsese pantalonii în genunchi şi era tot una de praf. Când a aflat pricina, Vlaicu i-a vârât un deget ne­milos în gaura care albea la genunchi şi a râs :

— „No ! Apăi frate văzuşi! Tu ai fo' zîs că-i primejdios să zbori. Dară acu priveşte. Eu în cer şi tu pe jos. Făr' numa tot tu ai căzut. . . Acum îi crede când povestesc că cu gândacu' meu umblu pe sus mai sigur ca voi cu piciorul."

Dar bătăile în pereţi şi strigătele de afară nu mai conteneau. Nimeni nu se clintea de pe câmp, dela cel din urmă ţărănuş din Mă-nărade până la cuviosul sfat al Vlădicilor, unde se strânseseră în preajma mitropoliţilor Meţianu din Sibiiu şi Victor MIhaly de Apşa, dela Blaj, toţi episcopii ţinuturilor româneşti, dela Demetru Radu, Vlădica Oradiei, până la Miron Cristea, Episcopul din Caransebeş, Ignatie Papp din Arad, ori Vasile Hossu din Lugoj.

Un singur om se îndepărta de mulţime. întorsese spatele şi se ducea pe câmp, fără ţ e l . . . Era Carageale. A ajuns la malul Târna-vei, s'aaşezat pe mal şi a rămas pe gânduri, privind apele galbene, care se tot duceau...

Târziu, când lumea a înţeles că Vlaicu nu mai zboară şi a înce­put a se împrăştia, câţiva şi-au adus aminte şi de nenea Iancu. Şte­fan Iosif, care-1 văzuse şi a înţeles că nu se cade să-i turbure singu­rătatea ce şi-o căutase, 1-a arătat. S'au dus pe malul Târnavei să-i aducă aminte că se face seară şi-i' ceas de întoarcere spre oraş.

— Da. Să ne întoarcem băeţi, cât putem să ne mai întoarcem, a zis uşor bătrânul. Apoi a întrebat : „Dar Vlaicu ?"

— „L-au dus la odihnă cu sila". — „Cu sila ? De ce ?" — „Când a văzut că lumea îl tot chiamă, a vrut să mai zboare

odată. Chiar poruncise lui frate-său, Ion, să aducă benzina. . ." Carageale s'a oprit în loc, privindu-1 pieziş. Apoi după ce şi-a

potrivit nervos ochelarii pe nas, a întrebat : — „Şi de ce nu l-au lăsat ?" — „Era sleit, maestre. Fata îi era complect ciorvazată". — „Ei şi ?" — „Doctor Hâncu, medicul arhidiecezan de aici, din Blaj, a opinat

că nu mai poate să zboare". — „Păi, se putea ?" — face Carageale. „Vlaicu „da" şi Hâncu

„ba" . . . Asta-i poveste veche în neamul nostru. Dar, mă rog dumi-tale, de unde ştie doctorul că Vlaicu nu poate zbura ?"

— „Asta nu era mare lucru de ştiut. E la mintea omului că pen-

G Â N D R O M Â N E S C 247

tru asemenea sforţare trebue să fie omul stăpân pe nervii lu i . . . Că trebue s ă . . .

Carageale îl apucă de mâna şi începu a râde : — „Ascultă colea, nene, să-ţi spun eu cu „ce nu-i mare lucru de

ştiut." Mi-a povestit-o ticălosul ăla de Alecu Davilla. I s'a întâmplat lui acu' câţiva ani când era încă director la Teatrul Naţional.

Se dusese omul pe vară la Constanţa, unde venise şi Vodă Carol pentru odihnă de câteva săptămâni. Şi cum cred că ştiţi, Davilla are uşa deschisă oricând la Rege. Vasăzică era şi ele la o masă cu Vodă, unde mai erau fel de fel de ofiţeri. Acum ce se întâmplase ? Coman­dantul crucişătorului Elisabeta, pare-mi-se, îşi dăduse demisia şi Re­gele întrebă ofiţerii pe care-i avea la prânz, să-i spue pe cine ar crede ei potrivit în locul marinarului plecat. Oamenii de colo : câr, mâr . . că : poate . . . că : parcă . . . că-i oricum . . . Dar că mai bine-i cum crede Măria Sa . . . Vodă ascultă, pricepe şi t ace . . . Pe urmă zice : „îmi pare rău că nu puteţi să-mi recomandaţi pe careva. Dacă nu ştiţi om potrivit în meseria dumneavoastră, cum s'ar zice, apoi nici atât n'o să ştiţi în altă meserie. Şi eu tocmai voiam să vă mai cer părerea într'o privinţă. Anume, uite, şi-a dat demisia domnul Davilla dela Direcţia Teatrului şi nu ştiu pe cine să pun în loc.

Când aude Alecu vorba asta, îl trece un fel de răcoare Nici prin gând nu-i trecuse lui să-şi dea dimisia. Pricepeţi ? Aşa că, vorba lui Vodă putea să însemne : vezi-ţi de drum... Dar, uitându-se el la Rege, a simţit că nu-i tocmai asta şi a aşteptat. Intr'adevăr, măi băeţi, abia a isprăvit Vodă spusa lui şi au început să plouă recoman­dările. Fiecare ofiţer care nu ştiuse să recomande pe nimeni în me­seria lui, avea cel puţin pe câte unul de recomanndat la Direcţia Tea­trului. Ai priceput ? Eh ! Apoi dacă ai priceput, nu-mi mai spune cum trebue să fie omul când zboară."

Ceata strânsă lângă nenea Iancu a râs din toată inima. Totuşi a dat dovadă că nu i-a înţeles prea bine cuvântul. Din astă pricină a stăruit:

— „Adevărul e însă, maestre, că Vlaicu se consumă colosal când zboară. Şi n'ar fi nimic de aceea, că-i normal. Dar noi am fost aflat dela doctor Hâncu că inventatorul are oareşce suferinţe interne, nefrită, dureri şi* alte de acestea, care pot să-1 răpună lesne, dacă nu se curează din bună vreme şi se oboseşte prea mult.

Carageale a întors capul spre el cu o mişcare scurtă şi a mârâit : — „Zău ?" — „Ba chiar am discutat într'olaltă că ar fi bine să aflăm pe

oarecine să-i dea câteva mii de lei ca să poată merge la un sanato-

248 G A N D R O M Â N E S C

riu în străinătate, unde să rămână până se va tămădui pe deplin . . , Acum, nenea Iancu şi-a pierdut sărita. I-a întors în râs şi sâcâit : — „Ce spui, nene ! De ce vrei să-1 tămădueşti ? Ţi-e poftă

acum să-1 şi exploatezi, ori ce ? Ţi-a făcut maşină ? Ţi-a zburat cu ea ? Ce mai vrei acuşi ? Dă-i pace, frate, şi lasă-1 să moară, dacă lui aşa-i place. Măăă . . . dar nostimi mai sânteţi voi, publicul ! . . . Adică cum ? Eu, bunăoară, am să scriu cât îţi place matale ? Ţi-am scris teatru, ţi-am dat schiţe şi nuvele... Ei, acum lasă-mă în plata Dom­nului, să beau, să petrec, ori chiar să mor dacă-mi place ! . . . Acum se înfurie de-abinelea şi-şi dă drumul fulgerându-i din ochi: Măăă . . . că răi mai sânteţi, nene . . . Numai la socotelile voastre vă gândiţi... Dar mai gândiţi-vă o leacă şi la amarurile mele . . . Nu faceţi, nene, ca prietenul meu Drăgoi. . ."

Liniştit o clipă, glasul scade şi prinde a povesti: — „Aveam un prieten vechi nedespărţit, Drăgoescu, viorist în

orchestră la Teatrul Naţional. Sărăcie el, sărăcie eu. Ne împăcăm de minune. Dar dă Dumnezeu şi-mi cade plocon o moştenire, care mă scoate la lumină. Ei, ce credeţi că face Drăgoi — cum îi ziceam eu — bunul meu prieten Drăgoi ? Cioc-cioc în uşă, de mă ia din pat. Şi în loc de bună dimineaţa, îmi cere trei sute de lei împrumut. Eu ? îmi fac cruce, nu alta. — Bine măi Drăgoi, tocmai tu ? Tu, pe care te credeam prieten adevărat ? Apoi ce fel de prieten mi-eşti tu, dacă, decum ai văzut că am scăpat de sărăcie, vii să-mi ceri bani cu îm­prumut ? Tu nu pricepi că de-oi împrumuta pe toţi prietenii pe care-i am, în şase luni rămân cjalic ?

Nu-i ăsta răspuns chibzuit ? Este. Dar crezi că Drăgoi a înţeles ? N'a înţeles. S'a plâns la tot Bucureştiul, marţafoiul, că nu i-s prieten. Auzi ? Eu nu eram prieten . . . El era . . , Apoi dacă nu i-s prieten, am stricat prietenia şi am isprăvit... Acum voi faceţi tocmai ca Dră­goi. îmi îngădue Dumnezeu un strop de linişte şi voi vreţi să v'o Bau şi pe asta ? Dar lăsaţi-mă, nene, să răsuflu şi eu, că destul m'am chinuit pentru dumneavoastră. Matale stai colea frumuşel în jilţ, cu buşmachii în picioare şi după ce ai mâncat şi ai băut, iei revista ori cartea, citeşti, te bucuri şi zici : — „Măi, al dracului şi nenea Iancu ăsta, bine le învârteşte î"

Pe urmă iar mai mănânci şi iar mai bei, aşteptând să-ţi mai scriu eu o bucată. Uşor, nu ? Apoi uşurinţa asta-i numai la dumneata, nu-i şi la mine.

Ci la mine scrisu-i tortură, nene. Intrebaţi-1 voi pe Goga, să vă spue cum m'a găsit el odată la Arad . . . "

Stă o clipă pe gânduri, dă mărunt din cap şi începe :

G Â N D R O M Â N E S C 249

— „Veneam dela Berlin. Tot drumul în tren mă frământase un afurisit de subiect. La mine în cap, când încep personagiile să vor­bească, apoi nu-i chip să le mai opresc. Cer să le scriu cuvintele pe hârtie. Ce era să fac ? In tern eu nu pot scrie. M'am dat jos la Arad, m'am înfundat într'o odăiţă la „Crucea Albă", la hotel, şi scrie Ian-cule ! O zi, două, t r e i . . . Dumnezeu ştie cât o fi trecut că eu habar n'aveam. N'am ieşit din odae. Sunam, chelnerul aducea tava cu be­rea şi udătura . . . pe urmă îşi vedea de socoteli.

Se nimereşte de vine şi Goga la Arad şi cere odae în hotel. Por­tarul îi spune : „Mai avem un român aici. Unul Carageale." Cara-geale ? — se miră Goga. Şi goana la mine sus. Cioc-cioc.. . Cine-i zic eu. Eu, nene Iancule, Goga ! zice el. Bravo ! fac eu. Vino peste trei zile. Dar el stă cât stă şi iar : Cioc-cioc. . . Nene Iancule, eu ar trebui să plec mâine, aşa că . . . Dar eu fac scurt : Peste trei zile, nene ! . . . Ce să vă mai spun ? Peste trei zile, vine omul, cum îi ho-tărîsem, căci a rămas bine 'nţeles. Dorea să mă vadă. Când a intrat la mine în odae, toată duşumeaua era plină de tăvi cu halbe goale şi urme de mâncare. Iar eu am tras o linie pe subscris şi am răsuflat : „Eh ! Insfârşit e gata . . ." Acu' s'o mai copiez de şapte ori şi am is-prvit-o. Când aude asta, Goga face ochi mari. Cum, Nene Iancule ? zice. Aşa de greu munceşti dumneata ? — Măi, băete, răspund, este o vorbă românească : Ieftin dai, ieftin porţi. Dar în privinţa scrisu­lui eu am făcut alta, pe care-o cred mai nimerită. Zice aşa : Cât mun­ceşti, atâta ţine . . . "

întoarce ochii roată cătră toţi de faţă şi încheie : „Asta-i ! Ce înghiţi matale în cinci minute şi te gâdilă plăcut în creer, pe mine mă costă o săptămână de viaţă.. . ori două . . . ori t re i . . . şi, iată, de aceea zic : Nu-mi mai cere, nene, că nu mai pot. Milostiveşte-te şi iartă-mă. Iar fiindcă vorbeam de Vlaicu, se ne milostivim şi de el şi să-1 iertăm. Să nu fim răi. E un geniu, ştiu. Şi dacă-i geniu, nu mai trăeşte numai pentru el. E al nostru al tuturora. Dar, vezi matale, dacă-i al nostru al tuturora şi-1 împărţim pe de-a'ntregul între noi, ce Dumnezeu îi mai rămâne lui ? II împărţim şi am isprăvit repede cu el. Vasăzică tot acolo ajungem. La urma urmii nu-i de supărare. Aşa i-i ursita. Să-i fie de bine. De vreme ce 1-a făcut Dumnezeu ge­niu, trebue să urmeze soarta geniilor. Dau lumină mai multă, dar toc­mai de aceea se mistuesc mai repede. Sânt — cum să spun eu ? —-nişte lumânări cu tot aâta ceară câtă au şi celelalte, numai că Dum­nezeu, în loc să pue în ele tot câte o singură feştilă, pune două, ori trei, ori zece, după cum i-i socoteala şi după cum le ştie număra Mi-halache Dragomirescu . . .

2 5 0 GÂND R O M Â N E S C

Geniul e o osândă, măă. Vine Dumnezeu, îţi trânteşte un benghiu în frunte şi zice : Tu, băete, să faci aeroplanul, ca să nu-şi mai oste­nească mintea pentru asta alte douăzeci, ori o sută de milioane de oameni." Iar eu, când l-am văzut întâi, colo în şandramaua lui, am pufnit pe nări : Ia te uită, nene. Păi aşa ştiam şi eu să fac. Cum dracu' de n'am1 făcut-o eu întâi ? . . . Mă rog, tocmai cum cred că zici matale, când vezi „Scrisoarea pierdută" : ăştia-s oameni pe care-i cunosc şi eu, frate. Chiar eri statui de vorbă cu Trahanache şi Caţavencu,

Vasăzică ţi-am economisit creerul dumitale, şi al dumitale, şi al dumnealui, şi al altor câteva milioane de zevzeci ca 'mneavoastră . . . "

Apoi dacă-i aşa, fi mulţumit şi lasă-mă în pace. Dă-mi voe şi mie să trăesc ca o buruiană fără folos. Că m'am săturat să mă pască toate tamazlâcurile. Nu mai am putere în rădăcină să mai cresc şi să mai pun paguba la loc . . .

Intr'un cuvânt, îngădue-mi să urmez pe voia mea, nu pe voia ta şi nu te face că-mi porţi mie dragoste şi grijă.

— „Dar cui i-o port, nene Iancule ?" — „Ţie, băete, pentrucă mai vrei o nuvelă dela mine şi mai vrei

un aeroplan dela Vlaicu. Iar asta-i nemilă. . . E neomenie . . . E su­flet rău . . . "

— „Suflet rău ? , . . " — a întrebat tânărul cu vădită indignare. Dar Carageale s'a oprit din mers, s'a resfrânt din mijloc pe spate

şi l-a măsurat de sus până jos. Apoi l-a cercetat liniştit : — „I-ascultă, nene. Tu ai citit bucata lui Brătescu-Voineşti : „Un

reghiment de artilerie" ? — „Aceea cu negustorul care luptă să aducă un reghiment în

târg ? I — „Aşa . . . Iar până la urmă are noroc şi vine împrejurarea că

reghimentul e adus de-abinelea... Târgul câştigă bani de pe urma asta, capătă viaţă . . . In sfârşit, toată lumea e fericită. Iar cel mai fe­ricit e Niţă Antileristul — cum i-a rămas porecla negustorului — fiindcă a izbândit.

— „D'apoi nici Miţa, nevastă-sa nu-i mai puţin fericită", face zâmbind celălalt.

— „Tocmai !" întăreşte Carageale. „E fericită că s'a îndrăgostit de-un ofiţer. Vasăzică toată lumea e fericită. Acum, ia spune matale, îţi place cum şi-a isprăvit Brătescu-Voineşti bucata ?"

— „Pă i . . . deh ! . . . de ce nu ? . . . — „De ce nu ?" — se înfuria nenea Iancu. „Apoi uite de ce

nu : Fiindcă el l-a făcut pe nenorocitul de Niţă să afle că nevastă-sa se ţine cu ofiţerul..."

G Â N D R O M Â N E S C 151

— „E un sfârşit. . ." — „Da, nene ! Dar e un sfârşit de om rău. Şi când zic rău, apoi

e rău. I-am spus-o de când l-am auzit citind bucata întâia oară la Maiorescu acasă. II întâlnisem întâmplător la gară, că venea dela Târgovişte şi aflând ce-1 aduce, m'am ţinut de el. I-am spus-o. Zic : — „Eşti rău ! Dar ce ţi-a făcut săracul Niţă, să-1 nenoroceşti ? Un om aşa de bun, aşa de inimos... îmi dăduseră lacrimile de durere, iar dumnealui de colo, domnul Brătescu-Voineşti, blândul şi blajinul, m'a întrebat- întocmai ca şi dumneata : Asta e răutate, nene Ian-cule ? . . . Apoi te cred că e răutate, zic. Păi bine nene Iancule — îmi întoarce atunci Brătsecu-Voineşti, ce să fac ? Să nu se mai în­drăgostească Miţa de ofiţer ? Eu sar în sus : Ba ferească! Dumnezeu ! I-auzi, nene, ce-i trece prin gând. Cum să nu se îndrăgostească, da-că-i tânără, are lipici, şi-i place omul ? Ba să se îndrăgostească cât o pofti, dar să nu afle bietul Niţă, nene ! Pricepi ? Să nu afle, iar Miţa să facă un copil şi să i-1 boteze regimentul, ca să fie toată lumea în nori de fericire . . . Asta : i . . . "

Vedeţi voi ce sfârşit plin de omenie i-ащ dat ? Dar ce folos ? L-a lăsat tot cum îl făcuse el, fiindcă e rău la inimă, aşa cum sânteţi şi voi, care râdeţi acum, crezând că eu glumesc. Ceeace înseamnă că n'aţi priceput o boabă din ce am spus.

— „De ce să nu pricepem, maestre, că doar e foarte simplu..." Nenea Iancu a bufnit în râs. — „Mda ! Adevărat. E simplu, numai că, vedeţi voi, am văzut

eu odată în tren un grec, cofetar de meserie, care se lăuda grozav că ştie să facă fel de fel de rahat: cu fistic, cu alune, în sfârşti cu tot soiul de combinaţii straşnice."

Şi ca să dee o pildă, povestea : — „Să vezi . . . a venitu udata la mine o cucona sa cumande ra-

hatu. Eu a zisu un data : Cucona sa faţem rahatu cu feştica . . Amu una combinaciaaa grozava... Ma cucona n'a vrut. A ţeruto rahatu şemplu.. . Eu a stăruit: cucona, sa faţem rahatu cu aluna. . . Amu una combinaciaaa grozava... Ma cucona tot n'a vruto. A ţeruto ra-hato şemplu...

Ei bine, a f ăcut-o rahatu şemplu... ama e eşitu una combina­ciaaa . . . "

In gura lui Carageale trăia fiecare cuvânt, gluma asta măruntă, colorată cu accentul şi verva îndrăcită a povestitorului, căpăta o viaţă şi un haz neînchipuit .

Râdeau cu hohote tinerii adunaţi lângă scriitor. Râdeau cu la­crimi, şi multă vreme n'au băgat de seamă cu ce ochi trişti îi privea

252 G Â N D R O M Â N E S C

bătrânul, din dosul ochelarilor cu lumini jucăuşe. într'un târziu, când hazul s'a potolit, iar oboseala lăsată în inimi de prea multă veselie a cernut ceva din umbrele care împăianjeneau întinderile, privirea me­şterului rămăsese pierdută, departe, undeva spre cer. Căta poate a cruce de aur . . .

A oftat : — „Unde-o fi Vlaicu ? . . . " — „La Ciura o fi, de bună seamă, că acolo e în gazdă.. ."

După ce venise dela câmp, Vlaicu gustase ceva din bunătăţile aduse de frumoasa doamnă Ciura, apoi s'a întins pe o otomană să se odihnească. Aţipise chinuit. Ii părea că tot se scufundă şi se leagănă lumea cu el. Iar ochii albaştrii stăruiau limpezi şi puternici printre neguri, până s'au stins luminile toate.

Acum se trezise. II durea capul şi se gândea fără plăcere că. trebue să se ducă diseară la concertul lui Murăşanu, unde avea să se cânte pentru întâia oară „Mănăstirea dela Argeş".

Se aşezase la masă. îşi bucura ochii de frumuseţea netedă şi sănătoasă a obrajilor Doamnei Ciura şi sorbea încet, silnic o cafea cu rom. S'a ridicat în picioare când s'a apropiat Carageale şi a rămas nemişcat. Nenea Iancu i s'a oprit la doi paşi în faţă şi s'a uitat lun£ la el, în ochii lui, pe fruntea lui. Apoi, după ce 1-a măsurat prelung în tăcere grea, a dat din cap încet şi a şoptit:

—• „ M ă . . . eşti cel mai mare geniu pe care 1-a născut naţia asta^ Dumnezeu a luat un boţ de lut a suflat în el şi i-a poruncit: Fii om. Dar tu i-ai mai lipsit o bucată de- fier, i-ai dat o sfârlă şi i-ai zis: Fii pasăre . . . Şti tu ce-i asta ? . . . Nu ştii. Bine că nu ştii. Dar eu sunt aşa de bătrân că trebue să ştiu. Şi mă înspăimânt... Asta-i a opta zi din facerea lumii.. . Iar pe aceea n'o mai face Dumnezeu. O faci tu,, care eşti ucenicul lu i . . . Maistoraşul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu . . . Frumos nume ai! . . ."

II bate pe umăr încet, apăsat, apoi se aşează pe un scaun şi-şr adânceşte obrazul în palmă. Urmează:

„Eu sunt un geniu, fără îndoială — ce râdeţi, nene? Nu credeţi,, hai? Lasă că-ţi vedea voi după ce-oi muri. Sunt un geniu zic, dar până azi îmi părea rău că este unul mai mare va mine: Eminescu. Ăla, vezi bine, a murit tânăr, aşa cum se cade . .. Decât, astăzi, îţi mulţumesc Ţie Doamne că m'ai făcut oleacă mai tâmpit, să apuc şi eu a vedea minunea. Şi ce minune! început de altă săptămână în facerea lumii şi un geniu care să-1 treacă şi pe EminescU lângă mine. . .

G Â N D R O M A N E S C 253

„Apoi acum nu mai am de ce întârzia. Am veste bună pentru Bă­diţa Mihai: suntem trei ! . . . Care-i Tatăl şi care-i Fiul, rămâne de vă­zut. Dar Sfântul Duh e lămurit, că numai acela are chip de porum­bel . . . "

A luat paharul pe care i-1 întinse încetinel Alexandru Ciura şi 1-a ridicat să ciocnească:

— „Fii bine venit între noi, Vlaicule!" Carageale glumea, vezi bine. Şi toţi zâmbeau. Dar de-atâta glumă

tremura inima în ei. VICTOR ION POPA

UNIVERSITATEA CONTEMPORANĂ1)

Fugara noastră schiţă retrospectivă ar trebui întregită cu un nou contur, acel al desvoltării învăţământului universitar american. Nu ne vom opri prea mult aici pentrucă în evoluţia scurtă a universităţii americane, se retrăesc în bună parte şi „mutatis mutandis" etapele de desvoltare ale universităţii europene. De altminteri nu e o sarcină uşoară. Sistemul universitar american este complex, nestatornic, plin de paradoxe şi contradicţii, ca întreaga vieaţă americană.

Naşterea universităţilor americane este strâns legată de religie şi de organizarea bisericească. Insă în vreme ce, în cursul lungei lor istorii, aşezămintele universitare ale continentului nostru au devenit instituţii de stat (şi în Marea Britanie vechile acte fundaţionale bise­riceşti ale universităţilor au fost reînoite sub formă de hrisoave re­geşti), în Statele Unite devenirea universităţii s'a săvârşit pe trei căi: în primul rând, o seamă de colegii şi universităţi, care erau fundaţii particulare şi private, au devenit aşezăminte de stat; în al doilea, o parte din stabilimentele universitare particulare s'au asociat spre a deveni universitate de stat (federal se înţelege) şi, în al treilea rând, desvoltarea a luat direcţia dublului sistem, preponderent azi, al uni­versităţii de stat şi al celei datorite iniţiativei particulare.

Universitatea americană s'a organizat originar după modelul celei engleze.

Guvernul federal n'are autoritate bine definită în chestiunile uni­versitare. Nu există minister de instrucţie ori educaţie al Statelor Unite. Există însă un „Oficiu al Educaţiei Statelor Unite", un „Consiliu Ame­rican al Educaţiei", etc. Poporul american e prea liber pentru a da pu­terii centrale dreptul de a se amesteca în mersul universităţilor. învăţă­mântul este în mâna statelor federale, iar guvernului central îi rămâne

(Urmare)

! ) A se vedea începutul în : Gând, Românesc, VI—1938, p. 180—201.

G A N D R O M A N E S C 255

numai grijă de a menţine libertatea deplină a învăţământului şi de a veghea ca stabilimentele de învăţământ privat să urmărească anume prescripţiuni de ordin cu totul general. încercarea unora de a creia o universitate naţională a Statelor Unite a fost zădărnicită. Iar pen­tru a reda în o lumină nouă caracterul particular al învăţământului american, amintim cazul Colegiului Darmouth din New Hamshire. In 1816 statul, împotriva voinţei acestui colegiu, a căutat să-1 transforme în instituţie de stat; cazul ajunse în faţa Curţii Supreme de Justiţie, care statornici că actul fundaţional al unui colegiu e un contract ce nu poate fi abrogat nici chiar de puterea supremă a Statului.. .

Pe lista oficială a „Consiliului American al Educaţiei" se găsesc 554 de universităţi şi colegii universitare, dintre care: 164 sunt sta-bilimente întreţinute prin impozite de stat, iar 390 simt dependente de biserici sau de fundaţiuni particulare. Atât universităţile de stat, cât şi cele private sunt conduse de consilii de administraţie.

Autoritatea centrală a statului neavând o influenţă bine determi­nată — ea fiind redusă la minimul posibil — este firesc să ne între­băm care sunt forţele ordonatoare şi unificatoare ale acestui sistem universitar. Căci, după observaţia lui J . H. MacCracken1), fost direc­tor al „Consiliului American al Educaţiei", „în multiplicitatea siste­melor universitare (americane) se observă aceeaşi uniformitate ca în îmbrăcăminte, fără a fi determinată de legi. Spiritul general nu este cârmuit de cei bogaţi, ci de mase, care se supun fără nici o împotri­vire „decretelor" modei".

întâiul factor este reprezentat de asociaţiile profesionale („Con­siliul de învăţământ al Dreptului din Asociaţia Barourilor americane", .„Asociaţia Inginerilor civili, mecanici", etc. e tc ) , care, prin fixarea unor norme şi condiţiuni generale de practică profesională pentru toate statele federale, a unificat şi orientările învăţământului univer­sitar. Al doilea factor îl constitue asociaţiile libere (cum sunt de ex., ,.Asociaţia Universităţilor Americane", Asociaţia Universităţilor de Stat", „Asociaţia Universităţilor Urbane", „Asociaţia Colegiilor Ame­ricane", etc.) a căror influenţă unificatoare se exercită prin normele comune ce se fixează pentru universităţile ce intră în aceste asociaţii. Al treilea factor îl formează marile fundaţiuni; cu prilejul subven-ţiilod acordate de aceste fundaţiuni se cer şi anume garanţii şi anume formalităţi de îndeplinit. De pildă, Fundaţia Carnegie a decis să nu acorde sprijinul său decât acelor universităţi care cer o anumită pre­gătire la admiterea studenţilor. Dacă ţinem acum seamă de faptul că 60% din stabilimentele universitare americane trăesc din fundaţii şi

!) L'Organisation de l'Enseignement Supirieur, I, p. 64—65.

256 G A N D R O M A N E S C

donaţii, ne dăm seamă de influenţa pe care acestea o exercită asupra învăţământului superior.

„In ciuda imensei întinderi a teritoriului, scrie MacCracken2) şi a marei diversităţi a condiţiilor economice, se menţine un contact re­ciproc în întreaga naţiune, iar ideile asupra educaţiei se desvoltă pa­ralel cu puţine variante regionale. Cu această nestatornicie care ca­racterizează democraţia, ideile nouă ce apar în nu importă ce direcţie sunt repede prinse şi aplicate în toate părţile. In cursul ultimilor ani, fundaţiile au făcut ca balanţa să se aplece în beneficiul experimen­tării acordând de preferinţă donaţiuni stabilimentelor care se depăr­tează de tradiţia stabilită, în aşa fel că educaţia începe să simtă ace­leaşi influenţe ca cele ce afectează toaleta feminină, domeniu în care interesele comerciale fac obligatorie cumpărarea noilor pălării, haine şi paltoane prin alungirea sau prescurtarea fustei sau prin schimbarea taliei sau a modului de a pune pălăria". Modei se adaogă adevăratul germene disolvant al spiritualităţii americane: câştigul cu orice preţ şi concesii. Judecăţi nu mai puţin aspre privitoare la alte aspecte ale învăţământului superior american se găsesc în citata carte a lui ÎFlexner.

Dacă spiritul universitar se putea caracteriza în veacul trecut printr'un singur cuvânt — libertate — şi dacă universitatea înflorise la adăpostul liberalismului politic şi a idealismului filosofic, univer­sitatea contemporană tinde să se desvolte sub zodia altor semne. Ca urmare, se vorbeşte tot mai insistent de o „criză" universitară, care, după opinia noastră, este o criză a conceptului însuşi de cultură, cea dintâi nefiind decât un reflex al celei din urmă.

In judecarea stărilor de azi este necesar să întregim datele isto­rice cu răspunsurile ce se pot da întrebărilor: Ce a fost constant şi ce a fost variabil în devenirea instituţiei universitare? Care este, în definitiv, esenţa universităţii şi a spiritului universitar?

Câteva mărturii contemporane. J . B. Conant2), preşedintele vestitei universităţi americane Har

vard, spunea în discursul său, la tricentenarul universităţii din anul 1936, următoarele:

„Dela origine şi până în zilele noastre, patru curenţi principali au irigat solul unde au înflorit universităţile. Aceste isvoare supreme de vieaţă sunt: mai întâi, cultul ştiinţei pentru ea însăşi, în al doilea

!) Org. de Г enseignement Sup. I, p. 66. 2 ) CONANT, J . В.: La Traditiom Universitaire en Amerique. Hier et Demain.

Revue de l'Univ. de Bruxelles, 42—1936/37 (trad, Lespes), p. 48 sq.

G A N D R O M A N E S C 257

loc virtuţile educative ale tehnicelor şi artelor liberale, apoi formarea în vederea exercitării profesiunilor şi în sfârşit, clocotul vieţii stu­denţeşti care duce cu sine forţa ce naşte din instinctele sociale proprii fiinţelor umane". Mai departe: „Universităţile sunt sanctuarele vieţii interioare a unei naţiuni. Când ele încetează de a se ocupa de lucru­rile spiritului, ele încetează a-şi mai îndeplini funcţia cea mai esen­ţială". Iar către sfârşit spunea: „Dacă am încerca să rezumăm într'o frază ceeace trebue să fie scopul învăţământului superior, n'am găsi unul mai bun decât „cercetarea adevărului". . . „Viitorul tradiţiei uni­versitare în America depinde de echilibrul pe care vom şti să-1 men­ţinem între cele patru elemente fundamentale: progresul ştiinţei, cul­tura generală, formarea profesională şi o sănătoasă vieaţă studen-ţească. Niciunul nu poate fi neglijat, niciunul nu poate predomina în mod excesiv".

Flexner 1), un bun cunoscător al vieţii universitare europene şi americane, cuprinde în ideea de universitate următoarele note: 1) con­servarea cunoştinţelor şi ideilor, 2) interpretarea cunoştinţelor şi idei­lor, 3) cercetarea adevărului şi 4) exercitarea şi practica studenţilor în vederea continuării acestor străduinţe. Educaţia universitară nu poate fi integrală, după Flexner. Ea constituie numai un aspect, cu anume funcţiuni specifice, în schema educativă generală.

Roussy, noul rector al Sorbonei, spunea în primul său discurs inaugural din 6/XI 1937: . . . „.universitatea nu este numai un amalgam de şcoli, o sinteză a tot ceeace se poate şi trebue învăţat, un centru de coordonare şi repartiţie a datelor cunoaşterii. Ea nu-şi va putea îndeplini rolul decât depăşindu-1. Această depăşire este cercetarea . . .

Universitatea trebue să-şi ia locul său în desvoltarea cercetării. Nu există, nu va exista cezură între cercetare şi învăţământ, nici divorţ între laborator şi catedra profesorală. Climatul cercetării favo­rizează o recrutare mai largă şi mai pasionată. Şi e nevoie de pasiune pentru a anima efortul tinerilor ce vin la noi. Erudiţia nu satisface mai mult decât cunoştinţa, dacă ea se prezintă cu un aspect dogmatic şi definitiv. O descoperire face să se nască speranţa unei alte descope­riri, şi această neîncetată speranţă întreţine mişcarea generaţiilor2).

Apelul la opiniile altora se poate prelungi; cuprinsul tuturora însă scoate în evidenţă, sau reliefează, următoarele trăsături funda­mentale ale spiritului şi vieţii universitare: 1) cercetarea desintere-sată a adevărului, 2) transmisiunea şi interpretarea cunoştinţelor în

1) FLEXNER, A.: o. c , p. 6. 2 ) V.: Llnformation UniversUaire, — XVII, 1937, No. 828, р. 1.

258 G Â N D R O M Â N E S C

vederea formării profesionale şi 3) educaţia umană4-) a studenţilor prin o sănătoasă vieaţă studenţească. Aceste trăsături, sau poate, mai bine, obiective — sub semnul cărora s'a desvoltat şi învăţământ tul nostru universitar, ce ne va preocupa cu un alt prilej — derivă poate din întâiul şi cel mai de seamă : cercetarea adevărului.

Oscilaţia istorică a spiritului universitar, variaţiile în importanţa dată rolului şi misiunii Universtaţii, se datoresc împrejurărilor isto­rice, care n'au fost în stare să menţină un just echilibru între sforţă­rile ce tindeau să realizeze aceste scopuri. Atunci când — la început şi în veacul XIX — urmărirea unui obiectiv, favoriza apropierea de al doilea, iar apropierea de al doilea promova pe cel de al treilea, vieaţa universitară a însemnat adevărata încântare intelectuală şi punctul de atracţie pasionată a tineretului. Atât era de captivantă această vieaţă, încât, o bună parte din studenţi îşi prelungeau, făra limită, anii de studiu.

In al doilea loc, dacă există prea puţine diferenţe în opiniile pri­vitoare la scopul şi misiunea universităţii în lumea contemporană, nu se poate afirma acelaşi lucru despre mijloacele şi instrumentele di­recte, ce se întrebuinţează în vederea realizării acestora. Aci este poate aspectul cel mai discutat şi vulnerabil al problemei universitare. Deşi mijloacele derivă, în bună măsură, din natura scopului — după cum un mod fericit de a pune o problemă indică şi direcţiile de re­zolvare —, în materie universitară mijloacele sunt aşa de variate, mul­tiple şi încâlcite, încât, ating uneori obiective nebănuite şi nedorite. Mijloacele sunt în dependenţă de momentul istoric, de necesităţile simţite sau impuse în devenirea popoarelor. Ceeace a variat aşadar n'au fost atât scopurile, ci mijloacele, care favorizau unul sau altul din aceste scopuri.

In al treilea rând, „constantele" spiritului universitar sunt ele­mente statornice, ţinând seamă de condiţiile noastre umane, — sunt, prin alţi termeni, constante faţă de alte constante mai . . . variabile. A cerceta, de pildă, adevărul însemna poate pentru medieval a se în­chide în lumea cărţilor sfinte şi a cunoaşte interpretările îngăduite de capii bisericii. Credinţa într'un alt adevăr risca să apropie pe cerce­tător de flăcările rugului. A dobândi o formaţie umană însemna în-frânare şi biciuire a corpului, o depăşire a condiţiilor omeneşti. Nu­dul şi formele sculpturale ale corpului, reliefate de Renaştere, au fost pentru mulţi „păgânisme" ce şi-au atras ura şi verva aspră a unui Savonarola, ca şi furia mulţimilor. Inchiziţia fu cea mai severă armă

) In sensul românescului „omenie".

G A N D R O M Â N E S C 259

a adevărului creştin, minat de lutheranismul eretic, ambele derivând din sursa originară şi comună a revelaţiei divine. Adevăr prin citire şi experimentare în marea carte a vieţii şi fenomenelor, ştiinţă prin prevedere, diferenţierea credinţei de ştiinţă şi împăcarea acestora pe un alt plan decât cel medieval, — sunt concepte moderne, care au intrat în conştiinţa publică în urma unui lung proces cu adevărat dra­matic. Nu ne gândim să reducem adevărul la o simplă condiţie psiho­logică, dar nu este mai puţin cert că există o determinantă pragma­tică a adevărului şi că vor trece încă multe secole până când adevă­rul va putea fi spus în întregime, peste tot şi în orice împrejurare.

In cele din urmă, ceeace este scop înăuntrul realităţilor şi vieţii universitare, se transformă în mijloc din unghiul de vedere al Naţiunii şi societăţii. Ştiinţa, formarea profesională, sau formarea pur şi sim­plu (în sens de „Bildung"), pot fi urmărite pentru ele, de grupe izo­late de inşi, — fără nici o preocupare de rostul lor ultim. Universi­tatea însă, cu întreg sistemul său de scopuri, se integrează ca mijloc în misiunea istorică a Naţiunii. Numai dacă ar dispare cu) desăvârşire orişice urmă de graniţă politică sau etnică dintre popoare, idealul uni­versalist al ştiinţei ar coincide cu misiunea istorică a umanităţii. Până atunci, idealul creaţiei ştiinţifice devine mijloc pentru naţiune, căci proectele păcii eterne se elaborează, acum ca şi altădată, dacă nu în fumul fabricilor de muniţii şi tunuri, sub povara ameninţărilor răs-boinice. Oare Naţiunea ca stat, întreţine, cu imense cheltueli mate­riale, aşezămintele universitare, pentruca ele să reprzinte zone neutre şi amorfe din punct de vedere naţional şi pentruca, cei ce se formează în ele — rambursând abia 1 % din sacrificiile materiale ale statului pe timp de patru ani de studiu — să nu aibă nici o îndatorire ? Libertate e tot una cu individualism anarhic ? De altă parte, statul care îşi for mează din elementele cele mai alese ale tineretului cercetători şi pro­fesionişti destoinici, nu e obligat prin aceasta chiar să le creeze con­diţii superioare, adecvate capacităţii lor de muncă şi productivitate? Stat totalitar înseamnă moarte pentru individ, fără recurs?

Oricine încearcă o discuţie a problemei universitare, ni se pare că nu va putea să treacă peste considerarea acestor premise.

* * *

O analiză mai adâncă descoperă că universitatea a fost totdeauna creatoarea şi purtătoarea bunurilor supreme ale cugetării şi inteligen­ţei. Se pare chiar că specificul învăţământului universitar a fost multă vreme cultura interioară a „artelor liberale", — medicina şi dreptul fiind un fel de „meserii" superioare. (Chirurgia, de ex., a intrat târziu

260 G Â N D R O M Â N E S C

în ansamblul disciplinelor medicale, fiind practicată uneori şi de băr­bieri. Ce origine modestă pentru „arta" aşa de desăvârşită de az i . . . ) Facultatea „artelor", care deveni mai târziu „de filosofie", ocupa întâiul loc în planul universitar. Rectorii studenţilor nu puteau fi de­cât reprezentanţi ai facultăţii de filosofie. Această facultate — în care sunt cuprinse până azi în bună parte din universităţile germane şi ştiinţele — nu era numai locul favorit al cercetării desinteresate, ci şi mijlocul de formare integrală. „Artele liberale" erau doar mij­loacele de formare ale omului „liber", — liber de contingenţele bru­tale ale existenţei şi departe de spiritul profesional al „meseriaşului".

Dacă chemarea primordială a universităţii este creaţiunea ştiin­ţifică, se pare că un determinant al crizei moderne rezidă în pier­derea acestei semnificaţii, sau în umbrirea ei de nevoile practice ale învăţământului profesional.

Condiţiile de creaţie ştiinţifică universitară fac parte din ansam­blul condiţiilor de progres spiritual, iar universitatea rămâne adevă­ratul templu al intelectualităţii. Ce s'a petrecut însă în lumea contem­porană şi în deosebi pe continent ?

Tehnologia, specializarea şi în general accentuata tendinţă de afirmare în direcţia aplicaţiunilor ştiinţifice, a determinat crearea şcolilor profesionale superioare (agricultură, politehnică, geniu, etc , e tc) , menite să creieze profesionişti — stricto sensu —, oameni de ştiinţă aplicată, care să folosească adevărurile eterne şi pure ale ştiin­ţei în ameliorarea directă a condiţiilor vieţii umane. Apare însă un fe­nomen curios la întâia vedere. Aceste şcoli n'au rămas pe stadiul în­văţământului, al transmiterii cunoştinţelor şi termicelor; utilate cu la­boratoare şi înzestrate cu mari posibilităţi materiale, au simţit şi ele nevoia de a descoperi adevărul „pur", de a face adecă, cercetare ştiin­ţifică desinteresată. Ele fac azi în anume domenii „concurenţă" uni­versităţii. Fenomenul este specific european, unde universitatea a ră­mas în bună parte cu cele patru facultăţi tradiţionale. Dinpotrivă, în Anglia şi mai cu seamă în America, noile domenii sunt aproape în întregime integrate în universitate, fie sub forma colegiilor, fie sub forma „departamentelor" înăuntrul facultăţilor.

Nevoile vieţii sociale şi economice au rupt aşadar barierele teore tice dintre ştiinţa pură şi aplicată, a chemat la muncă efectivă; pe cei închişi în turnurile izolate ale facultăţilor vechi, le-a deschis privirii imensa frământare ce caracterizează timpul nostru. Valorile sunt însă şi ele în funcţie de mentalitatea vremii. Artistul, filosoful, omul de ştiinţă „pură" trebue să facă puţin jocul reclamei, dacă e să se afirme cu un ceas mai de grabă, — ca o vedetă a cărei glorie trecătoare este

OAND ROMANESC 261

în mâinile unui regisor iscusit. Reclama conduce în unele părţi ale glo­bului însăşi creaţia, iar nevoile imediate strâmtează orizonturile vi­zionarilor, — după cum regisorul domneşte în zona de umbră şi lu­mină a unei arte mobile, trecătoare şi sgomotoase. Vrem să spunem că omul de ştiinţă, neputând ridica mulţimea la nivelul său, s'a scoborît dânsul la nivelul mulţimii... Nu va fi de mirare, în consecinţă, dacă unele universităţi americane oferă deopotrivă cursuri despre consti­tuţia atomului, conducerea unui hotel, etc. şi acordă titlul de „M. A." (licenţă) în ştiinţele domestice cu teze ca aceasta : „Patru metode de spălat vasele" (cercetări experimentale urmărite după toate criteriile unei lucrări ştiinţifice, cu introducere, tratare ş i . . . bibiliografie). Evident că acest lucru nu sdruncină opera de creaţie ştiinţifică pro­digioasă dela Harvard, Columbia, Hopkins, etc.

In orice caz, „artele liberale" nu mai pot oferi azi, prin organi­zarea lor universitară, mijloacele de dobândire a unei priviri cuprin­zătoare şi sigure asupra lumii şi vieţii. Spiritul universitar a pierdut forţa integratoare a existenţei spirituale. Omul trebue să-şi caute filo­sofic şi să se „regăsească" în vâltoarea evenimentelor. Fenomen cu aşa de grave consecinţe, încât, fără exagerare, poate fi privit în ace-laş timp ca ferment creator şi disolvant al personalităţii omeneşti. Crea­tor pentru cei ce ştiu să citească dincolo de litera seacă a cursurilor universitare, prin intermediul cărora gândirea entuziastă descoperă imensul şi superbul spectacol al problemelor ştiinţei; disolvant pen­tru cei mulţi, care, ca şi scribii antichităţii, se înclină în faţa perga­mentului închis şi sterp.

Fenomenul cel mai grav însă pare a fi distanţa din ce în ce mai accentuată dintre ştiinţele teoretice şi nevoile crescânde ale vieţii colective; acest fenomen e determinat de desvoltarea nebănuită a ştiin­ţelor tehnice, aplicate. O rapidă evoluţie s'a săvârşit pe dimensiunea de cercetare a lumii fizice, — în vreme ce lumea biologică a rămas mult în urmă. S'au pătruns cele mai ascunse şi nebănuite taine ale naturii anorganice, în vreme ce organizarea socială este departe de a se întemeia pe adevăruri descoperite pe calea cercetării ştiinţifice. Cultura noastră a pierdut semnificaţia filosofică şi spirituală, pentru a se întemeia pe şi organiza după exigenţele materiei. Nu e nevoie să prezentăm citate din Bergson sau Carrel, două spirit eminente ale timpului, care nS-au atras atenţia asupra pericolelor civilizaţiei maşi­niste. Nu este nevoie de asemenea să repetăm alarma lui F, Strowski, din şedinţa publică anuală (1937) a Institutului Franţei, spre a ne da seama că cultul inteligenţei este înlocuit cu mistica maşinei şi că religiei de desvoltare liberă a spiritului i se substitue mitul pasiunii

262 OAND ROMANESC

colective. Dacă maşina ar fi adus o înlăturare a mizeriei generale, ea ar fi fost fireşte mai puţin atacată. Dar maşina s'a îndreptat orbeşte numai în direcţia intensificării producţiei, fără ca stăpânitorii ei să-şi dea seamă că în loc să elibereze pe om, „îl precipită din nou într'un sclavaj similar cu cel antic". . . . „Ceeace a contribuit, scrie Akade-mos 1), să precipite valul pasiunilor şi instinctelor împotriva digurilor de pietre răsleţe puse de inteligenţă pe imensul ocean de forţe ostile, este, fără îndoială, formidabila extensiune a tehnicei neumane,, care a permis absorbţia omului de maşină; este desvoltarea excesivă a for­ţei fizice, a cărei exhibiţie spectaculară enervează mulţimile; este proectarea pe ecranul luminos şi publicarea în jurnale de mare tiraj a scenelor care excită zilnic delirurile colective şi poftele gregare; este propovăduirea, orală sau scrisă, a violenţei care sugestionează tineretul, exclude judecata spiritului, pune căluş raţiunii". Căci . . . „anti-intelectualismul nostru este în parte o protestare •— semn si­gur al unei mari ingratitudini — împotriva binefacerilor pe care le aduce lumea savantă" 2).

In faţa acestei situaţii şi perspective generale, Flexner 3) se în­treabă . . . „în această lume ce se frământă sub noi şi în jurul nostru, unde se elaborează teoria, unde se analizează problemele economice şi sociale, unde se pun faţă în faţă teoria şi faptele, unde este adevă­rul binevenit sau răuvenit, spre a fi anunţat, unde vor fi formaţi oa­menii spre a-1 constata şi răspândi, unde . . . dacă nu, întâi şi mai pre­sus, în universitate ?"

Dominarea ştiinţifică a problemelor puse de vieaţa contemporană nu echivalează cu pierderea universităţii în vâltoarea evenemintelor, nici acţiune practică de conducere şi responsabilitate. „Universitatea modernă nu trebue să se teamă de lume, nici să se facă responsabilă de conduita acesteia"4) Ea nu are menirea să dirijeze socialul şi eco­nomicul, ci va despărţi fenomenul economic de afaceri, ideologia po­litică de practica partidelor, etc. şi le va studia cu acelaşi spirit şi cu aceleaşi metode obiective, cu care cercetează lumea materiei. „Origi­nea constituţiei, de pildă, funcţionarea celor trei ramuri ale guvernu­lui federal, puterea capitalismului modern trebue să poată fi scrutate cu aceeaşi libertate de spirit ca ce a geologului care studiază originea rocelor. Nici un compromis asupra acestui punct" 5).

1) L'Information Universitaire, XVII, 1937, No. 831, р. 1. 2 ) CONANT, J . В.: o., c , p. 55. 3 ) FLEXNER, A.: o., c , p. 14 (frad. lib.) •*) FLEXNER, A.: o., c , p. 15. 5) CONANT, J . В.: o., c , p. 57.

GÂND ROMANESC 263

Instaurarea unei culturi prin extinderea virtualităţilor umane, prin cultul omului şi al forţelor sale creatoare, nu se poate concepe fără cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor biologice. Lumea materiei n'a impus cercetării rezistenţa credinţelor false şi a iluziilor deşarte şi a fost dominată; oare nu se poate domina pe aceeaşi cale şi lumea biologică ?

Ştiinţa pură, desbrăcată de orice intenţie şi aplicaţiune practică imediată va constitui, credem, mai departe esenţa creaţiei universi­tare. La isvorul adevărurilor descoperite de ea se vor înviora toţi cei ce au răspundere3) în faţa istoriei de cursul evenimentelor, ca şi pu­terea de a reclădi aşezările de azi. Din acest unghiu de vedere, spiri­tul universitar reprezintă tribunalul suprem al adevărului, a cărui li­bertate nu poate fi îngrădită. Ceeace se poate imputa universităţii contemporane este poate faptul că n'a studiat problemele prezentului cu aceeaşi pasiune cu care a disecat problemele trecutului, că n'a avut suficientă forţă vizionară.

Independenţa desăvârşită de toate contingenţele şi tentaţiile vieţii a tuturor celor ce slujesc în altarul ştiinţei, este cea dintâi şi cea mai esenţială condiţie a progresului universitar. Dacă o comparaţie ne-ar îngădui să reliefăm acest lucru, nu ne putem gândi decât la judecă­torii Curţii Supreme a Statelor Unite. Nu e nevoie să ne oprim acum la etica cercetării şi creaţiei ştiinţifice. Vieaţa marilor creatori e o pildă luminoasă de abnegaţie şi sacrificiu. Eroismul nu e numai o di­mensiune a vieţii sociale, politice ori militare; el e, poate, cel mai de­săvârşit exemplu etic din întreaga desvoltare a ştiinţelor. Arhimed nu-şi schimbase privirea de pe cercurile sale în nisip la auzul solda­ţilor ce se apropiau, pentru a-şi mărturisi apoi dorinţa de a nu le atinge . . . Asemeni lui Arhimed, universitarii nu trebue să vadă decât „cercurile" adevărului. Ei nu trebue să iasă din laborator, la catedră sau în vieaţă, numai atunci când simt nevoia prezentării adevărului descoperit, — urmărindu-i efectele, fără a avea răspunderea lor.

Iată întâia piatră de temelie a spiritului universitar : cercetarea desinteresată a adevărului.

# * *

Adevărurile descoperite nu se ţin închise în laboratoare. Inter­pretarea, propagarea şi transmisiunea cunoştinţelor este o urmare firească a elaborării lor. Profesorul universitar, cu existenţă limitată,

3 ) In măsura în care epoca noastră n'a atrofiat şi sentimentul răspunderii. Cf. în această privinţă: Rădulescu-Motru, C : Sentimentul Răspunderii, Viaţa Româ­nească, 1937, Dec, p. 13,

264 GÂND ROMÂNESC

integrează ucenicii în ritmul neîntrerupt al cercetării, pregătindu-i în aşa fel ca să stăpânească temeinic cunoştinţele şi tehnicele unui do­meniu dat de cercetare, pentruca atunci când mâinile sale vor fi obo­site, să lase conducerea ucenicilor celor mai destoinici. Elevii cei mai aleşi vor rămâne să ducă mai departe străduinţele ştiinţifice ale mae­strului, iar partea cea mai numeroasă va lua drumul vieţii publice, pentru a împrospăta cadrele profesionale cu cunoştinţe mai avansate şi cu entuziasm tineresc. Dela început universitatea, printr'un acord tacit ori oficial, era datoare să pregătească generaţiile tinere în ve­derea vieţii publice, fără a rămânea o aglomerare de institute şi dis­cipline de cercetare. Dar şi în această direcţie, universitatea modernă n'a putut oferi tot ceeace era nevoie, pentrucă nu intra în menirea ei. Titraţii universitari intrau în vieaţa profesională cu un stoc bine determinat de cunoştinţe; tehnica profesională însă se dobândia în practica întâilor ani. Oricare ar fi fost pregătirea universitară înainte vreme, exista un echilibru între oferta de titraţi ai universităţii şi ce­rerea statului. După răsboiu, în zece ani, problema „şomajului inte­lectual" se puse îngrijorător, — oricât de barbară ni s'ar părea acea­stă împerechere de cuvinte. Tineretul a intrat în universitate nu cu gândul cercetării adevărului, ci cu grija zilei de mâine. Probabil că întotdeauna misiunea universităţii s'a sprijinit numai pe 10% din stu­denţi; în epoca noastră însă, pe măsură ce se înmulţea numărul stu­denţilor, scădea şi elanul desinteresării, în urma dificultăţilor cres­cânde ale existenţei materiale. S'a stabilit, de pildă, „pe baza unei anchete minuţioase, că în Franţa, numărul studenţilor ce urmează universitatea în chip desinteresat, adecă fără intenţia de a-şi face ca­rieră din specialitatea ce au învăţat, variază în această ţară dela 2—20%, după diversele specialităţi. Ne lipseşte o statistică similară în ţara noastră, dar este probabil că proporţia acestei categorii cade în România până aproape de 0%. Cu alte cuvinte, învăţământul su­perior este urmat de tineretul nostru cu intenţia de a-i servi la pre­gătirea unei cariere. Primejdia degenerării universităţii într'o şcoală profesională superioară este reală şi desigur că trebue! evitată cu în­grijire" 1).

Iată al doilea dat al crizei universitare : desechilibrul între nu­mărul titraţilor universitari şi capacitatea de absorbţie a statului. Universitatea deveni astfel fără să-şi dea seamă fabrică de diplome,

i) KIRIŢESCU, C: Problema „Educaţiei Dirijate" în legătură cu supra­popularea universitară şi şomajul intelectual. Extras din Arhiva pentru Ştiinţa şt •Reformai Socială. XIII—1936, p. 5. O temeinică tratare a acestor aspecte ale pro-Tjleimei universitare dela noi.

G A N D R O M A N E S C 265

creditoare de capital intelectual neplasabil. Procesul s'a adâncit prin crearea examenelor de stat, care tind să zădărnicească nemulţumir rile prin eliminarea celor mai puţin „apţi". Cei respinşi aruncă vina asupra universităţii, care nu le-a dat pregătirea temeinică necesară . . . încrederea în universitate s'a sdruncinat, după cum bacalaureatul a pus într'o lumină defavorabilă cultura generală a liceului. S'a uitat că „cultură generală" înseamnă — după o observaţie sprintenă — „să memorizezi multe spre a avea ce uita" şi că universitatea este organizată potrivit exigenţelor cercetării ştiinţifice mai mult decât potrivit nevoilor de formare profesională.

Este învederat că acest nou aspect al crizei universitare nu se poate înlătura decât: fie prin crearea de şcoli profesionale superioare, care să întregească cultura universitară cu formarea profesională (aceasta pentru carierele pe care le pregăteşte încă universitatea): fie prin scindarea cercetării ştiinţifice şi a interpretării şi transmisiunii cunoştinţelor în vederea pregătirii profesionale. In primul caz, uni­versitatea va pregăti numai pe profesorii institutelor şi şcolilor su­perioare; va da gânditori, experimentatori, etc, nu profesionişti. In al doilea, universitatea va controla prin examene de stat, efectuate sub directa sa conducere, pregătirea profesională. Un exemplu ne va lămuri mai bine ceeace încercăm să spunem. Universitatea, pe teme­iul examenelor fixate în regulamente organice, dă candidaţilor licenţa (care nu mai e „ubique docendi") în filosof ie şi litere, pentru a deveni, în primul rând, profesori secundari. Este această licenţă o garanţie a aptitudinii didactice ? Nu. Poate fi cineva posesorul unei întinse bogăţii intelectuale, fără a se putea afirma cu succes în cariera didac­tică, în cazul când îi lipsesc anume trăsături de temperament şi ca­racter. In acest caz special, remediul nu poate fi decât înfiinţarea unei Şcoli Normale Superioare (în cadrul sau în afara universităţii), cu examene eliminatorii, cu locuri limitate la trebuinţele reale ale învă­ţământului, etc. Limitarea bruscă a numărului studenţilor — măsură aplicată în Germania — poate fi un remediu pentru suprapopularea universităţii, dar nu poate constitui un factor de formare profesională.

• *

Alături de cercetarea ştiinţifică şi pregătirea profesională, cli­matul universitar oferă şi condiţiile de umanizare ale interiorităţii. Nu este indiferent pentru Naţiune complexul de forţe şi influenţe sub acţiunea cărora se desvoltă generaţiile conducătoare de mâine. Ar fi o iluzie să ne închipuim că cercetarea adevărului şi acumularea cu-

3

266 GÂND ROMÂNESC

noştinţelor se transformă, în tinerele generaţii, în porniri aşa de pu­ternice, încât, să formeze pivotul concepţiei despre lume şi vieaţă a majorităţii. In câteva generaţii s'ar schimba faţa lumii la adăpostul unei aşa de mari revoluţii a inferiorităţii. Să trăeşti în conformitate cu exigenţele adevărului, să-ţi formezi condiţiuni de vieaţă potrivit datelor ultime ale ştiinţei, într'o lume plină de credinţe deşarte, de măşti îngrozitoare şi lupte de interese neumane, este o încercare prea grea pentru cei mulţi. Iată de ce aspectul cel mai atrăgător al vieţii universitare nu poate fi definit în termeni de o prea mare claritate. Vieaţa studenţească e zona în care se frământă toate elanurile, do­rinţele, iluziile şi pasiunile celei mai bogate perioade din istoria omului.

. In epocile de desvoltare organică a vieţii studenţeşti, demnitatea academică a corpului era o valoare preţuită de întreaga colectivitate. Era semnul unei aristocraţii mândre, vesele şi pline de elanuri, în faţa căreia originea şi bogăţia erau şterse. Profesorii participau Ia această întrecere de „umanizare" şi trăiau aspiraţiile şi bucuriile tine­retului. Ei erau conducătorii lor fireşti în ordine socială. Distanţe, dacă existau, erau cele impuse de demnitatea şi respectul de care se bucurau cei ce posedau un capital intelectual mai pronunţat. In momen­tul în care asprimea şi ameninţarea evenimentelor, situarea univer­sităţii pe planul unei scoale profesionale superioare au făcut posi­bilă infiltrarea unor ideologii străine în adevăratul spirit universitar, s'au produs discrepanţe în comunitatea intelectuală a profesorilor şi studenţilor.

In faţa acestui ultim aspect al crizei universitare se desemnează reformele cele mai variate. Ne mărginim să însăilăm câteva orientări generale.

Organizarea vieţii studenţeşti în statele „totalitare" (Italia, Ger­mania, Rusia) este sub dependenţa puterii centrale. Studentul este în­corporat în organizaţii tinereşti de stat, iar opera studenţimii îngră­dită în tiparele fixate de regimul politic dominant. In Germania, de ex., un decret al şefului statului (1 April 1935) desfiinţa definitiv ve­stitele societăţi studenţeşti germane. In fiecare universitate, studenţii sunt grupaţi în o uniune al cărei şef este numit de Ministerul Instruc­ţiunii, după consultarea rectorului (numit tot de Minister, nu ales) şi a conducătorului regional al uniunii naţional-socialiste a studenţi­lor. Activitatea acestor uniuni se desfăşoară în anume secţiuni, con­duse de şefi-studenţi, după programul impus întregei studenţimi ger­mane.

Dimensiunea socială a studentului se desvoltă aşadar sub con-

GÂND ROMÂNESC 267

trolul nemijlocit al statului; întreaga sa activitate se va desfăşura în direcţia satisfacerii marilor nevoi colective. Cercetarea ştiinţifică şi formarea profesională sunt, în o anume măsură, subordonate practicii virtuţilor cetăţeneşti şi muncii în folosul naţiunii. Chiar docentul, care năzueşte să devină profesor, trebue să dea mai întâi dovadă de capacitatea sa de muncă şi de virtuţile sale cetăţeneşti într'un „camp", prin intermediul căruia îşi va forma sentimentul solidarităţii naţio­nale. I ; (

O reformă radicală a vieţii studenţeşti încearcă şi Austria1) din 1936 încoace, sub influenţa transformărilor efectuate In regimurile totalitare. întreaga studenţime a ţării formează un singur corp, cu o conducere centrală şi regională (pe fiecare universitate), divizat în secţiuni de activitate social-patriotică şi ştiinţifică. Activitatea stu-denţimii este, în consecinţă, ţărmuită de acest organism unic, care, în ultimă instanţă, este sub dependenţa şi controlul statului.

O poziţie intermediară ocupă vieaţa studenţească a statelor, care au rămas în afară de zona încercărilor desemnate în statele totali­tare. Studenţii se bucură de o libertate de manifestare extra-univer-sitară în vederea completării formaţiei lor culturale şi profesionale, a difuzării culturii prin „extensiuni studenţeşti", etc. Controlul ace­stei activităţi este exercitat de universitate, porivit normelor generale înscrise în statutele sale organice. In acest loc se poate încadra şi vieaţa studenţească a Angliei. Sănătoasa şi lunga tradiţie universitară engleză este opera instituţiei colegiului. In vreme ce colegiile originare de pe continent dispărură (afară de unul singur la Bologna), sau de-căzură la rangul de liceu, în Marea Britanie ele au format matca vieţii universitare, cu coduri etice nescrise mai puternice decât nor­mele oficiale ale altor ţări. Primirea în colegiu, de pildă, nu e uşoară. Alături de certificatul de studii, candidatul trebue să probeze o con­duită etică pozitivă. Dacă studentul nu intră în colegiu, el nu poate fi găzduit în oraş (la Oxford de ex.), decât în locuinţe îngăduite şi controlate de universitate. La o oră nu prea înaintată este obligat să se întoarcă acasă; natura vizitelor sale este de asemenea controlată. Orice abatere trebue anunţată decanului, etc. Aşa se procedează în Anglia pentru a creia oameni, „gentlemeni", căci scopul trecerii prin universitate este mai presus de orice : umanizarea.

In sfârşit, se pare că în epoca noastră vieaţa studenţească cea mai liberă, cea mai puţin îngrădită prin norme ale autorităţii de stat sau universitare, este cea franceză. Singura îndatorire a asociaţiilor

i) Studiul a fost scris în Dec. 1937.

268 GÂND ROMÂNESC

studenţeşti în Franţa este de a-şi anunţa constituirea şi existenţa fo­rurilor universitare. Aceasta nu înseamnă însă că vieaţa universitară franceză s'ar desfăşura în afara dispoziţiilor dreptului comun.

Ceeace nu se poate trece cu vederea în aceste fugare însăilări, e că libertatea, autonomia şi autodeterminarea sau constrângerea şi de­terminismul în funcţie de puterea centrală a statului sunt haine exte» rioare şi că ceeace primează în organizarea grupărilor studenţeşti este disciplina interioară liber consimţită, mândria de a aparţine unui corp select şi favorizat, râvna şi pasiunea de a actualiza imensele posibi­lităţi umane ce se găsesc în rezervorul de vieaţă al fiecăruia.

Ca un corolar şi ca o reliefare a ceeace este esenţial în desba-terile de azi ale problemei universitare, desprindem ca înoheere, ten­dinţele şi ideile generale.

Menirea şi funcţia socială a universităţii reclamă ca să fie în ace­laşi timp o instituţie publică şi un corp autonom. Pierderea sensului universalist şi a unităţii ştiinţei — proectare a unităţii persoanei umane — nu poate fi decât un obstacol în calea progresului ei. Nu există repetiţie în istorie, de aceea nu credem în reînvierea vremilor, idealizate de trebuinţe legitime. Diferenţiere şi cooperare sunt noţiu­nile care exprimă şi pe plan universitar-sensul echilibrului actual. Universitatea nu poate rămâne o insulă plutitoare în oceanul frămân­tărilor, aspiraţiilor, durerilor şi nevoilor unei naţiuni. O universitate care reprezintă conştiinţa intelectuală şi morală a unei Naţiuni: iată imperativul timpului nostru. A studia şi cunoaşte toate aspectele vieţii naţionale şi a participa cu lumina raţiunii la devenirea ei isto­rică, nu înseamnă a ţărmul orizontul cercetării şi idealelor, ci a clădi universalul prin naţional. Cooperarea intelectuală devine astfel mij­locul de integrare a diferenţelor naţionale pe un plan superior, a găsî — în termeni filosofici — o formă nouă pentru conţinuturi deosebite. Naţionalul este condiţia universalului atâta vreme cât nu se încearcă o deturnare a ritmului evoluţiei spre haosul amorf al primitivismului.

Ştiinţele tehnice, aplicate sau teoretice, fie că sunt, fie că nu sunt înglobate în universitate, au menirea de a descătuşa pe om de tre­buinţele materiei, de a tinde spre un nou umanism, — umanismul ştiinţific, — care păstrând trăsăturile umanismului clasic, să poten­ţeze cultul inteligenţei, al formelor clare şi distincte, al elementelor unificatoare ale spiritualităţii. Din acest punct de vedere, ştiinţele tehnice ca şi artele liberale, trebue să tindă spre promovarea omului real şi a esenţei sale spirituale.

G Â N D R O M A N E S C 269

Este de asemenea din ce în ce mai vădită nevoia şi mai definită tendinţa în cercurile universitare de azi de a scoate cultura din mre­jele utilitarismului. In ordine universitară, acest lucru e posibil prin educarea tineretului de a urmări cultura şi formaţia universitară pen­tru ele înşile, capitalul intelectual neputând fi transformat imediat în bilet de bancă. In ordine de stat, se impune o mai justă repartiţie a bogăţiilor intelectuale ale naţiunii, care — după expresia lui Roussy -— să armonizeze libertatea fiecăruia cu interesul tuturor.

In discursul amintit, Roussy se întreba : „Spre ce cariere se va îndrepta mâine această mulţime care a suferit aşa de dur pentru a-şi câştiga atâtea grade şi diplome ? Trebue să medităm asupra acestor grave probleme, căci nimeni nu va accepta ca unei generaţii sacrifi­cate de tragicele datorii ale răsboiului să i se adaoge o altă generaţie jertfită egoismelor păcii". Universitatea nu poate compensa incapaci­tatea conducătorilor statului; ea creiază valori intelectuale, iar statul, prin organele sale speciale, are datoria de a menţine un just echilibru între aceste valori şi trebuinţele sociale.

Reîntoarcerea spirituală a studenţilor în familia universitară (acolo unde „secesiunea" s'a produs) şi iniţierea la isvorul cercetării desinteresate, în climatul vizionar al valorilor intelectuale, — este de asemenea un factor hotărîtor al unei sănătoase vieţi universitare.

Toate aceste presupun însă ca autonomia universitară să însemne organizarea familiei universitare în conformitate cu exigenţele adevă­rului descoperit şi propagat prin propria sa strădanie. Cum va do­bândi ea încrederea naţiunii, dacă nu e un exemplu pentru toţi, dacă adevărul descoperit nu devine activ mai întâiu pentru propria sa fiinţă?

Cu aceasta trecem la conceptul „culturii dirijate", menit să in­stituie o nouă ordine în vieaţa studenţească. O primă consecinţă este selecţiunea tineretului universitar. In principiu, libertatea învăţămân­tului, ca şi cea a conştiinţei, este absolută şi nelimitată. Oricine este liber să se cultive, dacă are posibilităţile biologice necesare. Dacă ţi­nem însă seamă de marile cerinţe ale progresului ştiinţific, se con­stată că numai un procent redus din populaţia generală posedă ca­pitalul biologic în stare să satisfacă aceste cerinţe. Poate că gravele probleme ale culturii actuale nu s'ar pune aşa de hotărît, dacă s'ar elimina criteriile vechi de selecţiune şi s'ar descoperi în toate stratu­rile naţiunii elementele dotate superior biologiceşte şi s'ar plasa ra­ţional în locurile de răspundere ştiinţifică, socială şi politică. . . . „In ciuda imenselor speranţe, scrie Carrel 1), pe care umanitatea le-a pus

i) CARREL, A.: Vhomme, Cet Inconnu. Paris. Pion, 1935, p. 24.

270 GÂND ROMÂNESC

în civilizaţia modernă, această civilizaţie n'a fost capabilă să des-volte oameni destul de inteligenţi şi îndrăsneţi, pentru a o conduce pe drumul periculos în care s'a angajat. Fiinţele umane n'au crescut în acelaşi timp cu instituţiile ieşite din creerul lor. Este mai cu seamă slăbiciunea intelectuală şi morală a şefilor şi ignoranţa lor, care pun în pericol civilizaţia noastră". Cultului inteligenţei, universitatea este datoare să-i adaoge cultul valorii personale. Cu aceasta se conturează şi ideea orientării academice. Nu este vorba numai ca, prin examene psihologice, fiziologice şi medicale să s© stabilească dacă cei ce se în­dreaptă spre învăţământul superior posedă sau nu capitalul biologic necesar şi de a elimina pe cei slab dotaţi. Orientarea academică este mai mult decât o simplă orientare profesională, practicabilă în zona meseriilor şi profesiunilor inferioare. Orientarea academică tinde în deosebi să favorizeze descoperirea de sine a studentului, precizarea lumii sale interne şi a forţelor ce-i caracterizează interioritatea, pen-truca, astfel, luminat, să păşească în vieaţă pe un drum apropiat pu­terilor sale de creaţie şi năzuinţelor şi intereselor sale personale.

Strâns conexată de problema selecţiunii, este şi problema pro­tecţiei capitalului biologic şi etic al studenţimii, prin menţinerea şi ameliorarea lui; este o operă vastă, care începe cu alimentaţia, trece prin organizarea raţională a vieţii de colegiu şi sfârşeşte cu munca de seminar sau laborator.

Această protecţie presupune în primul rând organizarea asisten­ţei medicale, psihologice şi social-economice a corpului studenţesc. Asistenţa medicală şi psihologică nu implică numai crearea servicii­lor medicale şi psihologice în serviciul studenţilor, pentru tratamente, internări şi consultaţii; ea trebue să se manifeste sub forma pozitivă a unei intense propagande igienice, a unui control sanitar riguros, precum şi prin educaţie fizică raţională, turism şi munci fizice com­plimentare. Pe latura asistenţei psihologice se impune difuzarea idei­lor privitoare la menţinerea sănătăţii mintale şi la organizarea teh­nică a muncii intelectuale. Drepturile şi exigenţele spiritului sunt, dacă nu mai mari, cel puţin egale cu ale corpului, iar sănătatea cor­porală nu creiază prin sine şi sănătatea şi echilibrul psihic şi spiritual. De asemenea universitatea are datoria de a proteja economiceşte, prin toate mijloacele, elementele capabile, care luptă cu dificultăţi mate­riale.

In sfârşit, o operă cu valoare considerabilă nu numai pentru for­marea studenţilor, ci şi pentru strângerea raporturilor interuniversi-tare, este schimbul de studenţi şi profesori între diferitele naţiuni. Acest metabolism cultural dintre popoare asigură nu numai o mai

O A N D R O M Â N E S C 271

justă cunoaştere reciprocă, ci deschide orizonturi largi de înţelegere şi interpretare a lumii şi vieţii. O problemă mai dificilă, în împreju­rările sociale şi politice de azi, este cea privitoare la asociaţiile stu­denţeşti. In ipoteza unei identităţi de vederi între stat şi universitate, se pare că experienţa multor universităţi ne face să înclinăm spre li­bertatea de asociere a studenţilor, sub controlul organelor universi­tare superioare. (Situaţia din Anglia şi Statele Unite). Dacă asocia» ţiile studenţeşti nu reprezintă un mijloc de a lărgi spiritul academic — ocupându-se de probleme străine ambianţei universitare — şi nu păstrează o atitudine ştiinţifică în tratarea tuturor chestiunilor so­ciale, economice şi politice, ele îşi pierd rolul lor formator. Asocia­ţiile pe facultăţi şi specialităţi de studiu sunt admirabile mijloace de educaţie socială şi de schimb creator de idei. Studenţii pot forma de asemenea „extensiuni studenţeşti", pentru a participa la opera de refacere economică şi socială a regiunii în care se găseşte universi­tatea, etc.

Aceste orientări nouă1) în vieaţa universitară mondială presupun temelii etice nouă. Rezistenţele sunt destul de pronunţate şi nimeni nu este în stare să prevadă cu certitudine aşezările de mâine.

Ceeace nu trebue să se uite însă este că elitei tineretului trebue să i se lase libertatea viitorului. Oricât de vaste vor fi cunoştinţele dobândite şi oricât de desăvârşite tehnicele învăţate, dacă studentul nu şi-a desvoltat deopotrivă puterea de gândire şi forţa vizionară, el va rămâne mereu un întârziat. Cadrele şi formele vieţii se schimbă fără popasuri şi dacă forţa sa spirituală nu se desvoltă în aşa măsură ca să ştie să pună în valoare ceeace este original şi profund în fiinţa umanităţii, dacă orizontul său intelectual se limitează la obişnuinţe, —> în faţa împrejurărilor de mâine va fi mic şi neînsemnat. Nu cunoştinţa, ci elanul metodic de a dobândi şi descoperi prin muncă proprie ade­vărul; nu judecăţi statice de valoare sau realitate, ci tărie logică de a distinge adevărul de eroare; nu concepte morale şi conduită închisă f

ci forţă de a creîa noi tendinţe generoase şi de a înoi cadrele vieţii iată ceeace pare a fi temelia educaţiei umane în universitate . . . „Noi instruim copiii, scrie un mare gânditor, nu pentru noi, ci pentru el. Dacă ne contrazic, dacă ajung să organizeze discipline nouă de ade­văr şi moralitate, prin aceasta noi recunoaştem că am format, nu elevi ci profesori, nu copii, ci oameni".

!) 0 sinteză a acestor orientări, adecvată nevoilor vieţii universitare româ­neşti, tinde să realizeze din 1932 încoace la Universitatea din Cluj D-l Prof. F. Ştefănescu-Goangă, Rectorul Universităţii. Pentru amănunte, a se vedea : „îndru­mări Universitare", Edit. Oficiului Univ. Cluj, 1936, şi discursul D-sale inaugural din 8 Nov. 1932.

272 G A N D R O M A N K S C

Iar fiindcă suntem, poate, la un nou răsărit, se cere să fim mai cartezieni decât contemporanii lui Descartes. „Conştiinţa intelectuală şi morală" a naţiunilor se valorifică în cele din urmă prin impulsiunile active în stare să le creeze. In acest context de idei se poate aminti interpretarea dată de Bergson : „ . . . Deviza pe care aş propune-o filo* sofului şi chiar oamenilor de rând e cea mai simplă dintre toate şi, cred, cea mai carteziană. Aş spune că trebue să acţioneze ca om de gândire şi să gândească ca om de acţiune".

DIMITRIE TODORANU

SEARĂ LA STÂNCA

Pe aleea ulmilor amurgul Cum plouă cu bănuţi de soare, Ne chiamă şipotul subt stâncă Din glas de umbră şi răcoare.

Pe ramuri 'nalte turturele Tot guruie prin frunza rară; Pe apa Prutului mai cântă Un cântec adormit, o moară.

Nimic nu s'a clintit — nici satul, De peste Prut, cu case albe, Aceiaşi nuci stufoşi, aceleaşi Căsuţe înflorind cu nalbe.

Mai toacă'n seară cocostârcul II ştiu — şi câinii care la t ră . . . Şi apa vremii tot ne duce Din mal în mal, din piatră'n piatră.

Miorcani, Iulie 1937.

274 G A N D R O M A N E S C

A N T O N I O M A C H A D O

DIN SPANIOLĂ LUI J O S E MĂRIO PALACIO

Palacio, prietene bun, oare primăvara să fi îmbrăcat ramurile plopilor, de pe râu şi drumuri? Pe câmpia Duerului de sus, primăvara târzie, atât de mândră şi dulce când coboară! să poarte ulmii bătrâni frunze noui, oare? Sau salcâmii sunt despuiaţi şi ninse culmile munţilor. Oh! masivul din Moncayo alb şi trandifiriu, colo, pe cerul Aragonului, în lumină. Inflorit-au mărăcinii printre stâncile de cenuşă, şi mărgărintul alb prin iarba măruntă? Pe turnuri de altă dată venit-au berzele iar? Ieşit-au fire de grâu verde şi catâri pământii printre holde şi ţărani care samănă brazda cu ploile din Prier? Inceput-au albinele să strângă din cimbru şi rozmarin? Dau floare prunii? Rămas-au micşunele? Vânători ascunşi, cu laţuri de prepeliţe sub sarică lungă furişatu-s'au iar? Palacio, prietene bun, s'au lăsat oare priveghetori lângă râuri? Cu cei dintâi crini şi întâiele ruje din grădini într'o vară de azur se sui la Espino, la înaltul Espino, unde odihneşte ţărâna ei.

ION PILLAT

DESCIFRARE DESTĂINUIRE

Un om de ştiinţă îşi îndemna odată tovarăşii de breaslă, spunând; „Visaţi, domnilor, şi poate veţi da peste un adevăr!" Un filosof ar putea spune pentru ai săi; „Silabisiţi cuvinte, şi poate veţi da peste un înţeles". Nimeni nu are mai puţin dreptul să tacă, să ocolească graiul, decât cel care vrea să filosofeze. Şi nu numai pentruca doreşte să-şi împărtăşească gândul; dar chiar dacă n'ar vroi decât să şi-1 lim­pezească 1).

Nu am înţeles niciodată mai bine ce este veacul al XlX-lea şi ce ar putea să fie veacul nostru, decât atunci când am apropiat, din în­tâmplare, verbul a descifra de cel de a destăinui. Prin alcătuirea lor formală şi materială, ele par — dacă nu cumva e o greşeală la mij­loc — asemănătoare. Şi unul şi altul închid ideea de mister, de o parte cifru, de alta pur şi simplu taină; şi unul şi altul se alcătuesc cu prefixul „des", care impune înţelesul de risipire, desfacere, desle-gare; şi unul şi altul, aşa dar, înseamnă o risipire a misterului, o des-legare a lui. Şi totuşi, ceea ce exprimă unul nu e de fel ceea ce ex­primă celălalt.

A descifra e altceva decât a destăinui. Descifrezi taina altuia; destăinuieşti însă cifrul tău. Descifrarea te trimite la obiect, Ia des-legare a ceva dat, la desvăluire; destăinuirea te întoarce către su­biect, la deslegarea a ceva ce se dă, la mărturisire. Deslegare de ceva şi deslegare de sine, între aceste înţelesuri joacă ideea de risipire a misterului. Misterul se desvălue, sau, atunci, se mărturiseşte.

Veacul trecut s'a trudit, cu o uimitoare îndărătnicie, să descifreze. Natura şi omul erau pentru el un cifru, a cărui cheie rămânea de găsit, atunci când nu era chiar aflată. Demnitatea cea mai înaltă a minţii era să regăsească- Universul trebuia redus la câteva enigme mari, iar tot ce avea spiritul de făcut era să cucerească punctul de

i) Dacă paginile ce urmează erau gândite la timp, şi-ar ii găsit bine locul in mica lucrare, „De Caelo", publicată de autor acum câtăva vreme.

276 Q A N D R O M Â N E S C

vedere al naturii, al obiectului, al fiinţii, din care punct enigmele să devină simple probleme purtătoare de soluţii.

Dar orişicine cunoaşte mentalitatea aceasta. O resimţim încă în noi înşine, fiecare, iar atunci când încetăm de a ne manifesta ca fiinţe mărturisitoare, redevenim de grabă minţi descoperitoare. Când oste­nim de a destăinui, revenim la truda de a descifra. Cum ar putea spi­ritul nostru să asimileze atât de mult, să fie atât de mult, încât să privească tainele dinăuntru, ca taine, iar nu şi dinafară, ca cifruri?

Şi totuşi, dacă a descifra spune multe despre ieri, nimic nu spune mai multe despre ceasul de azi decât truda des-tăinuirii. Am arătat cu alt prilej cum încearcă spiritul contemporan, pe toate planurile, o întoarcere la sine, la subiect, la om. Nu numai că s'ar putea vorbi despre primatul unei filosofii a subiectului, în cugetarea contempo­rană; dar se poate vorbi despre un primat al filosof iei, pur şi simplu; al atitudinii filosofice. De ce revine lumea la filosofie, totuşi? N'au păcătuit îndeajuns minţile? N'au păcălit destul filosofii cu făgăduin­ţele lor neîmplinite şi de neîmplinit? Nu s'au spus destule neadevăruri, destule nechibzuinţi? — Şi dacă totuşi lumea revine la filosofie, ba se interesează de ea într'o mult mai largă măsură decât o făcea în veacul trecut, e pentrucă spiritul se întoarce la sine, iar filosofia e una din formele de întoarcere a spiritului la sine.

Dar, întors la sine, spiritul nu mai desvălue: destăinueşte. Şi de aceea, ştiinţa contemporană, de pildă, pare, după cele ce arată cunos­cătorii ei, mai de grabă decât o deslegare a minunilor lumii, o mărtu­risire. Mărturisire a puterilor spiritului. Ba mai mult încă: pare a măr­turisi de participaţia spiritului la alcătuirea inteligibilă a lumii, parti-cipaţie atât de largă, încât s'a putut spune că, urmărind câte ceva, spiritul nu face totuşi decât să se regăsească pe sine. Deslegare de taină proprie, deci. Deslegare de sine.

Până acum, doar filosofia părea că dă socoteală de subiect. De aceea şi era dispreţuită, de cele mai multe ori: ce rost are să ne inte­resăm de noi înşine, când ne aşteaptă secretele lucrurilor? Numai că, tot deslegând mistere, tot desvăluind, tot descifrând, ne-am trezit mărturisind. Şi dacă ştiinţa contemporană ar fi făcut doar acest act de limpezire, încă, pentru cunoaşterea dreaptă, ea ar fi făcut mai mult decât ştiinţa suveran descoperitoare a veacului trecut.

Simt totuşi alte aspecte ale contemporaneităţii, mai hotărîtoare pentru credinţa noastră că des-tăinuirea iar nu des-cifrarea comandă ceasul de azi. Este, mai ales, pornirea spiritului de a fi trăitor şi în­ţelegător, iar nu simplu contemplator. Veacul trecut s'a uimit grozav

GAND ROMANESC 277

şi de toate. Din minune în minune se plimba mintea, iar dacă atâta minunat n'o copleşea, e pentrucă se trezea ea însăşi în măsură să dea socoteală de cele ce o uimeau. Dar pornirea de a contempla era stă-pânitoare, şi ea dădea dreptate obiectului. In schimb pornirea trăi­toare de azi nu face decât să subiectivizeze lumea, să dea dreptate subiectului. Şi de aceea ea răspunde unei orientări pe care, poate, în primul moment, spiritul nici nu se gândea s'o slujească.

Cine s'ar gândi, în primul moment, că, de pildă, naţionalismul din istoria Europei contemporane slujeşte aceeaşi orientare către subiect, pusă în lumină mai sus? Naţionalismul în linie cu filosof ia subiectului? Naţionalismul un capitol din filosofia subiectului? Dar nu se vorbeşte despre naţiuni ca despre realităţii? Nu reprezintă primatul lor un primat al obiectului? Nu înseamnă naţionalismul recunoaşerea lui „ceea ce este"?

Da, a lui ceea ce este. Dar a lui ceea ce este ca subiect, nu ca obiect. Aci e primejdia cea mare pentru ideologii de azi, şi aci lovesc ideologii cari aparţin încă, prin interese sau idealuri, zilei de ieri; aci trebue să se limpezească lucrurile, în recunoaşterea subiectivităţii a tot ce este, şi în particular a naţiunii. Cine nu înţelege aceasta, nu numai că — socotim noi — nu-şi înţelege timpul: nu-şi înţelege nici lupta.

Naţionalismul nu e reabilitarea obiectului în faţa unei ideologii disolvante şi atomizatoare, adică democratismul, proslăvitor al indi­vidului. Naţionalismul e reabilitarea subiectului colectiv ca subiect, aşa cum personalismul e reabilitarea individului tot ca subiect. Cine a putut susţine că existenţă subiectivă n'are decât individul? că restul e obiect? Biserica e oare obiect? Comunitatea creştină e oare — lă­sând, negreşit, la o parte formele ei istorice — altceva decât unitate vie? Şi orice trăire în spirit, poate fi trăire altfel decât dinăuntru? altfel decât mărturisire?

Iar naţionalismul de azi atâta tot e şi el: mărturisire, des-tăinuire. Naţiunile înţeleg azi că nu pot trăi alături de soarta lor; dincolo de tainele lor. Şi atunci îşi însuşesc taina, îşi recunosc taina ca atare şi pleacă dela ea. Prin această întoarcere la sine a spiritului, colectivi­tatea înţelege pur şi simplu să se rostească. Dacă popoarele Europei de azi încep să fie naţionaliste — în sensul bun, al lui a fi în spirit — e pentrucă încep* să prindă conştiinţa existenţii lor ca subiecte, şi să simtă nevoia exteriorizării lor. Naţionalismul nu poate fi exterioritate; e doar exteriorizare, nevoie de a se formula pe sine, de a se limpezi pe sine.

Toate doctrinele încântătoare ale veacului al XlX-lea dau fali-

278 GAND ROMANESC

ment. Progresismul, ilusionismul şi meliorismul se trădează caractere ale unei concepţii idilice a istoriei, aşa cum a fost concepţia strict teoretică a deceniilor trecute. Şi atunci ne întoarcem la realitate, nu ? Dar numai la realitate, nu şi la obiect. Spiritul se întoarce la sine ca realitate; se aşează pe sine ca realitate.

înţelegând naţionalismul ca o deslegare de taină proprie a nea­murilor, ca o încercare de a-şi formula destinul lor, deci de a-şi pre­scrie constituţia potrivită lor, în lumina idealului lor, de subiecte trăi­toare a vieţii lor, dăm socoteală nu numai de tot ce e de actualitate în această orientare istorică a Europei contemporane; dăm socoteală şi de ceea ce e îndreptăţit în ea. Ba mai mult; înţelegem ce e cu pu­tinţă în ea şi ceea ce nu este.

Nu e cu putinţă, sau măcar nu e îngăduit — căci destule sunt cu putinţă — ca naţionalismul, şi în genere orice trăire colectivă, comu­nitatea religioasă de pildă, să reînvie obiectul. Cel mai greu păcat al colectivismului, acesta e. Şi cel dintâiu lucru de ocolit este tocmai instituirea unui primat din afară asupra persoanei. In sânul subiectivi­tăţii colective nu poate exista nicio tiranie de obiectivitate, de exte­rioritate. Totul este trăit dinăuntru, de către subiecte a căror comu­niune singură face cu putinţă subiectul colectiv. Comunitatea e doar între subiecte. O colectivitate care şi-a aservit membrii, nu face decât cel mult soldaţi buni; şi poate nici atât. Intre obiecte nu există tovă­răşie, nici măcar de luptă; ci simplă tovărăşie pasivă de subjugare.

De aceea, în interesul colectivităţii chiar, în interesul naţiunii sau râşie, nici măcar de luptă; ci simplă tovărăşie pasivă de subjugare, la obiect, ci desăvârşire proprie, desăvârşire ca subiect. Dăruindu-se colectivităţii, persoana nu se anulează: se împlineşte. Persoana nu poate căpăta un caracter instrumental, iată cuvântul. O spunea lim­pede şi adânc unul din gânditorii contemporani cei mai oneşti, dacă nu şi mai valoroşi, filosoful nu întotdeauna preţuit prea sus, Berdiaeff, în una din ultimele sale cărţi, „Cinci Meditaţii asupra Existenţii", carte hotărît mai adâncă decât tot ce a dat el până acum. Persoana, spunea el, poate să se sacrifice pentru o idee, dar nu trebue să devină niciodată instrument al acelei idei; ideea serveşte ca mijloc pentru desăvârşire, pentru desăvârşirea persoanei, care, în scara valorilor, ocupă locul suprem.

Iar atunci şi ideea de sacrificiu capătă un înţeles adânc. Sacrifi­ciul de sine pentru altceva, este, în fond, tot pentru sine. Dar nu pen­tru şinele acela de unde jertfa avea rostul tocmai să te scoată; ci pentru subiectivitatea în care numai dăruirea te putea aşeza cu ade­vărat. Fiinţa căreia te dăruieşti e în propria ta intimitate; societatea

GAND ROMANESC 279

pe care ţinteai s'o slujeşti face, într'un anumit sens, parte din propria ta existenţă. Tot Berdiaeff spunea, într'alt loc, că, din punct de ve­dere existenţial, societatea e cea care face parte din persoană, nu invers; ea e unul din conţinuturile calitative ale persoanei. Şi că pe drept cuvânt definea cineva societatea, ca nefiind omul întreg, ci doar toţi oamenii.

Iată de ce nu e îngăduit colectivismului să reînvie obiectul, să redeştepte în persoană gustul aservirii, caracterele instrumentalităţii depline. Realităţile colective nu sunt realităţi ale naturii exterioare, ale lumii. Iar dacă vor să fie, dacă recad într'un anumit naturalism, atunci seamănă cu lumea catolicismului, care, nevroind (din conser­vatorism? din fatalitate?) să se lepede de spiritul lui Aristotel şi al Sfântului Toma, de ideea unei ordini universale şi a unei ierarhii obiec­tive, pare a nu răspunde nici tendinţei de azi către subiectivizare, nici pornirii de totdeauna către desăvârşire personală liberă.

Primejdia de a reînvia obiectul, iată ce trebue ocolit în ordinea spirituală. Că totuşi obiectul, ca realitate colectivă, sau ca alt tip de realitate, e dat? Dar şi acest dat nu poate fi primit oricum, fără un control critic. S'a făcut în timpurile noastre o întreagă filosofie a da­tului, şi lucrurile ar trebui discutate cu alte temeiuri, negreşit, decât cele ocazionale. Dar, în câteva cuvinte hotărînd, este datul acesta ceva chiar atât de firesc cum vor susţinătorii lui? Li s'a răspuns, mai întâi, că datul nu poate sta singur, ci trebue să fie dat „cuiva". Şi nici aceasta nu ni se pare mulţumitor. Căci dacă datul are un sens, nu e nici de a fi „dat pur" şi nici de a fi dat cuiva, ci dat drept ceva. Iar atunci se poate răspunde: da, realitatea colectivă, sau de orice alt tip, e dată. Dar într'o nouă înţelegere a datului, într'o nouă filosofie a sa.

înţelesul cel nou al datului e de a fi un dat trăitor, mărturisitor. Datul nu mai e ceea ce se impune; e ceea ce se destăinuieşte. Nu obiectul este dat — dacă vroim să păstrăm perechea conceptuală su-biect-obiect — ci iarăşi subiectul. Sau, obiectul e şi el un dat: dar e de rangul al doilea; întâiul dat e subiectul însuşi, dat drept ceea ce este, aşa cum este. Cel care trăeşte într'o lume de obiecte, şi care se face şi pe sine instrument într'o atât de largă măsură încât să devină obiect, trăieşte într'o lume de rangul al doilea, „secundară". Doar cine pleacă dela subiect pleacă de unde trebue: dela ceea ce se dă, dela ceea ce nu se tăinuieşte.

Căci până la urmă aşa ceva pare a deveni filosofia subiectului: una a tainei, a misterului. Ce bogat de învăţăminte e faptul că miste­rul, sub diferite forme şi nume, se dovedeşte din nou acceptat de con­ştiinţa modernă. Iar istoria contemporană însăşi, nu proclamă ea din

280 G Â N D R O M A N E S C

plin misterul, cum văzurăm, prin retragerea naţiunilor în matca lor de taine? Dar şi pe alte planuri misterul se trezeşte la vieaţă: pe toate planurile unde idilicul veac al XlX-lea îşi închipuia că era pe cale să-1 suprime. Şi de aceea o filosofie a misterului, cum este cea a lui Lucian Blaga — chiar dacă ar fi altceva decât una a subiec­tului — pare omagiul cel mai dânc, poate, adus timpului nostru.

Timp al misterului, aşa dar, dacă-1 înţelegem cum trebue. Nu al cifrului, nu al enigmei; al misterului viu, al tainei în mers. Iar taina nu este: Taină eşti. De aceea nici nu vei descifra: te vei des-tăinui.

CONSTANTIN NOICA

SFÂRŞIT NELĂMURIT

Aplecaţi-vă spre umilinţa porumbului, să-1 auziţi în nopţi cum pocneşte dintre bălegar şi singurătate, spre temelii de întuneric şi cu ce chiot creşte.

Ascultaţi cum între prunduri isvoarele se sting şi cum de frica oamenilor în rădăcini se-ascund şi-apoi prin tulnicele plantelor cum merg în sus, să nu-şi atingă apele în drum spre cerul scund; ascultaţi cum se cunună flăcăii prin cântec şi nunta cum şi-o pregătesc între nesomn şi perne, ca, apoi, să intre amuţiţi în gheţarii albi, când mireasa singură în paturi se aşterne; ascultaţi între pumni cum v'a trecut copilăria, — cum paşii vă sună a lut şi se opresc în drum ohavnici ca oierii când se strâng sub zadă, s'aprindă vre-o baladă să-i mănânce scrum.

Şi mireasa de zăbavă cum vă caută prin slavă...

HOTARE *

Intre noi cresc dumbrăvi înalte de ploi, din cari copilăria noastră abia se mai zăreşte în dulămi de balade lungi şi moi; ca sfinţilor pe sticlă chipul cine frunzăreşte?

4

282 GÂND ROMÂNESC

Şi cine va ridica zmeul din basm spre cerul bucuriei prin bruma de nori, când jucăriile ne-au ruginit în priviri şi clopotul de lut ne sună la surori?

Căutăm lângă drum umbră de copaci, ca fiarele un cimitir nevăzut; să aibă fraţii un semn, de ne-or căuta, că undeva pe-aproape am căzut.

GEORGE DRUMUR

PREGĂTIRE DE MOARTE

Şi-acuma, Doamne, am rămas cu Tine să stau de vorbă. Inima-mi tresare, iar glasu-mi scade şi-i atât de bine, că'n răsuflarea Ta de-albastră glie mă simt ca păcuraru'n dulcea inserare, când somnul ni-i prieten şi'n cărare dulăii îl aşteaptă cu lătrat de bucurie.

Ca aburul pe codri, zarea uşor se pierde prin fereastră; aleargă 'n mirişti depărtarea şi'n frunze-i seara iar albastră.

Curând va 'ncepe toamna fumurie . . .

Răcoarea serii aspre mă 'nfioară şi-i'n aer ca şi când o liturghie s'ar pregăti. Vrea robul Tău să moară, Doamne.

Vrea'n arbori iar să treacă, iar în grâne să circule, spre lauda Ta, şi'n rouă să-şi aburească răsuflarea, pâne să-i fie inima, ca'n două să i-o frângi.

Pătrund de-acum' apropierea de floare-a frunţii Tale înstelate, de-acuma inima, ca'n pieptu-mi slab mai bate, e-a Ta — şi-a Ta e şi tăcerea ce-mi urcă umerii cu aripi de eternitate.

284 O Â N D R O M A N E S C

Odaia, Doamne, plină-i de tămâie şi, când veştmintele-Ţi adie ca vântul slobod la câmpie, Te simt trecând prin grâie şi prin veşnicie.

Mi-i ca şi cum m'ar fi nserat frunzişul pădurilor de fagi, cu cerbi sfioşi in ele; sunt seară eu, iar Tu eşti luminişul, in oare-am semănat câmpii întregi de stele.

E-un somn al ţărilor înalte, pe care nimeni nu-1 mai ştie, că Dumnezeu s'a dus în veşnicie, iar eu la celelalte.

Din mine ţară am crescut, azururi leneşe pe-a mărilor singurătate; pădure-am "fost şi n'am crezut — şi hat de ţarini nearate.

îmi ştie mineralul boarea gurii, mă poartă apa 'n glii legănătoare; la fruntea-mi, care-i ploi de soare, nicicând n'abate umbra stearpă a pădurii.

Oare suntem altceva decât o seară — sau amiază, în care Dumnezeu stăpâneşte, şi nu sună mai clară inima, atunci, de sângele meu?

E sufletul unora crin subţire de-argint cu fulguiri albastre de ninsoare, al altora — o albă mănăstire cu turle svelte, cari tălăzuiesc la soare.

Văzut-am rânduindu-Ţi casă mezinii — trupul Tău de foc să stea 'nlăuntru bine, ca'n mătasă, iar lumea se mira de unde răsare-atâta busuioc şi boarea lui dece-o pătrunde.

O A N D R O M Â N E S C 285

Dar eu m'am ostenit cărare uşorului Tău pas şi, totuşi, greu, — şi mult m'am bucurat că sufletul, prin care — ca'n veşnicie — trece Dumnezeu, a fost cădere'n lut şi'n timpuri înălţare.

Păşeşte, Doamne, pe cărarea mea umilă şi codrii Ţi-or ieşi în cale, să-mi spună, filă după filă, istoria vieţii Tale, iar dimineaţa, de-i ajunge 'n rai cu mine — ne'nsemnat grăunte! — aşează-mi, Doamne, sufletu'ntre scai — lumina lor să-mi sângere pe frunte.

NAVIGATORUL

... drumul întoarcerii nu-l mai ştiu — Lucian Blaga

Coralierii orchestrează'n mări meduze şi maluri grele de-aur surpă'n valuri zarea amurgului, când vâsla bate leneş marea, pe care-o limpezeşte'n naiuri aşteptarea înaltelor tărâmuri de zăpezi ursuze.

Pe frunte e-o lumină peste timp şi care organizează'n ritmuri verzi eternitatea; îi tremură sub mâna fermă cantitatea imensă de azur ce 'ncercuie cetatea legănătoarei zări şi-a depărtării clare.

Pământurile stau în amintire, joase — ca'n vastul continent al visului; delfinii amurgului se joacă'n apele luminii şi-aproape luna albă-şi pregăteşte crinii...

Departe abureşte marea de sargassel

286 GÂND ROMÂNESC

NOAPTE

Fata cu părul roşii surâdea unor zări înserate, o toamnă grea de-aur pâlpâia în văpăi albastre, oraşul îşi deschidea cerurile în fiecare fereastră şi stelele cădeau pe umerii fetei cu lumini depărtate.

Erau tăceri atât de mari, încât se-auzea în frunza copacilor dragostea, cântând ca o mierlă singuratecă, în pieptul fetei suna inima pădurilor, iar nourii mai păstrau soarele'n abureala noptatecă.

Aşteptarea se prelungea'n piatră, ca un cântec, pe care nu-1 stinge nici o tăcere; lumina lunei venea peste fruntea fetei ca o dureroasă mângâiere.

Târziu, ciobanii au găsit-o rătăcind prin mirişti albastre, în ochi avea o ciudată lumină târzie; ciobanii au oftat — noaptea se 'nsângera într'o lună imensă — şi-au lăsat fata să rătăcească prin spinii de câmpie.

PETER SCHLEMIHL VORBIND CU UMBRA VÂNDUTĂ

Conturul tău cădea suav pe flori, ре-oglinzi, pe-o carte, te profilai albastră'n stinsele amiezi; acum, doar amintirea te mai tremură departe pe apa serii, care flutură'n livezi.

Ţâfnos, exasperat de-atâtea umbre indecente, călătoream cu cizmele-mi de şapte postii şi străbăteam grăbit pe zi vre-o patru continente, de 'nmărmureau cu gura la ureche proştii.

GÂND ROMÂNESC 287

Din amintire, iarăşi mă sfidezi alintătoare, te furişezi prin ierburi, ca şopârla, şi te înalţi, mai limpede ca remuşcarea mea, la soare de când picioru' mi a'ncercat să te evite.

O zi, odată, va veni — fii sigură că vine! —, în care mâna-mi nu va ezita şi-atunci în crude-azururi de ţărână-i putrezi cu mine.

Dar pietre'n care suflet o să mai arunci?

VERLAINEIANĂ

Iată fructe încă umede de rouă, culese'n zori. E plină casa de grădină; ca stele'n alt peisaj, miresme plouă, — şi-odaia, totuşi, invadată-i de lumină.

PAN VORBEŞTE

Când nourii se scutură pe munte şi iezii cred că jocul e aşa, cum mugurii corniţelor îmi cresc pe frunte cu bucurie simt — şi-mi vine a juca.

MIRCEA STREINUL #

> m

HAIDUCEASCĂ

Bade, cruce de voinic, Cruce de pământ despic: Mândră masă De mătasă Şi pe ea colaci de soare Şi ştergare, Mari ştergare.

Fluier, fluieraş de fag, Scrie lună peste prag. Fluier, fluier de argint Scrie trupul pe pământ; Scrie'n lemn frumos de soc, Sprincene de busuioc.

Zină albă, Grea de nalbă.

Inserare, Sub ogoare.

Lângă somn, copac de lună. Noapte bună, Noapte bună.

Mire, mire, Trandafire:

La capăt de sat sărac, Pod de rouă peste veac. La marginea câmpului, Fluierele vântului, Cărările sfântului.

O A N D R O M Â N E S C 289

IN LOC DE COLIND

Mănăstire, brazi în soare, Uşă de stejar, rapsozi. In desene: Voievozi Şi crăiese de cicoare.

Eva şi Adam în piele Şi un măr frumos rotat, Şarpe cu argint vărgat, Fructe neculese, stele.

Iz de ceară şi tămâie, Piatră înflorită'n cruci, Fraţi, cu palme de haiduci, Vin, cu-aromă de gutâie.

Cărţi cirile, bolţi înalte, In icoane: iad şi rai, îngeri albi cu păr bălai, Zapis, draci, cântar şi alte.

Iesle joase, magi, odoare, Steaua şi păstori fugind. Serafimi frumoşi, colind Porumbel şi ram de floare.

Letopiseţ, semne, peana, Ochi de poftă şi păcat. Miel de crin însângerat, Maica-Domnului, vădană.

TEOFIL LIANU

C Â N T E C

Numai tu nu vii, numai tu nu vii, Jucăriile ţi-s'au stricat în cărucior, Soldaţii de plumb şi-au rupt câte-un picior, Castelele s'au prăbuşit din temelii.

Numai tu nu eşti, numai tu nu eşti, Poemele te-aşteaptă'n saltar, Gherghina te-aşteaptă'n pahar Măcar în noaptea asta să soseşti.

Numai tu nu vii, numai tu nu vii, Toate mi-au venit, musafiri şi prieteni, Numai tu lipseşti, albă stea de cetini, Numai tu lipseşti dintre jucării. . .

C Â N T E C DE L E A G Ă N

Dormi încet, încet, încet, Ca'ntr'un leagăn de argint, Cam venit să te alint Să creşti mare . . .

Mâinile să le sărut, Fruntea pură ca de nea, Să pun flori în aşternut Lângă copilita mea.

GÂND ROMÂNESC 291

Dormi încet, încet, încet Ca o undă de visare Că'n această noapte mare Va muri înc'un poet . . .

CERBII

Rag cerbii'n pădurile calde din munte, Se clatină brazii din şold şi stejarii, Stelele-şi fărâmiţează bănuţii (de aur) sub punte Şi din tufişuri s'au mişcat pândarii.

Se clatină munţii de viforul lor Când trec cum o oaste de aprigi călări Cu coarnele'n lună şi tinere nări Adulmecând umbra unui vânător.

Rag cerbii şi-aprind clocotind la isvoare Pădurile 'nalte, poienele moi, Şi curg ca oştire de neguri şi ploi Pe blănuri de iarbă, prin cetini şi floare.

Şi trec biruind păduratice punţi Şi pajişti albastre şi moi şi rotunde... Ascultă o clipă să simtă spre unde Porni-vor în ceată ca vântul prin munţi.

Dar când se'ntâlnesc cu femei la isvor Tot sângele aprig s'aprinde'n pădure Şi nu-i să-i despartă nici om, nici secure — Aşa's de profunde iubirile l o r . . .

E. AR. ZAHARIA

CÂNTECE

(DINTR'UN CARNET)

In seara aceea de Iulie, rudenia mea Ilarie fu mai vesel ca de obiceiu. Isprăvise de secerat, şi era mulţumit de câte cruci de snopi i-au eşit, după clădire, la numărătoare : Patru sute fără cinci. Lipsa era aşa de mică, încât a doua oară când pomeni de acest belşug, spuse patru sute în cap. De calitatea grăuntelui n'a mai avut nici o grije, îndată ce a început seceratul. îmi aduse un mănunchiu de spice, luate la întâmplare din diferite părţi ale holdei, mi le arătă, sfarmă apoi două în palmă şi-mi arătă, zâmbind, boabele de-un aur întunecat:

— „Jar, bădiţă Vasilie !" — îmi spuse cu mândrie, punând restul spicelor sătule la grindă.

Holda era însă, în unele părţi, rară, şi Ilarie se temu de numă­rul crucilor.

Acum era hodinit şi mulţumit. Ca şi când şi-ar fi aflat de-odată, după multă alergare, un scaun larg şi zdravăn, pe care putea şedea cu temeiu.

îmbată în toată legea, la cină, cu rachiu pe cei din urmă zece ţigani secerători, cari aduseră şi cununa. Femeea cea tânără, care se 'nvârti, toată seara, ca un prisnel, pe lângă masă, Ana, nora lui Ilarie, se şi supărase :

— Nu le mai da rachiu, tăicuţă, că ăştia nu mai pleacă până dimineaţă !

Cu gălăgie, codindu-se mereu şi certându-se, cei zece faraoni tot se sculară, în sfârşit, dela masa aşezată în curte, îşi făcură cruce ca toţi creştinii. Porniră, într'o zarvă mare, aproape încăeraţi, pe poarta cea mare, neînchisă încă.

După ce cinarăm şi noi, rudenia mea nu se gândi la culcare. Era cu faţa aprinsă şi ochii lui străluceau. Pe semne, tot îmbiind pe ţigani, a mai supt şi el câte-un păhărel, deşi nu-i plăcea rachiul.

— Bădiţă Vasilie, par'că aşa gust aş avea de-un pahar de vin.

O A N D R O M A N E S C 293

Dacă nu-i cu supărare, voiu coborî in pivniţă şi voiu aduce o cănuţă. Să stăm amândoi, şi cu cei tineri, dacă vor voi, la un pahar de vorbă, O seară ca asta parcă-i păcat să te culci aşa de vreme.

Nora strânse din buze în semn de neplăcere, — nu era de mult în casa lui Ilarie şi nu se dăduse încă la brazdă cum se cade. Dar fe­ciorul, Ioniţă, nepotul, luger din aceeaşi trupină, coborî repede în piv­niţă, în locul lui Ilarie.

Pentru prilejuri de-acestea aveam în curte, subt un măr, încă din vremea copilăriei mele, o masă cu laviţe împrejur. Cea de acum părea tot cea de de mult, deşi vor fi putrezit multe rânduri, în ploi şi vânt, în îngheţurile iernii, până la cea de acum.

Ioniţă aduse grabnic şi trei păhărele şi le umplu. Ilarie, mulţumi lui Dumnezeu pentru roadă, vărsă câţiva picuri

pe pământul ars de secetă, pomenind pe Moş Damian şi pe Bunica Iova, apoi dădu păhărelul peste cap.

— Una-i ce lasă Dumnezeu şi alta ce iscodeşte omul 1 Iată eu, cu rachiul, nu m'am putut împrieteni toată viaţa, dar un pahar de vin dă sănătate, şi, la bătrâneţe, putere.

Ioniţă-i ştia felul, şi umplea păhărelele des. Rudenia mea avusese dreptate: abia acum începea să se răco­

rească, trezindu-se un puiu de boare de prin grădină. Văzduhul fu­sese aşa de încărcat de lumina mare de peste zi, încât stelele abia acum începură să se îndese pe cerul foarte înalt.

Ioniţă trebui să intre de trei ori în casă până ce o putu aduce şi pe Ana să bea un pahar de vin. Ea era tot burzluită şi acum. Şi când plecă, îi făcu semn lui Ioniţă să meargă la culcare.

Dar nepotul, mai cuminte, se făcu a nu vedea, şi nu se mişcă de lângă noi până ce nu mai coborî odată în piviniţă. Dupăce făcu şi treaba asta, şi mai bău două păhărele, ne pofti petrecere bună, adu-cându-şi aminte că, în zori, s'apucă la căratul grâului.

— Băiat cuminte, Ioniţă ăsta, nu vrea să se pună rău nici cu mue-rea, zise Ilarie zâmbind pe subt mustaţă. De altfel are şi muerea dreptatea ei. De vin mai multişor n'au nici un folos tinerii, ci uscături ca noi, bădiţă Vasilie.

Nu-mi plăcu vorba. Nu ştiu, pentrucă băusem puţin vin, ori pen­trucă în seara asta, care abia acum se răcorea, eram departe de a mă gândi la bătrâneţe. Cu capul gol, în adierea boarei, cu ochii pierduţi în puzderia nestemateleor ce scânteiau pe cer, devenisem sensibil ca în anii tinereţii. Nu ştiu, poate şi de vin. Era dintr'un butoiaş de-acum şase ani, rămas dela nunta lui Ioniţă. Rod din via cea bătrână, ne-

294 GÂND ROMÂNESC

atinsă încă de gângania cea rea, care-a pustiit atâta răsad de-al lui tata Noe.

Ilarie, avu, încă un răstimp, mâncărime de vorbă. îmi înşiră recol­tele cele mai bune, pe cari le-a avut în cei din urmă douăzeci de ani. Amesteca mereu şi pe moş Damian, şi pe bunica Iova, în poveste, dar gândul meu era risipit şi nu urmăream ce spunea el. Mă trezeam nu­mai când ciocănea cu paharul într'al meu.

Inserarea trecuse într'o noapte fără lună. Liniştea era acum aşa de mare, încât se auzia răsufletul boilor de subt şopron. Cântecul greerilor, din fânaţele apropiate, vecine cu grădina noastră, umplea văzduhul, fără a putea băga de seamă de unde vine. Părea născut aci în aer, în jurul nostru, d-asupra noastră. Nu ştiu cum, uneori îmi părea că, aici în jur, e altă puzderie de stele, mici, nevăzute, şi că acelea cântă rece, ca şi când s'ar freca la-olaltă pietricele nestemate, mari, mici cât un sâmbure de măr.

Dela o vreme uită şi Ilarie de pahar, tăcu şi din gură, cu coatele pe masă, cu faţa răzimată 'n palme. Mă gândeam : poate 1-a furat somnul.

Dinspre Măgura mare, pe unde duce drumul la păşune, începu un cântec de fecior. De pe cântec, se vedea că era călare. Ducea caii la păscut, peste noapte. Cântecul răsuna clar în liniştea înnoptării, cu unele căderi, ca 'n hârtoape, când calul eşia din mersul lui liniştit. Melodia o cunoşteam de mult, din copilărie, ba şi cuvintele, aşa că puteam umplea golurile cari se făceau uneori. Cântecul se revărsa în văzduh ca în împărăţia lui. Cântăreţul nuanţa cu mult sentiment şi îineţă. Uneori părea că abia-şi şopteşte lui, grăbind tactul, pentru a-1 lărgi apoi într'o desfăşurare de adânc şi dulce bariton.

Nici un alt cântec nu se auzia de nicăiri, şi-mi părea că 'n el e fixată oarecum însăşi osia lumii, în clipa de faţă.

„Pe la mândră prin grădină A prins dorul rădăcină; Eu m'am dus să-1 iau cu mine Două rădăcini îl ţine, Eu m'am dus să-1 duc acasă Două rădăcini nu-1 lasă".

Ilarie se îndreptă din şale şi umplu păhărele : — Bine cântă, bădiţă Vasilie. Eu îl credeam aţipit. — L-ai auzit dela început ? L-a repetat de vre-o cinci ori până

•acum. — Cum să nu-1 aud ! E frumos cântecul ăsta ! Hm, îl cântam şi

O A N D R O M A N E S C 295

eu odată. Da' pe vremea mea era mai lung. Tineretul ţine minte cân­tarea, dar mai uită din cuvinte.

— Ştiai şi mai departe ? — Ştiam, ca şi alţi feciori din vremea mea. — Poate-ţi mai aduci aminte ? Ilarie începu a bornăi pe nas melodia, fără cuvinte. Vreme înde­

lungată păru că s'a prins într'un laţ un bondar gros, aici pe aproape. Prin melodia adâncă, spartă, se înfiripau cuvinte, până ce Ilarie, putu spune, fără cântec :

Două rădăcini nu-1 lasă . . . Dac'ar fi de mătrăgună

Le-aş săpa noaptea pe lună, Da' sunt rădăcini de floare, Cine le atinge, moare.

Le recita cu glasul gros, hodorogit. Apoi, îmbărbătat pe semne, mai mult de vin decât de aducere aminte, continuă :

Mândro pentru dumneata Bat sările uliţa Şi nu te mai pot uita, Nici în codrul înverzit Nici pe câmpul înflorit.

— Asta-i dintr'alt cântec, Ilarie — zic eu. — Se poate, bădiţă Vasilie, se poate ! Că rânduiala ce era odată

în cap, cu cât îmbătrâneşte omul, se tot strică, până 'ncepe să se în­vârtă morişca...

Şi el cercă să arate cu degetele groase dela mâna dreaptă, cum se 'nvârte morişca aceea, dar nu reuşi.

De pe glas cunoscui că-i muiat de vin şi ostenit. Am mai umplut eu odată păhărele, şi apoi am intrat în casă, la culcare. Cântecul fe­ciorului se stinsese de mult.

Am lăsat afară o tăcere şi o pace cum trebue să fi fost înainte de întemeierea lumii.

* * *

In odăiţa mea,*singur, cu fereastra deschisă, nu-mi venia somnul. Alte cântece începură să-mi învie din amintire, odată cu aceia dela cari le-am auzit. Şi, uneori erau atât de calde işi de vii, încât deschi­deam ochii să-1 văd undeva aproape şi pe cântăreţ.

Unde vor fi stat, de-atâţia ani, uitate ? Uitate cu desăvârşire nu,

296 O Â N D R O M Â N E S C

pentrucă in scurgerea vremii adeseori mă trezeam murmurând frân­turi din ele, când sufletul era înduioşat. Poate mai mult părăsite, de­cât uitate...

întâiul ce se deşteptă în noaptea asta fără lună, era un cântec al mamei, pe care-1 cânta la războiu, iarna şi primăvara, de pe vre­mea când eram destul de mare să-i pot face ţevi de sucală, din ghe­mul ce se 'nvârtea într'un ciur. Sucala era veche cu sulul lustruit şi mâncat de câte palme l-au tot învârtit. Roata ei trebuia înţepenită uneori cu icuri, căci se lărgise pe sul, dar mă pricepeam şi la treaba asta. ,

Războiul era neodihnit, ca o fiinţă vie, de 'ndată ce intra mama la lucru, şi 'ncepea să bată brâglele şi să zboare suveica. Făcea de­stulă larmă şi sucala mea.

Mama nu începea să cânte decât târziu, după vr'un ceas de lu­cru. Cunoşteam începutul din împrejurarea că ea, totdeauna, îşi du­cea fulgerător mâna la năframa cu care era îmbrobodită, şi o muta puţin la dreapta, aşa că la stânga îi lumina părul negru. Părea acum li­niştită cu totul, una cu războiul, în lucru. Obrajii parcă-i erau mai buni, mai blânzi, mai albi, şi pleoapele-i coborau binişor peste ochii negri. Nu mai vedea decât pânza dinaintea ei.

Nu cânta cu glas tare niciodată. Eu trebuia să-mi lungesc bine urechile pentru a prinde unele cuvinte. Uneori opriam sucala de tot, şi mă cuibăream lângă războiu, făcându-mi de lucru cu vergelele ce cădeau din sul, sau cu ghemele. Ardeam de dorinţa să aud şi cuvin­tele. De cele mai multe ori cânta cu' gura închisă, fără vorbe. Erau — cum am înţeles mai târziu — tot melodii de doine. Uneori cuvintele isbugneau clare, şi înţelegeam atunci că şi le spunea numai ei. Avea un glas cald de alt, şi când isbugnea uneori viersul întreg, cu vorbele lui, simţeam că mă păleşte o undă de lumină şi căldură.

O melodie o cânta mai des, o fredona mai mult, şi ea e aceea care mi s'a întipărit în suflet. Până am priceput şi am legat toate cuvintele, mi-a trebuit vreme.

Lui-lui-lui Că tată nu-i, Că tata copilului Pe drumul Sibiiului Urcă vârful dealului, Cu carele ferecate încărcate cu bucate. Când la făgădău a tras, Boi desjugă, de popas.

OAND ROMANESC 297

Trăgănat şi cătinel Merge edul după el.

Hei lui, lui Că tată nu-i.

Oricât îmi încordam auzul, din larma războiului şi a sucalii, nu putui prinde toate cuvintele. Dar, mai mărişor, am auzit-o cântân-du-le şi la leagănul fraţilor mai mici, totuşi ele nu pot fi decât un fragment.

In noaptea asta plină de mângâieri, cântecul mamei, din copilăria mea, îmi pare tot aşa de cald şi viu ca şi atunci.

Cânta frumos. Uneori prin grădină, sau la câmp, la lucru, când cânta cu glasul plin, în focul muncii, avea alte cântece de cari nu'mi aduc aminte. Dar ştiu că ascultau uneori şi vecini şi vecine, pe la gard. Atâta'mi amintesc că acestea erau nişte cântece hotărîte, cutezătoare, ca de războiu.

Pe bunica Iova n'am auzit-o niciodată cântând cu glas înalt. Nici legânându-şi nepoţii. Fredona numai, cu gura închisă. Torcea din cae-rul de lână, în vreme ce legăna cu piciorul, şi cânta aşa în felul ei. Uneori se opria până arunca o guşă de lână. Dar în cântecul ei mut era multă simţire, şi multe melodii dela ea le-am auzit mai întâi, îna­inte de a le cunoaşte din sat.

Fusul ei torcea ca motanul, descriind cercuri largi, în vreme ce se învârtea răsucind firul ce curgea mereu din caerul de lână seină, liniştea cel mut al bunicii. Ba, uneori, aţipeam şi eu ascultându-1, ca şi cel micuţ din leagăn

îmi învie şi acum în amintire, înaltă, slabă, uscată, cu faţa ca de lemn vechiu, şezând dreaptă pe scaun, cu furca 'n brâu, cu poala şor­ţului aspru de lână neagră, plină de guşi. Nici în umblet, nici şezând n'am văzut-o vr'odată gârbovită. Se purta cu mare uşurinţă, cu ca­pul sus.

In copilărie îmi plăcea să stau aproape de ea, când îşi cânta cântecele. îmi părea că aşa se cade să cânte ea, ca în vis, ca dintr'o lume streină din care părea că a venit, şi la care părea că se gân­deşte mereu. Uneori îmi părea că numai talpa piciorului cu care le­găna o ţine în lumea asta, altfel ar porni odată cu scaun, cu furcă cu tot, şi s'ar tot duce, lunecând lin prin văzduh.

Pe măsură te mă nemulţumia cântecul mut al mamei, pe atât mă liniştea cel mut al bunicii. Ba, uneori, aţipeam şi eu ascultându-1, ca şi cel micuţ din leagăn

Moş Damian era meşter în fluerat, când lucra subt şopron cu barda, cu securea, cu sfredelul, la uneltele de lemn pentru gospodă-

298 GÂND ROMÂNESC

rie. Dar uneori, când îi plăcea ce isprăvise de cioplit, deschidea şi glasul. Cânta de cele mai multe ori o baladă, în care era vorbă de hoţi de cai şi de jandarmi, de un făgădău „roşu" şi de o înşelăciune a crâş-marului, trezindu-se jandarmii legaţi cobză, iar voinicii dispărând pe caii negri în noapte.

„Sănătate, măi feciori, Mai voinici, mai bătriori, Nu vă opriţi până 'n zori ! Pe jindari i-om desurca Cu vin vechiu i-om îmbăta Şi 'ndărăpt i-om înturna, Doar de v'ar pierde urma !"

Aşa sfârşea balada aceea, pe o melodie destul de monotonă. Dar în noaptea asta tăcută, în care numai pacea se aude curgând,

ÎVL aud un alt cântec al moşului, pe care-1 cânta de obiceiu pe 'nserate, când tăia mohor la viţei, în porumbiştea din grădina noastră.

Melodia e caldă, cu 'nflorituri şi întorsături, e plină şi puternică, părând a porni din piept de fecior june. Când o cântă, moş Damian îşi scutură, din când în când, capul gol, pletos, cu plete sure ca de câlţi, şi după fiecare zmâncitură, parcă o porneşte cu mai mare pă­trundere. Din cuvinte nu mi-a rămas aproape nimic în minte :

Cine bate, pe 'noptate La uşile ferecate ? . . .

— Lasă-mă leliţo 'n casă C'afară ploauă de varsă.

Cine-şi strică nopţile Pe la toate porţile ?

— Lasă-mă leliţo 'n tindă, Vin jindarii să mă prindă . . .

In liniştea străjuită de puzderia de stele, cântecele din copilărie adie clar în sufletul meu, ca mângâieri venite de departe. Prin fe­reastra deschisă spre grădină vin adierile nopţii, pline de miresme. Stau şi ascult : somnul a fugit departe, parcă şi trupul meu, şi am rămas singur cu sufletul...

In clipele de desmaterializare, simţim uneori înfioraţi taina ce suntem, taina în care trăim, spre care mergem. Şi-mi pare, de mult, că nimic nu ne desleagă aşa desăvârşit de materie, ca muzica, cânte­cul, armonia. Parecă după ea aşteptăm o vieaţă întreagă, că ea e ele-

GAND ROMÂNESC 299

mentul nostru firesc, şi unde o aflăm, cădem în ea cu deliciu, şi ne lăsăm pătrunşi de farmecul ei...

Dar iată că, plecat pe-un drum, tot alte armonii învie în mine... Acum sunt elev de şcoală primară şi cântăm în cor subt conducerea dascălului Partenie. Cânt şi eu în rând cu ceilalţi copii şi copile, până un glas tânăr, de copilă, se alătură în cor. Am senzaţia, ca şi atunci, că-i un fir limpede de argint, şi glasul mi se opreşte, ca şi în copilărie. Stau năuc şi ascult, ca şi atunci. Şi copila aceea, de-o şchioapă, cu ochii vineţi, cu fruntea luminoasă, îmi pare o fiinţă de pe alt tărâm, şi creşte la un preţ nemărginit între noi ceilalţi, în cântarul simţirii, al admiraţiei unui alt suflet de copil, departe de înflorire.

Mai târziu, în tinereţe, am ascultat şi alte cântece de copile şi de fete mari. Orice voce frumoasă de fată are o aromă deosebită, felu­rită, ca mireasma florilor. Dar firul acela de argint, din copilărie, stă-rue în suflet mai presus decât o aromă. E ca o legătură cu lumea su­pranaturală. El n'a pierdut nimic din claritatea cea dintâi...

Şi acum mă copleşesc amintiri de pretutindeni. Mă întorc către perete, aş vrea să aţipesc, dar armoniile cântecelor auzite tot vin şi vin. Ori se trezesc din mine. Abia acum îmi dau seama că am răsărit şi am crescut între cântece...

II ascult pe sluga noastră, Culiţa, hăulind cât îl lua gura, prin curte, prin grădină. Cânta pătimaş, părea că vrea să se stâmpere de-o arsură rea, de-un junghiu adânc :

„Ş'apoi cine-o zis dorului dor — măi N'a găsit cuvânt uşor — măi ! Că dorul unde se pune, Face inima cărbune !"

II văd cu pălăria 'ntr'o ureche, şi 'n pălărie o peana cât coada cocoşului. I se aude glasul şi din şură, unde face mestecături de fân şi рае, pentru vite.

Tata-1 strigă tare prin curte : — Măi Culiţă, măi ! Sluga aude târziu, tace o clipă până răspunde, şi iar începe.

Când cânta iarna în grajd, mi se părea că vibrează micile ochiuri de sticlă dela cele două ferestruici. Uneori tace şî chiue, alteori răcneşte tare, mânios, şi iar începe.

De peste gard, din curtea vecinului creşte glasul fraged, abia însăilat, al Veronicăi, în serile de vară. De pe uliţă se aud cântecele feciorilor cari merg cu boii la păşune, pe 'nnoptate. De departe, din vatra satului, se revarsă puternic spre cer cântecul, în cor unison, al fetelor cari au eşit cu furca.

300 GAND ROMÂNESC

De pretutindeni cântece. . . Simt cum ameţesc, şi patul se 'nvârte cu mine. Unde au stat ascunse pân' acum ? Ori poate de aceea am tre­cut eu, adeseori, ca un somnambul, prin vieaţă, fiindcă trăiau mereu în subconştientul din mine aceste cântece din copilărie, cari, nevăzut şi nesimţit, m'au ţinut legat de lumea cealaltă, de transcendental ? . . . .

Dar acum trebue să dorm . . . Blagoslovit să fie glasul diacului Bogdan care se apropie acum

de mine ! De câteori am sorbit cântările lui din biserică, răzimat —-un pociump — de strana lui de diac ! Troparele şi luminătoarele cân­tate de el la utrenie, erau încântarea mea şi în anii de mai târziu. Nici o cazanie nu te înălţa spre Domnul, spre nemărginire, ca glasul lui cald, vibrator şi plin de înflorituri.

Acum se apropiau, ca din mari depărtări, vibraţiile cântării dela utrenia de Duminecă:

„Sfânt este Domnul, Dumnezeul nostru ! „înălţaţi pe Domnul, Dumnezeul nostru ! „Şi vă închinaţi la aşternutul picioarelor Lui,

Că sfânt este !" Şi veneau tot mai aproape, tot mai dulci, tot mai calde, pe glas

de podobie, până mă întâlniră şi mă pătrunseră, ca în anii copilăriei. Şi odată cu solemnitatea cântării bisericeşti, care îndepărtă alte

cântece, se aşeză în mine o mare pace, o cufundare în somn. Poate în moarte, poate în vieaţă. Toate acestea par'că sunt una, când trăeşte în tine numai fiinţa ta spirituală...

ION AGARBICEANU

FATA DIN IARBĂ AURORĂ

De când mi te-ai făcut cu idealul soră, O, tu, cea mai frumoasă floare de lumină, In faţa mea isvoarele smerit se 'nchină Şi arborii făclii aprind în auroră.

Buchetul mâinilor mi-1 plouă seara, crinii, Atât de alb, prin vastele grădini de visuri, Şi nu mai ştiu prin câte sfinte luminişuri Mă poartă ochii tăi, prea marii, prea seninii.

In zări, pădurile, ca rimele aşteaptă, In toate dimineţile scăldate'n soare, Să oglindesc în apele răcoritoare Atât tumult de slovă rumenă şi dreaptă.

PRINOS

Cum noaptea în ape limpezi îşi sărută chipul, Sub cerurile primăverii preaînalte, Când tainele pornesc din gând spre ţărmuri alte, Şi când deserturile stau de vorbă cu nisipul,

Aşa din ochii tăi, cu linişti moi de lună, Această trudă verde, arsă în poeme, Culege pentru frunţi de veşnicie steme, Şi visuri liliale cu tăceri cunună.

302 GAND ROMÂNESC

Nu-s câmpuri tinere de lăcrimioare, Mai pline de neprihănită melodie, Decât înalte frumuseţile ce 'nvie In sufletul poetului împovărat de soare.

Tăcerea codrilor purtaţi în ochi de ciute, Nu-i mai adâncă decât versul stors din stele , , . Şi toate-aceste mari nelinişti ale mele Le pun brăţară astăzi inimii tăcute.

CĂLĂTORIE

Cu sufletul în palme, ca arhangheli, vom veni Prin versurile-aceste simple, astăzi lângă voi, Tăcerile să le gonim din inimi în cimpoi, Cum toamna strâng în ochi ciobanii drumurile gri.

In gândurile noastre va surâde Dumnezeu, Şi câmpurile albe, oglindite în azur, Vor ridica spre soare tânăr, sufletul mai pur Şi nu vom şti cum plânge prin ogradă traiul greu.

In plete vor solfegia caişii melodii Şi buzele vor murmura spre stele rugăciuni. In codrii, cerbi vor spune basme iepurilor buni Şi primăvara va aprinde albe simetrii.

ION ŞIUGARIU

OAMENI Soarele primăvăratec zâmbeşte priponit în gol, la înălţime de trei

suliţe deasupra mării. Oraşul e tăcut . . . străzile pustii. Frământarea e departe, jos, în port, în uzine şi ateliere. Deacolo nu răzbat până n colţul acesta decât, din vreme'n vreme, şuerături prelungi de sirenă.

La capătul câmpului cazărmii un ostaş scund, negru, slab să-1 răstorni cu pumnul, păzeşte cu arman cumpănire un semen al lui, de trei ori mai mare decât dânsul. Cel de sub pază, desculţ, îmbrăcat în zdrenţe, răstoarnă cu hârleţul pământul straturilor de flori de pe marginea trotuarului. O izbitură l-ar scăpa pentru timp îndelungat de pază şi de osândă. Dar vlăjganul sapă resemnat. Oriunde s'ar duce va trebui să muncească, aşa sau al t fe l . . . Din când în când se opreşte şi scoţându-şi mucul de ţigară din colţul gurii scuipă apăsat.

Sentinela se reazemă, obosită, de un gard, cu ochii departe 'n zarea apusului, cu arma uitată'n mâna dreaptă şi cu stânga scobin-du-se'n nas.

Intr'un târziu glăsueşte stins celui păzit: — Măi frate, dă-mi şi mie o ţigară. îşi reazemă apoi arma nefolositoare de gard, ia tabacherea în­

tinsă fără o vorbă de celălalt, răsuceşte tăcut ţigara şi se apleacă s'o aprindă din mâna camaradului care ispăşeşte cine ştie ce păcate, înfrăţiţi amândoi într'o osândă mai mare, acolo lângă brazdele de pământ proaspăt răscolit, cu truda lor, unde vor creşte-odată flori să 'nveselească viaţa altora.

Din capătul străzii înaintează cu popasuri două cărucioare de gunoi, împinse de doi turci amărîţi, cu şalvari largi, numai petece.

Un ţăran, întârziat în iarnă, trece pe trotuarul celălalt, săltân-du-şi sumanul pe umeri şi 'ncrucişându-i îi întreabă glumeţ:

— Unde-aţi pornit, măi, cu căruţele? — La Turkia, zâmbeşte sec cel mai bătrân, arătându-şi dinţii

negri, negri ca amarul zilelor lui, negri ca sufletele oamenilor. Cărucioarele pornite „la Turkia" se opresc lâng'o grămadă de

gunoi care 'ncepe să răspândească miresme de primăvară. Şi soarele, priponit în gol, la înălţime de trei suliţe deasupra

mării, zâmbeşte şi el, primăvăratec şi făgăduitor, gunoaielor depe în­treg pământul. TRAIAN MARCU

R A I N E R M Ă R I A R I L K E

CARTEA CEASURILOR

Stinge-mi ochii şi Te voi vedea, Surd voi auzi chemarea Ta. Fără paşi voi merge către Tine . . . Fără glas te voi striga din mine . . . De-mi vei strivi braţele, mai bine, Vei dăinui'n sufletul din mine . . . Inima de-mi vei seca, va bate Creerul, neostoit în noapte . . . Iar în creer de-ai să semeni, foc, Sângele meu va fi al Tău loc . . .

AJUNS PE MUNŢII GÂNDIRII

Ajuns pe munţii gândirii, iată Cât de mic este acolo, Te uită, ultimul sat al cuvintelor, şi mai sus Tot mai mică deasemeni, ultima casă-a durerii, O mai vezi? deacolo de pe munţii gândirii... Colţul de piatră sub mâini. Pe aici pe aproape înfloreşte, poate aici; Din hăul adânc se ridică Firul de iarbă, cântând.

Din Pelerinaj

GAND ROMANESC 305

Dar el înţeleptul ce ştie! Deabia începu să 'nţeleagă Şi tace; ajuns pe munţii gândirii... Acolo, rătăceşte visând mântuirea Şi unul şi altul; adesea fiara de munt, pândind, Se târăşte şti aşteaptă. Şi pasărea tainei, ascunsă Dă ocol refugiului pur de pe culmi. . . Dar neştiută, acolo pe munţii gândirii...

Traducere de GHEORGHE FONEA

Din volumul de „Poeme" din Rainer Măria Rilke ce va apare în toamnă.

MELODII

memoriei lui Octavian Goga

Melodii, melodii, pretutindeni în lume In oameni, în plante, în stele; Poetul le ştie pe toate pe nume Şi noaptea adoarme sub frunte cu e l e . . .

Iarna cerne'n cătunele triste: Melodii, melodii de tăcere . . . Pe zone se pare că giulgiul lui Crist, e întins, ca un prapure de mângâere...

Adie din stelele 'nalte, sublime Muzici de îngeri în line cântări Melodii din cuvinte, auzite de nime Svâcnesc, în tâmplele lui şi în nă r i . . .

înaltele morţii tristeţi şi zăpezi Singurătăţi şi minuni din Apus, Sunt melodii ce n'auzi, ce nu vezi. Singur poetul le-aude de sus . . .

Din volumul „Iarbă mare". GHEORGHE FONEA

ÎNCEPUT DE VIAŢĂ*)

Abea terminasem liceul. Mai aveam câteva zile până la bacalau­reat şi încă nu eram) hotărît să mă prezint. Mă încăpăţinam să cedez presiunilor familiei, care voia, mai mult ca mine, să scape de o grijă atât de mare. Plictisit de anii de şcoală de până atunci, socoteam de prisos încă un efort, cu atâtea emoţii, pentru a câştiga o diplomă, care, presimţeam, n'avea să-mi folosească niciodată. Se adunaseră în mine atâtea speranţe, atâtea iluzii, încât viaţa îmi era un sbor îndrăz­neţ spre idealul, care, nu-mi puteam închipui, că nu se va realiza în­tocmai.

In acel an primăvara se prelungise, intrând în zilele calde ale unui început de Iunie melancolic. Poate anotimpul, poate vârsta, — nu aşi putea preciza — răscoliseră ca un plug, adânc, pământul din mine, făcându-mă să dau muguri noui. Nu mă puteam astâmpăra şi chiar voind, nu puteam să stau acasă. Luam cartea în mână, ca să citesc, dar o aruncam după câteva pagini parcurse plictisit şi des-gustat, fără să fi reţinut sau să fi înţeles ceva. Fremătau în mine dorinţi care-mi îmbolnăveau liniştea şi pe care nu le cunoscusem până atunci. Simţeam nevoia unei evadări înafară de mine, înafară şi de lumea înconjurătoare; dacă m'aşi fi topit în aer, dacă aşi fi alergat peste câmpuri cu vântul de mână, ca să ajung anii cei trecuţi, poate m'aşi fi răcorit, m'aşi fi liniştit. Dar, fiindcă toate acestea nu se pu­teau întâmpla, rătăceam ore întregi prin împrejurimile oraşului şi, revenind acasă, cădeam mort de oboseală, fără însă ca somnul — singurul leac al uitării — să-mi lipească genele. Mă cuprindea o stare de somnolenţă dureros de plăcută, din mrejele căreia doream să mă eliberez, dar nu aveam puterea s'o fac. Mă trezeam la paşii alor mei, care veneau să mă spioneze dacă citesc, şi, văzându-mă cu ochii roşii şi obosit, îmi spuneau : „Ai cetit destul ! Du-te şi mai ia puţin aer !",„ Se rostogoleau hohotele de râs în mine şi, luându-mi pălăria, — cea

*) Fragment din romanul cu acelaş nume.

OAND ROMANESC 307

dintâi pălărie a mea — plecam. Mă duceam pe la colegi, pe care-i găseam învăţând mereu, cu ochii încercănaţi, surmenaţi. Ii provocam Iad iscuţii, pe cari le-aşi fi vrut interminabile, ca să uit scurgerea în­ceată a vremii. Nu mi-ar fi părut rău, dacă ghemul vieţii mele s'ar fi depănat brusc, ca un arc de patefon care se rupe şi se desface în în­tregime, întâlneam în toate părţile o indiferenţă barbară, care-mi pa­raliza avântul şi-mi înţepenea limba. îmi venea uneori să-i prind de piept, să-i scutur bine, ca să-i trezesc la realitate, şi să le arăt fru­museţea adevărată a vieţii ce se scurgea pe lângă dânşii, fără s'o observe. Nu aveam curaj, nu aşi fi avut nici putere.. . Reveneam acasă descurajat, şi, ferindu-mă de privirile iscoditoare ale alor mei, retras prin colţurile cele mai singuratice, încercam să comprim do­rinţele care creşteau în mine ca nişte ape de primăvară. Zic „dorinţi", dar n'aşi putea preciza ce anume doream. Mă frământam, ca valurile furioase pe o barcă, apoi mă aruncam pe ţărmul părăsit al închipuirii. Visam, treaz fiind, şi toate mi se păreau reale. Visul din somn se con­tinua şi 'n realitate. Nu mai puteam să deosebesc una de alta. . .

In acele zile am luat parte la întâmplări curioase, despre exis­tenţa cărora n'aşi putea afirma precis dacă s'au petrecut în realitate, sau numai în închipuirea mea. Din toate, păstrez, semn neîndoelnic al autenticităţii unora din fapte, petecul dreptunghiular de hârtie cu chenare maronii şi peceţi ministeriale, ale diplomei de bacalaureat, care suprima atâtea coşmare din programul de zi şi de noapte al membrilor familiei mele.

Cât despre mine, rămâneam mai departe acelaşi. Mă învârteam între oameni şi lucruri ca un automat, nefiind în stare să recepţionez realitatea faptelor. Datorită unei diformaţiuni sufleteşti survenită atunci, mediul în care trăiam, ca şi cunoaşterile, îmbrăcau o haină minunată de poezie; vedeam şi simţeam cu ochiul şi inima cu care rechemi cele demult trecute. Starea aceasta va fi avut cauzele ei, atunci însă nu aveam nici pătrunderea, nici logica, pentru a le putea identifica.

Astăzi îmi apar multe în minte. Mă voi opri, totuşi, numai la una, poate înşelătoare şi aceasta, dar care are cele mai puternice legături cu explicaţiile şi întâmplările care vor urma.

Oameni cari^nu iubiseră niciodată bârfeala, părinţii mei aveau puţine relaţii şi cunoştiinţe, în oraşul în care trăiau de mai bine de treizeci de ani. Dintre vecini, cu unul singur erau în vizită : Ghiţă Smărăndescu, om modest şi sincer, două calităţi rare şi de mare preţ într'un târg de provincie. Dar poate că nici cu acesta prietenia nu ar fi durat, dacă n'ar fi fost la mijloc un scop final: eu. Căci Ghiţă Smă-

308 GÂND ROMÂNESC

răndescu avea o fată : Figi. Cam de vârsta mea ! Copilărisem îm- „ preună; era destul atâta, dar mama ei dorea mai mult : să-i fiu ginere. Dorinţă, împărtăşită, de altfel, şi de părinţii mei, care, însă pe mine mă exaspera şi oridecâteori se făceau apropouri, cu toată firea mea blajină, protestam cu vehemenţă.

La o vârstă fragedă, aproape copil, Figi sesizase înţelegerea discretă dintre cele două familii şi, cucerită uşor de perspectiva vii­torului, îşi manifesta involuntar dreptul de posesiune prin tovărăşia neîntreruptă ce voia să mi-o ţie şi prin atenţiile ce mi le pretindea. Situaţia nu mă măgulea ca pe oricare alt tânăr şi-i opuneam o rezis­tenţă dârză, care, mai ales pentru viitor, nu făcea nici o promisiune.

Figi, printre emoţiile vârstei, avea conştiinţa desechilibrului ra­porturilor noastre. Descurajată, ochii i se umpleau de lacrimi şi fugea supărată, acasă. îmi era milă de ea, aveam remuşcări, promiteam ca la a doua vizită să cedez, dar, când revenea, mă purtam la fel ca înainte.

Şi dece oare, ca să scap de ea, când mi-a apărut pentru prima oară în faţă, fiinţa căreia aveam să-i dăruesc toate gândurile şi bucuriile singurătăţii mele, n'am bruscat-o, spunându-i ?

Figi a înţeles singură, atunci, că s'a schimbat ceva în viaţa mea. Nu m'a întrebat nimic, dar nici nu s'a retras. A mers alături de mine, în umbra celeilalte, pe care o bănuia, pe care însă n'o ura. Pentru mine. Numai pentru mulţumirea mea.

Cât de bună a fost Figi. Bacalaureatul trecuse ca nişte nouri ce anunţă prăpăd mare, apoi

se împrăştie fără să fi dat un strop de ploae. Starea aceea de neli­nişte, de fremătare, se prelungise. Beatitudine... întâmplările se suc­cedau ca în vis, fără ordine, de multe ori suprapuse. O evitam pe Figi, ca să mă pot gândi la Sanda. Aflasem că aşa o cffiamă. Mi se părea numele cel mai frumos. Nu-1 mai întâlnisem...

Nu mult după aceea am cunoscut-o. Nu povestesc în ce împre­jurări. Nu pot crede în realitatea acelor întâmplări. Au fost prea fru­moase, ca un om să le poată trăi aevea. Chiar încheerea lor tragică, cuprinde atâta poezie, încât nu te îngrozeşte, ci-ţi coboară lin fruntea în palme, ca să poţi plânge liniştit.

Fiecare întâmplare, cât de neînsemnată, a vieţii, înseamnă o ex­perienţă. Trecuse un an ca o viaţă. Atmosfera oraşului devenise înă­buşitoare pentru mine şi mă hotărîsem să-1 părăsesc. Se deschideau drumuri noui în lume. Sborul îndrăzneţ spre idealul, care, nu-mi pu­team închipui că nu se va realiza întocmai, atinsese culmile cele mai

OAND ROMANESC 309

înalte. Prin aceasta idealul nu era realizat, dar trăisem emoţiile care fac să crească aripile picioare şi 'n gând.

îmi aduc aminte că-mi trecuse odată prin gând să scriu romanul Sandei, al lui Figi şi al meu. Gând trecător, la care nu m'am mai în­tors, cum nu te întorci la o fântână secată.

Peste câteva zile aveam în faţa mea, pe masă, manuscrisul acestui roman. Nu era scris de mine ! Nu-mi amintesc să-1 fi scris eu ! Şi nici nu povestisem nimănui întâmplările, ca să-1 poată scrie. Şi totuşi era romanul trăit de noi, gândit o clipă de mine. Nu numai atât! Cuprin­dea chiar gândurile mele ascunse, intimităţile familiare, emoţiile, —• toate, — pe care nu le divulgasem niciodată.

Pot fi două vieţi identice ? Doi oameni care în faţa aceloraşi îm­prejurări să simtă la fel ? Apoi să-şi exprime impresiile cu aceleaşi vorbe ? . . .

Aveam în faţă o carte care nu era scrisă de mine, dar, fără în­doială, era dictată de sufletul meu. Când ? Cum ? Cine o scrisese ? Cine mă spionase ? Cine îmi furase gândurile, simţirile ?

Era o zi ploioasă şi mohorîtă. Figi tocmai plecase în oraş, după cumpărături. Mi še păruse că aud o bătae uşoară în uşă. Mă între­bam dacă era cineva, când bătaia se repetă. Mă grăbii să deschid şi văzui un tânăr, cam de vârsta mea, îmbrăcat într'un pardesiu gris-fare, cu o pălărie mare, trasă pe ochi, — care parcă ezita să-mi vor­bească, îmi atrase atenţia pachetul din mâna lui.

— Pe cine căutaţi ? — l-am întrebat, fără să-mi deslipesc ochii de pe pachet.

— Chiar pe d-voastră... îmi răspunse cu o plecăciune exagerată. Aşteptam să se prezinte şi-1 priveam acum în faţă. — Numele meu nu v'ar spune nimic . . . Sunt un anonim încă . . . L'am invitat să intre, dar refuză categoric. Ridicând pachetul,

mi-1 întinse, fără să-1 desfacă. — Veţi găsi aici un manuscris, găsi el necesar să mă lămurească.

Manuscrisul unui roman. Romanul meu, trăit şi scris de mine. Poate vă va interesa. Poate veţi identifica unele fapte . . . şi amănunte... sunt din acest oraş, locuese chiar pe strada a s t a . . .

Vorbea repede, puţin cântat, cu respiraţii lungi. — Nu te cunosc ! — i-am zis. — Mă veţi recunoaşte citind paginile acestui manuscris . . . — Dece crezi asta ? — l-am întrebat surprins. Mai bine ai face

să-mi spui singur, — Nu acum. Voi mai reveni. Sunt oameni care nu s'au întâlnit

şi nici n'au auzit unul de altul şi, totuşi, puşi faţă 'n faţă, se recunosc.

310 GAND ROMANESC

— Eu nu te recunosc nici după ce-mi spui asta ! . . . — Eu sunt manuscrisul acesta . . . — Zâmbind mefistofelic, îmi întinse mâna. — Totuşi, dacă sunteţi curios, vă pot spune numele. Ciulii urechile. II spuse încet, încât abea l-am auzit. — Numele meu ! — am îngânat. — Voi veni altădată să-mi iau manuscrisul, mai zise el, coborînd

repede scările. II vedeam cum se îndepărtează şi nu aveam glas să-1 strig, ca să mă lămurească... M'aşi fi îndoit de această vizită cu­rioasă, dacă n'aşi avut în mână pachetul învelit în hârtie proastă de ziar, pe care ploaia îl udase şi-1 plesnise la colţuri. Streinul purta nu­mele meu, îmi spusese că era din acelaşi oraş, de pe aceeaşi stradă, dar eu nu-1 cunoşteam. Coincidenţele acestea îmi dădeau de gândit ! Fusesem oare victima unei mistificări ?

După ce mă încremenise, faptul mă tulbură adânc şi, intrând în casă, am rupt cu mâni tremurânde învelitoarea pachetului. Şi, în ade­văr, n'am dat decât peste un manuscris, ale cărui pagini, scrise mă­runt, aproape femenin, am început să le parcurg cu priviri lacome, întâi am întâlnit numele lui Figi, apoi al Sandei, al tuturor celor pe care-i cunoşteam şi luaseră parte la întâmplările ultimului an. Faptul mă derută şi mai mult. Nerăbdător de a afla totul, deodată, am în­ceput să întorc foile. Pe prima pagină a manuscrisului, sus, era scris numele autorului: numele meu. Mai jos, cam pe la mijlocul filei, titlul : început de viaţă, roman; iar într'un colţ, abea vizibil, Folti-ceni, 1 August 1929—1 August 1930. Anul pe care-1 înmormântasem cu câteva săptămâni înainte, odată cu fiinţa care trecuse prin viaţa mea ca sborul unei stele căzătoare.

Am început să citesc cu înfrigurare, chinuit de spaima de a nu veni cineva să mă întrerupă, frământat de întrebări şi presupuneri bolnăvicioase. Mă regăseam în paginile scrise mărunt, îmi regăseam gândurile, întâmplările, la care luasem parte şi pe buzele mele erau mereu prezente întrebările : Cum de a ştiut ? De unde a aflat ?

Când am dat ultima filă, m'am prăbuşit pe teancul de hârtie şi-am plâns ca un copil. Era prima oară, când mă regăseam întreg în paginile unei cărţi.

M'am trezit din visare, când am auzit uşa. Venise Figi. Abea atunci mi-am dat seama cât de mult întârziase. Trecuse şi ora mesei.

— Mă ierţi, se rugă ea, alintându-se, am întârziat la croitoreasă. — Nu-i nimic, i-am răspuns, dispus să iert totul. Eram îngrijat

să nu fi păţit ceva, simţii nevoia să mint.

O A N D R O M Â N E S C 311

— Pari obosit! Ce ai ? — Nimic, F i g i . . . Şi, fiindcă privirile ei fugiră spre manuscrisul de pe masă, am

pus mâna deasupra lui, ca să-1 apăr. — Ce-i, spune-mi şi mie! — începu să se roage. — Nu acum, Figi. Altădată . . . In noaptea aceea, am recitit manuscrisul. A doua zi am rătăcit

pe toate străzile, doar voi întâlni pe streinul care mi-i adusese. L-aşi fi rugat, şi dacă ar fi refuzat, l-aşi forţat să-mi spue adevărul. Nu l-am găsit. In ziua următoare am intrat din casă în casă, pe strada pe care locuiam, întrebând de o persoană cu acelaş nume, ca mine. Unii m'au privit speriaţi, alţii nedumeriţi, alţii mi-au râs în faţă. Ce căutam, n'am găsit. Când ieşeam pe stradă, privirile se întorceau cu­rioase în urma mea. Acasă, părinţii, cu precauţiuni mari, m'au între­bat dacă nu mă simt bine şi dacă n'aşi vrea să mă arăt unui medic . . .

Mi-a fost ruşine de mine, dar în camera mea, închis pe dinăuntru, am râs ca un nebun. Nu mai credeam nici în realitatea vieeţii mele. Figi a bătut la uşă, implorându-mă să deschid. Mi-a fost milă şi am ascultat-o. Ochii îi erau plini de lacrimi . . .

— Ce-i cu tine ? Dece, nu te arăţi unui medic ? — Şi tu, Figi ? A râs, aşa cum râdea ea întotdeauna . . . Printre lacrimi. . . M'a ascultat şi s'a dus să se culce . . . Din ziua aceea am început să aştept. O aşteptare lungă şi chinui­

toare. Aşteptam vizita streinului, în fiecare zi, cu nerăbdare. De câte-ori auzeam bătând cineva, mă repezeam cel dintâi. Câte desiluzii am avut! Câte nopţi nedormite ! . . .

Streinul n'a mai venit. Imaginea lui parcă dispăruse odată cu ziua în care apăruse . . .

Apoi am plecat din oraşul meu, aşa cum anticipase el, în sfârşi­tul manuscrisului său şi cum mă îndemnaseră întotdeauna gândurile. Am lăsat vorbă la ai mei, că, dacă va veni, să-i dea adresa mea, să-1 îndemne să-mi scrie.

A trecut un an, doi, apoi un şir întreg de ani şi nici un semn de viaţă. Renunţase la manuscris ? Nu-1 ispitise niciodată gândul publi­cării lui ? *

Poate ! In schimb, pe mine, acest gând mă obseda. îmi dădeam termene, în care să-1 mai aştept pe autor, apoi le săream; nu le re­spectam, înşelat mereu de gândul că aşteptarea mea nu va fi zadar­nică.

312 GÂND ROMÂNESC

Acum câteva zile mi-am călcat pe inimă. Am intrat în tratative cu editorul. Apoi am predat manuscrisul...

începe altă aşteptare... Furios, poate, că i-am divulgat spove­dania făcută numai paginilor, va veni să-mi ceară socoteală. Bătaia în uşă va răsuna şi 'n mine şi 'n catedrele trecutului, ca un gong.. . Ştiu, bătaia aceea în uşă va fi altfel decât a cunoştinţelor obişnuite...

Voi deschide ? Nu ! Nu pot şti acum...

MIHAIL ŞERBAN

TOAMNĂ Lumina zăboveşte dar nu mai e stăpână, Tăcerea umezeşte în ochii calzi de boi. Omul rămâne-o clipă cu cumpăna în mână, Vorbeşte cu pământul să-1 ieie înapoi.

Din depărtări senine cad zări întunecate, Umbrele au plecat cu capete plecate.

O pasăre de pradă întârziată n sbor Pândeşte oboseala ce zace peste turmă. Luna se smulge vie din şerpii lungi de nor, Nebună galopând ca 'noaptea de pe urmă.

NOCTURNĂ In dimineaţa care o să vie Să-mi ducă visul alb şi nesfârşit, Tovarăşe aproape aş vrea să-mi fie Lumina nopţii 'n care te-am iubit.

Aş vrea să las o amintire mării : înfiorat destinul vieţii noastre, Lumina din adâncul depărtării Pe zarea răsvrătirilor albastre.

Şi nopţi cu iubire de amantă, In dăruiri cu darurile morţii, Iubirea mea crescută ca o plantă Să crească 'n sânul tău din sânul nopţii

Şi ţie — visu 'ntreg cât mai rămâne Dorinţa strânsă noaptea lângă valuri, Să ai tovarăş pururea . . . şi mâne Când vei ajunge celelalte maluri.

ÎNCERCARE ASUPRA NAŢIONALISMULUI EMINESCIAN

„Şi istoria lumii cugetă — deşi încet însă sigur „şi just; istoria lumii este desfăşurarea gândirii lui „Dumnezeu".

Deslegată de accesoriu şi de contingenţe, gândirea politică emi­nesciană este de o surprinzătoare actualitate. Desigur datele proble­melor româneşti s'au schimbat considerabil dela 1880 până astăzi, dar şi astăzi rămân valabile — independent de condiţiile de fapt — con­diţiile ideale ale cugetării eminesciene şi felul său de a concepe rea­litatea românească. Deaceea şi soluţiile pe care cugetătorul de azi le va da întrebărilor sale, dacă nu vor fi cele eminesciene, vor fi totuşi în spiritul şi în linia sistemului de gândire eminescian. Rostul pagini­lor de faţă este de a căuta esenţa şi principiul creator al acestei gân­diri, arătând cum s'ar putea completa astăzi schema ei ideală.

Mai înainte însă se cuvine să fixăm în câteva cuvinte o particu­laritate a spiritualităţii lui Eminescu : contrastul dintre concepţia filo­sofică şi doctrina politică, precum şi ţinuta de gândire specifică acesteia.

Oricât de diverse ar fi aspectele spiritualităţii eminesciene — mai ales dacă mergem să le căutăm în operile poetice — se poate spune în general că dintre toate doctrinele filosofice, aceea care 1-a atras mai mult pe Eminescu, a fost idealismul. Semnificativ însă, Eminescu nu reţine din idealism decât critica certitudinii imediate şi dizolvarea realului1), adică numai partea de negaţie şi desamăgire a acestei filosofii. Mai grav este faptul că părăsind tărirnul metafizic, nici viaţa — după dânsul suferinţă şi instinct orb — nici geniul — nenoroc şi singurătate — nu pot îndulci amărăciunea concluziilor sale

Ц V. de ex. „Sărmanul Dionis".

GÂND ROMÂNESC 315

pesimiste, sporite, temperamental de spaima prăbuşirii interioare. In lume şi dincolo de lume, nici un punct de sprijin, nici un ţărm de spe­ranţă. Acestea fiind proporţiile negaţiei sale metafizice, este de mi­rare, cum desnădejdea ei nu a clătinat cu nimic tăria credinţei sale în neam şi nu a abătut deloc doctrina sa politică dela realismul robust şi sănătos care o caracterizează. Să nu credem totuşi într'un paradox. Istoria dovedeşte că împerecherea pesimismului cu realismul practic este un lucru obişnuit — şi poate chiar necesar — la toate spiritele puternice şi creatoare 2), iar din punct de vedere logic, negaţia filo­sofică şi acţiunea practică, tristeţea şi eroismul pot sta foarte bine împreună ca având o rădăcină comună şi adâncă într'o anumită con­cepţie tragică a existenţei.

Contrastul este însă nu numai de fond, ci şi de formă. Gândirea lui Eminescu, obişnuită să urce ameţitor în ipoteze asupra fiinţei şi nefiinţei3), devine în treburile politice cuminte şi plină de miez ca un proverb. Poate şi faptul de a se adresa în primul rând cetăţenilor cetitori de! gazetă îi impunea lui Eminescu să rămână cât mai aproape de realitatea concretă şi de bunul simţ, singura calitate adevărat de­mocratică, („atât de bine distribuită tuturor, încât nimeni nu doreşte să posede o cantitate mai mare decât aceea pe care o are"). Dease-menea se poate crede că organicismul de care se pătrunsese Eminescu îl făcea să-şi motiveze ideile mai mult pragmatic prin exemple isto­rice, decât teoretic prin principii raţionale.

Pe lângă această cultivare a concretului, trebue să mai notăm siguranţa liniştită cu care Eminescu îşi urmăreşte şi leagă ideile, semnul unei depline clarificări interioare. întemeiată, cum vom ve­dea, pe conceptele fundamentale de cultură şi istorie, desvoltându-se organic în concordanţă cu logica, dar şi cu realitatea, gândirea poli­tică eminesciană are curs firesc şi sigur de apă cu albie adâncă.

In opera lui Eminescu găsim exprimate fundamentele teoriei na­ţiunii, disciplină complexă care se desăvârşeşte abia în zilele noastre, iar în sugestiile gândirii sale sunt cuprinse aproape toate concluziile de ordin etic, pe care le putem deriva din afirmaţiile teoretice.

Prima dificultate în calea constituirii oricărei discipline sociale este prejudecata convenţionalismului, formă denaturată a raţionalis­mului profesat în secolul al XVIII-lea. Intr'adevăr, dacă societatea

2) Vezi de pildă observaţiile lui Mussolini cu privire la doctrina lui Ma-chiavelli (Louis de Villefosse : Machiavel et nous, Grasset, 1937, p. 231).

3) Veri studiile noastre : Eminescu şi problema morţii în Arhivele Olteniei, 1936 şi încercare de tanatologie emnesciană în Gând Românesc, 1937, 3—4.

316 GÂND ROMÂNESC

ar fi o convenţie arbitrară, un joc de combinaţie, fără condiţii obiec­tive, fără determinante organice, ştiinţele sociale ar fi libere şi fan­teziste ca desenul decorativ. Falsitatea acestei poziţii nu mai trebue demonstrată, astăzi. Este totuşi ciudat, cum toate reproşurile care trebuiau adresate ideii greşite de convenţie, au fost adresate facul­tăţii prin care se susţin toate ideile, fie false, fie adevărate : inteli­genţei, sau, mai bine, raţiunii. împărtăşind şi el aceeaşi sumară con­vingere că raţiunea te face contractualist, Eminescu are meritul de a respinge constant şi lucid ideea de convenţie, opunându-i pe aceea de organism. „Popoarele nu sunt produsele inteligenţei, ci ale na­turii . . . liberalii îşi închipue că statul este rezultatul unui contract sinalagmatic, al unei convenţii stabilite între cetăţenii lui. Noi cre­dem dimpotrivă, că el este un product al naturii, că asemenea unui copac din pădure, el are fazele lui de desvoltare, asemenea unui or­ganism, are evoluţia sa". (Scrieri politice, p. 263).

Din această declaraţie de principii, ades repetată în articolele sale, se poate uşor observa că Eminescu opune raţionalismului ilumi­nist o concepţie socială naturalistă, vădit inspirată din ideile şcoalei istorice germane a lui Savigny. In această concepţie se susţine că ra­ţiunea nu creează şi nu modifică realitatea. Legile societăţii nu sunt legile raţiunii. Structura şi evoluţia aşezărilor omeneşti sunt auto­nome, supuse unui determinism interior, unei fatalităţi de formă şi de desvoltare asemănătoare celei biologice. Şi în societate ca în orice organism, organele componente se integrează în anumite structuri, după o lege fundamentală de corelaţie armonică. Este ceeace face ca orice cultură — adică orice viaţă socială obiectivată — să aibă în toate manifestările ei o unitate formală, un stil dominant. Dacă acest stil este dat de sentimentul spaţiului, venind ca atare oarecum din afară, sugerat de particularitatea peisajului (Spengler), sau dacă el are o rădăcină mai adâncă — inconştientul — şi o alcătuire mai com­plexă, în care alături de sentimentul spaţiului se pot descoperi încă alţi factori normativi (Blaga), este o discuţie care continuă ideile or­ganiciste ale lui Eminescu, dar le şi depăşeşte. Noi vom spune numai că acceptarea noţiunii de structură şi de corelaţie organică schimbă fundamental metoda de gândire socială şi politică, înlocuind expli­caţia liniară — cauzală sau finală — cu viziunea concretă a unităţii sociale şi cu înţelegerea morfologică4).

Eminescu nu a formulat niciodată această metodă, dar toate con­vingerile sale o presupun, o implică. Astfel el a susţinut mereu că li-

4 ) V. Nae Ionescu : Roza Vânturilor, passim.

GAND ROMANESC 317

beralismul şi formele constituţionale care consacră libertatea, egali­tatea şi fraternitatea „nu se potrivesc" stărilor dela noi (evident, de vreme ce ele aparţineau unei alte structuri şi de altă vârstă), iar pre­tenţiile generoşilor dela 1848 şi de mai târziu de a le face să crească pe pământul nostru, sunt o absurditate. Aplicate, ele duc la violarea istoriei. Formele sociale — afară de tehnică şi de viaţa pur econo­mică (şi încă . . . ) nu pot fi strămutate după voia şi placul nostru. Sau, cum spune un gânditor contimporan, ,,ele nu se transmit, se nasc". Eminescu era furios contra celor care amestecau instituţiile ca pe un joc de cărţi. Nega posibilitatea sau viabilitatea împrumuturilor, credea în unicitatea fiecărei societăţi constituite, în originalitatea fiecărei culturi realizate. O astfel de unicitate fiind condiţia intrării unui popor în istorie, ea ne apare, prin sine însăşi, ca o alternativă supremă, ca o datorie. „Un viitor apropiat va zice : „sau ţara aceasta să fie intr'adevăr românească, sau nici nu merită să fie". (Scrieri politice, p. 280).

Am spus că un determinism interior comandă nu numai alcătui­rea, dar ş'idesvoltarea societăţii. Alături de legile structurii sociale, există — mult mai evidente — legile evoluţiei istorice. „întâmplă­rile concrete din viaţa unui popor sunt supuse unor legi fixe, care lu­crează în mod hotărît şi inevitabil", scrie Eminescu. Contimporanii noştri exprimă aceeaşi idee când repetă că lucrarea istorică se în­tâmplă „cu sau fără voia noastră". Cum trebue concepută această le­galitate istorică şi care este fundamentul ei ? Eminescu nu dă un răs­puns întreg şi închegat, dar ne oferă elemente din care îl putem de­duce. Temeiul legalităţii istorice îl găsim în categoriile organicului, în conceptul naturii pe care construeşte obişnuit Eminescu, dar asu­pra lui se revarsă o lumină etică, o reverberaţie de ideal.

Pentru Eminescu, subiectul vieţii istorice sunt naţiunile şi, în sens mai puţin organizat, popoarele. Legile istoriei vor fi în conse­cinţă desfăşurarea naturii lor organaice. „Natura poporului, instinc­tele şi înclinările lui moştenite, geniul lui care adesea urmăreşte ne-conştiut o idee pe când ţese la războiul vremii, acestea să fie deter­minante în viaţa unui s tat . . . Formele deg uvern sunt nu opera unei intenţiuni premeditate, ci un produs al naturii, gingaş ca toate produ-selede soiul acesta : afacerea noastră este de a cunoaşte proprietăţile lui nturale; nu de a-i dicta legi, ci de a ne adapta legilor care îi sunt înăscute". (Scrieri, p. 308—309).

Dar această devenire necesară nu are nici un sens? Istoria po­runceşte, dar ea nu se înfăptueşte prin oameni ? Problema justiţiei şi a libertăţii ne apare întreagă sub aceste întrebări. Răspunsul lui Emi-

318 G A N D R O M A N E S C

nescu, frumos şi grav, pare a veni de dincolo de el : „Dacă o gene­raţie poate avea un merit, e acela de a fi un credincios interpret ai istoriei, de a purta sarcinile impuse cu necesitate de locul pe care îl ocupă în lănţuirea timpilor. Şi istoria lumii cugetă — deşi încet, însă sigur şi just: istoria lumii este desfăşurarea gândirii lui Dumnezeu", (Scrieri politice, p, 38). In acest pasaj noi nu putem vedea idolatria forţei sau teoria „istoriei stare de fapt". Dimpotrivă, vom reţine re-cunoaşterea unui principiu suprem de justiţie imanent devenirii isto­rice şi vom preţui libertatea omului — sugerată prin cuvântul „merit" — de a îndeplni sau nu „misiunea" sau „sarcinile" impuse. Respirând o pietate care nu e fatalism şi o seninătate care nu e resemnare, tilo-sofia istoriei, în care a crezut Eminescu, merge pe drumul naturalist al vremii, dar ştie a sfârşi în viziunea împlinirii unui destin etic „în­cet, însă sigur şi just"5).

Concepţia naturalistă a vieţii istorice are ca urmare imediată conservatorismul, tradiţionalismul, legitimismul. „Dacă albinele ar avea jurnale, acestea ar fi legitimiste", citim în Influenţa austriacă. Pe planul acţiunii de guvernământ — mai puţin interesant pentru noi, aici — acestor noţiuni le corespund însuşiri de prudenţă, bun simţ, înţelegere a realităţii, perseverenţă şi altele. După Eminescu, voevozii noştri, în vremurile de „sănătoasă barbarie" dela „1400" le-ar fi posedat pe toate. Nostalgia trecutului străbate astfel şi în doctrina politică. E o mărturie mai mult a însemnătăţii pe care doctrinarul politic, ca şi poetul, o acordă istoriei şi simţului istoric.

5 ) Deşi nu este aci locul de a discuta valoarea organicismului ca teorie so­ciologică, totuşi socotim util să facem loc, fie şi numai într'o notă, unor obser­vaţii critice care pot lămuri, cel puţin indirect, limitele naţionalismelor organice.

Să observăm în .primul rând că majoritatea gânditorilor organicişti, fie is­torici, fie sociologi, identifcă — dacă nu confundă — normalitatea socială cu normafivitatea etică. (Aceeaşi identificare se găseşte presupusă şi în convingerea comună, că tot ce este natural, este normal şi deci „permis"). O critică mai sub­tilă a ideilor ne face însă imediat atenţi asupra imposibilităţii de a găsi în ex­perienţă criteriul etic de apreciere a valorii faptelor. Din ceeace este, nu putem deduce ceeace trebue să fie. Datoria, legea morală nu poate fi produsul expe-rilenţei, pentrucă în acest caz valorile etice, fără deosebire, ar fi lipsite de nece­sitate şi de valabilitate generală. Or, valorile morale nu sunt şi nu pot fi rela­tive; relative sunt numai moravurile, adică încercarea de a realiza normele, faptul de a le respecta.

Chiar şi în afară de orice concepţie filosofcă, introducerea noţiunilor şi înţelegerii biologice în cercetarea faptelor de cultură şi a vieţii spirituale colec­tive ,se dovedeşte, în simplu examen logic, a fi o greşală grea de consecinţe. Transplantate în altă regiune a existenţei, cu altă structură şi altă finalitate, aceste noţiuni, menţinute fără schimbare, duc la false rezultate, iar adaptate, pierd odată cu preciziunea conţinutului şi valoarea investigativă. Un exemplu in-

GÂND ROMÂNESC 319

Acestui simţ istoric îi datoreşte Eminescu revelaţia realităţii na­ţiunii şi — ceeace este mai important — intuiţia alcătuirii sale orga­nice, într'o vreme când se credea că individul este singurul „dat" al vieţii istorice iar cosmopolitismul singurul ideal.

Naţiunea îi apare lui Eminescu ca fiind singura realitate istorică adevărată si etic posibilă. Iar actul prin care el aşează naţiunea la baza doctrinei politice este mai mult decât un act rece de observaţie socială sau judecată etică: este un act de fervoare mistică, în care se împletesc credinţa şi iubirea. Să ni se îngădue, înainte de a lămuri aspectul teoretic al naţionalismului eminescian, să relevăm aspectul Iui pasional, citând, nu obişnuita „Doină", cf versurile din „Satira III", la sfârşitul cărora cuvântul „ţară" izbucneşte ca un hohot de iubire îndurerată :

şi aceste creaturi Nici ruşine n'au să iee în smintitele lor guri Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară Indrăsnesc să îţi rostească pân' şi numele tău, ţară!

Pentru Eminescu, naţiunea este singura realitate concretă care transcende în chip natural individul. „Individul care are într'adevăr dorinţa de a lucra pentru societate, nu poate lucra pentru o omenire care nu există decât în părţile ei concrete — în naţionalităţi. Individul e osândit prin timp şi spaţiu de a lucra pentru aceea singură parte că­reia îi aparţine. Inzădar ar încerca de a lucra deodată pentru toată omenirea — el e legat prin lanţuri nedesfăcute de grupa de oameni în care s'a născut". Cu aceasta, Eminescu conturează fizionomia na-

structiv îl oferă conceptul amintit de normalitate socială, temeiul viziunii gene­rale a societăţii pe care şi-o făureşte organicismul. Nimic nu este mai greu decât a găsi — rămânând în organicism — criteriile faptului social normal. Să fie acest criteriu frecvenţa ? Dar poate fi socotit ca normal un fapt care, deşi general, duce la dezagregarea corpului .social ? Atunci crimele ar fi cu atât mal normale, cu cât ar fi mai dese. Să fie conservarea socială, solidaritatea ? Dar pentru un organicist nimic nu poate fi mai normal decât bătrâneţea şi moartea unui organism — în speţă cel social. Şi nu numai pentru organicişti. Nu se cali­fică drept „anormală" solidaritatea evreească şi nu i se reproşează poporului ales faptul că nu mai vrea să moară ? Să fie conformitatea cu o schemă de evo­luţie şi desvoltare ? Dar, din două una : sau căutăm această schemă în fapte şi atunci nu o putem alcătui decât din cele mai frecvente, sau o construim noi, reco­mandând-o ca posibilă şi dezirabilă, dar atunci organicismul se transformă în vo­luntarism. *

Adevărul este că în alcătuirea ei concretă, o societate prezintă difeite tipuri şi diferite grade de socialitate (Gesellung). Există astfel comunităţile (de sânge, de limbă) în care individul se află în mod natural şi rămâne supus unor reguli rigide, pe care nu le-a creat el şi nu le poate schimba. Există însă, poate tot atât de puternice, grupuri asociative (întreprinderea, profesunea) fundate pe con-

320 QAND ROMANESC

ţiunii : o comunitate naturală, unitară şi închisă — cu ceva tenace şi refractar în ea, — bazată pe legăturile organice ale sângelui, lim-bei şi brazdei. Participarea individului la viaţa naţiunii va fi în con­secinţă un act vital de solidaritate totală şi necondiţionată. Temeiu­rile lui vin de dincolo de şubreda deliberare a voinţei8) şi trec peste orice calcul de oportunitate sau rentabilitate. Cel mai clar comentar al acestor idei eminesciene îl formează următoarele rânduri pe care d-1 Nae Ionescu le-a scris desigur cu altă intenţie: „Eşti rumân sau evreu sau german, dacă eşti fructul unei istorii. Fructul firesc şi nor­mal. Căci, ca în toate procesele de viaţă, se pot ivi şi aberaţiuni: con­genitale sau altfel. Actul de conştiinţă prin care te recunoşti a fi membru al unei comunităţi spirituale — expresiune a unei aceleaşi istorii — poate cel mult adăoga la rumânitatea ta şi încă numai la intensitatea şi preciziunea acestei rumânităţi. Poţi fi însă foarte ru­mân şi fără a-ţi da seama de aceasta. In acelaş fel în care un stejar este stejar fără s'o ştie. Prin urmare eşti rumân sau evreu sau grec nup rintr'o mărturisire de credinţă, ci prin vehicularea unei istorii, calitatea aceasta nefiind — încă odată — un act individual de voinţă, ci o stare naturală".

Teoria păturii suprapuse, antisemitismul, în parte ţărănismul, precum şi alte atitudini ocazionale asupra cărora nu vom insista7), sunt consecinţele imediate şi necesare ale acestui fel de a concepe „calitatea de român". Câteva cuvinte despre fiecare.

Sub aspectul adevărului social-istoric, discuţia teoriei păturii suprapuse a pierdut astăzi tot interesul direct. însuşi Eminescu, îm-blânzându-şi puţin organicismul, recunoaşte că în 1921, „prin o lungă reacţiune a spiritului naţional şi a puterii de asimilaţiune a rasei", „strănepoţii Caradalelor vor putea fi români" (Scrieri politice, pag.

sens şi în care iniţiativa, invenţiunea fiecăruia sunt binevenite. Fiecare din ace­stea combină, în dozaj diferit, voinţa faptei, mai mult sau mai puţin conştientă, şi condiţiile neschimbătoare, date obiectiv. Organicismul este incomplet atunci Icând reduce aceste date, foarte numeroase şi dferite, la datele biologice şi este greşit atunci când concepe această determinare ca un raport fatal de cauzali­tate. Intre dat şi activitate raporul este de determinare condiţională. In plus e susceptibil de răsturnare; (omul modifică datele, cadrul natural).

Ceeace rămâne adevărat din organicism este ideea de totalitate organică si aceea de stil. întregul social este ceva mai mult decât suma aritmetică a părţilor care îl compun. In ordine logică se poate spune chiar că el este anterior, întru­cât el dă viaţă şi .principiul de armonie — .stilul organismului — căruia i sunt supuse părţile. întreaga morfologie culturală se întemeiază pe acest adevăr.

6 ) „Caradalele actuale chiar să vrea, nu pot fi români, precum din salcie oricât ne-am sili nu putem corci stejar". (Scrieri politice, p, 231).

7) V. de ex. polemica cu N. Xenopol.

GÂND ROMÂNESC 321

271). Privită însă ca o indicaţie doctrinară de guvernământ, „teoria" cere elitei conducătoare legătura de sânge şi de brazdă, ca o condiţie a comunităţii cu naţiunea şi cu istoria ei. In acest sens ea e veşnic actuală.

Antisemitismul lui Eminescu purcede în primul rând dintr'o ra­ţiune de Stat, organic. împlinirea misiunei noastre istorice, „pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o din ziua în care Traian împăratul a pus piciorul pe malul stâng al Dunării"8), impune evreilor ca streini de neam, abstinenţa politică. Cu atât mai puţin va fi admisibilă o ac­ţiune evreiască concertată, sistematică, metodică, în vederea unor scopuri propuse de dânşii. Eminescu nu vroia colectivitate şi ideal evreesc în sânul naţiunii române. In al doilea rând Eminescu repro­şează evreilor sterilitatea economică, oroarea faţă de munca produc­tivă şi înclinaţia spre speculă şi spoliaţiune. Chestiunea dacă evreii ut singuli îi plăceau sau nu lui Eminescu, o lăsăm spre rezolvare au­torilor de romane ciclice eminesciene. Poate că Eminescu, care spu­nea „leben und leben lassen", nici nu s'a uitat prea de aproape la tipul fizic.

Pentru a putea exista, o naţiune împreună un element material cu unul spiritual. Corpus şi animus. Rassă şi cultură; pământ şi des­tin istoric, aceeaşi dualitate vorbeşte în aceste cuvinte. Prin rassa şi pământul ei, naţiunea se integrează în ordinea naturală a lucruri­lor; prin cultură şi destin istoric, ea se înalţă în ordinea spirituală a valorilor. Desigur între aceste două regiuni ale existenţei punţile nu sunt tăiate — mai ales din punctul de vedere al teoriei naţiunii — cultura nefiind decât un instrument spiritual de mânuire şi de stăpâ­nire a realităţii. Destinul istoric începe cu conştiinţa acestei culturi şi cu sentimentul superiorităţii sale. Deosebim pe această cale două întrebări hotărîtoare pentru spiritualitatea românească : aceea dacă există în fiinţa noastră etnică un suflet cu puteri genuine de creaţie culturală şi aceea, dacă vom putea smulge istoriei noastre o misiune proprie, o idee românească.

Ajunşi în faţa acestor probleme pe care le enunţăm numai pentru a completa acea schemă ideală a naţionalismului eminescian, de care vorbeam la începutul articolului, trebue să mărturisim dificultatea de a găsi în scrierile politice elemente din care să închegăm sau să ghi­cim o atitudine. De aceea nu putem încerca, în absenţa poetului, o expunere a problemei elementului spiritual, dar vom folosi ceeace

8 ) Scrieri politice, p. 132.

322 GÂND ROMÂNESC

pare a fi o şovăire a gândirii eminesciene pentru a schiţa modul în care trebue să înţelegem sufletul şi cultura românească.

Eminescu afirmă într'un articol, că Românii nu au o civilizaţie proprie. Pe de altă parte, nu pierde nici un prilej pentru a vorbi despre geniul poporului român, iar viaţa lui ne arată pasiunea cu care căutase şi întâlnise acest geniu — fie în istoria Moldovei sale, fie în sufletul unor ţărani ca bunul său prieten Creangă, fie în sfârşit în arta populară. Nenumărate simt dovezile că Eminescu a cunoscut adânc sufletul românesc şi a iubit toate faptele sale de cultură sau numai de viaţă. Această atitudine, în aparenţă contradictorie, e uşor explicabilă. Adoptând noţiunilor apusenilor care au creat o cultură majoră, organizată, monumentală, nu putem vorbi despre o cultură românească. Cel mult o putem aştepta. Şi totuşi ea există, dar altfel decât cea apuseană. Cea mai adâncă definire a culturii române şi a caracterelor sale stilistice a încercat-o cu mari mijloace de intuiţie şi pătrundere metafizică, Lucian Blaga. El a arătat cum un popor care pentru a dăinui s'a retras de două ori din istorie trăind un mileniu de viaţă minoră, pe plan exclusiv organic, nu putem crea decât o cultură populară, rurală, folklorică. Prin aceasta însă nu este mai puţin autentică, relevând un stil specific, nutrit de o dârză şi astăzi clocotitoare etnicitate1). In drumul spre înflorirea monumentală, sin­gura noastră grije nu poate fi decât aceasta a limpezirii surselor, a definirii matricei.

Suntem încredinţaţi că în această călătorie de regăsire a rostu­rilor noastre etnice şi spirituale harta cugetării eminesciene trebue privită cât mai des, iar geniul poetului, atât de apropiat de duhul pă­mântului românesc, invocat tutelar.

Hirnmelhof-Wien, Aprilie 1938. PAUL ALEXANDRU GEORGESCU

9 ) V. Orizont şi Stil, Spaţiul mioritic.

IOAN MAIORESCU DESPRE NAŞTEREA

ŞI COPILĂRIA SA

Cu tot rolul aşa de important al celui pe care Papiu Ilarian, în panegiricul său, îl numia „apostol al ideilor naţionale în trei ţări ro­mâne", data exactă a naşterii lui Ion Maiorescu nu se cunoaşte. O mărturisesc temeinicii săi biografi1), adăugând că „ştim numai, după încredinţarea prietenului său Baritiu, că s'a născut în anul 1811."

într'adevăr, Ioan Maiorescu mărturiseşte el însuşi că acesta e anul naşterii sale. El precizează chiar ziua şi ora, arătând şi când a fost botezat şi dând câteva amănunte asupra felului cum îşi „petre­cea" vacanţele.

Aceste lucruri interesante le aflăm într'o scrisoare pe care o tri­mite din Viena prietenului său, poetul Gheorghe Sion, la 12 Februa­rie 1855. Scrisoarea se păstrează, împreună cu alte 19, adresate tot de el aceluiaşi prieten, în „Colecţia Gheorghe Sion" dela Biblioteca Universităţii clujene. Ele sunt de o deosebită importanţă şi ar trebui publicate cât mai curând.

Reproducem fragmentul2) din care reies datele amintite mai sus :

„Nu sciu DTa cât esci de bătrân. Eu sânt născut în 1811, Ianua­rie 28, într'o vineri seara; mama a jucat la o nuntă în sat pană la 9 oare seara; apoi s'a furişat acasă şi când s'a înturnat şi tatăl meu cu moşiul meu acasă la 11 oare, mau aflat născut, cu buricul tăiat, în-făşiat şi înscutecit, fără nici o moaşe; ear pe mumămea în patul ce şi-l'a aşternut sângură. Vineri cea trecut acum am plinit 44 de ani, şi ieri în 30 Ianuarie (stil v.) s'au împlinit 44 de ani de când те bote-

! ) N. Bănescu şi V. Mihăilescu: Ioan Maiorescu. Scriere comemorativă. Bu­cureşti, 1912, p, 3.

2 ) Scrisoarea e scrisă cu litere cirile. Menţionăm că u final n'a fost redat, iar o a fost transcris oa, acolo unde avea această valoare.

(FRAGMENT DINTR'O SCRISOARE INEDITĂ)

324 GÂND ROMÂNESC

zară pe numele unui din cei trei ierarhi, pe al lui loan cel cu gura mare, ca să те poată numi Niţu, pentrucă fusese nu sciu unde un popa Niţu, amic bun al părinţilor mei. Am crescut înteiu pe lângă miei şi oi, apoi la aratru, sapă şi secere, şi şi cându vinieam dela scoală din Blaj acasă în vacanţe те puneau ear la coarnele aratru-lui, şi la secere, că de sapă trecuse timpul. De când am eşit din Blaj în 1828—1829, am fost tot vânturat prin teri...".

Aceste rânduri măsurat şi hotărît formulate, cuprind şi câteva aspecte de vieaţă pitorească şi caracteristică pentru copilăria multor bărbaţi de seamă ai Ardealului de altă dată. Istoria culturii şi lite­raturii române se îmbogăţeşte cu o nouă informaţie precisă în legă­tură cu biografia lui loan Maiorescu, unul din cei mai vajnici şi mai luminaţi patrioţi ai veacului trecut.

ION MUŞLEA

OCTAVIAN GOGA

Peste mormântul dela Ciucea, mormânt de veghe aşezat la căpă­tâiul Ţării, se vor aşterne troienele anilor, dar pe măsura trecerii vremii figura Poetului va creşte mai limpede şi mai puternică în con­ştiinţa românească. Viaţa risipită în lupte necurmate se adună de acum într'o armonie măreaţă şi severă şi astfel va rămânea în mintea generaţiilor ce vin, ca una din afirmările cele mai splendide şi mai întregi ale geniului de totdeauna al neamului nostru.

Personalitatea lui Octavian Goga nu poate fi prinsă într'o singură formulă. In ea se îmbină, dintr'o rară graţie a sorţii, însuşiri care într'un suflet mai puţin resistent se stânjenesc şi se neutralizează. Poetul şi luptătorul de obiceiu nu sunt de aceeaşi esenţă, artistul şi omul politic nu se acordă totdeauna. In sufletul lui Octavian Goga aceste înclinări atât de felurite se înfrăţesc, se întăresc şi se lumi­nează reciproc şi vânjoasa lor împletire ne-a hărăzit una din cele mai complexe vieţi româneşti din câte ne-a fost dat să avem în cursul sbuciumatei noastre istorii.

Omogenitatea unică, solidaritatea intimă a variatelor ipostaze pe care le-a realizat, fac din această viaţă un bloc de aceeaşi substanţă din orice punct ai privi-o şi oricât de diverse i-ar fi înfăţişările.

Constatarea aceasta generală e valabilă şi pentru fiecare aspect în parte al personalităţii lui Octavian Goga. Ea poate fi verificată mai ales în privinţa poeziei lui a cărei notă dominantă o vedem tocmai în această unitate, cu energie accentuată.

Sunt artişti care se realizează oarecum prin discontinuitate, prin dărâmarea etapei anterioare şi prin înlocuirea ei cu una fundamental deosebită. Şi există şi artistul de conformaţie opusă. Ca cercurile de pe oglinda unei ape care se propagă şi se amplifică modelându-se după porunca unui ritm iniţial — şi oricât s'ar îndepărta, aceste cercuri păstrează o dependenţă simetrică faţă de punctul central — tot astfel opera scriitorilor din a doua categorie creşte într'o continui­tate organică, plasma iniţială e prezentată în cele mai îndepărtate periferii ale ei.

326 GAND ROMÂNESC

Octavian Goga aparţine acestei a doua categorii de scriitori. Com­paraţi un articol din anii din urmă cu unul de acum 25—30 de ani, o poezie mai recentă cu una din volumul tipărit la 1905: aceeaşi atmosferă şi tonalitate generală, aceeaşi limbă caracteristică, acelaşi ritm interior. Experienţa poate adaogă multe dar nu poate schimba sensul dela început. O asemenea operă răsună de ecouri înrudite, de pretutindeni te întâmpină sensuri familiare, într'un fragment al ei se cuprinde, am zice, rezumatul întregului şi un acord de deschidere nu este niciodată desminţit de ceeace urmează.

Lucrul acesta a fost simţit, se pare, când a apărut Goga în lite-natură. Oamenii de pe la 1900 şi-au dat seama că au a face cu o apariţie ce iese din comun şi discuţiile ce sau iscat atunci în jurul poetului au depăşit cu mult măsura obişnuită la ivirea unui talent oarecare. Un concurs fericit de împrejurări favorabile, a contribuit, fără îndoială, la înţelegerea şi asimilarea entuziastă a poeziei lui Goga. Dl Sextil Puşcariu, într'un articol publicat în Convorbiri literare pe la începutul anului 1906 a arătat clar şi convingător care au fost aceste împrejurări.

In ultimii ani ai veacului trecut, literatura românească ne-a dat câteva nume mari: Coşbuc, Vlahuţă, Slavici, Delavrancea, Caragiale. Receptivitatea publicului însă slăbise. Convorbirile literare, cu ţinuta lor aristocratică şi uşor învechită nu mai aveau forţa de atracţie a noutăţii de odinioară. Cele câteva încercări, ca Viaţa şi Vatra, nu iz-butiteau să determine o mişcare, să trezească un interes mai larg. Sunt anii în care ca un corolar al socialismului ce se înstăpânise mai ales în cercurile intelectuale din Moldova, apare o literatură de tra­duceri, de informaţii, de fermentaţie ideologică pe teme streine. Se creiază astfel, pentru literatura naţională, un spaţiu vid care se în­tinde până Ia apariţia Sămănătorului, adică până la sfârşitul anului 1901.

Subt auspiciile Sămănătorului se inaugurează aşa dar veacul în literatura românească.

Care este situaţia în Ardeal? Ideile junimiste pătrunseseră aici prin ziarul Tribuna dela Sibiu,

întemeiată pe la 1883, Concomitent însă cu criza ce precedează ivirea Sămănătorului în ţară, avem şi o criză a Tribunei sibiene, apoi înce­tarea acestui ziar sau mai bine zis transformarea lui în Tribuna Po­porului şi în urmă, reînvierea lui în forma Tribunei dela Arad, la începutul anului 1904, subt conducerea marelui gazetar, Ion Rusu Şîrianu, nepotul lui Slavici, care fusese stâlpul Tribunei din Sibiu.

Să reţinem prin urmare ca pe un component principal al litera­turii din Ardeal ces ta să se organizeze această zestre de orientări

GÂND ROMÂNESC 327

junimiste, pe care ea o datorează Tribunei. Să nu uităm însă, pe de altă parte, că în mişcarea sămănătoristă, grupul de scriitori ardeleni care se stabilesc la Bucureşti şi dintre cari unii păstrau legături vii cu ţara lor de baştină, au avut un rol precumpănitor.

Astfel revista Floarea albastră întemeiată la 1899 de o mână de scriitori grupaţi în jurul lui Coşbuc e ca o prevestire a Sămănătorului, ca şi Curierul literar dela 1901, scos tot la îndemnul lui Coşbuc şi tipărind în fruntea întâiului număr, — amănunt semnificativ, — pro­gramul Daciei Literare a lui Kogălniceanu. Şi aici principalii colabo­ratori erau doi ardeleni: Iosif şi Chendi. Când acesta din urmă pleacă dela Sămănătorul pentru a-şi face un scurt popas la Viaţa literară, întemeiată de Coşbuc şi Gorun, nu însemnează de loc că s'ar fi întors împotriva direcţiei Sămănătorului, ci mai de grabă o răspândire pe o arie şi mai largă a ideologiei acestuia.

Să reţinem aşa dar această a doua constatare, care ne ajută să înţelegem constelaţia literară în care va răsări Goga: Mişcarea sămă­nătoristă a găsit în Ardeal un teren prielnic, fiindcă la zămislirea acestei mişcări spiritul ardelean a contribuit în măsură apreciabilă. Ea se va întemeia deci, aici, pe o realitate sufletească, se va găsi la ea acasă. Această împrejurare explică şi faptul că dintre publicaţiile ivite în orbita Sămănătorului o revistă ardeleană a fost aceea care a avut mai mult răsunet şi mai mare strălucire: e Luceafărul. Revista aceasta e întâia şi în ordine cronologică, apărând la 1 Iulie 1902, pe când Junimea dela Cernăuţi nu apare decât în 1904. ca şi Făt Fru­mos din Bârlad, iar Ramuri din Craiova abia în iarna din 1905.

Luceafărul se iveşte deci în zodia acestei îndoite moşteniri: a tradiţiilor junimiste, mai precis, a cultului eminescian, pe de o parte — şi în privinţa aceasta, titlul lui a fost ales cu tâlc simbolic, cu gân­dul la marea poemă a lui Eminescu, şi a proaspetelor orientări să­mănătoriste, pe de altă parte, hrănite cu atâta substanţă de gândire ardelenească, cum am văzut.

N'am de gând să înşir aici toate fazele prin care a trecut simpa­tica încercare tinerească a studenţilor budapestani, până să ajungă la strălucirea în plină putere, printre cele mai de seamă publicaţii româneşti. A făcut-o, acum câţiva ani, în cartea sa întitulată „Amin­tiri dela Luceafărul" d. Octavian Tăslăuanu, gospodarul ei priceput, căruia trebue să-i facem dreptatea de a-i recunoaşte un remarcabil talent de organizator, o informaţie întinsă şi atentă şi un condei ager. Iubitorii de informaţii pot găsi câteva date interesante şi într'un ar­ticol pe care d. A. Bănuţ l-a publicat în n-rul din 20 Iunie 1934 al zia­rului Patria dela Cluj.

Când în toamna anului 1906 Luceafărul se mută la Sibiu, el are

328 GÂND ROMÂNESC

la activul lui o serie de mari realizări : izbutise să înmănuncheze co­laborarea celor mai alese condeie din Ardeal şi din Regat, înjghe­base o editură proprie, a impus câţiva scriitori— pe Ion Agârbiceanu de pildă — şi, ceeace e mai important, a creiat un public cetitor, a făcut o educaţie a gustului, într'o măsură pe care cu câţiva ani îna­inte nimeni, n'ar fi îndrăznit s'o viseze. „In seminariile teologice din Sibiu şi Blaj, — scrie studentul în medicină Pompiliu Nistor la Tribuna în primăvara anului 1906 — grasează o adevărată epidemie a cetitului; tot asemenea se citeşte mult şi în liceele româneşti, mai ales la Braşov şi Blaj".

E incontestabil că această salutară epidemie a fost răspândită prin Luceafărul. Al lui este meritul de a fi înlocuit tonul maiestoase-lor sau severelor perioade de jălanie sau protest, frecventele apeluri la divul Traian, sau blajina banalitate a Familiei, cu spiritul nu mai puţin românesc dar sprinten, animat de un sens al actualităţii, plin de optimism şi de vigoare, de o veşnic trează şi geloasă atenţie la eleganţa firească a limbei literare din Regat, care se bucura de un prestigiu imens.

Ascensiunea Luceafărului coincide cu un curent de resurecţiune politică românească în Ardeal. Pe la începutul anului 1905, la Sibiu, se decide reluarea activităţii parlamentare. Mobilizarea aceasta splendidă ne dă acele epice bătălii electorale, acea serie intermina­bilă de procese de presă şi de întemniţări, care constitue un titlu de glorie pentru întreaga obşte românească a Ardealului, fiind un exa­men al capacităţii ei de rezistenţă, o măsură a conştiinţei ei şi o pre­faţă vrednică a anului 1918.

Nu se poate citi presa ardeleană din aceşti ani fără o adâncă emoţie şi fără marea tristeţe de a fi pierdut firul unei mari tradiţii gazetăreşti, pe care am fost incapabili de a o relua şi de a o afirma şi pe planul României de azi, deşi necesitatea ei o simţim zi de zi. Dar oricât de favorabilă, atmosfera aceasta ea în de ea n'ar fi putut creia literatura Luceiarului; ea putea doar să contribue la difuzarea ei, ceeace a şi făcut, de altfel, cu vârf şi îndesat.

Pentru literatură însă, se cerea un creator, un cap de şcoală. Şi acesta s'a ivit în momentul oportun : e Octavian Goga. Atât de pu­ternică a fost contribuţia lui Goga la Luceafărul, încât conştiinţa lite­rară a legat numele lui cu acela al revistei printr'un semn al egali­tăţii. Octavian Goga a mai scris şi la alte reviste, a întemeiat chiar unele — nu importă; numele lui e legat de Luceafărul, în toate ma­nualele de istorie literară el figurează ca întemeietor al acestei re­viste, ceeace dacă nu corespunde unui adevăr matematic, corespunde unuia mai adânc, fiindcă în definitiv Goga a dat girul moral revistei

O A N D R O M A N E S C 329

care a crescut şi s'a afirmat paralel cu faima poetului şi şi-a stabilit o certitudine a nivelului cam deodată cu apariţia volumului de ver­suri al lui Goga, spre sfârşitul anului 1905.

Când Goga îşi făcuse apariţia la Luceafărul, avea. la spatele lui o activitate literară începută la vârsta de 14 ani şi împrăştiată pe la o revistă literară ce apărea la Gherla, subt conducerea lui Ion Pop Reteganul, la Tribuna literară, anexa cunoscutei Tribune din Sibiu şi însfârşit la Familia lui losif Vulcan, generoasa gazdă a tuturor în­cepătorilor.

Amintesc aceste încercări, pentrucă din ele se lămureşte matu­ritatea şi siguranţa multora dintre versurile publicate unul după al­tul în Luceafărul şi surprinzătoarea apariţie a unui volum de un suc­ces aproape fără precedent în literatura noastră, la o vârstă de abia de 24 de ani.

Succesul lui Goga a fost într'adevăr extraordinar şi confirmat prin cele mai variate interpretări. Oricât de variate însă. aceste pă­reri se acordă, cu neînsemnate excepţii, asupra unui punct; volu­mul tânărului poet constitue un eveniment în istoria poeziei româ­neşti, cel mai de seamă dela apariţia lui Coşbuc.

Astăzi, după treizeci şi doi de ani dela cetirea raportului lui Titu Maiorescu, care i-a adus poetului consacrarea şi un important premiu academic, este interesant să pătrundem în ostrovul minunatelor sale versuri.

Fragmentele autobiografice, pe care Octavian Goga le-a cetit acum câţiva ani la Seminarul de Istorie literară dela Universitatea din Bucureşti, ne sunt cea mai potrivită călăuză. Din aceste frag­mente se vede ce urme adânci au lăsat în sufletul poetului locurile copilăriei : Crăciunelul de pe Târnave de unde venea tatăl său, ţară de şes domol, de doine şi melancolii şi Răşinarul dela poalele Ciun-drelului, cu tradiţia de liberă, aspră şi vitează viaţă românească.

„Cred într'un determinism geografic care îndrumează toată men­talitatea noastră şi, fireşte, întreaga structură sufletească şi intelec­tuală". E în această mărturisire principială un fapt, care apare clar la o cercetare mai atentă a poeziei lui Goga. E dragostea de concret, tendinţa de individualizare a peisajului geografic şi sufletesc, care-I deosebeşte esenţial de celălalt mare poet al pământului românesc, de Gheorghe Coşbuc.

Tabloul naturii sau al vieţii ţărăneşti la Coşbuc se înfăţişează în notele lui generice, smulse din contingenţe locale şi pedeasupra în­grădirilor temporale. E duhul însuşi al omului şi pământului româ­nesc de pretutindeni şi de totdeauna.

Nota panteistă din seninul imn al lui Coşbuc, „Vara", şi atât

330 GÂND ROMANESC

de fireasca uşurinţă cu care planul realităţii comunică cu cel al bas­mului fără vârstă în „Nunta Zamfirii", sau în „Moartea lui Fulger", îşi are explicaţia în această dispoziţie fundamentală spre generic a lui Coşbuc. Tot atât de adânc înrădăcinat în realitatea vieţii româ­neşti, Goga procedează tocmai invers : el captează această viaţă, o precipită într'o adevărată monografie a satului ardelean. Intr'adevăr, acest termen fericit cu care poetul şi-a caracterizat singur opera, ex­primă cum nu se poate mai succint înţelesul procedeului lui. Nu nu­mai că el dă o galerie completă a figurilor caracteristice din viaţa satului : preotul, dascălul, dăscăliţa, lăutarul Laie Chiorul, crâşma-rul Nicolae, ciobănelul Sandu, vecinul Nicolae, fata popii Irimie şi fata jidovului, Ida, dar aceste figuri sunt însoţite de o serie de de-terminaţiuni, de notaţii caracteristice, duse uneori până la fineţea mi­nuţioasă a desenelor în peniţe. Nu e satul românesc cu iniţiale mari, trăind pe vaste planuri atemporale, ci viaţa intimă, caldă, a unui anume sat românesc, a satului ardelean de dinainte de război, viaţă precis conturată, cu sensuri familiare, văzută de ochii înlăcrimaţi ai unuia care s'a smuls din cuibul ei, dar ale cărui gânduri rotesc cu duioşie sau cu teamă, cu veşnică nostalgie ca după un paradis pier­dut, cu scăpărări de gând răzbunător împotriva vrăjmaşilor acestei minunate întocmiri omeneşti.

Ca să reviu şi să încheiu confruntarea ce-am făcut-o între Coş­buc şi Goga — aşi zice, cu termenii lui Blaga, că cel dintâi reprezintă modul tipizant al artistului orientat după normele clasice, cel de al doilea modul individualizant, ridicat la mare cinste de romantici şi cultivat insistent de reprezentanţii acelei poezii numită de „caracter", care apare printre multiplele fenomene postromantice.

Vorbeam adineauri despre succesul răsunător al debutului lui Goga. E nevoie de o precizare : entuziasmul criticei mergea mai mult spre valoarea politică a volumului, spre superbul glas de goarnă ce răsuna din el, vestind profetic apropiata plinire a vremii şi mai puţin spre valorile mai ascunse, mai intime ale acestei poezii: spre acea duioşie care tremură în delicatele imagini rustice, spre „tonul înnă-buşit ca un cântec de vioară temperat", cum spune Chendi, unul din­tre aceia care au înţeles printre cei dintâi armonia personală a poe­ziei acesteia, mult mai complexă decât părea şi decât pare încă şi astăzi, în lipsa unei cercetări mai amănunţite a resorturilor ei inte­rioare. Anumite particularităţi de viaţă ardeleană, necunoscute din­colo, au împiedecat de asemenea o justă înţelegere. într'o ţară li­beră nu se înţelegea bine aureola care pluteşte în poemele lui Goga, deasupra capetelor preotului şi dascălului. Fiindcă acolo nu se ştia bine că aceştia, aici, dincoace de munţi, nu erau simpli funcţionari,

GÂND ROMÂNESC 331

ci depozitari ai încrederii şi aspiraţiilor norodului de ţărani, sfătui­torii şi ocrotitorii lui împotriva unei stăpâniri haine. Unii recenzenţi i-au reproşat pe Laie Chiorul, — chiar Titu Maiorescu îl acceptă după un ocol de explicaţii, — pe care Goga îl învesteşte cu admirabila mi­siune de păstrător al comoarei cântecelor noastre. Cuvintele ardele­neşti, ca de ex. podmol şi maşter, au fost deasemenea criticate. E unul din meritele însemnate ale lui Goga de a fi ştiut să încetăţe­nească aceste elemente în literatură, îmbogăţind-o astfel cu un frag­ment de viaţă de cel mai autentic românism.

„M'am născut cu pumnii strânşi, sufletul meu s'a organizat din primul moment pentru protestare, pentru revoltă, cel mai puternic sentiment care m'a călăuzit în viaţă şi din care a derivat şi formula mea literară" — zice poetul în amintitele Fragmente autobiografice. E aici cheia înţelegerii celei mai importante părţi a operei sale : a poeziei iredentiste. Aceia dintre noi care au apucat vremurile de dinainte de război, sau măcar pe acelea din cursul marei învălmăşeli, desigur că nu vor putea reciti niciodată cu seninătatea rece de ana­list aceste poeme, în care se aude milenarul plâns înfundat al gloate­lor osândite să se nască şi să moară în întuneric,; în care colcăie mâ­nia prometeică a omului înlănţuit şi din care ţâşnesc cutezătoare limbi de flăcări, luminând departe în beznă şi arătând drumul ce ne e sortit. Prin aceste poeme, Goga a meritat ca nimeni altul titlul de vates al destinului românesc. Şi fiindcă sunt smulse din străfundurile instinctului de viaţă şi de dreptate al românismului ardelean, ele con-stitue cel ma puternic certificat despre vitalitatea acestui românism.

Şi în această serie de poezii se vede un plan urmărit cu rară con­secvenţă. El este determinat de împrejurări pe care e bine să le re­amintim : Elev al liceului unguresc din Sibiu, Goga întreprinde, după propria-i mărturisire, un adevărat şi conştient proces de eliminare a tuturor elementelor de cultură streină care ar fi putut trece dincolo de zona pur cerebrală, atingând ţesuturile intime ale sufletului.

Care era atmosfera din aceste licee, nu mai e nevoe să o spun. Un stat disperat cu o spasmodică furie încerca să înnăbuşe în faldu­rile unui tricolor o ţară în care elementul stăpânitor era în minori­tate. Multe victime a făcut această politică nefastă, multe suflete estropiate am avut şi noi Românii de pe urma ei. Goga care a tre­cut prin purgatorul acesta, 1-a denunţat magistral într'o serie de arti­cole şi mai ales în discursul de apărare pe care 1-a rostit în faţa Curţii cu juraţi din Cluj în procesul ce i s'a intentat pentru artico­lul „Generaţia nouă", discurs înserat în volumul „însemnările unui trecător."

332 GAND ROMANESC

E acolo eternizat numele profesorului de istorie, Tompa Arpâd, din pricina căruia, elevul Octavian Goga, jignit în sentimentele sale româneşti, părăseşte, dimpreună cu mai mulţi tovarăşi ai săi, liceul unguresc şi trece la Braşov.

Mai târziu când, la Budapesta, în subsolul unei case ungureşti* o mână de băieţi, „întocmai ca dinamitarzii", lucrau, prin Luceafărul lor, la prăbuşirea imperiului austro-ungar, această conştiinţă naţio­nală prinde puteri şi se articulează într'un program răspicat. In jurul lor vuia viaţa străină a Capitalei şi ei tipăreau un număr închinat Reginei Poete, Carmen Sylva. Şi in fruntea acestui număr apare poema melodioasă şi limpede ca o lacrimă, „Noi".

La noi sunt codrii verzi de brad Şi câmpuri de mătasă, La noi atâţia fluturi sunt Şi-atâta jale'n casă . . .

E un tânguit în surdină în aceste silabe clare, e ca un murmur aproape imperceptibil şi infinit de trist, care vine din vremuri imemo­riale : „din vremi uitate de demult" — şi al căror sfârşit nu se poate prevedea. Desigur unei regine delicate nu i se puteau rosti cuvinte de revoltă aspră, dar poema nu e prin aceasta mai puţin pătrunzătoare, tocmai prin ceeace ea are indefinit, vaporos, resemnat, neîngăduind o concluzie precisă.

Cu totul altfel este orchestrată poema „In munţi", dedicată Re­gelui Carol I şi publicată în n-rul 13—16 din 1906, închinat Monar­hului cu ocazia împlinirii a 40 de ani de domnie. Nu mai e fluidul şi mătăsosul cântec de odinioară, ci bărbătescul mesagiu trimis Voevo-dului român dintr'o ţară românească înstreinată. E un cântec în care vorbesc aspectele dârze ale naturii : munţii mândri cununaţi cu stelele bolţii albastre, stâncile şi codrii negri în care dorm poveştile noastre. Sunt munţii dela graniţă, pe care poetul vizionar îi vede încinşi în fulgere năpraznice, scuturând lanţurile ruşinii:

. . . Vă arde ruşinea din creştet — ades Voi aspră porniţi vijelie, Şi sufletu-mi lacom vă soarbe atunci Năpraznica voastră mânie ! Din urletul vostru sub cerul aprins, Din ploaia de trăznete grele S'a naşte odată plutind peste vremi, Cântarea cântărilor mele !

GÂND ROMÂNESC 333

In vara din 1904 se pregătesc mari serbări la Putna în amintirea lui Ştefan cel Mare dela a cărui moarte se împlineau 400 de ani. Studenţimea românească dela Budapesta vrea să participe şi ea, fi­reşte. I se pun beţe în roate. Studenţii din Bucureşti publică un pro­test vehement, Rusu Şirianu se încaieră într'o polemică cu Jancso Benedek şi se răzbună scoţând un frumo"s nr. din Tribuna, închinat marelui Voevod (nr. din 2 Iulie). Luceafărul nu se lasă mai prejos şi închină şi el nrul 12—13 din acest an memoriei slăvitului Domn al Moldovei.

In fruntea acestui nr. apare cea mai frumoasă poemă din câte s'au scris despre Ştefan cel Mare în literatura noastră: Dela noi. Stau în cumpănă şi mă întreb, dacă nu cumva e şi cea mai izbutită realizare din întreaga operă a poetului. într'o nespus de armonioasă fuziune se împletesc în această elegie, dulcea şi tărăgănata vorbă arhaică, evlavia creştinească şi jălania simplă, ţărănească a ardelea­nului desmoştenit. Gândul rapsodului, gând de grămătic cucernic, se îndreaptă smerit spre lăcaşul sfânt:

Acolo, departe, spre soare răsare In freamăt de foi de dumbravă, Pe veci cetluite în marmoră rece Dorm clipele noastre de slavă. Voi sunteţi acolo, viteji pârcălabi Şi voi, preacinstiţilor vornici, Statornici în cinstea de lege şi ţară In focul credinţei statornici. Acolo dormi şi tu Arhanghel bătrân Tu Ştefane sfânt Voevoade> Ce-ai scris strălucirea norodului tău Cu sânge duşman de noroade. De sfânta ta dreaptă, de spada ta sfântă, Spun toate poveştile slovei. Să nu se înfioare de numele tău Nu-i frunză în codrii Moldovei.

Un suflu de maiestoasă şi totuşi atât de intimă sfinţenie adie în aceste strofe, bătute parcă în aur vechiu şi acel vast freamăt de foi din dumbravă, e ca un cântec de omagiu pe care însăşi firea îl aduce fiului ei slăvit.

Faţă'n faţă cu această solemnă atmosferă a amintirii, prezentul izbeşte prin sărăcia lui despoiată. Parcă am auzi un glas de ţăran obidit:

334 GÂND ROMÂNESC

Măria Ta! Suntem bătuţi de nevoi La noi în zădar ară plugul. . .

Câtă sfială mişcătoare este şi în versurile:

Am vrea să purcedem cu jertfele laudei Dar n'avem nimica la casă . . .

Şi gândul iredentist, de atâtea ori îndrăzneţ, se topeşte de astă dată şi el într'o umilă implorare:

Crai tânăr, crai nou, crai mândru Trimite-ne, rugămu-ne ţie.

Această elegie ca şi Munţii de care am amintit mai sus, arată în ce măsură Goga ştie să însufleţească natura, făcând-o părtaşe a gândirilor lui, adică a aspiraţiilor româneşti. „Oltul" e mai ales re­prezentativ în această privinţă. Celui mai românesc râu care leagă Ardealul cu Ţara veche, pe malurile căruia a pulsat totdeauna o in­tensă viaţă românească, poetul îi încredinţează o misiune răzbună­toare :

Să verşi păgân potop de apă Pe şesul holdelor de aur, Să piară glia care poartă înstrăinatul nost tezaur. — Ţărâna trupurilor noastre S'o scurmi de unde ne 'ngropară, Şi să-ţi aduni apele toate Să ne mutăm în altă ţară.

E de mirare în adevăr că această îndrăzneaţă explozie a putut scăpa vigilenţei autorităţilor ungureşti.

E prea cunoscut faptul că în Ardealul de ieri nu era propriu zis decât o singură clasă socială românească: ţărănimea. Preotul şi das­călul dela sate se confunda cu ea, ca stil de viaţă şi ca interese eco­nomice, iar surtucarii dela oraşe erau atât de răzleţi încât nu puteau alcătui o categorie socială opusă massei ţărăneşti. In asemenea îm­prejurări se explică cum în poezia altoită pe realităţi a lui Goga, nota naţională şi cea socială se suprapun, se contopesc. Poezia aceasta doar este, înainte de toate o poezie de luptă şi adversarul era acelaşi din

GAND ROMANESC 335

amândouă aceste puncte de vedere. Neapărat trebue să ţinem seama şi de lecturile poetului. Autorul care l-a zguduit mai mult a fost Dos-tojewski. Subt influenţa acestuia şi subt aceea a lui Rousseau, tânărul de 20 ani găseşte că civilizaţia putredă e vinovată de toată imensa suferinţă ce s'a abătut asupra oamenirii. Se ocupă cu ideea să se smulgă din mlaştinile ei, să se întoarcă la matcă, reîntegrându-se în străvechea lume ţărănească, să se însoare cu o fată dela horă şi să-şi zică Ion Botezătorul. Din această cununie care s'ar face între un intelectual scârbit de civilizaţia vinovată şi între o fată, care repre­zintă principiul sănătăţii populare, îşi zicea Goga, va trebui să iasă Mesia. „Apoi îmi făcusem şi un plan literar în acest sens şi mai există undeva, prin hârtiile mele, însemnările unei cărţi care nu s'a scris şi care poartă titlul: „Ion Botezătorul". (Fragmente autobio­grafice).

Veleităţile acestea de mesianism social n'au rămas fără conse­cinţe pentru producţia literară a poetului. Trebue adaogat însă, pentru înţelegerea atmosferei intelectuale a timpului, că în anii la care ne referim, în foiletoanele gazetelor ardelene întâlnim destul de des nu­mele lui Gogol, Korolenko- Cehov, Dostojewski, Tolstoi, Gorki. In sfârşit să nu uităm că Goga care în 1904, traduce două cântece revo­luţionare ale lui Petofi: Hora câinilor şi Hora lupilor, publică, pe la începutul anului următor, traducerea întunecatei imprecaţiuni pro­letare a lui Gerhardt Hauptmann, In tren, în care se cuprind versuri ca acestea:

Al nostru e braţul ce'n nopţile-albastre Vă poartă zdrobit de povară. Noi n'avem bordeie; Şi mâinile noastre Din aur cetăţi vă durară. Vesminte v'aducem şi noi vă dăm pâine, Voi rânjetul groaznic al morţii păgâne, Dar vrem azi robia sfarmată.

Iată pe ce temeiuri se ridică această poezie socială a lui Goga, Că preocuparea lui în acest sens a fost statornică şi intensă o dove­deşte carcterul ciclic şi cronologia poeziilor de care ne ocupăm, Ru­găciune, Plugarii şi Clăcaşii apar în 1905, Cosaşul, Graiul pâinii în 1906, iar Zile rele, Un om, Carmen laboris, O ţară ştiu, în 1907.

Faptul în sine că în fruntea întâiului său volum a ţinut să aşeze Rugăciunea, e plin de semnificaţie.

Rugăciunea aceasta se îndoaie ca un arc deasupra întregului vo­lum. E un program. Poetul care se sbătuse în frământările unei crize

336 GAND ROMÂNESC

de individualism ale cărei îndepărtate ecouri poate că trebue văzute ohiar în acest acord iniţial: „Rătăcitor cu ochii tulburi, cu trupul isto­vit de cale".. . îşi precizează acum misiunea de interpret al durerilor obşteşti:

Nu rostul meu de-apururi pradă Ursitei maştere şi rele, Ci jalea unei lumi, părinte, Să plângă'n lacrimile mele.

In Plugarii găsim un accent mistic. Goga vede în ţărani nişte „oameni chinuiţi ai pământului, fundamental deosebiţi de ţăranii ve­seli ai lui Alecsandri". Totuşi această viziune sumbră a poetului nu are nimic din revolta opacă a proletarului citadin. O tainică şi du­reroasă dragoste leagă pe ţăran de pământ. Acesta îi stoarce vlaga, dar şi farmecele ei eterne, firea nu şi le desvălue decât plugarului:

In coapsa grăitoarei mirişti De vreme plugul vostru ară; E primăvară pe câmpie Şi'n ochiul vostru-i primăvară. Blând tainele vi le desface Din sânu-i milostiva glie, Căci toată floarea vă cunoaşte Şi toată frunza ei vă ştie.

Să poposim acum puţin lângă Clăcaşii, această grandioasă frescă a robiei ţărăneşti. Ea impresionează mai întâiu prin vastitatea cadru­lui. Subt soarele dogorâtor, câmpia cu lanuri pare a se întinde la infinit. Şi parcă toată aceasta holdă nemărginită ar trebui s'o secere clăcaşii. Deasupra soarele varsă neîndurător torenţi de arşiţă, dela spate urgia întrupată în moşierul „cu pasul greu de atâta sănătate" — îi mână înainte. Cerul şi pământul conspiră împotriva acestor „oşteni fără nume, ce duc războiul mare al tuturora şi cad şi mor de cruda împovărare a tuturor durerilor din lume".

Există un tragic al peisajului însorit, al căldurii toride până la înnebunire. In Clăcaşii el e admirabil realizat şi formează prin vasta lui dezolare un cadru măreţ pentru viziunea profetică din partea a doua a poemei.

E, poate retorică această parte a doua, — dar ce retorism nobil, ce neuitat şi deci ce justificat pare pateticul botez în potopul de soare prin care poetul meneşte odraslei ţărăneşti, voivodalul destin de reparator -,al tutror durerilor străbune"!

GÂND ROMÂNESC 337

In Cosaşul fulgeră neliniştitor o întrebare:

Trudită, chinuită coasă, Vei mai cosi tu numai iarbă?

Ciclul din 1907 e interesant pentru faptul, că în el sentimentul dreptăţii sociale şi ideia patriei primejduite, se cumpănesc mereu. E de prisos să spun că Goga nu priveşte nici un moment convulsiu-nile de dincolo de Carpaţi cu ochii indiferenţi ai observatorului dela distanţă şi din altă ţară. Depărtarea nu face decât să amplifice în loc să micşoreze durerea şi poetul care de atâtea ori ar fi vrut ca munţii despărţitori să dispară, acum i-ar vrea urcaţi până la cer, să n'audă plânsul fraţilor de departe. Sângele vărsat va îngraşă ogoa­rele — spicul va „atârna mai greu, încovoiat de roadele durerii" şi din prisosul lor, creştinii vor aduce din nou la biserică pânea pentru cuminecătură. De acest moment anină poetul rugăciunea lui care vibrează de dragoste de frate şi e pătrunsă de credinţa gravă, ce vine totdeauna după marile încercări:

Ascultă Doamne glasul rugii mele: Când trupul tău lângă altar s'a frânge, Adu aminte celor ce 'ngenunche Că trupul tău e plămădit în sânge. .. De gândul ăst' cutremură-le firea Şi'n sufletele grele de păcate Coboară, Doamne, pentru totdeauna Fiorul sfânt al dragostei de frate . . .

Starea sufletească din această rugă blândă, în care tremură la­crimi şi mijesc nădejdi proaspete, învăluind protector chipul patriei îndoliate — e prezentă în toate poemele din acest ciclu.

O singură dată poetul s'a lăsat biruit de spectrul morţii şi-a con­struit atunci un poem al desnădejdii grele ca plumbul, întitulat „Un om". La capătul unui vieţi fără rost ţăranul nu va mai avea decât un singur tovarăş: sapa. Şi dacă aceasta ar şti vorbi, i-ar vorbi aşa:

O viaţă întreagă am fost tovarăşi In ploi şi'n arşiţă de soare, De truda palmei tale aspre Eu m'am făcut strălucitoare. Sclipirea mea spune ruşinea Şi jalea care mă purta: M'ai frânt de glia tuturora, Dar n'am săpat moşia ta.

# * *

338 GAND ROMÂNESC

Ne-am oprit la aceste câteva aspecte ale poeziei lui Octavian. Goga. Sunt cele mai caracteristice şi valoarea lor trece dincolo de perspectiva preţuirilor estetice. Ieşite din adâncurile frământărilor şi aspiraţiilor unui neam, ele s'au reintegrat, ca un spor constitutiv, în patrimoniul nostru de gândire şi de simţire, ca nişte valori fundamen­tale şi absolut necesare, fără de care icoana morală a românismului ar apărea de acum înainte incompletă.

Destin măreţ de poet care a prins în cântecul său vast şi sonor vuietul nemărginit din sufletul unui popor în momentul hotărîtor al istoriei sale!

Am lăsat la o parte regiuni întregi, poate tot atât de importante ca cele amintite aici. Nu mă gândesc la poezia erotică, multă vreme surghiunită voit, nici la notele de drum, puţin semnificative, ci la acele evocări ale străbunilor pe care poetul îi poartă „plămădiţi în sânge". Dimensiunea timpului e tot atât de importantă în poezia lui Goga ca şi aceea a spaţiului: temeiul revendicărilor sale naţionale şi sociale este conştiinţa autohtonismului, vie, prezentă, chiar când ea nu este accentuată programatic, de o prezenţă atât de vie, încât ea configurează şi natura.

Astăzi când neamurile caută cu atâta înfigurare să-şi verifice axa existenţei, e interesant şi liniştitor să vezi ce credea şi simţea pe la 1900—1910 un poet român, cetăţean al Austro-Ungariei. ..

Şi tot astfel ar fi fost interesant de văzut poetul în singurătatea sufletului lui, nu interpret al mulţimilor, nu vestitor al viitorului, ci el singur în faţa abisului existenţei şi în faţa problemelor de artă. începând cu volumul al doilea poetul se dedică din ce în ce mai des meditaţiunii. Nu putem însă nici măcar schiţa curba ce se întinde între pesimismul din Copiilor, Solus его, învins şi până la versurile de înălţare, publicate în Ţara noastră în anii din urmă. Aceste versuri, alături de drama Meşterul Manole, înseamnă un popas pe culme. Luptătorul şi-a încheiat misiunea, acum începe, în singurătate, stă­pânirea contemplaţiei. Fază inedită, neaşteptată în simfonia artei lui, fază atât de solidară, totuşi, prin demnitatea şi energia ei bărbătească, cu întreaga-i operă:

Jur împrejur e largul care cântă, E soare'n cer, e sărbătoare sfântă. Şi'n vreme ce mi-a amuţit pământul Fiorul păcii'n suflet mi se lasă, Eternităţi îmi flutură veşmântul Simt Dumnezeu cum mă priveşte'n casă.

GÂND ROMÂNESC 339

Mai sus!. . . mai sus! Cetăţile de stele Cuprind rotirea gândurilor mele. Şi ca un sân ocrotitor de mamă O năzuinţă proaspătă mă chiamă:

Neprihănită, mândră poezie, Lumină albă, veşnic adorată, Ascultă-mă cu ruga mea târzie Şi fă pe veci în minte să-mi tresalte Strălucitoare, rece şi curată Singurătatea culmilor înalte.

Octavian Goga a avut conştiinţa grelei răspunderi ce-i apasă pe umeri. De aceea poezia lui are atât de adesea accente de tristeţe tita­nică. Meşterul Manole, nobila dramă, nedreptăţită după părerea mea, are în această privinţă, valoarea unei confesiuni.

Om de vocaţie în sensul cel mai plin al cuvântului a fost Octa­vian Goga şi în gazetărie, în care a creiat un stil din cele mai vii şi mai bogate din câte am fost în stare să realizăm până acum. Artico­lele lui de înainte de război constitue o adevărată arhivă morală a epocii. Toate tipurile caracteristice ale vremii, toate fazele necăjitei noastre vieţi îşi găsesc comentarul just şi plin de acuitate în aceste articole de prestigioasă prestanţă, când grave, când sprintene şi tot­deauna de incomparabilă eleganţă stilistică. Câtă cerneală nu s'a cheltuit întru proslăvirea ordinei care stăpâneşte viaţa ţărănească! Nu cred însă să se găsească rânduri ce ar putea fi comparate cu no­bleţea simplă, cu euritmia profundă a acelora din articolul „Părinţi şi copii", cuprins în „însemnările unui trecător":

„In tagma acestor fii ai naturii, ca în orice societăţi în care d o m ­neşte respectul tradiţiei şi care au un trecut în urma lor, generaţiile se succed fără sbuciumări mari şi între părinte şi fiu nu e nici o pră­pastie. Ca plopii pe o margine de râu, unii mai tineri, alţii mai bă­trâni, dar cu aceeaşi mlădiere în crengile svelte şi cu acelaşi svon in frunza tremurată, fraţi buni ocrotiţi de aceeaşi soartă, trăind şi mu­rind la fel, aşa se înşirue în cursul vremii generaţiile de ţărani care îşi păstrează veşnic o intimă înrudire".

Scrisul lui Octavian Goga e ziditor de istorie. Poetul a fost un om al timpului său în toată puterea cuvântului. Dar timpul nu 1-a surpat ca pe atâţia alţii, ci 1-a ridicat pe piscurile sale. Acest timp,

340 GÂND ROMÂNESC

răscruce între două lumi, e momentul cel mai reprezentativ şi rezu­mativ din istoria noastră. Octavian Goga 1-a prevăzut, i-a înţeles sen­sul multiplu şi 1-a exprimat larg, cutezător, cu deplină autoritate. Şi drumul a urcat spre culmi şi vremea s'a împlinit în biruinţă pe urma dârei de foc a cuvântului lui. . .

ION CHINEZU

CRONICI

RAŢIONALISM ŞI ISTORISM*)

Prefaţa broşurii lămureşte scopul retipăririi studiului „Concepţia raţionalistă şi istorică a culturii", apărut acum nouă ani în „Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă socială" şi scos mai pe urmă în câteva sute de exemplare, epuizate de mai de mult. însăşi epuizarea rapidă a acestui studiu, care a servit ca punct de plecare al cursului de Filo-sofia culturii, ţinut de d. Vianu, la Universitatea din Bucureşti, câţiva ani, justifică pe deplin o a doua ediţie. Publicul cititor al scrierilor de filosofie a dovedit din prima clipă un interes deosebit lucrărilor dlui Vianu, dintre care aceasta a reprezintat dintru început un vădit caracter de actualitate.

Cititorul lucrărilor dlui Vianu găseşte în prefaţa acestei broşuri confirmarea supoziţiei sale cu privire la concepţia sistematică a auto­rului, care are meritul de a fi împământenit preocupările de estetică în cultura românească. Este punctul de vedere activist al culturii, care depăşind printr'o nouă sinteză raţionalismul şi istorismul din trecut, tinde „să anuleze disolvantul sentiment al crizei culturii moderne, orientând puterile sufleteşti, nu către aprofundarea propriei noastre originalităţi istorice, care fiind teoreticeşte imposibilă, ne sugerează iluzia primejdioasă că vremii noastre îi lipseşte orice menire origi­nală, ci către creaţie şi rodnică afirmaţie umană". După însăşi măr­turisirea autorului, concepţia aceasta activistă a culturii a alcătuit orientarea filosofică a „Esteticei" dsale, care va rămâne timp în­delungat cel mai bun tratat de această natură în literatura noastră. In cele două volume ale sistemului dsale de estetică, d. Vianu a abor­dat cu succes câteva din metodele de investigaţie ale gândirii mo­derne, ca fenomenologia bunăoară, punând totuşi accentul principal pe o convingere personală, dobândită din cercetările proprii de filo-sofia culturii, conform căreia „arta este forma cea mai perfectă a muncii omeneşti şi un cadru care poate coordona sforţările civilizaţiei contimporane". In această ordine de idei dsa îşi propune, dacă îm­prejurările îi vor fi prielnice, „să publice o lucrare care să desvolte unele din concluziile de filosofie practică desprinse din cercetările dsale anterioare". O iniţiativă cu atât mai fericită cu cât d. Vianu, în gândirea dsale şi în toate cercetările laborioase de până acum s'a dovedit neîntrerupt un „moralist" în sensul francez al cuvântului.

Scrisul ştiinţific, de un nobil academism, al dlui Vianu, nu este

*) Studiu de filosofia culturii de Tudor Vianu (Bucureşti, 1938).

342 GÂND ROMÂNHSC

lipsit de interesul pentru actualitate. Negreşit, dsa este înainte de toate un cercetător deosebit de sensibil faţă de limpezirea motivelor istorice, capabil a urmări cu o desăvârşită documentare şi cu multă siguranţă filiaţiunile unor complexe probleme de filosofie. Opera aceasta însă nu se reduce la dsa niciodată la o erudiţie aridă sau la o monografie istorică. Deşi fiecare din studiile dsale filosofice — mai mare sau mai mic — aduce o bogată documentare de ordin istoric, deosebit de instructivă pentru cel ce vrea să se iniţieze, d. Vianu nu evită să ia atitudine faţă de materialul bogat al cercetărilor, împăr­tăşind totdeauna un punct de vedere personal, susţinut cu consecvenţă de sistematician. Asupra orientării dsale de acest ordin, cât şi asupra metodei în investigaţiile ştiinţifice s'ar putea insista îndelung, astfel ca în atari note fugare de recenzie trebue să ne mulţumim doar cu aceste vagi indicaţiuni. Ceeace am dori să scoatem în relief, este spi­ritul în care îşi întreprinde şi-şi închee d. Vianu lucrările filosofice. Problematica pe care o expune este întotdeauna de mare actualitate, iar concluziile la care ajunge şi pe care le verifică cu un consecvent discernământ sistematic, ajută realmente cititorul să vadă numeroase fapte în culori mai limpezi, Aici, credem noi, se îmbină natura unui gânditor autentic cu vocaţia unui pedagog ales, care vrea să contribue la înlăturarea mai multor confuziuni ale timpului.

In adevăr, aproape toate lucrările dsale filosofice se ocupă de limpezirea unor nedumeriri ale vremii. In fond toate se reduc la o problemă în legătură cu concepţia culturii. Dacă filosofia culturii — disciplina filosofică predominantă astăzi — a devenit populară mai ales datorită scrierilor lui Nietzsche, la noi s'a afirmat necesitatea ei şi în corelaţie intimă cu organizarea unui început care suferă încă de anumite impreciziuni. In această privinţă, însăşi starea general haotică de azi contribue la impasul moral pe care nu-1 putem tăgădui. Fără a intra în polemica vehementă a zilei şi fără a se angaja în orientarea ideologică a vre-unuia dintre curente, d. Vianu desfăşoară continuu o valoroasă operă prin deschiderea unor perspective ştiin­ţifice, care îngăduie o privire mai calmă şi o judecată mai temeinică.

Aspectul acesta de actualitate este caracteristic şi broşurii de faţă. Căci este ce altceva ciocnirea de azi pe terenul unor probleme practice, decât un conflict pe care-1 surprindem la însăşi constituirea culturii moderne? Şi dacă, în adevăr, vremile noastre sunt dominate de disciplina filosofiei culturii, fondarea ei nu poate rămâne indife­rentă nici pentru conştiinţa culturală a actualităţii. Fără a ne ralia la un punct de vedere hegelian, nu putem nesocoti împrejurarea că odată disciplina aceasta constituită, directivele au trebuit să se im­pună în mod firesc orientării culturii. Căci negreşit, disciplina acea­sta, ca o reflecţie conştientă a culturii, reprezintă oglinda limpede a preocupărilor spirituale adesea tulburi ale vremilor.

D. Vianu desgroapă, în această lucrare, filoanele principale ale filosofiei culturii, care sunt identice cu însăşi isvoarele dela care s'a adăpat cultura celor două veacuri din urmă: raţionalismul şi istoris­mul. In ele se oglindesc două concepţii deosebite, pe care autorul le analizează cu mare claritate, fiecare dispunând de o lume proprie a valorilor. Astfel concepţia raţionalistă comportă un caracter univer­salist, pe când istorismul înclină spre particularism şi pluralism.

GÂND ROMÂNESC 343

Amândouă îşi au subîmpărţirile lor şi amândouă au contribuit în mă­sură aproape egală la desvoltarea acelui spirit care aparţine vre-milor de azi. In ce priveşte constituirea antagonismului dintre cele două concepţii, d. Vianu se raliază la părerea lui Troeltsch, care ,,a interpretat această opoziţie — după însăşi relatarea autorului — ca pe unul din felurile prin care germanismul a căutat, în ultima sută de ani, să-şi afirme originalitatea în faţa latinităţii şi a culturii anglo-saxone, întrunite în această opoziţie. Adevărul este — susţine d. Vianu — că mai cu seamă rivalitatea spirtuală franco-germană a alimentat problema filosofică a culturii. S'ar putea deci susţine până la un punct că nevoia lumii germanice de a-şi asigura autonomia idea­lurilor ei proprii, a îndrumat evoluţia problemei către concepţia isto­rică şi pluralistă. Aşa se explică de ce, în această din urmă formă, filosofia culturii a apărut uneori ca o ramură germană a filosofiei şi de ce termenului însuşi de cultură i s'a putut recunoaşte culoarea unui germanism specific, deşi în realitate el este latinesc şi prezenţa lui în textele franceze se urcă până la o dată, când germanii nu-1 cunoşteau şi încă nu-1 adoptaseră. După Troeltsch — continuă să pre­cizeze d. Vianu — concepţia raţionalistă a culturii se înrădăcinează în însăşi tradiţia stoică şi creştină a unei naturi generale omeneşti şi raţionale; pe când concepţia istorică şi pluralistă n'a putut apărea decât odată cu zorile romantismului german şi anume în momentul când s'a recunoscut sensul mistic-metafizic al ideii de individualitate". Aceste doua fire ale tradiţiei le cercetează d, Vianu, cu toate articu­laţiile lor.

Astfel dsa arată că filosofia culturii din veacul al XVIII-lea, care culminează cu Kant, are la bază trei trăsături de căpetenie, ce colaborează una cu alta, întregindu-se reciproc: raţionalismul, pro­gresismul şi liberalismul. Raţionalismul derivă dela Descartes, pu-tându-se identifica şi în acea propoziţie a lui Kant care susţine că ,,tot ce depăşeşte rânduirea mecanică a existenţei sale animalice, să fie scos de om din sine însuşi pentru ca să nu participe el la o altă fericire sau perfecţiune, decât acelea pe care, liberat de instincte, şi le produce singur prin propria raţiune". In această formulă trebue încadrată şi acea noţiune a naturii care a fost relevată frecvent şi adesea abuziv, în gândirea lui Rousseau. Ceeace nu aminteşte d. Vianu şi ni se pare nouă important pentru limpezirea problemei, este distin­gerea unui anumit finalism în concepţia raţionalistă, a unui finalism care cu timpul a fost amendat. Căci admiterea unui antagonism ne­cesar între finalism şi mecanism; considerarea unei atari polarităţi cu excluderea terţiului ni se pare astăzi dovedită insuficientă pentru explicarea fenomenelor care stau la baza culturii. Anumite orientări ale axiologiei fenomenologice au distins astfel între lumea normativă, care este a finalităţilor, şi între aceea a valorilor propriu zise, pe care o caracterizează mai degrabă o imanenţă specifică. In acest sens trebue interpretată şi critica lui Scheler împotriva raţionalismului, critică ce nu merge până la negarea totală a acestui curent atât de important în evoluţia spirituală a continentului.

Cealaltă idee, aceea a progresismului, a fost cu timpul amendată tocmai de concepţia istorică. Ea s'a constituit în problemă, precum arată d. Vianu, în polemica dintre Kant şi Herder, un eveniment

344 GÂND ROMÂNESC

asupra căruia insistă îndelung autorul. De altfel problema progresis­mului 1-a preocupat pe d. Vianu şi cu alte prilejuri, ca în teza dsale de doctorat, în care a înfăţişat întreaga problematică a luptei dintre „cei vechi şi cei noui", cât şi în „Dualismul Artei", unde a arătat meritele lui Schiller în înlăturarea acestei prejudecăţi iluministe.

Şi mai interesantă este problema corelatului liberalist al raţiona­lismului. Negreşit, el este cel mai important, căci prin el se vede istorismul înfrânt de concluziile raţionalismului, împrejurare pe care o putem verifica în gândirea lui Herder, primul care încearcă formu­larea poziţiei istoriste. Herder este un adversar al raţionalismului. El nu consideră raţiunea, ci înflorirea armonioasă a tuturor însuşiri­lor din om, ca un ideal demn pentru umanitate. La Kant statul era conceput potrivit cu ideile sale liberale, el preconizând chiar o aso­ciaţie mai largă a statelor. Herder refuză ideea unei atari asociaţii în conformitate cu concepţia sa pluralistă; admite însă forma liberală a statului care singură garantează egalitatea în omenire, idee atât de scumpă încă lui Rousseau. In acelaşi timp Herder socoate statul, spre deosebire de Kant, ca pe un mecanism lipsit de suflet şi spontaneitate.

Ciocnirea aceasta dintre raţionalism şi istorism nu ajunge la o sinteză decât în sistemul grandios al lui Hegel. „Raţiunea (sau spiri­tul), el o ipostează în forma unui principiu imanent realităţii în ge­nere şi istoriei în special". Analiza acestei ciocniri o închee d. Vianu astfel: . . . „am putea spune că filosofia raţionalista a culturii preco­nizând o desvoltare unitară a umanităţii, către un ideal universal de de dominare a sensualităţii, de triumf al raţiunii şi libertăţii, s'a dovedit în cele din urmă mai puternică decât concepţia contrară a istorismului care întrevede culturi despărţite între ele prin originali­tatea lor şi ca ideal de urmărit, nu progresul speţei, ci desvoltarea armonioasă a individualităţii. Istorismul n'a ajuns Ia expresie filoso­fică decât împrumutând unele din elementele raţionalismului. Teza istoristă n'a rămas însă fără unele rezultate, pe care raţionalismul nu le prevăzuse şi în rândul acestora, trebue să trecem câştigul po­trivit căruia, feluritele culturi omeneşti încep să fie considerate de aci înainte din punct de vedere al metodei istorice individualizatoare", însăşi această concluzie desveleşte spiritul larg în care a considerat d. Vianu cele două formule. In adevăr, o etichetare lapidară a curen­telor de asemenea natură riscă uneori să nu se acopere cu situaţia de fapt. Căci şi identificarea globală a concepţiilor de filosofia cul­turii ale lui Rousseau cu ceeace s'a înţeles prin raţionalism riscă să nu cuprindă întregul gând al marelui cugetător şi reformator spiri­tual. Dimpotrivă, dificultăţile pe care ni le înfăţişează în chip just d. Vianu, cu critica interpretărilor dovedite de d-sa eronate, indică limita până unde numai se poate considera Rousseau ca un repre­zentant al raţionalismului în filosofia culturii. Este adevărat că d. Vianu exercită critica aceasta mai mult asupra noţiunii de natură, ea însă se poate cu uşurinţă aplica, abordând aceeaş metodă, şi asu­pra sensului raţiunii. Un raţionalism care are la bază elementul na­turii cu recunoaşterea rolului important ce revine instinctelor, nu se poate confunda cu ceeace s'a înţeles mai târziu, desigur în faza ex­ceselor, prin raţionalism. La Rousseau intuiţia deţine un rol hotărîtor, pe care un raţionalism rigid îl va nesocoti. Negreşit, însă, prin toată

GÂND ROMÂNESC 345

ambianţa ideilor sale, Rousseau trebue socotit ca un reprezentant de frunte al raţionalismului, mai ales în filosofia culturii. Oscilaţiile din sânul raţionalismului sunt însemnate de d. Vianu cu atenţie. Astfel d-sa aminteşte rezervele pe care le-a formulat în privinţa aceasta Condorcet. Adaugă însă, că din consideraţiile lui Condorcet rezultă totuşi „că omenirea modernă nu trebue să renunţe la regimul raţio­nalist, pentru a se întoarce către principiile simple ale unui instinct elementar. Raţinuea, — după Condorcet — prin însăşi virtualităţile progresului său, este menită mai de grabă să îndrepte greşelile tre­cutului şi să obţină acel ideal fixat în chiar natura esenţială a omului şi înlăuntrul căreia luminile spiritului se vor întruni cu binele social."

Două capitole ale acestei lucrări sânt dedicate lui Nietzsche. In-tr'unul se desbate cunoscutul conflict al lui Nietzsche cu istorismul hegelian, în speţă cu David Strauss, precum şi speranţa pe care o pusese la început nefericitul filosof în solia lui Richard Wagner, so­cotit de el în acea vreme anume chemat a coordona cultura timpului său. In celălalt capitol se urmăresc consecinţele deosebit de bogate, ale ideilor lui Nietzsche asupra filosof iei culturii. Astfel, „în numele filosofiei lui s'au precizat elementele crizei culturii moderne. Dela el datează constatarea, de atâtea ori repetată de atunci, că vremii noa­stre îi lipseşte sentimentul metafizic fundamental şi că răul ei de­curge din împrejurarea că normele care o conduc sunt atinse de ca­ducitatea unui relativism istoric." Un alt merit al lui Nietzsche con-stitue lichidarea definitivă a raţionalismului progresivist al veacului al XVIII-lea. „Fiecare popor şi epocă îşi au mai de grabă idealurile lor proprii, rezultate din felul specific al conştiinţei lor metafizice" —• înseamnă d. Vianu, arătând că numai cu această convingere con­sidera Nietzsche cu putinţă să înfrângă „conştiinţa sceptică şi disol-vantă a epigonului." Aici intervine, deci, după părerea noastră, şi o terapeutică, ceeace ne obligă la prudenţă. Şi în adevăr, fără a ne îndoi de temeiul acestei afirmaţii, împrumutată azi dela Nietzsche mai ales de către o anumită concepţie psihologică, fără a ne îndoi de existenţa acestor „totalităţi individuale", socotim că singură „uni­tatea de stil" — un alt termen introdus cu temeiu de Nitzesche — nu rezolvă integral problema fundamentală a filosofiei culturii. Dimpo­trivă, noi credem că soluţia nu se poate aştepta decât dela acea con­sideraţie care din nou subordonează fenomenul cultural fenomenului de spirit în genere, privind valorile nu prin prisma culturii, astfel cum s'a procedat până astăzi, ci fenomenul complex al culturii prin măsura unitară a valorilor. încercarea s'a făcut, fiind o contribuţie a fenomenologiei, — o contribuţie încă, ce e drept, cu totul fragmen­tară, dar nu mai puţin promiţătoare. Dar, negreşit, această problemă depăşeşte intenţiile, din broşura de faţă, ale autorului. Lucrarea se închee cu o scurtă schiţare a concepţiei activiste, pentru care ple­dează d. Vianu.

Retipărirea acestei scrieri mai vechi a d-lui Tudor Vianu — ve­rigă dintr'un lanţ bogat — este în adevăr binevenită, pentru motivele expuse la începutul notelor de faţă. Ea ne ajută apoi, să pătrundem mai aproape şi de gândul central al autorului, oferindu-ne în acelaş timp un preţios comentar „istoric şi dialectic" al discuţiilor cruciale de azi.

VICTOR IANCU

8

346 GÂND ROMÂNESC

BARBU SLATINEANU, CERAMICA ROMÂNEASCA1)

Arta populară românească s'a bucurat în ultimul timp de admi­raţia din ce în ce mai accentuată, atât a străinilor, cât şi a noastră a tuturor şi nu rareori a avut şi norocul unor studii care îi relevau, fie valoarea artistică, fie pe cea etnică. Aceste studii au fost însă aproape întotdeauna fragmentare. Deasemenea unele ramuri ale artei populare au fost aproape total neglijate. Unul din aceste nedreptăţite capitole ale artei populare este şi cel al ceramicei româneşti, referitor la care lipsea nu numai o lucrare de sinteză, dar lipseau în mare măsură, chiar studiile parţiale necesare pentru o astfel de operă. De aceea sarcina ce şi-a luat-o d-1 Barbu Slătineanu de a scrie o „lucrare de sinteză despre evoluţia ceramicei româneşti" nu este deloc uşoară. Greutatea nu se datoreşte numai lipsei unei literaturi de specialitate, ci şi greutăţilor ce ni le oferă studierea materialului ceramic concret. Mai întâiu, pentru epoca mai veche, nu avem decât un material frag­mentar. Pentru epoca mai nouă, pentru materialul „viu", greutăţile sunt poate şi mai mari, din cauza numeroaselor centre şi influenţe, ce se întretae şi se influenţează reciproc, încât urmărirea evoluţiei ceramicei româneşti, ar necesita studii şi observaţii detailate de mai mulţi ani. D-1 Slătineanu prin stăruinţa sa, susţinută de dragostea pe care o are faţă de ceramica noastră populară, bazându-se pe cer­cetări proprii, pentru epocile mai noi şi pe material arheologic, pentru epocele timpurii, a reuşit să învingă unele greutăţi şi să ne dea o icoană generală şi aproximativă a ceramicei româneşti din timpurile istorice.

înainte de a intra în subiectul propriu zis al cărţii, autorul face o seamă de consideraţiuni introductive asupra Evoluţiei ceramicei în legătură cu originile olăriei noastre (p. 7—25) şi în special asupra Ceramicei româneşti (p. 26—30). El arată că în decursul timpului ceramica a avut un dublu rol: utilitar şi ornamental. Ea a fost în acelaşi timp unealtă şi podoabă găsindu-se la fel, atât la masa boga­tului, cât şi la cea a săracului, mai ales în epoca veche, când nu avea pe rivalii săi de azi: porţelanul şi fierul zmălţuit. „Din timpu­rile cele mai vechi vasele însoţiau oamenii până la morminte". Şi de multe ori cioburile lor sunt singurile documente ce ne arată iocul unde a fost vieaţa omenească. De aceea ceramica este în oarecare măsură şi o istorie a neamului românesc, precum şi o icoană, în care se oglindeşte sufletul românesc, cu înrâuririle, pe care diferitele po­poare le-au avut asupra lui în decursul timpului. „Dacă în diferitele forme ale olăriei, se oglindeşte evoluţia artistică şi caracterul unui popor, deasemenea invariabilitatea modelelor dovedeşte stabilitatea şi continuitatea etnică din unele regiuni. Introducerea unor noi ele­mente ornamentale ne arată penetraţiunea influenţelor venite din afară, iar prezenţa unor cioburi în săpături ne poate desluşi diferi­tele influenţe, sau dominaţiuni străine, ce s'au perindat în acele locuri"

*) Barbu Slătineanu. Ceramica Românească. Bucureşti, Fundaţia pentru Lite­ratură şi Artă „Regele Carol II", 1938, in - 8<>, 230 р., 74 fig„ 5 pl. colorate, 54 pl. şi 3 hărţi afară de text.

I

GAND ROMÂNESC 347

4

(p, 8) . Dar cu toate influenţele, ceramica românească în ansamblul ei şi-a putut păstra o individualitate proprie manifestând o predilecţie faţă de anumite forme şi motive, care o fac să se deosebească de cea a vecinilor noştri, sau a popoarelor cu care am convieţuit.

Autorul împarte ceramica românească în trei faze: o fază pre­istorică până la întemeierea Principatelor, a doua dela întemeiere până la 1700, pe care o numeşte a evului mediu şi perioada nouă dela 1700 până azi. In cartea sa se ocupă numai de ultimele două, adică de ceramica istorică. Autorul face la început o observaţie justă că unul din duşmanii ceramicei istorice au fost (şi sunt încă!) arheo­logii, care urmăresc numai ceramica preistorică considerând fără va­loare orice obiect cu aspect recent. Cu acestea autorul intră în subiec­tul propriu zis al cărţii: Ceramica evului mediu (p. 31—91) şi cea din timpurile noi (p. 92—165).

Năvălirilee barbare, spune d-1 Slătineanu, au întrerupt întrucâtva evoluţia ceramicei noastre locale, care era destul de desvoltată, după cum ne-o dovedesc săpăturile făcute în staţiunile preistorice. Totuşi o oarecare continuitate trebue să fi existat căci „fără continuitate motivele şi procedeele s'ar fi pierdut" (p. 35). Peste aceste elemente autohtone tradiţionale se suprapun în decursul acestei epoci două influenţe: cea bizantină exercitată mai mult în Principate şi cea occidentală în Transilvania. In Principate influenţa bizantină a adus stilul mediteran, care s'a altoit destul de firesc pe ceramica autohtonă preistorică. Totuşi ceramica bizantină a adus mai mult o ceramică luxoasă, mai artistică prin policromia sa. Ea era folosită mai mult de păturile sociale înstărite, în special la curţile domneşti. Alături de ea se continua ceramica populară „fără dată şi fără vârstă" pentru populaţiile de rând. Această ceramică a păstrat vechile tradiţii fără să le schimbe în decursul secolelor. Cu toate acestea olăria românească variază întrucâtva după regiuni. Astfel în Moldova, Bucovina şi Ţara Secuilor predomină olăria neagră. In Ol­tenia, Banat şi o parte din Bihor se întâlneşte mai mult ceramica roşie gălbue, cu decoraţii de humă roşie, sau albă, sau chiar neagră cu su­prafeţele aspre. In Muntenia de nord predomină decoraţiile de humă albă cu desene preistorice. Aceasta nu însemnează că nu ar exista o unitate a ceramicei noastre. Ea se menţine mai ales prin păstrarea aceloraşi forme la Românii din toate unghiurile ţării. Cele mai însem­nate centre de ceramică din Muntenia din această perioadă sunt la Curtea de Argeş, Tărgovişte, Snagov şi Câmpulung. Ele produceau olarii mai mult pentru populaţia săracă, dar şi pentru curţile boereşti, căutând să imite ceramica bizantină, dela care au luat şi tehnica smal­ţului şi sgrafito, după părerea d-lui Slătineanu, Totuşi în oraşele li-torale: T.-Severin, Cetatea-Albă, Caliacra, Histria, etc, se găsesc ur­mele unei ceramici aduse direct din Orient pentru satisfacerea gustu­rilor artistice mai rafinate. In Moldova avem deasemenea o continui­tate preistorică peste care se suprapune influenţa bizantină şi mai târziu şi cea occidentală, mai ales în ornamentaţie. Datorită acestei influenţe, în special prin intermediul Transilvaniei, s'a ajuns la cera­mica ornamentală basorelief, care căptuşia uneori ziduri întregi la Suceava, sub forma unor plăci smălţuite. Centre sigure au fost la Su­ceava şi Hârlău. In Transilvania s'a continuat tradiţia greco-romană,

348 OAND ROMANESC

ceramica nesmălţuită, până în secolul al XVII. Ea era fabricată ex­clusiv de Români, chiar pentru conaţionalii lor Saşi şi Unguri. In ceea ce priveşte Maramureşul, originile ceramicei locale nu ne sunt cu­noscute, dar trebue să presupunem că o ceramică românească a existat şi înainte de sec. XVII, când pătrunde ceramica din Slovacia.

După ce face istoricul ceramicei româneşti până în secolul al XVII, d-1 Slătineanu trece la studierea materialului ceramic concret. Şi anume la analiza celor două elemente esenţiale: forma şi decoraţia ceramicei. Cu drept cuvânt, afirmă autorul, că forma constitue ele­mentul decorativ cel mai invariabil. Ornamentarea este de obiceiu supusă modei şi influenţelor. Formele se moştenesc veacuri dearândul şi sunt de obiceiu comune anumitor civilizaţii, epoci şi popoare, încât ele pot servi mai uşor de criteriu în determinarea originei diferitelor olarii, sau desfacerea lor. Astfel s'au păstrat formele preistorice prin cele mediterane şi acestea, la rândul lor, uşor modificate prin in­fluenţa bizantină. Tot dela olăria bizantină s'a împrumutat şi deco­raţia pentru ceramica românească mai luxoasă. Ornamentele sunt de obiceiu geometrice, florale şi animale, cuprinzând şi elemente mitolo­gice orientale: balauri, sgripţori, himeră, cercul solar, etc. Alte mo­tive denotă o influenţă occidentală. In afară de motive, influenţele se manifestă şi în cromatica ceramicei.

începutul fazei a doua a ceramicei româneşti se caracterizează prin accentuarea unor noi influenţe. Autorul afirmă că datorită in­fluenţei bizantine arta locală a regresat întrucâtva, aşa că pe la în­ceputul secolului al XVIII familiile boereşti şi domnitoare din Prin­cipate au început să aducă vase din Orient, îndeosebi din Damasc, Niceea şi Rhodos. Această ceramică excela prin arta ornamentală, îndeosebi avea motive şi colorit foarte bogat. Ea a avut repercusiuni şi asupra ceramicei locale. Epoca lui Brâncoveanu a însemnat şi pentru ceramică o epocă de glorie artistică. Centrele de fabricaţie se înmul­ţesc considerabil. Cele mai însemnate erau la Hurezu, Curtea de Ar­geş, Prahova, Gorj, Vâlcea, etc. Autorul enumera şi şcolile de arte şi meserii din zilele noastre (T.-Jiu, Curtea de Argeş, e tc ) , a căror pro­ducţie o găseşte de „bună calitate, dar latura artistică lasă foarte mult de dorit" (p. 108). Moldova a avut mai puţin norocul unei mari desvoltări. Totuşi, avem şi azi câteva centre: Rădăuţi, Roman, Tăr-gul-Frumos.

Ceramica din Transilvania, care a stat sub influenţa occidentală, este mult mai grea de studiat. Aci, centrele, producţiile, influenţele se amestecă adesea haotic şi-ţi trebue o foarte mare stăruinţă şi mai ales pricepere pentru a te descurca în mod onorabil. Greutatea a sim­ţit-o şi d-1 Slătineanu şi nu întotdeauna a reuşit să o învingă. Din cauza convieţuirii mai multor popoare „de multe ori este greu de desluşit, spune autorul, contribuţia fiecărui element în parte, căci gă­sim centre de olari în care cele trei elemente lucrau laolaltă" (p. 116). Deasemenea, remarcă autorul, posesiunea obiectului nu implică obâr­şia lui, cel mult arată aria de răspândire a unui centru. Şi într'adevăr, chestiunea nu e deloc uşoară când e vorba să stabilim naţionalitatea unui obiect în ceramică. Căci dacă elementul producător nu este cel consumator, cum se întâmplă foarte des, se pune fireşte întrebarea:

GÂND ROMÂNESC 349

care este naţionalitatea obiectului? Logic ar fi cea a producătorului, dar având în vedere că acesta se acomodează după numite gusturi ale consumatorului, tot aşa de uşor i se poate atribui şi naţionalitatea celui din urmă. In privinţa producţiei d-1 Slătineanu remarcă aportul însemnat al Saşilor, care însă „nu întunecă întru nimic meritele olăriei autohtone, care dacă este mai simplă şi făcută cu mijloace mai modeste, rămâne martora unei tradiţii atât de frumoase şi are darul de a plăcea chiar în modestia ei. Ceea ce caracterizează ceramica ro­mânească este spiritul ei de continuitate care a făcut să păstreze în unele locuri tradiţiile preistorice şi romane" (p. 118). După acestea, autorul se ocupă de centrele mai însemnate din Transilvania. Mai întâiu de cele curat româneşti: Bihor, Banat, Maramureş şi în urmă de cele care stau sub influenţa celor săseşti sau ungureşti; Turda, Făgăraş, Sibiu, Braşov, Cluj, Cărei, etc. Recunoaştem că ceramica din Transilvania este foarte grea de studiat, dar cu multă stăruinţă şi făcându-se mai întâiu monografii amănunţite asupra fiecărui centru în parte, s'ar putea, cred, lămuri o interesantă configuraţie a cera­micei populare. Autorul cunoaşte material relativ mult, dar în cea mai mare parte din colecţiile conaţionalilor noştri, în care matereialul românesc este aproape disparent. Vechile muzee dinainte de Unire au neglijat materialul românesc, iar cele de după Unire, n'au avut prea mult, nici ele, iniţiativa colecţionării materialului ceramic în mod ştiinţific. In lipsa unui bogat material com­parativ, pe care, trebue s'o recunoaştem, d-1 Slătineanu nu 1-a avut la dispoziţie, problema ceramicei din Transilvania este abia conturată. Mai ales problema influenţelor nu e îndeajuns de lămurită. Remarcăm apoi, că autorul deşi ia cunoştinţă de unele lucrări scrise de conaţio­nalii noştri, referitor la ceramica din Transilvania, d-sa le citează ca material informativ şi nu încearcă decât o singură dată să ia o atitu­dine critică faţă de ele. Poate stadiul cercetărilor e de aşa natură încât 1-a îndemnat pe d-1 Slătineanu la această rezervă, care însem­nează şi prudenţă.

La sfârşitul volumului ni se dă o parte complimentară despre tehnica olăriei, care poate era mai potrivită la început, sau întreţesută cu evoluţia ceramicei. Apoi negoţul cu oale, precum şi un capitol de folklor: Aşezăminte şi obiceiuri (p. 68—180) şi în sfârşit, credinţe şi proverbe în legătură cu olăria. Această ultimă parte ne face să cre­dem că d-1 Slătineanu voia să ne dea o monografie a ceramicei româneşti, ceeace a reuşit în parte. Urmează un glosar al termenilor din ceramică şi planşele foarte bine executate, ca şi întregul volum. Remarcăm deasemenea bibliografia bogată şi recentă. Regretăm că volumul nu are şi un indice al localităţilor şi autorilor ci­taţi, de care nu se poate dispensa nici o carte de ştiinţă. Cu aceste mici restricţiuni, cartea d-lui Barbu Slătineanu constitue mai mult decât un frumos şi lăudabil început în studiul ceramicei româneşti. Să nu uităm că autorul nu este un om „de specialitate" în sensul oficial al cuvântului. Este un cercetător-amator, ca aţâţi alţii în tre­cutul etnografiei româneşti, dragostei, avântului şi stăruinţei cărora le datorăm atât de mult. Poate faptul acesta a fost favorabil tonului de modestie şi bună cuviinţă în care este scrisă cartea, ne lăsând pe autor să se avânte în afirmaţii îndrăzneţe şi riscante. Ar fi de dorit

350 GÂND ROMÂNESC

ca cei care se dedică cercetărilor, de artă populară în calitate de „specialişti", să înceapă studierea sistematică a singuraticelor centre, (unele indicate în cartea d-lui Slătineanu, altele nu) şi îndeosebi mu­zeele etnografice să nu ezite o clipă de a salva dela moarte, prin colecţionare, materialul ceramicei româneşti.

GH. PAVELESCU

EMIL GIURGIUCA, ANOTIMPURI1)

Nu ne vine uşor să scriem cu răceală şi cumpăt neutru despre această culegere de poeme, atât de plină şi de matură, a cărei cre­ştere am urmărit-o pas cu pas dealungul anilor din urmă. Autorul ei e un ferment din cei mai preţioşi ai vieţii spirituale de dincoace de Carpaţi şi cartea de care vorbim se cuvine a fi considerată nu nu­mai pentru valoarea-i intrinsecă, ci şi pentru un motiv de altă na­tură, dar nu mai puţin important. Ea este, anume, una din cele mai grăitoare dovezi ale vitalităţii acelei mişcări literare ardelene care a început acum 7—8 ani şi care a schimbat în multe privinţe atât de ra­dical aspectul general al vieţii româneşti din această parte de ţară. Critica noastră a arătat — cu câteva excepţii pe care nu le putem lăuda îndeajuns — puţină înţelegere pentru fenomenul de care amin­tim. Nu ştim dacă exerciţiile de ascuţită analiză, de care această critică se arată de atâtea ori capabilă când e vorba de disecarea unei opere în sine, pot compensa pe cetitorul dornic de priviri sinoptice în care apariţiile individuale să fie încadrate cu tot rostul lor. Bă­nuim că nu. Şi e o lacună. Căci în definitiv viaţa literară a unei epoci e, înainte de toate, un context ale cărui încheieturi, oricât de diverse, mărturisesc o solidaritate, o înrudire — şi o operă oarecare, chiar când ea se arată rebelă încercării de a o însuma, nu e niciodată cu totul independentă de atmosfera vremii, de care e legată într'un fel sau altul, — fie şi numai prin contrast şi protestare (şi uneori însăşi această protestare afirmă o prezenţă mai vie decât conformis­mul cel mai docil).

Vrem să spunem în treacăt că dacă migala de arhivar nu poate explica mare lucru din esenţa unei lucrări de literatură, a scoate o asemenea lucrare din configuraţia spirituală a vremii, înseamnă a o arunca în vid.

Spiritul nostru critic e fragmentar şi cazuist. El alunecă volubil şi isteţ dela carte la carte, dela autor la autor, dar aâta vreme cât n'are sensul marilor unităţi, el nu e creator de viziune şi puterea lui nu trece dincolo de limitele modeste ale unei exegeze improvizate, oricât de ingenioase i-ar fi mijloacele. In afară de minunata carte a lui B. Munteanu, Liitterature roumaine (Paris, 1938), pe care am dori s'o vedem cât mai curând şi în româneşte, nu avem astăzi nici o lucrare de sinteză din care să se poată vedea harta spiritului româ-

1 ) Colecţia „Abecedar".

G Â N D R O M A N E S C 351

nesec contemporan. Şi timpul prin care trecem e doar excepţional. Ii simţim ritmul în sânge, ne dăm seama că acum bate ceasul nostru hotărîtor. Ce ar putea fi mai interesant pentru un cercetător decât căutarea coordonatelor literare ale acestui mare moment?

Se petrece, iată, de câţiva ani încoace, subt ochii noştri, un pro­ces de cea mai profundă însemnătate: afirmarea puternică şi încre­zătoare a unui nou duh românesc, larg, cuprinzător, pe potriva ţării întregite. Nu e vorba de apariţiile izolate, ci de ceeace le leagă pe subt pământ şi le configurează într'o nouă şi largă perspectivă ro­mânească.

Contribuţia noilor provincii la închegară acestui front al spiri­tului românesc ne interesează în mod cu totul deosebit, fiindcă, după douăzeci de ani, această contribuţie are valoarea unei probe verifica­toare, tot aşa cum lipsa ei ar dovedi că n'avem drept la viaţă. Subt acest unghiu trebue să privim strădaniile ardelene în câmpul lite­raturii. Avem datoria să le privim astfel cel puţin din când în când. Am avea această datorie chiar dacă ea ne-ar fi penibilă" prin rezul­tatele negative la care am ajunge. Nu e cazul, credem.

Mai din plin decât s'a putut spera, această parte de ţară s'a afirmat cu vigoare, s'a regăsit — e poate mai nimerit s'o spunem — în consensul vieţii româneşti. Ce s'a petrecut aici în aceşti câţiva ani din urmă e ca o a doua cucerire de ţară, de data asta prin armele şi destoinicia spiritului şi, de aceea, definitivă.

Numele lui Giurgiuca trebue pomenit printre cele dintâi în legă-gătură cu noua viaţă literară din Ardeal, începută prin 1930. Nu putem înşira într'un scurt articol tot ce s'a înfăptuit de atunci. Ar­dealul a fost literalmente împânzit de reviste. Dincolo de valoarea în sine a acestor încercări — unele dintre ele au dovedit o putere de viaţă impresionantă pentru împrejurările noastre, — ne interesează febra căutării, dorul de muncă ce se desprinde din ele, vrând parcă să ne compenseze pentru lâncezeala din întâii ani de după război, într'o broşură luminoasă (Viaţa literară românească în Ardealul de după Unire, Cluj, 1934) Ion Breazu a caracterizat judicios această întâia decadă. Un sămănătorism anemic şi întârziat, urmă săracă dintr'un trecut apropiat în care acest curent îşi trăia aici, prin Lucea­fărul, epoca lui de glorie, continuat cu putere, până azi, numai de Ion Agârbiceanu, câteva reviste şovăitoare şi inconsistente: acesta e tabloul puţin îmbietor al anilor în care politica şi mirajul Bucu­reştilor a absorbit toată vlaga ţării.

In anii aceştia de monotonie şi de nivel scăzut, splendida operă a lui Lucian Blaga creştea, de puţini ştiută şi urmărită, într'o stranie singurătate, fără putinţă de interferenţă cu viaţa intelectuală de aici, cu toate că ea izvorăşte din structurile profunde ale sufletului românesc din Ardeal.

Prin luna Mai 1933 apare, subt îngrijirea lui Emil Giurgiuca şi Gh. Boldea, la Brad, o revistă săptămânale de proporţii minuscule. Se întitula, cu cochetă modestie şi simpatică preţiozitate Abecedarul şi îşi propunea să aducă „domnului cetitor, săptămânal, o icoană, un vers, o idee.. . desprinzându-i spiritul din angajamentele coti-diane". Ea a adus de fapt Q|întreagă primăvară: îndrăzneală tine-

352 GÂND ROMÂNESC

rească, gust, avânt, perspectivă. Cei doi redcatori ai ei au răscolit şi au mobilizat întregul Ardeal tânăr. S'a văzut atunci câte aptitudini admirabile dormitau în toate colţurile, aşteptând cuvântul deşteptă­tor, priceput şi autorizat. Un nou Ardeal bătea la porţi, o nouă înţe­legere a literaturii, descătuşată de mitul utilului — atât de puternic înstăpânit aici (despre acest mit chiar în aceeaş lună, profesorul D. D. Roşea scria, în Gând Românesc, un eseu remarcabil), un spirit mai frământat, mai atent la valorile adânci ale artei, mai exigent faţă de el însuşi.

Din preajma anului aceluia au pornit multe căi; unele au fost curmate, brusc (Gh. Boldea, Pa vel Dan), altele s'au împotmolit şi, în sfârşit acelea care au fost tăiate niai adânc şi mai hotărît, sunt astăzi în plin urcuş.

A lui Emil Giurgiuca e din acestea. Cartea de versuri pe care o prezentăm în aceste rânduri e prea

plină de sevă, prea bogată în posibilităţi ca să nu ne întărească în convingerea, de mult câştigată, că autorul ei e un poet de vocaţie sigură, înzestrat cu o viziune personală a lucrurilor şi cu mijloace de expresie de remarcabilă bogăţie şi prospeţime.

Lirismul lui Emil Giurgiuca e un lirism obiectiv. Stabilindu-i locul cu aproximaţie în această categorie poetică, gândul ne poartă în chip firesc spre Coşbuc. Alăturarea a mai fost făcută, dacă nu ne înşelăm. In orice caz, ea ni se pare justificată. Intr'adevăr, dragostea pentru natură, îmbrăcată în atât de strălucite straie de cuvinte, raritatea accentelor de confesiune şi sfiala acestor accente, îl apropie pe Giur­giuca de marele rapsod al firii româneşti.

Şi n'am greşi, poate, socotind discreţiunea pe care Giurgiuca şi-o impune în mărturisirea stărilor sufleteşti directe, drept o caracteris-tipică a lirismului ardelean în general. La Coşbuc reţinerea aceasta e notorie, la Goga, poet misionar, ea e afirmată programatic, la Blaga apare convertită în mari perspective metafizice, la Cotruş se precipită în explozii de revoltă socială. înclinarea mai accentuată spre construcţii epice a ardelenilor — cu toată zgârcenia lor verbală — o socotim derivând tot din această dispoziţie sufletească fundamen­tală.

S'ar putea pune întrebarea dacă nu cumva această reţinere echi­valează cu o secetă lirică fonciară. Asemenea întrebări se şi puneau într'o vreme când se credea că sursa oricărui lirism e un fel de neu­rastenie subtilă, feminină şi când se discutau probleme ca aceasta: „e posibilă, din capul locului, o poezie a sănătăţii, a echilibrului?". Pe vremea aceea măsura unică a poeziei lirice era egotismul şi orice exces în această direcţie era scuzat printr'o teorie estetică ea însăşi viciată de lirism. Poezia lui Coşbuc, se ştie, a căzut victimă acestei interpre­tări. Şi cei care i-au luat apărarea, sechestrând-o însă pentru o altă ordine de idei, în fond tot atât de streină de poezie (valoarea de do­cument etnografic, valoarea socială, e tc ) , n'au fost mai puţin ne­drepţi cu acest mare inspirat şi minunat de înzestrat şi de învăţat artist.

Desigur, lirismul familiei de poeţi de care vorbim apare disimu-

O A N D R O M Â N E S C 353

lat, mijlocit, mai temperat deci, tocmai datorită acestei mijlociri. Un pastel stabileşte oarecare distanţă între poet şi cetitor, dar prin aceasta el nu e mai puţin purtătorul unei viziuni, semnul unei atitu­dini.

Din acest fel de poezie obiectivă, când nu e o simplă descripţie, se desprinde, în general, o impresie de calm şi de forţă pe care o dă îndeobşte atitudinea contemplativă.

Această impresie o avem şi la cetirea cărţii lui Emil Giurgiuca. într'un alai de mare bogăţie, frumuseţile naturii, eternele, fragedele frumuseţi, defilează pe subt ochii noştri, pe paginile deasupra cărora adie înaltul duh al Georgicelor. Ne sună în urechi versul lui Coşbuc: „Cât de frumoasă te-ai gătit, Natură, tu, ca o virgină . . . " . Acelaşi fior de fericire curată şi uimită în faţa miracolului mereu repetat şi neistovit, limpede şi puternic al naturii, ni-1 transmit şi poemele lui Giurgiuca. Iată o strofă din „întâmpinare" (p. 9) .

Râd toporaşii vineţi ca ochiuri de izvoare, E-o dimineaţă albastră şi clară ca un clopot Nou printre rugii tineri stropiţi de soare'n ropot Mărirea ţi-o întâmpin cu-un ram de măr în floare.

Emil Giurgiuca nu se mărgineşte să descrie natura, ci o inter­pretează, mai bine zis, prin aspectele ei se interpretează pe sine însuşi. Un suflet de rară curăţenie se descifrează printre rânduri, sufletul unui rustic şi aristocratic om al pământului. Poezia lui Giur­giuca, lipsită de complicaţiile discutabile ale psihologismului narcisist, e o poezie de culori şi de arome câmpeneşti, o poezie sănătoasă, plină de vigoare. Se simte că aici vorbeşte un om care cunoaşte adânc aceste lucruri, le-a trăit, le-a asimilat şi nu le va uita, nu le poate uita niciodată, fiindcă i-au devenit constitutive. Gradul de intensitate cu care natura trăieşte în poezia lui Giurgiuca e puţin obişnuit. Ceti­torul atent va descoperi subt aparenţa de monotonie a volumului o întreagă orchestraţie subtilă a acestei trăiri a naturii, dela gingăşia irizată până la acordurile frenetice şi o mai migăloasă cercetare a imaginilor şi a sonorităţii versurilor ne-ar arăta cât de adânc şi cu câtă pasiune a urmărit poetul toate tresăririle firii. Citez în fugă aceste două rânduri de viziune în genul lui Van Gogh:

Răzoarele în cârduri merg cu timpul înflorit, spre moara vântului...

(Vara, p. 28) sau, din Inserare, (p. 36) începutul:

Maicile serii ies din pădure. Grâul se scaldă în somnuri de vară. Cu trup de trestie seara, prinţesă pădurară, încununată cu viţe de mure,

Păşeşte înaltă şi gravă . . .

pentru a evidenţia că pastelul lui Giurgiuca e cu totul altceva decât

354 GÂND ROMÂNESC

o sârguincioasă descriere imitativă, având o dinamică interioară foarte originală dela care suntem în drept să aşteptăm multe sur­prize.

Dar poetul îşi exprimă chiar stările cele mai personale prin ana­logii luate din viaţa naturii. S'ar părea că acesta îi e singurul limbaj cu putinţă. Nu e vorba de imagini de ocazie, ci de o organică trebuinţă de a ţine mereu vie legătura între mişcările sufletului şi acelea ale naturii.

Sunt ca un spin crescut în soare Rănind morocănos un lan de grâu. Ucideţi-mă'n noapte cu topoare, Zvârliţi-mă 'ntr'o râpă de pârâu!

(Epavă, p. 70).

Prezenţa naturii aici nu e numai aluzivă, cu rol de a furniza imagini lămuritoare pentru o durere a sufletului, ci concretă şi auto­nomă, desfăşurându-se paralel cu sfâşierea sufletului omenesc.

Această osmoză veşnică între om şi natură e una din aspectele cele mai caracteristice ale poeziei lui Giurgiuca, poezie panteistă, de topire în viaţa nemărginită a naturii, cu certitudinea credinţei în rostul ei ocrotitor.

Poezia lui Giurgiuca ancorează în străfundurile vieţii vegetale şi nu în suprafeţe. Tipică în privinţa aceasta este poema Dorinţă (p. 13):

Mă vreau acolo unde de toate eşti aproape Şi tuturor cuvântul se'mparte deopotrivă, Unde svâcneşte'n pietre viaţa primitivă Şi zorile se varsă ca apa peste ape.

Din patru zări se curgă'n şuvoaie calde vântul Ca prin frunzişul unui mesteacăn ud de lună, Din spicele de soare să-mi leg în păr cunună, Să mă pătrundă cerul ca ploile pământul.

S'am creştetul în soare şi gleznele în rouă, Urechea aplecată spre fratele stejar, S'aud urcând sub scoarţă-i tot sufletu-mi, să par Născut atunci din sânul naturii'n formă nouă.

Dibuitoare mâna s'atingă pe aproape Pe Dumnezeu, mireasmă plutind pe flori, pe ape. . , Şi pacea lui tihnită s'o beau setos prin pori Şi să-mi împrăştiu duhul la florile surori.. .

Strofele citate au o valoare reprezentativă. Din ele se desprinde o înţelegere religioasă a naturii şi această înţelegere în care se amestecă încântarea dionisiacă şi străvechea cucernicie ţărănească, formează leit-motivul întregii cărţi. Când această fericită viziune

GÂND ROMÂNESC 355

izbuteşte să-şi găsească expresia adevărată, poema se înfăţişează plină de farmec grav. Acesta este cazul uneia dintre cele mai desă­vârşite din întreg volumul: Vara (p. 29), în care anotimpul belşugului e grandios personificat în chipul unei ţărance tinere, simbol al frumu­seţii şi al fecundităţii.

După ce merii ning cu păpădii Vezi numai că vine vara iar, Nevastă tânără cu mânecile'n stropi de maci sângerii, Obrazul — măr domnesc, sânul —• garoafe de jar.

Cu-un ram de busuioc în mână ea coboară, Intră'n biserică şi pe icoane s'aprind ruji, Şi fumul de cădelniţă-i mai jucăuş — Iar glasul popii, dur, se face de vioară.

Nu totdeauna însă poetul izbuteşte să-şi găsească forma unică, — şi atunci apar acele momente de ezitare care fac ca tumultul ima­ginilor să se reverse într'o dezordine barocă, suprapunându-se la în­tâmplare, fără necesitate. Prea mult decor, prea multe înflorituri, prea mult pitoresc. (De aici, nu odată, preţiozitate).

Şi în deosebi prea multe cuvinte regionale. într'o cronică judi­cioasă publicată în Familia (anul 1938), Octav Şuluţiu le-a înşirat cu grijă. Nu le vom repeta. Dacă tendinţa de a individualiza cât mai mult satul ardelean — sau orice alt sat românesc — în care, sun­tem de acord, zac comori scumpe de grai, ne este, în general, sim­patică, nu putem totuşi adera la un limbaj poetic pentru a cărui lămurire trebue să cauţi prin glosare.

Dar problema aceasta e mult prea complicată pentru a o putea rezolvi printr'o observaţie fugară. In legătură cu Giurgiuca ea se pune din pricina unei bogăţii lexice care se cere strunită. Trebue să ai curajul să lupţi uneori chiar împotriva calităţilor proprii.

ION CHINEZU

M I Ş C A R E A C U L T U R A L Ă

C ă r ţ i si Reviste

ŢARA BÂRSEI, revista braşoveană, condusă de d. Axente Banciu, ne aduce, în ultimul ei număr, vestea că e nevoită să-şi suspende apariţia. Greutăţi de ordin material şi sănătatea zdruncinată a direc­torului ei au dus la această dureroasă hotărîre.

înregistrăm cu multă amărăciune acest fapt. „Ţara Bârsei" era veterana publica­ţiilor ce au luat naştere în urma curen­tului localist care a înviorat în ultimul deceniu viaţa culturală din oraşele arde­lene. In cei zece ani de apariţie, nume­rele ei ne-au venit cu o regularitate pu­ţin obişnuită în România de după răs-boiu. „Ţara Bârsei" face parte dintre pu­ţinele noastre publicaţii care au căutat să-şi respecte cu sfinţenie angajamentele luate faţă de abonaţi — chiar când abo­naţii nu i-au plătit cu aceeaşi măsură. Această apariţie regulată a fost menţinu­tă însă cu jertfe imense din partea con­ducătorului. Căci, asemenea celor mai multe din periodicele ardelene, revista braşoveană n'a avut la spatele ei o sub­venţie grasă şi sigură, care să o pună la adăpostul grijilor, din care să-şi poată plăti un administrator şi să mai pice ceva şi în buzunarul directorului şi al colabo­ratorilor. Cele zece volume ale ei le da­torăm aproape exclusiv muncii gratuite, stăruitoare şi pricepute a unui om, care întreaga viaţă a fost condus de un înalt sentiment al datoriei. El are dreptul să se odihnească.

Dacă amintim aici aceste mizerii legate

de soarta unei reviste, o facem pentruca de cele mai multe ori ele consumă o mare parte din energia celor care le redac­tează. Experinţa făcută de „Ţara Bârsei" nu e deloc izolată. Numeroase din publi­caţiile ardelene sunt ameninţate să sfâr­şească asemenea ei. De unde nu urmează că lupta pornită în paginile lor nu trebue continuată cu aceeaşi energie, la nevoie iarăşi şi iarăşi începută, până când vom ajunge să convingem proaspăta noastră burghezie că manifestările de acest fel sunt tot atât de necesare — dacă nu mai mult — ca şi o fabrică nouă, o cazarmă, sau o autostradă. In momentul când scriem aceste şire avem în raftul din faţa noastră numeroasele volume ale reviste­lor ardelene, apărute în anii din urmă. Când am sărbătorit zece ani dela Unire, rafturile acestea erau aproape goale; a-cum, în al douăzecelea an, ele sunt în­cărcate cu volume venite din toate regiu­nile de dincoace de Carpaţi. Să nu însem­ne ele nimic pentru afirmarea noastră în această provincie ?

Sunt multe pagini inutile în aceste vo­lume — în care revistă nu sunt ? — dar sunt şi pagini la care vom reveni mereu, fie pentru a noastră desfătare, fie pentru a ne documenta asupra vremii noastre sau a celei trecute. Iată, de pildă, „Ţara Bârsei". Ea n'a avut ambiţia de a bate noi monete literare. Directorul ei este unul din cei mai destonici profesori arde­leni din vechea gardă. El a fost crescut în şcoala scrisului limpede şi sănătos, pentru apărarea căruia a luat nu odată condeiul în mână, încă înainte de Unire. Pentru un astfel de scris a militat şi în

O A N D R O M A N E S C 357

paginile revistei, pe care timp de zece ani a purtat-o aproape singur pe umeri. Dacă „Ţara Bârsei" nu ne-a dat nici un scrii­tor nou, în schimb articolele ei culturale, studiile şi documentele ei istorico-litera-re sunt nu odată izvoare de întâia mână, nu numai pentru cunoaşterea vieţii bra­şovene, ci pentru întreg trecutul româ­nismului ardelean. Istoricul, filologul, cercetătorul literar va trebui să răsfo­iască mereu aceste pagini, în care un Gh. Bogdan-Duică, un Sextil Puşcariu, I. Lu-paş, A, A. Mureşeanu, ş. a., au publicat atâtea din contribuţiile lor preţioase. Re­vista braşoveană a adus mai ales aminte unor tineri, care au cam uitat să pri­vească dincolo de stâlpul de hotar pe care stă scris „1918", cât de bogată este vechea viaţă românească a Ardealului, fără de care nu ne putem închipui cum s'ar fi putut înfiripa, subt atât de bune auspicii, noua lui eră, în cadrele statului întregit.

. . . Dar sar părea c'am scris un pane­giric. „Ţara Bârsei" n'a murit, nu putem crede c'a murit. Subt acest nume, sau subt altul, Braşovul va trebui să-şi aibă revista lui. Oraşul cu o atât de bogată tradiţie culturală şi cu atât de frumoase perspective de desvoltare, pe toate planu­rile vieţii noastre naţionale, nu poate lipsi din simfonia noii spiritualităţi ro­mâneşti.

CONVORBIRI LITERARE (Iunie— Oct. 1938). Sub titlul „Contribuţiuni la bibliografia lui G. Bogdan-Duică" d. Al. Iordan dă o seamă de observaţii şi com­pletări la bibliografia regretatului profe­sor, pe care am publicat-o, în colaborare cu d. I. Crăciun, în volumul omagial In memoria lui Gh. Bogdan-Duică, Cluj, 1935, p. 35—80. Deoarece observaţiile a-cestea nu sunt totdeauna întemeiate şi ar putea, astfel, să lase o impresie cu to­tul falsă asupra acelei neperetenţioase contribuţii bibliografice, mă simt nevoit să fac unele rectificări privitoare la par­tea redactată de mine (până la 1919. Ce­

lelalte observaţii ale d-lui Iordan îl pri­vesc pe d. Crăciun, care va găsi cu sigu­ranţă prilejul să răspundă cum va crede de cuviinţă).

N'am distribuit pe materii această bi­bliografie, nu fiindcă metoda cronologică ni s'a părut mai „comodă" — cum afir­mă d. Iordan — ci din motivul bine înte­meiat că această împărţire mai de grabă ar fi încurcat, decât ar fi servit pe ceti­tor. G. Bogdan-Duică era un erudit, la care cunoştinţe din domenii neobişnuit de variate se amestecau, în fiecare stu­diu, într'un mozaic sui generis. Deaceea ele nu pot fi repartizate în comparti­mente pe materii decât urmând proce­dee cu totul arbitrare. O monografie ca Gheorghe Lazăr aparţine tot atât de mult istoriei literare, cât şi istoriei propriu zise. Şi exemple de acestea se găsesc ne­numărate în vasta lui operă.

In cadrul fiecărui an, articolele au fost aşzate în ordine alfabetică. Se pare că d. Iordan n'a observat aceasta, căci altfel nu ne-ar fi învinuit de „lipsă de ordine."

Şi acum să venim la acuzaţia cea mai gravă: la omisiuni. Aici d. Iordan aduce câteva completări care sunt binevenite. Ele credem însă că nu-i dau dreptul să afirme că lucrarea noastră nu cuprinde decât „o parte" din bibliografia învăţatu­lui profesor. Numeroase din aceste com­pletări sunt articole politice, de existenţa cărora aveam cunoştinţă, pe care le-am omis însă dintr'un principiu amintit în notiţa noastră introductivă, D. Iordan trebuia să discute mai întâi valabilitatea acestui principiu şi numai după aceea să dea aceste completări. Ceeace este însă mai grav — motivul de căpetenie care m'a determinat să dau această rectificare — este acuzaţia de omisiuni care nu exi­stă decât în închipuirea d-lui Iordan. Din cele şapte articole, publicate în Convor­biri Literare, despre care d-sa afirmă că mi-au scăpat, cu excepţia unuia singur („Un cântec din 1821"), toate au fost a-mintite în bibliografia noastră (şi anume sub no. 22, 31, 45, 92, 166 şi 322).

Ion Breazu

358 GÂND ROMÂNESC

î n s e m n ă r i OVID DENSUŞIANU

In 8 Iunie s'a stins din vieaţă profesorul Ovid Densuşianu. Filolog, folklorist, cri­tic literar şi distins poet, prin moartea sa, cultura românească pierde în decursul acestui an a treia mare personalitate ală­turi de cea a poetului 0 . Goga şi a sa­vantului neurolog Gh. Marinescu.

Născut la 1873 în Făgăraş, şi-a făcut studiile secundare şi universitare la Iaşi sub supravegherea tatălui său, Aron Den­suşianu, istoric şi filolog. Licenţiat la 19 ani, merge să se specializeze în filologie la Berlin unde audiază pe A. Tobler şi Mollendorff. După un an trece la Paris la Hautes Etudes, urmând în acelaşi timp cursurile dela Sorbona, College de France şi Ecole de Chartes. Aci audiază pe A. Meillet, Gillieron, Morel-Fatio, H. Gai-doz, dar mai ales lucrează sub îndrumarea eruditului filolog romanist Gaston Paris, întors în ţară este numit profesor titular la liceul din Focşani, iar în 1897 profesor suplinitor la catedra de Istoria limbii şi literaturii române dela Universitatea din Bucureşti al cărui titular ajunge în 1901 şi pe care o ilustrează ipână la moarte. Academia Română îl alege membru activ în 1918.

Din rodnica sa activitate amintim ope­rele mai însemnate. Filologie şi Folklor: Aliteraţiunea în limbile romanice, 1895; Obiectul şi metoda filologiei, 1897; Studii de filologie română, 1898; Urme vechi în toponimia românească, 1898; Histoire de la langue roumaine I, 1901, II, 1937; Graiul nostru, 2 voi. (cu I. A. Candrea şi Th. D. Speranţia), 1906-1908; Din isto­ria migraţiunilor păstoreşti la popoarele romanice, 1907; Dicţionar general al lim­bii române din trecut şi de astăzi (cu I. A Candrea), 1909; Folklorul. Cum trebue înţeles, 1910; Păstoritul la popoarele ro­manice, 1912; La vie pastorale chez Ies Roumains, 1914; Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine cu I. A. Candrea), 1914; Graiul din Ţara Ha­ţegului, 1915; Antologie dialectală, 1915;

Originea păstorească a „Cântării Cântă­rilor", 1916; L'âme roumaine et l'âme francaise, 1919; Flori alese din cântecele poporului, 1920; Vieaţa păstorească în poezia noastră populară, 2 voi., 1922— 1923; Orientări nouă în cercetările filo­logice, 1923; Evoluţia estetică a limbii române, 4 voi., 1925—1930 (curs); Pro­bleme de toponimie şi onomastică, 1929, etc. Istorie şi critică literară: Aymeri de Narbonne dans la Chanson du pelerinage de Charlemagne, 1896; Barbu Delavran-cea. Discurs de recepţie, 1919; Sufletul latin şi literatura nouă, 2 voi., 1922; Li­teratura română modernă, 3 voi. 1920— 1925, etc. Poesii: Limanuri albe, 1913; Heroica 1918; Sub stânca vremei, 1919; Salba clipelor, 1921; Raze peste lespezi, 1924; In zorile vieţei, 1925; Intre două lumi, dramă în 3 acte în versuri, 1899. A condus periodicele Vieaţa Nouă, 1905-1925; Anuarul Seminarului de Istoria lim-bei şi literaturii române, Buletinul So­cietăţii de filologie, Grai şi Suflet, pu­blicaţia Institutului de Filologie şi Folk­lor şi înălţarea. A mai colaborat la Ro­mânia lui M. Roques, Arhiva din Iaşi a lui Xenopol, România jună, etc.

Dar, Ovid Densuşianu nu era savantul care lucrează izolat de semenii săi pen­tru gloria personală. Era gata oricând şi oricui să-i dea un sfat, sau o îndrumare în ale ştiinţei. Activitatea lui nu s'a des­făşurat singuratică şi fără ecouri în lu­mea din jur, A fost o personalitate ca­re, creind, ajuta şi pe alţii să creeze. Astfel numai a putut lua naştere „şcoala lui Densuşianu" dela Bucureşti. In jude­carea dreaptă a lui Densuşianu va trebui să se ţină necondiţionat seamă de tot ce a creiat această şcoală. Munca de cola­borare i-a plăcut întotdeauna. încă din primul an de profesorat a ţinut să scoată împreună cu studenţii săi un anuar. Mai târziu, este cel dintâi între întemeietorii Societăţii de filologie şi adevăratul con­ducător al Institutului de filologie şi fol­klor.

Dar nici activitatea eruditului, nici in­teriorizarea subtilului poet, n'au putut

izola complet pe profesorul Densuşianu

GĂND ROMANESC 359

de societatea timpului său. „Oricât ai da din zilele tale ştiinţei şi literaturei, spu­nea el, lumea in care trăeşti ca om te cheamă să te smulgi din lniştea castele­lor de marmoră pe care ţi le-ai clădit şi să te uiţi la ce se petrece mai jos, în ju­rul tău, să vezi cât putregai se întinde pretutindeni şi aşteaptă mâni harnice să-1 înlăture" (Vieaţa Nouă, 1911, p. 181— 182). Prin Vieaţa Nouă, prin conferinţele organizate de ea, precum şi în alte oca­zii, Densuşianu şi-a spus întotdeauna cu­vântul clar, fără şovăire şi fără ocoli­şuri. f,A avea o părere hotărîtă, pe care s'o susţii cu energie, iară să te uiţi la dreapa sau la stânga, dacă unul sau al­tul te desaprobă — aceasta trebue să fie linia de conduită în literatură ca şi aiu­rea". Pentru aceasta şi-a atras în mod natural, duşmănia acelora pe care cuvân­tul său îi stigmatiza. „Când vii să aperi convingeri, spunea el altădată, în care ai pus toată puterea, toată căldura su­fletului, când gândurile talc trec de­parte, foate departe de ale altora, tre­bue să fii pregătit la murmurele, lovitu­rile, ce vor porni din mijlocul eternei coaliţii a celor ce-şi închid mintea şi ini­ma în bolţi de întuneric. Duşmăniile, ca­lomniile, nu ne-au descurajat, nu ne-au doborît şi mărturisesc că am simţit întot­deauna un fel de voluptate să mă văd duşmănit" (Vieaţa Nouă, 1915, p. 2).

Poet simbolist, critic literar, Ovid Den­suşianu a căutat să dea literaturii româ­neşti un nou avânt spre culmi mai înalte de artă. A trebuit să lupte mult cu „su­perstiţiile", cu „catechismele învechite'' şi cu „prejudecăţile" contemporanilor. Admirator al spiritului latin şi în special al culturii franceze, Densuşianu a criti­cat tenedinţele germanofile şi a înfierat pe trădătorii din timpul ocupaţiei, ex­cluzând dintre colaboratorii revistei sale pe acei al căror nume apăruse alături de cel al lui Macedonski în Literatorul. Şi tot aceeaşi acuză o făcea intelectua­lilor ardeleni dinainte de Unire, că sunt „cotropiţi de negura germano-maghiaris-mului". A fost însă un luptător convins pentru desrobirea Ardealului copilăriei sale.

Dar, cu toată marea sa personalitate, Ovid Densuşianu a trecut prin vieaţă cu o rară şi nobilă discreţie. Gloria, numele, succesul, n'au fost niciodată pentru el îndemn de creaţie. Bogată, ea a ţâşnit dela sine, ca un izvor nestăpânit din tă­cerea şi singurătatea sufletului său. In paginile revistei sale, Ovid Densuşianu scrisese încă în tinereţe aceste rânduri de o sugestivă autocaracterizare: „Este în sufletul nostru un colţ tăinuit până unde nu pătrunde dorul de a lucra nu­mai pentru un folos de o clipă, numai din îndemnul unei ocupaţiuni trecătoare; e partea cea mai luminoasă, cea mai se­nină a sufletului, ca acele locuri ascunse din palatele din basme unde sunt adu­nate comorile cele mai scumpe şi unde se opresc paşii celor veniţi de pe tărî-mul celălalt. Acolo trăesc gândurile care se ridică deasupra vieţei de fiecare zi, de acolo pornesc avânturile, care se înal­ţă spre culmile artei. Să căutăm să se reverse lumină în această parte a sufle­telor noasre, pentru ca să putem spune, cu fruntea deschisă, când ni se va cere seama, că nu ne-am pierdut vremea cu lucruri netrebnice . . . "

Profesorul Ovid Densuşianu a fost mai mult decât oricare altul un om al dato­riei împlinite cu sfinţenie şi exemplul unei vieţi de omenie. Acum, când fiinţa sa a trecut în lumea umbrelor, rămâne, pentru veacuri, rodul bogat al sufletului său plin de erudiţie, de spirit critic şi subtilitate poetică. Pentru toate acestea, cultura românească îi va păstra cea mai pioasă amintire

GA. Pavelescu

Ioan Monorai, „istoricul ardelean ne­cunoscut", de care s'a ocupat d. M. Vă-tafu într'un număr anterior al acestei re­viste (pp. 110—111), în legătură cu mo­nografia recentă a d-lui Ed. Găvănescu, nu pare să fi fost tocmai aşa de necunos­cut cum crede autorul. Cipariu, de pildă, îl ştia destul de bine.

Intr'adevăr, în articolul ^Archive şi bibliotece", publicat în „Archivu pentru filologie şi istorie'' (anul 1868), p. 234), vorbind de câteva manuscrise româneşti

360 GÂND ROMÂNESC

„ce se aflau la mine şi acumu nu sciu unde si la cene, pentru câ se nu le pieră memori'a, fiendu destulu de interesante", precizează: „Mai era la mene si istoria rescolei Horaiane, scrise de lancu Mana-radianu, parocu in Cergâu, unu in 4-° nu mare, originale".

Nu încape nici o îndoială, că lancu Manaradianu şi Ioan Monorai este una şi aceeaşi persoană. D-l Găvănescu arată (pp. 23, 25, 27) că istoricului dela Cer-gău i se spunea în partea locului — şi Blajul era aşa de aproape — „Popa lancu". Cipariu va fi crezut mai potrivit să-i românizeze numele de familie după numele românesc al satului din care se trăgea: Mănăradele.

In ce priveşte titlul manuscrisului a-mintit de Cipariu, întrucât ştim din mo­nografia d-lui Găvănescu că două capi­tole (adecă vreo 18 pagini) se ocupă ex­clusiv de „tumultul Horii" şi „preludiu-murile" lui (p. 68, nota 8) — putem de­duce că Cipariu avusese un manuscris deosebit de cel descoperit de d. Găvă­nescu, manuscris care trata exclusiv des­pre revoluţia din 1784, sau, mai de grabă, că Cipariu fusese chiar în posesiunea ma-nuscrsului „Scurtă cunoştinţă a lucruri­lor Dachiei", din care nu mai reţinea de­cât partea cea mai importantă şi mai ori­ginală: răscoala lui Horia, povestită de un istoric român contemporan.

Am fi foarte recunoscători d-lui Găvă­nescu dacă ar publica, cât mai curând, cel puţin această parte a manuscrisului „Popii lancu".

Ioan Muştea

ADUNAREA GENERALĂ A ASTREI, care a avut loc la Abrud in zilele de 10, 11 şi 12 Sept., a fost adânc semnificativă, atât prin locul unde s'a ţinut, cât şi prin manifestările ei spirituale şi festive. De câţiva ani încoace, Asociaţiunea şi-a con­centrat activitatea asupra regiunilor de dincoace de Carpaţi, pe care actualul ei preşedinte, d. dr. Iuliu Moldovan, le-a numit „grav atinse din punct de vedere etnic". E o nouă metodă de lucru, care a

dat rezultate bogate, cu toate dificultăţi­le de ordin material, sau de altă natură, cu care a luptat Astra în ultimul timp. Rapoartele ei generale, publicate în re­vista Transilvania, amintesc de nume­roase anchete pe teren în aceste regiuni, de scoale ţărăneşti sau cursuri de limba română pentru cei înstrăinaţi, de orga­nizaţii de Şoimi ai Carpaţilor, de îndră-gire a portului, a dansului şi a cântecelor naţionale, în sate unde aceste elemente constitutive ale etnicului nostru se desfi­gurară sau dispărură cu desăvârşire. Mai curând, sau mai târziu, Astra trebuia să ajungă, cu această metodă de lucru şi în Munţii Apuseni. Suferinţele populaţiei din această regiune, perspectivele tot mai întunecate ale viitorului ei au neliniştit, încă din cei dintâi ani de după Unire, conştiinţa guvernanţilor noştri. Suferinţe se găsesc destule, în rândurile celor de jos, oriunde întorci capul pe întinderea bogatului pământ românesc. Nicăiri insă ele nu au dreptul la o mai grabnică vin­decare, decât în aceşti Munţi, care şi-au înscris de două ori cu litere de foc nu­mele în istoria noastră. S'au dat şi so­luţii de îndreptare; ici-colo s'a trecut şi la fapte. Par'că era însă un blestem: ceeace dădeam astăzi cu o mână, stri­cam, a doua zi, cu cealaltă. Astfel ne-am adâncit din rău în mai rău. Mizeria şi-a înfipt colţii în fiecare trup de Moţ; mun­ţii se despăduresc; iar din exploatarea aurului cade celor ce îl scot din mărun­taiele pământului doar atâta cât cade slugii la masa bogatului: câteva fărimi-turi, cu care abia îşi poate înşela foa­mea. Dacă Astra nu şi-ar fi spus cuvân­tul în această ruşinos de dureroasă pro­blemă, ar fi desminţit cea mai bună parte din tradiţia ei. La Abrud şi 1-a spus: răs­picat, înţelept şi cald, aşa cum de mult nu s'a mai auzit în Munţii Apuseni. Şi cei în faţa cărora a fost rostit nu erau numai localnici, ci numeroşi intelectuali veniţi acolo, cu toate împotrivirile distan­ţei, din toate părţile pământului româ­nesc. In cele cinci comunicări din pre­ziua adunării generale, specialişti recu­noscuţi au prezentat rezultatele unor an-

G A N D R O M Â N E S C 361

chete pe teren asupra tuturor probleme­lor locului. In mijlocul acestor anchete a fost aşezat omul, cu nevoile lui fizice şi sufleteşti. Când referatele dela Abrud vor fi date publicităţii, se va vedea înal­tul spirit de obiectivitate, dorinţa fier­binte de a servi, cu care au fost făcute. Preşedintele Astrei. în discursul inaugu­ral, citit în şedinţa festivă •— după pă­rerea noastră cel mai frumos dintre dis­cursurile atât de îngrijite, de dense şi de calde pe care d-sa le-a rostit la adunările Astrei — a restabilit prestigiul moral al Moţilor, restabilire absolut necesară în urma răului nume care a încercat să li se creeze, uneori chiar de oameni care îşi scot cu ostentaţie în evidenţă blazonul de Moţi. Dar aceasta nu e singura reparaţie morală săvârşită de acest substanţial dis­curs. Ardealul însuşi, cu virtuţile lui creatoare, a fost aşezat de d. dr. Iuliu Moldovan in dreaptă lumină, pe temeiu­

rile unui regionalism creator, admirabil definit.

Cei ce au alergat la Abrud din depăr­tări atât de mari, n'au ascultat însă nu­mai cuvântări frumoase, ci s'au desfătat şi la priveliştea, totdeauna întăritoare, a spectacolului popular. Intr'o poiană proaspăt cosită, împrejmuită de coline împădurite, cincisute de Şoimi ai Car-paţilor, flăcăi şi fete depe Valea Ampoiu-lui şi Almaşului, au făcut exerciţii fizice de ansamblu şi au dansat. Munţii au ră­sunat de chiotele flăcăilor şi de chemarea tulnicelor. A fost un spectacol care n'a lăsat inimă fără să vibreze şi a umplut mulţi ochi de lacrimi.

înaintea concertului de seara, dat de corurile din Munţi, în cântecele cărora numele lui Horia şi Iancu erau rostite cu o sfântă înfiorare, d. Ion Chinezu a evo­cat amintirea lui Octavian Goga, marele mort al neamului.

C U P R I N S U L A N U L U I 1 9 3 8

POEZII

GA. Babeş, Către lumina apusă — 60 / Bălan, Incantaţie — —• — — 202

Cules 203 Insula — — — — — — 203

M. Beniuc, Din cronica dragostei — 34 Strigoii — — — — — 35 Pe insula ta — — — — 37 Mormânt — — — — — 136 Bătăi în cosciug •— — — — 137 Pe cer o stea — — — — 138

D. Danciu, Amurg — — — — 73 G. Drumur, Seară văratică — — 211

Sfârşit nelămurit — — — 281 Hotare — — — — — — 281

G. Fonea, (trad. din Rainer Măria Rilke)

Dintr'o primăvară — — — 79 Sfârşit de toamnă la Veneţia 79 Din Pelerinaj — •— — — 304 Ajuns pe munţii gândirii— — 305 Melodii — — — — — 305

Teofil Lianu, Haiducească — — 288 In loc de colind — — — 289

/. Moldoveanu, Inscripţie — — 153 întoarcere — — •— — — 153 Pământeană trecere — — — 154 Intrare în poveste — — — 155 Ultima dăruire — •— — — 155

P. Pascu, Mama — — — — 152 Sora — — — — — — 152

George A. Petre, Mecanicul orb — 61 Cântec obosit — — — 62 Cuget orb — — — — — 162 In noapte — — — — — 163

/. Pillat, Seară la Stânca — — 273

Lui Jose Mărio Palacio (tr. din Antonio Machado) — — — 274

Iulian Popa, Tălmăcind vise — — 177 Nocturnă — — — — 178 Toamnă — — — — — 313 Nocturnă — — — —- — 313

/ Şiugariu, Auroră — — — — 301 Prinos — — — — — — 301 Călătorie — — — — — 302

Yvonne Rossignon, Sonatină pe mo­tiv de colind — — — — 16 Primăvară — — — — — 17

Mircea Streinul, Pregătire de moarte 283 Navigatorul — — — — — 285 Noapte — — — — — — 286 Peter Schlemihl vorbind cu um­bra vândută — — — — 286 Verlaineană —• — — — — 287 Pan vorbeşte — — — — 287

Horia Teculescu, Svon - - — — 33 E. Ar. Zaharia, Cântec — — — 290

Cântec de leagăn — — 290 Cerbii — — — — — — 291

PROZĂ

I Agârbiceanu, Sectarii (fragment de roman) — — — — — 17 Cântece (Dintr'un carnet) — 292

V. Beneş, Hanul roşu — — — 163 L. Brudaşcu, Vâsc — —- — — 139 Traian Marcu, Oameni — — — 303 Victor Ion Popa, Vlaicu şi Caragiale

la Blaj — — — — — — 235 Mihai Şerban, început de viaţă

(fragment de roman)— — — 306 P. Tarţia, Vilegiatura cu bucluc — 63

364 GÂND ROMÂNESC

ESSEURI, STUDII, ARTICOLE

V. Băncilă, Lucian Biaga energie românească — — — — 38, 155

N. Bănescu, 4- Regina Măria a Ro­mâniei — — —. — — — 233

Radu Brateş, Pavel Dan — — — 73 D. Caracostea, Fragmente tipice in

spaţiul şi timpul estetic — — 3 /. Chinezu, Octavian Goga — — 325 P. Al. Georgescu, încercare asupra

naţionalismului eminescian —• 314 Ion Muşlea, Ioan Maiorescu despre

naşterea şi copilăria sa — 323 C. Noica. Des-cirfare, des-tăinuire 275 E. Papu, Aria lui DAnnunzio — 205 E. Sperantic. Vieaţă, spirit drept şi

stat _ _ _ _ _ _ _ 156 D. Todoran, Universitatea contem­

porană — — — — 180, 254

CRONICI

/ Chinezu, Anghel Demetriescu, Opere — — — — — — 81 Emil Giurgiuca, Anotimpuri — 350

M. Chirnoagă, Aurel Marin, Versuri 212 Al. Dimâ, Ion Pillat, Poezii din

Baudelaire — — — — — 83 G. Gheorghiu, P. Sergescu, Le de-

veloppement des Sciences ma-thematique en Roumanie— — 95

Victor Iancu, Tudor Vianu, Raţio­nalism şi istorism — — — 341

E. Papu, Emil Botta, întunecatul April — — — _ — _ 88

Gh. Pavelescu, Gazete şi reviste ro­mâneşti în Ardeal până la Unire — — — — — —• 216 B, Slătineanu. Ceramica româ­nească — — — — — — 346

AL Tohăneanu, Expoziţii din Cluj 97 Expoziţiile din sala de sticlă dela Prefectură — — — — 223

. Vălaiu, I. Lupaş. Istoria Unirii Românilor — —• _ — 90

CĂRŢI, REVISTE

M. Eeniuc, N. Mărgineanu, Ele­mente de psihometrie. — Ana­liza factorilor psihici -•- — 99

Ion Breazu, Ţara Bârsei — - - — 356 Convorbiri Literare — —• 357

G. Giuglea, Carpaţii — - - — — 104 Gh. Pavelescu, Anuarul Arhivei de

folklor ai Academiei Române 106 M. Vătafu, Iuliu Moisil, Figuri gră-

niţăreşti năsăudene — — — 99 Grigore Mandris Aurel C, Po-povici — —• — — — — 100 Revue de Transylvanie — — 101 Luceafărul — —• —• —• — 102 înnoirea — — —• — — 103 Analele Dobrogei — — — 103 Sandu Teleajen, O fată singură 226 Cornelia Sav, înfloriri — — 226 Gh. Vrabie, Bârladul cultural şi Mesianism ardelean — —• 227 Th. Simenschy —• —• — — 229 Ancheta monografică în comuna Belinţ — _ _ _ _ _ 229 N. I. Herescu, Pentru clasicism 230 Aurelian Sacerdoţianu, Predo­

sloviile cărţilor româneşti (I„ a. 1503—1647) — _ — 111

ÎNSEMNĂRI

Ion Breazu, Adunarea generală a Astrei — — — — - - — 360

Ion Muşlea, Ion Monorai — — 359 E. Papu, f Pictorul Bob Bulgaru — 232 Gh. Pavelescu, f Ovid Densuşianu 358 C. Petranu, František Žakavec — 108 M. Vătafu, Revizionismul şi proble­

ma continuităţii Românilor în Dacia _ _ _ _ _ _ 109 Un istoric ardelean necunoscut 110 Un semicentenar dela moartea lui Timoteiu Cipariu — — 111 Note arheologice ardelene — 112

G Â N D R O M Â N E S C A N U L VI . N o . 5 - 1 2 . MAI U — D E C E M V R I E 1938

C U P R I N S U L : / I

N. Bănescu, f Regina Măria a României, Victor Ion Popa, Vlaicu şi Caragiale (fragment de roman). Dumitru Todoranut Universitatea contemporană (II), Ion Pillat, Seară la Stânca, Lui Jose Palacio (tr, din Antonio

Machado) (versuri)-Constantin Noica, Des-cifrare, des-tăinuire. George Drumur, Sfârşit nelămurit, Hotare (versuri), Mircea Streinul, Pregătire demoarte, Navigatorul, Noapte,

Peter Schlemihl vorbind cu umbra vândută, Verlaineană, Pan vorbeşte (versuri).

Teofil Lianu, Haiducească, In loc de colind (versuri). E. Ar. Zaharia, Cântec, Cântec de leagăn, Cerbii (versuri). Ion Agărbiceanu, Cântec (Dintr'un carnet). Ion Şiugariu, Auroră, Prinos, Călătorie (versuri). Troian Marcu, Oameni. Gheorghe Fonea, Din Rainer Mana Rilke: Din Pelerinaj,

Ajuns pe munţii Gândirii. — Melodii (memoriei lui Oc-tavian Goga) (versuri).

Mihai Şerban, început de vieaţă (fragment de roman). Iulian Popa, Toamnă, Nocturnă (versuri). Paul Alexandru Georgescu, încercare asupra naţionalismului

eminescian. Ion Muştea, Ioan Maiorescu despre copilăria sa. Ion Chineza, Octavian Goga.

C R O N I C I

Victor Iancu, Tudor Vianu: Raţionalism şi istorism. Gh. Pavelescu, Barbu Slătineanu: Ceramica românească. Ion Chinezu, Emil Giurgiuca: Anotimpuri.

MIŞCARE Aj CULT.URALA

CĂRŢI ŞI REVISTE: Ţara Bărsei, Convorbiri Literare (I. Breazu). — ÎNSEM­NĂRI: f Ovid Densaşianu (Gh. Pavelescu); Ion Monoroi (I. Muşlea); Adunarea

generală a Astrei (I, Breazu).

Tipografia « C a r t e a R o m â n e a s c ă * Cluj, Cal. Regele Carol II No. 14

B U N D E l l r l P R I f r l J b T L E I 4 в .