Număr special consacrat chestiunii moţilor şi căminului şcolar

Jalea poporului român Toată suflarea româneasca a fost

sguduită de pierderea neaşteptată şi ireparabilă îndurată prin moartea ma­tei Regine Măria.

Cu sufletele îndoliate şi sdrobite de durere românii au condus la lăcaşul de veci, — cripta regilor dela Curtea de Argeş, — osemintele pământeşti ale ne­muritoarei Regine şi au îngenunchiat în faţa altarelor din toate bisericuţele ţării exprimându-şi omagiul recunoştinţei e-terne.

Deabia într'un ceas atât de greu ne dăm seama cu adevărat despre înfăp­tuirile şi gândurile uneia dintre perso­nalităţile cele mai reprezentative ale sufletului românesc, ba cfciar ale ome­nirii.

România a avut în Regina Măria pe interpreta genială a aspiraţiilor sale, întărindu-şi poziţiunile dobândite prin jertfa marelui războiu şi primind cons­finţirile internaţionale ale unităţii sale de Sfat.

înainte de toate Regina Măria a fost profund identificată cu ţara, pe care a cântat-o în splendide poeme.

N'a fost moment istoric, politic ori ar­tistic care să nu fi fost aoreolat cu pres­tigiul august al culturii şi intuiţiei Sale fără greş.

In lupta pentru emanciparea politică, în bătălia surdă a diplomaţiei de culise, în apariţiunile făţişe la tnbuna solem­nităţilor ce consacrau actele de biruin­ţă ale României, în tranşee, Regina Mă­ria era prezentă cu agerimea inteli-

Dixector. ION CLOPOŢEL Redacţia şi Administraţia :

BUCUREŞTI II, str. Chişinău, 12

Apare trimestrial In lunile

martie, iunie, septembrie şi Decemurie

A N U L 15

Trimestrul Aprilie. ESal i i l e 1938

no 2 (no 362 dela apariţie)

ABONAMENT ANUAL: Autorităţi, birouri, bănci . 1500 L Societăţi culturale, Şcoli . . 1000 L Liber-profesionişti 600 L Funcţ. studenţi, mincitori 500 L

In străinătate dublu Abonamente se pltfesc anticipat

genţii, cu preciziunea intervenţiunii şi cu farmecul covârşitor al întregii Sale fiinţe.' .. ' ; ¥

Şi-a imprimat gustul superior în se-lecţiunea obiectelor de artă populara, în pitorescul parcurilor regale, în cul­tura florilor de infinită nuanţă.

Acasă şi în străinătate a dus la triumf numele ţârii sale scumpe.

A excelat apoi în organizarea spita-lurilor şi instituţiilor de asistenţă — ca o adevărată mamă a răniţilor, a bolna­vilor şi copiilor...

In faţa mormântului proaspăt, trecând

în revistă grandioasa Sa operă în în­tregirea Statului tuturor românilor, în consolidarea'1 şi* îmbărbătarea iniţiative» lor de progres şi frumOs, simţim cum sufletul nostru e pătruns de o nouă demnitate şi de o nouă putere de muncă şi creaţie, fiind gata nu numai de a conserva poziţiunile măreţe, realizate de poporul român şi prin apriga şi inspirata acţiune de fiece clipă a genialei Re­gine, ci şi de a ne supune îndemnului categoric al pildelor Sale de a spori ne­contenit patrimoniul transmis. REDACŢIA „SOCIETATEA DE MÂINE"

* ^ ^ . ^ >

Regina Măria, Augusta Scriitoare Era o fire de adevărată artistă: gustul Ei desăvârşit,

dicta pretutindeni. Din felul cum se îmbrăca, din atitu­dinea sa demnă şi naturală, şi mai ales din interiorul castelelor sale, aranjate cu măestrie, se degaja acel suflu unic al sensibilităţii Sale.

Simţul estetic înnăscut al Reginei Măria a ajutat-O la alcătuirea minunatelor cărţi pe care Le-a scris. Armonios se împleteşte lumea irealului cu hotarul lumii sensibile. Si plăcut se îmbină iarăş bucăţi rupte din realitate cu crâmpeie de vis.

Primele cărţi scrise de Principesa Măria erau poveşti originale — bogate sboruri ale imaginaţiei în drum- spre alte tărâmuri. Dintre acestea s'au tradus in limba noastră „Crinul vieţii", „Visătorul de vise", „llderim".

Dar tânăra prinţesă engleză a pătruns încetul cu înce­tul în tainele acestei ţări necunoscute de apuseni — şi dela un moment dat apăreau în scrisul Ei peisagiile ro­mâneşti cari au cucerit-o. Astfel a ajuns să scrie acea perlă, in vreme de restrişte, volumul „Ţara Mea". Se scursese ani de zile până la apariţia unei cărţi atât de preţioase, prin care REGINA era definitiv ataşată sufle­teşte de România.

Cu ce avânt descrie frânturi de privelişti din munţii Sinaiei, sau din câmpia Bărăganului!

Ochiul Ei de artist distingea o simfonie a culorilor în cenuşiul nesfârşit al şesului şi L-a redat în mod inspirat, în scris.

Dar trebue să remarcăm tăria cu care Şi-a adâncit Regina privirea în sufletul ţăranului român.

încă din „Ţara Mea", ne-a dăruit portrete ale săteanului nostru simplu, fără pretenţii, dar cu o dorinţă nestăvilită: de a stăpâni pământ.

încântă fineţea observaţiei Sale, când marchează mici gesturi ale femeii dela ţară.

Fermecător amestec al puterii de caracterizare cu aspi­raţiile spre ideal!

In numeroase poveşti şi romane: „Copila soarelui", „Re­gina cea rea", „Poveşti", „Glasul de pe munte", „Regine încoronate" şi ultimul roman ,Măşti" -— se întrezăreşte preferinţa Reginei de a trăi in domeniuil fantasticului şi al simbolurilor. întâlnim o lume supranaturală, eroi • cu nume ciudate, zugrăviţi în culori stranii. Basmele Ei, smulse dintr'o viaţă aparte.

Poate că datorită acestei predilecţii pentru elementele fantastice şi învăluite în mister, a fost atrasă deosebit Regina Măria de particularităţile ţării noastre. Vedem în descrierile Ei colorate, frumuseţi nebănuite, şi de o bo­gată varietate. Iată ce a îndrăgit la noi în ţară: micile biserici de lemn, modeste, troiţele dela răscrucile drumu­

rilor, cimitirile umile ale satelor, florile de culori tari ale ţărancelor; şi găseşte o notă de armonie chiar în vă­lul de praf ce acopere satul pe când se depărta Ea călare. Deaceea nu ne mirăm când dăm de lungi pasagii con­sacrate exclusiv ţiganilor, acestui neam a cărui istorie pluteşte în necunoscut.

In orice obiect, fie şi fără însemnătate, Regina ştia să vadă FRUMOSUL. Era înzestrată cu acest dar, de care vorbeşte chiar, in nişte pagini nepieritoare. Cu multă pri­cepere şi-a desvăluit, in scris, trăsături esenţiale sufleteşti.

Nu putem să nu privim şi situaţia Sa de Suverană, alături de cea de scriitoare, căci în cărţile Ei se poate urmări o evoluţie a sufletului de Regină domnitoare într'o ţară străină. In contrast cu Carmen Sylva însă. Ea scria dintr'o nevoie imperioasă, care arăta pe „scriitorul de vocaţie" — aşa s'a exprimat un ziarist român; apoi: „Citind-o, ai tot timpul impresia că situaţia de Regină a împiedecat in Ea înflorirea scriitorului".

Cea mai elocventă dintre toate cărţile Reginei Măria e, fără îndoială „POVESTEA VIEŢII MELE". Ea oglin­deşte atât personalitatea Autoarei, cât şi talentul Scrii­toarei.

Filele acestei opere sunt străbătute de sinceritate şi idealism. Adevărul se ridică imaculat în „Povestea vieţii Mele". La lectura Ei, sorbim descrierile aspectelor atât de felurite ale unei vieţi sbuciumaţe. Fiecare întâmplare a avut ecoul său puternic de bucurie ori durere în sufletul Reginei — şi nuanţele acestui ecou se reflectă limpede printre rânduri. ,

Amintiţi-vă de bomboanele gustoase văzute cu ochii de copil, mirosul anumitor flori ce aduce cu el o amintire, sau de Rusia ţarilor, tablou al maiestăţii unui neam regal.

Dar nu uitaţi nici oamenii iviţi în viaţa Reginei Măria. Caracterul lor îl pecetlueşte „Povestea vieţii Mele". Se relevă Regina portretistă.

D-l D. V. Barnoschi a găsit „statui" în Regele Carol J şi Regina Elisabeta („Aunty"), aşa cum reies din pană Reginei Măria, — nu simple portrete.

Iar dacă în primele două volume se desfăşoară viaţa palatului, al treilea e<închinat exclusiv suferinţei poporu­lui. Acesta vorbeşte de război. O reprezintă pe Regina-Mamă, la patul răniţilor, iar condeiul Ei reliefează la­turi dureroase ale timpului. Opera memorialistă pe care a publicat-o, Ii fixează locul în istoria şi literatura noastră.

Prin marele Său talent — scrisul — Regina Mana sa înfrăţit pentru veşnicie cu poporul român.

RODICA CLOPOŢEL

42

••5?r-2!7

SOCIETATEA DE MÂINE REVISTA SOCIALA CULTURALA r«*j/&r

SV&i

nou printre Moţi Conferinţă cu prilejul excursiunii de studii a Direcţiei Generale a

Presei şi Propagandei în Munţii Apuseni la 17 Iulie Am intrat şi noi în defileul grandioşilor şi istoricilor

munţi, noi gazetari iscoditori, îndemnaţi de acea mistui­toare, tainică şi irezistibilă pasiune a cunoaşterii desin-teresate, a smulgerii secretelor naturii şi vieţii omeneşti, a înţelegerii şi iubirii altruiste.

Indrăsnim să credem, că ne deosebim în multe chipuri de mulţi alţi călători abătuţi de diverse interese în ţara dvs., pitulată în ostroavele răcoroase ale văii lungi şi şerpuite a Arieşului, în adăpostul stâncilor dela cotituri, în crânguri costişe şi risipite până în vârfuri de altitu­dini unde abia se poate presupune un habitat omenesc (1300 m.) — o permanentă aşezare socială.

E originalitatea carierii noastre grele şi pline de ob­stacole. Nu ne asemuim altora. Profesiunea noastră are caractere definite, specifice, categorice.

Începem cu această mărturisire, pentruca să împrăş-tiem dela început orice confuzie şi orice răstălmăcire a excursiunei noastre de astăzi.

Nu ne-a adus aici decât gândul bun de-a fi între dvs., de-a ni se deschide reciproc inimile, de-a vedea limpede noi în sufletul dvs., iar dvs. într'a.l nostru, direct şi sin­cer, fără ocolişuri tăcute şi dedesupturi mocnite. Să ne dăm mână cu mână şi nimic să nu ne mai despartă. Un instinct profesional ne-a îndrumat să mânecăm spre locurile noastre sfinte, pline de amintiri istorice şi să ne plecăm smeriţi frunţile în faţa semnelor pe unde s'au purtat paşii martirilor.

Iar Munţii Apuseni au fost o cetate naturală de veacuri a Românilor. Dacă versul poporal „Codrul frate cu ro­mânul" conţine un adevăr elementar, pentruca dăinui­rea fiinţei noastre naţionale este atestată îndeosebi de prezenţa noastră copleşitoare până la exclusivitate, la ţară şi la munte — oraşele fiind infiltraţiuni capricioase şi comandate de interesele circulaţiunii capitalurilor şi expansiunii industriale protejate de stăpânirile streine — apoi de bunăseamă că aici versul acesta primeşte ae-vea cea mai deplină confirmare.

Moţii, mocanii, crişenii, populaţia străveche a piscu­rilor şi văilor Arieşul, Ampoiul, Iară, Crişurile şi So­meşul, şi-au avut în configuraţiunea de fortăreaţă natu­rală a acestor plaiuri prietenul şi aliatul cel mai probat — această conştiinţă le-a înălţat moralul şi le-a determi­nat actele de eroism fără seamăn.

Ne-am apropiat, de pământul acesta stropit de sânge generos în prea dese rânduri pentru cucerirea indepen­denţei politice şi zdrobirea servitutilor feudale, cu un în­doit scop: de-a retrăi la faţa locului, printr'o directă respiraţie şi comunicare cu atmosfera proprie pământu­lui de-aici, însăşi istoria politică în ceeace are ea mai îm­

bietor şi mai distinct, şi de-a culege o cât mai exactă şi mai complectă informaţie asupra vieţii poporului.

Atât în ceeace priveşte trecutul, cât şi în ceeace pri­veşte ziua de azi, suferim de lacune. Nu suntem îndestul de orientaţi, crescuţi şi căliţi la izvoarele cele mai au­tentice ale istoriei noastre politice, nici nu posedăm în întregimea sa adevărul aşezărilor sociale extrem de com­plexe.

Un exemplu dintr'o sută pentru trecut:

I

1. Prea puţin se ştie că noi ne găsim aici în inima chiar a unui mic Stat român, a singurului Stat român în anul învolburărilor epocale 1849. Trupele otomane şi ru­seşti au sufocat mişcarea revoluţionară a guvernului dela Izlaz, care a durat timp de trei luni în 1848. Trupele aus-triace, maghiare şi ruseşti cotropiseră celelalte teritorii locuite de români. Un singur colţ de ţară românească a îndrăznit să rupă legăturile cu orice altă stăpânire, să se proclame liber şi să se organizeze ca un adevărat Stat: Munţii Apuseni.

Avem proclamaţiunea dela 4 Martie 1849 a prefectu­lui Avram Iancu prin care se instituie garda militară şi civilă a întregului ţinut şi se procedează la administra­rea satelor, la normele de mobilizare şi îndatoriri fiscale şi se instaurează instanţele de judecată. Armată, admi­nistraţie, finanţe ş ijustiţie după modelul roman. Atât de pătrunsă era generaţia de-atunci de imperativele roma­nităţii neamului nostru!

Ungurii lui Kossuth înconjoară cu armate mari Munţii Apuseni pentru a suprima râsvrătirea moţilor. Dinspre Brad, dinspre Cluj, dinspre Alba Iulia încearcă să stră­bată armatele lui Hatvani, Kemenyi şi Vasvâri. Insă Avram Iancu şi tribunii săi Buteanu, protopopul Simion Balint — cel care dă ordin să se facă tunuri de cireş prinse în cercuri de fier, — profesorul Axente Sever, Andreica, Corcheşiu şi alţii, zdrobesc pretutindeni ostile duşmane, ba la nevoie moaţele chiar rostogoleau stânci asupra năvălitorilor, nimicindu-i în trecătorile bine pă­zite de ele, cum a fost cazul extraordinar dela Kăntânele.

Avram Iancu e stăpân până la capăt pe situaţie. In 13 August la Siria, ungurii pierd definitiv răsboiul, întrea­ga armată cu 120 de tunuri, se predă, 13 generali sunt decapitaţi de ruşii învingători sub comanda generalului rus Paschievits care venise într'ajutorul împăratului Francisc Iosif. Ruşii şi austriecii laudă pe Avram Iancu — dar atât. Căci praf s'a ales de toate jertfele. încă în ziua de 24 Decembrie 1850 Avram Iancu crunt desamăgit îşi scrie în Câmpeni testamentul în care spune;

43

SOCIETATEA DE MÂINE

...„unicul dor al vieţii mele, este să-mi văd naţiunea mea fericită, pentru care după putere am şi lucrat până acum, durere, fără mult succes, ba tocmai acuma cu în­tristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimic"...

Moţii şi „prefectul" lor Iancu stârnesc enormă senza­ţie. Iancu întreţine cele mai vii legături cu marile per­sonalităţi româneşti din Principate.

După deziluziile suferite în tabăra lui Krosuth, cel mai deseamă istoric politic al românilor care e Nicolae Bălcescu se strecoară la moţi şi petrece câteva luni lângă Iancu, poatecă sunt cele mai fericite clipe ale zbuciuma­tei sale vieţi, înduioşat profund de doinele, chiotele ostă­şeşti şi sunetele de tulnic al tinerelor moaţe.

Bălcescu astfel comentează fapta moţilor: „în aceea vreme când inima îmi era zdrobită, căci din toate păr­ţile vedeam naţionalitatea călcată şi strivită de duşmanii noştri, fusei fericit să găsesc acolo, pe acele piscuri uria­şe, pe deasupra norilor, o naţionalitate şi o viaţă româ­nească înfocată şi puternică".

Dar documentul politic cel mai preţios ni Va dat alt emigrant: Alexandru Golescu-Arăpilă, pentrucă avem caracterizarea însăşi a revoluţiei lui Iancu.

Alexandru Golescu, întocmai ca Dumitru Brătianu şi Bălcescu, era un emisar al emigranţilor dela Bucureşti pe lângă românii din Transilvania şi a cutreerat multe regiuni descoperind elemente foarte dotate. El stăruia pe lângă Iancu să se împace cu ungurii, pentrucă îm­potriva imperialismelor ruseşti şi austriace românii şi ungurii trebuie să facă front comun.

Apoi consilia pe Iancu să trimită la Paris şi Londra pe cei mai culţi ardeleni pentrucă să se dea lupta pe cale diplomatică.

Avram Iancu însă era condus de un puternic simţ al realităţii şi nu înţelegea să consimtă la tranzacţiuni ne­sigure; el se întorcea de-altfel şi împotriva ezitărilor şi discuţiunilor interminabile ale Comitetului Naţional de la Sibiu. Nu era recomandabil să renunţe la rezistenţa înarmată şi la valorificarea tuturor mijloacelor oferite de cetatea naturală a munţilor.

Evenimentele au dat dreptate lui Iancu. Pentrucă în 1891 s'a dat de o scrisoare-confesiune a lui Golescu — Arăpilă — către Iancu, în care i-se recunoaşte astfel su­perioritatea :

...„iată frate, că atâta ne-am amorat de tine... în inte­resul principatelor la tine o să venim... Frate Iancule, în tine punem astăzi speranţa"...

Nu există o mai grăitoare dovadă asupra grandioa­sei izbânzi militare şi politice, decât mărturisirea lui Go­lescu!

Am ajuns astfel să dăm de esenţa adevărului asupra Munţilor Apuseni: — iată aportul lor specific în analele trecutului românesc!

Avram Iancu organizatorul şi şeful micului stat ro­mân liber e os din osul dvs., e vlăstarul casei bătrâneşti solide ce se cere văzută în pelerinaj anual de către ti­neretul şcolar din tot cuprinsul României.

Aici a fost într'un moment dat pivotul edificiului în­treg al statului român întregit de astăzi...

Aproape de tot e crângul Ferecet al comunei Arada, cu locul de naştere al celeilalte căpetenii revoluţionare, (răscoala din 1184) premergător cu cinci ani revoluţiei franceze : Horea. In Roşia a fost reşedinţa viteazului pro­topop Simion Baiint. Cărpenişul ne-a dat pe Oargă — Cloşca. Abrudul a fost zguduit de ilustrul cap politic dr. Ion Buteanu, prins mişeleşte şi ucis în 6 Mai 1849, în

urma unei perfide încălcări ungureşti a armistiţiului con­simţit cu bună credinţă'de Iancu. In satul Vaca de lân­gă Brad a aprins focul răscoalei din 1784, Gheorghe Cri-şan. Abrudul se leagă de strălucitul nume Şuluţiu. Ma­rele vlădică Petru Pavel Aron e din Bistriţa. Ori unde te învârteşti nu e crâng şi colnic în această regiune, fără falnice urme istorice.

E o obligaţie morală, pentru cei de azi, de-a se pă­trunde de măreţia faptelor — pietre de temelie Ia fon­darea statului român — şi de-a depăna amintirile în ade­vărata lor valoare morală şi semnificaţie istorică.

II

2. Să revenim acum la cea de-a doua categorie de preocupări.

Cine-şi poate asuma făţiş deplina desvăluire, expune­rea sinoptică, nealterată şi complectă a complexului de împrejurări sociale de-aici?

N'aşi avea pretenţiunea nici eu că ştiu prea mult, cu toate că cinci ani am bătut cu piciorul sat cu sat pe aici, prin BeiuşrVaşcău, pe valea Crişului Alb-Hălmagiu.

Mi-se pare, că este şi prea greu pentru câte un sin­gur om, să-şi extindă cercetările în toate direcţiile şi profunzimile societăţii străvechi din aceşti munţi cu ocu-paţiuni foarte variate şi cu imense bogăţii în păduri şi cu pântecele pline de minereuri din cari se extrag au­rul şi argintul în cea mai mare cantitate de care dispune tezaurul statului şi al B. N. R.

Soluţia n'o găsim decât într'o atentă, odihnită, obiec­tivă şi sârguincioasă participare la informare, pentru ca materialul cel mai pur, eliminând zgura intereselor şi frazelor bombastice, să se lase descoperit. Ne dăm sea­ma, că nu se poate face nimic fără bunăvoinţa şi stră­duinţa dvs., de-a închega tabloul exact al societăţii în toată multiplicitatea aspectelor.

E necesară această operă de răbdare şi migală, ca pre­mergătoare oricăror treceri la fapte, căci împrăştie e-rori şi economiseşte în timp şi în forţele de muncă.

Să complectăm deci investigaţiunile sociografice şi so­ciologice, cu grija dvs., cu luminile tineretului din echi­pele regale şi cu puterea noastră de pătrundere şi sin­tetizare.

Nu deşteptăm iluzii, nu ne atribuim roluri de reforma­tori, nu ne vom potrivi morgei politicianilor de fraze şi promisiuni ieftine, ci ne vom menţine strict la rolul nos­tru de înfiripare a celei mai autentice sinteze sociale.

Sperăm, că punând acest vast material distilat prin simţul nostru critic în mâna celor cari pot dispune — şi azi ţara are fericirea de-a număra printre ei şi la locul cel dintâi pe însuşi suveranul ţării, pătruns de o nemăr­ginită dragoste faţă de cei mulţi şi hotărât zi cu zi să păşească la fapte—să se ivească momentul nu peste mult de-a se satisface nevoile moţilor şi celorlalţi locuitori de pe toate versantele Munţilor Apuseni, până în şesul Mu­reşului şi Crişurilor. In fruntea judeţului Turda se gă­seşte azi un foarte inimos prefect pe de-antregul devotat binelui public şi hotărît să contribue la prosperitatea poporului — deja până acum a înscris la activul său o seamă de iniţiative merituoase.

Dacă aşi vorbi despre cea mai potrivită atitudine a noastră a tuturora din această prea frumoasă şi însufle­ţită adunare, apoi nu ar fi una de-a ne întoarce cu por­nire, dojana şi denigrare contra celor cari au absentat eri dela împlinirea datoriilor faţă de popor, ci să ne ex­plicăm defectele trecutului prin ignoranţa foarte păgu­bitoare a clasei conducătoare în a îmbrăţişa vastul câmp de probleme sociale, şi să întrebuinţăm toată iscusinţa

44

SOCIETATEA DE MĂINE

şi capitalul nostru de forţe spirituale în cunoaşterea e-xactă pregătinău-ne pentru cele mai potrivite remedii cu maximul de eficacitate socială. Să nu fim şi noi la rân-du-ne acuzaţi de către urmaşi de aceeaşi ignoranţă.

Şi dacă dvs., aşteptaţi o declaraţiune precisă pe care vi-o putem face, apoi ea este simplă de tot ca adevărul însuşi: . Suntem una cu poporul!

Şi nu vrem să fim nişte înregistratori oarecari ai constatărilor reci, calculate şi indiferente. Inimile noa­stre pulsează de ardoarea de-a contribui cât se poate de mult la îndreptările aşteptate, prin verva expresiei la care năzuim.

Dorinţa noastră este de a se organiza pelerinajul siste­matic al publicului mare, ca şi al tineretului şcolar, în fiecare an la casa lui Avram Iancu. Gazetarii prezenţi, conduşi de distinsa intelctuală subdir. g-rală d-na Mi-chaela Catargi, reprezentantă a două instituţiuni: D. G. P. şi Straja Ţării, convinşi cu ochi proprii de pitorescul regiunei vor pune desigur o vorbă grea unde se cuvine pentruca O. N. T. să uşureze prin cabane accesul în adâncurile de vale şi în ponoarele celor două braţe ale Arieşului superior. Pentru drumurile practicabile s'au întreprins deja mari ameliorări.

III 3. Intorcându-ne la marile nevoi ale moţilor, să ne

fie îngăduit a schiţa un plan elaborat printr'o experien­ţă personală de confruntare a teoriilor sociologice cu stă­rile de fapt din regiunile muntoase.

Şi fiindcă prefer exemplul succeselor dobândite deja, îmi permit să afirm, că modelul ultim ni-l dau o mână de medici, profesori şi avocaţi din Timişoara, grupaţi în Institutul Social Banat — Crişana, cari prin cercetări monografice pe teren ne-au hărăzit splendida monogra­fie a comunei Belinţ.

Chiar într'o comună .mare bănăţeană ca Belinţul s'a constatat cât de nehigienice sunt locuinţele, cum devas­tează tuberculoza, cât de slabă este nutriţiunea copiilor şi ce victime fac epidemiile (40—60 copii morţi de dif-terie), cât de slabă e natalitatea şi ce progresată e mor­talitatea. **i

Şi reflecţiile mele s'au purtat iarăşi asupra necesităţii acelei instituţiuni pe care am preconizat-o încă din 1933 ca instituţiune unică a satului românesc : Căminul şcolar.

Sunt convins mai mult decât oricând, că acolo în Ba­nat, că aci în Munţii Apuseni cu locuinţe resfirate, că în ori care sat românesc, ajutorul este aproape de tot şi la mintea omului: căminul şcolar — o clădire cu 5 com­partimente :

a) internat pentru adăpostirea copiilor dela mari dis­tanţe, hrănirea, îmbrăcarea, aprovizionarea cu rechizite, educarea şi iniţierea în meşteşuguri;

b) o mare sală de conferinţe, expoziţie, cinema, pe­treceri,, care ar fi la îndemâna tuturor locuitorilor;

c) dispensar medical cu soră de ocrotire şi mic depo­zit de medicamente pentru copiii şi sătenii bolnavi;

d) baie populară; e) bibliotecă şi muzeu al locului. Scurta şi firava, existenţă a şcolii în munţi, dela 1 No-

embrie la 1 Mai, va fi consolidată prin căminul şcolar cu cele 5 secţiuni, seriate în ordinea de mai sus. Nu văd instrument mai sigur în combaterea imediată a dificultă­ţilor de ori ce ordin în calea progresului la ţară decât că­minul şcolar, prin care luăm lupta cea mare contra anal-betismului, alcoolismului, boalelor şi ignoranţei.

Nu mai e vremea frazelor grandilocvente, să înceteze abuzul de vorbe, şi să ne îndreptăm spre cercetările me~

todice cu luminile ştiinţei spre o vastă cuprindere socio­logică a conţinutului felurit pe care-l are viaţa satului. Serviciul social obligator şi-ar avea cadrul trecerii efi­cace la fapte.

Poatecă nouă gazetarilor prin exerciţiul greu şi coti­dian al alegerii şi cântăririi cuvintelor ne e dat să avem un privilejiu: repulsiunea faţă de vorbărie şi să ne încântăm de foloasele binefăcătoare ale ştiinţei propa­gând-o cu vigoare.

O ideie s'a elaborat şi a prins corp pe îndelete în anii mei de peregrinări în spiritul meu: că trebuie să înce­pem de jos de tot şi prin noi înşine, dela copil şi dela mamă şi dela propria noastră jertfă. Nimic nu e durabil decât ceeace răsare ca o necesitate din propria noastră conştiinţă şi ca rezultat al propriului nostru efort.

Şi de-altfel, dacă ar fi să mai întregesc cu o ideie re­zumativă, cu un fel de concepţiune filozofică, adică un fel de privire de ordin- universal şi general-valabil, ple­când dela lucruri mărunte şi ridicându-ne la o construc-ţiune de gândire mai întinsă, această conferinţă, pot a-firma, că azi ca şi eri puterea noastră de creaţie este di­rect proporţionată cu gradul capacităţii noastre de răs­pundere, care şi ea este atârnătoare de gradul nostru de cultură.

Este desvoltat jos şi sus, la ţăranii simpli, de omenie şi cu treabă, ca şi la intelectuali, simţul de răspundere faţă de problemele de viaţă ale societăţii şi faţă de vii­torul statului român?

Atunci nu mai este nici o îngrijorare, nici o îndoială, nici o piedică în calea viitorului nostru.

Şi dacă noi avem conştiinţa puterii, solidarităţii şi stă­pânirii elementelor constitutive de realităţi româneşti — sunt îndeplinite condiţiunile dăinuirii noastre ca stat in­dependent în vecii vecilor. Răspundere şi cultură sunt noţiuni cari se condiţionează reciproc.

O astfel de şcoală a realismului, a deşteptării simţu­lui de răspundere, a înălţării nivelului cultural, cred că este căminul şcolar, care neîntârziat se cere înfiinţat.

Cred nimerit să închei expunerea prezentă cu două consideraţiuni:

Să nu-mi ia nimeni dintre dvs. în nume de rău că mă amestec într'o chestiune care ar părea monopolul local­nicilor.

In principiu răspândirea cunoştinţelor trebuie să aibă o liberă circulaţie ori de unde ar veni. Interesează cali­tatea şi nimic altceva. Ceva ireal şi romantic se spulberă dela sine. M'am împrietenit însă prea mult cu dvs., în lungi zăboviri printre dvs., în meditări îngăduite de timp, în deasa frecvenţă cu probleme specifice. Simt cât de veridic e versul poetului Tennyson: „sunt o parte din ce-am văzut". Deci lăsaţi-mi iluzia să cred că nu sunt de vină că mă vedeţi iarăşi printre dvs.

Şi în sfârşit trăim o astfel de clipă istorică în viaţa neamului, când imperativul normativ este înrolarea iio-luntară a tuturor, mai presus de măruntele adversităţi personale, învingând rezervele, reţinerile şi pasivităţile dictate de motive diverse, în serviciul statului român, prin unirea sufletelor şi promovarea puterilor de pro-ducţiune maximă. Un impuls nou să străbată sufletele tuturor, pentruca să dăm tot ce avem mai de preţ ca e-nergie creatoare pentru consolidarea şi dăinuirea eternă a statului român, singura realitate ce se cere servită de toţi spre binele nostru comun. Cred, că sunt în asenti­mentul dvs., când fiecare din noi putem repeta cu Avram tancu deviza: „unicul dor al vieţii mele e să-mi văd na­ţiunea mea fericită".

ION CLOPOŢEL

45

Rezultatul studiilor mele pe teren în Ţara Moţilor — Expunere cu prilejul excursiunii de studii a Direcţiei Generale de Presă şi

Propagandă în 17 Iulie la Câmpeni — Rezultatele pe cari am onoarea a Vi-le comunica,

le-am cules cu ocazia unei anchete sociografice făcută în plasa Câmpeni.

1. SITUAŢIA GEOGRAFICA ŞI DEMOGRAFICA

Ţara Moţilor formează o singură unitate geografică, cu două centre : Abrud şi Câmpeni. Nu formează însă o u-nitate din punct de vedere economic. Sunt două uni­tăţi economice: regiunea minieră cu centrul în Abrud — şi regiunea industriei lemnului cu centrul în Câm­peni. Datele privesc numai regiunea aceasta din urmă. Regiunea industriei lemnului aparţine toată plasei CâmT peni, afară de Sohodol, care aparţine plasei Abrud.

Toate comunele cad în judeţul Turda, numai Sohodo-lul se ţine de Alba. întreaga regiune e muntoasă. Vâr­furile cele mai mari nu trec peste 1400 m. Ape mai mari: Arieşul Mare şi Ar. Mic. Sunt 11 comune. Orăşel - Câm­peni. Populaţia: 40.000. Neromâni abia 70 suflete.

2. REPARTIZAREA PROPRIETĂŢII AGRARE Grădini 949 jug. cad. Arător 26.784 „ „ Fânaţe 25.839 „ „ Păşune 16.810 „ „ Pădure 78.246 „ „ Neproductiv 2.540 „ „

TOTAL : 152.072 jug. cad.

După proprietari repartizarea e următoare :

Statul 26.341 jug. cad. Urbarialiştii 17.883 „ „ Comunele 14.552 „ „ Confesiunele 206 „ „ Particularii 93.110 „ „

TOTAL: 152.072 jug. Cad.

Prin împroprietărirea poporaţia de aici a primit cam 43.000 jug. cad.

O poporaţie de 40.000 are o suprafaţă aproape de 200.000 jug. cad. Pe un (1) locuitor se vin aproape 5 jug. Din proprietate particulară se vin mai puţin de 2 jug.

Poate trăi poporaţia acestei regiuni din suprafaţa cul-tivabilă ce o are ? Loc arător are numai 26.784 jug. Pe o gură de om vine numai 0.75 jug., abia trei sferturi de jug.

Jugărul la munte produce foarte puţin, abia 2 măji. Uneori abia sămânţa. Un ţăran consumă anual cam 2 şi jum. măji. Trei sferturi de jugăr îi dau cam 1 şi jum. măji. Restul trebuie să îl aducă dela ţară. adică dela şes, cum numesc celelalte părţi ale Ardealului. întreagă poporaţia acestei regiuni are lipsă de aproximativ 800 mii litre bucată (1 litră = 16 kgr.). Vreo 200.000 litre le produc acasă. Restul de 600.000 litre le aduc pe osie de la ţară cu care şi ,cu căruţe, ori le cumpără pe pieţele

de aici. Socotit în bani se vin cam 40—50 milioane lei. Atâta trebuie să dea Moţii an de an pe bucate. O sumă foarte mare dacă ţinem seamă de condiţiunile de trai şi de muncă din această regiune. Repartizată pe om se vine o sumă cam de 1000 lei. Atâta trebuie să câştige anual spre a-şi putea cumpăra bucatele de care are trebuinţă. O familie de 5 membri are lipsă de cel puţin 5000 lei spre a-şi putea cumpăra cerealele necesare.

III. OCUPAŢIUNEA LOCUITORILOR

1. Industria lemnului

Configuraţia determină şi felul de ocupaţie al locuito­rilor, întreagă regiune are, în număr rotund, 27.000 jug. loc cultivabil, 43.000 jug. fânaţ şi păşunat — şi aproape 80.000 jug. pădure. In consecinţă ocupaţiunea locuitori­lor e: agricultura, prăsirea vitelor şi industria lemnului. Locul produce puţin, agricultura nu e rentabilă. E mai mult, e îndeletnicire laterală, mai mult pentru femei. Principala e industria lemnului.

O delimitare a ocupaţiunii locuitorilor e aproape cu neputinţă de a se face. Fiecare ţăran industriaş e în aceeaş vreme şi agricultor. Moşioara pe care o are tre­buie să o lucreze, iar meseria ce poartă e un auxiliar in­dispensabil de existenţă. Agricultorul e şi maestru în una şi aceeaş persoană.

Numai din agricultură nu pot trăi decât un număr foarte mic de familii. Numai cei ce au moşii peste 50 jugăre. De aceştia sunt abia 36. Restul avizaţi la in­dustria lemnului.

Dăm o repartizare aproximativă : Ciubărari cam. 2000. Mai mulţi în Scărişoara (600),

Avram Iancu (550), Arieşeni, Neagra, Ponorel. Cei de pe Arieşul Mare fac ciuberele numai dn brad. Cei de pe Arieşul Mic fac aproape numai din fag. Marfa o desfac la ţară. O încarcă pe căruţe sau pe cai. Străbat toate judeţele Ardealului. In Regat, întreagă Oltenia. Caută mai ales regiuni bogate în grâu. De acolo se întorc acasă după drum de 2—3 luni cu căruţele încărcate cu bucate.

Şindilari, cam 400 în Neagra, Arada, Certegea, Se­cătura.

Cercurari, cam 800. Mai mulţi în Scărişoara, Vidra şi Ponorel.

Scândurari, cam 500, mai mulţi în Arada şi Certegea. Tăietori de pădure sau ţapinaşi— aceştia sunt cei mai

mulţi — peste 3000, cei mai mulţi de Arada, Sohodol şi Vidre.

Dulgheri, cam 700, cei mai mulţi în Sohodol şi Bistra. Acest tablou ne dă numai o orientare generală. Din

el se poate vedea că profesiunile nu, sunt repartizate uniform pe întreagă regiunea.

Această varietate de repartizare o produce lemnul: prin calitatea, abundenţa ori lipsa lui. Pe Arieşul Mare e brad — ciubărari. Pe Arieşul Mic e alun — cercurari (holoangări). In Sohodol, unde păduri cu lemn de lucru nu sunt, găsim bărdaşi sau ţimermani. Ţapinaşii îi gă­sim împrăştiaţi pe întreagă regiunea. Aceştia negăsid lucru acasă, caută unde găsesc. Ei sunt produsul sărăciei

46

SOCIETATEA DE MÂINE

acestei regiuni. Numărul creşte pe măsura ce creşte sărăcia de pe aici.

2. Agricultura. t

Pământ cultivatul puţin, de aceea agricultura nu rentează. Pământul se lucră primitiv. Lucrul câmpului, e lăsat mai mult în grija femeilor. Numai lucrările mai grele le fac bărbaţii (arat, cosit). Cu unelte primitive, plug de lemn), fără gunoire sistematică — jugărul pro­duce foarte puţin, uneori abia seminţa. Grâu se produce numai la Câmpeni şi Bistra. De asemenea şi porumb. In colo numai orz şi secară. Mulţi samănă numai ca să aibă paie.

3. Economia de vite.

Locurile muntoase sunt totdeauna potrivite pentru •economia de vite. Unde lipseşte lemnul de lucru vita e singurul isvor de câştig. Nu e aşa în regiunea aceasta. Prăsirea vitelor, întocmai ca şi agricultura e numai ocu-paţiunea secundară. Ar putea să devină, printr'o în-nobilitare a rasei şi printr'o intensificare a păşunatului, cel mai important izvor de câştig. De prezent nu e aşa. Nu e din cauza rasei de vite corcite şi din cauza lipsei de păşunat îndestulător.

Stocul de vite în anul 1927 era următorul:

Vite corunte . . . . . . . . 14.000 Cai 3.200 Oi 26.000 Porci 3.000

Număr în aparenţă mare, dar în realitate neîndestu­lător. Sunt puţine şi vitele cornute şi oile. Fiecare fa­milie ar trebui să aibă cel puţin: 2 boi pentru tras, una vacă pentru lapte şi 2 juncani pentru vândut an de an. Pe lângă aceea: 2 porci şi cel puţin 10 oi. Adică ar trebui să aibă: cam 40.000 vite cornute, şi cel puţin 80.000 oi. Abia atunci s'ar putea spune că au stocul de vite îndestulător. Un semn al sărăciei sunt porcii puţini. Aproape 5000 familii sunt fără coadă de porc la casă. Porcii cer bucate, deasemenea şi galiţele, de aceea stocul lor e aşa de redus. Fără carne de porc, cu brânză acră şi amară (nu ştiu pregăti brânza din laptele de oae şi derivatele lui) e o poporaţie subalimentată, de înfo­metaţi. E o regiune de flămânziţi şi de cerşitori ai ţării, ai drumurilor de ţară.

4. Pomărit. Stupărit. !

E o regiune prielnică pomilor, mai ales merilor şi pru­nilor. Dar pomi de soi erau în 1928 foarte puţini. Se vor fi sporit, credem de atunci încoace. O singură grădină bine îngrijită am găsit atunci. Pe cea din grădina şcolii din Vidra. Pentru această regiune ar trebui cel puţin 3 pepiniere de altoi.

STUPI sunt deasemenea foarte puţini. Ce minunat izvor de venit şi mai ales de alimentaţie ar putea să fie pentru poporaţia acestei regiuni un stupărit raţional! încurajarea şi răspândirea lui nu se poate face decât prin preoţi şi învăţători. Acestora să li se impună înfiinţarea de stupării naţionale. Să li se socotească aceasta ca o îndatorire, dar şi ,ca un merit profesional. Cu pilda căr­turarilor, cu încurajări prin premieri, s'ar putea răspândi cultura albinelor, cari dau fără trudă o hrană bună, sănătoasă şi la îndemână,

5. întreprinderi industriale.

Puţine şi primitive. Fireze cu apă şi mori cu apă. Necesare amândouă pentru viaţa de amarnică trudă de aici. Mori: 170. Fireze: 82.

Industria din această regiune e patriarhal de primi­tivă. Lipseşte o forţă motrică mai puternică şi vecinie la îndemână. Apa e o forţă slabă şi cu toane, după ano­timpuri. O electrificare a acestei regiuni ar da un mare avânt industriei lemnului.

6. Situaţia Culturală.

Ştiutori de carte 15.000 Analfabeţi 25.000 (80«/o)

Frecvenţa şcolară foarte redusă. In 1927 au fost 11.100 copii de şcoală. Au fost înscrişi: 3362. Au frecventat şcoala cam 1500. Va să zică nu au umblat la şcoală peste 9000 copii. Şcoli sunt, sunt şi învăţători. Nu frecven­tează şcoala din motive de ordin economic (sărăcia, de­părtarea de şcoală). Căminele şcolare ar fi chemate să înlăture această mare pacoste.

Şcoli primare 20 învăţători 39

Propaganda extraşcolară foarte puţină. Se va fi in­tensificat de atunci încoace. învăţătorilor să li se dea sta­bilitate, un salar mai bun, după posibilitate să fie din regiunea aceasta. Biserica stă relativ bine. Sunt biserici, aproape toate de lemn (21). Sunt preoţi. Aproape toţi din partea locului. Se luptă şi ei din greu cu viaţa trudnică de aici. Spre a-i da întregi bisericei trebuie să li se creeze o mai bună situaţie materială.

In astfel de condiţii nu e mirare că nu am putut să dau de o pronunţată activitate extrabisericească a preoţi-mei, sau extraşcolară a învăţătorimii. Cu toate acestea poporul e credincios, ţine la biserică şi la preoţii lui.

Biblioteci existau oficial 25. Societăţi culturale şi re­ligioase 30, dar nu activa nici una. De atunci s'a reîn­fiinţat Desp. Astra din Câmpeni. Situaţia se va fi schim­bat în bine.

7. Aspecte din viaţa domestică şi socială. '

Casele aproape toate din lemn, acoperite cu şindile. Interiorul simplu, primitiv, mai ales în crânguri. Haine de pat puţine şi dure. Numai jos, pe văi, găsim urme de urbanizare.

Hrana slabă, nesubstanţială. „Chisăliţă", „tsir", zamă de cordii. Carne mănâncă numai odată la an, la Paşti.

îmbrăcămintea simplă, ca pretutindeni la poporaţia de munte. O urbanizare în port la femei. Zadia înlocuită cu rochie de carton. Motive de ordin economie. Roabe ale muncii zilnice, nu au răgaz de a face din cusut înde­letnicire artistică.

Alcoolismul în descreştere. Tot sărăcia pricina. „Spirtu e scump, abia ajung banii pe grăunţe". In întreagă re­giunea erau 57 cârciume, tot lâ 700 oameni una. Bolile venerice se spunea că sunt foarte lăţite. Date precise nu putea da nimeni. Nici chiar primăriile. Nu e mirare. Aceste boli ţăranul le acopere cu ruşine. Situaţia e poate şi acum tot aceeaş, dacă nu înrăutăţită. Ce îmbucurător ar fi să fie alta.

Atunci erau numai doi medici la 40.000 oameni. Sunt acum oare mai mulţi ? Şi dacă sunt au pornit oare cru­ciada împotriva acestei plăgi înfricoşate, a sifilisului ? Medicii tineri ar trebui să îşi facă aici stagiul de destoi­nicie şi de rezistenţă, Va fi un ţiţju de onoare şl de

47

SOCIETATEA DE MÂINE

merit pentru ei. Numai bătând apostoliceşte toate crân­gurile, casă de casă, şi tratând pe fiecare bolnav acolo unde îl găseşti, se va putea micşora şi stârpi această boală blăstămată. Moralitatea e bună. Dela preoţii pe aici nu am auzit decât cuvinte de laudă în- ce priveşte moralitatea credincioşilor lor. Viaţa familiară e curată. „Poporenii mei, îmi scria un preot de pe Arieşul Mare, duc o viaţă sexuală şi familiară exemplară".

8. Diverse.

Colonizările nu au succes în măsura în care ar fi fost de dorit. S'au colonizat 1800 familii. Nu au rămas de­cât 531. Celelalte s'au întors la vetrele lor dela munte. E dureros că nu au succes şi mai ales că nu s'au colonizat mai multe familii. Această regiune are cam 10.000 fa­milii. Pământul de aici nu poate hrăni mai mult de 5000 familii. Unei colonizări ca să succeadă îi trebuie două lucruri: bani şi plan. Numai aşa va fi o acţiune de salvare. Celor colonizaţi trebuie să li se dea posibilitatea de a-ş4 procura inventar nou şi modern. Numai cu o gospodărie model pot începe o viaţă nouă mai bună decât cea lăsată. Astfel îi atrage vatra părăsită din crân­gurile lor dela munte,

O colonizare ar fi numai o soluţie parţială şi tempo­rală. Concomitent cu colonizarea va trebui pornită o operă de ameliorare a tuturor mijloacelor de producţie. Trebuie mărită prin raţionalizare capacitatea de pro­ducţie a tuturor factorilor economici. Numai aşa ar fi acţiunea de salvare complectă. A împuţina gurile de pe o brazdă, fără de a-i mări capacitatea de producţie, în­seamnă a face o politică ireală şi fără prevedere.

Şoselele şi drumurile au fost obiectul de neîntreruptă plângere a Moţilor. Au cerut reparări şi prelungiri de şosele. Reparări s'au făcut. Prelungiri în spre Beiuş şi Baia de Criş li s'au promis.

O mare problemă vitală pentru Moţi o formează pă­şunile şi pădurile. Păşunat este (17.000 jug. cad.). îmbu­nătăţirea păşunatului e o chestiune de care trebuie să se ţină seamă. Altcum cu toată extensiunea în aparenţă mare a teritoriilor de păşunat, acestea nu ajung nici ca­litativ nici cantitativ.

Cea mai vitală problemă o formează pădurile. Ele sunt aproape unicul izvor de trai.

Câte plângeri nu aveau Topii pe atunci în legătură cu pădurile? Unele îndreptăţite, altele neîndreptăţite. Necaz cu parchetele cari se tăiau prea târziu. -Cu taxele („tapşele"), pe cari le găseau prea mari. Plângerile multe contra brigadierilor şi a gornicilor. Ne place să credem că astăzi nu mai există aceste plângeri. Nu vor mai fi motivele cari le produceau.

Pădurea e cea mai scumpă comoară şi podoabă a ţării noastre. Cu atât mai vârtos în această regiune unde omul trăeşte în ea şi prin ea. De aceea trebuie păzită şi îngrijită ca o comoară. Cel ce o pradă şi o jăfuieşte comite o mare crimă naţională. Criminală nu e mâna inconştientă care o devastează, ci mâna conştientă care îngăduie, prin complicitate, aceste devastări.

De aceea omului care trăeşte după ea să i-se facă toate înlesnirile posibile: să i-se dea parchetul la vreme, taxele să se micşoreze, eventual să se şteargă de tot, în­lăturate şicanările organelor subalterne. Pădurea să fie păzită cu străşnicie. O jandarmerie silvică ar trebui să facă pază. Hoţul de pădure ar trebui să fie pedepsit mai tare decât oricare alt hoţ. Altfel peste câteva zeci de ani

munţii de aici vor fi despăduriţi, iar poporaţia din aceste regiuni va fi pieritoare de foame. Azi o hrăneşte lemnul. Stâncile goale vor sili-o să ia toiagul pribegiei în mână. Lozinca zilei pentru această regiune trebue să fie : SAL­VAŢI PĂDURILE !

Salvarea pădurilor e o problemă de viitor de lungă durată, de eroică rezistenţă..

Pentru uşurarea zilei de acum ar fi de dorit să se facă următoarele înfăptuiri:

1. O cooperativă pentru aprovizionarea cu bucate; 2. O cooperativă pentru înzestrarea cu unelte moderne

(pentru ciubărari); 3. O cooperativă pentru prelucrarea laptelui de vacă

şi oae; 4. O reducere cât mai mare pe C. F. R. pentru lu­

crători în sezonul muncilor agricole (prăşit, cosit, se­cerat), asemenea pentru bucatele ce le aduc cu trenul. Mă opresc. De aproape 20 ani câte anchete nu se vor • fi făcut. Câte proiecte şi propuneri nu se vor fi ticluit. înfăptuiri pe teren nu s'au făcut prea multe. De acestea au lipsă Moţii. De fapte, nu de vorbe. Fapta are două temeiuri: dragostea şi voinţa.

Neprecupeţită una — şi neclintită cealaltă. O operă de salvare aşezată pe aceste temeiuri va trebui să dea roadele dorite. Şi le va da.

Cârmuirea de acum a ţării îşi va face un titlu de onoare din soluţionarea problemei Moţilor.

PETRE SUCIU

D-l G. Argetoiann In Egipt „PE URMELE TRECUTULUI" este un jurnal dintr'o

călătorie a lui C. Argetoianu, în Egipt, mai bine zis o revedere a Egiptului. începând cu primele impresiuni, toate lucrurile i se par schimbate, poate şi din cauza timpului. Constantinopolul este de nerecunoscut. Alături de clădiri scunde orientale se ridică blocuri moderne, influenţa în rău, am putea spune, a Apusului. Armonia oraşului a dispărut. Alături de minaretele delicate se profilează acele clădiri mari, parvenite, rupând armonia. Apoi cartierele sărăcimii sunt descrise cu toată mizeria localnicilor de nedescris. Ajuns în Egipt întâlneşte com­patrioţi români. Pornit spre monumentele străvechi, el are o nouă emoţie, care nu seamănă cu cea dintâi.

Cu prilejul vizitării monumentelor, autorul explică amplu toate faptele istorice legate de fiecare obiect. Vestita piramidă, socotită printre cele 7 minuni ale lumii vechi, a lui Keops, a rămas minune până astăzi, având o înălţime de 137 metri. La ridicarea acesteia au con­tribuit mai multe generaţii de faraoni.

Cu simţul său ager de observaţie, d. C. Argetoianu distinge simţul de proporţie al arhitecţilor de odinioară, cari au deţinut secrete de-ale ştiinţei imposibil de pătruns încă.

Cartea d-lui Argetoianu e plină de conţinut. Lectorul învaţă lucruri noui la fiecare pas. O astfel de carte este un ghid fermecător. Parcă nici nu este vorba de un jurnal de călătorie, ci se atacă probleme dintre cele mai substanţiale.

Simţi cum inteligenţii i se deschid orizonturi noui. Preţul e de lei 80,

48

P OLITICA

E X T E R N Ă

Să ne cunoaştem vecinii Intr'un moment dat, atunci când vechile tipare nu

mai rezistă, se impun forme curajoase de spargere a şablonului şi inaugurare a metodelor singure potrivite cu fluiditatea economică şi spirituală dintre popoare.

Ceva nou, aproape senzaţional, s'a petrecut zilele acestea în uzanţele raporturilor între noi şi Bulgari: un ministru român în funcţiune a descins la Rusciuc şi şi-a exprimat dorinţa de a-şi da seama personal de experienţele ştiinţifice introduse în agricultura vecini­lor noştri. Este vorba despre fapta inopinată a d-lui Mi­nistru Ionescu-Siseşti o autoritate a agriculturii române. Curiozitatea d-sale a fost satisfăcută. încă n'avem decla-raţiunile d-lui profesor Ionescu-Siseşti despre ceeace a constatat la faţa locului; desigur că vom afla în cu­rând. Deocamdată ne interesează neaşteptata hotărâre a d-lui Ministru de a se convinge singur prespre progre­sele vecinilor din Sudul Dunării. In primul rând deri­ziunea d-sale avea aparenţa unei abateri dela regula comună. Căci o vizită este anunţată din vreme. Se face caz de protocol. Se organizează primiri fastuoase şi populare. Nimic din toate acestea, acum. Un gest sim­plu. Un act personal. O curiozitate ştiinţifică.

Tocmai simplitatea vizitei deţine în sine o valoare simbolică şi o etică ce va fi impresionat desigur pe bulgari.

D. profesor Ionescu-Siseşti a deschis un capitol nou în chestiunea obligaţiunilor fireşti pe cari le au popoa­rele învecinate de a se cunoaşte reciproc în mod cât mai aprofundat. A ne cunoaşte înseamnă a ne preţui. A ne preţui, înseamnă a evita greşeli. Dacă există vreo fatali­tate neînlăturabilă, care nu poate fi nici negată, nici dispreţuită, dimpotrivă, care stimulează la cercetare, la observaţiune atentă, apoi este această vecinătate fatală, o mare realitate peste care nu se poate trece.

Cu toate că Bulgaria este o ţară mai mică, mai bă­tută de furtunile istoriei, mai recent emancipată, totuş ea este locuită de un popor viguros şi muncitor, care s'a impus în agricultură printr'o tenacitate neobişnuită.

Solul ei este sărac, arid, aspru, însă calităţile vân-joase au înfruntat toate rezistenţele şi au izbutit să atingă o capacitate de producţie de primul ordin. Putem învăţa ceva dela Bulgari în această materie. Şi de altfel ne sade bine a fi drepţi, fără părtinire şi fără prejude­cată în stabilirea adevăratelor stări sociale în Balcani.

Şi nu numai acolo. Căci problema conţine în sine o semnificaţie de ordin general. Nu trebuie să ne închi­dem ochii faţă de nici o frontieră. Fără ură şi fără exagerare să ne dă seama de valoare transformărilor reuşite în ori ce domeniu de activitate socială.

Pentru că niciodată nu vine prea târziu o corectare. Mentalitatea curentă părea a exclude, că noi am fi capabili prin noi înşine să pătrundem în modul de viaţă al popoarelor dela porţile Orientului, din Balcani şi

din bazinul dunărean. Ne culegem informaţiunile din ziarele, cărţile şi conferinţele unor celebrităţi din ma­rile metropole apusene, împrumutând ochelari străini pentru a străbate în sufletul celor mai apropiaţi de noi. Erau mai apreciate notele fugare ale unor glob-trotteri internaţionali decât propriile noastre verificări directe.

Dacă n'am fost orbiţi direct de o detestabilă menta­litate de sclavi şi imitatori ai altora, în ori ce caz am fost grav prejudiciaţi de lipsa de curaj în a trăi intens o viaţă proprie şi a mărturisi o judecată autonomă.

Popoarele mici au fost prea adesea victimile intrigi­lor cu dedesupturi complicate, renunţând la orice deri­ziune autonomă, la .orice cunoştinţă luată deadreptul, fără ocoluri.

A se inaugura o metodă nouă de exactă şi directă in­formaţie asupra vieţii statelor şi neamurilor vecine, ne apare deacum ca un imperativ al vremii.

Domnului Ministru Ionescu-Siseşti îi revine meritul de a ii împrospătat una din îndatoririle cele mai ac­tuale ale generaţiei noastre, cerându-se studiu obiectiv şi o mai intensă grije în abordarea problemei de ra­porturi dintre popoarele învecinate.

Nu putem încheia aceste reflecţiuni, fără a nu co­menta un fapt petrecut recent în camera ungară. Un deputat a pus chestiunea trimiterii de tineri în sta­tele vecine, şi cu deosebire în România cu scopul între­prinderii de cercetări — cari bine înţeles că se vor măr­gini la complexul minorităţilor; la sfârşitul cuvântării a depus în mâinile primului ministru ungar un me­moriu. Aci chestiunea se complică. Poate da naştere la iritaţiuni. Noi am precizat adevăratul caracter al stu­diilor în ţară străină. El este categoric îndreptat spre domenii de atingere cari unesc popoarele şi le fac să profite în mod reciproc.

Să alegem tot ce apropie, să respingem tot ce des­parte !

Relaţiunile noastre cu Bulgaria au fost prea adesea înveninate de fricţiuni provocate de incursiuni irespon­sabile, sau intrigi conduse „cu mână lungă". Insă frumu­seţea gestului românesc constă tocmai în efortul de ui­tare a diferenţierilor şi punctelor nevralgice de ieri, şi în crearea de punţi ale colaborării rodnice de ordin ştiinţific.

Vrem claritate într'un domeniu tulburat prea mult în trecut. România a fost condusă de nobleţe, de o caldă umanitate şi vrea şi pe viitor să stea în fruntea miş­cărilor cari împăciuesc şi adună popoarele în jurul ideilor de colaborare şi constructivism chiar în regiu­nea dunăreană.

Marile idei de generozitate şi înălţime de cugetare şi simţire vor constitui onoarea şi gloria României de mâine.

TRAIAN HUNIADfi 49

Instituţiunea unică a satului românesc de astăzi: Căminul şcolar

Dacă nu ne înşeală aparenţele,; trăim un mo­ment istoric în care poate lua naştere cu adevărat instituţiunea unică a satului romanesc, care să re­prezinte mănunchiul acelor fapte cari în faza ac­tuală corespund gradului de cultură deopotrivă ca şi posibilităţilor materiale ale ţăranilor noştri : Căminul şcolar sub un acoperiş cu indispensabila casă de ocrotire.

Savanţi şi publicişti iniţiaţi, competenţi, in po­sesiunea datelor ştiinţifice ale problemei agra-riene a României, iar pe dealta pătrunşi de un adevărat avânt în grăbirea concentrării mijloace­lor dela cari aşteptăm propăşirea populaţiei noa­stre rurale, au ieşit în arenă, expun argumente grele, şi afişează convingerea, că avem de a face cu o predominanţă a chestiunii ţărăneşti.

Cu alte cuvinte, în ceasul acesta s'a creat o ast­fel de atmosferă morală în ţară, încât o mobilizare generală în favoarea păturii ţărăneşti este apro­bată şi cerută, astfel încât, pornind dela suvera­nitatea opiniei publice celei mai informate şi mai realiste, statul posedă deslegarea deplină să în-vestiască întregul prisos a l disponibilităţilor sale financiare în înzestrările satelor cu instituţiunea cea mai capabilă să facă faţă exigenţelor ştiinţi­fice şi dorinţelor locuitorilor dela ogor şi din văile munţilor.

Dacă este aşa, nu mai rămâne decât să triem teoriile şi acţiunile, şi să alegem numai pe cele strict necesare şi scontate ca deţinând maximul de rezultat.

Ei bine, se va vedea cine are dreptate dintre apologeţii satului: aceia cari pleacă dela acoperiş ori noi cart pledăm pentru fundamentul însuş al noului aşezământ.

Poate că noi suntem, după război, cei dintâi mi­litanţi sistematici din România în favoarea inter-venţiunii în comuna plugâriascâ printr'o clădire cu cinci compartimente: internat şi cantină, dis­pensar cu soră de ocrotire şi mic depozit de me­dicamente, sală de conferinţe — expoziţii — ci­nema, bae poporală şi muzeu-bibliotecâ. Nici una dintre ramurile Căminului şcolar nu trebuie negli­jată, ci egal îmbrăţişată.

Să nu râmâie sat în cuprinsul României care să nu-şi dea, în timpul cel mai scurt singura institu-ţiune salvatoare atât din punct de vedere cultural, cât şi din acela al sănătăţii şi economiei celei mai potrivite.

Ne declarăm categoric împotriva şcolilor ţără­neşti judeţene şi regionale, pentrucâ sunt lipsite de orice raţiune practică. O singură şcoală se impune: acea de câte 3-4 săptămâni în mijlocul comunităţii săteşti, în desbaterea publică a tutu­ror stărilor, cu verificarea pe teren, cu cerceta­rea ştiinţifică a solului, cu iniţiative practice pe câmp ca şi în pomicultură şi zootehnie.

Nu mai merge cu romantismul sfaturilor sterile dela catedră.

Mai mult decât oricând se cere coborîre pe te­ren, intrare curajoasă în realităţi, scormonirea con-diţiunilor locale de muncă şi înjghebarea de acţiuni potrivite strict cu coloarea locului, cu materialul omenesc, cu stilul satului şi configuraţiunea sa geografică, economică şi biopolitică.

Binefacerea supremă este să cruţăm satele de vorbărie deşartă, de îndemnuri cari se risipesc ca pleava în bătaia vântului. Să curmăm un sis­tem nu numai inutil, ci chiar dăunător. Locul tre­buie cedat organizatorilor întemeiaţi pe ştiinţă şi în posesiunea tuturor elementelor locale, şi o construcţie de pură podoabă duminicală, şi să dăm satului în ceasul suprem instituţia de folos obştesc, de şcoală a tuturor, de combatere vigu­roasă a analfabetismului, a mortalităţii infantile, a alcoolismului, bolilor şi ignoranţei cari degra­dează şi devastează material şi moral biata noastră populaţie părăsită prea multă vreme în ghiarele exploatatorilor de tot felul.

Prin Căminul şcolar (totodată casă de ocrotire) se pătrunde în miezul vieţii satului. Plecăm dela copiii de şcoală (pe cari acolo putem să-i con­centrăm deabinelea, îi putem îmbrăca, aprovi­ziona cu alimente, cărţi şi rechizite, să-i vinde­căm) pentrucâ să grupăm pe nesimţite pe părinţi, transforjnându-1 în şcoală a tuturor locuitorilor.

Nu se mai pot concepe măsuri de cari sâ pro­fite numai câţiva indivizi. Nul In nici-o privinţa Ci întreaga comună. Atât ca „şcoală" ţărănească teoretică (cursuri diverse experimentale) cât şi în ce priveşte cooperaţia, obligatorie şi generala. Căci seacă avuţiile naturale ca mâine, iar parti-cipaţiunile ţărăneşti la mişcarea de industriali­zare a produselor rurale nu mai poate întârzia nci-o clipă — pentru a nu ne trezi cu sleirea iz­voarelor de venituri azi încă abondente.

Două sunt căile de refacere ale satului româ­nesc: Căminul şcolar şi cooperaţia de producţie şi valorificare. Căminul primează, pentrucâ el deschide drumul cooperaţiei care presupune pre­gătirea, lămurirea, educaţia şi solidaritatea tutu­ror. Opera de sistem, de răbdare, de ataşare strictă la acest program minimal, care nu trebuie depăşit, căci ar întrece puterea de jertfă a oame­nilor. O angajare pretinde bun simţ şi limitare potrivită stării locale.

Intr'o fază mai târzie multe dintre compartimen­tele amintite se vor desvolta autonom, chiar com­plect separate. Nu este astăzi însă cazul. In pro­cedările noastre faţă de mulţimi să dovedim pru­denţă, unitate, spirit de economie.

Chiar şi această mică instituţiune îşi are regu­lile elementare dela cari nu trebuie să ne abatem. Ea trebuie făcută exclusiv cu jertfa localnicilor.

Nici dela judeţ, nici dela ţinut, nici dela Stat să nu se conteze la alte ajutoare, decât de materia­le; chiar şi lemnul de construcţie poate fi obţinut dela alte comune mai bogate, cari trebuiesc în-

50

SOCIETATEA DE MÂINE

demnate la sacrificiu pentru surorile în suferinţa. Numai în cazuri rare să se facă apel la sprijin ex­terior. In principiu nimic n'are valoare decât ce-eace se construieşte cu sudoarea frunţii şi ceeace apare ca fruct al propriei conştiinţi şi convingeri. Intr'dcolo trebue să tindem.

Am fost înainte-mergători în cercetarea pe te­ren, căreia i-am spus sociografie — ca o ştiinţă de înregistrare exactă a relaţiunilor sociale dela ţară — bază a sintezelor de ordin sociologic, prin­zând mentalităţile şi străduinţele colective în a-meliorări necesare. Era în 1924 când într'un arti­col de fond al Societăţii de mâine am lansat impe­rativul: „să ne cunoaştem ţara". Au venit în urmă întreprinderile monografice susţinute cu mult a-vânt de către echipele seminarului de sociologie de sub îndrumarea profesorului Dimitrie Guşti. Di­recţia deplasării pe teren a primit o amploare deosebită. In Basarabia s'au întocmit câteva mo­nografii preţioase. Decurând un grup de bănăţeni au descins în câteva sate şi au izbutit să dea câ­teva lucrări monografice de rară valoare, perfec-ţionându-se aparatul de cercetare până la un grad neatins până acum, culminat în monografia comunei Belinţ.

Nu ne putem decât felicita, că la Arad şi Timi­şoara ne e dat să asistăm la o colaborare de forţe ştiinţifice în materie socială atât de bine înche­gată, încât augurii unor zile de prosperitate ne su­râd deabinelea. Ieşim din faza "dibuirilor şi ne plasăm pe o linie de totală siguranţă în străba­terea realităţilor satului românesc. Mişcarea mer­ge spre certitudine, spre maturitate, spre culmi abia visate având în vedere râsleţele disponibili­tăţi de energii şi de mijloace materiale.

Poziţiunea aceasta nu trebuie părăsită nici-o clipă, ci munca să continuie cu o perfectă diri­jare şi stăpânire de sine.

Intelectualii crişeni şi bănăţeni sunt solid grupaţi în „Institutul Social Banat-Crişana" sau în alte societăţi locale; indiferent de natura socie­tăţilor, constatăm faptul îmbucurător că dispunem de un grup de cercetători sociali, înzestraţi cu simţul rar al descifrării „tainelor" dela ţară, că şi-au dat o metodă sigură de lucru şi că sunt în stare să fixeze criteriile obiective ale cercetării monografice, criterii cari în mod material sunt transmisibile, oferind şi altor pasionaţi ai socio-grafiei uneltele certe ale disciplinii şi ieşirii pe teren.

Dela 1924 până astăzi am parcurs un progres pe care-1 subliniem cu bucurie.

Satul românesc ne apare de aci înainte sub un aspect nou, iar reformele vor veni ca o urmare firească a concluziunilor scoase direct din com­plexul stărilor locale.

Nu mai tremurăm în faţa necunoscutului. Şi vom fi feriţi de greşelile exagerărilor şi ambiţiunilor, ca şi de inutilitatea jertfelor dezordonate, hazar­date şi romantice.

După cum odinioară sătenii români, cu toate m că reduşi la cea mai josnică expresiune de iobagi

atâmători de glia unui anume feud, erau totuşi capabili să ridice, prin marea lor credinţă şi prin sforţări supraomeneşti, câte un templu de artă lui Dumnezeu, pe cât de costisitor pe atât de splendid în monumentalitatea lui în raport cu mizera înfă­ţişare a cătunului lor, tot astfel astăzi, dacă sunt dumiriţi asupra misiunii puternice pe care Cămi­nul şcolar o desăvârşeşte în mijlocul lor, vor fi gata să-şi ofere şi braţul lor de muncă, şi trans­porturi, şi confecţiunea de materiale, pentruca el să se în înfăptuiască în fiecare loc dela un capăt la altul al splendidei noastre ţări.

ION CLOPOŢEL «t^m^»

De vorbă cu doi intelectuali din Ţara Moţilor In urma festivităţilor, am intrat

în vorbă cu d. revizor Resiga din Vidra. Imediat mi-a comunicat mulţumirea d-sale:

— Cea mai mare bucurie a aces­tor sate e faptul că s'au împărţit livrete dela C.F.R. celor 60 de copii săraci şi celor 20 de femei fără sprijin material. Nu s'aşteptau la acest mare ajutor, iar banii primiţi îi vor întrebuinţa cu folos, făcând economii de aci înainte. Aţi obser­vat că toţi copii erau îmbrăcaţi în alb. Şi ce veselie pe faţa lor, când au fost chemaţi pe nume!

Fiecare copil are depusă în li­vret suma de 300 lei (total, 18.000), iar femeile au câte 500 lei (total, 40.000). Suntem siguri că ţăranii vor şti depune bani in continuare

şi-şi vor creia un fond solid la C. E. C. sub povaţa unui asemenea conducător cum e d. Resiga, a că­rui gospodărie e vestită prin bo­gaţii stupi de albine cultivaţi de domnia sa.

Dar copii de şcoală ai regiunii moţeşti se bucură de încă o co-mandantă, pe terenul r strejăresc : e d-ra Măria Mihon cu sediul în Câmpeni, dar al cărei patriotism se întinde peste satele din împre­jurimi. D-ra învăţătoare Mihon e o energică străjeră. Mulţi o nu­mesc „revoluţionară", căci scod e o revistă de probleme sociale, şi şi-a asimilat repede ideia creierii unui cămin şcolar de culturaliza­re a satelor; ideea ce o pune în fa­ţa congresului învăţătoresc la „A-

D-ra Mihon e scundă, delicată şi plină de viaţă. A sosit seara la Câmpeni, cu un sfert de oră înain­tea oaspeţilor bucureşteni: într'o clipită a indicat punctele din pro­gramul străjerilor. Primirea lor scurtă „improvizată", ni s'a spus pe urmă) a produs cea mai plăcu­tă impresie, cu cântecele de înche-ere.

In fugă am înregistrat aceste două figuri, regretând că n'am cu­

noscut personal pe d. protopop Furdui din Câmpeni, ai cărui preoţi au rostit cuvântul cel mai potrivit în faţa noilor sosiţi.

E interesant că cel mai viguros entuziasm se află în locuri lipsite de surse materiale necesare vieţii.

R. CI.

51

FIGURI REPREZENTATIVE

MILAN HODZA Arareori s'a întâmplat ca numele unui om politic

ieşit dintr'un popor mic, aproape obscur, să dobân­dească o răspândire atât de largă şi universală ca numele d-lui Milan Hodza în zilele noastre. Nu este astăzi ziar politic, care să nu tipărească acest nume măcar odată pe zi popularizându-1 nu numai pe continent dar şi în ţările antipozilor noştri.

Cine ar fi presupus cu 30 de ani în urmă, când tânărul deputat slovac s'a ridicat întâia oară în Pa r l%eBr tgOJKmiHa i^ ostilitatea glacială a sutelor de parlamentari unguri, sprijinit abia de câţiva deputaţi români, că el va fi odată purtătorul unui nume cu larg răsunet mondial, un factor hotărîtor, de a cărui atitudine va atârna pacea sau războiul şi soarta atâtor ţâri şi neamuri?

Dar Milan Hodza era predestinat să aibă un rol însemnat în istoria poporului său.

Eşit din mijlocul unui neam umilit, lipsit de o,s conştiinţă naţională consolidată, cu un suflet fe­minin, sentimental şi visător, Milan Hodza, are o fi­zionomie fizică şi sufletească trasă în linii sigure şi hotărîte. Plin de energie şi iniţiativă, el este proto­tipul virilităţii, al omului de acţiune şi realizare. Ca o preţioasă materie prima aceste daruri înnăscute sunt puse în valoare şi modelate de o educaţitine în­grijită şi de împrejurări prielnice.

Intr'o epocă de declin, când se părea că poporul său e osândit unei deznaţionalizări repezi şi inevita­bile, Milan Hodza are norocul să se nască în micul cerc de familii cărturăreşti cari mai salvaseră tra­diţia naţională dela 1848, în mijlocul unui proces a-proape general de maghiarizare a intelectualităţii slovăceşti.

Unchiul său Michail Miloslav Hodza formase cu Ludovic Stur şi Svetozar Hurban-Vojanski trinita­tea întemeetorilor literaturii şi ideologiei naţionale slovăceşti. Anii pj^re^ujljlnjtf^ din Oe-denburg (SQDJŢOJI) apoi cursul^gupe*i©*^4«r4i€e»l~sâ-sesc din SfoiuTi-au introdus în trei lumi deosebite, lumea maghiară, apoi în cultura germană şi l-au pus în contact şi cu societatea românească, frământată pe atunci de epoca post-memorandistă. Studiilfejmi-^ versitare de.j3.rgpţ^şl_slavistică i-au lărgit orizontul şi" celebrele cursuri de lîI5zT5fîe"'„realistâ" ale profeso­rului MasaiyjkJ^ Praga^i-au dat şi lui ca şi atâtor tineri luptători cehoslovaci şi iugoslavi o anume în-tipărire filozofică umanitaristă şi democratică.

In sfârşit contactul cu mişcajrea muncitorească şi cu partidul social-deiiUMa:ati£,4i^Bupp^^rT^r fe­cundat desăvârşind o educaţie şi "dandu-i o pregă­tire extraordinar de bogată, multiplă şi completă.

Fiu de preot protestant, crescut în sens religios, dar culegând ca* olâlBînă, mierea din floarea tuturor culturilor naţionale al monarchiei, el se emanci­pează de conservatismul mic provincial al mediului său şi ajunge unul dn spiritele cele mai largi şi de parte văzătoare ale ţării sale. Această caracteristică a fizionomiei sale îl califică să deţie rolul extrem de important ce i-a revenit mai târziu, rolul de a forma

trăsura de unire între cele două neamuri cari au în­temeiat statul cehoslovac de astăzi.

Ales în parlamentul unguresc odată cu d-nii Ma-niu şi ^^jJaT^T^evîne "Tn mod •firese-comiucătorul micuTuî grup de parlamentari slovaci şi se afirmă dela început, prin o atitudine de energie cumpănită care loveşte în plin fără să provoace totuşi reacţiuni prea violente. Activitatea d-lui Hodza în epoca dina­inte de război este caracterizată prin o notă nouă în politica slovăcească.

Acţiunea vechilor reprezentanţi ai poporului său înfăţişase un naţionalism cultural de nuanţă pla- ' tonic-romantică, aşteptântr~tîffip"tfrl mai prielnice pentru a căror venire, ei nu făceau decât prea puţin. Milan Hodza este primul care părăseşte turnul de fildeş al tânguirii şi "aT^isârilor şi socoteşte că dacă este ca politica naţională a slovacilor să. dea rezul­tate ea trebue să se coboare în popor. De aceea punc­tele de greutate a activităţii D-sale de parlamentar se mută din Parlament, (pe care nu-1 neglijează însă) în mijlocul norodului părăsit de toţi şi pri­gonit de stăpânirea străină. Milan Hodza a democrat tizat şi radicalizat politica slovâcească, punând ca­păt acelui aristocratism intelectual care se mulţumea să facă vaporoase speculaţiuni de simpatie panslavă şi care plângea pe ruinele statului lui Svatopluk pră­buşit cu o mie de ani în urmă.

El începe marea campanie_dj„înJto.nUlJa<. cursul cărora străbate treptat toată Slovacia şi duce cuvân­tul deşteptării până în cele mai depărtate sate unde poate niciodată nu se vorbise poporului de aspiraţiile lui naţionale. El este creatorul organizaţiei politice a *-ţărănimii slovăceşti. Odată cu aceasta încep să se manifeste întâia oară tendinţele „ţărăniste", adică agrare ale democraţiei sale, cu lupta împotriva ma-rei proprietăţi, aproape exclusiv ungurească sau ma­ghiarizată. Nemulţumindu-se numai cu propaganda politică el începe o vastă acţiune de organizare eco­nomică prin crearea de cooperativei Milan Hodza nu se restrânge numai la sfera de activitate a poporului său; el caută aliaţi politici,'chiar în poporul maghiar şi-i găseşte în puternicul partid social-democrat şi în

- mişcările ţărănimii maghiare ale epocii, conduse de acea viguroasă figură de agitator radical a lui Achim Andrei, probabil de sânge românesc. 7

In sfârşit în urmărTfe^"lo!eTÎ"~delnoTăratice d-sa merge şi mai departe. D-sa caută relaţii chiar în cercurile înalte, la persoana arhiducelui Francisc Ferdinand şi dă sprijin acţiunii guvernului Feher-vary-Kristoffy, care TnceaFca™să zdrobească™puterea oligarhieT'tnaghiare prin proectul votului universal,-proect zădărnicit pe urmă de rezistenţa aristocraţiei şi nobilimei maghiare, intrate în panică şi brusc so­lidarizate dincolo de orice linii despărţitoare de partid.

Insfârşit Milan Hodza face parte din „clubul par- • lamentar aLnaţionaliştilor", care uneşte pe deputaţii români, slovaci şi sârbi, într'o acţiune politică co- -munâ şi concentrată împotriva regimului de asuprire naţională şi socială din Ungaria.

52

SOCIETATEA DE MÂINE

In cadrul acestui club s'au legat relaţiile personale cu d-nii Maniu şi Vaida Voevod, cu Cicio Pop, Gol-diş şi ceilalţi bărbaţi conducători ai românilor ar­deleni şi sârbi, cari au creiat, strânse legături de

> prietenie atât de folositoare naţiunilor nu numai în epoca regimului unguresc, dar şi după realizarea sta­telor naţionale respective. „Clubul parlamentar al naţionalităţilor", virtual întemeiat încă prin con­gresul naţionalităţilor, ţinut la Budapesta în anul

- 1895, este prevestitorul unei importante formaţiuni de politică europeană din zilele noastre, al Micei în­ţelegeri de astăzi.

Una din ideile cele mai fecunde din programul po­litic al d-lui Hodza, este fără îndoială iniţiatiya_uni-tăţii naţionale cehosloyăceşjd, ruptă în două prin în-" temeierea unei" litnbi literare slovăcesti, de către patriotul slovac Stuer în a. 1844.

Spirit emancipat de orizontul strâmt al patriei sale slovăcesti el îşi dă seama că slovacii sunt un popor prea mic şi slab pentru a izbuti să formeze un stat naţional viabil. Limba cehească foarte apro­piată de cea slovăcească fusese doar până la Stuer limba literară a slovacilor.

Simţul realităţii îi spune însă, că o încercare de a reveni la ea ar atinge susceptibilitatea naţională şi ar trezi rezistenţe de neînvins; de aceea el se mulţu­meşte cu formula unităţii politice/a celor două nea­muri, renunţând la încercarea unei reînchegări cul­turale şi etnice pe care — nu fără un nemârturisit regret — o constată tardiv şi imposibilă.

Activitatea de după răzjjgia d-lui Milan Hodza este ceva mai cunescSSfhfncS^l după unire el pă­şeşte la o înţelegere cu partidul ţărănesc cehesc, con­dus de marele Svehla, şi întemeiază acest partid în Slovacia, nu ca un partid independent, ci în cadrul partidului central ţărănesc, de acum cehoslovăcesc. Pasul acesta însemnează despărţirea de vechii lui tovarăşi slovaci, de Hlinka şi Juriga, cari se retrag in bastionul particularist al partidului popular slo-văcesc şi se încrustează în ideea naţionalităţii slo­văcesti, colorată de o vădită tendinţă clericală de nuanţă conservatoare.

Care din ei merge pe calea intereselor slovăcesti a-devărate? Nu avem căderea să ne atribuim rolul de arbitri în desbinarea Hodza-Hlinka, dar faptul că partidul părintelui Hlinka, un nobil idealist stăpânit din nenorocire de îngustimea conservatoare a orizon­tului provincial, n'a izbutit până în prezent să aibă de partea sa majoritatea absolută a alergătorilor slovaci, este mai grăitor decât sentinţa oricărui pri­vitor din afară.

Negreşit, d. Milan Hodza va fi conştient de unele greşeli ale centralismului dela Praga, săvârşite în Slovacia, dar în mintea sa trăeşte încă icoana vie a stării de adâncă nedreptate şi umilire în care tânjise poporul său înainte de unire sub stăpânirea ma­ghiară. Comparaţia prezentului cu acel trecut de completă desmoştenire naţională şi politică, îl face de sigur să aprecieze imensele câştiguri realizate de poporul slovăcesc prin unire şi să fie mai puţin in­tempestiv în reprezentarea integralismului naţional decât părintele Hlinka şi decât d. Sidor, prezumtivul urmaş al abatelui.

D. Milan Hodza a fost şi ministru al instrucţiunii şi ai agriculturii, Dintre realizările lui principale crea­

rea monopolului comerţului de cereale a rămas cea mai însemnată şi 1-a aşezat definitiv în lumina de ocrotitor al intereselor producătorului agrar faţă de interesele industriei.

Dar rolul principal în politica ţării sale i-a fost re­zervat ca prim-ministru* în tratarea problemei atât de complicate şi spinoase a minorităţilor, astăzi de o actualitate atât de gravă în statul vecin.

D. Milan Hodza a fost dela început orientat de ideologia naţională care a format şi formează punc­tul central al concepţiilor sale politice. Prin tradiţie familiară, prin formaţiune şcolară şi intelectuală, cât şi prin activitatea sa el este reprezentantul cel mai marcant al naţionalismului slovăcesc. Dar d. Hodza are concepţia naţională fără ca ea să fie „naţiona­listă", aşa cum a fost interpretat cuvântul în ultimii 10—15 ani. E un naţionalism defensiv şi constructiv, nu agresiv şi negativ.

Doctrina sa s'ar putea" rezuma prin maxima ger­mană: Leben und leben lassen, (a trăi şi a lăsa şi pe alţii să trăiască). Această recunoaştere a limi­telor până la cari poate să meargă politica naţio­nală, implică înţelegere şi pentru drepturile altora, înzestrat cu asemenea concepţie, d. Hodza era pre­destinat să devie odată „dezlegătorul" problemelor naţionaliste şi mai ales pacificatorul vechiului anta­gonism istoric dintre cehi şi germanii din Ceho­slovacia.

D-sa a început opera aceasta încă cu un an şi ju­mătate înainte de deschiderea oficială a crizei din­tre Germania şi Cehoslovacia, anunţată după reali­zarea Anschluss-ului în Martie 1938. D. Hodza a pre­văzut evoluţia şi a făcut totul spre a o preîntâmpina, încă din toamna anului 1936, a început tratative cu partidele germane „activiste", a sporit numărul mi­niştrilor germani în cabinet dela doi la trei şi a in-cheiat cu acele partide cunoscuta convenţie dela 18 Februarie 1937, criticată chiar şi de unele grupări ceheşti. In dispreţul atacurilor, d. Hodza a mers îna­inte. Cât de bine a văzut lucrurile rezultă şi din fap­tul că unul din principalii adversari ai înţelegerii de la 18 Februarie 1937, d. Jezek, din partidul uniunii naţionale (odinioară condus de Kramar), un an mai târziu, sub impresia provocată de realizarea An­schluss-ului — primeşte un portofoliu în guvernul prezidat de d. Hodza, guvern care se pregăteşte să treacă cu concesiunile faţă de germani dincolo chiar şi de linia stabilită la 18 Februarie 1937. Primirea lui în cabinet este unul din gesturile de cavalerism şi în acelaş timp de dibăcie ale d-lui Hodza, patriotul de largă concepţie, omul politic lipsit de susceptibi­lităţi şi ambiţii rănite, gata la orice jertfe personale pentru binele ţării.

Binele ţării, interesul superior al statului, mântui­rea operei de libertate naţională înfăptuită în anul 1918 — iată marile idealuri cari îl stăpânesc cu to­tul şi cârmuesc toată gândirea şi străduinţele d-lui Milan Hodza. Niciodată dela bătălia de pe Dealul Alb (1620) poporul său nu a mai trecut printr'o criză a-tât de gravă. Dar nu se putea ca în această criză Cehoslovacia să aibă un cârmaciu mai calificat să călăuzească vasul statului prin valurile biciuite de furtună.

Alături de d. Beneş, Milan Hodza e omul providen­ţial al acestei tinere naţiuni.

Intr'o viaţă plină de o strălucită serie de idei şi

53

SOCIETATEA DE MÂINE

înfăptuiri el a avut norocul excepţional de a fi pe rând pentru neamul său un precursor şi educator ţ ideologic, apoi un luptător pe arena primejdiilor, riscurilor, ciocnirilor vijelioase cu vrăjmaşul, pe ur­mă înfăptuitorul şi consolidatorul unor opere pozi­tive. Nu ne îndoim că va fi şi conducătorul luptei de salvare a idealului întrupat într'un stat visat de a-tâtea veacuri.

Oricare ar fi rezultatul tratativelor laborioase şi

Cu râvnă, interes, conştiinţă şi nepotolită ini­ţiativă trebuiesc căutate noi şi noi mijloace pen­tru întărirea agriculturii româneşti. Cu plăcere aflăm că guvernul este preocupat de ideia orga­nizării apropiate a unei expoziţiuni cu tot felul de produse agricole. îndeosebi în două direcţiuni scontează rezultate: selecţionarea seminţelor de grâu şi ameliorarea raselor de vite.

Deschiderea expoziţiei se va face la mijlocul lunii Septembrie. In toate judeţele se desfăşoară întinse pregătiri de către Camerele de agricultură şi Consilieratele agricole pentruca circumscripţiile lor să fie reprezentate în mod cât mai demn la această primă expoziţie românească în stil mare. Atârnă de primele rezultate, dacă se va da ori nu un caracter permanent expoziţiei agricole.

Expoziţia va oferi bogate prilejuri de a ne da seama despre ceeace avem şi despre ceeace se poate întreprinde pentru a accelera progresul. E-conomia agricolă este ramificată, complicată, îm­părţită într'o serie întreagă de ştiinţe exacte şi ştiinţe sociale.

Dela plugăria rudimentară la agranianismul de-svoltat este un drum foarte lung. Şi numai po­poarele, cari se hotărăsc să străbată prin moto-cultură sistematică, pot aspira la propăşire şi ca­pacitate de concurenţă cu alte neamuri.

In privinţa aceasta este foarte mult de făcut. Aproape totul. Căci numai un număr restrâns de ferme particulare ori de stat au fost în stare să dispună de inventarul agricol, care să asigure o producţie superioară.

Bogăţie cu adevărat, mari capitaluri în circula­ţie, lichiditate financiară acolo jos de tot, nu se pot întrevedea fără o hotărîtă şi destoinică poli­tică de stat într'o nouă îndrumare a culturii ogoa­relor.

Avantagiile expoziţiei agricole vor fi tocmai a-cestea; comparaţiuni de stări din diferitele puncte ale ţării, examinări minuţioase ale experienţelor reuşite, îndemnuri spre introducerea de reforme, studierea climatelor, cercetarea solului ş. a. Ce program mare de lucrul Cu tot dinadinsul trebue să se dea atenţiunea cuvenită chimiei agricole, pentruca să se scoată la iveală substanţele solu-

complicate în care se află prins în clipa de faţă, ţ el este simbolul voinţei de a trăi şi al energiei de a-

birui al unei naţiuni tinere care şi-a câştigat exi­stenţa prin ideea de libertate şi care vrea să o apere şi să o susţină prin ideea de dreptate şi democraţie.

Urmând acestor stele călăuzitoare cari îi lucesc în cale suntem încredinţaţi că va duce ţara sa la bi­ruinţă.

GH. POPP

lui, bune pentru unele seminţe, mai puţin prielnice pentru altele.

Este adevărat, că în câteva regiuni, unde au activat conducători pricepuţi. Camerele de agri­cultură au îndeplinit un foarte fericit reviriment de spirit în popor. N'a fost nevoie de prea multă insistenţă, pentruca ţăranul să se convingă despre folosul introducerii seminţelor superioare ca rod şi calitate. Muncitorii ogoarelor sunt accesibili la primeniri în metodele agricole — numai să li se facă dovada foloaselor. Exemplele sunt şcoala cea mai convingătoare. Cursurile practice la faţa locului prezintă o incontestabilă prioritate faţă de sfaturile de cabinet, condamnate la sterilitate.

Al doilea isvor de venituri agricole considera­bile e în economia de vite. Cerealismul exclusiv şi monopolist şi-a încheiat epoca de glorie. Con­curenţa imenselor suprafeţe însămânţate în noile continente a avut o înrâurire directă şi profundă asupra relaţiunilor europene. Efectul a fost că s'a dat o importanţă din ce în ce mai mare domeniu­lui crescătoriei de animale ma i puţin atins de influ­enţele extracontinentale. România deţine condi-ţiuni excepţional de înfloritoare pentru cultura animală, mai ales pe platourile sale centrale. Abondenţă de ţinuturi bogate în păşuni grase, mulţime de izvoare, pârae şi râuri, climaturi po­trivite unei nelimitate gospodării animale. Un ca­pital cifrat la 35 miliarde constituie avuţia ani­mală a României. *

Scăderile acestui fel de îndeletnicire pot fi combătute cu succes de către organele statului, ca şi de către sindicatele crescătorilor de vite. Garantarea raselor bune — este o problemă care ne dă de gândit şi care trebue înfăptuită..

Verificările se fac uşor în cadrul unei expoziţii, care să fie focar nestins de stimulare în perfec­ţiuni şi care să contribue la întărirea economică a României.

Nimic nu ucide ca sfânta birocraţie care pri­eşte doar leneşilor şi profitorilor. Dorim o schim­bare, o înoire ,o deplasare pe teren, un avânt mare de inovaţie şi creaţie pentru a pune în va­loare cu adevărat producţiunea noastră agricolă.

GHEORGHE ARDELEANU

<*»<^^»

PROBLEME ECONOMICE

0 expoziţie agricolă permanentă a României

54

Emanciparea economica a Bihorului: numai prin cooperaţie

Bihorul nostru drag este binecuvântat din belşug cu toate bogăţiile naturale: are câmpii mănoase, dealuri şi munţi, cari, cu o raţională coordonare a funcţiunilor economice, aproape, că ar putea să a-copere toate nevoile locale.

Dar ne lipsesc instituţiunile economice, cari să racordeze şi să organizeze factorii de producţie şi de desfacere a acestor bogăţii.

Ne lipsesc oamenii şi mijloacele. Avem intelectuali mulţi şi distinşi, la oraşe ca şi

in sate şi fruntaşi vrednici pretutindeni, dar sunt puţini cei cari se preocupă şi de problemele econo­mice, pentrucă se mărginesc la profesiunea lor inte­lectuală, iar agricultorii se limitează la interesele lor personale.

Dacă am avea oameni la treabă şi în domeniul vieţii economice, mijloacele sunt la îndemână.

După conversiune n'a mai rămas în fiinţă şi în activitate reală nicio bancă locală, afară de câteva bănci "populare şi acestea prea puţine la număr. Pier­derile acţionarilor şi ale depunătorilor au clătinat încrederea în instituţiunile financiare, încât aproape că nici nu se găsesc oameni cari să aibe curajul de a mai semna o acţiune la bănci sau să le încredin­ţeze un ban spre chivernisire.

Iar legea bancară pune condiţiuni grele şi bune pentru înfiinţarea de bănci comerciale stabilind un minim de 20 milioane lei capital vărsat în municipii şi 5 milioane în provincie.

Totuş, viaţa economică nu poate exista fără credit. In acest impas, atât de greu mai cu seamă pentru

plugari, unica posibilitate de a-şi procura creditele necesare, sunt numai băncile populare.

După pierderile îndurate prin aplicarea conver­siunii datoriilor, în Bihor aproape că nu mai avem decât câteva bănci populare active, capitalul lor social fiind redus şi insuficient pentru satisfacerea numeroaselor cereri de credit.

Bihorul cu 422 comune, 2 oraşe şi un municipiu (510.000 locuitori) nu are nici măcar câte o bancă populară, viabilă, de fiecare plasă, oricât de mult e resimţită nevoia acestora.

Dacă nu le avem, trebue înfiinţate. Se pot înfiinţa foarte lesne, dacă fruntaşii îşi înţeleg datoria de a organiza plasa şi sub raport economic-financiar.

Fac un apel călduros către toţi bihorenii, cari se identifică cu aspiraţiile şi cu nevoile acestui judeţ, să pună umăr la umăr şi adunând din mână în mână numai câte 500 lei unul, să formeze capitalul social iniţial pentru o bancă populară regională pe plasă.

Nu este cu neputinţă, ca într'o plasă cu 30—62 co­mune, cum sunt ale noastre, să nu se găsească mă­car câte 5 oameni înţelegători în fiecare comună şi cari laolaltă să adune 150—300 mii capital social pen­tru o bancă populară.

Asemenea bancă, va polariza apoi simpatia şi încrederea gospodarilor cari să le încredinţeze spre chivernisire şi depunşrj,

Iar Banca Centrală Cooperativă, cu imensele ei resurse va finanţa aceste bănci populare, acordân-du-le credite cu dobândă mică, prin federală.

Mă şi sfiesc să aştern pe hârtie constatarea, că în calitatea de reprezentant al Ardealului în Banca Centrală Cooperativă nu am putut plasa împrumu­turi prea multe în Bihor, numai pentrucă nu sunt bănci populare consolidate, decât vreo 5—10 în total.

Mă adresez, deci, intelectualilor şi fruntaşilor din Bihor cu rugămintea de a strânge rândurile, ca să ia fiinţă cât mai curând câte o bancă populară re­gională de plasă la Beliu, Ceica, Salonta, Cefa, Să-lard, Săcueni, Marghita şi Tileagd, cu un capital social de 200.000 lei format din părţi sociale de câte 500 lei.

D-l Andrei Zănescu, directorul sucursalei din O-radea a Băncii Naţionale, un om cu multă dragoste de neam şi animat de cele mai frumoase gânduri pentru Bihor, ne ajută cu largheţă şi cu cea mai mare bunăvoinţă. Cum însă Banca Naţională nu a-cordă credite directe, ci numai prin instituţiuni de credit şi băncile populare, evident, că fără bănci po­pulare creditul nu poate fi canalizat la sate decât prin cele existente, cari sunt prea puţine.

Institutul Naţional de Credit Agricol va înfiinţa o sucursală în Oradea, care la rândul său încă are nevoe de serviciile, informaţiiuaiile şi colaborarea băncilor populare, unde sunt.

Dobânda este mică, iar condiţiunile convenabile şi nu rămâne decât să se ia iniţiativa pentru înfiinţa­rea băncilor populare.

Federala „Bihorul" din Oradea (str. Şaguna nr. 20 — telefon 35—38) dă oricui informaţiunile şi impri­matele necesare pentru înfiinţarea unei bănci popu­lare pe plasă, pe notariat' sau cu raza de activitate într'o singură comună sau mai multe.

La cerere, Federala trimite delegaţi la adunarea de constituire, ca să dea cele mai detailate informa-ţiuni fondatorilor întruniţi la reşedinţa plâşii res­pective.

Dacă intelectualii şi fruntaşii dela sate şi în pri­mul rând învăţătorii şi preoţii vreau să se pună în slujba nevoilor obşteşti, acţiunea noastră va avea rezultatul mult dorit de toţ i : emanciparea econo­mică a Bihorului, prin cooperativele de credit.

• In cele precedente am demonstrat, că reînvie­

rea creditului în Bihor nu se poate face decât prin Înfiinţarea de bănci populare, măcar una (regio­nală) de plasă, cu câte minimum 5 asociaţi din fie­care comună cari toţi laolaltă să subscrie şi să verse câte o parte socială de 500 lei, constituind fondul i-niţial de 200.000 lei.

Acestora, apoi, prin mijlocirea Federalei, Banca Centrală Cooperativă, Banca Naţională şi Institutul Naţional de Credit Agricol le acordă creditele nece­sare pentru satisfacerea tuturor cererilor de credit: pe termen scurt de un an, pe termen mijlociu de 5 ani şi chiar pe termen lung de 10—30 ani.

55

SOCIETATEA DE MÂINE

De astădată mă voi ocupa de celălalt aspect al vie­ţii economice: de producţia şi desfacerea produselor agricole şi în general a tuturor produselor gospodă­riei rurale.

Pentru această activitate avem la îndemână coo­perativele agricole.

Experienţa ne învaţă, că şi acest fel de coopera­tive e bine să fie înfiinţate de preferinţă la reşe­dinţa plăşii ca unitate administrativă şi economică ca să aibe minimul de capital social (2—300.000 lei) vărsat, fără care nu se poate face o valorificare se­rioasă şi remuneratorie.

Restul fondurilor necesare pentru operaţiuni se poate procura sub formă de credit pe gaj de măr­furi, (prin Federală), dela Banca Centrală Coo­perativă.

Voiu aminti aici: valorificarea grâului, a porumbu­lui, orzului, trifoiului, etc, a lânei, a vitelor, lapte­lui, a fructelor, mere, nuci, etc.

Se pot construi sau închiria magazii şi grânare, la centrul plăşii sau în comunele mai mari de lângă linia ferată, unde plugarii pot depune şi gaj a, sau vinde direct şi definitiv recolta lor, în întregime sau numai în parte, pe un preţ remuneratoriu, cu înlătu­rarea mijlocitorilor şi la cântar cinstit.

Pe grâul înmagazinat în aceste grânare ale coo­perativei agricole Federala mijloceşte creditele ne­cesare sau îl cumpără la preţ fix.

Intr'o delegaţie oficială în Dobrogea am văzut cooperativa din corn. Babuc, pe care o citez ca pildă strălucită a spiritului cooperatist în cea mai înaltă concepţiune :

Fiecare plugar din comună este membru asociat al cooperativei. Dinrecolta de grâu n'a păstrat la casa sa, decât numai grâul necesar pentru hrană, pe lunile Iulie - Decembrie. Restul, tot, 1-a dus la cooperativă, pentru valorificare sau înmagazinare.

O cantitate determinată de el, care a destinat-o pentru consumaţia casei sale în lunile Ianuarie - Iu­nie o împrumută cooperativei, fără dobândă, ofe-rindu-i în acest chip fond de rulment pe 6 luni, că el tot ţine grâul pe podul casei fără de niciun folos.

Succesiv, începând din luna Ianuarie, cooperativa li restitueşte tot în grâu de aceeaş calitate grăunţele depozitate după seceriş. Dar cooperativa a comercia­lizat grâul folosindu-se de acesta ca şi capital de rulment în Iulie - Decembrie.

Iar pentru însămânţările de toamnă cooperativa alege grâu selecţionat asociaţilor săi, schimbând grâu pentru grâu, dar de calitate superioară.

Cooperatorii nu macină decât la moara coopera­tivei lor, unde vând şi cantităţile de prisos. Coope­rativa alege şi selecţionează grânele aduse de către asociaţii săi. Cel superior îl vinde la export, cel mij­lociu îl preface în făină de comerţ, iar grâul de ca­litate mediocră sau slabă îl vinde ca făină în sat.

Iată, ce poate face cooperativa agricolă, dacă mem­brii ei pătrund rostul şi foloasele cooperativei. Bene­ficiul net realizat se revarsă asupra cooperatorilor ca dividend şi risturnă, primă de muncă, etc.

In acest schip se pot valorifica orice produse ale gospodăriei ţărăneşti, direct la export sau consuma­tor şi cu cele mai bune preţuri.

Se pare, că anul acesta se va încredinţa iarăş coo­peraţiei valorificarea grâului şi aprovizionarea ar­

matei, pentru cari se vor face cumpărări masive, cu mijlocirea Federalei.

Dacă ne mai dăm seama, că la munte sunt fructe de vânzare, la câmpie cereale, în unele părţi se o-feră vin, iar în altele se caută vin bun; doage sau nuci la unii, iar cereri pentru cumpărare de butoaie, mături, cozi de sapă.topor, etc, în altă parte, e lesne de priceput, că o reţea bine întinsă de cooperative viabile poate dirija direct produsele locale făcând schimb şi realizând beneficii frumoase.

Cu un comision neînsemnat centralele cooperative şi Federala mijlocesc schimbul acestor produse, a-cordând avansuri şi îngrijind de încassarea restului de preţ.

Avem nuci şi lemn la Beiuş, Vaşcău sau Aleşd, unde nu este grâu sau porumb, după cum se cer diferitele mărfuri în altă parte, dar trebue ca cineva să răs­pundă pentru calitate şi promptitudinea furniturii. Cine altul, decât cooperativele agricole şi Federala pot să coordoneze această valorificare a produselor agricole ?

înfiinţaţi, deci, măcar câte o cooperativă agricolă regională pe plasă sau pe regiuni economice şi veţi contribui la emanciparea economică a plugărimii.

De ce, grâul, porumbul, nucile, vinul, lemnul sub orice formă, să le valorifice numai negustorii, cari cei mai mulţi nici nu reprezintă comerţul românesc, dar cari, toţi, realizează beneficii grase din această valorificare, numai pentrucă plugarii nu sunt or­ganizaţi în cooperative agricole? z

Câte cinci gospodari din fiecare comună aparţină­toare unei plăşi să se asocieze pentru înfiinţarea u-nei cooperative agricole regionale de plasă şi vor a-vea cel mai viguros instrument propriu pentru buna şi remuneratoarea valorificare a produselor agricole din plasa respectivă.

Federala „Bihorul" încurajează orice iniţiativă şi dă toate lămuririle ce i se vor cere.

In cele de mai sus am semnalat necesitatea imperioasă a înfiinţării de bănci populare regionale pe plasă, instrument indispensabil pentru canaliza­rea creditului rural şi pentru fructificarea depuneri­lor. Apoi, m'âm ocupat de cooperativele de producţie şi valorificare agricolă, tot regionale pe plasă, cari să pună în valoare produsele gospodăriei ţărăneşti.

Aceste două categorii de cooperative (credit şi va­lorificare) trebue să aibe un capital social mai mare pentru a putea face faţă numeroaselor cereri de cre­dit şi pentru a dispune de mijloacele necesare ope­raţiunilor cari reclamă fonduri însemnate. De aceea, trebue să aibă capital social mai mare şi să fie si­tuate în centrele economice-administrative unde sunt la îndemână şi autorităţile (cartea funduară), căile de comunicaţie (C. F. R.) şi piaţa, în care se face schimbul de valori şi mărfuri.

De astădată mă voiu opri mai mult asupra coope­rativelor de aprovizionare şi consum.

Prin însăşi natura lor, cooperativele de consum trebue să fie la îndemâna tuturor şi, mai cu seamă în cele mai îndepărtate cătune dela câmpie sau dela munte. Pentrucă nu toţi oamenii sunt producători, dar toată lumea consumă.

Deaceea cooperativa de consum este necesară şi indispensabilă în fiecare comună.

56

SOCIETATEA DE MÂINE

Scopul cooperativelor de consum este: aprovizio­narea asociaţilor, direct dela producător şi cu înlă­turarea tuturor intermediarilor ca mărfurile să a-jungă la destinaţie: direct şi eftin.

Este de prisos, ca să demonstrez prin câte mâini trece un produs alimentar sau îmbrăcămintea în comerţul capitalist. Voiu menţiona doar colonialele cari din portul maritim român ajung în mâinile ca­selor de import, de aici la engrosistul dela reşedinţa capitalei de judeţ, de acolo la engrosistul de provin­cie (centrul economic la reşedinţa plăşii) de unde se aprovizionează băcanul din sat, încât consumatorul plăteşte „vama" scumpirii făcută de patru mijloci­tori, aşadar mai scump cu 30—50 la sută.

In cooperaţie situaţia este simţitor ameliorată. Centrala Cooperativă de Consum (cunoscută sub

denumirea internaţională de „Magazin de Gros" pre­scurtată cu iniţialele „M. D. G.") se aprovizionează direct din (străinătate sau dela fabrică) cu mărfurile pe cari le oferă magazinul ei regional dela reşedinţa judeţului, unde cooperativele se pot aproviziona di­rect şi fără mijlocitori.

Evident,că toate acestea sunt în funcţiune de nu­mărul şi capacitatea cooperativelor de consum dela sate. Dacă sunt cooperative numeroase şi bine con­duse, M. D. G. va importa de exemplu cafea, orez, pi­per, etc, etc, cu vaporul, cu vagonul sau numai cu sacii, iar preţurile variază după stocul negociat. Tot astfel procedează şi fabricile de fier, piele, pânză, sticlă, etc, cari variază preţurile de engros după vo­lumul operaţiunilor.

Să concretizez : La Federala „Bihorul" Centrala Cooperativă de

Consum (M. D. G.) va înfiinţa un depozit mare en­gros de mărfuri, de unde se vor putea aproviziona toate cooperativele de consum în asociaţie. Şi, cum ju­deţul este prea întins, Federala „Bihorul" are de gând să creeze „depozite regionale" la reşedinţa plă-şilor unde sunt în fiinţă cooperative mai multe.

Iar unde cooperativa regională de plasă este mai puternică, se pot înfiinţa „subdepozite M. D. G.", ca şi bunăoară la Beiuş (unde circulaţia cassei în a-nul 1937 a întrecut cifra de 10.000.000 lei).

Sistemul se aseamănă mult cu cel practicat de u-nităţile „Hangya".

Pentruca reţeaua cooperativelor de consum să o întindem în toate satele, trebue ca localnicii să fie pătrunşi de ideea cooperatistă şi să aprecieze foloa­sele mari ce le aduce totalităţii consumatorilor din sat, dacă îi organizează în cooperativ.

Cooperativele de consum n'au nevoe de capital so­cial prea mare, totuş, acesta variază după numă­rul populaţiei şi după circulaţia de mărfuri ce o pot face.

Minimul unei părţi sociale (acţiune) este de 500 lei, care poate fi stabilit şi în sumă mai mare (1000— 2000 lei, e tc) , după cum oricine poate semna oricâte părţi sociale, nu însă mai multe de 100.

Oricât ar fi de mic un sat, cred că se găsesc oa­meni înţelegători cari să semneze (cel puţin 25 inşi) una sută părţi sociale, adică laolaltă 50.000 lei capi­tal social vărsat in întregime. La nevoe, se pot a-socia locuitorii din 2—5 comune, pe notariat, etc.

Cu un capital social de 50.000 lei, integral vărsat, cooperativa de consum poate începe o activitate se­rioasă şi cu cele mai frumoase nădejdii de izbândă.

Mărfurile se pot procura şi pe credit, cu termen scurt, aşa că băcănia cooperativei să fie bine asor­tată şi să aprovizioneze populaţia cu mărfuri bune si eftine.

Avantagiile acordate cooperaţiei (scutirea de im­pozite pe primii trei ani şi reducerea la jumătate pe anii următori), apoi înlesnirile ce le dă Centrala Coo­perativă de Consum (monopolul de sare, condiţiuni avantajoase pentru zahăr, bumbac, coloniale, stofe şi pânzeturi, etc, etc) , asigură cheltuelile de regie, încât de va avea vânzător cinstit şi conducători pri­cepuţi, cooperativa va progresa foarte repede.

Preotul şi învăţătorul nu pot lipsi din consiliu şi comitetul cenzorilor, iar contabilitatea zilnică, sim­plă şi clară, o poate face lesne oricare cărturar.

Contabilul ambulant al Federaţiei va centraliza şi înregistra operaţiunile de contabilitate, măcar odată pe lună.

Iar când operaţiunile vor spori, Cooperativa va putea răsplăti şi în bani munca vrednicilor con­ducători.

Pentru capitalul social cooperativa dă dividend şi va acorda primă de consumaţie cumpărătorilor, în proporţia mărfurilor consumate.

Cu vremea, din venitul anual al acestui fel de coo­perative se pot acoperi cheltuelile de întreţinere a şcoalei şi a bisericii, degrevând bugetul comunei, fără ca mărfurile să se scumpească, ci dimpotrivă.

Iar comerţul şi aprovizionarea satelor va intra în mâini româneşti, emancipând satele din iobăgia e-conomică de astăzi.

Federala „Bihorul" din Oradea (str. Şaguna nr. 20. — Telefon 35—88) dă orice informaţiuni şi pune la dispoziţia fondatorilor imprimatele de statut.

Români! Ajutorul numai prin noi înşine ! Nu urâţi pe nimeni pentruca e de alt neam şi nu

judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Naţionalizarea comerţului nu se face cu vorbe îna­

ripate, ci prin muncă statornică şi tenace. Inchega-ţi-vâ rândurile, puneţi ban lângă ban, puţin dă fie­care şi mult la un loc. înfiinţaţi cooperative sub con­ducerea celor mai vrednici dintre fruntaşii satului şi începeţi cu însufleţire ofensiva naţională a muncii constructive.

Aruncând vina pe alţii, n'ajutăm nimic Făcându-ne datoria, vom birui sub steagul coope­

raţiei române! NERVA TRAIAN COSMA

Sîâppivea analfabetismului nu e posibilă fără construirea căminului şcolar cu inter­nat si dispensar medical.

Tofi câţi vor cu adevărat să întreprindă ceva în favoa­rea moţilor, să binevoiască a începe cu imediate contri-buţiuni la fondarea căminului şcolar.

E o ruşine pe obrazul Ţării că analfabetismul populaţiei noastre dela munte înregistrează 70—§0°/o-

începeţi dela organizarea şcolii şi continuaţi cu dis­pensarul medical sub acelaş acoperiş.

Să nu se mai înduioşeze nimeni cu eftine sentimenta­lităţi, ci toţi câţi au la inimă soarta moţilor să proceadă repede la fapte.

57

Zootechnie şi diplomaţie Memorabila hotărîre a Adunării Naţionale de pe Câmpia Libertăţii din 1848

şi tratatele diplomatice ale timpului Multe dintre avuţiile şi posibilităţile de muncă

ale poporului român, rămân încă ascunse econo­miştilor şi păturii noastre conducătoare.

Pentru a avea perspective sigure asupra des-voltării economice, e recomandabil să ne întoar­cem adesea privirile spre trecut, spre frământările vii de altă dată.

Economia noastră plugărească nu e câtuşi de puţin simplă ci toarte ramificată şi complicată. Totuş nu este vorba decât de rudimente. Ceasul prelucrărilor şi valorificărilor pe o scară întinsă este încă departe.

Procesul de industrializare a produselor muncii ţărăneşti încă n'a pătruns la noi decât în infimă parte. Astfel, e cert, transformarea materiilor pri­me în valori economice superioare este la înce­putul începutului.

O câtime neînsemnată de oameni cu simţ de în­treprindere îşi dau seama de drumul pe care tre­buie să-1 străbată noua economie a straturilor populare.. Asistăm la încercări timide şi puţin fructuoase.

Am văzut recent o seamă de şefi ai administra-ţiunilor de stat, cari dibuesc să prindă firul unor acţiuni cari ar stârni mai multă prosperitate în massele cetăţeneşti. Intr'unele judeţe se proce­dează deja la o zootehnicizare harnică şi meto­dică, dându-se întâietate preocupărilor de ordin economic.

Cu cât spiritele păturilor conducătoare vor fi mai instruite, mai realiste şi mai dispuse să cer­ceteze mijloacele ridicării maselor populare la un grad mai înalt de bunăstare economică în re­giunea lor, cu atât va creşte şi şansa întoarcerii cu toate puterile spre o desfundare din plin a marilor rezervoare de bogăţie economică rurală.

Suntem popor de plugari, constituim partea cea mai hotărîtoare a statului român, şi totuşi în ba­lanţa contabilităţii şi străduinţii oficiale majori­tatea imensă nu cântăreşte nici sub raportul pro-ducţiunii, nici sub acel al venitului bugetar şi consumaţiunii cât două-trei imense fabrici de textile, sticlă, mătase, fier, e tc , cari lucrează cu bugete şi capitaluri de multe miliarde.

Statul se vede nevoit să se potrivească acelor mici categorii de producţiune industrială, cari-1 ajută efectiv la echilibraiea cheltuelilor şi susţi­nerea vastului aparat funcţionăresc. Zece, cinspre-zece procente de ordin industrial mai mult trag în cumpănă decât 80-85% de producţiune agri­colă.

Cu toate acestea nu poate fi prea departe ziua, când statul va fi constrâns să-şi întindă a-tenţiunea asupra capacităţii de producţiune şi consumaţiune a mulţimilor dela ţară. De gradul atragerii mulţimilor în câmpul activ al economiei ţării atârnă deopotrivă creşterea forţelor statului şi punerea în valoare a bogăţiilor materiale şi biologice ce se găsesc în populaţiunea agricola.

Cultura zootehnică e foarte veche la români. Ea a constituit aproape singura avuţie care a garan­tat o vie lichiditate financiară în satele româ­neşti. Ţărănimea a exercitat o influenţă decisivă asupra pieţii comerciale orăşeneşti. Banul ţăra­nului însufleţia târgurile şi încuraja industriile ce se răzimau pe puterea de aprovizionare cu arti­cole în intimă legătură cu gospodăria rurală.

Intre provinciile locuite de români, indiferent de stăpânirile străine, frecvenţa îşi urma cursul de veacuri în mod nestânjenit. Cu toate opreliş­tile, vămile şi impozitele grele, circulaţia dintre români se îndeplinea cu o fatalitate neînlătura-bilă. Fenomenele de transhumantă trebuiesc su­puse unor studii temeinice de cari istoria noas­tră politică şi culturală nu se poate dispensa.

Astăzi vrem să producem un document rar şi puţin accesibil contemporanilor.

Chestiunea pe care o punem azi aci, a format obiectul cele mai grandioase adunări politice cu­noscute în istoria românilor din Transilvania: a-dunarea naţională de pe Câmpia Libertăţii din 3/15 Mai 1848.

Prea puţin se ştie, că memorabila adunare a votat o moţiune constatatoare din 16 puncte. Mo­ţiunea e miezul petiţiunii naţionale, pe care doua două delegaţiuni: una în frunte cu episcopul Şa-guna trebuia să o prezinte împăratului la Viena, iar cealaltă condusă de episcopul Lemeni pentru a o prezenta dietei din Cluj.

Care este textul complet al punctului 5 din pe-tiţiune? E cel mai edificator pentru noi:

„Naţiunea română pofteşte ca darea ce s'a pus dela un timp încoace asupra vitelor, care din cauza strâmtorii hotarelor gremiale se ţin şi se pasc în ţările vecine cu mari speze, nespusă greutate şi însuşi cu pericolul vieţii, ca o vede-rată piedică a industriei şi comerţului activ, să se şteargă cu totul, şi tratatele cari s'au încheiat în­tre Austria, Poarta Otomană şi Principatele Ro­mâne pentru economia vitelor, să se păziască în toată scumpătatea"...

Iată deci, că acea uriaşă mare de capete, în­tre 40-60 mii de ţărani descălecaţi din toate părţile pe Târnave, în frunte având pe cei trei eroi revo­luţionari: Papiu Ilarian, Avram Iancu şi avocatul Buteanu din Abrud — s'a arătat extrem de agi­tată pe chestiunea economiei vitelor parafată în convenţiuni importante între puterile Europei ră­săritene şi a pretins o deslegare urgentă şi potri­vita intereselor mulţimilor româneşti.

După cele dintâi revendicări de ordin politic general, urmează acest celebru punct 5, şi numai în punctele ulterioare se formulează postulatele de ordin cultural, financiar, e tc , (de ex.: punctul 13 cere „înfiinţarea şcolilor române pe la toate satele şi urbele, a gimnaziilor, a seminariilor şi a unei universităţi române", iar punctul 14 pledează pentru impozit progresiv: „purtarea comună a

58

SOCIETATEA DE MÂINE

sarcinilor publ ice d u p â s t a r ea şi a v e r e a fiecă­ruia şi ş t e rgerea privilegiilor".

Nu se p u t e a o ma i puternică d o v a d ă d e s p r e în semnă ta t ea economiei an imale decâ t rezolu-ţ iunea de m a i sus, ca re p u n e în lumină s t răve­chile îndeletniciri ţă răneş t i p e întreg întinsul p ă ­mânturilor menite s ă se închege în 1918 în fiziono­mia României l ibere.

Multe lucruri s 'au schimbat în 80 d e ani , însă economia rura lă a r ă m a s pr insă în făgaşuri le

unui primitivism fără ieşire. Căc i altor ramuri li s 'au acorda t privilegii, protecţiuni şi favoruri prin tot felul d e legiuiri, d â n d u - s e uitării ocupaţ iu-n e a mi lenară a milioanelor de ţă ran i români — cu toate c ă nu e conducă tor ca re , d e ochii lumii, s ă nu se p reva leze d e s impat ie faţă d e ei, igno­rând însă a c e a ocupa ţ iune mi lenară — s ingura gene ra toa re d e izbăvire şi cultură.

ION CLOPOŢEL « ^ . • ^ ^ »

Anchetă socială izbutită în Banat - Monografia sociologică a Belinţului —

De multă vreme n'a apărut o carte mai interesantă în materie socială decât „Ancheta monografică în comuna Belinţ" întreprinsă şi tipărită de institutul Social Ba-nat-Crişana, cu sediul în Timişoara.

Nici o materie mai aridă, mai complexă, mai bogată în necunoscute, ca materia socială ! Şi ce puţină pre­gătire ştiinţifică, la noi ca şi în străinătate în aparatul precis de investigaţie a aglomeraţiunilor cetăţeneşti: sat, târg, oraş.

Orice început ferm, ordonat, organizat în descifrarea realităţilor sociale, trebuie salutat cu satisfacţiune. Azi suntem puşi în plăcuta situaţiune de a felicita fără re­zerve pe monografiştii dela Timişoara, cari nu sunt nici teoreticieni de catedră, nici profesori universitari de so­ciologie, dar nici studenţi, ci un mănunchiu de bărbaţi practicieni în disciplina lor curentă : medici de spital, profesori de liceu, avocaţi, devotaţi ai profesiunii lor. Oameni formaţi, în plină experienţă şi putere de muncă.

Şi-au asociat inteligenţile, s'au grupat într'un institut de cercetări şi şi-au pus de scop hotărît cercetarea pe teren a Banatului, îndeosebi îndrumarea cercetărilor pentru desvăluirea cauzelor depopulării dureroase şi a-larmante a românilor din istorica regiune.

Dl dr Cornel Grofşoreanu este fără îndoială un ani­mator foarte preţios. Fostul primar al municipiului Ti­mişoara, prin proprie osârdie, prin citiri atente, printr'o muncă îndârjită a pătruns în marile mistere sociale ale timpului, în specialitatea ştiinţii sociale.

In studiile semnate acum în monografia Belinţului, dl dr. C. Grofşoreanu precizează poziţia grupului bănăţean de cercetători pe teren, între sistemul echipelor studen­ţeşti al d-lui profesor Guşti şi între pura ştiinţă a Fun­daţiilor Regale şi a sociologiei de catedră. E o delimi­tare programatică şi empirică bine susţinută.

Metoda de a lucra a grupului monografiştilor bănă­

ţeni este cea colectivă : a colaborării sistematice. Cons­tatările individuale sunt supuse discuţiei secţiunilor (me-dico-socială, culturală, economică, juridică şi politică socială, sociologie). Concluziile formulate la finele capi­tolelor sunt foarte instructive. Că niciodată nu ne dăm seama de vasta problemă a depopulării. Vedem limpede oglinda vieţii poporului nostru. E înlăturată orice exa­gerare, orice expunere cu altă ţintă decât cunoaşterea însăşi.

Mai multe merite decât reflectarea aceasta deplină a dedesupturilor sociale, nici că se pot închipui. Simţi cum adevărul e lângă t ine! Şi ce lecţie pentru frazeo­logii sentimentali, cari sau înalţă sau denigrează fără motiv stările în cari se găseşte plugărimea românească.

Numai o astfel de metodă de muncă am considerat>-o cu adevărat ştiinţifică şi folositoare.

Câte erori s'au săvârşit din cauza ignoranţei de până acum!

Avem deci în mână o lucrare de valoare neobişnuită. Acest fel de a proceda la analiza vieţii ţăranilor ro­

mâni se cere continuat şi întins. Chiar şi numai din această monografie ştim că tre­

buiesc cântărite cu grije deopotrivă cauzele morale şi economice ale depopulării Banatului. Dar mai dăm de alte multe metehne : locuinţe neigienice, subnutriţia co­piilor, tuberculizarea.

Ce vaste probleme cuprinde satul românesc ! Grupul monografist timişorean mai are două mono­

grafii în studiu : Sârbova şi Pojejena. Poate că înainte de a grăbi tipărirea volumelor luxoase şi costisitoare e necesară o înmulţire a anchetelor, pentru ca să avem cât mai degrabă o înfăţişare veridică a stărilor din Ba­nat — iar guvernele noastre să-şi poată constitui un program de acţiuni bine dirijate şi de mare eficacitate socială. TITU POPA

**>-BIBLIOGRAFIA CĂRŢILOR

REGINEI MĂRIA

Crinul vieţii 191<Z („The Lilly of life").

Visătorul de vise, („The dreamer of Dreams").

Dor nestins, 1915. Povestea unei inimi, 1915. Patru anotimpuri din viata unui

om, 1915. „llderim", piesă. Regina cea rea („The stealerg of

iight"). 1916.

Copila soarelui („The story of naughty kildeen"), 1916.

Minola, 1918. Ţara Mea, 1919 („My country"). Gânduri şi icoane din vremea

războiului, 1919. Peeping Pansy, 1920 Londra. Poveşti, 2 voi., 1923 („The Kueen

of Roumania's fairy book"). Prinţesa pierdută, 1924. Înainte şi după război, 1925. Glasul de pe munte („The voice

of the Mountein"). Magica păpuşă din România,

1929 („The magic doll of Rouma-nien").

Regine încoronate, roman 2 voi. Povestea vieţii Mele, 3 voi., edi­

tura „Adevărul"). Cărţile Reginei Măria au fost

traduse în mare parte (unele, ne­citate, au rămas numai în limba engleză) în româneşte de : d-ra Margareta Miller-Verghy, d. JV. Iorga şi d-na Elena G-ral Petri-cari.

In editura „Alcalay" a apărut de curând volumul ,Măşti".

59

FIGURI REPREZENTATIVE

O V I D D E N S U Ş I A N U Moartea lui Ovid Densuşianu ne

spune încă odată cât de nedreaptă este viaţa noastră publică şi în special presa, cu muncitorii de valoare din câmpul culturii.

Cât de puţin se vorbeşte în massele mari de numele unui mu­zician ca Gheorghe Enescu, de al unui sculptor ca Medrea, sau de un savant ca acela care a fost d-rul Marinescu, şi câţi din cetă­ţenii ţării ştiau de numele lui Ovid Densuşianu sau ceva despre opera lui filologică, cunoscută în străinătate ?

Dar este mai ales dureros că numele lui era puţin cunoscut în ţara lui de origine, în Ardealul atât de drag părintelui lui, un­chiului lui, fraţilor Aron şi Nico-lae Densuşianu, profesori, istorici.

Presa bucureşteană a avut pen­tru Ovid Densuşianu, post mor-tem, cuvinte de elogioasă apre­ciere pentru activitatea de învăţat şi profesor a decedatului. Să ne fie îngăduit să adăugăm la ele un cuvânt despre aceia ce după noi formează partea de moştenire ar­delenească în figura marelui învă­ţat, trăsăturile-i intelectuale şi morale din activitatea lui, dobân­dite fără îndoială din patrimoniul sufletesc al Transilvaniei noastre, trăsături apreciate şi de Vechiul Regat, ca aportul cel mai valoros al provinciei noastre.

Nu putem tăgădui să figura lui Ovid Densuşianu a prezintat la prima vedere unele caractere străine de tradiţia provinciei noa­stre. Plecarea lui dela „Semănă­torul", cu vre-o 30—35 de ani în urmă şi polemica lui împotriva d-lui Iorga şi împotriva „semănă-torismului" a lăsat o impresie rea în Transilvania. Pentru noi arde­lenii „Semănătorismul" era o şcoală de regenerare naţională printr'o literatură apropiată de viaţa poporului, el înfăţişa în o-chii noştri un adevăr intangibil. Simbolismul spre care se îndrepta Densuşianu ne părea o rătăcire, străină de sufletul naţional şi de faza lui de evoluţiune, străină, pe atunci mai ales de nevoile porun­citoare ale momentului istoric prevestitor al marilor înfăptuiri naţionale ce au urmat într'o des­făşurare rapidă. Intre Densuşianu şi d. Iorga noi l-am ales atunci

fără şovăire pe acesta din urmă. Dar în realitate Ovid Densu­

şianu nu era nici înstrăinat şi nici îndepărtat de tradiţiile ardelene cele mai bune ale fraţilor Densu­şianu, discipoli şi combinatori ai şcoalei latiniste dela Blaj. Oricât de departe de Ardeal, cufundat şi copleşit oarecum de valurile me­diului bucureştean, el a primit to­tuşi în casa părintească dragostea pentru neam, aşa cum pe atunci numai în Ardeal fusese cultivată. Şi a moştenit-o în forma ei spe­cific ardelenească, în predilecţia pentru filologie, armă de luptă şi de demonstrare a latinităţii noa­stre faţă de teoriile lui Roesler şi Hunfalvi.

Filologia, marea pasiune a lui Samuil Micu şi a lui Petru Maior ori Şincai continuată de Cipariu şi Pumnul, de Laurian şi Massim şi de pleiada profesorilor trecuţi dincolo de munţi, a fost şi ramura de activitate a lui Ovid Densuşia­nu, continuată tot în gândul şi în duhul înaintaşilor ardeleni. Dar câtă deosebire între generaţiile vechi şi Ovid Densuşianu. Marea dragoste romantică a generaţiilor latiniste se transforma la el într'o activitate de o riguroasă metodă ştiinţifică, însuşită la şcolile Pari­sului şi Berlinului. Diletantismul face loc unei vaste pregătiri de specialist, romantismul se evapo­rează în faţa criticei celei mai se­vere şi conştiincioase, în faţa con­trolului minuţios, neîndurat cu fanteziile sentimentalismului na­ţional. Latinismul filologizat al înaintaşilor se preface prin Den­suşianu, abia în a treia sau a pa­tra generaţie ardeleană, într'o ştiinţă ce poate sta cu cinste ală­turi de roadele şcolilor filologice apusene.

In monumentala sa „Istorie a limbilor româneşti" el nu mai pleacă dela ideea latiniştilor de a deriva originea limbii noastre din limba clasică a lui Cicero şi Caesar, ci din limba latină vul­gară din primele veacuri de după Christos, punctul de plecare al e-voluţiei tuturor limbilor neolati­ne. Aşezând studiul limbii noastre pe această bază, singura temeinică el nu mai consideră toate elemen­tele streine ca intruse şi „com­promiţătoare" pentru latinitatea

noastră, ci se mulţumeşte cu a-devărul fundamental, primit de toată ştiinţa occidentală că latini­tatea limbei noastre nu o poate modifica mulţimea elementelor lexicale streine câtă vreme struc­tura ei intimă, principiul ei de viaţă, gramatica, a rămas latină respectiv neolatină. Limba româ­nească e limbă romanică precum cea englezească e limbă germa­nică cu tot lexicul ei covârşitor latino-francez.

Ovid Densuşianu a putut evita multe din greşelile înaintaşilor săi, chiar şi ale lui Hajdeu, prin so­lida pregătire care a îmbrăţişat cunoaşterea temeinică a tuturor limbilor ce au influenţat limba românească. Cu ajutorul lor el a putut stabili cu preciziune nu nu­mai obârşia elementelor slave, germane, turceşti, maghiare, etc, dar a descoperit de pildă în ur­mele idiomului vegliot, vorbit pâ­nă în secolul trecut pe insula Veglia (Marea Adriatică) puntea de legătură între limba noastră şi limba albaneză care a înrâurit vegliota ca şi româneasca în epo­ca medievală, lăsând aceleaş urme în ele.

„Istoria limbii româneşti" în­seamnă de bună seamă faza cea mai înaintată a linguisticei româ­neşti. Ea îl aşează pe autorul ei nu numai în fruntea generaţiei actuale de filoogi români care se mândreşte cu nume ca Sextil Puşcariu, Capidan, Drăgan, Phi-lippide, Papahagi şi alţii, dar îl pune şi alături de nume streine ca Gaston Paris, 'Bartoli, Hugo Schuchardt sau Meyer — Liibke, cu cari Densuşianu a avut şi re-laţiuni personale.

Dragostea şi mândria latinităţii noastre a fost o notă de sigur ar­delenească a lui Ovid Densuşia­nu. Departe de pedantismul şi greoiciunea germană ca şi de mis­ticismul slav, el căuta cu înse-tare latinitatea sufletului nostru.

Dela Petru Maior, Samuil Micu şi Şincai cari predicaseră odini­oară vestea minunată a originei noastre latine, demonstrând-o cu ajutorul unor etimologii uneori naive, alteori riscate, Ovid Den­suşianu trece la analiza latinită­ţii spiritului nostru. Cu măsură discretă, cu un bun simţ desăvâr-

60

SOCIETATEA DE MÂINE

şit el evită exagerările, adânceşte şi aici problema şi trage din ideia latinităţii cele mai nobile foloase pentru conştiinţa naţională.

Era logic şi fatal ca filologia să-1 ducă pe Ovid Densuşianu la studiul folklorului şi al poeziei poporale. Studiile lui despre trans humanţă, despre „Florile alese" ale poeziei poporului, despre des­cântece, arată încăodată că sub­tilul simbolist nu dispreţuia arta poporului. Numai un ardelean stăpânit încă de tradiţia democra­ţiei literare şi culturale ardelene a lui Barnuţiu, Bariţiu şi Ion Maiorescu, a putut să împace a-ristocraţia intelectuală a moder­nismului cu preţuirea şi admira­ţia sinceră pentru opera sufletu­lui ţărănesc.

Şi oricât de puţin a căutat con­tactul cu reprezentanţii Ardealu­lui, credem că nu este o întâm­plare că pentru singura monogra­fie a unui grai local pe care a scris-o, el a ales ţinutul de ori­gine al părintelui său când a pu­blicat „Graiul din ţara Haţegu­lui".

Dar părăsind partea materială a operei lui atât de preţioase şi bogate trebue să subliniem partea

poate cea mai ardelenească din profilul lui sufletesc: înalta con­cepţie ce avea despre datoria sa de profesor şi de învăţat, munca încordată, seriozitatea meticuloa­să a activităţii sale universitare şi de acasă, conştiinţiozitatea iu­bitoare de adevăr mai presus de toate.

Eminescu a spus că ceea ce ca­racterizează pe levantinul pripă­şit în viaţa publică românească este incapacitatea lui de a cu­noaşte adevărul. Fapte ca şi doc-

• trine, argumente ca şi păreri, ser­vesc la el nu adevărul în sine, adevărul desprins de elementul folosului, ci interesul, fie interes de partid, fie de gaşcă sau de per­soană, adevărul văzut prin prizma avantajului sau neajunsului ome­nesc.

De aici la această specie de oa­meni, streină de sângele româ­nesc, nestatornicia deselor modi­ficări de atitudini sau păreri, zig­zagul adesea uimitor al contrazi­cerilor, am putea spune lipsa de caracter moral a aprecierilor şi opiniilor.

Opera lui Densuşianu nu a cu­noscut această şerpuire de linii, el nu şi-a adaptat convingerile

«%,^fc^»

după nevoile calculelor personale sau momentane. A slujit adevărul şi numai adevărul pe care 1-a iu­bit cu cinstea adâncă a adevăratu­lui occidental şi a adevăratului învăţat, indiferent pentru aplau­ze şi avantagii. Această probitate morală şi intelectuală organică, acest cult pentru adevăr, curăţit de sgura interesului sau atrofiei, a dat operei lui acea minunată seninătate latină şi constitue sub­stratul cel mai adânc şi cel mai preţios al operii ca şi al persona­lităţii. E partea cea mai frumoa­să a moştenirii lui ardelene, a su­fletului daco-roman, păstrat sub poalele Retezatului, ca şi sub ale Negoiului sau Ţibleşului.

Unită cu modestia lui, cu acea lipsă de ambiţie, de sete a satis­facţiilor sgomotoase, cu oroarea pentru teatralism şi declamaţie, cu soliditatea cugetării, ea dă vieţii lui o înaltă valoare de pilduire şi educaţiune. Ea poate forma încă o mândrie pentru Ardealul nostru care 1-a dăruit ca o contribuţiune specifică a provinciei la capitalul comun al culturii româneşti ge­nerale.

GH. POPP

Despărţirea gazetarilor de moţi Cuvântarea d-lui Emil Ciuceanu, Directorul Presei, la serbarea din comuna Avram Iancu

Din tulnicele voastre aţi buciumat suferinţele cari au trecut crestele Cariaţilor si au pătruns până în capitala ţării. Şi acolo glasul vostru a fost înţeles si s'au trimes crainici aici în Munţii Apuseni, în această frumoasă ţară a Moţilor să vă vadă în tot cuprinsul satelor voastre şi să vă aducă cuvânt de alinare şi de îmbărbătare pentr'un trai mai bun, ca şi pentru a purta cuvântul nevoilor voa­stre, constatate la faţa locului, la înaltul guvern şi chiar până la mândrul nostru Rege.

Demult doinea până la noi cântecul vostru plin de jale: Plecat-au moţii la ţară, Vai de mine şi de mine Cu cercuri şi cu ciubară, Negre-s hainele pe mine, Şi cu tiocuri de răşină, Dar nu-s negre-nelăute, Prin ţară după farină. Ci-S negre de gânduri multe.

Aceste strigăte de jale, cari chinuiau existenţa voastră sub stăpânire străină, au fost alungate din sufletele voa­stre în ziua când şi pe aceste plaiuri şi munţi s'a aşezat stăpânirea românească odată cu Unirea Ardealului cu Ţara Românească. De atunci bucuria înfrăţirii şi a unirii a cuprins toate aceste mândre ţinuturi, pentru cari Avram lancu şi toţi tribunii moţilor s'au jertfit pregătind în­vierea de astăzi.

De azi înainte, odată cu liberarea definitivă a sufletelor de cătuşile trecutului, se arată zorile renaşterii moţilor prin măsurile pe cari guvernul voinţii naţionale înţelege să le ia cu chibzuinţă şi cu toată grija pentru împlinirea. Ipsurilor voastre.

Străbătând de azi dimineaţă până acum văile Arieşului

împreună cu gazetarii străini de la foile Apusului lumi­nat, ochii noştri au cuprins toate frumuseţile munţilor şi aşezărilor voastre şi au lăcrămat de cât pitoresc le-a fost dat să vadă, iar sufletele noastre ale tuturora s'au înduio-şiat şi s'au umplut de bucurie, păstrând şi purtând până in cele mai îndepărtate ţări impresiile strălucite culese aici între voi, că aici în inima ţări trăeşte dealungul veacurlor un neam de ţărani mândri cari au ştiut să-şi conserve şi continue limba şi portul, curăţenia sufletească şi toate alesele însuşiri exprimate în datinile şi tradiţia seculară ca puţine neamuri pe pământ.

Şi încheind călătoria noastră aici la poalele Muntelui Găina — pe culmile şi în poenele căruia am admirat voio­şia tineretului adunat la faimosul „târg de fete" ca să poarte mai departe toate bunele tradiţii ale acestui neam de moţi cari n'au vrut să ştie ce e iobăgia — vă aduc în numele tuturor cari v'au cuprins astăzi cu dragostea lor, cuvântul lor de mulţămită pentru toată osteneala care v'aţi dat-o pretutindeni să ne primiţi cu tot ce aveaţi mai de seamă in toată fiinţa voastră.

Şi acum la bucuria care ne-aţi făcut-o, încercăm să vă răspundem cu o altă bucurie, pe lângă premiile date co­piilor silitori, şi mamelor moaţe cu casă grea, şi vă adu­cem la cunoştinţă, că în curând se va aşeza în casa lui Iancu, în care preoţii au înălţat rugi la ceruri pentru o-dihna sufletului lui, — un bust care să-i înfăţişeze chipul în bronz nepieritor.

Dumnezeu să vă ajute întru toate împlinirile voastre.

61

FIGURI REPREZENTATIVE

Destinul măreţ şi tragic dl marelui bănăţean Eftimie Murgu

Puţine figuri politice au avut un amestec mai direct şi mai hotărîtor în desfăşurarea evenimen­telor privind deopotrivă pe românii din Banat ca şi pe cei din Principate, decât profesorul şi revoluţio­narul Eftimie Murgu!

E îndeajuns să anticipăm cu patru fapte, pentru ca să ne dăm seama într'o clipită despre suprafaţa politică pe care o deţinea şi despre prestigiul său personal fără pereche: ,

a) joacă un rol important în mişcarea revoluţio­nară a lui Ion Câmpeanu (figură înfăţişată în cadre excepţionale de istoricii Al. Lapedatu şi P. P. Panai-tescu) şi în complotul dela 1840, alături de Bălcescu, împotriva guvernului prinţului Al. Ghica şi despo­tismului rusesc (este arestat şi svârlit peste graniţă);

b) este invitat de către unanimitatea conducăto­rilor români din Sibiu, Braşov şi Blaj, în frunte cu Bărnuţiu şi Cipariu, ca să prezideze Adunarea Na­ţională depe Câmpia Libertăţii dela 15 Mai 1848); *

c) este proclamat la 15 Iunie 1848 în adunarea naţională dela Lugoj căpitan suprem al Banatului; •

d) nu mai puţin de 10 ani a zăcut în temniţele austriace — ca o dovadă de nemărginita sa popu­laritate în mijlocul românilor şi de forţa sa agita­torică foarte temută.

Cu un astfel de activ bine înţeles, că sunt pline paginile istoriei româneşti cu însemnări asupra bra­vurilor, asupra capitolelor de strălucire ca şi asupra anilor negri ai acestui „patriarh" cu înfăţişare im­punătoare şi temperament neînblânzit punând în mişcare masse largi de popor.

Cercetările asupra lui au luat ici-colo întinderea unor adevărate monografii. Se cuvine să menţio­năm monografia tipărită de Academie şi datorită istoriografului G. Bogdan-Duică. O lucrare amănun­ţită i-a consacrat vicarul dr. Boroş din Lugoj.

Iar acum de curând a apărut o carte de d. Traian Topliceanu profesor şi secretar al Institutului Social Banat—Crişana — carte care-mi prilejueşte însem­nările de faţă; o seamă de informaţiuni şi docu­mente interesante avem deci iarăs despre Murgu.

Şi totuş, asupra lui Murgu nu s'a spus ultimul cuvânt. Trebuesc încă lămurite o serie întreagă de împrejurări politice între anii 1830—1860 şi expli­cate atâtea resorturi intime cari au stat la baza acţiunilor sale publice.

Cel mai important capitol este acela al identifi-"1

carii lui Murgu cu idealurile marilor democraţi din Muntenia şi Moldova cari pregătiau făţiş şi în ascuns, acasă şi în străinătate, mobilizarea tuturor mijloacelor pentru înfrângerea autocratismului rusesc care impusese Regulamentul Organic. Murgu este asimilat cu desăvârşire in acea atmosferă în care se găsiau Câmpineanu, Bălcescu, Goleştii, Bră-tienii, Rosetti, Cogălniceanu ş. a.

Toate atitudinile lui Murgu sunt în legătură cu vasta sa concepţie despre necesitatea luptei contra imperialismului rusesc, cu orice risc. Dacă imperia­lismul rusesc se aliază cu imperialismul austriac,

atunci trebue combătut şi aceasta cu toată vigoarea. In ochii lui Murgu pacostea supremă era despo­

tismul rusesc care ameninţa cu un adevărat pan­slavism. '

Şi cum în Banat românii îşi pierduseră indepen­denţa bisericească din cauza privilegiilor acordate

, sârbilor de Habsburgi (până la 1695 românii bănă­ţeni aveau cinci episcopii: în Caransebeş, Timişoara, Arad, Lipova şi Oradea), obiectivul politic principal al lui Eftimie Murgu este desfacerea ierarhică de sârbi. Deaceea adulnarea naţională dela 15 Iunie 1848 îşi pune ca scop aproape unic chestiunea drep­tului căpitanului suprem (ales prin proclamaţie) de a numi vlădici români, însăş adunarea numeşte pe loc doi vicari!

Eftimie Murgu a refuzat să prezideze la Blaj uriaşa adunare, pentru că Ardealul exprima fideli­tate împăratului din Viena. Ori împăratul jertfise biserica românească subordonând-o jurisdicţiei mi­tropolitului sârb din Carloviţ.'Murgu era gata să se alieze cu duşmanul cel mai implacabil al împăra­tului, cu guvernul Kossuth* care a răsturnat pe îm­părat smulgându-i titlurile de rege al Ungariei.

Murgu se'ndreaptă, ca toţi ceilalţi bănăţeni în frunte cu cel mai genial cap politic al românilor îna cea vreme care a fost Andrei Mocioni, împotriva •* Habsburgilor şi se orientează spre Kossuth din două motive: profunda sa educaţiune şi formaţiune demo­crată şi revoluţionară primită timp de zece ani în Moldova şi Muntenia („Moldo-România" cum o numeşte el) care-1 aşează pe plan politic în ipostaza de reformator în materie agrară (abolirea iobăgiei, votată de guvernul lui Kossuth 1-a impresionat), iar pe plan social ca protagonist al desrobirii bisericii de sârbi. N

Murgu credea din tot sufletul, că ungurii vor contribui la desăvârşirea ambelor reforme: agrară şi religioasă.

Fireşte, că grofilor nu le-a plăcut agitaţiunea lui Murgu pe chestia agrară, deoarece întemniţarea diri . 1842 este ordonată de latifundiarii unguri.

Murgu nu era aservit politicei ungureşti, ci con­secvent principiilor sale proprii. Deci avea să sufere şi din partea ungurilor.

Kossuth exploatează imensa trecere a lui Murgu, ii scoate din închisoare şi-i dă două misiuni în Ardeal, pentru a atrage Comitetul naţional şi pe Avram Iancu de partea revoluţionarilor unguri (tot Kossuth poartă ponosul neînţelegerii faţă de postu­latele formulate pe Câmpia Libertăţii!). Fără succes! Dimpotrivă, Murgu îşi pierde din popularitate şi de abia mai găseşte voturi la alegerile din Banat... ' Un om de convingeri adânci nu transighează. Şi

unul dintre aceştia era Murgu! Istoria îi face drep­tate şi-i ridică monument nemuritor!

Născut în Rudăria, comuna din Almăj a istoricului dr. Ion Sârbu (monografistul lui Mihai Viteazul), termină liceul în Seghedin şi ştiinţele juridice la Budapesta, e chemat prin concurs profesor la Aca-

62

i

SOCIETATEA DE MÂINE

demia de drept din Iaşi în 1832 şi funcţionează până în 1836 când trece la Bucureşti unde i se îmbie catedră la Sf. Sava.

In 1839 e descoperit în complotul amintit şi arestat. Se stabileşte la Caransebeş, dar e arestat şi depus

acolo 2 ani — acuzat ca instigator la rebeliune. Se aşează apoi la Lugoj, dar pentru că a întemeiat

un prtid românesc şi a militat pentru împroprietă­rirea ţăranilor români a fost închis timp de trei ani în Budapesta.

Pentru că s'a răsculat împotriva Împăratului, ală­turi de unguri, a fost condamnat la moarte — sen- * tinţă schimbată în patru ani temniţă (1849—1853).

Pe suferinţele lui Murgu, s'a înnălţat România Mare.

S'a sbătut, a pătimit, a fost un martir al cauzei româneşti. Istoria e datoare cu reabilitatea desă­vârşită a „patriarhului" Murgu.

Dr. TITU POPA « ^ ^ • • » > •

ACTUALITĂŢI

Gazetarii rn mijlocul poporului Două excursiuni de studii ale gazetarilor în Transilvania

Iniţiativa Subsecretariatului de Presă şi Propagandă de a lua contact cu massele populare româneşti acolo pe teren, cu ocaziunea manifestatiunilor tradiţionale de orice ordin, în mod nesilit, neorganizat, ci tn chip cu totul natural, în cadrul străvechiu al obiceiurilor, s'a dovedit a fi cât se poate de fericită.

S'au organizat două excursiuni de studii în Transil­vania, cu prilejul celor două evenimente: Târgul de pe Muntele Găina, în Munţii Apuseni (17 Iulie) şi pelerinajul dela BALTA CALDA din Banat (denumită „Izvorul Mi­ron") dela 20 Iulie (Sf. llie Proorocul).

Cel dintâi are un bătrân şi popular caracter economic, căci populaţia din patru judeţe (Turda, Alba, Hunedoara şi Arad) de sute de ani se întâlneşte acolo sus, la altitu­dine de 1300 m. (Muntele Mare şi Vlădeasa au câte 1800 m.), pentru aprovizionarea cu unelte agricole trebuin­cioase muncilor plugăreşti de acolo (greble, furci, coase, doniţe, vase de lut etc), pentru cumpărare de cojoace, pungi, pieptare, cămăşi, etc, pentru angajare de braţe la cosit, pentru înoirea vechilor prietenii, ba chiar pentru solemnităţi familiare (celebrare de logodne de către preoţi) şi cunoştinţi noul cari duc uneori la căsătorii, primenin-du-se în chip fericit indexul biologic al moţilor, crişenilor şi someşenilor; nu trebue să se vorbească chiar cu atâta dispreţ despre „târgul de fete" de pe Muntele Găina, care stârneşte un mare interes popular şi se transformă într'un adevărat omagiu ce se aduce unei tradiţii străvechi.

Gazetarilor străini, englezi, americani şi francezi li s'a oferit posibilitatea de a se transporta tn grup în comuna „Avram Iancu" şi de a urca muntele pe cai mici moţeşti, luând contact cu băştinaşii milenari ai cetăţii naturale româneşti care sunt Munţii Apuseni; s'au întors extrem de mulţumiţi, şi de învioraţi de aerul pur al inăliţimilor, ca nişte triumfători. < •

N'a fost deci numai cel dintâiu pas de pietate şi închi­nare la casa „craiului munţilor" Avram Iancu, ci şi cea dintâi însoţire oficială a gazetarilor străini în cuibul vulturilor revoluţionari de pe vremuri, adversari ireduc­tibili ai agresorilor maghiari.

Ne-au făcut apoi o profundă impresie relaţiunile perso­nale ale profesorului universitar din Konigsberg d. Moltes care a ascultat sfatul d-lui prof. Borza din Cluj şi şi-a prelungit cercetarea florei româneşti cu 4 zile, numai să aibă ocazia de a asista la fenomenul social al Târgului de pe Muntelee Găina. Botanistul Moltes cu cei 22 stu­denţi şi asistenţi universitari, au fost uimiţi de vivaci­tatea târgului, de entuziasmul petrecerilor, de chiotele şi vuetul răsunător al tulnicelor instrumnetate de fete şi femei moaţe şi crişene cari şi-au petrecut ziua de 17 Iulie

tntr'o veselie fără pereche. D-sa ne-a declarat, că atât valoarea târgului cât şi numărul mare de participanţi, întrec evaluările obişnuite şi sunt pe nedrept „subapre­ciate"... (Să ia aminte intelectualii români şi să fie mai realişti în aprecierile târgului de pe Muntele Găina şi mai respectuoşi faţă de multisecularul fenomen româ­nesc!)

Dincolo, la „Izvorul Miron" peste zece mii de ţărani în costumele pitoreşti străvechi s'au încolonat în procesiuni pioase la „Izvorul Miron", cel făcător de minuni, în hota­rul comunelor Curtea, Marginea, Coşava şi Homojdia din judeţul Severin, Banat.

Filmarea lor a stârnit o animaţie puternică, iar micile ajutoare împărţite celor sinistraţi şi celor purtători de costume autentice strămoşeşti, au înduioşat şi legat ini­mile pentru totdeauna de gazetarii cari au onorat proce­siunile cu prezenţa lor.

Gazetarii sunt intermediarii cari contribuie la cimen­tarea inimilor între cei de sus şi cei de jos.

IVw se poate imagina o mai nobilă, o mai, înălţătoare şi mai binefăcătoare misiune!

Exprimăm cele mai calde mulţumiri tuturor localnici' lor, în frunte cu cei doi domni prefecţi: It.-col. Rădulescu dela Turda şi colonel Boitan dela Severin, pentru aten­ţiunile măgulitoare şi străduinţele pline de sacrificiu în a fi cei mai plăcuţi şi mai desinteresaţi amfitrioni! Primirile au satisfăcut pe deplin scopul urmărit. Cinematografele din ţară vor rula materialul rupt din crâmpeele veridice de viaţă ancestrală românească în Ardeal şi Banat.

HORIA TRANDAFIR

Străvechi aşezări româneşti sunt în'Munţii Apuseni. Cine şi-ar închipui, că în adâncuri de văi, pe dealurile preţipişe, la depărtări de sute de chilometri de centre urbane, au luat fiinţă conglomerate umane cari numără uneori chiar 6000 suflete?

Centrul plăşii Câmpenii, are 3000 locuitori. Bistra însă se apropie de 6000, într'o desordonată risipire de colibi pe cele 7 coline. Neagra are 3000 suflete. Vidra de mijloc 3000, Ponorelul 2000, comuna Avram Iancu 4500, Albacul 4000, Arada iarăşi 4000, iar Scărişoara se urcă la peste 5000 suflete. Dovadă eclatantă despre milenara noastră aşezare în creerul munţilor ocrotitori împotriva tuturor furtunilor şi cutropirilor. E un argument în plus pentru un interes mai intensiv al Statului român faţă de o astfel de bătrână populaţie băştinaşe, autohtonă, păstră­toare a fiinţii şi tezaurului spiritual cel mai autentic şi mai pur.

63

Cum putem avea o şcoală organizată în Munţii Apuseni Rezultatele experienţei unui dascăl

Cred, că puterea de muncă, în-credea în puterile sale şi însufle­ţirea oricărui om sporeşte, dacă vede, că munca şi energia sa chel­tuită pentru atingerea unui scop nu e zadarnică şi fără rezultat.

Succesul şi rezultatul bun e fără îndoială cel mai bun stimu­lent, care te face să pleci la drum cu mai multă energie şi mai mult curaj. Iată, de acest stimulent şi rezultat ar trebui să ne bucurăm şi noi învăţătorii din „Ţara Mo­ţilor", cari muncim într'un ogor înţelenit. Din nenorocire însă, nu ne împărtăşim de-această mulţu­mire rodită pe urma muncii pe care depunem în câmpul nostru de activitate. Ne este greu, să spunem acest lucru, că scopul urmărit de noi, scopul însăşi al şcoalei nu este atins şi rezultatul muncii noastre nu ne mulţumeşte nici chiar pe noi învăţătorii, dar trebue s'o mărturisim. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât nu noi învăţăto­rii suntem cauza acestor stări1 cari fac să plutească o umbră aşa de neagră asupra şcoalei noastre de-aici din Munţi, ci cauze indepen­dente contribue — prin forţa îm­prejurărilor — la această situaţie.

Un ansamblu întreg de cauze şi efecte întăresc în mod direct sau indirect această stare de lucruri şi face ca ea să devie o problemă de rezolvat pentru toţi acei ce sunt chemaţi să ridice nivelul cultural al „Moţilor". Şi spunând aceasta, fără înconjur ţin să afirm, că noi, învăţătorii, în primul rând, cari suntem ne­mulţumiţi de rezultatul muncii noastre, trebue să ne spunem cu­vântul în această chestiane. Noi, suntem cei mai în măsură să pre­zentăm întreaga realitate de-aici din Munţi, aşa cum se prezintă ea rea ^au bună, iar cei în mă­sură, cei capabili să se coboare să ne înţeleagă şi cu voinţă să insis­te asupra acestei probleme, să-i dea deslegarea necesară. Problema şcoalei — în acest ţinut — este numai o parte din acel conglome­rat „Problema Moţilor". Nu se poate vorbi de şcoală şi a lăsa ce­lelalte părţi ale problemei Moţi­lor. Iată dar, dece şi eu în scurta mea expunere, nu voiu putea vor­bi numai de problema pur şco­

lară, fără să nu mă refer la par­tea economică, geografică, socială etc a locuitorilor din acest ţinut.

Frecvenţa şcolară este fără în­doială punctul principal la care trebue să mă refer. Problema frecvenţei ocupă pe cei mai mulţi câţi se interesează de şcoala a-cestui ţinut. A-ţi arunca o scurtă privire asupra obligaţilor, cari la şcoala noastră este de 383 copii, din aceştia înscrişi 199, frecvenţi de-abia 167 şi aceştia foarte ne­regulat din motivele ce se vor vedea mai jos şi din care cauză de-abia promovăm 113 din cei 167 frecvenţi şi pe aceştia cu con­ştiinţa şovăitoare şi având în ve­dere legea înv. primar care îţi impune să promovezi 60 la sută din frecvenţi, fără a avea în ve­dere cazurile excepţionale de ne-frecvenţă, căci nu poţi spune, că frecvenţa între 1 Noembrie 15 Aprilie e frecvenţă sufi­cientă spre a clasifica un elev şi a spune, cum ştie toată materia ce se impune; e suficient pentru a avea ideia clară de tot progre­sul ce se face şi-1 obţinem noi învăţătorii în şcoala „Moţilor".

Rezultatul şi situaţia de mai sus este o realitate la toate şcoalele Moţilor, o spun convins şi cine nu crede n'are decât să facă o an­chetă. A ascunde realitatea e pă­cat şi înseamnă, că îndreptarea nu mai vine niciodată, ori dacă vine să fie tot o măsură unilate­rală, luată în urma unor cerce­tări incomplecte, dar cu credinţa, că s'a descoperit totul şi că prin o simplă măsură, cum a fost cea a cantinelor şcolare, s'a rezolvit întreaga problemă.

Constatarea de mai sus e uşor s'o facă oricine, nu e uşor însă, să înţeleagă cauzele cari determi­nă şi creiază această situaţie re­gretabilă. Mulţi chiar sunt absurzi şi pretind o frecvenţă regulată a tuturor copiilor de şcoală fără nici un pronostic din partea înv. şi dacă nu se poate, învăţătorul e cauza.

Aceşti oameni nu cunosc situa­ţia, nu văd realitatea. Ori învă­ţătorul, care cunoaşte starea ma­terială a locuitorilor din comuna sa îşi pune întrebările urmă­toare :

Se poate pretinde unui părinte să-şi trimită copilul la şcoală, când el este la 3, 4 şi 5 km. depărtare de şcoală pe dealuri, averea lui este de 1, 2 jugăre loc aşa, că deabia are o vacă sau n'o are nici pe aceea, ori este fără lapte, lucru n'are să câştige 30—40 lei la zi, ori dacă are de abia face de mă-laiu pe care îl mănâncă acasă cu 0 ciorbă de cartofi? Poate amen­da învăţătorul pe părintele acelui copil, care rămâne acasă din cau­ză că n'are opinci şi stau ca pu­radeii de ţigan pe lângă cuptor neeşind din casă decât pentru ne­cesitate toată iarna, să se mai gândească la şcoală ?

Toamna, în Septembrie, toţi lo­cuitorii care au copiii trimişi la paza oilor şi vitelor, fiindcă locu­rile de păşune sunt individuale; deci tot timpul cât ţfce păşunea, varza netăiată etc, vitele sunt sub paza copiiilor şi deci aceştia nu vin la şcoală până la 1 Noembrie propriu zis, când încep lecţiile. La 1 Noembrie vin cei mai cu stare; cei săraci complet, fără haine, fără cărţi, fără requizite rămân acasă.

Dar să revenim la cei ce se pre­zintă la 1 Noembrie; aceştia au o frecvenţă regulată ? Nu! Pe vis­col iarna şi când vântul face o-meţi şi astupă cărările pe dealuri, primăvara când se topeşte zăpada şi apele cresc, nici aceştia nu pot veni.

Primăvara, îndată după 15 A-prilie iar vine timpul pentru paza vitelor, iar sunt duşi copiii la munte unde părinţii îşi lucrează materialul (doagele) pentru timpul de iarnă, ba sunt luaţi şi'n ţară cu ciubările.

Iată o parte numai a cauzelor, cari fac ca şcoala Moţului să se prezinte mai mult goală decât cu elevi.

Consecinţele acestei stări de lu­cruri sunt că din copiii Moţilor ră­mân 70 la sută analfabeţi şi fără cele mai elementare învăţături şi poveţe de curăţenie, iar restul de 30 la sută deabia dacă sunt ins­truiţi decum să mai fie şi educaţi. Legătura lor cu şcoala şi învăţă­torii este după terminarea şcoalei ca şi inexistentă fiindcă nimic nu

SOCIETATEA DE MÂINE

s'a putut cimenta într'un timp scurt cât a durat şcoala.

Părinţii, asemenea, nu simt ne­voia de a se apropia de şcoală. Cei mai mulţi fiind analfabeţi, ca­sele lor fiind resfirate, împrăştia­te pe dealuri, nu sunt sociabili, iar dacă sunt adunaţi la şcoală să li-se spună ceva, privesc totul cu neîncredere — desigur acest rău provine şi din faptele trecu­tului — şi - la o lucrare în co­mun, sau de ordin public sunt foarte greu determinaţi să cola­boreze.

Lipsa unui contact continuu şi sistematic este toată cauza.

Ce-am spus mai sus este sta­rea faptică a lucrurilor. Să vedem acum ce s'a făcut pentru amelio­rarea sau îndreptarea acestor stări până acum.

Să mă refer la satul acesta şi şcoala lui.

Starea economică a satului n'a fost îmbunătăţită cu nimic dela războiu şi până azi prin sprijin venit de sus, un progres însă to­tuşi este şi se observă tendinţe spre mai bine, dar acest progres merge cu paşi rari şi mici. Lo­cuitorii satului sunt în general tot săraci, în mizerie, cu venite anu­ale foarte reduse şi obţinute cu multă şi nesocotită muncă.

Starea lor materială, igienică şi intelectuală impune atenţie, me-ditare şi în prezent nu li se poate cere prea mult.

Un sociolog, care ar cutreera casă cu casă, ar putea vedea câte excepţii sunt, câte măsuri speci­fice ar fi luat. Până acum, mie îmi face impresia, că tot ce s'a fă­cut a fost incomplect pentru a-ceşti Moţi şi poate chiar fără un studiu prealabil, din care cauză multe au dat greş şi vor da încă.

Un caz de măsură incomplectă şi poate care a adus mai mult rău decât bine a fost şi cantinele şco­lare înfiinţate în anul 1936/37 pe lângă şcolile de aici din munţi. Subvenţionate cu 5—10.000 şi 20-50 kgr. slănină s'a impus şcoalelor să deschidă o cantină şcolară, să dea masa la toţi elevii săraci o-dată pe zi. Se urmărea îmbună­tăţirea frecvenţei pe de o parte, iar de alta, să schimbe copiii o hrană rece şi insubstanţială cu una caldă şi mai bună.

Scopul n 'a fost atins, fiindcă cantina nu s 'a putut menţine de­cât un timp redus din lipsă de a-

limente. Aşa .cum a fost n'a con­tribuit cu nimic la îmbunătăţirea frecvenţei, ci atât că elevii cari veniau regulat la şcoală au luat masa caldă timp de câteva săptă­mâni.

In schimb, ideia a fost compro­misă şi mulţi spun, că cantina nici n'ar mai fi un factor de care în viitor să ne folsim la îmbună­tăţirea frecvenţei şcolare. Nu sunt de această părere şi în propune­rile ce voiu face mai jos, voiu a-răta punctul meu de vedere şi, în ce priveşte cantina şcolară ca factor auxiliar la îndreptarea ne­ajunsurilor de care am vorbit.

Menţinerea cantinei şcolare pe viitor, aş putea spune înfiinţarea ei în condiţiuni bine determinate, o leg de propunerea ce fac şi pre­conizez, aceea a înfiinţării de scoale cu internat la munte, res­pectiv aici în „Ţara Moţilor'". Ideia este lansată şi e de prisos să aduc argumente în favorul ei, totuşi câteva lucruri ţin să spun. Prin aceste şcoli internate şi cari n'ar costa milioane de lei, ba pen­tru experienţă s'ar putea face nu­mai într'un număr limitat de co­mune deocamdată, s'ar ameliora multe din neajunsurile de care şcoala se loveşte astăzi în scopul şi ţinta sa, iată o parte din aceste binefaceri ce-ar rezulta pe urma acestor şcoli.

1. O frecvenţă sigură pe timpul şcolarităţii 15 Oct., 15 sau 1 Maiu a unui număr cu mult mai ridi­cat de şcolari ca cel de azi, poate 70—80 la sută din cei obligaţi şi aceasta pentru că viscolul, ploaia, omeţii, etc, etc, n'ar mai avea nimic legătură cu justificarea ab­senţelor. Masa ce s'ar da acum regulat şcolarilor, masă pregăti­tă omeneşte şi gospodăreşte şi la pregătirea căreia elevele ar lua parte activă, ar constitui un punct principal şi de atracţie pentru co­piii satului, cari ştiu că la şcoală li se serveşte o masă gustoasă, mai gustoasă ca acasă.

2. Justificarea absenţelor elevi­lor mici sub 8, 9 ani, acum pe drept cuvânt motivate, ar dispare odată cu şcoala internat şi s'ar bucura şi micuţii de 8, 9 ani de şcoala cărţii, a jocului ş. a. m. d., nu ca azi de 10—12 ani în clasa I-a formaţi cu alte apucături rele decât necesare unui copil.

3. Nu mai vorbesc de educaţia copiiilor în această atmosferă ce-ar creia-o şcoala internat, unde părinţii s'ar convinge personal de

binefacerile ei şi ale educaţiei, ar deveni cointeresaţi la munca în­văţătorilor şi legăturile cu şcoala s'ar strânge şi în mod involuntar ar lua naştere căminul şcolar.

4. S'ar rezolvi şi chestiunea căr­ţilor de şcoală ale şcolarilor. Sta­tul punând în fiecare an la dispo­ziţia şcoalei un anumit număr de cărţi şcolare în mod gratuit aces­tor scoale, cu timpul şcoala ar a-vea stocul complect de cărţi nece­sare tuturor şcolarilor şi acestea s'ar menţine, căci n'ar mai fi unse cu slănină, cartofi copţi şi fierţi., ori cu cerneală vărsată în traistă ca astăzi.

Menţionez, că, dacă astăzi li s'ar da tuturor elevilor cărţile de şcoa­lă în mod gratuit, soarta lor ar fi aceea de mai sus, iar dacă ar fi oprite la şcoală, dragostea şi spi­ritul de proprietate al şcolarilor faţă de carte ar slăbi. Altfel, . . . . un rând de cărţi ar servi 4—5 serii de şcolari.

5. înfiinţând şcoalele internate servim străjeria. Unităţile pot fi compuse şi menţinute cu elemen­te pe cari le ai sub mână o săp­tămână incontinuu, le poţi face educaţia în spiritul străjeriei, nu ca azi, când aici în Munţi, nici nu poţi vorbi de cuib de străjeri organizat şi de şef de cuib, pen­tru că azi frecventează şeful de cuib şcoala, iar mâine nu, fiindcă în partea aceea a cătunului căra­rea a fost astupată de omăt, even­tual alte şi alte întâmplări şi iată cuibul dezorganizat, descomplec-tat şi în această situaţie urmează, ca în fiecare zi să te ţii numai de constituiri pentru a putea lucra cu unitatea.

6. Şcoala cu internat impune şi o curte de recreaţie mai aprecia­bilă decât 80—100 m2 cum sunt cele de astăzi la şcoalele noastre, un teren pentru experienţă şi pen­tru legume, care să fie lucrate şi amenajate de elevi. Şcoalele dela Munte n'au azi aceste terenuri şi comitelele şcolare cari sunt o fic­ţiune nu se îngrijesc de aşa ceva, deci, tot şcoala internat urmează să aducă cu sine şi satisfacerea acestui deziderat al şcoalei.

Şcoala va fi practică, numai a-vând teren de aplicaţie, altfel învăţământul teoretic rămâne mort.

Când şi acest deziderat va fi sa­tisfăcut pentru şcoală, aceasta va deveni un centru viu, iarna plin cu copiii satului, iar vara un locaş tot

65

SOCIETATEA DE MÂINE

viu împrejmuit cu flori, grădină de zarzavat etc, etc. Va fi cu ade­vărat centru de atracţie şi spre care vor gravita ochii tuturor lo­cuitorilor satului, însăşi copiii cu rândul, nu-1 vor părăsi nici vara, ci ştiind că cea mai mare parte a timpului lor îl petrec în acest cămin, care este şcoala, îl vor în­griji şi în timpul vacanţei. As­tăzi localului şcolar nu i se dă nici o atenţie fiind considerat ca un local vremelnic de şedere şi fără viaţă, chiar direct antipatic, doar că învăţătorii se silesc să nu-1 lase în părăsire.

7. Un alt avantaj rezultat în urma şcoalelor internat, ar mai fi şi unul de alt ordin anume: şcoa-lele aşa concepute, neapărat ar trebui să aibă un atelier cu un

maestru, care să se priceapă la 1, 2 sau mai multe meserii privind învăţământul localnic şi posibil a se face cu materiile prime ce se găsesc în partea locului. In acest atelier copiii în timpul liber în mod spontan să-şi descopere ap­titudinile. Ar fi un bun mijloc de observaţie pentru învăţător, care are misiunea să studieze indivi­dualitatea elevilor săi.

Insfârşit, şcoala internat, cămi­nul cultural şi toţi factorii condu­cători ai acestora, cred, ar schimba viaţa satelor Munţilor Apuseni din toate punctele de vedere, dar mai ales moral, intelectual, social şi igienic, iar învăţământul prac­tic în aceste şcoli, cred că s'ar o-glindi şi în viaţa gospodăriilor a-cestor locuitori.

Nu pot trece cu vederea să nu spun, că există şi cazuri de rea voinţă, dar nu merită să fie sanc­ţionate, acei cari le fac fiind in-conştii, deci tot calea cea de mai sus e ultima.

Pentru realizarea tuturor dezi­deratelor de mai sus, şi n'am pre­tenţia că le-am expus pe toate, e strict necesară intervenţia auto­ritară, morală şi materială a tutu­ror factorilor competenţi. Altfel, ideia rămâne moartă. „Moţii' mai departe îşi vor târî viaţa, iar noi nemulţumiţi de munca noastră, care nu cuprinde rădăcini şi nu creşte în acest teren nepre­gătit. Ponorel, 4 Iulie 1938

VASILE CHIRILA învăţător, jud. Turda

t OCTAVIAN GOGA Cultura româneasca pierde în Octavian Goga

pe unul din talentele cele mai creatoare, mai sbu-ciumate şi mai reprezentative.

A fost dbborît într'o zi, fără veste, în floarea vieţii, de fulgerul morţii în faţa vilei sale de re­tragere dela Ciucea, în mijlocul unei naturi ră­pitoare, poate într'un ceas când i-ar fi fost şi lui dat să aibe parte de linişte, căci învinsese greu­tăţile vieţii, atinsese culmea măririlor, nu-i mai lipsea nimic şi avea dreptul să-şi ia revanşa pen­tru neastâmpărul de o viaţă întreagă, sguduitd de agitaţiuni necurmate...

Puţini vor scrie pagina cea mai potrivită acti­vităţilor desfăşurate şi gândurilor trăite intens de bardul dela Răşinari.

Vai, ce e oare mai de preţ : ocuparea fotoliu­lui de preşedinte al Consiliului sau crearea unei poezii inspirate ?

Nu i se va da dreptate decât prin reconstitui­rea anilor de luptă şi atmosferă intelectuală dela Sibiu, Budapesta şi Arad dintre 1905—1914.

In paginile „Luceafărului", „Ţării noastre, „Lup­tei", „Tribunei" şi „Românului" şi-a tipărit nemu­ritoarele sale articole gazetăreşti şi versuri so­ciale. Gazetar şi poet 1

A stat în fruntea combatanţilorl A fost conducă­torul necontestat al generaţiei salel

Trlbunismull A fost goarna de alarmă şi che­mare la luptă a tuturor românilor ardeleni contra volniciilor guvernelor oligarhice dela Budapesta.

Cu forţe oţelite, neodihnite, primenite, extrem de curagioase s'a deschis marea bătălie a scri­sului împotriva tiraniei maghiare.

Octavian Goga era el însuşi modelul luptătoru­lui Împrospătat cu noi şi noi surse de agitaţie, pe cari le găsea în drumuri dese prin marile ţări a-

pusene; a voiajat prin Germania, Franţa, Anglia. Era cel mai voiajat transilvănean, într'o vreme, când toată lumea stătea pe loc, pironită de tea­ma unei lungi epoce de stabilitate şi apăsare.

întoarcerile lui Octavian Goga la Sibiiu erau adevărate sărbători, căci ozon intelectual din ţârifle vechilor democraţii europene străbătea până la noi.

In gazetăria sa aducea fraza plastică şi cuvân­tul fermecat al poetului. Articolele sale din vre­mea aceea sunt cele mai de seama perle ale pu­blicisticei transilvănene.

Lua loc, foarte tânăr, în Comitetul naţional. Su-feria temniţă unguriască în Seghedin pentru arti­colele sale pline de conţinut şi de vestejire a oli­garhiilor tiranice.

Feciorul de popă din Răşinari era sărac lipit pământului.

Studiile şi câlătorile lui Octavian Goga în străinătate n'ar fi fost posibile fără bursele bo­gate ale societăţii „Transilvania" din Bucureşti întemeiată în 1868 de A. Papiu Ilarian magistrat şi istoric politic transilvănean.

împreună cu Vasile Lucaciu a trecut în „ţară" în 1914 şi a umplut epoca neutralităţii cu înflă-căratele sale discursuri de intrare în război con­tra puterilor centrale...

E prea vie şi personală faza vieţii sale publice dela Unire încoace, decât ca sâ se spună un cu­vânt obiectiv asupra ei.

Ne mulţumim sâ rămânem la evocarea anilor celor mai rodnici pentru realizarea unităţii noa­stre naţionale, când în jurul său era concentrată unanimitatea de simţire şi luptă a poporului ro­mân din Transilvania.

TITy PQVA

66

Realităţi din Munţii Apuseni * Dintr'un memoriu mai lung, înaintat autorităţilor Sta­

tului, reţinem bucuros pasagiile în cari sunt consemnate soluţiile:

Slăbită în puterile ei, datorită unui standard de viaţă subnormal; cu boli cari fac ravagii atât prin­tre cei mici cât şi printre cei mari; cu o mulţime de sate contaminate de guşă şi boli sociale; lipsită de ocrotire şi bună îndrumare; apucată pe drumul câr-ciumelor în lipsa caselor culturale, această populaţie cu aţâţi eroi în istoria neamului.

Realităţile dureroase din Munţii Apuseni impun soluţii grabnice menite să mulţumească nu numai poporul de azi al munţilor, ci şi sufletele înaintaşi­lor lor, ridicaţi în Panteonul martirilor neamului.

Munca trebuie începută pentru: 1) Realizări ime­diate. 2) Realizări în timp mai îndelungat.

1. Realizări imediate: a) Campanie vastă pentru culturalizare. b) Campanie vastă pentru combaterea bolilor. c) înfiinţarea cooperativelor de desfacere şi con­

sum, şi a băncilor populare. d) Campanie vastă pentru sporirea produsului a-

nimal. e) Ingăduirea păşunatului în pădurile mai vechi

de 15 ani pe o perioadă de 5 ani până se va ajunge la îmbunătăţirea păşunilor.

f) O salarizare mai omenească pentru muncitorii întreprinderilor miniere, cari actualmente sunt plă­tiţi cu 35—80 lei zilnic.

g) Acordarea creditelor pentru micii producători de aur.

2. Realizări in timp mai îndelungat: a) Refacerea şi construirea căilor de comunicaţii. b) Industrializarea regiunii. c) încurajarea industriei casnice. d) Campanie pomicolă. e) Aducerea reformelor prin care să se dispună

cointeresarea muncitorilor la beneficiul întreprin-perilor.

f) Modificarea legii minelor în sensul simplificării formalităţilor pentru obţinerea drepturilor miniere de către românii din Munţii Apuseni.

g) Construirea instalaţiilor de băi populare şi dis­pensării medicale.

h) Definitivarea împroprietăririi comunelor cu păşuni, ştiindu-se că au rămas multe comune fără o soluţionare definitivă în ce priveşte aplicarea re­formei agrare.

i) Inaugurarea muncii sociale pentru satul model din Munţii Apuseni.

Populaţia Munţilor Apuseni a săltat de bucurie în momentul când a aflat că însuş M. S. Regele se in­teresează de soarta lor şi că Augustul Suveran a dat dispoziţii pentru îndreptarea în bine a stărilor din munţi.

O îndreptare se impune, iar traducerea în fapt a înaltelor gânduri regale pentru ocrotirea populaţiei din Munţii Apuseni nu mai poate întârzia.

O măsură de extraordinară urgenţă va trebui să fie deschiderea cooperativelor pentru desfacerea bumba­

cului, a cerealelor şi articolelor de prima necesitate. Prin jurnalul Consiliului de Miniştri No. 1380 din

1938 ni s'a dat un imobil local în care putem des­chide cooperativă, ateliere de industrie casnică, far­macie populară, sală festivă şi de educaţie fizică, precum şi instalarea băilor populare. Dacă nu ni se va refuza sprijinul material, vom putea da aci viaţă gândurilor M. S. Regelui în ce priveşte problema moţească.

Campania culturală a şoimilor în tot ţinutul Mun­ţilor Apuseni e, de acută actualitate pentru smulgerea populaţiei dela frecventarea cârciumelor. Mijloacele de locomoţie împiedică însă transportarea echipelor noastre culturale la sate, fapt ce s'ar înlătura prin afectarea unui autobuz pentru cohorta şoimilor stră-jer idin Munţii Apuseni.

Locuitorii acestor munţi, persecutaţi şi chinuiţi de o stăpânire vitregă a trecutului, sărăciţi şi desbinaţi de luptele fratricide de după războiu, aşteaptă res­taurarea drepturilor visate de Horia şi Iancu. E po­trivit deci ca sub oblăduirea Marelui Rege Carol II să se desfacă toate cătuşele ce au încercuit neamul românesc din Munţii Apuseni într'un mileniu de a-marnice suferinţi.

I. POPA Prefect al şoimilor din Zlatna

Munţii Apuseni

Ţării Mele şi Poporului Meu Când veţi ceti aceste slove. Poporul meu, eu voi fi trecut

pragul Tăcerei veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aşi dori ca vocea mea să te mai ajungă incă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.

Mi-a fost dat să trăesc cu tine, Poporul meu, vremuri de mare restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a ^fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspira­toare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.

Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă am împărtă­şit-o atâtea ani, al cărei vis strămoşesc l-am visat şi eu, şi mi-a fost îngăduit să-l văd împlinit. Fii tu veşnic îm­belşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre alte naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pri­cepută.

Am credinţa că v'am priceput; n'am judecat, am iubit... Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea

luam uneori seama la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăesc în lumina soarelui, însă. fiecare trăeşte cum poate nu cum ar dori

Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gânde-ste-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece.

REGINA MĂRIA (Rânduri din testamentul regal). Balcic, 29 Iunie 1933.

67

PROBLEME SOCIALE

Spre o adevărată societate de mâine Doi medici sociali: dr. Nicoară şi dr. Stoichiţa

Prin faptele lor modeluri de creaţie şi organizare Tot mai stăruitor se 'ntorc privirile cercurilor oficiale

şi personalităţilor de inimă spre lumea satelor noastre. Poate niciodată nu s'a pus în circulaţie lozinca propă­

şirii ţăranilor cu un aparat de demonstraţiune şi consis­tenţă ba chiar cu o competinţă de netăgăduit ca acum.

E drept, că părerile sunt împărţite şi nu s'a distilat un plan asupra căruia să se cadă de acord.

Se pun în evidenţă mai mult laturile dureroase : mor­talitatea copiilor, întinderea epidemiilor, insuficienţa ali­mentaţiei, nevalorificarea produselor plugăreşti. Dacă este vorba de stabilirea unui acord apoi asupra acestor grave lacune pare să existe unul. A ne opri la ei ar fi o pură negaţie.

Ar fi de dorit însă, ca şi asupra unui program mini­mal de înfăptuiri săteşti să existe o înţelegere. Ce e de făcut ? Nu lipsesc bunele iniţiative.

Ici-colo suntem martorii unor dotaţii care vădesc sa­crificii foarte mari. S'au găsit suflete generoase cari au simţit datoria să întoarcă o bună parte din averea lor spre scopurile nobile ale emancipării culturale şi economice, precum şi spre o solidă organizare sanitară la ţară. Unii binefăcători şi au înscris cu litere de aur numele lor în analele luptelor pentru înălţarea şi întărirea neamului în profundele sale straturi.

Şi totuşi astfel de generozită'i sunt rare, adevărate ex-cepţiuni, rămase disparate şi luminează prea puţine col­ţuri din lumea adâncă şi îndepărtată a ţăranului.

Se cer eforturi generale, măsuri pentru toţi, întinse peste toată ţara. Nu mai încape îndoială, că numai statul e în stare să transforme structura socială a conglomera-ţiilor săteşti. Să plece de sus îndemnul şi mai ales coor­donarea iniţiativelor, pentru a înlătura întâmplarea şi improvizarea bunului plan. Despre ce este adică vorba ? Care este instituţiunea tip care trebuie popularizată şi aşezată în fiecare comună ca un laborator, ca un ferment în stare să provoace reforma dorită ?

In lămurirea acestor importante probleme ne ajutăm astăzi de două pilde frumoase din Transilvania, marea provincie care s'a •întemeiat în toată istoria pe acţiuni de ordin colectiv.

O surpriză deosebit de plăcută ni se rezervă în loca­litatea de pe Mureş : Reghinul. E deja în roşu, un mă­reţ palat cultural (fără exagerare), cu două etaje. El cu­prinde o seamă întreagă de compartimente cari păstrează totuşi o unitate perfectă : sală mare de teatru în stil ro­mânesc, cu colonade splendide, galerie şi scenă ; două cazine (una a intelectualilor şi alta a meseriaşilor) ; bae populară, bucătărie model, apartament pentru dispensar medical şi sală de experienţe.

Palatul cultural din Reghin se ridică din jertfa în treagă şi devotată a unui singur om : d. Dr. Eugen Ni­coară. D-sa nu este ia întâia instituţiune ; un spital a fost dăruit episcopiei ortodoxe române din Cluj, cu scopul ca din veniturile lui să primească bursa de studii 25 ti­neri din partea locului (de pe valea Mureşului). Tot graţie străduinţelor sale s'a zidit o casă parohială model pentru protopopul ortodox. Acum vine rândul palatului

cultural, neegalat în părţile transilvănene prin dimensiu­nile şi distribuţiunile prevăzute minuţios pentru satisfa­cerea nevoilor de sănătate şi cultură din Reghin.

A doua iniţiativă o avem în judeţul Sibiu şi se dato-reşte tot unui distins medic : Dr. Iosif Stoichiţa, inspec­tor general sanitar. D-sa a pus totul în mişcare pentru ca locuitorii comunei Gârbova să consimtă la jertfele re­clamate de înălţarea unei „Case de cultură şi de sănă-două camere spaţioase pentru dispensar medical, din tate", — ceeace s'a şi realizat în decursul a trei ani, dela 1936 încoace.

Din ce constă Casa Poporului din Gârbova-Sibiu ? Din două săli pentru bae populară (într'una puţine, iar în-tr-alta duşuri), dintr'o sală mare care va servi drept că. min pentru copii, o sală de lectură şi o bibliotecă, o sală de proporţii deosebite pentru conferinţe, teatru, adunări şi o cameră pentru sora de ocrotire.

In ambele cazuri s'a pus multă grije pentru a se da satului instituţiunea cea mai potrivită. Dacă am analiza în mod amănunţit anume ce nevoi trebuesc împăcate de îndată, apoi, plecând chiar dela cele două realizări po­menite, ajungem la concluziunea, că instituţiunea unică a satului românesc trebuie să cuprindă următoarele cinci compartimente : cămin, cantină, internat, bae populară, dispensar medical, sală de conferinţe — teatru-cinema, muzeu-bibliotecă.

Totul se cere coordonat, pentru ca cele cinci resorturi de ordin public, cari ating atât sănătatea, cât şi economia şi cultura satului, să fie împlinite. Chiar toate casele cui. turale, casinele, căminele, casele populare trebue să se transforme şi adapteze la fel primind o denumire cu­prinzătoare, unică, simplă : Căminul şcolar.

Un plan trebue elaborat în grabă în această privinţă. Indiferent de numele ce trebue dat instituţiunei, acesteia care trebue să ia fiinţă în fiecare sat românesc.

Mulţi oameni de bani şi de inimă ar vrea să-şi lege numele de o faptă mare în satul lor de naştere ori de adopţiune ; iată modelul: casa populară, care ne trebue fără zăbavă : căminul şcolar !

Pilda celor doi medici să îndrumeze şi stimuleze pe toţi câţi vor să lase cu adevărat în urma lor o faptă trainică.

DUMITRU CORVIN

Un pgegygctn» minimal al „Astrei" de eri dela Sibiu, sub regimul opresor ungar, era îndrumarea agricolă şi expoziţia de copii. Şi se gă-siau mijloace pentru a cobori în mijlocul poporului însu­fleţind bunele îngrijiri ale ţarinei şi sfătuind ocrotirea elementară faţă de cei mici. In România Mare „Astru'' şi-a pierdut busola şi a abandonat chiar programul mini­mal de altădată. Cu toate că nu i-au lipsit mijlocele. Marei înzestrări cu aşezăminte, graţie omului de creaţie care a fost C. Diaconovici, „Astra" de după Unire nu i-a adaos nimic — dimpotrivă.

68

Otto Bauer Patru ani după masacrarea muncitorilor din Viena,

patru luni după anexarea Austriei, s'a stins la Paris în emigraţie Otto Bauer, conducătorul partidului social-democrat austriac şi şeful şcoalei austro-marxiste.

Pe drumul exilului, pierzânau-şi partidul şi apoi ţara, Otto Bauer a căzut, aşa cum a trăit, la postul său, pe care de pe băncile universităţii şi-1 alesese, sub influenţa profesorului său Victor Adler. Consec-

' vent socialist, consecvent democrat, consecvent paci­fist, Bauer a rămas fidel austro-marxismului, şcoală condusă de el după dispariţia lui Victor Adler.

Ca doctrinar şi ca om politic, Otto Bauer a avut marele merit de a rosti fără echivoc cuvântul său, de a desvălui fără reticenţe gândirea sa, de a spune lucrurilor pe adevăratul lor nume chiar când ele intrau în contradicţie cu tradiţia şi rutina social-democrată. Analist fin, dialectician încercat, el cer­ceta scrupulos evenimentele, le explica sensul şi în­cerca adaptarea la nouile situaţii fără să piardă din vedere ţelul final. Asumându-şi acest rol, el a avut de dus multe polemici chiar cu unii dintre cama­razii săi.

Om de cultură vastă, în permanentă căutare, Bauer a dat la iveală lucrări valoroase, dintre cari numai „Calea spre socialism" a fost tradusă în ro­mâneşte. Din păcate, celelalte studii ale sale au ră­mas necunoscute publicului românesc: Le socialisme, la religion et l'eglise; Rationalisation manquee; Das Naţionali ta tenproblem und die Sozial-Demokratie; Imaginea mondială a marxismului; Revoluţia aus­triacă; Politica agrară a sootal-democraţiei; Intre două războaie mondiale; Internaţionala şi războiul, etc.

El este principalul autor al programului dela Linz şi al programului agrar din 1925. In revista de doc­trină „Der Kampf", pe care a condus-o, a publicat nenumărate articole. Dintre acestea, au apărut câteva în revista românească „Mişcarea socială" pe care a scos-o până acum câţiva ani d. Ilie Moscovici: Criza capitalismului, Rezistenţa eroică din Austria, Lumea capitalismului în prăbuşire, Criza mondială poate ceda?, Criza spirituală, Misiunea generaţiei noui, etc, etc.

* * * Otto Bauer s'a născut la Reichenberg, la 5 Septem­

brie 1831. După ce a absolvit liceul, a făcut studii juridice la Universitatea din Viena, obţinând diplo­ma de doctor în drept.

Aderând la socialism, el a devenit curând militant şi colaborator al lui Victor Adler. Director al revistei „Der Kampf", secretar al grupului deputaţilor socia­lişti, el a fost şi membru în Biroul socialist interna­ţional. Curând războiul mondial izbucneşte. Pe Otto Bauer îl găsim locotenent de rezervă. Pentru puţin timp însă, căci după un E. -J. este luat prizonier de armata Rusiei ţariste şi internat în Siberia, dincolo de lacul Baikal. In captivitate, a redactat un ziar pentru prizonierii germani.

După revoluţia rusă din Februarie 1917, prin inter­venţia Sovietului din Petrograd, Otto Bauer a fost liberat. Revenit la Viena, el a participat la conduce­

rea ziarului „Arbeiter Zeitung". Din cauza atitudinii sale opoziţioniste, guvernul imperial 1-a trimis, drept pedeapsă, pe frontul italian.

Curând însă, revoluţia cuprinse şi Viena. (Noem-brie 1918). Habsburgii răsturnaţi, Otto Bauer este numit subsecretar de stat şi apoi ministru al aface­rilor străine în guvernul republican.

In această calitate, el a fost unul dintre cei mai călduroşi apărători ai popoarelor subjugate atâta vreme de Habsburgi. Adânc cunoscător al drepturilor naţionalităţilor oprimate de imperiul dualist ,a ple­dat pentru dreptul acestora de a dispune de soarta lor.

Deşi în 1913, susţinea autonomia naţională a po­poarelor în cadrul unei federaţii austriace, aceasta nu 1-a împiedicat, ca delegat austriac, să recunoască drepturile românilor, cehilor şi croaţilor, de a orga­niza state naţionale, independente şi întregite.

Ca socialist şi ca ministru de externe, a luptat pentru contopirea republicilor germană şi austriacă într'un singur stat. Această fuziune părea posibilă mai ales pentru că revoluţia răsturnase pe Vilhelm al II-lea şi adusese social-democraţia germană la putere. Dar aripa stângă a socialiştilor austriaci nu vroia să audă nici în ruptul capului de o unire cu „Germania lui Noske", în care moştenitorii milita­rismului prusac se împăcau atât de bine cu miniştrii socal-democraţi orbiţi de putere şi de fast, în care Karl Liebknecht şi Roza Luxemburg au putut fi asasinaţi de premergătorii regimului nazist.

Desigur că Otto Bauer dorea a unire politică cu a-ripa stângă a social-democraţiei germane care do­mina în Bavaria, Saxa şi la Hamburg, dar confuzia politică de atunci n'a permis realizarea planului său.

Limitându-se la acţiunea guvernamentală în lăun-trul tinerei şi fragilei republici austriace, Otto Bauer a fost iniţiatorul şi realizatorul multor reforme so-, ciale şi poltice. Când adunarea naţională a Austriei a instituit o comisie de socializare, el a fost ales pre­şedinte al acestei importante comisuni. Lui i se da-toresc reformele: expropierea marilor moşieri şi în­fiinţarea comitetelor de muncitori în întreprinderi.

Ca şi în multe alte ţări, clasa dominantă din Au­stria n'a făcut concesiuni decât atâta vreme cât era cuprinsă de panică, cât îi era frică de o răsturnare totală care ar fi antrenat pierderea tuturor privile­giilor. De îndată ce apele s'au liniştit, eră concesiu­nilor a luat sfârşit. Curând i-a venit rândul social-democraţiei austriace să fie îndepărtată dela guvern. Numai la Viena, au păstrat socialiştii conducerea municipului până în zilele sângeroase din Februarie 1934.

Deşi, sub conducerea lui Otto Bauer, socialiştii au­striaci au dus o luptă intransigentă de opoziţie, luptă care i-a ridicat în ochii masselor, lui Dollfuss nu i-a fost greu să instaureze dictatura cu ajutorul Heim-wehr-ului lui Stahremberg. Cu toate că socialiştii dis­puneau de forţele Schutsbund-ului, Dollfuss i-a în­vins. Este adevărat că muncitorii austriaci s'au apă­rat eroic, rezistând până la unul. Apărând libertă­ţile democratice, ei au apărat în acelaş timp liber-

69

SOCIETATEA DE MÂINE

tatea naţională a ţării lor. Fără ei, independenţa Austriei era dinainte compromisă. Iată ce n'au în­ţeles Dollfuss, Fey şi Schuschnigg, cari dealtfel au plătit scump erorile comise.

Este adevărat că Iulius Deutch şi Otto Bauer au fost alături de muncitori în această luptă pierdută înainte de-a fi început. Dar răspunderea politică a înfrângerii rămâne asupra partidului care a tempo­rizat la infinit, care a dat îndărăt la atacurile repe­tate ale adversarului, care n'a încadrat destul de bine massele în clipele hotărîtoare. *" Refugiat în Cehoslovacia, la Brno, Otto Bauer reu­şeşte să scoată din nou „Arbeiter Zeitung" şi „Der Kampf", în jurul cărora regrupează un număr de emigranţi politici. Dar nici aici nu poate activa prea mult, căci injoncţiunile hitleriste îl obligă să pără­sească Cehoslovacia şi să se stabilească la Paris.

In Franţa, s'a ocupat în special de soarta emigran­ţilor austriaci. A luat parte la congresul dela Royan al partidului S. F. I. O., pentru ca numai la câteva zile după aceia să cadă răpus de o criză de cord.

Otto Bauer a murit în vârstă de 57 ani.

Dela reconstituirea Internaţionalei muncitoreşti socialiste din 1923, Otto Bauer a fost în permanenţă membru al comitetului executiv şi al biroului său-de conducere. Foarte ascultat, el se bucura de mare au­toritate în cercurile socialiste din toate ţările.

Cât de mult a fost apreciat în Franţa dovedeşte a-fluenţa din ziua înmormântării, la Paris, când ce­nuşa sa a fost îngropată în cimitirul Pere-Lachaise, lângă „Mur des Federes". Muncitorimea din Paris a venit în mare număr să salute pentru ultima oară militantul şi doctrinarul socialist, care a jucat un rol internaţional atât de important.

Luând cuvântul la înmormântare în numele socia­liştilor revoluţionari din Austria, Gustav Richter a subliniat sprijinul pe care cel dispărut îl dădea nouii generaţii de luptători. „Intre generaţia veche, reformistă, — a spus Richter, — şi generaţia de după instaurarea fascismului, Otto Bauer a făcut puntea de trecere. El ne-a înţeles şi a fost prietenul nostru cel mai bun".

Intre reformismul german şi austro-marxism n'au existat divergenţe de doctrină, ci numai de tactică şi strategie. Şi o şcoală şi cealaltă se declara marxi­stă, deşi prima era foarte serios pătrunsă de revizio­nismul lui Bernstein şi de colaboraţionismul lui Noske. Şi un partid şi celălalt se bizuia pe proleta­riat şi afirma că urmăreşte socializarea bunurilor.

Deosebirea dintre social-democraţia germană şi cea austriacă apărea de îndată ce era vorba de lua­rea puterii. In timp ce reformiştii germani se pro­nunţaseră pentru tactica evoluţionistă, de obţinere a puterii prin jocul parlamentar, austro-marxiştii a-firmau necesitatea revoluţiei politice, a răsturnării regimului absolutist chiar prin forţă.

In ce priveşte revoluţia socială, şi unii şi alţii erau de acord în a-i nega utilitatea. Atât reformiştii ger­mani cât şi austro-marxiştii pretindeau că regimul socialist poate înlocui încetul cu încetul capitalismul

pe cale de evoluţie, prin reforme eşalonate în timp, fără să fie nevoe de măsuri revoluţionare, cari, spu­neau ei, pot face mult rău producţiei şi avutului na­ţional.

Otto Bauer, care încarna austro-marxismul, nu ad­mitea decât revoluţia politică, neezitând să condamne revoluţia socială. El socotea că, odată instalat la pu­tere, partidul social-democrat va putea clădi pe în­delete, încăpere cu încăpere, cetatea socialistă.

Dar Otto Bauer s'a înşelat amarnic. Experienţa austriacă ne-o dovedeşte din plin. Revoluţia din Nov. 1918 a fost opera proletariatului şi a consacrat victo­ria politică a muncitorimii austriace. Dar partidul social-democrat, împărţind puterea cu social-creş-tinii, nu putea pretinde că revoluţia politică era în­făptuită. El n'a avut un rol preponderent decât a-tâta vreme cât conjuctura internaţională a impus clasei dominante o politică de concesiuni. De îndată ce valul revoluţionar a trecut, social-creştinii au ri­dicat capul, au ocupat primele locuri, apoi au înlă­turat pe social-democraţi dela guvern, iar în 1934, imitând pe hitlerişti şi ascultând de sfaturile guver­nului fascist dela Roma, au îndreptat tunurile îm­potriva blocurilor muncitoreşti şi au dizolvat atât partidul social-democrat cât şi sindicatele.

Ce s'a ales din legile pregătite de comisia de so­cializare? Ce a rămas în picioare din reformele rea­lizate de miniştrii social-democraţi? Ce s'a păstrat din ceiace înfăptuise municipalitatea socialistă a Vienei? Nimic n'a rezistat vremurilor din tot ceiace constituia mândria austro-marxiştilor. Constatând aceasta este imposibil să nu te înclini în faţa eviden­ţei: austro-marxismul n'a rezistat experienţei isto­rice; nu numai că nu şi-a putut menţine poziţiile câştigate dar a trebuit să se dea învins, să cedeze pasul.

Iată de ce Otto Bauer a salutat „noua pornire" a socialiştilor-revoluţionari din Austria. El a înţeles că jumătăţile de măsuri şi jumătăţile de revoluţii şi-au trăit veacul.

Intransigenţa opoziţionistă a partidului social-de­mocrat austriac n'a putut servi mai mult decât voca­bularul său radical. Este de remarcat că austro-mar­xiştii au împărtăşit soarta reformiştilor germani, deşi nu admiteau nici tactica lor de colaborare ministe­rială, nici langajul lor oportunist.

înfrângerea austro-marxismului pe terenul politic adevereşte inconsistenţa sa din punct de vedere doctrinar.

In aceste timpuri hotărîtoare, de lupte decisive, de răsturnări generale, în acest ajun de uragan, încer­cările teoretice de împăciuire, de conciliere a ele­mentelor ce se înfruntă sunt dinainte condamnate.

înţelegând aceasta, Otto Bauer s'a alipit nouii ge­neraţii de luptători care, sătulă de zigzaguri, de ezi-* ţări şi de concesiuni, sătulă de înfrângeri, îşi croeşte un drum nou, — drept, — către ţelul dorit de mun­citorime, întrezărind viitorul, care nu poate consacra victoria reacţiunii obscurantiste, el a întins priete­neşte mâna acelora cari, trăgând învăţăturile cuve­nite din experienţele trecutului, sunt hotărîţi să nu cadă prinşi în mrejele aceloraşi iluzii şi erori.

PAUL TEODORESCU

70

SATE, ORAŞE, REGIUNI

Beiuş, citadelă de cultură şi de românism.

Beiuş, leagăn sfânt al unor nă­zuinţe şi mai sfinte şi cari din graţia divină s'au îndeplinit.

Beiuş, oraş mititel în judeţul Bihor, înfipt înţelepţeşte în ma­lurile Crişului Negru, tocmai la poalele munţilor Apuseni, aproa­pe de Vaşcău, unde oamenii trăesc nu din lemnele pădurilor care-l înconjoară, nici din plugă-rit, nici din păstorit, nici din ne­goţ, ci din idealuri.

Arar mi-a fost dat să văd un oraş atât de fericit situat între coaste de dealuri populate de livezi, de par'că întreaga aşezare ar fi toată numai grădină.

Flori minunate cresc în acest climat binecuvântat de Dumne­zeu, întocmai sufletelor oameni­lor, pentru că şi oamenii sunt în­tocmai florilor.

E-hei, ce oameni! Minele de fier şi de aramă din

preajma lui, au oţelit inimile oa­menilor în lupta milenară de sub o stăpânire maghiară tiranică, fără ca să le strice veselia cântu­lui şi blândeţea bunătăţii.

Caracterul tenace până la eroism, s'a împletit totdeauna cu suprema bucurie a sacrificiului, păstrându-se, astfel, — din gene­raţii în generaţii — moştenirea

N'aş putea să spun pentru ce oraşele mi-au făcut totdeauna impresia unor fiinţe uriaşe cari îşi duc viaţa lor proprie, în afara vremelnicilor rostuiri cărora oa­menii, în viermuiala lor, vor să le dea o anumită înfăţişare sau o oarecare pulsaţie.

Ba mai mult: cred că oraşele altoiesc oamenilor anumite trăsă­turi sufleteşti din enorma lor aşe­zare caracteristică. Căci pe ori unde ar peregrina omul în cursul

I. B E I U Ş mare a unei conştiinţe de înaltă spiritualitate naţională.

Gândul ca şi ozonul pur din munţii Bihai\ei, a fost năpădit continuu de o dragoste colectivă, înlăturând prăpăstiile dintre ţă­rani, muncitori şi intelectuali, de­săvârşind acra omogenitate in­disolubilă, la care multe alte ţi­nuturi ale ţării, râvnesc. Altfel cum ar fi fost posibil martiriul eroilor „Ciordaş" şi „Bolcaş", cei doi avocaţi mari luptători ai ideei de unitate naţională, tortu­raţi şi omorâţi de Secui, în furia lor oarbă şi neputincioasă ?

E-hei, ce oameni! Tot de aici, au pornit figuri

ca Alex. Lapedatu, fost mini­stru ; mult regretatul Iosif Maio-rescu; Inginer Cocma ; Av. Ner-va Traian Cosma, fost deputat în atâtea legislaţii şi de mai multe ori primar; dr. Ciavi, fost sena­tor; apoi, Protopopul profesor Pavel, a cărui erudiţie nu era un simplu cuvânt ci un aposto­lat şi în urma cărei pierderi, ju­deţul, ţara, creştinismul, au ră­mas adânc îndurerate. Părintele protopop Popp, a cărui cultură generală şi iubire de aproapele e proverbială. Şi ce orator!...

Dar câţi nu sunt, Doamne, oameni toţi unul şi unul.

D'apăi, femeile ?... Adevărate tovarăşe ideale ale bărbaţilor ;

blânde, iubitoare, culte, dar şi hotărâte luptătoare!

îmi amintesc de d-na dr. Popp Cornel, d-na dr. Ciavi şi încă alte multe doamne al căror nume re­gret că mi-au scăpat.

Ştiu, însă, că este acolo o casă a femeilor române, unde hărnicia se împleteşte fericit cu voioşia şi de unde nici un naufragiat al soartei nu a plecat cu mâna goa­lă. O adevărată casă a Samari-tencelor.

Şi mai este ceva în acest mi­titel Beiuş, care te impresio­nează în mod deosebit. Un suflu general de a înfăptui binele, in­diferent de confesiune sau pă­tură socială. Deaceea poate ura nu s'a putut cuibări în Beiuş.

Principiile politice n'au putut învrăjmăşi oamenii. Ele au ră­mas viabile numai în măsura în­făptuirilor. Ei, dar nu multe oraşe de provincie sunt ca Beiu-şul.

La lumina culturii lui, s'a lu­minat judeţul şi pe drept cu­vânt s'ar putea spune că Beiuşul e adevărata capitală spirituală a judeţului, care cinsteşte ţara şi neamul, şi care nădăjduim că tot el va determina schimbarea Ora­diei dintr'un focar de şovinism refractar, într'o citadelă de cul­tură românească.

U. O R A V I Ţ A vieţii lui, niciodată, dar absolut niciodată, nu-şi va uita oraşul natal, şi va purta cu sine nu nu­mai nostalgia oraşului părăsit ci şi o potentă spirituală, un mod de a vedea şi de a se manifesta, precum şi o tainică sudură între el şi oraşul de unde a purces.

Dacă într'adevâr oamenii se aseamănă între dânşii, de unde totuş acea deosebire ? Deosebirea e aşa de totală, că deşi dela un oraş la altul e numai o depăr­

tare de câţiva kilometri, deşi tre­burile şi nevoile publice sunt ace­leaşi iar ideile cari circulă au acelaş înţeles, totuşi oamenii sunt diferiţi. Diferenţierea dintre unii şi alţii se poate constata în înce­tineala sau repeziciunea cu cari îşi adoptă sau resping anumite principii, în săvârşirea rosturilor obşteşti şi mai ales în însăşi mo­ravurile societăţii precum şi ale vieţii private.

Dar ce altceva sunt moravurile,

SOCIETATEA DE MÂINE

obiceiurile, tradiţiile, dacă nu un produs specific al oraşului ?...

De aceste legi cari se infiltrea­ză în sânge, nu poate scăpa nimeni. Câţi dintre inovatori n'au trebuit să îndure oprobiul sau să ia ca­lea exodului. Nu există oraş care să nu-şi aibă martirii lui cu care apoi să se mândrească. Dar iarăşi este un adevăr că ori unde ai fi pornit şi ori unde ai fi ajuns, porţi sgura unor anumite senti­mente sau restricţiuni pe cari oraşul natal ţi le-a impregnat.

Oraviţa nu mi-e oraş natal şi dacă totuş îl iubesc, îl iubesc prin faptul că dintre toate oraşele Ba­natului, el mi-a plăcut cel mai mult atât prin poziţia lui geogra­fică,— aşezat ca un voinic ce-ar vrea să se odihnească la poalele munţilor Seminicttlui,—cât şi prin aceea că aci dospeşte o viaţă mereu proaspătă, mereu curată. Oame­nii sunt voioşi şi deschişi la su­flet ; prieteniile se leagă uşor şi omenia nu este un cuvânt luat în deşert; râsul le este limpede

De cum eşi din gară, apuci la stânga, de vale, pe un drum larg, sădit de-oparte şi de alta cu pomi roditori.

Câtă deosebire între drumurile noastre din Muntenia şi cele ale Ardealului!

Fără să vreau, mă gândesc la ce s'ar alege de bieţii pomi dacă şi şoselele noastre ar fi întocmai alcătuite ? Jaf ? Crăcile toate rupte şi nici măcar o frunză, necum fructe. Aci, ramurile stau aplecate de greutatea rodului. N'ai decât să întinzi mâna şi pof­ta — pe care orice fructă a lui Dumnezeu, ţi-o iscă, — să fie satisfăcută. Dar, nu! Toţi stau aşa... doldora de bogăţie, şi ni­meni nu se atinge de dânşii. E, în această ţinută, o vădită educaţie a dragostei faţă de fiinţele vege­tale, un cult până la o îngrijire deosebită, precum şi un respect — demn de admirat — faţă de proprietate fie ea colectivă, fie particulară.

Cum zic, dacă apuci pe drumul din stânga staţiei şi te laşi aşa... în voia lui, pe măsură ce-ai să înaintezi pe panta dulce, ai să simţi o răcoare mângâietoare care-ţi va face pasul mai sprin­ten, inima mai voioasă, gândul mai limpede, ca în preajma unei mari bucurii. Şi bucuria, iat-o, colea, de vale, ce se întinde ve­selă şi neaoş românească, la poa­lele munţilor Sibiului acoperiţi de păduri.

SĂLIŞTE ! Patria marelui Mi­tropolit Andrei Şaguna.

şi muzical, ca şi pârâiaşul care sare sprinten şi vesel la vale, pe lângă marginea trotuarului, chiar prin inima oraşului.

Am vizitat multe oraşe şi de mai multe ori; nicăeri, însă, nu am văzut oameni mai însetaţi de frumos şi fremătând de bucurie când bagheta magică a artei îşi arată comorile.

Teatrul care datează, aci, de pe vremea Măriei Tereza, e mic în-tr'adevăr, dar arhiplin ori de câte ori se anunţă un spectacol bun.

Tot aci, am cunoscut un tine­ret entuziast şi preocupat de lu­cruri înalte, de înfăptuiri mari, fără să-i poată ameţi vârtejul intereselor meschine şi să-i do­boare banalul cotidian. Poate unde înălţimea Seminicului răpe­şte sufletele copiilor îmbătaţi de slavă şi frumos, şi din actuala şi singuratica Mălina, (altădată ves­tită staţie climaterică) le proiec­tează pe orizonturile ţării, până la margine de hotar, acolo unde

Orăşelul acesta despărţit în două... sau mai bine zis, adunat din risipirea lui de prin vâlcele şi dealuri pe malurile râuşorului Cibinu, e cea mai curată aşezare românească. Şi e uimitor cum populaţia băştinaşă nu a suferit nici un fel de amestec cu cele­lalte neamuri în decursul vre­murilor. De aceea poate frumu­seţea românilor de aici e recu­noscută ca întrupând caracteris­tica frumuseţei clasice. Şi într'a-devăr, n'am văzut nicăeri o speţă de oameni mai frumoşi. Mai ales ţăranii! Au în figurile lor ceva de nobleţe... de o distincţie rară. La târgurile zilnice şi săptămâ­nale, unde se adună ţăranii de prin comunele apropiate, se pot constata liniile armonice ale figurilor de-o limpede şi majes-toasă expresivitate. Apoi ţinuta dreaptă şi hotărîtă, fără ca mân­dria să fie mult prea isbitoare ; precum şi graiul limpede fără ac­cent şi cuvinte împrumutate, fac să te simţi la tine acasă, între ai tăi, şi să-i îndrăgeşti pentru tot­deauna. Sau pentru că nealtera-rea chipului ca şi a sufletului lu­minos, deschis şi cu o voe bună, se mai datoreşte şi faptului că toţi cei de prin jurul Săliştei, sunt ageri la minte, harnici gos­podari şi mai ales pricepuţi ne­gustori, şi că n'a putut pătrunde elementul strein.

Ori cum ar fi, însă, şi ori cari îndeletnicirile, fie că se ocupă cu plugăritul pe întinsul platou din­tre munţi, fie cu păşunatul, sau

buna şi bătrâna noastră Dunăre îşi împleteşte în plin soare şer-puirea ei albastră ?...

Oamenii sunt mari, nu numai prin ceeace făptuesc, dar şi prin ceeace simt. Şi aci, la Mălina pe platoul fostului sanatoriu de tu-berculoşi (astăzi proprietatea Re-şiţei şi par'că în derâdere lăsat în părăsire) mi-a fost dat să întâl­nesc suflete alese, simţiri nobile, că nici n'am băgat de seamă când soarele a scăpătat şi seara s'a lă­sat. Par'că ne-am fi pomenit aşa de-o eternitate.

Eu şi astăzi mai port emoţia clipelor deatunci şi tăria mirosu­lui pădurilor de brazi, cari săge­tau văzduhul ca nişte creneluri ale unei falnice cetăţi.

Nu nu's moarte oraşele cari adăpostesc sub zidurile lor oa­meni ce sunt învăţaţi-să privea­scă viaţa din piscuri, aşa cum am cunoscut eu pe Oprovici, Pavel Bellu şi Bugarin. Şi poate de aceasta Oraviţa mi-e dragă.

cu negoţul, îşi păstrează neştir­bită firea nobilă a românului.

Aci, în orăşelul acesta mititel, am mai cunoscut pe părintele protopop a cărui inimă duioasă îl ţine gata totdeauna pentru în­făptuiri caritabile, pentru ajuto­rarea celui în suferinţă, — nu numai cu mierea cuvântului — ci şi cu fapta, cu punga, şi mai ales cU lacrima, —• perlă sfărâmată în­tre gene. Un om de-o adevărată puritate creştină şi c'o viaţă ca o pagină din evanghelie.

Spune o zicală: „Cum e turma şi păstorul".

Şi cum păstorul nostru este unul din cei aleşi, turma lui, turma lui Dumnezeu, ridică în­treg ţinutul în binecuvântata slavă a cerului. Mai ales, seara, când umbrele munţilor se aşează odihnitor peste înjghebarea ome­nească, şi când de sus, blând şi muzical, cuvântă clopotele dela schitul din inima codrului, sufle­tele tuturor încep să fluture prin aer călăuzite către marea con­templaţie ortodoxă. Şi nu ştiu de ce, în mintea mea, se înfiripă gândul: Ori ce, şi ori câte s'ar mai abate peste noi, e greu să dispară un neam ca al nostru.

îmi înalţ privirile către cer, şi deasupra munţilor a răsărit lu­ceafărul !

Mă simt cuprins de un senti­ment mistic, şi încep să şoptesc rugăciunea cea mare :

„Tatăl nostru..."

CONSTANTIN BARCAROIU

III. S A L I S T E

EUROPA CONTIMPORANA

C r o n i c a P l a s t i c ă Sala „Universului" unde ne-am

obişnuit a vedea aproape întot­deauna expoziţii cu prea puţine calităţi artistice pentru a ne pro­cura emoţii mai intense şi mai mult interes, de data aceasta adă­posteşte expoziţia de pictură a Doamnei Olimpia Tibeica Br. Po-goreţ şi expoziţia de covoare a D-nei Pria amândouă expozantele dela Sibiu. D-na Pogoreţ, care du­pă cum ne iniţiază lucrările sale este în plină evoluţie.

Ultirnele lucrări, par mai libe­re, tratând mai mult personalita­tea artistei a cărei sensibilitate se resimte de altfel sub diferite pâl­pâiri aproape în fiecare pânză.

Cele mai reuşite ni se par pân­zele sub nr. 41, 54, 57, 2«, 69, 71 şi 74 executate cu nerv şi de factură plină de viaţă.

Aci artista frământă şi trăeşte materia cu mai multă intensitate, degajând o prospeţime şi armo­nie de culori plăcute. Şi când ne gândim la numărul imens de cu­coane ce fac pictură din prea mult belşug sau plictiseală (rare sunt cele ce simt nevoia unei eliberări interioare) modestia şi talentul D-nei Pogoneţ nu-i face decât cin­ste. Deasemenei covoarele D-nei Pria merită atenţiune deosebită fiind executate într'un mod origi­nal, artistic, de o Semnificativă notă românească.

Este lucru cunoscut că Salonul Oficial, ce-şi face apariţia în fie care an, adăposteşte de multe ori operele cele mai bune ale artişti­lor din toate colţurile ţării.

Fie care provincie îşi trimite ce are mai caracteristic. Anul acesta Ardealul are prea puţini repre­

zentanţi. Care să fie cauza? O prea mică atenţie din partea ju­riului simţindu-se neîndreptăţiţi în felul cum sunt primiţi sau în­curajaţi ? Ambiţii personale sau lipsa de creaţii ? Iată o serie de întrebări ce-şi reclamă răspunsul. Ar putea să fie şi una şi alta.

N'am putea însă preciza într'o formă definitivă adevărul. Deocam dată prezentul ne arată un număr prea mic de expozanţi, ce înţeleg să-şi afirme calităţile la acest sa­lon.

Dintre maeştrii mai în etate, cu un nume bine definit în plastica

Ardeleană, expun doar câţiva: A. Ciupe, C. Bogdan şi Hans Eder.

D. Ciupej a cărui putere de rea­lizare n'a desminţit niciodată, ex­pune de data aceasta două naturi moarte, bine armonizate dar prea puţin pentru talia D-sale.

Pe vremuri am cunoscut un Ciupe excepţional, ce ataca puter­nic subiecte a căror înfăţişare e-rau într'adevăr surprinzătoare. D. Ciupe este unul dintre puţinii pic­tori ardeleni ce-şi trimite regulat operele la Salon, bucurându-se a-proape întotdeauna de o răsplată: un premiu sau o reţinere pentru colecţiile statului.

Şi aceasta nu-i decât un merit deosebit. Puţini sunt cei din Ar­deal, cari ştiu să se impună, să nu fie uitaţi la Bucureşti, tră­gând foloase reale de pe urma o-perilor.

Un artist de talia d-lui Ciupe este şi d. C. Bogdan a cărui acti­vitate în cadrul Salonului Oficial, pare a fi mai anemică.

Anul acesta expune şi d-sa două peisagii cu. aspecte din Franţa, care, parcă hu-1 exprimă întocmai conform cu talentul şi inteligenţa ce i-se atribue.

Temperamentul d-lui Bogdan ne-a obişnuit a lăsa în cuprinsul înţelegerii noastre, emoţii cu mult mai puternice ca cele prezente. Ne aducem aminte de un Bogdan — maestru al compoziţiilor — plin de vervă şi nerv, ce nu-şi găsea locul pentru a se exprima cât mai complect şi înălţător. Acum câţi­va ani, chiar la Salonul Oficial, a-cest maestru care actualmente pare a trece neobservat, făcea sen­zaţie prin ceiace expunea.

D. H. Eder, pe care nu-1 cunoaş­tem de cât după operă, expune un portret cu multe calităţi. D-sa nu-şi desminte rasa. Şcoala germană, ce pare că-1 serveşte în toată con­duita sa artistică, se observă net. Desenul sever disciplinat, îmbră­cat într'o culoare cu aparenţă me­talică, vie, distribuită în tuşe largi şi energice, ne dă impresia unui temperament viguros şi plin de vi­talitate.

Tineretul pare inexistent în a-cest an. Cu mare greutate am gă­sit lucrări semnate de Folop An­tal : un portret într'o formă deco­rativă şi rece, dar sinceră şi Ham-bud Max tot un portret conştiin­cios executat ca desen, dar cu prea puţine calităţi de culoare,

Dintre debutanţi E. Profeta sem­nează o natură moartă, aşezată într'un colţ al Salonului (în sala cea mică) care pare a fi „Purgato­rul celor aleşi". D. E. Profeta, ori cum ar fi pătruns în Salon a fă­cut progres şi aceasta nu poate decât să-i dea curaj, alimentân-du-şi în viitor împrumuturile, convenţionalul şi meseria cu mai multă emoţie, sentiment personal şi artistic.

Aproape de Profeta expune şi d. Trucinschi (un tablou de di­mensiuni mai mari) care la eta­tea d-sale n'ar mai trebui luat ca debutant.

Privit prin „Pace Vouă" (aşa-i place artistului să-şi numească o-pera) d. Trucinschi apare ca un simplu diletant şi este extrem de semnificativă „mila" ce a avut-o juriul primindu-1 cu asemenea lucrare.

Căci aci n'am găsit nimic ce-ar putea trezi o cât de mică emoţie artistică. Păcat că d. Trucinschi, care nu pare a fi lipsit de oare care talent persistă pe drumul ce nu-i va aduce o satisfacţie mai plăcută printre artiştii şi publi­cul cunoscător aşa cu ar dori d-sa.

La această expoziţie coletLva am fi vrut să întâlnim şi numele ti­nerilor mai proeminenţi în plas­tica tânără din Ardeal: Ilea, Vlasiu, Gomboş, Stoicănescu, Tu-crea, Moga, Mihulin, Medrea, Chi-ra şi alţi ce ne scapă din vedere.

Cu acest prilej nu pot să trec cu vederea absenţa celui mai re­prezentativ sculptor din Ardeal: R. Ladea^a cărui linie viguroasă, îsvofată 'ai ir brazdă curat bănă­ţeană, h'ar fi putut decât să facă cinste Salonului Oficial.

TJeasemeni numele d-lui Demian atât de cunoscut iş apreciat.

Probabil că abţinerea acestor artişti, cari sunt fără îndoială pro motorii artei plastice din Ardeal, să fie datorită în bună parte şi faptului că „Ardealul Plastic" de cele mai multe ori a fost pălmuit şi prea puţin încurajat la Bucu­reşti.

Deci, renunţarea venită în acest sens pare justificată.

Totuşi, cred că obţinerea unei victorii definitive nu se poate câş­tiga de cât pe câmpul de luptă, piept la piept, neţinând cont de în­frângerile ce-au venit pe o linie sinuoasă, sau pe la spate.

N. BRANA

IliMfQUMITflîEfl

R O l U l E H C l i

VIAŢA TEfATRALA Toate ramurile de activitate o-

menească, o duc, astăzi, destul de greu ca sub povara unui ble­stem, sau a unei zodii rele.

Nu există om — indiferent de raza lui de activitate, - fără ca să nu se vaite.

Artele însă, se sbat in cea mai neagr'ă desuetudine şi în special teatrul. Pentrucă orice s'ar spune, nu se poate vorbi de o adevărată mişcare teatrală, la noi, când nu de multă vreme teatre naţionale ca cel din Craiova, Chişinău, Cer­năuţi, Oradea, au fost desfiinţate.

Incontestabil, de vină sunt con­diţiile economice, — şi e ştiut că artele nu pot înflori decât într'o societate în care — dacă starea materială nu este eflorescentă, — trebue cel puţin să fie echilibrată; - • dar mai e de vină şi altceva: Starea morbidă de spirit a socie­tăţii contemporane.

Dadă intre pâine şi arte, omul va alege fatal, pe cea dintâi neglijând celelalte, nu tot astfel ar trebui să se întâmple cu teatru.

Teatrul nu e o simplă exibiţie, a unui ins pentru a întruni sufra­giul admiraţiilor, nici expresia in­tim subiectivă a unui om înzestrat de Dumnezu pentru a înobila sau subtiliza sufletele dure în lupta pentru existenţă; e ceva mai mult.

E o manifestare artistică de au­tenticitate colectivă, izvorând din însăşi existenţa organică a socie­tăţii. Numai prin el se poate în­trezări — dacă nu chiar cultiva— aspiraţiunile proprii fie în deve­nire, fie către cristalizarea unei etici, dupăcum tot aşa de bine se poate transforma într'o tribună de apărare, de conservare a unei so­cietăţi in desagregare.

Cu alte cuvinte, teatrul poate fi şi oglinda în care societatea să se reflecte aşa cum este, dar şi fă­clia călăuzitoare pe piscurile gân­dirii sublime.

Toate popoarele trec prin crize economice, spasmuri politice, ca şi decădere sufletească. Şi-au culti­vat însă tocmai aceeace putea să reprezinte mai structural, mai ti­pic specificul lor, adică teatrul.

Franţa, _ Anglia, Italia, Germa­nia şi Rusia, se întrec în a da am­ploare şi prestigiu tuturor artelor,

dar mai cu deosebire teatrului. Prin teatru parcă urmăresc un

scop final —. şi au deslănţuit o uriaşă propagandă culturală prin oraşe şi sate, înmulţind numărul teatrelor, trupelor şi deci al artişti­lor.

Aşa dar, nu este adevărat că numai pâinea trebue să-şi păstre­ze simbolul vieţii regenatoare.

Mai trebue şi suflet, pricepere, inteligenţă.

Dela pâine, dela această primă necesitate, fizică, omul poate foar­te uşor cădea în cea mai condam­nabilă extremă : Păcatul îmbui­

bării, al comodităţii, şi pentru a-ceasta, lupta pentru caparare până la saturaţie, până la imbeci­lizare.

Contra acestei stări de animali-zare, numai artele opun idealis­mul lor, făcând din om o energie spirituală dinamică, dornic de ori­zonturi mai largi şi de o simţire mai universală.

Societatea noastră românească, bântuită de problema existenţei şi mai mult de frenezia politică, pe deoparte; pe de alta, sub specificul nepăsării, inculturii şi frivolului, tace ca artele nu numai să nu în­florească dar să-şi coboare nivelul la o existenţă de cea mai verita­bilă mediocritate.

Deasemenea, teatru ! Aci, e o poveste şi mai amară! Pe lângă că publicul nu prea e

amator de spectacole decât atun­ci când i se prezintă vre-un bilet de favoare, doritorii de câştiguri mari şi imediate, adunaţi în so­cietăţi anonime sau trusturi, or­ganizează stagiuni întregi cu pie­se alese adhoc pentru cultivarea banalului şi satisfacerea siestei,

dar depe urma cărora teatrul se resimte si spectatorii, puţini la nu­măr, doritori de artă şi idealuri, fug înspăimântaţi.

Teatrele naţionale, destul de puţine la număr, îndrăsnesc să mai dea la lumină câte-o piesă de mare anvergură, a câteunui autor strein.

Dar cu o floare, nu se face pri­măvară. Literatura noastră dra­matică a rămas tot în faza tri­stelor experienţe din lipsa de spri­

jin. Iar când se întâmplă minu­nea să se reprezinte vre-o piesă originală, aceea e cu mult cântec.

Oare „selecţiunea" să fie o vor­bă goală ?

Tot din această lipsă de selec-cţiune, spectacole cari pot fi o re­velaţie, se ratează din lipsa mate­rialului uman necesar.

Şi cum poate fi altfel când in loc de iluminaţi avem directori

funcţionari, sau bancheri ? Regisorii, in majoritatea Ier, recrutaţi din actori fără talent. Pentru teatru, trebuesc oameni

împătimiţi care să aibă evlavie, nu numai fizic.

Şi ar mai trebui ca statul să conceadă întreaga lui dâosebită a-tenţie, mai ales când vremurile sunt atât de critice pentru întrea­ga suflare omenească.

Cred că numai astfel s'ar putea vorbi la noi de o adevărată viaţă teatrală.

REGIZORII m Dacă teatrul nostru păcâtueşte

printr'o literatură dramatică în afara contemporaneităţii, (rog să nu se înţeleagă actualităţii) apoi orizontul e un blestem şi regizorii o plagă sinistră pe viaţa teatru­lui.

Recrutaţi, cum am spus mai sus, din actori fără talent, func­ţiunea lor, la început este aceea de a ţine cont câte pahare, feţe de masă, etc, etc. s'au pus In scenă înainte de începerea spectacolului Apoi, de a urmări şl textul să vadă care actor a stropşit vreun cuvânt pentru a putea fi amen­dat, şi de a bate gongul (o tavă de aramă) când s'a terminat un act şi începe altul.

Din aceşti oameni, cu o atare prodigioasă educaţie tehnică şi artistică, se alerg, sigur, vracii ce­lei mai miraculoase arte, regi­zorii : un fel de vagmiştri insufi­cienţi, diformaţi, dacă nu chiar inculţi şi mărginiţi.

Arta lor scenică 1 Viziunea lor dramatică ? „O chestie foarte simplă" după spusa lor.

— Mişcă, mă boule, mai la dreapta. (Guşti).

— Spune mă mai tare, mă n'auzi ? Mama.., (Soare).

74

SOCIETATEA DE MÂINE

Cu acest vocabular de mahala şi sub acest comandament spiri­tual se formează talentele actori­ceşti şi se studiază o operă de artă.

Putere de analiză critică ? De disecare a elementelor esenţiale şi apoi de îmbinare a lor într'o ex-presiune armonică până la acea transcendentală poezie prin care iluzia devine mai puternică decât însăşi realitatea ? Sunt noţiuni pe cari — în majoritatea cazuri­lor — inteligenţa lor nu le poate cuprinde.

Lipsiţi de intuiţie şi sensibilitate artistică, ei nu se apropie de ma­terialul uman decât tocmai pentru ca să-1 înăbuşe sau să-1 derute în procesul de creaţie.

Astfel, la cele mai multe dintre spectacole, fără ca cineva să fie specialist, poate vedea flagranta desasociere dintre deeor, lumină, şi acţiunea scenică, dintre text şi intenţia pe care o pune actorul.

Am văzut piese de un dinamism aprig, pretabile la înscenări de proporţii ample, şi reduse la o ac­ţiune meschină în cadrul unor di-zertaţii anoste.

Şi viceversa : Piese de introspecţie, de atmos­

feră, cocoloşite între munţi de mu­cava, cari par'că voiau să Stri­vească pe bieţii actori reduşi la proporţii de liliputani cu toate strigătele şi urletele lor. Căderi în­grozitoare, când ar fi trebuit să fie adevărate triumfuri.

Şi cum ar putea' fi altfel, când un director de scenă (astăzi, slavă Domnului eşit la pensie) se adre­sa unor probişti: „Băgaţi de sea­mă. Aid este nişte felinare care la an moment dat are să intre în scenă". Absolut autentic.

Să ne mai mirăm că teatrul ro­mânesc e în plină decădere ?

Cum să nu fie, când un vizionar ca Victor Ion Popa, un iluminat ca G. M. Zamfirescu, un stilist ca Agterian, un împătimit ca Gaby Michailescu, — toţi literaţi, inte­lectuali, artişti, şi îndrăgostiţi ire­mediabil de teatru, sunt daţi la o parte şi în locul lor lăsaţi să

E LEATUL FAPTELOR

în locul vorbelor sterile. Bătrâna „Astră" îşi adună toată vlaga pen­tru adunarea generală anuală. Adică cea mai intensă „activi­tate", din an în Paşte, e pregăti­rea adunărilor generale anuale cu interminabile şi plate discursuri. Nici o problemă vie nu-şi mai pune biata „Astră". E roabă for­melor goale şi birocraţiei care sugrumă orice cuprins. Judeţe în­tregi sunt lipsite de orice rudiment de organizaţie. Instituţiunea vene-

treacă alţii, toţi cioclii cari trăesc din coliva bietului teatru.

— Cum ? S'ar întreba cineva, şi cu drept cuvânt; nu-i nici un om, acolo, care să ridice nivelul teatrului nostru ?

Sunt, cum nu ! Adică, au fost trei cari îi cântau moliftele. Pe doi i-a luat Dumnezeu în împără­ţia sa.

ACTORII

Necăjită şi tristă speţă de oa­meni.

Porniţi în viaţă cu iluzii su­perbe, cu doruri de realizări ar­tistice înalte, rând pe rând îşi frâng aripele şi avântul, — şi mai întâi de custozii dela conserva­tor, mai apoi, de sufletele sterpe ale directorilor de scenă. Univer­sul lor de gândire se restrânge treptat-treptat într'o biată cara­pace şi aceea plină de îndoială şi şovăire. Mica lor personalitate de­vine nesigură şi e mare lucru dacă în câţiva ani de zile mai poate păstra o scântee din marea vâlvătaie de odinioară.

Ei nu sunt oameni, sunt obiecte. Pentrucă nimeni din cei îndri­tuiţi s'o facă, nu se apropie de su­fletul lor, nu se apleacă peste ma­rea taină ce i-a mânat aci, şi pentru că actorul nu e considerat ca element prim în certitudinea unei opere.

Sub o atare oblăduire, actorul îşi amputează sistematic simţul demnităţii omeneşti şi între tea­ma de a nu fi dat afară şi iluzia unei parveniri, îndură resemnat toată gama injuriilor grosolane.

Dacă încă unii se ridică prin „săru' mâna stăpâne", iar alţii printr'o răbdare tenace şi mai rari prin forţa talentului lor, acolo sus nu se mai pot deosebi unii de alţii. Toţi sunt înrăiţi, înăspriţi. Lupta se dă fără milă între dânşii şi mai cu seamă împotriva celor ce vin din urmă.

De exemplu : Nu-ţi este permis ţie, actor mai

tânăr, să ai succes mai mare, sau egal, cu actorul principal, — pro-

rabilă e pe cale să expire din cauza oamenilor neînţelegători, cari o condamnă la formalisme sterile. Nici o idee mare n'o mai însufleţeşte. Avea prilejul să se amestece în viaţa satelor cu insti­tuţia căminului şcolar: a ezitat, a preferat să stea răstignită de vane ambiţiuni. Ce păcat, că în zile atât de mari, bătrâna „Astră" e desorientată şi osândită la inar-ţiune. Nu s'a ales nimic de planul marelui Vasile Goldiş de a se descinde personal în fiecare plasă şi de a propaga acceptarea impo-

tagonistul, de ! Eşti apostrofat că-i ratezi efectele, dacă nu chiar dat afară.

De ce această luptă de întâie­tate ? Din teama de a nu fi dat afară.

Necăjită şi tristă speţă de oa­meni !

Unde este atunci acea conoepţie de ansamblu ?... De omogenitate?... Desigur, rămasă inadaptabilă în creerul amorf al vreunui regisor.

Şi cu toate acestea avem ac­tori. Actori mari! Artişti cari pot sta alături de marii interpreţi din Apus.

Cum se întâmplă scăparea aoea-sta din menghina regizorială ? Pentru că să fim înţeleşi. Succe­sul pieselor nu se datoreşte decât actorilor cari au ştiut, sau putut să evadeze de sub sugestiile şa­blon ale prea iscusiţilor directori de scenă. Şi orice piesă care cade (în afară de cazul când e o lu­crare slabă) e # datorită unor per-suasiuni profesionale mediocre.

Da, da! Artişti de talia unor : Stoian, Bulfinski, Maximilian, Puiu Iancovescu, Ion Manolescu, Valen-tineanu, Vraca, — iar mai proas­peţi — Demetru, 'Grigoriu şi To-ma Dumitriu, precum şi Marioara Voiculescu, M. Zimniceanu, Mania Antonova, Măria Sandu şi Nineta Guşti, es de sub nivelul de înţe­legere al doftorilor noştri teatrali. Pe când ceilalţi — în majoritatea lor, — rămân robii unor manie-risme (şi asta e încă foarte mult) dacă nu sub tutela definitivă a regizorului şi a rutinei ceeace nu e tot una cu arta.

Câtă vreme însă teatrul va fi privit numai ca un mijloc de amu­zament şi nu ca un for de înaltă educaţie artistică şi culturală, sti­clarii, pânzarii şi crupierii, vor fi mentorii spirituali.

Şi astfel Thalia şi Melpomena vor fi satisfăcute. Iar cioclii... cio­clii îşi vor da mâna, se vor în­graşă şi vor pieri în propria lor osânză.

BARCOSTAN

zitului voluntar de „un leu pentru cultură" dela fiecare cetăţean român. Nimeni n'a mai dinamizat „Astra" prin contact personal cu massele. E regretabil, profund re­gretabil! Ar fi ceasul suprem, ca toţi aceia cari se simt vinovaţi de eclipsarea „Astrei" să-şi măr-tu1 'sească partea de... insucces şi să se dea la o parte în mod volun-tra lăsând altora locul de răspun­dere şi reactivare a instituţiei, care nu merită destinul banal şi ago­nizant de astăzi.

FIGURţ REPREZENTATIVE

P u b l i c i s t u l M ă r i e C h e n d i — Un sfert de veac dela săvârşirea lui —

Ce repede s'a stins, în floarea vârstei, marele gazetar transilvănean, consumat de văpaia puternică a spiritu­lui său neodihnit, tumultuos, creator!

Un pelerinaj pios a fost reînoit, aproape în mod automat anual, la mormântul ilustrului polemist Ilarie Chendi, din cimitirul Bellu, în ziua de 27 Iunie.

E un sfert de veac dela „săvârşirea" — cum s'ar spune în limbaj biblic — excepţionalului om de litere, care, împotriva vremii, rămâne necontenit interesant, proas­păt, actual.

Se împlineşte astfel un destin curios : Ilarie Chendi a dus o adevărată campanie contra îmbătrânirii şi a sfătuit revistele şi talentele timpului său să se ferească de anchilozare şi să se primenească fără întrerupere. Me­toda era aplicată începând cu sine. Ce stil vioi, ce tine­reţe şi vervă, câtă agerime şi înoire în fraza sa cize­lată şi curgătoare. Un maestru al stilului românesc.

Iată secretul lui Ilarie Chendi de a înfrunta vremea şi de a rezista în amintirea generaţiilor.

Născut în comuna Dârlos de pe Târnava (prin calda solicitudine a d-lui Horia Teculescu directorul liceului din Sighişoara s'a bătut o placă de marmoră comemora­tivă), a făcut studiile la liceul din Sighişoara, semina­rul teologic din Sibiu şi facultatea de litere din Buda­pesta. In vârstă de 25 ani trece munţii şi se stabileşte în Bucureşti ca ajutor bibliotecar al Academiei Române.

E un istoriograf harnic. Editează opere de Alexandri, Creangă, Odobescu, Negruzzi. Un incisiv critic literar care se amestecă în toată creaţia contemporană cu o competinţă care-1 face temut.

Nu cruţă pe nimeni. Stârneşte polemici crâncene. E sarcastic, loveşte în plin şi se înfăţişează ca un panfle-tar cu care e greu să angajezi discuţie.

Critica sa literară se va resimţi de acest spirit pole­mist şi pamfletar.

Nu e mai puţin adevărat, că foloasele intervenţiuni-lor sale în „curăţirea" câmpului literar sunt imense. Scriitori îşi vor îndoi eforturile, pentru a-şi desăvârşi opera literară.

Ilarie Chendi este prezent pretutindeni: la „Voinţa Naţională", „Viaţa Literară", „Semănătorul" şi „Cum­păna" in Bucureşti, ca şi dincolo în coloanele „Telegra­fului Român", ale „Ţării Noastre", ale „Luceafărului" şi „Tribunei", unde are un rol foarte însemnat, căci acolo îmbrăţişează toate problemele românismului, dela cele literare-artistice până la cele culturale şi de poli­tică militantă. încă în 1895—6 scria la vechea „Tri­bună" şi la „Foaia Poporului" din Sibiu.

Activitatea sa dela „Tribună" exercită o influenţă neobişnuită, şi întreaga generaţie de scriitori transilvă­neni e stăpânită de cuvântul de vraje al maestrului, care adesea nu semnează ci preferă contopirea anonimă cu marele suflet colectiv al ramurii asuprite a poporu­lui său.

Lupta sa este dârză, plină de energie, încurajatoare, primenitoare, stimulând o seamă considerabilă de con-dee să între în frontul naţional contra prigoanei grofi­lor şi latifundiarilor oligarhici maghiari.

Niciodată nu se va face dreptate deplină lui Ilarie Chendi pentru îndrumarea cotidiană şi anonimă, diri­jată din Bucureşti, în coloanele presei româneşti celei mai agreate şi mai populare din Sibiu, Budapesta şi Arad.

Nimeni dintre cei cari vor avea pretenţia că vor scrie complect şi obiectiv nu se va putea deroba dela sar­cina cercetărilor asidui pentru a descoperi latura aceasta profund creatoare şi fecundă pentru scrisul ca şi pen­tru vitalitatea rezistenţei poporului român împotriva opresiunilor ungureşti.

Ce multilaterală este activitatea lui Ilarie Chendi! Nici o mirare că el s'a istovit repede.

Capitalul său nervos era prea angajat, până la dă­ruire totală în marea bătălie a fiinţii neamului său.

Ce repede s'a stins acest luceafăr al scrisului românesc !

Am putea afirma, fără* putinţă de contrazicere, că Ilarie Chendi a fost înainte de toate un mare ziarist, un incomparabil polemist. In rândul al doilea vin scrie­rile sale critice. Iar în urmă opera sa care părea cea mai trainică : aceea de bibliograf şi istoriograf literar.

Timpul îi face dreptate. Un merit de căpătâi al foarte productivei sale crea-

ţiuni este fără îndoială încercarea, reuşită de a prezenta Transilvania în ochii românilor din regatul liber. Are adevărate pagini de duioşie. Reabilitează pe ardelenii acuzaţi de sprit greoi şi incapabili de evoluţie din cauza covârşitoarei influenţe germane. Chendi argumentează cu însăşi colecţiunea „Luceafărului", că scriitorii tran­silvăneni ştiu să se aşeze la nivel egal cu bucureştenii atât prin scrisul lor literar cât şi prin valoarea artei lor. Dealtfel osmoza era îndeplinită : transilvănenii tre­cuseră în presa din Bucureşti, după cum scriitorii din Bucureşti şi Iaşi colaborau intens în foile transcar­patice.

In fuga condeiului am prins aci caracteristicele por­tretului lui Chendi, gazetarul nemuritor şi criticul de autentice resurse, într'o zi de pomenire a amintirii sale durabile.

HORIA TRANDAFIR

Cea mai greşită manieră e să începi dela acoperiş, în loc de a pleca dela temelia edificiului.

In satele noastre se cheltuesc destule energii morale şi materiale pentru fel şi fel de cămine culturale, muzee şi biblioteci — al căror rând vine deabia după ce vom avea o şcoală temeinic organizată, şi o solidă şi conştientă campanie sanitară prin dispensare medicale.

Cu un popor lipsit de cârti Şi cu o sănătate şubredă, nu se poate nădăjdui o înfruntare a zilei de mâine şi un viitor pe care-l merită cu prisosinţă pentru veacurile de vitejie şi rezistenţă tenace în păstrarea fiinţei naţionale,

76

FIGURI REPREZENTATIVE

Badea Gâldău din Ponorel O, desigur nu ştiţi cine este badea Gârdău. E şi greu

de ştiut, căci badea Gâldău nu este o personalitate excepţională, ci un ţăran oarecare, fără vâlvă în jurul numelui; n'a fost nici vreunul dintre „fericiţii" plu­gari de notorietate şi chiar senzaţie politică luaţi — fie şi numai ca un steag, ca o reclamă — pe listele de candidaţi ale partidelor la Cameră ori Senat —: ca un fel de demonstraţiune a adâncilor rădăcini de „popu­laritate" la ţară — (şi demagogia n'are etică !), nici vreun faimos pribeag de felul lui Badea Cârţan, ne­întrecutul poznaş şi povestitor de cimilituri scânteie­toare ce punea în încurcătură pe cel mai dificil şi mai rafinat dintre intelectuali. Nu. Badea Gâldău este un om aşezat, cu rosturi precise, gospodar harnic şi calcu­lat, minte rece şi chibzuită, legat de pământul, foarte aspru şi refractar culturilor obişnuite, al atitudinii celor 700—800 metri de pe valea Arieşului (braţul care curge prin Vidrele lui Avram Iancu) ca neam din neamul lui din vremi străvechi — rele şi bune.

Dar dacă nu-1 cunoaşteţi pe dumnealui nenea Gâl­dău, fiindcă se confundă, tăcut şi mândru, în imensa massă a anonimilor — nu mai puţin valoroşi piloni ai statului român ! — e tot atât de cert, că nu-i cunoaşteţi nici Ponorelul, satul de apartinenţă, cu toate că am co­mis deja o indiscreţie, după ce am dat în vileag o taină a existenţii d-sale indicând cursul râului Arieş, râul în albia căruia sclipesc în soare firimituri de aur, scântei din râvnitul minereu ale cărui filoane sunt spă­late adesea de valurile de apă în văzul tuturor. Ponore­lul este cât se poate de greu de indentificat, pentrucă unde nu sunt ponoare în cuprinsul ţării ? Un ponor mic, o deschizătură, un ochiu de luncă este şi pe malurile vioiului Arieş din ţara Moţilor, chiar într'un punct unde se întâlnesc Arieşul Mare şi Arieşul Mic, deasu­pra Câmpenilor. Un ponorel totuş cu 2000 locuitori.

Cu asta am fi dat două explicaţiuni cari s'ar părea îndestulătoare prin ele înşile. Insă ele sunt doar nişte uşiţe prin cari pătrundem în miezul realităţilor sociale din Munţii Apuseni.

Nu trebuie să comitem greşeli şi să ne închipuim Ţara Moţilor ca o ţară a beznei absolute, a primitivis­mului şi sălbătăciei. N u ! Batjocurile aruncate contra noastră de grofii dispreţuitori nu trebuiesc nici în glumă reeditate.

Chiar acolo în adâncuri de codri seculari existau re-gule străbune de viaţă organizată, de omenite şi de virtute. Ba s'a văzut, că la răscrucile istoriei de acolo s'au ridicat cei mai curajoşi şi mai reprezentativi băr­baţi ai poporului român, în frunte cu Horia, Iancu, Bu-teanu, popa Balint, Şuluţiu, Crişan, Andreica. Cloşca şi Corcheş.

Intru aceasta stă marea valoare a cunoaşterii precise, directe, cu ochii proprii la faţa locului!

Căci aşa l'am cunoscut pe acest simpatic ţăran într'o bună z i : străbăteam singur călare pe un mânz (pe care nu l'aşi fi schimbat cu mâncătorii de jăratec din poves-ştile noastre) meleagurile pline de mister, vraje şi poe­zie din părţile acelea, şi m'am oprit la prispa casei sim-ţindu-mă învăluit de curiozitate. Eram o arătare: un

surtucar îndrăzneţ care apucă un asemenea drum fără însoţitori şi fără... treabă. Unde s'a mai pomenit o ast­fel de hoinăreală — fără vreun scop ?

Ne-am descusut repede sufletele şi ne-am înţeles din-tr'o vorbă în clipa când m'a descoperit ziarist, la ziarul ..Românul" din Arad, organul oficial al tuturor români­lor din Transilvania.

Să vedeţi minunea : dumnealui ţăranul simplu Gâl­dău din Ponorel era abonat la cotidianul „Românul". Să leşin de bucurie şi satisfacţie profesională!

Dar n'a fost ultima surpriză asta, ci alta care m'a uimit şi mai ş i : avea doi copii la învăţătură.

Da : unul dintre băeţi este azi medic de frunte în Oradea Mare, iar al doilea pilot vestit, maior de avia­ţie, s'a prăbuşit într'o bună zi jertfindu-se pentru pa­trie. Un nepot este preot distins, cunoscător de engle­zească, la Domniţa Balaşa din Bucureşti.

Să te tot cruceşti de atâtea minuni! Nu e aur numai în pântecul rodnic al Munţilor Apu­

seni, ci şi în sufletul străvechilor săi locuitori! Ce calităţi vânjoase spirituale, ce etică înaltă, câtă

virtute şi strălucire în străfundurile sufletului popular de acolo.

Nu o Sahară spălăcită, nici o Siberie nebuloasă şi ne-pătrunsă nu este acea îndepărtată vale a Arieşului, nu e acolo o ţară fără regulă şi fără stăpâni, dimpo­trivă s'au cristalizat, prin suferinţă şi trudă călită, o viaţă care se cere respectată şi ajutată să atingă forme mai largi şi mai blânde.

Apropierea de Ţara Moţilor să nu se facă deci gălă­gios şi cu îngânfare, ci în cel mai cald spirit de blân­deţe, prudenţă şi prietenie. Poate că multe se pot în­văţa dela Moţii noştri.

Reformele să se introducă de comun acord cu locui­torii cari-şi cunosc nevoile.

Moţii trebuiesc înţeleşi şi ajutaţi prin procedare co­rectă şi înţelepciune scutită de orice urmă de profit şi orice emfază obraznică.

Acolo e ţara lui Gâldău. D-sa este prototipul românului cu rosturi adânci şi

statornice, în afara senzaţionalului, dar care reprezintă cu adevărat sufletul colectiv al neamului nostru de pretutindeni.

Şi simţim o mustrare pentru prea îndelunga izolare în care am lăsat pe Moţi la slabele puteri proprii. Să nu uităm că Ţara Moţilor este astăzi ţara „holoangări-lor" (proletarilor forestieri).

Dar nu vom mai întârzia de a fi în mijlocul lor cu unicul scop al manei desinteresate de ajutor şi organi­zare socildă.

Exemplul vieţii pline de sănătate morală a lui badea Gâldău ne cheamă la faţa locului!

P. S. Aflăm cu durere, că badea Gâldău a închis pe veci ochii, mutdndu-se în tara nemuririi alături de gloriosul său fiu — ofiţer român!

MIU POPA

77

F fl P T E

I D E I

OBSERVATEI

DELA BUCURA DUMBRA­VĂ CITIRE™

E vorba de atitudinea drumeţu­lui când porneşte cu alţi semeni în excursie.

In legătură cu desele călătorii de vară, găsesc potrivit să discut această problemă de capitală im­portanţă întru menţinerea ve­seliei generale a excursioniştilor. Ca un drumeţ pasionat ce sunt, mă înrolez bucuros în rândul co­legilor gata de a străbate mun­ţii însă cu o condiţie: să-mi cu­nosc camarazii.

O singură persoană mofturoa­să, rupe armonia unei atmosfere prieteneşti.

Se ştie că orice excursie plăcu­tă trebuie să aibe ora plecării fi­xată şi respectată de grup. Cine întârzie — se ştie iarăş — e un excursionist rău dispus pe o zi întreagă.

Toată grija căii şi a popasuri­lor, lăsaţi-o asupra comandantu­lui. Fiţi fericiţi că aveţi linişte să contemplaţi variatele aspecte ale peisagiului înconjurător. Nimic mai supărător decât replici inu­tile ca acestea: „e zăpăceală", „n'avem organizaţie", sau astfel de presupuneri: „dacă plouă?", „va fi prea cald".

întrebările asupra drumului şi opririlor, obosesc. Esenţialul că­lătoriei e să înaintezi fără ţintă. De vreme ce e imposibil acest lucru în lumea contemporană gră­bită, de ce să nu lăsăm totuş ex­clusiv conducătorului preocupa­rea itinerariului ? Sau, supuneţi-vă acelui glas al bunului simţ, şi nu chestionaţi fără rost pe to­varăşi.

Dacă vă obligăm să vă astâm­păraţi curiozitatea facilă în ex­cursii, vă rugăm în schimb să vă deşteptaţi interesul faţă de noile locuri cercetate, şi îndeosebi faţă de oameni.

Am întâlnit orăşeni prin re­giuni depărtate muntoase în cari veniau întâia dată şi nu cred că le vor mai vizita. Ei bine, nu s'au oprit o clipă să stea de vorbă cu ţăranul român, la popasul în sa­te. In zi de sărbătoare, când ai la dispoziţie o sumedenie de să­

teni întruniţi la joc, să nu-ţi pă­răseşti vechiul tău ego-centrism, pe un moment ? Să nu te intere­sezi de viaţa acestor oameni obijduiţi ?

Dacă treci printr'un orăşel de provincie, fă gălăgie şi aşteaptă să vină trei maşini la scară. Dar întreabă-te apoi, ce impresie ai făcut asupra locuitorilor ?

Excelentă, cu siguranţă. Depo-zitaţi-vă acasă nervii şi moftu­rile.

Persoanele prea sgomotoase nu sunt bune excursioniste. îşi chel­tuiesc energia cu vorba. Mănâncă prea mult şi consumă din timpul destinat drumeţiei.

Deosebit de agreabili se pre­zintă tovarăşii cari au atenţii unii faţă de alţii, de exemplu cei mai în vârstă faţă de tineret.

Unde are loc voia bună, niciun program nu pare prea încărcat.

Admiraţi natura. Dar nu din clipită în clipită „ce frumos!... ce frumos!". Exclamaţii ca ace­stea devin ridicole. Controlaţi-vă atitudinea de călători cărora le sade bine cu drumul, şi contri­buiţi la armonia unei înţelegeri unanime.

Sunt un excursionist încercat. Evit camarazi neplăcuţi în

grup, sau savanţi botanişti. Une­ori prefer drept călăuză un cioban pletos, cu sarică pe spate, „analfabet", dar cunoscător al unui abecedar mai bine — făcă­tor : abecedarul călătorului.

HORIA TRANDAFIR

CUVINTE PENTRU „SOCIETATEA DE MÂINE"

Ni se trimit următoarele rânduri măgulitoare:

Iubite Domnule Clopoţel, Mulţumesc mult pentru Nr. 1

din „Societatea de Mâine". E exce­lent şi necesită cele mai căldu­roase felicitări. In adevăr, numă­rul din urmă e totdeauna cel mai bun.

Personal am fost mişcat de atât de binevoitoarea notă despre con­ferinţa mea: Întâmplarea in Ma­tematică. Mulţumesc, recunoscă­tor.

Cu prilejul intrării în anul XV, urez revistei viaţă strălucită, pen­tru crearea unei clase mari de cititori la înălţimea marilor pro­bleme sociologice şi culturale de azi.

Cu cele mai distinse salutări, PETRE SEÎH3ESCU Profesor Universitar

OSPITALITATEA MOŢILOR

Acolo unde natura este mai sgdrcită cu omul, Upsindu-l de posibilităţile desvoltării fără trudă prea mare, deobicei întâlneşti su­fletele cele mai călite, mai pure, mai generoase. Moise, Iisus Chri-stos, Avram lancu, sunt expresiuni ale suferinţelor dar şi ale înălţă­rilor neegalate.

Moţii osândiţi la privaţiuni, la peregrinări îndepărtate şi la me­serii ce-şi găsesc valorificarea în chip anevoios, cutreerănd pieţe la sute de chilometri, ştiu ce greu se agoniseşte pâinea şi se asigură echilibrul gospodăresc; totuş umo­rul lor nu e atins, iar virtutea ospitalităţii afectuoase este o tră­sătură dominantă a sufletului lor. Ei au uimit pe gazetari prin sufle­tul plin de francheţă şi simplita­tea majestoasă.

Neuitate clipe am trăit acolo în munţi, în mijlocul lor, înconjuraţi de o dragoste, ce n'avea nimic din morga citadină.

Ne-am legat sufletul de ei şi pro­mitem că le vom rămânea credin­cioşi.

GAZETARII EXCURSIONIŞTI DELA MUNTELE OAINA

Dăm aci numele exact al gaze-tarilor englezi, americani şi fran­cezi cari au participat la Târgul de pe Muntele Găina şi la excursiunea de studii dela Turda, Câmpeni, Ponorel, Vidrele şi Avram lancu: Mr. and Mrs. Mac Eachran, Mr. and Mrs. Priestley, Mr. Reeback, Mr. Myers, Mr. P. Stursberg, Mr. Herbert List ţi Monsieur M- Berger.

In capul grupului întreg de ga­zetari excursionişti a fost d-na

78

SOCIETATEA DE MÂINE

Micbaela Catargi, subdirectoare generală asistată de d-nii Emil Ciuceanu, Em. Sergbie, Ion Clo­poţel, E. Jebeleanu, Tn. Iorga, Va-lerian, Vlaicu Bârna, d-na Apri-liana Medianu, d-na Romanos, d-na Minulescu, d-ra Mavrocordat, B. Tbomas, Puşcaru, Munteanu, fo­tografi oficiali Veza şi Ignat, şi de o Întreagă societate românească din Turda şi Câmpeni.

UN CĂMIN AL MOŢILOR LUCRATORI INDUSTRIALI

IN TURDA

In Turda înfloreşte o puternică industrie românească nouă. Acolo sunt Industria Sârmei, Fabrica de sticlă, Fabrica de alabastru. Fabri­ca Naţională de Porţelan, cu capita­luri româneşti şi în plină prospe­ritate.

Adăpostul muncitorilor români întâmpină însă greutăţi foarte mari. E o criză mare de locuinţe în Turda, oraş în care regimurile maghiare au concentrat mult pro­letariat unguresc, susţinând cu

jertfe grele, până la artificiu, o industrie cu tendinţă.

Fabricile româneşti ar putea absorbi un număr cu mult mai mare de muncitori români, recru­taţi din populaţia săracă a mo­ţilor. Chiar şi numai manufactura naţională de porţelan şi-ar des-volta uzinele în aşa măsură, încât să poată întrebuinţa până la 1000 moţi — dacă se rezolvă chestiunea locuinţelor, construindu-se un că­min al lor.

Un apel în acest sens către d. Ministru al Muncii a fost redactat decurând.

DIN NEVOILE LOCALE ALE COMUNEI VIDRA

Intre multele nevoi ce apasă asupra acestor locuitori, locul prim îl ocupă neputinţa de a trimite copiii la şcoală în timpul prescris de lege. Motive: Până la sfârşitul lunei Octombrie, iar primăvara de la 15 Mai (Armindenul vechiu) co­piii sunt reţinuţi la paza vitelor, nefiind izlaz comunal; unii sunt luaţi de părinţii lor la ţară chiar

în timpul de toamnă şi primă­vară pentru a le fi de ajutor în afacerile lor de negoţ cu;, ciubere. In timpul de iarnă sunt uneori viscole mari, cărările se închid şi zile întregi nu se poate circula.

Obstacolele din urmă s'ar putea uşor curma prin cămine şcolare. Primele piedici par a fi imposibile de înlăturat până durează condi­ţiile de existenţă ale acestor locui­tori. Problema şcoalei în Munţii Apuseni se aseamănă cu nodul gordian; nu ştiu ' care va fi acel „Alexandru" să o rezolve.

Locuri de atracţie: Cataracta cu peştera de unde izvorăşte apa; în-nălţimile stâncoase, unde se gă­seşte „floarea Reginei", cu o stân­că înaltă la apus, ca un perete, prin care se deschide o poartă uriaşă, parc'ar fi tăiată de mâna omenească. Am înţeles că aceste locuri ar fi servit de subiectul unu i roman al lui Jokai. Vis-â-vis de acestea e „Dealul Melcilor" cu melcii săi pietrificaţi, etc. etc...

Vidra, 5.VII.938. CORESPONDENT.

REDACŢIONALE Numărul acesta al „Societăţii de mâine" aduce noi

contribuţiuni tn problema moţilor şi nevoii ele­mentare de grabnica întemeiere în fecare sat a că­minului şcolar cu internat.

Căminul şcolar este vatra naturală a tuturor ac­ţiunilor publice de combatere a analfabetismului şi bolilor, şi de dirijare a destinului poporului.

Să nu mai orbecăim în întuneric. Avem de acum înainte instrumentul sigur de

schimbare a mediului rural spre binele aşteptat. Căminul şcolar e şcoala satului — e focarul celor

mai efective măsuri de Întremare românească. N'am vrut să ieşim de sub tipar decât cu o prezen­

tare cât mai completa şi convingătoare a stărilor din

munţi şi a instituţiei unice a satului: căminul şcolar. Facem apel călduros către d. Dimitrie Guşti să re­

cunoască adevărul situaţiei şi să îndrepte toate ma­rile mijloace ale Fundaţiilor Regale în sensul unic al căminului şcolar cu cele 5 compartimente.

O parte din articole vor fi traduse în limbile en­gleză şi franceză pentru a fi la îndemâna gazetarilor streini.

Cititorii noştri au ocazia să se convingă odată mai mult despre însemnătatea revistei „Societatea de mâine" — cea mai vastă frescă socială a României de 15 ani încoace. Suntem siguri de aprecierea şi ho-tărîrea lor de a o abona, răspândi şi susţine prin jertfa lor proprie — adevăratul succes şi cea mai înaltă satisfacţie ce ni s'ar putea da...

BĂILE DIN TURDA D. dr. Popa, primarul oraşului

Turda, este omul deciziunilor re­pezi: a dat băUor de dincolo de dealul viilor condiţiunile unei ci­vilizaţii ce le ridică prestigiul. Băile sunt aşezate într'un cadru

'fermecător de natură, lângă o pă­dure ozonată de brad străbătută de poteci pe cari sufletul omenesc se întremează singularisindu-se; totul respiră a odihnă, a calm, a refacere. Apa sărată tonifică fizi­cul omului şi linişteşte enervarea muncii încordate. Şi ce ieftinătate! Ca'n poveşti! Nici nu se pune pro­blema traiului! Nu există speculă. Orice buzunar are acces! Graţie administraţiunii comunale carac­terizate prin ponderaţiune şi urba­nitate. Parcul băilor a fost înze­strat cu un cochet hotel, unde ga­zetarii au fost găzduiţi, bucurân-

du-se de atenţiuni pline de afec­ţiune.

Băile din Turda au viitor. Pu­blicul din ţară, de orice condiţiune, găseşte acolo un cadru odihnitor şi reparator.

Toate felicitările noastre d-lui primar dr. Popa, care cu mână fermă a procedat la bunăstarea şoselelor şi crearea unei atrăgă­toare civilizaţii.

In hotelul băilor comunale din Turda soţii laird Mceachran, cari au participat la cina oferită de d-na şi d. dr. Augustin Raţiu, au locuit în camera cu terasă pusă la dispoziţia d-lor, prin bunăvoinţa îndatoritoare a d-lui prefect lt.-colonel Rădulescu. Soţii Mceachran vor reveni în curând în România, pe care au început să o iubească; dânşii editează la Londra „Băily Sketch".

Ne pare foarte bine de această

bună dispoziţie a perechei engleze în favoarea noastră. In albumul familiei Raţiu, soţii englezi au dat autografe cu bună inimă.

POETUL PĂTIMIRII NOASTRE

Rolul literar al lui O. Goga e de mare însemnătate socială în poezia ardeleană. Dacă au fost scoase din imediată actualitate piesele sale de teatru şi volumele de poezii „Ne chiamă pământul", „Din um­bra zidurilor", „Cântă apele", „Coarde vechi", „Clipe" şi „Cân­tece fără ţară" — în schimb volu­mul său cel dintâi „Poezii" pre­miat de Academia Română e cu­noscut până şi tuturor elevilor de azi. Versurile lui Goga au avut ecou puternic naţional atât în Transilvania dinaintea războiului,

79

SOCIETATEA DE MÂINE

cât şi în vechiul regat. Goga a fost poetul unei vremi de înalte visuri de unitate a românilor.

Poeziife lui sociale îşi închiagă glasul într'o formulă: „cântarea pătimirii noastre". „La noi", în Ardeal, e numai jale: „Deşertăciu­nea unui vis, noi o stropim cu lacrimi". O naţiune oprimată de atât amar de ani şi-a diminuat glasul de indignare, fără să pără­sească însă nădejdea unei zile de izbândă.

Mănunchiul de poezii constituie un fel de monografie a satului ar­delean, privită, prin prisma per­sonală a lui Goga. (Şi Cosmic a cântat acelaş sat transilvănean, dar complet deosebit de Goga). A-ceastă monografie zugrăveşte pe fruntaşii saţului, călăuzitori ai paşilor spre deşteptarea conştiin­ţei de naţiune liberă. Conducătorii poporului răsar într'o lumină fa­vorabilă; dascălul e „moşneag se­nin", dăscăliţa „frumoasa domni­şoară". Dar alături de ei întregesc peisajiul — ca într'o frescă — ţă­rani în şiraguri la muncă (acel a-lai simbolic al „Clăcaşilor"), lău­tarul, familia ţăranului, în diferite scene. Nu lipseşte codrul, părtaş al suferinţelor, nici Oltul, „bătrâ­nul Olt", martor al atâtor umi-linţi.

Timbrul poeziei lui Goga suge­rează tristeţe, ceeace a determinat pe unii critici să-1 califice drept „revoltat melancolic". Poezia sa pur socială a fost ecoul unei vremi şi a avut mare răsunet în lumea dinaintea războiului de întregire.

O FAMILIE veche românească din Turda — familia Raţiu — a oferit o cină copioasă ziariştilor delegaţi ai Di­recţiei generale a Presei şi Propa­gandei . şi străinilor sosiţi din Bu­cureşti. Seara, la vie, la masa în­tinsă sub un nuc bătrân am gu­stat delicioasele sarmale, alături de vinul de calitate, produs al viei; englezii au mâncat bunătăţi ro­mâneşti cu deosebită poftă, iar la urmă îngheţata de smeură, bine­venită.

Un prepozit Raţiu, ascendent al acestei familii nobile române, a înfiinţat acum o sută de ani pri­ma biserică românească în Turda. Iar loan Raţiu, a cărui statuie se ridică maiestoasă în faţa pre­fecturii judeţului, a condus parti­dul naţional român între anii cri­tici 1891—95, de luptă a Memo­randului.

Băieţii d-lui dr. Augustin Raţiu au întreţinut pe oaspeţii străini în limbă franceză. O asemenea fami­lie mare, păstrătoare a tradiţiilor şi reprezentantă a oraşului, con­stituie o mândrie naţională.

PĂRINTELE DIODOR TODEA

din comuna „Avram Iancu", e un intelectual care reprezintă cu dem­nitate poporul de pe malurile Arieşului. Ţinuta se ireproşabilă a impresionat. Casa sa vorbeşte în­destul despre gustul literar şi dra­gostea faţă de cărţi: o bibliotecă

bogată trădează spiritul amfitrio­nului. Ca şi părintele său din Arie-şeni, — satul extrem dela izvoa­rele Arieşului Mare, — e un om cu înclinări publicistice. D-sa, îm­preună cu preoţimea şi învăţători-mea din Ţara Moţilor, va trebui să aibe un rol hotărîtor în trecerea la fapte, după ce s'a satisfăcut ro­tunjirea sintezei celei mai fidele şi planului celui mai realist de muncă.

PARAGINA IM CASA „ASTREI" DIN

VIDRA DE SUS

Excursioniştii de pe muntele Găina şi din cele trei Vidre sunt foarte afectaţi de halul în care a ajuns casa naţională , şi muzeul „Astrei" construit lângă casa pă­rintească a eroului Avram Iancu. O paragină s'a instalat acolo. Nici urmă de muzeu, căci obiectele au fost transportate la Alba Iulia şi Sibiu. O pustietate dureroasă gră-eşte de indiferenţa faţă de proas­păta scormonire a gloriosului tre­cut. Mai bine am fi lăsat în pace amintirea ...naarHer morţi! Iar la 2 km. o echipă regală vrea să înalţe o a doua casă culturală (în Vidra de mijloc),, pentru "ca să fie năpustită şi aceea? Dece nu s'ar înfrăţi eforturile pentru a se face un singur cămin şcolar ca lumea, cu toate foloasele lui ime­diate — c u m

>f dovedim într'altă parte a revistei — chiar în casa naţională existentă (lărgită şi adaptată)?

C U P R I N S U L t REGINA MĂRIA: Jalea poporu- Zootehnie şi diplomaţie . . . .

lui român Societatea de mâine O expoziţie agricolă permanentă Regina Măria, Augusta scrii- POLITICA EXTERNĂ : Otto Bauer

PROBLEME' SOCIALE:' Din nou R o d l c a C l o p o f e l Sa ne cunoaştem vecinii , . . printre moţi I o n clopote! SATE, ORAŞE, REGIUNI: Beiuş, Rezultatele studiilor mele pe Oraviţa, Sălişte teren în Ţara Moţilor . . . . P e t r n S n c l u CRONICI CULTURALE ŞI AR-Anchetă socială izbutită in Be- TISTICE : Cronica plastică . . Vr'eTadevărată societate 'de * * • P ° P a ™*» ***** " £ ? * " '«£' mâine Dumitru Corvin ARDEALUL ŞI BANATUL VE-Realităţi din Munţii Apuseni . L p0pa C H I U : Badea Galdău din Po-Instituţiunea unică a satului morel • romanesc: Căminul şcolar . . j a n clopoţel FAPTE, IDEI, OBSERVAŢIUNI:

FIGURI REPREZENTATIVE: Mi- Ţării mele şi poporului meu.— lan Hodza Ohiţă Popp . Un program minimal. — Cea Publicistul llarie Chendi . . . Horia Trandafir mai greşită manieră. — E lea-Destinul măreţ şi tragic al lui tul faptelor. — 'Străvechi aşc-Eftimie Murgu i|ijţu p o p a zări. — Bibliografia cărţilor Re-t Octavian Goga Horia Trandafir ginei Măria. — Stârpirea anal-t Ovid Densuşianu Ghită Popp fabetismului. — C. Argetoianu

ACTUALITĂŢI: Despărţirea gaze- în Egipt. — Ospitalitatea moţi-tarilor de moţi Emil Ciuceanu i o r- — Gazetarii excursionişti Gazetarii în mijlocul poporului Horia Trandafir fala Găina. — Cuvinte pentru De vorbă cu doi intelectuali „Societatea de mâine". — Un moţi R. CL cămin al moţilor lucrători in-Dela Bucura Dumbravă citire . Horia Trandafir dustriali în Turda. — Vidra de

ÎNVĂŢĂMÂNT, EDUCAŢIE: Cum mijloc. — Poetul pătimirii noa-putem avea o şcoală organizată sire. — Băile din Turda. — Fa­in Munţii Apuseni Vasile Chirilă milia Raţiu. — Părintele Diodor

PROBLEME ECONOMICE: Eman- Todea. — Paragină in casa ciparea Bihorului prin coope- „Astrei" din Vidra. — Redac-raţie Nerva Traian Cosma ţionale.

Ion Clopoţel Gheorghe Ardelean u Paul Teodorescu Traian Hunlade

C-Un Barcaroiu

N. Brana Barcostan

Titu Popa

Redacţia