angelo

Formato

giannijollys

Amanda QuickAmanda Quick

Focul din oglinziFocul din oglinzi

Traducere din limba englezăAndreea Şeler

Oana BarbelianEditura Lira

QuicksilverAmanda Quick

Copyright © 2011 Jayne Ann Krentz

Lira este marcă înregistrată a Grupului Editorial LiteraO.P. 53; C.R 212, sector 4, Bucureşti, România

Tel.: 031 425 16 19; 0752 101 777E-mail: comenzilitera.ro

Ne puteţi vizita pe www.litera.ro/lirabooks.roFocul din oglinziAmanda Quick

Copyright © 2014 Grup Media LiteraPentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervateEditor: Vidraşcu şi fiii

Redactor: Diana CalangeaCorector: Marilena Iovu

Copertă: Florentina TudorTehnoredactare şi prepress: Ioana Cristea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României QUICK,AMANDA

Focul din oglinzi/Amanda Quick; trad.: Andreea Şeler, OanaBarbelian.

— Bucureşti: Litera, 2014ISBN 978-606-741-032-7

0 Şeler, Andreea (trad.)

1 Barbelian, Oana (trad.)

821.111(73)-31135.1

Pentru FrankEşti eroul meu.

Capitolul 1

Imaginile pline de sânge şi moarte se revărsau violent înoglinzi. Scenele de groază, luminate de lampa cu gaz, sereflectau la infinit într-o beznă fără de margini.

Virginia rămase nemişcată pentru o clipă, cu inima sărindu-idin piept în timp ce încerca să dea sens coşmarului din caretocmai se trezise. Fu înconjurată de o multitudine de reflexiiale unei femei care zăcea pe un pat răvăşit, pătat de sânge.Femeia purta doar o cămăşuţă din pânză subţire şi ciorapi albi.Părul îi cădea în valuri dezordonate pe umeri. Arăta ca şi cumtocmai ar fi avut o aventură pasională. Dar privirea năucă,lipsită de orice urmă de dorinţă, reflecta teroare şi groază.

Virginiei îi luă câteva secunde să-şi dea seama că tânăra acărei imagine se reflecta în oglinzi era ea însăşi. Nu erasingură în pat. Lângă ea se afla un bărbat. Partea din faţă acămăşii lui descheiate era îmbibată cu sânge. Avea capul întorsîntr-o parte, dar reuşea să-i vadă destul de bine chipul frumosîncât să-l recunoască. Lordul Hollister.

Se ridică încetişor în capul oaselor, dând drumul, fără să-şidea seama, la un obiect nevăzut pe care îl strânsese în mână. Oparte din ea insista să creadă că totul era doar un vis groaznic,dar celelalte simţuri o avertizau că era trează. Avu nevoie demultă putere să se convingă să atingă gâtul bărbatului. Nuavea puls. Nici nu se aşteptase să aibă. Răceala morţii îlcuprinsese pe Hollister.

Simţi brusc cum o cuprinde iarăşi panica. Fiori de gheaţă îiînţepau ceafa şi palmele. Se repezi înnebunită jos din pat.Când se uită în jos, observă că pe o parte a cămăşuţei avea o

pată roşiatică. Ridică privirea şi, pentru prima oară, zăricuţitul. Era pe jumătate ascuns sub aşternuturile boţite. Lamaera plină de sânge. Mânerul era foarte aproape de locul undeun pic mai devreme se aflase mâna ei.

Cu colţul ochiului întrezări umbre ciudate licărind înstrăfundul oglinzilor. În grabă, îşi închise puterile psihice. Nu-şi putea pierde acum vremea cu interpretările. Intuiţia oavertiza cu brutalitate. Trebuia să părăsească odaia cu oglinzi.

Se întoarse în grabă căutându-şi rochia nouă cu negru şiauriu pe care o purtase în seara aceea la conacul Hollister. Zărirochia şi juponul. Hainele îi erau îngrămădite dezordonat într-un colţ, ca şi cum ar fi fost aruncate în grabă în focurilepasiunii. Vârfurile ghetelor înalte cu şireturi abia se zăreau subfaldurile mantiei. Dintr-un motiv de neînţeles, gândul căHollister o dezbrăcase pe jumătate înainte ca ea să-i înfigăcuţitul în piept era mai tulburător decât acela că se treziselângă cadavrul lui.

Doamne, Dumnezeule, cum se poate să omori pe cineva, darsă nu-ţi aduci aminte deloc de fapta violentă? se întrebă.

Vibraţii negative se agitau iarăşi în oglinzi. Frica şi nevoiade a scăpa o făceau să-i fie greu să-şi controleze simţurile.Reuşi încă o dată să-şi înfrâneze harul. Umbrele se întoarserăîn adâncul oglinzii. Ştia că nu avea cum să le alunge de tot.Fără îndoială, afară era în continuare noapte. Energia captivădincolo de suprafaţa oglinzii era mai puternică după lăsareaîntunericului. Înăuntru sălăşluiau scene care o învăluiau şi pecare trebuia să le înfrunte, dar nu avea cum să interpretezeacum imaginile acelea reziduale. Trebuia să iasă din cameră.

Se uită de jur împrejur şi-şi dădu seama că nu exista niciouşă la vedere. Pereţii încăperii micuţe păreau să fie cu totul

acoperiţi de oglinzi. Dar asta nu era posibil, se gândi. Aeruldin cameră era curat. Lampa de gaz ardea cu flacără constantă.Trebuia să existe un mijloc de aerisire şi, pe undeva, şi o uşă.Şi, unde era o uşă, trebuia să existe şi curenţi de aer în dreptulpragului.

Se forţă să se concentreze să ia lucrurile pe rând, traversăîncăperea şi-şi ridică rochia. La cât de tare tremura, îi trebuifoarte mult efort să prindă juponul şi să-şi tragă rochia pe ea.

Când auzi şuierul uşor al balamalelor ascunse, se lupta cucorsetul încercând să prindă copcile din faţă. Încă un val depanică îi cutremură nervii. Privi iute în sus. Pe pereteleacoperit cu oglinzi din faţa ei văzu cum în spatele ei sedeschide un panou.

În încăpere intră un bărbat înconjurat de un val invizibil deenergie întunecată. Îl recunoscu imediat, chiar dacă nu seîntâlniseră decât o singură dată. Şi totuşi, avea să-l recunoascăoriunde. O femeie nu putea să uite un bărbat ai cărui ochiîntunecaţi şi plini de umbre ascundeau fie promisiunea raiului,fie a iadului.

Preţ de o clipă, nu se putu mişca. Îngheţă, ţinându-şi strânspartea din faţă a rochiei peste sâni.

— Domnule Sweetwater, şopti ea.Bărbatul o cercetă rapid din cap până-n picioare. Chipul lui

aspru şi implacabil era scăldat în lumini şi umbre împrăştiatede flacăra strălucitoare a lămpii, îşi îngustă uşor privirea. Laoricare alt bărbat, expresia ar fi indicat îngrijorare. Dar aici eravorba despre Owen Sweetwater. Virginia era sigură că el nuavea nimic de-a face cu sentimentele omeneşti obişnuite. Seafla acolo fie ca s-o omoare, fie ca s-o salveze. Cu Sweetwaternu avea cum să existe cale de mijloc.

— Eşti rănită, domnişoară Dean? o întrebă el ca şi cum doarar fi întrebat-o de sănătate.

Erau posibile doar două lucruri care să explice prezenţa luiîn noaptea asta în camera morţii.

Formalismul degajat din glasul lui reuşi să o scoată dinsărite.

— Nu sunt rănită, domnule Sweetwater. Privi spre pat. Darnu pot spune acelaşi lucru şi despre lordul Hollister.

Bărbatul traversă spre pat şi, preţ de o clipă, cercetă trupullui Hollister. Virginia simţi energia vuind în încăpere şi ştiu căOwen îşi activase simţurile paranormale.

Nu ştia însă de ce natură era abilitatea psihică pe cate ostăpânea el, dar simţea că era foarte periculoasă.

Owen se întoarse.— Excelentă treabă, domnişoară Dean. Un pic neglijentă

totuşi.„Ce?!”— E clar că Hollister nu va mai reprezenta o problemă, dar

trebuie să te ducem la adăpost înainte să fii arestată pentrucrimă.

— Nu, reuşi ea să îngaime.Owen ridică din sprâncene.— Nu vrei să părăseşti încăperea asta?Tânăra înghiţi cu greutate.— Vreau să spun că nu l-am omorât eu.„Cel puţin, nu cred să fi fost eu.” îşi dădu seama că nu îşi

amintea absolut nimic după momentul în care avuseseviziunea din faţa oglinzii din reşedinţa Hollister. Altă soluţienu avea decât să pretindă că era nevinovată. Dacă ar fi fost săfie arestată pentru uciderea lordului Hollister, cu siguranţă

avea să ajungă la spânzurătoare.Owen îi mai aruncă rapid o privire cercetătoare.— Da, observ că nu tu i-ai implantat cuţitul ăla de bucătărie

în piept.Ea era surprinsă.— Cum poţi să ştii că sunt nevinovată?— Putem discuta detaliile astea altundeva, într-un moment

mai potrivit, zise Owen apropiindu-se de ea. Se mişca precumun animal de pradă ce se apropia să dea lovitura de graţie.Stai, lasă-mă pe mine să fac asta.

Virginia nu înţelese ce vrea să facă decât când ajunse exactîn faţa ei şi începu să închidă micile copci din partea din faţă arochiei. Mâinile sigure, fără tremur, se mişcau rapid, fărăefort. Dacă nu i s-ar fi ridicat deja puful pe ceafă, atunci, cusiguranţă, atingerea lui Owen ar fi curentat-o. Energia care îlînvăluia încărca atmosfera şi simţurile ei. Era prinsă întredorinţa copleşitoare de a fugi ca să-şi salveze viaţa şi dorinţala fel de puternică de a se arunca în braţele lui.

„Ajunge”, îşi impuse. Evenimentele din seara aceea îizdruncinaseră mintea. Nu se mai putea încrede în niciunuldintre simţurile ei evident tulburate. Căută refugiu în controlulde sine pe care toată viaţa încercase să şi-l perfecţioneze. Dinfericire, asta îi fu de ajutor.

— Domnule Sweetwater, rosti ea cu răceală. Se dădu repedeîn spate.

Bărbatul îşi retrase mâinile. Aruncă încă o privire criticăspre rochia ei.

— Deocamdată ajunge. E trecut de miezul nopţii, iar ceaţade destul de groasă. Nu te va observa nimeni odată ce vomieşi.

— Miezul nopţii?Întinse mâna după ceasul cu lanţ prins de talia rochiei. Când

văzu că avea dreptate în privinţa orei, se cutremură.— Am sosit la opt, aşa cum mi s-a spus. Cerule mare, am

pierdut patru ore.— Îmi cer scuze că am ajuns atât de târziu. Abia acum o oră

am aflat de lipsa dumitale.— Despre ce vorbeşti?— Mai târziu. Pune-ţi pantofii. Ne aşteaptă o plimbare

neplăcută ca să putem să scăpăm din locul ăsta.Ea nu îl contrazise. Îşi săltă fusta şi jupa şi-şi îndesă un

picior în cizmă. Nu se mai deranjă să lege şireturile.În timp ce aştepta, Owen mai aruncă o privire spre cadavrul

de pe pat.— Eşti sigură că nu eşti rănită?Virginia clipi, încercând să înţeleagă semnificaţia tăioasă a

vorbelor lui.— Nu m-a violat, dacă asta întrebi, replică ea răspicat.

Probabil că ai observat că el e complet îmbrăcat încă.— Da, bineînţeles, răspunse Owen. Doar că în ultimele

câteva ore m-a tot apăsat senzaţia că e ceva în neregulă. Acumcâteva clipe, când am intrat pe uşă, am descoperit că aveamdreptate.

— Vrei să spui, domnule, că ai ajuns prea târziu ca să-l poţisalva pe lord?

— Nu, domnişoară Dean, că am ajuns prea târziu să te potsalva pe dumneata. Din fericire, ai putut să te salvezi singură.

Virginia îşi puse şi cealaltă cizmă în picior.— Cu siguranţă, nu îl jelesc pe Hollister. Cred că era un

monstru. Dar nu pot să-mi asum meritele pentru starea lui

actuală.— Da, acum înţeleg asta, rosti Owen pe un ton înfiorător de

calm.— Nu mă aproba de dragul de-a o face, domnule. Se aplecă

să-şi ridice mantia grea. Vreau să fie clar că nu l-am omorâteu.

— Sincer, mie nu-mi pasă deloc. Moartea lui Hollisteraduce un bine acestei lumi.

— Sunt perfect de acord, totuşi… Scârţâitul balamalelor ofăcu să se oprească. Uşa, adăugă ea. Se închide.

— Într-adevăr.Amândoi se grăbiră spre uşă. Owen ajunse primul, dar

peretele de oglinzi se închise la loc chiar înainte să apuce elsă-şi pună gheata în cadrul uşii. Virginia auzi un clinchet derău augur.

— E încuiată, constată ea.— E toată dintr-o bucată, îi zise Owen. Toată treaba asta m-

a scos din sărite încă de la început.— Dă-mi voie să transmit regretele mele, murmură ea.Ignorându-i sarcasmul, bărbatul se întoarse spre pat şi luă

cuţitul plin de sânge. Traversă din nou încăperea şi izbimânerul dur al armei de uşă. Se auzi un trosnet ascuţit degeam spart. Pe suprafaţa oglinzii apăru o fisură mare. Loviîncă o dată. De data asta, câteva cioburi ascuţite căzură pepodea, lăsând să se vadă uşa de lemn.

Virginia cercetă încuietoarea nouă care fusese montată peuşa veche.

— Bănuiesc, domnule Sweetwater, că nu te pricepi să spargiîncuietori?

— Cum crezi că am intrat aici în seara asta?

— Mă uimeşti, domnule, rosti Virginia. De când deprindgentlemanii arta fină a spargerii încuietorilor?

— Abilitatea asta îmi prinde chiar bine pe parcursulinvestigaţiilor mele.

— Vrei să spui pe parcursul nefericitelor dumitale campaniide distrugere a carierelor oamenilor care muncesc din greu,aşa ca mine, şi care nu sunt vinovaţi decât că încearcă să-şicâştige existenţa.

— Cred că te referi la eforturile mele de a-i demasca pe ceicare-şi câştigă existenţa înşelându-i pe cei creduli. Da,domnişoară Dean, exact genul ăsta de cercetare m-a intrigat înultima vreme.

— Noi, cei cu abilităţi paranormale, sperăm ca în curând săgăseşti un hobby nou, înainte să apuci să ne distrugi de totafacerea, vorbi ea.

— Haide acum, domnişoară Dean. Chiar nu te simţi delocmai bine să mă vezi aici în seara asta? Dacă nu aş fi ajunscând am ajuns, încă ai mai fi captivă în camera asta, cucadavrul.

— Ai pus bine problema, recunoscu ea.— Poţi să îmi mulţumeşti mai târziu.— O să încerc să ţin minte asta.Bărbatul azvârli cuţitul într-o parte, îi cuprinse încheietura

cu mâna înmănuşată şi o trase spre uşă. Nu avea încredere înOwen Sweetwater. Nu-şi putea permite să se încreadă în el. Înultimele câteva săptămâni, devenise clar că începuse ocruciadă personală de demascare a celor care practicauactivităţi paranormale pe care îi considera nişte şarlatani.

Nu era primul aşa-zis investigator care încerca să îicatalogheze pe toţi practicienii ca pe nişte escroci. Dar ea

începuse în particular să se întrebe dacă nu cumvaSweetwater, în demersul lui zelos, se hotărâse să ducălucrurile un pic mai departe. Două cititoare în oglinzi – femeicu abilităţi ca ale ei – muriseră în circumstanţe misterioase înultimele două luni. Autorităţile consideraseră că era vorba demorţi accidentale, dar ea avea îndoielile ei.

Poate că Owen Sweetwater îşi pusese în minte să facă maimult decât să se le distrugă carierele. Poate că, dincolo derolul de judecător şi de jurat, îşi asumase şi rolul de călău. Eraceva în privirea lui, în energia pe care o degaja, care îi spuneacă avea fire de vânător şi că îşi alegea prada din rânduloamenilor.

Cu siguranţă, Sweetwater nu îi era nici prieten, nici aliat,dar nu exista niciun semn care să-i indice că intenţiona să oomoare, cel puţin nu aici şi nu acum. Să meargă cu el părea odecizie mai bună decât să încerce să găsească singură o calede scăpare. Nici măcar ea nu ştia unde era.

Ieşiră pe uşă. Owen se opri suficient cât să aprindă unfelinar pe care, evident, îl lăsase de partea cealaltă a intrării.Flacăra ilumină un coridor vechi din piatră.

— Unde suntem? şopti ea.— Într-o pivniţă în subsolul conacului Hollister, o informă

Owen. Casa a fost construită pe ruinele unei vechi mănăstiri.Sunt o mulţime de tuneluri şi de chilii aici jos. Locul ăsta echiar un labirint.

— Cum m-ai găsit?— Probabil că nu ai vrea cu adevărat să afli răspunsul la

întrebarea asta.— Insist să ştiu cum m-ai găsit, domnule.— În ultimele nopţi, am pus doi oameni să-ţi supravegheze

locuinţa dintr-o casă pustie de peste drum de casa dumitale.Pentru o clipă, fu prea uimită să poată vorbi.— Cum îndrăzneşti? bâigui în cele din urmă.— Te-am prevenit că n-o să-ţi placă răspunsul. Când ai

pornit în seara asta încoace, pentru şedinţa de citire în oglindă,oamenii mei nu au văzut nimic în neregulă. Mergi de câtevaori pe săptămână să-ţi pui în aplicare talentele. Dar cum nu te-ai întors într-un interval rezonabil de timp, supraveghetorii mi-au dat de veste. Am mers la casa dumitale şi am întrebat-o pemenajeră care e adresa clientului dumitale.

— Doamna Crofton ţi-a spus că am venit aici pentru oşedinţă?

— Era îngrijorată că nu te-ai întors. Când am sosit pedomeniul Hollister, am ştiut de îndată că era ceva foarte înneregulă.

— Asta ţi-a dezvăluit harul dumitale? întrebă ea extrem deîngrijorată.

— Mă tem că da.— Cum?— Să spunem că nu eşti prima femeie care dispare în

tunelurile astea. Diferenţa dintre dumneata şi restul victimelorlui Hollister este că eşti în viaţă.

— Doamne, Dumnezeule! Rămase o clipă tăcută ca sădescifreze înţelesul vorbelor lui. Detectezi moartea violentă?

— Într-un fel.— Explică-te, domnule.— Crede-mă, e mai bine să nu ştii.— E un pic cam târziu să-ţi faci griji în privinţa sensibilităţii

şi delicateţii mele, rosti ea scurt. Tocmai m-am trezit în pat cuun gentleman de rang înalt care a fost de curând înjunghiat de

moarte.— În mod evident, nervii dumitale sunt destul de puternici.

Totuşi, acum nu e nici timpul, nici locul să discutăm desprenatura talentului meu.

— Şi de ce? întrebă ea.— Acum avem priorităţi mai presante. Trebuie să-ţi

reamintesc că dacă nu ai fost dumneata cea care l-a înjunghiatpe Hollister, asta înseamnă că a făcut-o altcineva. Persoanaaceea poate să fie încă prin preajmă.

Virginia înghiţi cu greutate.— Bine, atunci o să păstrez toate întrebările pentru mai

târziu.— O decizie înţeleaptă, afirmă Owen.Se opri aşa de brusc încât Virginia de izbi de el. El nu păru

deloc să conştientizeze impactul. Îşi ridică felinarul şi-lpoziţionă în aşa fel încât să lumineze partea din dreapta acoridorului.

— Simţi vreun fel de energie? o întrebă încet.Conştientizarea veni ca un fior îngheţat care îi cuprinse

simţurile Virginiei.— Da, rosti ea.Senzaţia deveni din ce în ce mai acută. Era însoţită de un

clinchet ritmic. Din întuneric, o trăsură miniaturală gonea spreei. Când ajunse în lumină, Virginia observă că era trasă de doicai mecanici. Vehiculul de jucărie avea cam treizeci decentimetri. Trăsura nu era însă un fleac, ci o adevărată operăde artă. Fiecare detaliu era redat magistral. Cabina cuornamente aurite era vopsită într-un negru lucios. Ferestruicileluceau în lumina felinarului. Caii, sculptaţi în manieră realistă,erau lucraţi până în cele mai mici detalii, având nişte coame şi

cozi bogate negre. Accesoriile harnaşamentului erau suflate cuaur.

— De ce-ar lăsa cineva o jucărie atât de scumpă aici?întrebă Virginia.

Owen o apucă iarăşi de braţ şi o trase un pas înapoi.— Chestia aia nu e o jucărie.Virginia nu reuşea să-şi ia ochii de la trăsură. O fascina.— Atunci ce e? vru ea să ştie.— Să fiu al naibii dacă ştiu.Simţurile îi fură alertate de încă un fior rece de energie.— Pot simţi forţa din dispozitivul ăsta, vorbi ea. Este

energie luminoasă, la fel ca aceea pe care o simt când amviziuni în faţa oglinzii. Dar numai oamenii pot genera energieparapsihică. Cum de trăsura aia reuşeşte aşa ceva?

— Nu o să stăm să cercetăm. Owen o trase după un colţ,afară din calea trăsurii mecanice. Trebuie să punem zidul întrenoi şi chestia aia, orice ar fi ea. Piatra blochează curenţiimetafizici.

De pe culoarul întunecat din spatele trăsurii, se auzi firav ovoce înspăimântată.

— E cineva acolo? Vă rog, ajutaţi-mă.Owen încremeni.— La naiba, rosti el extrem de încet. Complicaţii după

complicaţii.Virginia se întoarse către punctul de intersecţie a

coridoarelor.— Cine e acolo? strigă ea uşor.— Numele meu e Becky, doamnă. Ajutaţi-mă, vă implor.

Nu pot ieşi. E foarte întuneric aici. Sunt grilaje la uşă.— Încă una dintre victimele lui Hollister, conchise Owen.

Virginia se uită spre el.— Trebuie să facem ceva.— Nu putem ajunge la ea decât dacă reuşim să trecem de

jucăria mecanică.— Emană genul de energie cu care sunt eu obişnuită, îi

spuse Virginia. Poate o să reuşesc să o controlez.— Eşti sigură?— Trebuie să încerc. Lasă-mă să arunc o privire.Degetele lui Owen se încleştară ca o cătuşă în jurul

încheieturii ei.— Orice faci, nu-mi da drumul la mână. Înţelegi?— Da, da, bineînţeles, rosti ea nerăbdătoare acum. Am

nevoie de nişte lumină.Bărbatul ţinu felinarul sus astfel că lumina parţial coridorul

de intersecţie.Zăngănitul încetase. Virginia riscă să arunce o privire după

colţ. În lumina tremurătoare, ferestrele micului vehicul luceauameninţător. Ca şi cum ar fi simţit prada, mecanismul zvâcniiarăşi în faţă.

— Interesant, spuse Owen ascultând. Pare să se activezecând simte mişcare. De vreme ce pare un dispozitivparapsihic, probabil că reacţionează la energiile pe care leemani.

— Da, cred că da. Se trase înapoi şi se lipi de peretele depiatră. Energia e captată în ferestre. Nu pot fi absolut sigurăpână ce nu încerc, dar cred că pot reuşi să neutralizez curenţii,cel puţin o vreme.

Pe coridorul vecin, zăngănitul încetă iarăşi.— În mod cert, reacţionează la mişcare, întări Owen. Dacă

îl poţi neutraliza destul cât să ajung la el, poate o să reuşesc

să-l zdrobesc sau să-l scot din funcţiune. Dacă este cu adevărato jucărie mecanică, atunci trebuie să existe o cheie.

— Mai sunteţi acolo încă, doamnă? răsună din întunericvocea lui Becky. Vă rog să nu mă lăsaţi aici.

— Vin, Becky, răspunse Virginia. Se strădui să vorbească peun ton calm, liniştitor. Mai durează un pic.

— Mulţumesc, doamnă. Vă rog, grăbiţi-vă. Îmi e frică.— Situaţia e sub control, Becky, adăugă Virginia.Owen o strânse şi mai tare de încheietură.— Încearcă. Dacă simţi că te copleşeşte, te trag din faţa lui.— Pare un plan bun.Îşi adună puterile, îşi potenţă simţurile şi păşi precaută

dincolo de colţ. Owen poziţionă lampa astfel încât să luminezetrăsura nemişcată. Urmă un scurt moment de tăcere încărcatăde tensiune înainte ca geamurile jucăriei să înceapă sălucească de parcă ar fi fost luminate din interiorul cabinei.Virginia simţi din nou energia pulsând în aer. Căluţii mecaniciîncepură să înainteze. Roţile birjei începură să se învârtă.Jucăria era acum mult mai aproape de ea, la doar câţiva metri.

Fără nicio avertizare, curenţi de energie năvăliră spre ea,paralizându-i simţurile. Deşi credea că e pregătită, impactul ofăcu să tresară.

Owen o strânse mai puternic de mână. Virginia ştia că sepregăteşte să o tragă dincolo de colţ, din afara razei de acţiunea trăsurii periculoase.

— E în regulă, reuşi să îngaime. Mă descurc.Ignoră valul îngheţat de energie şi reuşi să se concentreze

aşa cum făcea când privea în adâncul oglinzii, îşi fixă un punctde sprijin care să amortizeze valurile oscilante de energie careveneau dinspre mecanism. Efectul fu rapid, aproape

instantaneu. Curenţii se domoliră cu rapiditate. Trăsuracontinuă să înainteze condusă de mecanism.

— Am reuşit, grăi Virginia. Nu îndrăzni să-şi ia ochii de latrăsură. Fă ce trebuie să faci. Nu ştiu cât timp o s-o potcontrola.

Dacă le folosea la intensitate maximă, aşa cum făcea eaacum, putea apela la rezervele ei de energie parapsihică doarpentru o scurtă perioadă de timp.

Owen nu mai pierdu vremea cu întrebări. Îi dădu drumul lamână şi se grăbi să treacă dincolo de colţ, pe culoarul din faţamecanismului. Lovi jucăria cu gheata şi o trânti pe o parte.Picioarele cailor continuară să se mişte ritmic, dar inutil, înaer.

Virginia începu să perceapă sunetul înăbuşit tic-tac, tic-tac.— Ticăie ca un ceas.Owen se ghemui lângă trăsură.— Trebuie să existe o cale să deschid chestia asta.Îşi scoase o mănuşă şi-şi trecu uşor degetele peste

ciudăţenia elegantă.— Am crezut că o s-o zdrobeşti, vorbi Virginia.— Dacă se poate, aş vrea s-o păstrez intactă. Vreau s-o

studiez. Din câte ştiu, nu a mai reuşit nimeni să insufle energieîntr-o substanţă neînsufleţită precum sticla astfel încât curenţiisă fie activaţi prin mijloace mecanice. Dispozitivul ăsta e chiarextraordinar.

— Poate că ar fi mai bine să faci cercetări altă dată? îisugeră ea cu răceală. Nu pot să-l controlez la nesfârşit.

— Doamnă, încă mai sunteţi acolo? se auzi voceatânguitoare a lui Becky.

— Aici suntem, Becky, răspunse Virginia. Domnule

Sweetwater, dacă nu te superi?— Mă ocup, replică Owen.Degetele lui se mişcară pe acoperişul trăsurii. Desfăcu

balamalele micuţe ale capacului şi băgă mâna în cabină.Câteva secunde mai târziu, ticăitul încetă. Curenţii de energiepe care încerca Virginia să îi neutralizeze încetară să maiexiste. Cu grijă, îşi relaxă simţurile. Nu mai simţea niciun felde energie venind dinspre ferestrele trăsurii.

— Un mecanism tipic. Owen se ridică în picioare. Trăsurase poate opri la fel ca un ceas. Haide să o găsim pe fata aia.

Virginia începuse deja să înainteze. Cu felinarul ridicat,trecu pe lângă un rând de chilii vechi întunecate.

— Becky? strigă ea. Unde eşti?— La naiba, mârâi Owen. Păşi în grabă s-o ajungă din urmă.

Ai grijă, Virginia. Mai pot fi şi alte capcane.Foarte vag, Virginia conştientiza că o strigase pe numele

mic ca şi cum ar fi fost prieteni vechi şi nu aproape străini, darnu acordă nicio atenţie acestui fapt. Se opri în faţa unei uşimasive din lemn şi fier. O mică deschizătură din uşă erablocată de un grilaj. O copilă îngrozită, nu mai mare depaisprezece sau cincisprezece ani, se ţinea cu mâinile debarele de fier. Ochii înlăcrimaţi îi erau bântuiţi de frică.

— Eşti rănită grav?— Nu, doamnă. Dar e bine că aţi apărut acum. Nu se ştie ce

mi s-ar fi putut întâmpla.Owen îşi scoase şperaclul.— O să te scot imediat de-acolo.— Ce s-a întâmplat? întrebă Virginia cu blândeţe.Becky ezită.— Nu-mi amintesc prea multe, doamnă. Mă aflam în colţul

meu obişnuit din faţa tavernei. O trăsură elegantă s-a oprit înfaţa mea. Un domn chipeş s-a aplecat în afară şi mi-a zis căsunt drăguţă. A zis că mă plăteşte dublu faţă de cât iau în modnormal. Am urcat în trăsură şi ăsta este ultimul lucru pe caremi-l amintesc înainte să mă trezesc în locul ăsta îngrozitor.Am strigat şi-am tot strigat, dar nu mi-a răspuns nimeni. Amrenunţat. Atunci v-am auzit pe dumneavoastră şi pe prietenuldumneavoastră.

Owen descuie uşa şi se dădu într-o parte.— Haide, Becky. Am pierdut şi-aşa prea mult timp aici.Becky ieşi în grabă din chilie.— Mulţumesc, domnule.Owen nu răspunse. Se uita spre podeaua din piatră. Virginia

simţi că atmosfera se umple de energie întunecată şi îşi dăduseama că îşi activase talentul, oricare ar fi fost acesta.

— Interesant, zise el.— Ce este? îl întrebă ea.— Cred că e posibil ca ăsta să fie locul unde Hollister s-a

întâlnit cu persoana care i-a înfipt cuţitul în piept.Vorbi foarte încet, deşi Virginia ştia că Becky nu era deloc

atentă. Fata nu se gândea decât cum să iasă din tunelul depiatră.

— Poţi vedea chestiile de genul ăsta? vru Virginia să afle.— Pot vedea unde a stat criminala şi când a înfăptuit crima,

replică Owen.— A fost ucis de o femeie?— Da. Şi mai mult, era nebună de legat.— Doamne, Dumnezeule. Lady Hollister.

Capitolul 2

Owen se gândi că nu avea de ce să se simtă jignit deatitudinea ei extrem de rezervată. Până una-alta, el era unSweetwater. De regulă, femeile erau fie fascinate, fiedezgustate de bărbaţii din familia lui. Rareori exista o cale demijloc. Dar, din orice categorie ar fi făcut parte, intuitiv,femeile îi considerau periculoşi pe toţi. Conform spuselormătuşii lui, Marian, care ştia să citească aurele, era ceva înaura bărbaţilor din familia Sweetwater care îi făcea pe oameniisensibili – femei sau bărbaţi, cu haruri deosebite sau fără – săse simtă stingheriţi.

Totuşi, aşa romantic incurabil cum era el, neîncredereatăioasă a Virginiei îl luase prin surprindere. Se întristă când îşidădu seama că se simţea destul de rănit la ideea asta. Se gândică era vina lui că folosise tactici nepotrivite. La o analiză maiamănunţită, fusese o greşeală să se prezinte drept uninvestigator cu puteri paranormale specializat în demascareaescrocilor. Dar nu găsise nicio altă cale de a intra încomunitatea extrem de restrânsă a practicienilor afiliaţiInstitutului Leybrook.

Îşi spuse că urma să aibă suficient timp mai târziu să-şianalizeze greşelile. Acum avea în grijă două femei pe caretrebuia să le ducă într-un loc sigur.

Ridică trăsura mecanică şi o puse la subraţ. Căluţii selegănau în atelajul lor.

— Domnişoară Dean, vrei, te rog, să iei felinarul? o rugă el.— Mă ocup eu de el, spuse ea, ridicându-l.Bărbatul le privi pe amândouă.— Staţi aproape, rosti el, înaintând. Vom ieşi de aici la fel

cum am intrat eu, prin vechea magazie folosită ca uscătorie. În

apropiere, ne aşteaptă o trăsură.În spatele lui auzi un zgomot înăbuşit. Lumina felinarului

tremură pe pereţii de piatră.— Eşti bine, domnişoară Dean? o întrebă Owen.— Da, bineînţeles, replică ea cu răceală. M-am împiedicat

de una dintre pietrele de pe jos. Sunt foarte denivelate, iarlumina e foarte slabă aici.

În ciuda proastei dispoziţii pe care o avea, bărbatul surâse.Virginia Dean se ridica la înălţimea aşteptărilor lui. Era nevoiede mai mult de un cadavru plin de sânge şi de o întâlnire cu ociudăţenie mecanică mortală ca să-i tulbure nervii.

Nu că s-ar fi şi aşteptat ca ea să fie sensibilă. Ştiuse de laînceput că era o doamnă pe cinste, foarte hotărâtă şi puternică.Era o femeie cu foarte mult har. Owen nu se îndoise niciodatăcă, spre deosebire de talentele multor colegi de-ai ei de laInstitut, înzestrările ei erau autentice. În jurul ei, atmosfera seîncărca cu energie însufleţitoare – sau cel puţin aşa o vedea el.

Ştia din experienţă că majoritatea concurenţei şi a colegilorei de breaslă erau doar nişte şarlatani. Cel mai bun lucru carese putea spune despre ei era că erau nişte artişti care, precummagicienii şi iluzioniştii, îşi perfecţionaseră nişte trucurispectaculoase bazate pe prestidigitaţie. În cel mai rău caz, eraunişte răufăcători care, în mod deliberat, îi înşelau şi îiexploatau pe cei naivi.

Dar Virginia Dean era diferită. Îl bulversase încă din primaclipă în care o văzuse. Asta se întâmplase în urmă cu osăptămână, când se aflase în spatele unui mic grup decercetători din cadrul Societăţii Oculte, care se adunaseră însalonul elegant al doamnei Pomeroy ca să o vadă pe Virginiacitind în oglindă. Când se uitase în oglinda de deasupra

şemineului, Owen simţise cu adevărat energia care făcea aerulsă scânteieze.

Privirile li se întâlniseră pentru o fracţiune de secundă înoglindă, înainte ca ea să se uite în altă parte. Conexiunea aceeascurtă îi spusese că ea era la fel de conştientă de prezenţa luicum era el de a ei. Sau, cel puţin, aşa voia el să creadă.

Purtase o rochie de culoare închisă, cu croială clasică şiguler înalt, mâneci lungi şi strâmte şi o trenă discretăasemănătoare cu ce purta în seara asta. Avea părul prins cu unac sub o pălărioară. Dacă alesese veşmintele sobre ca să-iascundă înfăţişarea fermecătoare, dată de părul roşu-auriu şide ochii albaştri-verzui cu o expresie neliniştită, atunci eşuasecu brio. Nu era o femeie frumoasă în sensul tradiţional alcuvântului; pentru un bărbat ca el, era o prezenţă mult maiuluitoare: era o femeie cu puteri misterioase. Toate astea îlvrăjeau, ca bărbat.

Era sigur că fusese conştientă de interesul lui crescut dinziua aceea; şi mai ştiuse şi altceva: că ea spumega de furie întăcere. Lady Pomeroy, femeia care-i ceruse viziunea, nu oanunţase dinainte că aveau să fie de faţă şi câţiva cercetătoride activităţi paranormale. Owen putuse să vadă că Virginia nuapreciase deloc surpriza care i se rezervase.

Nu ştia ce anume văzuse Virginia în oglindă în seara aceea,dar, când terminase, se întorsese să vorbească încetişor cuLady Pomeroy. Ceilalţi spectatori vociferaseră gălăgioşicerând să-i poată pune întrebări şi să-i poată testa talentul.Virginia îi înfruntase cu un aer rece de dispreţ, demn de reginaVictoria într-o dispoziţie dezgustată.

„Eu nu citesc în oglinzi pentru a-i distra pe alţii sau pentru asatisface curiozitatea cuiva. Când am acceptat cererea asta, am

crezut că e o treabă serioasă. Nu am ştiut că o să fiu testată şianalizată. Mă tem că eu nu am timp pentru astfel de prostii.”

În momentul acela, le întorsese spatele şi, fără să mairostească o vorbă, se îndreptase spre uşă. Uimirea care, preţ deo clipă, pusese stăpânire pe grupul mic de oameni rămaşi însalon îl amuzase peste poate pe Owen. Lady Pomeroy şicercetătorii Societăţii Oculte se învârteau în cercuri foarterespectabile – şi uneori exclusiviste. Nu erau deloc obişnuiţi săse confrunte cu răceala dispreţuitoare a unei practicante careprovenea dintr-o pătură inferioară a societăţii, o femeie careera nevoită să-şi câştige existenţa pe baza aptitudinilor ei.

Când îşi reveniseră, cu toţii aşteptaseră ca verdictul să vinădin partea doamnei Pomeroy, care se înroşise de furie.

— Ce v-a spus, doamnă? întrebase Hedgeworth.— Domnişoara Dean m-a informat că soţul meu nu a fost

ucis şi că nici nu s-a sinucis, aşa cum bănuiau unii, se răstiseLady Pomeroy. Conform spuselor ei, Carlton se afla singuraici în salon când a murit din cauze naturale, aşa cum amcrezut eu mereu. Nu există niciun semn care să indiceviolenţă.

— Păi, ăsta era cel mai precaut lucru pe care putea să îlspună, nu? intervenise un alt observator. După ce au trecutatâtea luni, nici nu se poate demonstra altceva.

— Lady Pomeroy, cu siguranţă că, înainte să vină azi aici,ea a cercetat cazul morţii soţului dumneavoastră, adăugaseHobson. La urma urmei, detaliile au apărut în ziare. Presa a ziscă a fost vorba despre un atac cerebral.

— Exact, grăise altcineva. Femeia asta, Dean, ar putea fi oşarlatană. Escrocii din domeniul ăsta sunt foarte iscusiţi. Şi,cum niciunul dintre noi nu ştim să citim în oglinzi, nu avem

cum să fim siguri că nu am fost noi înşine înşelaţi.Dar Owen ştiuse cu toată fiinţa lui că Virginia Dean era cu

adevărat înzestrată. Umbrele din ochii ei îi spuseseră căvăzuse moartea de foarte multe ori. Cunoştea prea bineumbrele acelea. Vedea aceleaşi stafii în propriii ochi de fiecaredată când se uita la rândul lui într-o oglindă.

O coti spre un alt coridor, cu Virginia şi Becky pe urmelelui.

— Îţi admir tăria, domnişoară Dean, vorbi el. La fel şi pe adomnişoarei Becky. Amândouă aţi trecut prin multe în searaasta. Mulţi oameni, bărbaţi sau femei, ar fi fost zdruncinaţipână acum.

— Nu ai de ce să te temi, domnule Sweetwater, ziseVirginia. Eu şi Becky ne vom da voie să facem o criză denervi într-un moment mai potrivit, nu-i aşa, Becky?

— Da, doamnă, aprobă Becky. Acum nu vreau decât să iesde aici.

— Exact asta vreau şi eu, continuă Virginia. Becky, eştisigură că nu poţi să îţi aminteşti nimic din momentul în care aiurcat în trăsura bărbatului azi?

— Nu, doamnă, ezită Becky. Decât că domnul era atât dechipeş şi de fermecător. Şi florile. Mi le amintesc şi pe astea.

— Ce flori?— Nu sunt sigură, dar cred că am mirosit ceva îngrozitor de

dulce, cred că nişte trandafiri ofiliţi.— Cloroform, zise sumbru Virginia. Te-a ameţit cu

cloroform, Becky. De asta nu-ţi aminteşti ce ţi s-a întâmplat.Owen deschise uşa de la capătul scărilor şi le conduse în

vechea uscătorie.— Doamnă, domnule, vă rog să nu mă înţelegeţi greşit,

vorbi Becky, vă sunt pe deplin recunoscătoare, dar nu înţelegcum de aţi reuşit să mă găsiţi în seara asta. De unde aţi ştiutunde sunt?

— Domnul Sweetwater este detectiv, o informă Virginia. Unsoi de anchetator particular. Se ocupă de găsirea oamenilor.Nu-i aşa, domnule?

— Se poate spune şi aşa, răspunse Owen.— A, înţeleg. Becky se lumină la faţă. Nu am mai întâlnit

niciodată un anchetator particular. Pare o meserie foarteinteresantă.

— Are momentele ei, aprobă Owen.Deschise uşa şi, cu simţurile în alertă, cercetă grădinile

cufundate în întuneric. Nu se vedea nicio mişcare în beznaînvăluită în ceaţă. De-o parte şi de alta a casei, terenurileînconjurate de ziduri groase erau cufundate în aceeaşi linişteînspăimântătoare ca atunci când sosise. Conacul părea, larândul lui, părăsit. Nu era nicio fereastră luminată.

Le conduse pe femei afară din magazie.În spatele lui, Becky îi vorbi în şoaptă Virginiei.— Doamnă, dumneavoastră sunteţi asistenta domnului

Sweetwater? întrebă ea.— Nu, rosti foarte hotărâtă Virginia. Nu lucrez pentru

domnul Sweetwater.— A, atunci sunteţi iubita dumnealui, rosti Becky cu

înţelepciunea străzii. Aşa mă gândeam şi eu. Cred că e foartepalpitant să fii iubita unui detectiv particular.

Owen tresări şi se pregăti pentru furtuna care era pe punctulde a lumina grădina. Dar, spre surprinderea lui, Virginia nu-şipierdu cumpătul. Îşi păstră tonul politicos, aproape blând.Nimeni nu ar fi bănuit cât de groaznic fusese insultată.

— Nu, Becky, vorbi ea. Nu am niciun fel de legăturăpersonală sau intimă cu domnul Sweetwater.

— Nu înţeleg, spuse Becky. Dacă nu lucraţi pentru el şi nusunteţi nici iubita lui, de ce vă aflaţi aici cu el, în toiul nopţii?

— În seara asta nu aveam ce face, zise Virginia. M-amgândit că ar putea fi distractiv să mă aventurez cu un detectivparticular.

— Cred că a fost palpitant, continuă Becky.— Da, aşa e, încuviinţă Virginia.Owen se uită înapoi peste umăr.— Palpitant… aşa deci, domnişoară Dean?— Poate că nu e ăsta cuvântul potrivit, zise Virginia.Le conduse prin grădină, în jos pe alee, spre trăsura care îi

aştepta. Silueta de pe capră se mişcă şi privi în jos.— Văd că ai găsit nu una, ci două doamne, unchiule Owen,

exclamă Matt. O noapte de muncă foarte rodnică, într-adevăr.— Am avut şi ceva noroc, dar toată lumea e teafără. Owen

deschise uşa trăsurii. Le vom lăsa pe invitatele noastre lacasele lor.

— Da, domnule, am înţeles, încuviinţă Matt.În timp ce Becky se urca în trăsură, Virginia îl trase pe

Owen deoparte.— O vom duce pe Becky la casa de binefacere de pe Elm

Street, şopti ea. Acolo o să fie îngrijită bine la noapte. Femeiacare administrează căminul îi va oferi lui Becky un pat curat, omasă bună şi îi va oferi un loc să stea ca să nu mai fie nevoităsă iasă pe străzi.

— Cunosc locul, spuse Owen şi surâse. Ai aflat că, decurând, a intrat sub protecţia Societăţii Oculte?

— Cei de la Societate administrează un adăpost pentru

tinerele prostituate? întrebă Virginia foarte neîncrezătoare. Nupot să cred. De unde până unde este interesată Societatea deopere de caritate?

— Am auzit că aşa sunt vremurile moderne, domnişoarăDean. Lumea se schimbă, şi la fel se întâmplă şi cu SocietateaOcultă.

— Ha! Mă îndoiesc că şleahta aia de alchimişti bătrâni,aroganţi şi habotnici este în stare să se schimbe.

Se întoarse, urcă pe treaptă şi intră în trăsură. Owen urcă înurma lor, aşeză arma mecanică pe podea, se aşeză şi închiseportiera. Trăsura începu să huruie de-a lungul străduţei.

Becky se încruntă la vederea dispozitivului mecanic.— Ce e asta, o jucărie?— Nu, replică Owen. Este un sistem automat, o ciudăţenie

mecanică. E clar că a uitat-o cineva. M-am gândit să o păstrez.— O! exclamă Becky. E foarte drăguţă.— Da, aprobă el.Fata îşi pierdu imediat interesul şi, oftând, se cufundă înapoi

în partea din colţ a banchetei.— Credeţi că bărbatul chipeş din trăsură o să încerce să mă

găsească? Cu siguranţă va fi extrem de furios când o sădescopere că am fugit. Cunoaşte colţul unde îmi fac veacul.

— Îţi promit că n-o să-l mai vezi niciodată, o linişti Virginiaatingând mâna fetei. Eşti în siguranţă.

Capitolul 3

O lăsară pe Becky la doamna Mallory, matroana căminuluiprimitor de pe Elm Street. Becky părea confuză, darperspectiva unei mese fierbinţi şi a unui pat sigur o convinseră

să accepte situaţia, cel puţin în noaptea aceea.— Depinde de ea dacă acceptă sau nu să meargă la şcoala

de fete a căminului unde poate învăţa o meserie respectabilă,precum scrisul la maşină sau telegrafierea, conchise Virginiacând se urcă înapoi în trăsură. Dar doamna Mallory se pricepefoarte bine să le încurajeze pe fete să vină la şcoală.

Owen stătea pe bancheta din faţa ei.— Chiar crezi cu putere în educarea fetelor de pe străzi? o

întrebă.Trăsura porni la drum.— Pentru o femeie singură pe lume nu există o altă

speranţă, replică Virginia.— Vorbeşti din propria experienţă?— Am rămas orfană de la vârsta de treisprezece ani. Dacă

tata nu mi-ar fi lăsat o mică moştenire cu care să se poată plătitaxele la internat până la şaptesprezece ani, aş fi putut la fel debine să sfârşesc pe străzi ca tânăra Becky.

— Nu, o contrazise Owen. Tu nu. Cu talentul şi inteligenţata, ai fi găsit o altă cale să supravieţuieşti.

Virginia privi în întuneric.— Cine ştie? E uşor ironic că am o carieră care îmi impune

să lucrez noaptea.— Există cineva care şi-ar fi putut face griji din cauza ta în

noaptea asta? vru el să ştie. În afară de menajera ta, vreau săzic.

— Nu. De fapt, mă surprinde că doamna Crofton a fostîngrijorată. E nouă şi încă se acomodează cu rutina mea. Iesadesea seara târziu, deşi rareori aşa de târziu.

Din felul în care vorbea Virginia, Owen îşi dădu seama cănu era obişnuită să-şi facă griji cineva pentru ea sau să se

neliniştească pentru că ajungea târziu acasă.— De ce lucrezi noaptea? o întrebă el.— Energia din oglinzi este de obicei mai puternică şi mai

uşor de descifrat noaptea. La nevoie, pot lucra într-o camerăcu draperiile complet trase, dar prefer să-mi fac interpretărileseara. Atunci văd lucrurile mult mai clar.

— Nu mi-am dat seama de asta. Intrigat, cântări repedeproblema. Şi talentul meu e mai puternic şi mai bine focalizatnoaptea. Mă întreb dacă are în vreun fel de-a face cu lipsaenergiei solare. Poate că curenţii energetici de felul ăstainterferează cu anumite lungimi de unde paranormale.

— Sunt conştientă că dumneata şi asociaţii dumitale dincadrul Societăţii Oculte aveţi o părere proastă despre noi, ceicare ne folosim harul ca să ne câştigăm existenţa. Ştiu cădumneata ne consideri pe cei mai mulţi dintre noi nişteimpostori. Mai ştiu şi că faptul că am numeroase întâlniriseara nu îmi îmbunătăţeşte deloc reputaţia în ochii dumitalesau în cei ai membrilor Societăţii. Vreau să-ţi fie clar că nudau doi bani pe ceea ce dumneata sau membrii aroganţi aiSocietăţii credeţi despre mine sau despre colegii mei de laInstitutul Leybrook.

— Domnişoară Dean, deja ţi-ai exprimat foarte clar părereadespre mine şi despre Societate. Poate e cazul să-ţi spun că eunu sunt membru al Societăţii.

— Atunci de ce te aflai în grupul aşa-zişilor cercetători carevoiau să-mi pună la încercare harul în timpul şedinţei din casaPomeroy?

— E o poveste lungă. Eşti foarte ostenită. Ai nevoie deodihnă şi de timp să-ţi revii după chinul din seara asta. Promitsă îţi spun totul mâine dimineaţă.

Virginia nu îl luă în seamă.— Ţi-ai riscat pielea să vii să mă cauţi în seara asta. De ce?— Ţi-am spus, te supravegheam. M-am gândit că ai putea fi

în pericol, deşi trebuie să recunosc că nu m-am aşteptat lasituaţia în care te-am găsit în seara asta. Eu făceam cercetăriîntr-o altă direcţie.

— Ai zis că nu eşti membru al Societăţii.— Societatea e doar un client.— Un client? Părea uimită. Lucrezi pentru Societate?— În momentul de faţă desfăşor o investigaţie pentru noua

lor agenţie de investigare a fenomenelor paranormale, Jones şiJones. Poate ai auzit de ea?

Virginia îşi încordă maxilarul.— Da, am auzit zvonuri despre noua agenţie.— Şi nu eşti de acord cu ea?— În lumea mea, se bănuieşte că J&J intenţionează să ne ia

pâinea de la gură nouă, celor care ne câştigăm existenţa cuajutorul înzestrărilor noastre. Societatea Ocultă crede căpersoanele care întreprind citiri parapsihice, în specialmembrii Institutului Leybrook, strică reputaţia studiilor şicercetărilor recunoscute asupra fenomenelor paranormale.

— Pentru că sunt atât de mulţi şarlatani printre voi, iarescrocii ăia înşală şi induc publicul în eroare. Înţeleg. Dar credcă e mai bine să spunem că, în momentul de faţă, J&J are maimult de lucru decât poate duce cu infractorii cu puteriparanormale cu adevărat periculoşi. Crede-mă când îţi spun cădirectorii J&J, Lucinda şi Caleb Jones, nu se îngrijorează preatare din cauza celor cu abilităţi de medium, a celor careorganizează şedinţe de spiritism sau a altor escroci carepretind acum a avea puteri paranormale.

— Asta rămâne de văzut.— Înţeleg că nu ai încredere în Societatea Ocultă, dar am

nevoie de ajutorul tău. Virginia, eu caut un criminal, unul careacţionează în lumea ta.

— Despre ce vorbeşti? întrebă ea.— Două persoane care citeau în oglindă au murit de curând.

Cei de la J&J m-au rugat pe mine să cercetez.— De ce le pasă celor de la J Şi J că au murit două cititoare?

În mod cert, poliţia nu a fost interesată. Ei nici măcar nu aucrezut că doamna Ratford şi doamna Hackett au fost ucise. Dealtfel, nimeni nu a crezut asta. Autorităţile au stabilit căambele femei au murit din cauze naturale.

— Dar tu bănuieşti că lucrurile au stat altfel, nu-i aşa?Virginia ezită.— Da.— La fel cred şi cei de la J&J. După cum am zis, este o

poveste lungă şi se face foarte târziu. Îţi promit că o să îţiexplic totul mâine dimineaţă.

— Domnule, nu o să scapi de mine până nu îmi dai maimulte explicaţii. Ai zis că investighezi în numele celor de laSocietate morţile celor două cititoare în oglinzi. Ce talent aidumneata ca să poţi conduce o astfel de cercetare?

— Haide doar să spunem că ai fost destul de aproape deadevăr când i-ai spus lui Becky că sunt un soi de detectivparticular. În realitate, sunt un vânător.

— Pe cine sau ce vânezi, domnule Sweetwater?— Diferiţi monştri cu faţă de om, domnişoară Dean. Ca şi

tine, şi eu lucrez cel mai bine noaptea.

Când ajunse, îşi găsi casa cufundată în întuneric şi linişte,

dar aşa se întâmpla întotdeauna noaptea. Locuia singur.Menajera lui sosea dimineaţa devreme şi pleca după-amiazatârziu. Înţelegerea asta îi oferea singurătatea pe caredescoperise că o căuta din ce în ce mai mult după lăsareaîntunericului. Nu era nimeni prin preajmă ca să observe cândieşea noaptea să se plimbe, nimeni care, din întâmplare, săpovestească unuia dintre membrii familiei lui unite desprenoul lui obicei.

Cel puţin, cazul cititoarei în oglindă îi distrăgea temporaratenţia de la plimbările lui târzii şi de la abisul care îl atrăgeadin ce în ce mai tare.

Owen aduse cu el în biblioteca dezordonată trăsuramecanică şi o aşeză pe o masă. Ferestrele întunecate alevehiculului de jucărie luceau cu răutate în lumina lămpii cugaz. În seara asta, înainte să meargă la culcare, urma să încuiedispozitivul într-un seif din pivniţă, unde avea să-l ştie însiguranţă. Era sigur că dezactivase arma, dar nu voia să îşiasume niciun risc. Nu mai avusese de-a face cu nimic de genulacesta până atunci. Avea să acţioneze cu multă prudenţă.

Traversă încăperea până la măsuţa pe care se afla sticla deconiac şi-şi turnă o cantitate considerabilă de alcool. Cupaharul în mână, se aşeză în faţa şemineului rece şi începu săadmire ciudăţenia frumos meşteşugită. Investigaţia pe care odesfăşura luase o întorsătură periculoasă. Moartea lui Hollisterera cea mai mică dintre problemele lui. Erau mult mai multeîntrebări decât răspunsuri, dar un lucru era clar. Virginia Deanera cheia întregului caz.

Capitolul 4

În dimineaţa următoare, Owen scoase jucăria din seif, oduse sus în bibliotecă şi o puse pe masă. Îşi luă câteva sculemici şi, foarte curios, începu să o demonteze. Era pe punctulde a desface cu grijă ferestrele cabinei când la uşă se auzi obătaie.

— Nu acum, doamnă Brent. Nu-şi ridică privirea ca să nuîntrerupă procesul delicat de dezasamblare a trăsurii. V-amspus, nu vreau să fiu deranjat în dimineaţa asta.

— Da, domnule, ştiu, domnule, se auzi de dincolo de uşăglasul înfundat al menajerei. E doamna Sweetwater, domnule.

— Care doamnă Sweetwater? În Londra, poţi să dai oricândpeste cel puţin şase.

Uşa se deschise. Doamna Brent îi aruncă o privire aspră.— E doamna Aurelia Sweetwater, domnule. Tocmai a sosit

şi insistă să vorbească cu dumneavoastră.„Bineînţeles că trebuia să fie Aurelia”, se gândi el. Ea era

cea mai în vârstă dintre mătuşile lui şi îi plăcea să îşi asumestatutul de cap al familiei. Se aştepta la vizita asta, îşi amintiel. Dar îi era groază de ea.

— La dracu’, exclamă el foarte încet. Bine, doamnă Brent,fiţi amabilă şi conduce i-o încoace.ț

— Da, domnule. Doamna Brent începu să se retragă sprehol.

— Dar vă avertizez că vă puneţi în pericol slujba în casaasta dacă aduceţi ceaiul, îi promise Owen. Nu vreau să-i daumătuşii mele niciun pretext să rămână mult timp aici.

Doamna Brent îşi strânse buzele ca să nu râdă, dar îşi păstrăaerul profesionist.

— Am auzit asta, îl preveni Aurelia Sweetwater, intrând încameră.

Era îmbrăcată elegant, ca o regină, într-o rochie purpuriu-închis. Avea părul grizonant prins într-un coc înalt şi purta opălărie cu pene care se asorta cu rochia. Poalele lungi alerochiei foşneau ameninţător pe covor.

— Din întâmplare, azi nu am timp de ceai, dar nu astacontează.

— Bună dimineaţă, mătuşă Aurelia, o salută Owen. Seîndepărtă de masă şi se duse spre ea ca să îi dea o sărutareafectuoasă pe obraz. Azi ai o stare de spirit excelentă. E camdevreme, nu? Ce te aduce aici la ora asta?

— Ştii bine de ce sunt obligată să te caut la ora astainumană. Este singura oră la care pot spera să te găsesc acasă.M-ai tot evitat, Owen.

— Ba deloc. În ultima vreme, am fost ocupat. Un client nou,ştii cum e.

— Ştiu că familia a acceptat Societatea Ocultă drept client.Nu sunt sigură că e o mişcare prea înţeleaptă, dar vom vedea.

— Societatea Ocultă se schimbă, spuse Owen. Sub nouaconducere, şi-a asumat responsabilităţi noi. Se pare cămembrii familiei Jones se simt obligaţi să apere lumea demonştri.

Aurelia ridică din sprâncene şi afişă o expresie gânditoare.— Dacă e adevărat, atunci vom încheia multe afaceri cu J&J

în următorii ani.Owen se sprijini de colţul biroului.— Exact aşa. Numărul monştrilor de vânat nu scade

niciodată.Aurelia surâse, şi la fel făcu şi Owen. Era un moment de

comunicare familială tăcută şi de înţelegere reciprocă pe carenumai un alt membru al familiei Sweetwater putea să îl

perceapă. Bărbaţii familiei Sweetwater aveau menirea de avâna monştri. Asta era harul lor. Dar, cu multă vreme în urmă,ajunseseră la concluzia că era mai bine să ai un client care săplătească pentru asta ori de câte ori era posibil.

Figura Aureliei deveni serioasă.— Din întâmplare, azi am venit să vorbesc cu tine exact

despre Societatea Ocultă.— Ce e cu ea?— Se pare că Societatea oferă acum servicii de consultanţă

matrimonială care se specializează în stabilirea de legăturiîntre diverse persoane cu puteri paranormale.

Owen înţelese într-o fracţiune de secundă încotro avea să seîndrepte discuţia. Îngrozit, se îndepărtă imediat de colţulbiroului.

— Mătuşă Aurelia, nici măcar să nu-ţi treacă prin cap să măînscrii la agenţia matrimonială a Societăţii, o avertiză el.

— A, nu pot să te înscriu eu, rosti ea fluturând din mânădeloc afectată de dispoziţia lui urâcioasă. Va trebui să te ocupitu însuţi de detalii.

— Nu am de gând să apelez la o agenţie matrimonială.— Am înţeles că Lady Milden, cea care conduce agenţia, se

pricepe foarte bine să unească oameni înzestraţi cu puteriparanormale. Are numeroase mijloace la care să apeleze,inclusiv arhivele genealogice ale Societăţii Oculte.

— Las-o baltă. Se duse la fereastră şi rămase acolo privindgrădina udată de ploaie. Nu mă interesează deloc chestia asta.

— De ce nu?— Bărbaţii Sweetwater îşi găsesc singuri femeile.— Mai puţin atunci când nu o fac, zise Aurelia încet.

Vorbele ei erau însă încărcate de multă însemnătate. Amândoi

ştim bine ce se întâmplă când un Sweetwater stă prea multfără o parteneră adevărată.

Owen nu-i răspunse. Nu era nevoie s-o facă.— Ai început să te laşi pradă nopţii, aşa-i? întrebă Aurelia

şoptit.Owen simţi fiori reci pe ceafă. Membrii clanului

Sweetwater se pricepeau de minune să-şi ascundă secretele destrăini, dar era îngrozitor de greu să ţină ceva secret de unmembru al familiei.

— Întotdeauna am ieşit noaptea, rosti el încercând săgăsească o modalitate de a nu-i cădea în capcană. Toatăfamilia ştie asta. Aşa se manifestă la mine talentul familieinoastre. Noaptea citesc mai bine dovezile existenţeimonştrilor.

— Toată familia ştie, interveni Aurelia, că petreci din ce înce mai mult timp colindând noaptea pe străzi. Una e să vânezimonştri din când în când. În familia noastră, asta e o pasiune,cum e pescuitul. Şi alta e să ieşi singur după căderea nopţii încăutarea prăzii. Aşa se instalează nebunia la un bărbatSweetwater.

— Eu nu vânez noaptea de plăcere. Am un client privat,J&J, şi am o ţintă precisă, un maniac cu puteri paranormalecare îi ucide pe cei care au harul de a citi în oglinzi.

— Îmi dau seama că ai făcut de curând rost de un client, darasta e doar o distracţie pe termen scurt. Asta nu va schimba cunimic ceea ce se întâmplă cu tine. Owen, atât părinţii tăi, cât şiceilalţi membri ai familiei încep să îşi facă griji. Dacă nugăseşti femeia potrivită repede, o să începi să bântui noapteape străzi.

— Ce te face să crezi că Lady Milden îmi poate găsi o

parteneră?— Am auzit că e foarte pricepută la ceea ce face. Ce ai de

pierdut?— Timp, zise el. Un timp pe care îl pot petrece căutându-mi

singur o parteneră adevărată.— Tu însuţi ai zis că e o epocă modernă. Ar trebui să profiţi

de mijloacele moderne, mai eficiente de rezolvare aproblemelor.

— O să mă gândesc la asta, minţi, vorbind printre dinţi.— O să o iau ca pe o promisiune.Owen se întoarse spre ea.— La dracu’, mătuşă Aurelia.— De data asta, o să mă prefac că n-am auzit limbajul urât

pentru că ştiu că eşti foarte tensionat. Înaintă spre uşă. Şi aşaai pierdut prea mult timp. Owen, nu trebuie să mai aştepţi.Familia ta nu vrea să vadă că o să cazi pradă nopţii.

Capitolul 5

— De obicei, nu le raportez nimic clienţilor până ce nu îmiduc munca la bun sfârşit, zise Owen Sweetwater.

Caleb îşi înclină capul în semn de mulţumire pentru favorulpe care Sweetwater părea să considere că îl face celor de laJones Jones. În cele câteva luni de când el şi Lucinda seocupau de afacerile agenţiei, descoperiseră că singurelepersoane mai problematice decât clienţii erau indiviziiputernici şi imprevizibili care posedau talentele la care firmaera obligată să apeleze pentru a îi duce la bun sfârşitinvestigaţiile.

— Apreciem că faci o excepţie pentru noi, grăi Caleb.

Vărul său Gabe, Maestrul Societăţii, îl studie pe Sweetwatercu o expresie concentrată.

— Ai primit numai recomandări excelente, domnuleSweetwater, dar te rog să înţelegi că genul ăsta de afacere estenou pentru noi, vorbi Gabe.

Cei trei bărbaţi stăteau într-un depozit abandonat dinapropierea docurilor. Sweetwater fusese cel care alesese loculde întâlnire, la fel cum făcuse şi prima oară când îl contactaseCaleb pentru a discuta posibilitatea colaborării. Imediatdevenise limpede că, atunci când cineva apela la serviciileclanului Sweetwater, trebuia să accepte şi regulile stabilite deacel membru al familiei Sweetwater cu care avea de-a face.

La prima întâlnire, Caleb se convinsese că OwenSweetwater era un vânător cu talent autentic, însă nu unultipic. Abilităţile paranormale ale unui vânător obişnuit aveautendinţa de a fi de natură fizică. Astfel de talente erau deobicei însoţite de reflexe supranaturale precum viteza, auzul şivederea pe timp de noapte. Astfel de oameni vânau prinadulmecarea mirosului prăzii lor. Owen Sweetwater se deplasacu agilitatea şi siguranţa unui animal de pradă care te făceausă te gândeşti la un vânător, dar Caleb crescuse într-o familiecare se lăuda cu un număr de vânători împrăştiaţi de-a lungularborelui genealogic. Ştia cum trebuie să fie un vânătoradevărat şi era destul de sigur că Sweetwater putea fi orice,mai puţin un vânător cu un talent obişnuit.

— Ceea ce vrem noi să ştim, rosti Caleb cu grijă, este dacăai găsit vreo dovadă care să susţină bănuiala mea că ambelecititoare în oglinzi au fost ucise prin mijloace paranormale.Dacă nu s-a întâmplat aşa, atunci cazul ăsta nu este problemaagenţiei J&J. O să dau toate informaţiile pe care le avem unei

cunoştinţe de la Scotland Yard. Poliţia îşi va asumaresponsabilitatea de a găsi criminalul.

— La fel cum şi-au asumat în ultimii câţiva aniresponsabilitatea pentru găsirea asasinilor unui număr foartemare de prostituate?

Gabe se încruntă.— Ce dracu’ vrea să însemne asta?— Mâine sau poimâine veţi citi în ziarele de dimineaţă

despre moartea tragică a lordului Hollister, replică Owen.Cauza oficială a decesului va fi, cel mai probabil, un atac decord sau un atac cerebral. În realitate, a murit înjunghiat înpiept.

Caleb ridică din sprâncene.— Opera dumitale?— Nu-mi pot asuma meritele. O bănuiesc pe soţia lui. Am

descoperit cadavrul când exploram subsolul reşedinţei.— Ce naiba căutai la subsolul familiei Hollister? întrebă

Gabe.— Acolo m-a condus firul investigaţiei mele, vorbi Owen

pe un ton un pic cam liniştit. Însă presa nu va afla nicicândfaptul că, de ani buni, Hollister jertfea tinere prostituate. Leademenea în trăsura lui şi le ducea la subsolul reşedinţei, undele viola şi le omora. Nici nu se ştie câte a omorât. Cât timp m-am aflat la locul faptei, am mai găsit o fată care era încă înviaţă. Am dus-o la azilul de pe Elm Street.

— Nu am citit nimic în ziare despre dispariţia unor femeiale străzii, afirmă Caleb.

— Asta e pentru că presa rareori observă dispariţia fetelor,spuse Owen. Prostituatele dispar mereu de pe străzi. Uneorisunt găsite în râu, alteori, pur şi simplu, se fac nevăzute. Dar,

dacă moartea nu e una deosebit de sângeroasă, opinia publicănu e interesată. Hollister a avut grijă să scape de cadavre astfelîncât să nu atragă atenţia.

Gabe căzu pe gânduri.— Zici că Hollister avea talente parapsihice?— Da, sunt sigur de asta. E posibil să fi fost un cititor în

oglinzi.— De asta investigaţia te-a condus la el în subsol, zise

Caleb în timp ce, în minte, punea laolaltă piesele puzzle-ului.El le-a ucis pe cititoarele în oglinzi?

— Nu, dar trebuie să existe vreo legătură între Hollister şimoartea cititoarelor în oglindă, zise Owen. Investigaţia mea eîn curs de desfăşurare.

— Asta nu ne spune prea multe, rosti Gabe pe un ton neutru.— Vă mai pot povesti una sau două chestii interesante. Pe

domeniul Hollister, am dat peste o armă paranormală destul depericuloasă deghizată sub forma unei ciudăţenii mecanice. Eposibil să mai fie şi alte dispozitive pe-acolo.

Caleb gemu.— Sperasem că armele cristal, care ne-au dat atâtea bătăi de

cap pe durata unui caz recent să fie ultimele dispozitive degenul ăsta care să ne creeze probleme.

— Evident, nu e cazul, rosti Owen. Totodată, vă spun călegătura dintre moartea lui Hollister şi cele ale cititoarelor înoglindă are de-a face cu Institutul Leybrook.

Caleb se înroşi de furie.— Blestematul ăla de Institut colcăie de şarlatani şi de

escroci.— Dacă e să te gândeşti bine, vorbi Gabe, ăsta e locul ideal

unde se poate ascunde un criminal cu abilităţi parapsihice.

— Un talent autentic ascuns printre escroci, oftă Caleb.Foarte deştept.

— Asta înseamnă să ascunzi ceva la vedere, continuă Owen.Monştrii se pricep foarte bine la asta.

Caleb simţi cum atmosfera fu străbătută de un fior rece. Nuvenea dinspre râu sau de la ceaţa care învăluia depozitul. Eraemanat de aura lui Owen Sweetwater. „Facem afaceri cu unbărbat foarte periculos”, se gândi el.

— Se pare că ai avut dreptate, Caleb, exclamă Gabe. Dar tuoricum ai în general dreptate când vine vorba de chestii degenul ăsta.

Caleb nu răspunse; nu era nimic de zis. Aproape întotdeaunavedea corect lucrurile în perspectivă. Era foarte talentat săobserve dovezile ascunse care indicau crime comise derăufăcători înzestraţi cu puteri paranormale. Dar nu era nimenicare să aibă dreptate mereu. În sinea sa ştia bine că într-o bunăzi avea să calculeze greşit şi oameni nevinovaţi puteau sămoară. Asta era o teamă care se tot repeta în visele lui cele maiîntunecate.

Se încruntă spre Owen.— Cum intenţionezi să procedezi?Owen ridică din umeri ca şi cum răspunsul era evident.— O să-l identific pe criminal şi o să-l elimin, spuse el, iar

apoi, bineînţeles, o să vă trimit nota de plată pentru serviciileprestate.

Gabe se sprijini de un butoi mare şi gol şi-şi încrucişăbraţele la piept.

— Un plan simplu.— Ştiu din experienţă că astea funcţionează cel mai bine,

rosti Owen. Acum însă sunt destul de ocupat. Dacă nu mai e

nimic altceva, sunt sigur că nu vă deranjează să plec.Se întoarse şi porni prin umbrele întunecate din spatele

depozitului, unde dispăru într-o clipă.Gabe privi înspre bezna în care se pierduse Sweetwater.— Nu cred că ne-a spus tot ce ştie.— Poţi să pui pariu pe asta, aprobă Caleb.— Totuşi, e de-ai noştri, nu?— Un vânător? întrebă Caleb. Da, sunt sigur de asta. Dar nu

e ca vreun alt vânător pe care l-am întâlnit.— Cum crezi că vânează?— Din câte am aflat despre el, bănuiesc că are abilitatea de

a vedea ce anume îl motivează pe criminal. Odată ce ştie asta,poate face anumite previziuni.

— Cum ar fi să afle identitatea următoarei victime acriminalului?

— Da.— Şi dacă se înşală?— Atunci m-am înşelat eu când l-am angajat, zise Caleb.

Dacă mai moare încă un cititor în oglindă nevinovat, atunci euvoi purta o parte de vină.

— Nu, îl contrazise Gabe. Ai făcut singurul lucru care seputea face pentru a-l opri pe cel care-i ucide pe cititorii înoglinzi. Iar eu, în calitate de Maestru al Societăţii, amautorizat angajarea lui Sweetwater pentru misiunea asta. Eucred că a fost o mişcare foarte logică. Trimitem un tip careucide monştri în căutarea prăzii lui obişnuite.

Caleb expiră încet.— Ce ne dă dreptul să facem aşa ceva?— La naiba dacă ştiu, recunoscu Gabe. Dar dacă J&J nu-i

caută pe răufăcătorii cu puteri paranormale, atunci cine o s-o

facă? Nu e ca şi cum poliţia ar fi în stare să-i urmărească pecriminalii cu puteri parapsihice.

— Nu.— Trebuie să-ţi amintesc că noi nu facem asta doar din

altruism, rosti Gabe. Supravieţuirea noastră şi a celor ca noipoate fi în pericol. Societatea Ocultă are interesul de a protejalumea de monştri.

— Sunt conştient de asta.În acel moment, presa şi opinia publică erau fascinate de

paranormal. Dar, dacă ajungea la urechile tuturor că existauindivizi care-şi puteau folosi puterile paranormale ca să comităcrime, atunci interesul public urma să se transformeinstantaneu în panică.

Gabe se îndreptă spre uşă.— Atâta timp cât eu sunt Maestru, voi face tot ce-mi va sta

în putinţă să mă asigur că nu ne vom întoarce la vremurile încare oricine cu o urmă vagă de talent era considerat vrăjitoaresau vrăjitor. Dacă asta înseamnă ca din când în când să maiangajăm un asasin cu puteri parapsihice, atunci aşa vom face.

Caleb îl ajunse din urmă.— Cu siguranţă, de luna trecută de când Veneţia ţi-a adus pe

lume primul copil, ai devenit mai obsedat de ideea de a-iproteja pe membrii Societăţii şi generaţiile viitoare detalentaţi.

Gabe deschise uşa şi pătrunse în bezna învăluită în ceaţă.— E uimitor cum ţi se schimbă priorităţile atunci când devii

tată.

Capitolul 6

Owen urcă treptele modestei reşedinţe din Garnet Lane,perfect conştient de nerăbdarea pe care o simţise toatădimineaţa. Ideea de a o revedea pe Virginia iarăşi îi dădeaaripi într-un fel care ar fi trebuit să-l neliniştească profund saumăcar să îl îngrijoreze oarecum. Era oricum o greşeală să-şipermită să dea frâu liber oricărei emoţii puternice atâta timpcât era la vânătoare. Membrii clanului Sweetwater eraubinecunoscu i pentru pasiunea lor. Unii spuneau că acesta erațun efect secundar al talentului lor. Dar să te laşi purtat depasiuni arzătoare în vreme ce vânezi încălca toate regulilefamiliei sale.

Virginia Dean se dovedea a fi excepţia de la fiecare regulădupă care se ghidase toată viaţa lui.

Uşa de la capătul scării se deschise înainte să poată bate maimult de două ori. În faţa lui se afla doamna Crofton, menajera.Era o femeie înaltă, de aproape patruzeci de ani, îmbrăcatăîntr-o rochie de casă cenuşie peste care avea prins un şorţ albapretat. Părul blond, prins strâns la spate, era acoperit aproapeîn totalitate de o bonetă albă plisată. Ochii ei albaştri în care secitea curiozitatea îl cântăriră în tăcere. De la prima lorîntâlnire, ştia că nu era obişnuită să găsească un bărbat petreptele din faţa casei stăpânei ei. Ideea că, din câte se părea,Virginia nu primea o mulţime de oaspeţi bărbaţi îl încânta maimult decât voia să recunoască.

— Deci v-aţi întors, domnule Sweetwater, rosti doamnaCrofton.

Avea tonul rece, profesionist al unei femei care, la unmoment dat, a lucrat într-o reşedinţă mult mai exclusivistă.Owen se întreba cum de ajunsese să lucreze pentru o femeiecare era nevoită să-şi câştige existenţa. Menajerele, precum şi

ceilalţi servitori, erau la fel de preocupate de statutul lor socialca toţi ceilalţi. Rangul angajatorului era important.

— Cred că sunt aşteptat.— Da, domnule. Domnişoara Dean a zis că veţi veni astăzi,

domnule. Vă va primi. Doamna Crofton făcu un pas în spateşi-i întinse mâna să-i ia pălăria şi mănuşile. Vă conduc înbiroul dânsei.

Când închise uşa, holul de la intrare se cufundă în întuneric.Îi luă o clipă să-şi dea seama că nu exista nicio oglindă peperetele de deasupra măsuţei, aşa cum se obişnuia în multecase, ca să creeze impresia de luminozitate şi de spaţiu.

O urmă pe doamna Crofton pe coridorul îngust pânăajunseră într-un birou îngrijit, cu cărţi de-o parte şi de alta.Fereastra din capătul îndepărtat dădea înspre o grădiniţăfrumoasă. Observă că în încăpere exista o oglindă, care păreanouă.

Virginia era aşezată în spatele unui birou mic, cu un toc înmână. Privi în sus. Pentru o fracţiune de secundă, doar se uităla ea, fascinat de felul în care lumina dimineţii îi făcea săstrălucească părul roşu-auriu.

— A venit să vă vadă domnul Sweetwater, doamnă, oanunţă doamna Crofton.

— Mulţumesc, doamnă Crofton, rosti Virginia. Lăsă toculdeoparte. Te rog să iei loc, domnule Sweetwater.

Doamna Crofton ezită în prag.— Doriţi ceai, doamnă?Dintr-odată, Virginia păru nesigură. Pentru că şi el se lovise

de aceeaşi problemă dificilă mai devreme în cursul zilei,Owen surâse în sinea lui. Servirea ceaiului era un mod tăcutde-a invita un musafir să rămână mai mult decât ar fi fost

necesar. Hotărârea Virginiei avea să-l facă să înţeleagă cumanume vedea ea asocierea lor.

— Da, te rog, rosti Virginia decizându-se brusc. Mulţumesc,doamna Crofton.

Îşi obţinuse răspunsul, se gândi Owen. Virginia era încăprecaută în ceea ce-l privea, dar acceptase ideea că nu maiputea să-l evite. Dacă îi oferea ceai nu însemna că avea săcoopereze pe deplin, dar era o acceptare tacită a faptului că,după evenimentele din seara precedentă, erau legaţi cumva,chiar şi doar pentru o scurtă perioadă.

Doamna Crofton închise uşa. Owen se aşeză pe un scaun cufaţa înspre birou şi fereastră.

— Trebuie să recunosc că sunt curios să aflu cum i-aiexplicat întoarcerea târzie de aseară menajerei tale, vorbi el.

— Pur şi simplu, i-am spus că am fost reţinută la casa unuiclient mai mult decât mă aşteptam. Virginia îi făcu semn spreun exemplar din Flying Intelligencer aflat pe birou. În ziarelede dimineaţă, nu apare nimic legat de moartea lui Hollister,aşa că doamna Crofton nu are niciun motiv să pună întrebări.

— Nu fi aşa sigură de asta. Din experienţă, ştiu cămenajerele ştiu mai mult decât se aşteaptă cineva. Motivulpentru care, legat de ce s-a petrecut azi-noapte, încă nu s-aîmprăştiat bârfa este acela că nimeni, în afară de noi şi decriminal, nu ştie că Hollister e mort. Din câte ştim, cadavruleste în continuare acolo în cameră şi aşteaptă să fie descoperit.Când ştirea va apărea în ziare, moartea, fără îndoială, va fipusă pe seama unor cauze naturale.

— Da, bineînţeles. Familia se va asigura că va fi aşa. Nu îşivor dori un scandal din cauza unei investigaţii criminale, maiales dacă criminalul este soţia, aşa cum bănuiesc eu.

— Nu.Virginia îşi puse palmele pe tăblia biroului.— Având în vedere că niciun membru al unei familii nobile

nu îşi doreşte să aibă de-a face cu poliţia, nu pot înţelege de cea încercat cineva să aranjeze lucrurile în aşa fel încât eu să fiugăsită la locul crimei cu un cuţit în mână.

— Sunt aproape sigur că nu ăsta era planul original. Cred cămai degrabă e posibil ca, aseară, un plan foarte bine pus lapunct să fi mers foarte prost.

— Crezi că a fost o coincidenţă că Lady Hollister a cerut ocitire aseară?

— Când vine vorba despre o crimă, nu există coincidenţe.Dar în situaţia asta există şi alte posibilităţi.

— Cum ar fi?— Poate că, mai degrabă, victima trebuia să fii tu.Virginia încremeni.— Eu?— Dacă ai fi fost găsită la locul crimei, ai fi fost arestată şi,

foarte posibil, spânzurată pentru crimă.— Doamne, Dumnezeule!— Domnişoară Dean, ai duşmani sau rivali?Virginia trase aer în piept.— Nu am niciun duşman făţiş, din câte ştiu eu, dar între

colegii de breaslă există o mare rivalitate. Da, am nişte rivali,dar nu pot să mă gândesc la cine ar merge atât de departe încâtsă mă implice în asasinarea unui nobil doar ca să nu-i mai stauîn cale.

— Asta e doar una dintre explicaţiile posibile a ceea ce s-aîntâmplat. Sunt sigur că există şi altele.

— Ce gând încurajator! Cred că ai petrecut ceva timp azi-

noapte să te gândeşti la caz, domnule. Asta e cea mai bunăexplicaţie pe care ai putut să o găseşti?

— Trebuie să recunosc că nu am avut gânduri preaproductive azi-noapte. În momentul ăsta, sunt prea multenecunoscute.

Virginia ridică din sprâncene.— Ai dormit vreun pic?— Foarte puţin.— Nici eu nu am dormit, oftă Virginia. Mare parte din

noapte am încercat să înţeleg ce s-a întâmplat. Sunt absolutuluită.

— Aici se ascunde un mare mister. Singurul lucru de caresunt sigur e că, deşi am reuşit să distrugem capcana extrem debine pusă la punct a cuiva, eşti încă în pericol.

— Dar de ce?— Pentru că ai un talent foarte puternic de cititor în oglinzi,

domnişoară Dean. Abilităţile tale parapsihice sunt cheiaacestei probleme. Spune-mi ce-ţi aminteşti de aseară.

— Am rememorat fiecare moment iar şi iar. Se ridică şimerse lângă fereastră. Apucă marginea draperiei de catifeaverde şi privi spre grădină. Domnul Welch, cel careprogramează consultaţiile la Institut, mi-a programat o citire lasolicitarea doamnei Hollister. Am ajuns la conacul Hollister laora stabilită, opt seara.

— Lady Hollister ţi-a trimis o trăsură?Pe buzele Virginiei apăru un surâs firav, strâmb.— Nu, bineînţeles că nu. Oamenii precum Lady Hollister

fac favoarea asta doar celor pe care îi percep ca pe egalii lorsociali. Din punctul de vedere al clienţilor mei, pe scarasocială, eu mă aflu cu o treaptă sau două sub o guvernantă sau

o doamnă de companie pentru că, spre deosebire de femeile cuaceste cariere respectabile, eu ies în lume ca să-mi câştigexistenţa.

— Dar, judecând după faptul că ai o casă proprie, ai angajato menajeră şi te îmbraci destul de la modă, m-aş aventura săcred că câştigi mult mai mulţi bani decât femeile din oricaredin cele două profesii.

Virginia râse scurt şi-şi întoarse capul să-l privească.— Presupunerea dumitale ar putea fi corectă, domnule

Sweetwater, dar casa este închiriată, doamna Crofton a fostamabilă să primească un salariu despre care mă asigură că econsiderabil mai mic decât ce primea de la fosta stăpână, iarcroitoreasa mea nici măcar nu pretinde că ar fi franţuzoaică,aşa cum fac majoritatea celor exclusiviste. Dar da, mă descurcbinişor. Ba mai mult, afacerea mea a prosperat, acum că m-amafiliat la Institutul Leybrook. Domnul Leybrook se pricepefoarte bine să atragă clienţi de rang înalt.

— Precum Lady Hollister? o întrebă el pe un ton cât sepoate de neutru.

Virginia se înfioră.— Dacă e să gândim retrospectiv, ea nu pare să fi fost unul

dintre cei mai buni clienţi.— Povesteşte-mi în continuare ce îţi aminteşti despre

evenimente.Virginia se întoarse la priveliştea de la fereastra biroului.— Lasă-mă să mă gândesc. Îmi amintesc că am fost

condusă în bibliotecă. Camera părea rece şi întunecată, deşi încămin ardea focul, iar lămpile erau aprinse. Bănuiesc că eraceva legat de energia din casă. Foarte deprimantă. LadyHollister mă aştepta împreună cu însoţitoarea ei. S-a servit

ceai. Am rugat-o pe Lady Hollister să-mi spună pentru ce acerut citirea aceea.

— Ţi-a explicat?— Aproape imediat mi-am dat seama că Lady Hollister nu

era tocmai în toate minţile. Sărea de la una la alta şi se enervafoarte repede. Însoţitoarea a trebuit să o calmeze de câteva ori.Dar Lady Hollister mi-a spus foarte clar pentru ce măchemase.

— În ce oglindă voia să îi citeşti?— În oglinda din dormitorul fiicei ei moarte. Virginia se

cutremură uşor, dar foarte evident. Nu-mi place deloc genulăsta de citire. Copiii…

— Înţeleg.Femeia îl privi din nou.— Chiar înţelegi?— Am văzut monştrii depravaţi cărora le cad pradă copiii.

Dacă nu îţi plac citirile astea, de ce le faci?— Într-un fel, mă simt obligată. Virginia îşi întoarse iar

atenţia spre fereastră. Uneori, nu mereu, pot să le ofer un felde punct final părinţilor îndureraţi. Este ca şi cum o citireînchide poarta trecutului şi îi eliberează, ca să-şi poată vedeamai departe de viitor. Şi, în unele ocazii rare, am reuşit sădescopăr indicii care i-au condus pe poliţişti la criminal.

— Citirile astea îţi aduc satisfacţie? Cele care fac dreptatevictimei?

— Da, replică ea. Mă alină într-un fel pe care nu-l potexplica. Dar seara trecută nu am putut să îi ofer lui LadyHollister ce voia şi ce avea nevoie. În loc de asta, bănuiesc căam afundat-o şi mai tare în nebunie.

— Ce s-a întâmplat?

— Lady Hollister mi-a mărturisit că fiica ei a murit launsprezece ani. Oficial, au declarat că a fost un accident.Trupul fetei a fost descoperit la baza scărilor. Când am fostcondusă în dormitor, mi-a fost clar că, de la moartea bieteicopile, nu fusese schimbat nimic.

— Unde era oglinda?— Pe o comodă mică, îi răspunse Virginia. Era cu faţa spre

pat. Am ştiut că nu vreau să mă uit în ea, dar am simţit că îidatorez adevărul lui Lady Hollister.

— Ce-ai văzut?Virginia închise ochii.— Fata a fost violată de o persoană pe care o cunoştea. De

cineva care o îngrozea. A ţipat. Probabil că de asta astrangulat-o. A vrut să o reducă la tăcere şi a folosit prea multăforţă. După asta, eu bănuiesc că a dat drumul cadavrului în jospe scări ca totul să pară un accident. Dar eu ştiu unde a murit.

— În pat.Virginia strânse cu putere în pumn draperia verde de catifea.— Da.— Hollister. A fost violată şi omorâtă chiar de propriul tată.— Da, cred că da.Amestecul de energie rece şi fierbinte pe care îl simţea în

timpul vânătorii îi străbătu venele lui Owen. Avu nevoie devoinţă să reuşească să-şi reprime senzaţia. Îşi aminti cămonstrul acela era deja mort. Trebuia să-şi concentreze atenţiaasupra noii prăzi.

— I-ai spus adevărul doamnei Hollister? vru el să ştie.— Nu am spus că Hollister e criminalul. Până una-alta, nu

puteam să-i ofer nicio dovadă. O femeie în situaţia meatrebuie să aibă mare grijă ce spune într-o astfel de situaţie.

Viziunile îmi spun multe, dar nu îmi pun la dispoziţie toaterăspunsurile. Era posibil ca criminalul să fie o altă rudăapropiată, poate un unchi sau un bunic.

— Dar i-ai spus lui Lady Hollister că persoana care i-a ucisfiica era cineva pe care copila îl cunoştea şi de care se temea.

— Da.— Şi cum ţi-a răspuns?Virginia îşi încruntă sprâncenele.— Nu sunt foarte sigură. Asta e momentul în care amintirile

mele despre noaptea precedentă încep să se înceţoşeze. Credcă e posibil să fi părăsit camera fără să zică nimic, dar nu potfi sigură. După asta nu mai ştiu nimic până în clipa în care m-am trezit în camera cu oglinzi.

— Ai fost drogată.— Asta e singura explicaţie, aprobă Virginia. Dar de către

cine? De Lady Hollister? De ce-ar face ea asta?— I-ai spus un adevăr pe care nu voia să îl audă. Tu însăţi ai

spus că în mod clar nu era tocmai zdravănă la cap.— Ştim că Hollister a folosit cloroform în cazul lui Becky,

aşa că e posibil să se fi simţit şi acolo, deşi cred că mi-aş fiamintit mirosul sau măcar o luptă.

— Mi s-a spus că nu întotdeauna îţi aminteşti mirosul, darcred că, în cazul ăsta, e posibil, mai degrabă, ca drogul să se fiaflat în ceai.

— În cazul ăsta, Lady Hollister a avut intenţia de a mădroga înainte să ştie ce aveam să văd în oglindă, vorbiVirginia. Dar, iarăşi întreb, de ce?

— Încă nu avem răspunsurile, dar le vom afla.Virginia se întoarse cu spatele la fereastră.— Noi, domnule Sweetwater?

— Nu pot merge la vânătoarea asta… Se opri şi-şi dreseglasul. Vreau spun că nu mă pot ocupa de investigaţia asta fărăajutorul tău.

Virginia merse înapoi la birou şi se aşeză.— Pari foarte dornic să mă ajuţi, domnule Sweetwater.

Bănuiesc că asta e din cauză că dumneata crezi că la mine seaflă cheia rezolvării cazului pentru clientul dumitale.

— Eşti o femeie foarte suspicioasă, domnişoară Dean. Chiarnu poţi lua în calcul că există posibilitatea ca clientul meu sădorească să te apere pe tine şi pe celelalte posibile victime decriminal?

— E cam imposibil ca Societatea Ocultă să fie interesată să-i apere pe cei ca mine.

— Ei bine, din câte se vede, eu sunt cel care îţi cere ajutorul,nu cei de la J&J. Vei lucra cu mine, nu cu membrii Societăţii.

— Există vreo diferenţă?— O, da, rosti cu foarte mare blândeţe. O foarte mare

diferenţă. Nici eu, ca şi tine, nu sunt membru al Societăţii sauJ&J. După cum ţi-am spus, cei de la J&J îmi sunt doar clienţi.

— Fără supărare, domnule, dar cred că vei înţelege cădespre dumneata ştiu chiar mai puţine lucruri decât despreSocietatea Ocultă sau despre J&J.

Bărbatul surâse.— Până la sfârşitul acestei poveşti, ne vom cunoaşte foarte

bine, domnişoară Dean. Între timp, îţi dau cuvântul meu că nu-ţi voi distruge cariera şi nu-i voi lăsa nici pe cei de la J&J s-ofacă.

— Hmm.— Nu mă crezi?— Nu ştiu ce să cred, rosti ea. Ai o anume reputaţie. Nu mai

devreme de săptămâna trecută, ai dat în vileag în presă unmedium.

— Recunosc că e adevărat că am demascat vreo doighicitori ca să obţin recunoaşterea că sunt un cercetătorlegitim, recunoscu el. Îmi dau seama că nu a fost cea maiinteligentă mişcare, pentru că acum nu ai încredere în mine.Dacă are vreo importanţă, îţi pot spune că i-am ales pe cei doipentru că persoanele care pretind că vorbesc cu morţii măenervează mult mai tare decât cei care pretind că levitează saucă pot citi gândurile.

— De ce?— Cei care levitează şi cei care citesc gândurile sunt, în

mare parte, nişte animatori care nu fac niciun rău. Se facvinovaţi doar de trucuri înfrumuseţate. Dar cei care pretind aavea abilităţi de medium recurg la înşelătorii crude.

Virginia bătu ritmat în birou cu degetele de la o mână.— Din întâmplare, sunt de acord cu dumneata. Totuşi, asta

nu-ţi dă dreptul de a te băga în afacerile altora care nu încearcădecât să-şi câştige existenţa în mod cinstit. Mă rog, în mareparte cinstit.

— Crede-mă, în cazul ăsta, nu mă interesează să demascindivizii care practică astfel de chestii. Eu am pozat într-uncercetător care investighează fenomenele paranormale, astfelîncât să-mi pot fabrica o acoperire pe care s-o folosesc să intruîn lumea ta.

— Înţeleg.— Colegii tăi afiliaţi la Institutul Leybrook e posibil să nu

aibă încredere în mine, dar s-au convins până acum că sunt uncercetător.

— E aproape imposibil să dovedeşti existenţa talentului

parapsihic. Nu există instrumente care să măsoare sau care săînregistreze genul ăsta de energie. Mă îndoiesc că i-amconvins pe vreunul dintre asociaţii dumitale prezenţi la citireade la Lady Pomeroy.

— Nu erau asociaţii mei. Şi sunt conştient că simţi că ai fostpăcălită să faci citirea aia pentru Lady Pomeroy şi pentruinvestigatorii Societăţii.

Virginia îşi îngustă privirea.— Dumneata ai aranjat testul acela?— Nu, domnişoară Dean. Dacă mă crezi sau nu, în acea

seară nu am vrut decât să facem cunoştinţă în adevăratul sensal cuvântului. Am rugat-o pe Lady Pomeroy să solicite citireaca să te pot întâlni. Ştiam că avusese întotdeauna nişteîntrebări legate de moartea soţului ei. Îţi jur că nu am ştiut căintenţionează să invite cercetători de la Societate să te vadă lalucru.

Virginia îl studie o vreme cu privirea ei bântuită.— Te cred, rosti într-un final.Owen simţi că i se ridicase o piatră de pe suflet.— Mulţumesc, rosti el.— Aproape că am plecat în seara aia fără să fac citirea,

continuă Virginia. Am o regulă strictă când vine vorba să amde-a face cu cei care vor să facă cercetări pe seama mea.Întotdeauna refuz să cooperez la orice soi de test. Dar dintr-otoană, am decis să merg până la capăt cu citirea.

— Din cauza doamnei Pomeroy?— Aş putea să zic că avea într-adevăr întrebări legate de

moartea lordului Pomeroy. Dar nu ăsta a fost motivul pentrucare am rămas să citesc în oglindă.

— Ai făcut citirea din cauza mea, nu?

— Cred că da.— De ce?— Am simţit că eşti un bărbat cu un talent considerabil,

vorbi Virginia. Poate că m-am gândit că, dacă mă vezi lalucru, ai putea o să înţelegi că şi talentul meu e real. Bănuiesccă am văzut-o ca pe un soi de provocare.

— Deci, în ziua aia, ţi-ai încălcat propria regulă. Din cauzamea.

Virginia zâmbi calm.— Din experienţă am învăţat că, dacă încalc regulile pe care

mi le-am stabilit, fac aproape întotdeauna o greşeală.— Şi eu am avut acelaşi gen de experienţă.— Dumneata ţi-ai încălcat vreodată propriile reguli,

domnule Sweetwater?— Se pare că la cazul ăsta încalc un număr destul de mare.Urmă o pauză stânjenitoare. Pe hol răsunară paşii menajerei.

Doamna Crofton deschise uşa şi aduse tava cu ceai. O privi peVirginia.

— Să torn, doamnă?— Da, mulţumesc, doamnă Crofton, zise Virginia.Doamna Crofton turnă ceai în două ceşti şi i le înmână. Lui

Owen i se păru că biroul devenise brusc mai mic şi mai intim.Îşi mai eliberă un pic simţurile dându-şi voie să savurezesenzaţia de a se afla atât de aproape de Virginia.

— Mă vei ajuta, domnişoară Dean? o întrebă el după ovreme.

— În ultimele două luni, cineva a ucis două cititoare înoglinzi, vorbi ea. Ieri am fost ademenită la locul unei crimedestul de neobişnuite într-o cameră cu oglinzi. Şi apoi mai esteciudăţenia aia mecanică peste care am dat în tunelurile de sub

casa Hollister. Una peste alta, nu ai cum să explici toate asteaspunând că e vorba doar de coincidenţă. Da, domnuleSweetwater, o să te ajut în investigaţia dumitale.

— Sunt foarte încântat să aud asta.— Înainte să începem, sper că vei înţelege când îţi spun că

treaba asta mă face să mă cam tem pentru reputaţia mea.Brusc, Owen se simţi extrem de indignat.— Te asigur, domnişoară Dean că bărbaţii din familia mea

or fi ei vânători, dar ne considerăm nişte cavaleri. Nuintenţionez câtuşi de puţin să-ţi pun în pericol reputaţia.

Virginia clipi surprinsă, apoi zâmbi.— Îţi mulţumesc pentru asigurare, dar nu e nevoie. Nu

reputaţia mea personală mă interesează. La vârsta mea şiavând în vedere natura profesiei mele, nu mai trebuie să îmifac griji pentru astfel de lucruri.

— Despre ce naiba vorbeşti? Eşti departe de a fi bătrână.— Am douăzeci şi şase de ani, domnule. Asta înseamnă că

voi rămâne fată bătrână, şi sunt convinsă că şi dumneata eşticonştient de asta. Nu voi căuta să-mi aranjez o căsnicierespectabilă. Pe mine mă îngrijorează reputaţia meaprofesională printre colegi.

Owen se încruntă.— Nu înţeleg unde e problema.— Serios, domnule, eşti cam greu de cap. Lasă-mă să-ţi

explic.Oamenii îi spuseseră în multe feluri, dar greu de cap nu era

o expresie folosită în mod obişnuit pentru descrierea lui.— Te rog, o invită el.— E foarte important ca niciunul dintre asociaţii mei să nu

creadă că te ajut să demaşti alţi iniţiaţi în artele paranormale.

Genul ăsta de zvon m-ar distruge.— Bineînţeles. Chiar fusese cam greu se cap, se gândi el.

Nu luasem în calcul aspectul ăsta.— Trebuie să fie limpede pentru absolut toată lumea că îţi

dau voie să mă observi la muncă pentru că sunt convinsă că îţipot dovedi că am cu adevărat talent.

— Da, domnişoară Dean. Asta era planul meu.— Dacă apare vreo bârfă cum că mi-aş trăda colegii, îmi voi

pierde imediat toţi prietenii şi cunoştinţele de care am nevoieîn lumea mea pentru a-mi vedea de afacere.

— Te-ai făcut înţeleasă, domnişoară Dean. Voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a mă asigura că fiecare dintre colegiităi va crede că îmi concentrez toată atenţia asupra ta.

— Minunat. Virginia se aşeză la loc pe scaun. În cazulacesta, hai să discutăm despre planurile dumitale. Îţi pot spunedacă sunt sau nu viabile. Mă gândesc că vor avea nevoie deceva modificări. Până una-alta, vom lucra în lumea mea, nu îna dumitale, domnule, iar aici expertul sunt eu.

Owen se întrebă dacă nu cumva pierduse controlul asupradiscuţiei. Dacă nu era extrem de precaut, Virginia Dean puteapune stăpânire pe toată investigaţia, iar asta avea s-o pună într-un pericol şi mai mare decât cel în care se afla deja.

Acest gând îl făcu să tresară. Acceptase să se ocupe deinvestigaţia asta pentru că avea talentul necesar să primeascăacest caz de la J&J. În Londra exista un monstru care urmăreapersoanele cu abilităţi paranormale, iar el fusese chemat să-lvâneze. Asta era ceea ce membrii familiei Sweetwater făceaucel mai bine. Era în firea lor.

Dar, undeva pe parcurs, motivaţia lui de a găsi criminalul semodificase. Acum vâna ca s-o apere pe Virginia. Şi se părea că

singura modalitate prin care putea să facă asta era s-o pună înpericol, implicând-o în investigaţie. „Ai grijă la ce-ţi doreşti,Sweetwater.”

— Mai am o întrebare, zise Virginia.— Numai una?— Ce vei face dacă vom reuşi să identificăm criminalul?Owen îşi aşeză ceaşca pe farfurioara de alături, îşi puse

coatele pe mânerele fotoliului şi-şi lipi vârfurile degetelor.— Caleb Jones m-a informat că, în astfel de situaţii, J&J

aplică o anumită politică.— Şi care e politica asociaţiei J&J?— Dacă există suficiente dovezi care să ateste că nu e vorba

de o chestiune paranormală, de dovezi acceptate într-o sală dejudecată, atunci dovezile vor fi predate celor de la ScotlandYard. Cazul va fi preluat atunci de autorităţi, iar criminalul vafi arestat şi judecat aşa cum se face în mod obişnuit.

— Înţeleg. Care sunt şansele ca politica asta să şifuncţioneze în cazul ăsta?

— Foarte puţine.Virginia îl privi cu atenţie.— Dar ceea ce-mi spui e că, într-un fel sau altul, criminalul

va fi oprit.— Membrii familiei Sweetwater nu sunt angajaţi pentru a

cerceta situaţii normale sau obişnuite, îi zise el cu blândeţe.Clienţii noştri vin la noi când au rămas fără soluţii. Noisuntem ultima lor şansă.

Capitolul 7

A doua zi dimineaţă, Virginia merse pe la cea mai bună

prietenă a ei, Charlotte Tate, şi-i povesti tot.— Slavă Cerului că eşti în siguranţă şi că aţi putut să o

salvaţi pe săraca fată a străzii. Charlotte turnă ceai în douăceşti. De dincolo de lentilele ochelarilor, ochii ei ciudaţi, deculoarea chihlimbarului, păreau umbriţi de îngrijorare. Dar totnu-mi vine să cred că era cât pe-aci să fii arestată pentrucrimă.

— Mă aştept ca o vreme să am coşmaruri în care o să măvăd trezindu-mă lângă cadavrul lui Hollister, replică Virginia.

Charlotte puse ceainicul jos.— Nici nu vreau să mă gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla

dacă domnul Sweetwater nu ar fi ajuns la timp. Poate că nu aifi scăpat niciodată din camera aia cu oglinzi, ca să nu maispunem că nu ai fi putut să o salvezi pe fata aia din chilia desub pământ.

— E adevărat, eu nu ştiu să sparg încuietori, recunoscuVirginia. Poate îl voi ruga pe domnul Sweetwater să mă înveţecum se face. Trebuie să recunosc că este foarte priceput.

Cele două stăteau la măsuţa din camera din spate a librărieilui Charlotte. Aceasta moştenise afacerea de la mama ei, care,la rândul ei, o primise şi ea de la mama ei. Femeile din familialui Charlotte erau foarte pricepute la găsirea cărţilor şimanuscriselor rare legate de fenomenele paranormale.

În librăria ei nu găseai ultimele romane senzaţionale sau deduzină. Tomurile grele, legate în piele, de pe rafturi erauaranjate de la tratate vechi despre teoriile antice despreparanormal ale egiptenilor, indienilor şi grecilor, la jurnalelededicate cercetărilor oamenilor de ştiinţă moderni. Printre elese aflau opere medievale pe teme metafizice şi speculaţiile luiNewton despre alchimie.

Trei dintre rafturile librăriei conţineau o colecţie vastă apublicaţiei oficiale a Societăţii Oculte, Jurnal de cercetareparanormală şi parapsihică. Totuşi, nu existau şi exemplareale publicaţiei foarte populare a Institutului Leybrook,Jurnalul Leybrook de investigare a fenomenelor paranormale.Din păcate, publicaţia Institutului era plină de lucrări cu titluriprecum: „O investigaţie privind utilitatea anumitorinstrumente muzicale în invocarea spiritelor” sau „Un studiuasupra levitaţiei şi a călătoriilor astrale”. Cu alte cuvinte, îşispunea mereu Virginia, cei de la Leybrook publicau foartemultă ficţiune. Dar, după cum îi explicase Gilmore Leybrook,Jurnalul Institutului vindea mult mai multe exemplare decâtpublicaţia evident mai ezoterică a Societăţii Oculte.

— Deschiderea prin efracţie a încuietorilor este cu siguranţăo calitate extrem de folositoare pentru un bărbat cu profesiadomnului Sweetwater, concluziona Charlotte, încruntându-se.Când am verificat pentru tine trecutul domnului Sweetwateracum vreo două săptămâni, eu sigur nu am dat peste nicioinformaţie privind existenţa unor abilităţi paranormale înarborele lui genealogic.

— Ceva îmi spune că familia Sweetwater păstrează omulţime de secrete.

La scurt timp după ce Owen Sweetwater începuse săinvestigheze persoanele cu abilităţi de medium din cadrulInstitutului Leybrook, intuiţia îi spusese Virginiei să ridicegarda. O rugase pe Charlotte să vadă ce putea găsi despre nou-venitul din mijlocul lor, pe care ea îl considera periculos. Cândvenea vorba de cercetare, nimeni nu era mai priceput caCharlotte. Acesta era un aspect al abilităţilor ei.

— O să sap şi mai adânc să văd ce pot să găsesc, spuse

Charlotte. Tot ce-am putut să descopăr sigur e că familia lui euna veche, cu o reputaţie de a fi foarte retrasă.

Evident, membrii familiei Sweetwater rareori ies însocietate, deşi, cu banii şi cunoştinţele lor, ar putea s-o facădupă bunul plac.

— Familia Sweetwater pare să aibă câteva lucruri în comuncu familia Jones, rosti Virginia.

— Asta, fără îndoială, explică de ce fac afaceri împreună.— Nişte afaceri foarte ciudate, dacă mă întrebi pe mine. Nu

pot să nu mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi fost găsităîn camera aia cu cadavrul lui Hollister.

— Dar nu s-a petrecut nicio crimă, spuse Virginia în timp cefrunzărea exemplarul de pe masă din Flying Intelligencer.Conform ziarelor de dimineaţă, lordul Hollister a murit demoarte bună.

— Exact, un atac de cord. În mod vădit, cineva a trebuit săgăsească o altă explicaţie atunci când a văzut că tu dispăruseşide la locul crimei. Imaginează-ţi, cum să nu vezi o rană decuţit în pieptul cuiva?

— E uimitor câte lucruri poate ascunde o familie bogată şiexclusivistă.

— Ei bine, mă îndoiesc că îl jeleşte cineva cu adevărat, cuatât mai puţin biata lui soţie. Chiar crezi că l-a omorât ea?

— Domnul Sweetwater aşa crede. A simţit urme de energielăsate de criminal. A zis că, oricine ar fi fost cel care aîmplântat cuţitul în pieptul lui Hollister, cu siguranţă, eranebun. Simte, de asemenea, că ucigaşul este o femeie.

— Hm, rosti gânditoare Charlotte. Poate să spună toateastea doar după reziduurile de energie rămase la locul faptei?

— Aşa zice el.

— Şi tu îl crezi?— De ce nu? replică Virginia surâzând precaută. Până una-

alta, şi el crede în talentul meu.— Înţeleg, spuse Charlotte. Păi, ce să zic, e chiar interesant.Nu mai era nevoie să dezbată şi mai mult subiectul.

Charlotte înţelegea prea bine situaţia. Abilităţile Virginiei îicreaseră întotdeauna probleme atunci când venea vorba derelaţiile amoroase. De-a lungul anilor, existaseră bărbaţi care ogăsiseră atrăgătoare. Talentele puternice atrag adeseori atenţiapersoanelor de sex opus. Energia puternică a unei astfel depersoane putea fi simţită chiar şi de cei care nu aveau un talentla fel de mare. Dar, deşi bărbaţii erau adeseori intrigaţi, bachiar fascinaţi de abilitatea ei paranormală, mai devreme saumai târziu, chiar această calitate, care îi atrăsese iniţial la ea,începea să-i facă să se simtă stingheriţi, pentru ca, într-unfinal, să-i îndepărteze de ea. Virginia însă nu-i găsea vinovaţinumai pe ei. Ideea de a se căsători cu o femeie care pretindeacă poate să vadă morţii şi moartea în oglinzi li se păreadomnilor cel puţin descurajatoare.

Cu câteva luni în urmă, când împlinise douăzeci şi şase deani, Virginia împărţise o sticlă de vin cu Charlotte şi renunţasedefinitiv la visurile ei romantice. Nu avea să se măriteniciodată. Charlotte ajunsese şi ea la aceeaşi concluzie legatăde propria soartă. În faţa ideii de a rămâne fete bătrâne şiinspirate de vin, întocmiseră un plan de rezervă.

Planul iniţial prevedea numeroase aventuri cu bărbaţichipeşi. Deşi întocmit sub aburii alcoolului, planul simplu şiminunat nu se împlinise însă întocmai. Se dovedise că nu preaexistau bărbaţi chipeşi suficient de interesaţi să accepteriscurile implicite. Acum erau preocupate să găsească o

posibilitate mai sigură şi mai raţională. Planul cel nou păreamai promiţător.

— Doar ţie îţi povestesc adevăratul motiv al asocierii melecu domnul Sweetwater, continuă Virginia. Toţi ceilalţi de laInstitut vor şti însă că i-am permis domnului Sweetwater sămă analizeze şi să mă observe în timp ce muncesc.

Charlotte se încruntă.— Eşti sigură că poţi avea încredere în domnul Sweetwater?

Poate că te foloseşte pentru a-şi duce el planurile la bunsfârşit.

— A, dar nu se sinchiseşte să o recunoască el însuşi, aprobăVirginia. A fost destul de sincer şi mi-a spus că are nevoie deajutorul meu în cazul pe care îl investighează. Intuiţia îmispune că pot avea încredere că voi fi în siguranţă. Dupăevenimentele din seara precedentă, sunt sigură că nu îmi vrearăul. Dar sunt foarte conştientă că singurul motiv pentru care einteresat de mine e că el crede că sunt cheia cazului pe careîncearcă să îl rezolve.

— Da, bine, atâta timp cât eşti foarte atentă. Promite-mi căvei avea foarte multă grijă.

— Crede-mă când îţi spun că asta e prioritatea mea, o liniştiVirginia. Dar hai să trecem la un subiect mai interesant. Cummerge cercetarea ta despre terapiile medicale pentru isteriafemeilor?

— Încă mai caut, dar tot dau peste numele unui anumitdoctor. Doctorul Spinner. Pacientele lui îi laudă priceperea întratarea isteriei. Se spune că ultimul lui dispozitiv electric arerezultate remarcabile.

— Cum funcţionează?— Am auzit că instrumentul vibrează. Evident că un număr

mare de femei şi-au făcut programări la doctorul Spinner. Sezice că nici în ruptul capului nu vor să rateze tratamentul.

— E întotdeauna bine să auzi mărturii pozitive despre undoctor înainte să programezi o consultaţie, concluzionaVirginia. Dar trebuie să recunosc că nu prea mă atrage ideeaunei proceduri medicale care să implice un dispozitiv electric.Pare destul de periculos.

— Din câte am auzit, tratamentul lui Spinner este foartesigur. Am primit asigurări că dispozitivul vibrator pe care îlfoloseşte pentru a induce starea terapeutică de eliberare are undesign foarte modern şi este extrem de eficient.

— Tratamentul pe care îl prescrie este pentru isteriafemeilor, îi reaminti Virginia. De fapt, niciuna dintre noi nusuferă de boala asta.

— Cât de greu poate să fie să mimezi un atac de isterie,pentru numele lui Dumnezeu?

— Că bine zici, o aprobă Virginia. În orice caz, după ce-ampăţit azi-noapte, sunt sigură că nervii îmi sunt cu adevăratzdruncinaţi.

— Bineînţeles că sunt, exclamă entuziasmată Charlotte. Şiai mei sunt la fel. Oricum, mă îndoiesc foarte tare că doctorulSpinner e foarte riguros în stabilirea diagnosticului. Până una-alta, toată lumea ştie foarte bine că pacienţii care suferă deisterie reprezintă o foarte bună sursă de câştig repetat pentruafacerea unui medic.

— Boala nu ucide pacientul, dar pacientul trebuie tratatregulat astfel încât să se obţină efectul terapeutic.

— Pe scurt, pacientul cu isterie este pacientul ideal,concluzionă Charlotte. Ba mai mult, cadrele medicale suntconvinse că ideea de a rămâne fată bătrână este suficientă

pentru a le face isterice pe femei. E ceva legat de problemagestionării tensiunii la femei. Acum amândouă putem ficonsiderate fete bătrâne. Se zice că asta afectează foarte seriosnervii.

— Bănuiesc că o răsucire nefericită ar avea acelaşi efect.Virginia se cutremură. Gândeşte-te numai la situaţia bieteiLady Hollister. Trebuie să fi bănuit că s-a măritat cu unmonstru, dar nu mai putea să facă nimic, în cele din urmă, astai-a provocat nebunia. Aşa că mai degrabă prefer problematensiunii femeieşti.

— Hai să spunem lucrurilor pe nume, reluă Charlotte,niciuna dintre noi nu ar fi suportat o creatură aşa infamăprecum Hollister decât până în momentul în care ne-am fi datseama de adevărata lui faţă. Dacă s-ar fi însurat cu vreunadintre noi, ar fi murit în luna de miere.

— Păi, asta cam aşa e, aprobă Virginia. Dar noi două avemaptitudini deosebite şi, odată cu nişte aptitudini puternice, vineşi o intuiţie foarte puternică. Mă îndoiesc că noi ne-am fimăritat dintru început cu un animal ca el. Am fi simţitmonstrul dinăuntrul lui.

— Amândouă ştim că unul dintre motivele principale pentrucare am rămas fete bătrâne este talentul nostru. Charlottestrâmbă din nas. Intuiţia puternică e şi bună, dar e şi rea. Unlucru e sigur însă, acela că stă în calea relaţiilor romantice.Numai gândeşte-te, Ginny, în curând vom avea douăzeci şişapte de ani şi niciuna dintre noi nu a găsit un bărbat pe caresă-l iubească măcar un pic. Tocmai de aceea, trebuie să luămfoarte în serios terapia doctorului Spinner.

— Sunt de acord, dar mă tem că nu voi putea să încercterapia doctorului Spinner decât după ce termin să îl ajut pe

domnul Sweetwater la investigaţia lui. Virginia lăsă jos ceaşcagoală şi se ridică de la masă. Să sperăm că nervii mei vorrămâne intacţi suficient de mult încât să pot apela la terapiamedicală pentru isteria şi pentru tensiunea mea abia la finalulacestei afaceri.

Capitolul 8

La scurt timp, Virginia părăsi librăria. Era după-amiazatârziu, dar ceaţa adusese întunericul mai devreme. Clădirileaflate pe ambele părţi ale străzii înguste abia se desluşeau înamurgul înfiorător de cenuşiu. Ceaţa vaporoasă era atât degroasă încât nu observă trăsura oprită în faţa casei ei decâtabia când ajunse la treptele din faţă.

Owen coborî şi veni spre ea. Purta un palton lung şi negru şio pălărie trasă pe ochi. La vederea lui, simţi un fior deentuziasm. La fel i se întâmplase şi în ziua precedentă cândintrase în biroul ei. Felul în care reacţiona la prezenţa lui eracu totul nou şi îmbătător pentru simţurile ei. Era, de asemenea,ceva care o dezorienta. Nu mai simţise aşa ceva în prezenţanici unui bărbat.

Se opri în faţa treptelor din faţa casei, conştientă de senzaţiaplăcută pe care nu o mai trăise de foarte multă vreme. Îi luă oclipă sau două să recunoască sentimentul.

În ciuda ultimelor evenimente, se simţea fericită, ba chiarentuziasmată.

Li surâse.— Domnule Sweetwater, nu te aşteptam.— Te aşteptam eu, îi replică el cu răceală. Menajera ta mi-a

zis că ai plecat în vizită la o prietenă.

Entuziasmul ameţitor pe care îl simţise se transformă bruscîn iritare. Cel mai mare avantaj la a fi fată bătrână, se gândi ea,era că o femeie nu era obligată să răspundă în faţa nici unuibărbat.

— Mă întorc dintr-o vizită de la o foarte bună prietenă, îireplică acid. Nu că ar fi treaba dumitale, domnule.

— În situaţia dată, sperasem să ai decenţa de a fi maiprecaută când vine vorba să îţi faci programul zilnic. Ţi-amspus că voi pune oameni care să-ţi supravegheze casa noaptea,dar nu m-am gândit că e necesar să o fac şi pe timpul zilei.

Virginia îşi înălţă bărbia.— Şi la ce te aşteptai, domnule? Să mă încui în casă şi să

stau la gura sobei până îţi termini dumneata investigaţia? Mătem că asta nu va fi posibil. Trebuie să-mi câştig existenţa.

— Înţeleg aspectul ăsta. Dar nu îmi place să ştiu că ieşinesupravegheată atâta timp cât există un criminal care umblăliber în căutarea unor femei cu un talent ca al tău.

— Nu sunt proastă, domnule Sweetwater. În după-amiazaasta, am mers pe străzi aglomerate şi mi-am petrecut timpul încompania unei prietene, într-un magazin. În tot timpul ăsta, nuam fost deloc singură. Nu m-am plimbat pe alei întunecate şinici nu am mers pe scurtături prin parcuri pustii. Ba chiar amreuşit să-mi reprim dorinţa de a accepta invitaţia de a merge custrăini în trăsură. Nu că s-ar fi oferit vreun străin să mă ia cutrăsura.

Owen o analiză cu ochii uşor îngustaţi.— Bineînţeles că ai dreptate. Nu am niciun drept să-ţi spun

cum să-ţi organizezi viaţa de zi cu zi.— Asta înseamnă că îţi ceri scuze?— Nu, era doar o observaţie. Nu are niciun rost să-mi cer

scuze pentru că e foarte posibil ca, în viitorul apropiat, să-ţimai ţin discursul ăsta pe aceeaşi temă. Poţi chiar să faci pariupe asta.

— De ce?— Pentru că încerc să te ţin la adăpost şi să prind un

criminal, la naiba. Şi pentru că, dintre noi doi, eu sunt cel carea avut de-a face cu monştri.

— Înţeleg că intenţiile dumitale sunt onorabile, domnule,spuse ea, încercând să-şi domolească tonul. Problema este că,în mod evident, dumneata eşti obişnuit să dai ordine, iar eu nusunt deloc obişnuită să le accept.

— Se vede.— Sunt sigură că o scoatem noi cumva la capăt. Acum

spune-mi de ce-ai venit să mă vezi azi? Ai vreo veste?Pentru o clipă, Virginia crezu că Owen era pe punctul de a

începe o ceartă în toată regula, dar, evident, pentru că ajunsesela concluzia că dreptatea nu era de partea lui, renunţă la luptă.Ea bănuia însă că retragerea era doar una de scurtă durată.

— Mai târziu în seara asta, aş vrea să mă însoţeşti într-ovizită la casa unei dintre cititoarele ucise, doamna Ratford,zise el. Am observat cel puţin două oglinzi când am fost la faţalocului. Poate o să reuşeşti tu să vezi ceva util în vreuna dintreele.

Virginia nu mai putea de nerăbdare.— Da, bineînţeles. Urcă treptele spre uşa din faţă. Nu avem

niciun motiv să stăm aici afară. Nu vrei să intri? Sunt sigură cădoamna Crofton va vrea să ne servească cu ceai. Mă tem că,dacă n-o să mai invit câţiva oaspeţi în casă, se va plictisi şi vapleca.

Doamna Crofton deschise uşa, îi aruncă Virginiei o privire

dezaprobatoare.— Doamnă, v-a aşteptat domnul Sweetwater.— Da, ştiu, doamnă Crofton, vorbi Virginia în timp ce-şi

scotea boneta şi intra în hol. E vina dumnealui.Nu ne-a trimis vorbă că vrea să vină în vizită în după-

amiaza asta.— L-am invitat eu să aştepte în salon şi i-am oferit şi ceai,

dar a refuzat, reluă doamna Crofton. A stat în trăsură în faţacasei aproape patruzeci şi cinci de minute.

— Înţeleg, doamnă Crofton, o întrerupse Virginia pe un tonmai tăios. Poţi să-l serveşti acum cu ceai. O să fim în biroulmeu.

— Da, doamnă, rosti doamna Crofton în timp ce, cu un aerplin de solicitudine, îi lua pălăria şi mănuşile lui Owen. Amnişte tarte abia scoase din cuptor care vor merge de minune cuceaiul.

Owen îi zâmbi.— Sună minunat, doamnă Crofton. Nu am mâncat de ore

bune.Doamna Crofton se lumină la faţă şi se grăbi înspre

bucătărie.Owen o urmă pe Virginia de-a lungul coridorului. Se afla

abia la a doua vizită aici, dar ea era foarte conştientă de faptulcă el deja se simţea în largul lui, de parcă s-ar fi aflat în casaunei foarte vechi prietene. „Sau în casa iubitei lui.” De undenaiba îi răsărise ideea asta? În mod clar, astăzi petrecuse preamult timp discutând cu Charlotte despre tratamentul isterieifeminine.

— Menajera ta e o femeie interesantă, spuse Owen, părândamuzat.

— Mă tem că doamna Crofton nu prea este de acord cumine, îi mărturisi Virginia în timp ce-l conducea în birou. Vezidumneata, abia de curând a coborât cu picioarele pe pământ.Stăpâna ei anterioară era o femeie bogată care se învârtea princercuri exclusiviste. Din păcate, doamna era cam senilă. Amurit şi a rămas datoare personalului câteva salarii din urmă.

— Lasă-mă să ghicesc. Moştenitorii nu aveau niciun motivsă le plătească.

— Da. Săraca doamnă Crofton s-a trezit şi fără bani, şi fărăloc de muncă. A fost obligată să accepte prima propunere carei-a ieşit în cale. Mă tem că postul a fost de menajeră în casaunei femei care nu numai că are propria afacere, dar se şiocupă de asta mai ales în timpul nopţii.

— La tine.— Într-adevăr. Virginia se aşeză la birou.Owen se aşeză într-unui dintre scaunele pentru citit cu un

aer firesc, masculin, care Virginiei i se păru extrem de senzual.Atunci îşi dădu seama că adusese cu el în încăpere o aură deenergie care îi stârnea simţurile.

— Te-ai gândit să o laşi pe doamna Crofton să plece şi poates-o înlocuieşti cu o angajată care să nu fie aşa de preocupatăde statutul ei social? o întrebă el.

Virginia încercă să-şi controleze imaginaţia înfierbântată şise strădui să fie atentă la conversaţie.

— Asta ar fi imposibil, îi explică ea. Servitorii sunt la fel depreocupaţi de statutul lor social ca şi cei care se învârt prindiversele cercuri ale societăţii. În plus, doamna Crofton este omenajeră excelentă. Sunt foarte norocoasă cu ea.

Privirea lui Owen se lumină amuzată.— Am impresia că e foarte conştientă de asta.

Virginia oftă.— Da, şi, fără îndoială, poate mai mult decât să se ocupe de

casa asta. De fapt, fie vorba între noi, sunt destul de sigură cănu o voi mai avea prea multă vreme.

— De ce spui asta?— A primit o scrisoare la începutul săptămânii. Nu am avut

cum să nu observ adresa de expediţie. Scrisoarea era de laAgenţia Billings. Adică agenţia care a trimis-o la mine. Amsenzaţia că doamna Billings are acum un post mai bun pentrudoamna Crofton. Dar ajunge cu problemele mele domestice.Ai descoperit ceva când ai examinat caleaşca mecanică?

— Câteva lucruri, începu el, dar nu sunt sigur că se vadovedi ceva util. Calitatea materialelor folosite la creareadispozitivului şi detaliile fine sunt reminiscenţe ale unorciudăţenii mecanice elaborate create în timpul Renaşterii. Astamă face să cred că persoana care a creat trăsura se considerăun artist adevărat.

— Dar trăsura e o armă, nu o operă de artă.— Niciodată nu a existat o distincţie clară între un artist şi

un constructor de arme. Pe vremea Renaşterii, armele decalitate erau create să fie şi capodopere. Săbiile, armurile şipumnalele erau incrustate, conform tradiţiei, cu nestemate şiînfrumuseţate cu detalii din aur.

— Ai început să-l cauţi pe cel care a creat mecanismul?— L-am rugat pe vărul meu, Nicholas Sweetwater, să preia

el partea asta a investigaţiei.— Fără îndoială, există mulţi meşteşugari în Londra.— Da, aprobă el. Dar Nick e priceput la genul acesta de

căutare.O oră mai târziu, Owen merse acasă, încântat de ceaiul şi de

tartele minunate servite de doamna Crofton şi revigorat detimpul petrecut alături de Virginia. Ar fi putut să seobişnuiască cu vizitele regulate la casa de la numărul şapte depe Garnet Lane, se gândi el.

Capitolul 9

Owen se întoarse în seara aceea pe Garnet Lane cu o trăsurăînchiriată. Virginia îl aştepta. Purta o mantie cu glugă ca să seapere de răcoarea nopţii. Bărbatul sesiză amestecul denerăbdare şi teamă de care era cuprinsă. Când îi prinse mânaînmănuşată ca s-o ajute să urce în trăsură, ar fi putut jura căvede scântei de electricitate zburând între ei şi simţi cum i seridică părul pe ceafă.

Vorbiră puţin pe drumul spre străduţa liniştită unde doamnaRatford închiriase o căsuţă, dar, tot timpul, Owen fusese cât depoate de conştient de apropierea Virginiei. Ar fi dat orice săştie dacă şi ea simţea acelaşi lucru.

Când ajunse la destinaţie, Owen dădu drumul trăsurii.Urmau să mai găsească alta când aveau să părăsească loculcrimei.

Casa unde murise doamna Ratford transmitea o senzaţie depustiu şi de izolare. Draperiile erau trase la ferestre.

— Eşti sigur că nu e nimeni acasă? întrebă Virginia.— Am verificat din nou mai devreme. Casa e încă goală.

Probabil că zvonurile legate de moartea chiriaşului anterior auîngreunat demersurile de a atrage chiriaşi noi. Fără îndoială căoamenii nu sunt deloc încântaţi să se mute într-o casă al căreilocatar anterior e posibil să fi fost ucis de spiritele din lumeade dincolo.

Virginia îi aruncă o privire. În apropiere, prin ceaţă seîntrezărea lumina unei lămpi cu gaz, dar Owen nu reuşea să îivadă prea bine faţa. Trăsăturile îi erau umbrite de glugamantiei.

— Întotdeauna apar zvonuri despre noi, cei care citim înoglinzi, vorbi ea. Mulţi oameni sunt convinşi că vedemfantome şi spirite. Ei nu înţeleg că, de fapt, percepem doarnişte imagini rămase şi captate în oglindă. Oglinzile nu suntdecât nişte dispozitive paranormale care capturează o parte dinenergia eliberată în momentul morţii sau aproape de momentulacela.

— Înţeleg.Coborâră de-a lungul aleii din spatele casei de la numărul

paisprezece. Owen deschise poarta de la intrarea în grădinamică. Urcară pe scara din spate. Owen introduse şperaclul înîncuietoarea uşii de la bucătărie; aceasta cedă imediat.

— Pot să te întreb de unde se cumpără o astfel de unealtă?rosti Virginia.

Curiozitatea ei îl făcu pe Owen să zâmbească.— Şperaclul acesta a fost fabricat de unul dintre unchii mei.

Era foarte priceput la astfel de lucruri.— Dar ai o familie foarte interesantă, domnule!— E şi asta o modalitate de a-mi descrie rudele. Owen

deschise uşa şi, pentru o clipă, îşi activă toate simţurile ca săasculte. E încă goală.

Virginia trecu pe lângă el şi intră în casă. Owen sesizăfoşnetul clar al volănaşelor rochiei ei la atingerea de vârfulghetei lui. Parfumul ei îi înceţoşă pentru o clipă mintea. Eraincitat nu numai din cauza nerăbdării cu care aşteptavânătoarea, dar şi de prezenţa femeii cu care împărtăşea

experienţa.O urmă pe holul îngust, închise uşa şi aprinse lampa pe care

o adusese cu el. Lumina abia răzbea prin bezna apăsătoare.— Moartea afectează întotdeauna o casă, nu-i aşa? spuse

Virginia uitându-se de jur împrejur. Se poate simţi în aer.— Da. Tocmai de aceea sunt atât de mulţi oameni care cred

în fantome.— Ce căutăm mai exact? îl întrebă ea.— Ceva, orice care să ne dea un indiciu legat de cum a fost

ucisă doamna Ratford. La scurt timp după ce am acceptatcazul, am vizitat atât casa asta, cât şi pe a doamnei Hackett.Sunt sigur că ambele morţi au fost provocate prin mijloaceparanormale, dar nu cred că ucigaşul a fost prezent lamomentul comiterii omorurilor. Totuşi, a venit şi a plecat decâteva ori de la înfăptuirea crimelor.

— Poţi simţi genul acesta de detalii atât de simplu?— Acesta e talentul meu, Virginia, îi zise el, dornic ca ea să

înţeleagă şi să accepte mecanismele lui interioare.Virginia nu scoase niciun cuvânt. Se opri în pragul micului

salon.— E o oglindă deasupra şemineului. Poate o să pot vedea

ceva în adâncul ei.Owen veni lângă ea şi aşteptă. Lumina felinarelor se reflectă

în oglindă, împrăştiind umbre ameninţătoare de-a lungulîncăperii.

Virginia înaintă şi se opri în faţa şemineului. Privirile lor seîntâlniră pe suprafaţa argintie a oglinzii misterioase. Owensimţi cum atmosfera se încinge şi ştiu că ea îşi activase harul.

Virginia îşi concentră toată atenţia asupra oglinzii, privind înadâncul ei ca într-o altă dimensiune. Îşi concentră întreaga

atenţie acolo fără să rostească nici o vorbă. Un moment maitârziu, reveni la normal şi-şi întoarse privirea spre el. Ochii îierau însă plini de mister.

— Oglinda e atârnată deasupra şemineului de foarte multăvreme, începu ea. Cu siguranţă, sunt multe umbre ascunseînăuntrul ei, dar nimic nu e clar. Cu siguranţă, nu apare nimiclegat de vreo moarte violentă.

— Are sens ceea ce spui. Cadavrul a fost găsit sus, într-unuldintre dormitoare. E şi acolo o oglindă pe măsuţa de toaletă.

Ieşiră înapoi pe coridor pentru ca apoi să urce pe scaraîngustă.

— Am observat că oglinda de deasupra poliţei şemineuluitău e nouă, zise Owen.

— Am cumpărat-o când am închiriat casa. Era una veche încamera aceea şi încă una în holul de la intrare. Le-am dat jospe amândouă.

— Nu-ţi plac oglinzile vechi?— Oglinzile absorb energie de-a lungul timpului. Cele vechi

ascund o mulţime de umbre. Mă deranjează.— Totuşi, doamna Ratford păstra o oglindă veche în casa ei.— Poate că nu-şi permitea să o înlocuiască. Mai există şi

posibilitatea să nu o fi deranjat prea tare. Avea ceva talent, darnu era o cititoare în oglindă atât de puternică. Doar pe cei cuabilităţi puternice îi deranjează oglinzile vechi.

Se opriră în capătul scărilor. Lumina lămpii scoase la ivealătrei uşi. Două dintre ele erau deschise. Cea de la capătulholului era închisă.

— Acolo e camera în care a murit, o informă Owen.Deodată, amândoi auziră un scrâşnet înăbuşit venind înspre

cea mai apropiată cameră.

— Pentru Dumnezeu, ce se aude? şopti Virginia.Din camera întunecată îşi făcu apariţia un dragon mecanic

iscusit construit. Dispozitivul metalic era de mărimea unuicâine de talie mică. Coada segmentată, incrustată cu cristaleşerpuia, dintr-o parte într-alta.

Ghearele lungi, poleite cu aur, scrijeleau podeaua. Ochii desticlă emanau un foc rece, paranormal.

— Încă una dintre blestemăţiile alea de arme, exclamăOwen. De unde dracu’ a venit şi asta? Nu era aici ultima oarăcând am vizitat casa.

Apucă braţul Virginiei şi începu să o tragă înapoi spre scară.Femeia se mişcă de bunăvoie şi destul de repede, dar era

prea târziu.Totul fu învăluită într-o ceaţă întunecată. Coşmarul se

dezlănţui în jurul lor, invadând coridorul cu imagini de iadrăsărite parcă din visele de groază ale unui nebun. Morţi şimuribunzi năvăliră spre ei cu gurile deschise ca şi cum ar fiţipat.

Capitolul 10

Toate umbrele de groază pe care le văzuse Virginia înoglinzi de când îşi descoperise talentul la vârsta detreisprezece ani se dezlănţuiseră în negura care umplusecoridorul. Muribunzii o priveau cu ochi îngroziţi, ca şi cum arfi simţit cumva că ea ar fi fost martoră la morţile lor. Nu oimplorau să-i salveze. Ştiau că nu mai exista nicio speranţă. Îicereau altceva, ceva ce ea nu avea cum să le ofere vreodată:dreptate.

Viziunile înspăimântătoare se învălmăşeau în jurul ei.

Brusc, se simţi ameţită. Începu să o doară stomacul. Pentru oclipă, crezu că i se face rău, dar apoi îşi dădu seama că nuputea să se orienteze prin ceaţa stranie. Nu reuşea să facădiferenţa dintre sus şi jos. Dacă făcea un pas greşit, putea săcadă în casa scării pe care nu mai reuşea să o vadă.

Prin ceaţă se auzi vocea tăioasă şi teribil de hotărâtă a unuibărbat care se străduia din răsputeri să nu-şi piardă minţile.

— Halucinaţii, scrâşni Owen. Lasă-te în jos. Energia astaeste atât de puternică încât nu vom reuşi să găsim scările.

O trase de braţ până ajunse lângă el în genunchi şi apoi înşezut. Îşi încleştară mâinile şi începură să dea înapoi pebâjbâite până ce ajunseră la o suprafaţă dură. „Peretele”, segândi Virginia. Cel puţin, acum se putea orienta.

— E energie de oglindă, îngăimă ea. E acelaşi gen deenergie indusă în trăsura mecanică. Dar e atât de multă. E ca şicum aş fi rămas captivă într-un coşmar. Nu-mi pot dezactivaaptitudinile.

— Nici eu nu reuşesc, vorbi Owen. Stimularea e prea mare.Radiaţia este atât de intensă încât ne electrizează simţurile.

— Chestia asta e o armă mult mai puternică decât trăsura.— Cred că trăsura a fost creată să inducă starea de

inconştienţă. Dispozitivul ăsta e făcut să ucidă.— Sau să conducă pe cineva spre moarte, îl completă

Virginia.— Îl poţi controla? Dacă nu, atunci va trebui să o luăm pe

bâjbâite spre scară.— O să mă străduiesc.Virginia făcu un efort să-şi concentreze simţurile pentru a

percepe ceva dincolo de ceaţă, o imagine pe care să o ştiereală. Viziunile terifiante se mai estompară şi păliră uşor.

Dragonul mecanic reveni în câmpul ei vizual. Apărea şidispărea pe măsură ce şerpuia, scrijelind podeaua şi zăngănindspre ea.

— Mult mai bine, rosti Owen. Un pic mai aproape şi o săpot să-l dărâm.

Dispozitivul se opri la câteva paşi depărtare. Scenele decoşmar licăreau apărând şi dispărând precum viziunile dintr-un spectacol terifiant creat cu ajutorul unei lanterne magice.

— Nu e destul de aproape, zise Owen. Dar având în vederemodul eratic în care generează energia acum, poate că o să potajunge la el.

Îl simţi mişcându-se lângă ea şi ştiu că era pe punctul de ase depărta de perete.

— Aşteaptă, rosti în grabă. Am reuşit să neutralizez o partedin energie, dar dacă te apropii prea tare, te va putea fixa maibine pe tine. Acum pare să fie confuz.

— Vorbeşti despre blestemăţia asta de parcă ar fi o fiinţăvie; este doar o maşinărie, doar o porcărie de mecanism.

— Sunt conştientă de asta, îţi mulţumesc, se răsti ea.— Bun, reluă Owen, brusc pe un ton neutru. Îmi pare foarte

rău.„Asta nu e deloc momentul potrivit pentru o ceartă”, îşi zise

Virginia. Se concentră să menţină stabili curenţii de energie.— Cred că, din perspectiva maşinăriei, problema e că ne

atingem, îi spuse ea. Strânse mai cu putere degeteleînmănuşate ale lui Owen şi-şi lipi şi mai mult umărul deumărul lui. Aurele noastre se suprapun. Cred că în ochiidragonului apărem ca o singură entitate.

— O singură entitate cu două aure. Nu ne poate focaliza cuexactitate.

— Da, cred că da. Dar nu pot să îl ţin nemişcat pentru multăvreme. Hai să ne scoatem mănuşile. Poate că putem să îlameţim şi mai tare dacă avem contact direct.

— Merită să încercăm.Cu braţele încolăcite, îşi scoaseră câte o mănuşă. Câteva

clipe mai târziu, mâna goală puternică a lui Owen se lipi cufermitate de degetele Virginiei. Femeia simţi cum se înfioarătoată. Curenţii puternici de energie masculină o făcură să secutremure. Era ca şi cum şi-ar fi tras puterea de la el, ca şi cumvibraţiile aurei ei erau acum purtate înainte de iureşulcâmpului energetic al lui Owen. „Mă simt ca un înotător careprofită de un curent puternic din ocean”, se gândi ea. Ar fitrebuit să fie îngrozită, dar senzaţia atât de nefamiliară i sepărea palpitantă. „Pentru că e legată de Owen.” Odată cugândul ăsta îi mai răsări încă unul. „Ce se întâmplă aici întrenoi?”

Dar nu avea timp să încerce să înţeleagă semnificaţialegăturii intime pe care o trăia. Energia dragonului deveneadin ce în ce mai violentă.

Se folosi de legătura cu Owen ca să-şi potenţeze aptitudinileşi să-şi intensifice puterea de concentrare. Dincolo de valurilede forţă brută pe care le ţinea în frâu, simţi un pericol, ceva cenu mai întâlnise niciodată. Precum un înotător care călăreştecreasta unui val, trebuia să păstreze controlul asupra furtuniiorbitoare şi incandescente pe care o stârnise. Nu era sigură ceavea să se întâmple dacă eşua, dar intuiţia îi spunea că, dacă-şipierdea concentrarea chiar şi pentru o clipă, ea şi Owen urmausă fie înghiţiţi în marea turbată de energie.

Preţ de o clipă sau două i se păru că eforturile ei nu dauroade. Dar imediat după aceea, atmosfera se calmă în jurul lor.

Viziunile nu dispărură în totalitate, dar se mai estompară,rămânând doar nişte apariţii fantomatice. Ochii dragonuluimecanic continuară să scânteieze şi să străfulgere cu o luminăameninţătoare, dar măştile morţii dezvăluite în spectacolulmagic, care umpluseră coridorul până atunci, deveniseră maipalide şi mai sporadice.

— Hai să ne apropiem împreună de el, îi sugeră Owen.Dacă avem noroc, va rămâne confuz.

Cu mâinile strâns încleştate, se ridicară în picioaresprijinindu-se de perete. Virginia păstră ridicat nivelul deenergie de neutralizare. Aşteptară preţ de o clipă. Cum furtunaparanormală nu izbucni din nou, începură să înainteze spredragon.

Când ajunse în apropierea lui, Owen îl lovi cu putere cugheata. Dragonul se răsturnă pe o parte cu ochii încăzăngănind în orbite în căutarea ţintei.

Văzând cum se evaporă şi ultima dintre groaznicelehalucinaţii, Virginia oftă uşurată.

— Nu mai am vedenii, îl anunţă ea.— Nici eu, vorbi Owen. Hai să dezactivăm blestemăţia asta.Cu mâna Virginiei într-a sa, Owen îşi scoase şi cealaltă

mănuşă şi se lăsă pe vine lângă dispozitiv. Îşi trecu degetelede-a lungul trupului emailat al dragonului şi apăsă un loc într-o parte. În partea din spate a mecanismului se deschiseră niştebalamale micuţe, scoţând la iveală un mecanism complicat.Owen îşi băgă mâna înăuntru şi umblă la piese. Gheareleaurite ale dragonului încremeniră în aer. Ochii i se întunecarăîn vreme ce energia dinăuntru se evapora.

În tăcerea stranie care se lăsă în hol, Virginia deveni bruscconştientă de bătăile rapide ale inimii ei şi de senzaţia de

iritare care pusese stăpânire pe ea. Simţea cu acuitate că Owenîi ţinea încă mâna în palma lui. Frisoane slabe continuau să ostrăbată alarmându-i simţurile, incitând-o într-un fel foartenefamiliar.

Owen îi eliberă degetele. Senzaţiile ciudate se maiestompară un pic, dar nu dispărură întru totul. Era sigură că,dacă Owen o atingea din nou, senzaţiile electrizante aveau săse reaprindă. Virginia făcu un pas înapoi, lăsând o anumitădistanţă între ea şi Owen, care părea să nu fie deloc conştientde energia care plana în atmosferă.

— Am luat cheia, rosti Owen, dându-i drumul în buzunarulpaltonului. Acum sunt sigur că dispozitivul nu va maifuncţiona până ce nu va fi întors.

— Ca un ceas?— Exact ca un ceas. Owen analiză interiorul dragonului. Ba

chiar unul extrem de elegant. Meşteşugarul ăsta nu sezgârceşte când vine vorba de materiale.

— De ce naiba ar lăsa cineva un dispozitiv atât de scumpîntr-o casă goală?

— E puţin probabil să fie furat, o atenţionă Owen. Unspărgător obişnuit nu ar supravieţui unei întâlniri cu jucăriaasta.

— Aşa este. Ceea ce înseamnă că a fost lăsat ca să aperelocul.

Owen se gândi bine preţ de câteva secunde.— Dar prima oară când am venit aici nu era de pază. Asta

înseamnă că, atunci când s-a întors într-una dintre vizitele lui,şi-a dat seama că mai fusese cineva înăuntru. A adus dragonulca să se asigure că niciun alt oaspete nepoftit nu va maisupravieţui.

— Protejează ceva ce e foarte important pentru el.— La prima mea vizită aici, nu am găsit nimic valoros.

Owen se ridică în picioare şi privi spre uşa cea mai apropiatăde la capătul culoarului. Cred că am scăpat ceva din vedere.Trebuie să descoperim ce anume din casa asta merită unpaznic atât de exotic.

Capitolul 11

Owen luă lampa şi merse până la capătul coridorului,conştient de prezenţa Virginiei alături de el. Simţurile îi erauîn continuare în alertă din cauza a ceea ce se întâmplase întreei în urmă cu câteva minute, orice ar fi fost asta. Oare avuseseşi ea aceeaşi senzaţie irezistibilă de intimitate?

— Dacă e ceva de valoare în ultimul dormitor, e posibil sămai existe încă o ciudăţenie mecanică menită să-l apere, îlavertiză Virginia.

Owen o privi, dar îi fu imposibil să-şi dea seama dacăsimţise şi ea acelaşi val de conexiune parapsihică. Înstrălucirea lămpii, figura ei inteligentă părea îngrijorată, darhotărâtă. Un observator obişnuit nu ar fi putut niciodată săghicească faptul că înfruntase o invazie istovitoare decoşmaruri. Se concentra pe ceea ce aveau de făcut acum. Şi elar fi trebuit să facă la fel, îşi reaminti.

— De data asta, suntem pregătiţi, o încurajă el.Se lipi cu spatele de perete şi deschise uşa cu mare grijă,

încercând să distingă zăngănitul şi bubuitul care să demaşteprezenţa unui alt dispozitiv mecanic. Dar din încăpere nu seauzi niciun zgomot.

Deschise uşa la perete, înaintă spre prag şi ridică lampa.

Lumina dezvălui un pat, o comodă cu sertare şi o măsuţă detoaletă.

— Totul este la fel ca ultima oară când am fost aici, spuseel.

— Ai dreptate, la prima vedere, nu e nimic aici care să aibăo valoare mare. Virginia îşi cuprinse trupul cu braţele în timpce analiza spaţiul restrâns. Dar energia e în mod certsupărătoare, nu-i aşa?

— Asta e camera în care a fost ucisă doamna Ratford, oinformă Owen. Sunt sigur de asta. Şi sunt la fel de sigur căcriminalul a fost aici de mai multe ori după crimă. Aşa că da, efoarte multă energie negativă în încăperea asta.

Owen intră în camera mică şi-şi activă simţurile. Curenţiiincandescenţi şi întunecaţi lăsaţi în urmă de actul de violenţăse mişcau fosforescenţi în întuneric, pictând încăperea în celemai profunde umbre. Deşi era pregătit pentru impact, nu puteaface nimic ca să-şi înăbuşe reacţiile. Vânătorul din el eraîntotdeauna incitat de o astfel de energie.

Virginia îl privi.— Ce vezi?— Ceea ce am perceput şi ultima oară când am fost aici. A

fost ucisă, dar la comiterea crimei nu s-a folosit nici pistolul,nici cuţitul. A fost omorâtă prin mijloace paranormale, dar nua fost un act rapid. Cine a făcut asta a vrut ca doamna Ratfordsă sufere o vreme.

— Dar eşti sigur că s-a folosit energie parapsihică?— Nu există urmă de îndoială. Owen îşi concentră atenţia

asupra reziduurilor de energie fluorescentă din cameră. Înîncăperea asta, s-au folosit nişte curenţi parapsihici puternicipentru comiterea crimei, dar criminalul nu a fost prezent la

momentul faptei. De obicei pot să stabilesc locul precis unde astat în momentul comiterii crimei. Acolo unde se petrece unomor se generează întotdeauna o cantitate mare de energie.

— Cum se zice, o crimă lasă mereu o pată.— Da. Am făcut ceva progrese în seara asta. Am descoperit

modalitatea prin care criminalul a putut să înfăptuiascăcrimele fără să fie prezent fizic în cameră.

— A folosit o ciudăţenie dintr-asta mecanică, îl completăVirginia. Poate dragonul.

— E o posibilitate. Owen analiză mental logica afirmaţiei,apoi încuviinţă mulţumit din cap. Bineînţeles, ar fi trebuit săîntre în cameră să pornească dispozitivul. Apoi pleca şi seîntorcea mai târziu când era sigur că arma mecanică a înfăptuitcrima şi a trecut suficient timp cât să se descarce. Şi-arecuperat dragonul, dar l-a adus înapoi când şi-a dat seama căîn casă a fost un intrus.

— Ai zis că a fost aici de câteva ori de la comiterea crimei.— Da. Owen deschise un sertar şi se uită înăuntru ca să se

asigure că, la ultima lui vizită, nu trecuse nimic cu vederea.— De ce-ar face asta?— Să savureze energia crimei, îi răspunse, absent.Preţ de câteva clipe, între ei se lăsă o tăcere îngrozitoare.

Owen închise sertarul şi se uită spre Virginia.— Criminalul vine aici să savureze energia morţii? îl întrebă

tulburată Virginia.— Din experienţă ştiu că nu e ceva neobişnuit.— Înţeleg, îngăimă Virginia întorcându-se spre oglindă.

După moartea doamnei Ratford au apărut anumite zvonuri. Îşicâştiga existenţa pretinzând că poate comunica cu spiriteleprin intermediul oglinzilor. Sunt persoane care sunt convinse

că reuşea cu adevărat să invoce o entitate malefică din lumeade dincolo. Se crede că asta ar fi ucis-o.

— Un lucru ştim sigur: dacă doamna Ratford pretindea căpoate lua legătura cu morţii, atunci era, prin definiţie, oescroacă.

— Nu, nu şi în mintea ei.— Am crezut că am convenit că nu există posibilitatea

comunicării cu morţii, îi zise el pe un ton plat. Toţi cei carepretind că au abilităţi de mediu sunt, prin definiţie, nişteescroci de joasă speţă pentru că profită de cei creduli şi de ceicare devin vulnerabili din cauza suferinţei sau a prostiei.

— Am cunoscut-o pe doamna Ratford pentru că era membrăa Institutului. Virginia se uită în oglinda de pe măsuţa detoaletă. Nu eram apropiate, dar aveam ceea ce se cheamă olegătură profesională. Ocazional luam ceaiul împreună însalonul Institutului. Discutam. Sunt sigură că avea ceva talentde cititoare în oglindă.

— Atunci de ce naiba pretindea că poate vorbi cu spiritele?De ce nu-şi folosea talentul într-o manieră cinstită, aşa ca tine?

— Probabil pentru că nu înţelegea ceea ce vedea în oglinzi,ca să nu mai vorbim de interpretarea viziunilor şi a imaginilor.Ţi-am spus, talentul ei era cel mult mediocru. Nu înţelegea căea percepea, de fapt, reziduuri parapsihice care sunt absorbitede o oglindă. Era cu adevărat convinsă că vedea fantome. Nuo putem blama.

— E adevărat că majorităţii oamenilor cu abilităţiparapsihice le lipseşte perspectiva ştiinţifică asupra talentuluilor, interveni el. Sunt de acord că unele persoane cu abilităţi declarvăzător pot din greşeală să creadă că ei văd, de fapt,fantome sau spirite.

— Ce receptiv poţi fi domnule.— Gabriel Jones are dreptate. Una dintre misiunile

principale ale Societăţii Oculte în anul care vine ar trebui săfie educarea publicului în ceea ce priveşte fenomeneleparanormale.

Virginia ridică din sprâncene.— Te referi la noul Maestru al Societăţii?— Exact. Jones e convins că, până ce energia parapsihică nu

e înţeleasă din punct de vedere ştiinţific, oamenii cu astfel deabilităţi vor continua să fie trataţi, în cel mai bun caz, ca niştepersoane care oferă divertisment, în cel mai rău caz, vom fipriviţi cu frică şi suspiciune.

— Îi doresc mult noroc domnului Jones cu planurile lui de ainforma şi de a lumina publicul.

Tonul ei sec îi atrase atenţia.— Nu crezi că se poate?— Bănuiesc că va trece mult timp până să se poată schimba

percepţiile. Între timp, aceia dintre noi care au măcar o fărâmăde talent trebuie să ne bazăm pe raţiunea noastră.

— Tu nu ai doar o fărâmă de talent, Virginia Dean. Şi noipierdem timpul. Nu vrei, te rog, să cercetezi oglinda?

— Da, bineînţeles.Îşi îndreptă atenţia asupra oglinzii de pe măsuţa de toaletă.

Încă o dată, Owen simţi curenţii de energie pulsând în aer. Îşipotenţă la rândul său propriul talent astfel încât să o poatăobserva pe Virginia prin prisma tuturor simţurilor lui.

Femeia se concentră profund o bună bucată de vreme.— Sunt ceva imagini aici, rosti ea într-un final. Se încruntă

nedumerită. Pot să văd imaginea reziduală a victimei. Esteîngropată adânc în oglindă. Dar mai este şi altceva acolo.

— Ce?— În oglindă e captată energie pură. E foarte veche. Zace

acolo asemenea unui foc încremenit.— Nu te grăbi. Descrie-mi victima.— Stă la masă, se uită în oglindă. E pe moarte şi ştie asta.

Îşi duce mâinile la piept şi se uită spre dreapta. E, în acelaşitimp, înspăimântată, dar şi uluită de ceea ce vede.

Owen privi la rândul său în dreapta măsuţei de toaletă.— Patul. Criminalul a ascuns dispozitivul acolo. Dragonul,

sau orice altă ciudăţenie a fost folosită la comiterea crimei, aieşit când a simţit că victima a intrat în cameră şi s-a aşezat lamăsuţa de toaletă.

— N-a avut nicio şansă. A murit în clipa în care a înţelescum va muri.

— Există vreun semn care să indice că îşi cunoşteaasasinul?

— Nu. Cred că nu vede decât dispozitivul care o ucide.— E, totuşi, destul de posibil să-şi fi cunoscut ucigaşul.

Poate că, pur şi simplu, nu era conştientă că el era cel care i-apus mecanismul sub pat.

— Cred că ai dreptate.Virginia se cutremură vizibil. În oglindă, ochii ei păreau

mari şi bântuiţi.Owen traversă încăperea şi se opri în spatele ei. Instinctiv,

îşi puse mâna pe umărul ei. Prin ţesătura mantiei şi a rochiei,simţi căldura generată de corpul ei în timp ce-şi foloseatalentul. Cunoştea genul acesta de febră care-i năvălea prinvene. Avea şi el adesea parte de asta.

— E suficient, rosti el cu blândeţe. Am descoperit ceea ce-am venit să găsim, cauza morţii. Este timpul să plecăm acasă.

La două străzi distanţă, găsiră o trăsură de închiriat, dar şivizitiul, şi calul dormeau. Birjarul se trezi când Owen deschiseportiera şi o aşeză pe Virginia înăuntru.

— Pe Garnet Lane, îi zise Owen.— Da, domnule. Birjarul apucă frâiele.Owen învelise dragonul într-o cuvertură. Aşeză mecanismul

pe podeaua trăsurii şi se aşeză pe bancheta din faţa Virginiei.Simţurile încă-i ardeau. Era de aşteptat, se gândi el. Un pericolsau un act de violenţă îi lăsau întotdeauna o stare de tensiune,care se întindea uneori pe ore sau chiar pe mai multe zile. Darevenimentele din casa Ratford îi lăsaseră o stare de excitarefizică, dar şi psihică. Ştia că sentimentele lui de acum eraulegate în mod direct de prezenţa Virginiei. Când se ţinuseră demâini ca să înfrunte dragonul mecanic, se întâmplase ceva,ceva pe cât de intim, pe atât de inexplicabil.

Era sigur că experienţa aceea sporise legătura care seadâncea între ei. Ardea de nerăbdare să o întrebe pe Virginiadacă simţise şi ea conexiunea, dar se temea că întrebarea aceeaintimă o putea speria. Şi aşa era destul de precaută în legăturăcu asocierea lor.

Owen nu ştia cât avea să mai poată aştepta ca ea săconştientizeze că există o legătură între ei. Pentru moment,conexiunea era de natură spirituală, dar nevoia de a o întregicu pasiunea arzătoare îi înfierbânta sângele.

O privi. În lumina slabă a lămpilor din trăsură, ar fi pututjura că întrevede o undă de căldură în ochii ei. „Simte şi ea lafel”, se gândi el. Dar poate că energia pe care o percepea el laea era o reminiscenţă a febrei rezultate în urma experienţei dinseara aceea în care îşi folosise talentul. Întotdeauna îţi lua ceva

timp până să te poţi răcori după o astfel de experienţă intensă.— Eşti bine? o întrebă el negăsind altceva de zis.— Da, replică Virginia. Îşi înfăşură şi mai strâns mantia de

trup. Dar trebuie să recunosc că simţurile mele sunt încă înalertă. Nu am mai întâlnit niciodată ceva asemenea aceleifurtuni de halucinaţii.

— Nici eu. Dacă te consolează cu ceva, şi nervii mei suntfoarte zdruncinaţi.

Virginia surâse.— E nevoie de mai mult de un dragon mecanic să-ţi poată

zdruncina dumitale nervii, domnule.— Sau pe ai tăi. Tu eşti cea care a ucis dragonul în seara

asta.— N-aş fi reuşit singură. Virginia privi spre dragonul

înfăşurat în pătură. E foarte puternic. Spre deosebire de om, nuoboseşte până ce nu se opreşte mecanismul. E o maşinăriecapabilă să elibereze o cantitate mare de energie pentru operioadă considerabilă de timp. Nicio persoană cu abilităţiparanormale, indiferent cât talent posedă, nu ar putea controlaun asemenea dispozitiv atât de mult fără să se simtă epuizat.

— E uimitor că există cineva care are talentul de a construio asemenea armă. Azi am vorbit cu vărul meu Nick. Pânăacum nu a avut noroc să găsească meşteşugarul, dar a aflatcâteva zvonuri ciudate despre nişte colecţionari destul deexcentrici.

Trăsura se opri în faţa casei Virginiei. Owen deschiseportiera, sări şi se întoarse să coboare scara trăsurii. Virginia îioferi mâna şi coborî şi ea pe caldarâm. Owen observă că îşipusese iarăşi mănuşile.

— Cred că, în seara asta, am nevoie de o doză mare de

alcool, rosti ea.Owen surâse.— Cu siguranţă, şi eu am de gând să beau acelaşi

medicament terapeutic când ajung acasă.Pentru o clipă, Virginia privi ferestrele întunecate ale casei

ei după care se întoarse iarăşi cu faţa spre el. Din cauzaumbrelor împrăştiate de lampa cu gaz şi a glugii mantiei,expresia de pe faţa ei era imposibil de descifrat. Dar Owenputea simţi căldura din ochii ei.

— N-ai vrea să bei un pahar de tonic cu mine, domnule? îlîntrebă ea. Am un coniac excelent.

Sângele lui se înfierbântă brusc. Se simţea de parcă tocmaiar fi primit o invitaţie de a pătrunde în paradis.

Capitolul 12

Virginia îşi ţinu răsuflarea. Nu-i venea să creadă ceea cetocmai făcuse. Invitaţia fusese un act impulsiv necaracteristicei, inspirat de senzaţia de iritare care genera o fierbinţealăînăuntrul ei. Cu siguranţă, era o greşeală pe care avea s-oregrete. Dacă Owen avea să ezite chiar şi pentru o fracţiune desecundă, urma să-şi retragă invitaţia.

El nu îi dădu însă suficient timp să tragă aer în piept.— Mi-ar plăcea foarte tare, acceptă el.Tonul lui calm şi politicos nu îi spuse absolut nimic. Dar

ochii lui se încălziră un pic în întuneric. Virginia ştia că era şiel, ca şi ea, cuprins de fierbinţeala rezultată în urmaexperienţei şocante de mai devreme. Nimeni, în afară decineva cu un talent la fel de puternic, nu putea să înţeleagăsenzaţia aceasta.

Îşi trase mantia în jurul ei şi începu să urce treptele din faţă.— Nu e ca şi cum vreunul dintre noi va reuşi să doarmă

prea mult în noaptea asta, nu-i aşa?— Da, aprobă el.Rămase în urmă suficient cât să-l plătească pe birjar. Urcă

apoi treptele în urma ei.Virginia scoase cheia din geanta mică pe care o purta.— Şi, indiferent dacă ne place sau nu, se pare că suntem

colegi, cel puţin pentru o vreme. Putem foarte bine să bem unpahar şi să discutăm cazul.

— Pare un plan foarte bun, încuviinţă Owen.Bâjbâi cu cheia şi reuşi să o scape pe jos. Aparent fără efort,

Owen o prinse din aer.— Lasă-mă pe mine.Băgă cheia în broască şi deschise uşa. Virginia înaintă spre

holul slab luminat. Doamna Crofton se băgase în pat într-ocameră cu două etaje mai sus, dar lăsase aprinsă o lampă deperete.

„Va şti că am ajuns acasă”, se gândi Virginia. „Va şti că nusunt singură.” Menajerele ştiau întotdeauna tot ce se petreceape domeniul lor.

Owen puse dragonul pe podea, îşi scoase mănuşile de pieleşi se întinse să o ajute pe Virginia să-şi scoată mantia. Cânddegetele lui calde îi atinseră zona sensibilă a cefei, trupul îi fustrăbătut de încă un fior. Senzaţia de fierbinţeală se înteţi, darnu se simţea câtuşi de puţin bolnavă.

El îi agăţă mantia într-un cuier de alamă de perete, apoi îşiaşeză pălăria şi mănuşile de piele pe o măsuţă sprijinită deperete.

„Parcă suntem doi îndrăgostiţi care vin acasă târziu după o

seară la teatru”, se gândi ea.Imaginaţia ei o lua razna, iar nervii îi erau încă tulburaţi de

senzaţia cald-rece. Avea nevoie disperată de un pahar deconiac.

Merse înaintea lui pe hol, conducându-l spre biroul cufundatîn întuneric. În încăperea micuţă şi primitoare, aprinse o lampăşi se duse la măsuţa pe care se afla carafa de coniac.

Owen traversă camera până la cămin şi aprinse focul cufamiliaritatea unui bărbat care se simte ca acasă. Cândtermină, se ridică, îşi scoase haina şi o aşeză pe spătarul unuiscaun. Nu purta vestă, observă Virginia. Îşi deznodă lavalieraşi o lăsă să-i atârne lejer în jurul gâtului. Îşi desfăcu apoigulerul cămăşii. Cu mişcări abile ale degetelor, îşi descheiebutonii de la mânecile cămăşii şi-i băgă într-un buzunar.

Virginia rămase fără suflare. O, da, cu siguranţă se simţea caacasă.

Turnă coniac în două pahare. Se auzi un clinchet surd cândcarafa se lovi uşor de marginea unui pahar, şi îşi dădu seamacă îi tremurau mâinile. Lăsă carafa deoparte şi-i întinse luiOwen unul dintre pahare.

— În cinstea noastră, să reuşim să dormim un pic în noapteaasta, rosti ea ridicând paharul.

— În cinstea noastră.Nu era chiar acelaşi toast, se gândi Virginia, dar nu credea

că era o idee bună să îl corecteze.Cât sorbi din coniac, privirea lui nu se dezlipi deloc de a ei.Virginia luă o gură mai precaută şi lăsă paharul jos.— Poţi să îmi spui ce ai văzut în seara asta când ne-a lovit

furtuna de halucinaţii? vru ea să ştie.— Am văzut victimele crimelor pe care le-am cercetat de-a

lungul anilor, răspunse el. Cele pe care nu am reuşit să lerezolv.

Ea expiră uşor.— Te referi la bietele suflete pentru care nu ai putut face

dreptate?— Şi la cei la care am ajuns prea târziu ca să-i salvez. Ei

sunt cei care mă bântuie. Merse să stea în faţa focului. Tu ce-aivăzut, Virginia?

Ea traversă covorul şi veni lângă el în faţa focului.— Viziunile mele nu au fost diferite de ale dumitale. Şi eu i-

am văzut pe cei pe care i-am dezamăgit, pe cei care au avutmorţi violente, pe cei pentru care nu s-a făcut dreptate pentrucă ucigaşul nu a fost prins niciodată.

Owen încuviinţă înţelegător.Pentru o perioadă destul de lungă, rămaseră unul lângă altul,

privind spre foc.— Te întrebi vreodată de ce-am fost blestemaţi să avem

talente ca ale noastre? întrebă ea.— Nu există blesteme, vorbi el. Asta e o superstiţie fără

sens.Aproape că schiţă un zâmbet.— Vorbeam metaforic, domnule Sweetwater.— Bineînţeles. Scuzele mele. Mai luă o gură de coniac. Am

tendinţa de a lua lucrurile destul de ad-litteram când vinevorba de chestiuni parapsihice.

— Înţeleg.— Am să-ţi spun adevărul, Virginia. Motivul pentru care am

răspuns atât de tăios acum este că mi-am pus şi eu de multe oriaceeaşi întrebare.

Iarăşi îi spusese pe numele mic. Dar acum şi ea se gândea la

el ca la Owen, îşi reaminti ea. Era uimitor cum faptul cătrecuseră împreună prin pericol avea darul de a crea un soi deintimitate între doi oameni care, altfel, erau doar simplecunoştinţe.

— Am o gândire modernă, domnule, zise ea. Ca şidumneata, în mod cert nu cred în supranatural. Dar ai găsitvreodată răspuns la întrebare?

Owen puse mâna pe marginea poliţei şi privi focul.— Pot să îţi ofer un răspuns conform cu legile parapsihice

sau măcar cu ceea ce ştiu eu despre legile acelea. Sunt sigur căştii că există multe lucruri de descoperit în domeniul ăsta.

— Sunt conştientă de asta. Ei bine? Care este răspunsulştiinţific la întrebarea asta?

— O persoană care comite o crimă sau un act de violenţăgenerează un val puternic de energie paranormală. Chiar şi celmai crud criminal lasă o urmă fierbinte.

— Da, aprobă ea. Se cutremură la amintirea imaginilor pecare le văzuse în oglinzi.

— Acelaşi lucru e valabil şi pentru victimă, dacă aceasta aretimp să reacţioneze la atac, continuă Owen.

— Energia puternică nu se evaporă pur şi simplu. Continuăsă plutească în aer şi e absorbită de mobilier, de pereţi sau depodele.

— Şi de oglinzi.El aprobă înclinându-şi capul.— Da, deşi eu nu pot percepe ceea ce vezi tu când te uiţi

într-o oglindă. Legile fizice ale oglinzilor sunt unice.— Înţeleg că amândoi suntem sensibili la reziduurile de

energie eliberată de faptele violente. Dar de ce simţimamândoi nevoia de a găsi răspunsuri pentru cei lăsaţi în urmă?

— La întrebarea asta nu am răspuns.Virginia îşi învârti coniacul în pahar.— Crezi că toţi cei care au abilităţi ca ale noastre simt

nevoia să caute răspunsuri ca să se facă dreptate?— Nu, nici pe departe. Bău ultima înghiţitură de coniac şi

aşeză paharul pe poliţa şemineului, fără să-şi desprindăprivirea de la flăcări. Există oameni înzestraţi cu talente ca alenoastre care, atunci când are loc o crimă, se bucură precumnişte adevăraţi cunoscători care apreciază arta sau vinul decalitate.

Virginia era să scape paharul de coniac din mână.— Poftim?! rosti ea simţind că i se taie răsuflarea.Owen îşi încordă maxilarul. O privi. O flacără rece o înlocui

pe cea pe care ochii lui o afişaseră un pic mai devreme.— Sunt oameni care caută locurile unde au avut loc crime

sau acte groaznice de violenţă pentru a-şi încărca simţurile cusenzaţiile generate în momentul morţii, rosti el.

Virginia avu senzaţia că aerul din încăpere se răceşte.— E greu de crezut aşa ceva.Dar simţise şi ea, când se uitase în adâncul oglinzilor,

bucuria bolnăvicioasă a criminalilor, se gândi. Trăise senzaţiaaceea groaznică prin ochii victimelor. Owen avea dreptate,existau oameni care se bucurau când se petrecea o crimă.

— Unele persoane cu talente ca ale noastre savureazăenergia rezultată din violenţă până la un asemenea nivel încâtdevin dependente de asta, reluă Owen. Pentru a-şi satisfacedorinţa nemăsurată nu doar caută locurile unde au avut loccrime, dar le şi creează.

— Ucid.— Iar şi iar. Cu ajutorul talentului lor. Owen o privi. Aceia

sunt cei mai periculoşi.Virginia înţelese imediat situaţia.— Aceia sunt cei pe care îi vânezi dumneata.— Da.— Eşti motivat de dorinţa de a face dreptate.Grimasa care îi apăru pe buze nu conţinea nicio urmă de

veselie.— Virginia, eu chiar nu pot invoca o asemenea scuză nobilă.

Nu înţeleg nevoia dinlăuntrul meu. Ştiu doar că nu pot scăpade asta. Făcu o pauză. Este un alt fel de dependenţă.

Virginia ştia că el nu caută deloc să-i fie iertate păcatele. Îimărturisea doar un adevăr despre el însuşi, aşteptând să vadădacă ea îl putea accepta sau nu.

— Cred, zise ea, alegându-şi vorbele cu mare grijă, că,pentru lămuriri, putem apela la domnul Darwin şi la teoria luidespre evoluţie.

Într-o primă fază, Owen păru uimit, dar apoi se încruntă,îngustându-şi privirea.

— Ce naiba are evoluţia de-a face cu asta?— Păi, mi se pare că natura are felul ei de-a menţine

lucrurile în echilibru, şi la fel are şi societatea. Avem criminaliprintre noi, şi aşa se face că există persoane care simt nevoiade a-i opri. Poate că astfel de oameni devin poliţişti saudetectivi, sau aleg să studieze minţile criminale.

— Eu nu sunt poliţist, o contrazise el cu răceală.— Dacă prădătorii cu abilităţi parapsihice puternice au

evoluat – ceea ce, în cazul de faţă, e foarte limpede –, atunci ela fel de logic să existe şi persoane care au evoluat pentru a-ivâna, concluzionă ea.

Owen rămase tăcut, continuând doar să o privească cu ochi

de vânător. Virginia îşi drese glasul.— Aşa funcţionează lumea.— E o teorie interesantă.— Aşa am crezut şi eu.— De ce te deranjezi să cauţi o explicaţie ştiinţifică pentru

existenţa unui bărbat ca mine?Virginia îşi termină coniacul şi puse paharul pe poliţă lângă

al lui.— Pentru că, bănuiesc, mi-ar plăcea să găsesc o astfel de

explicaţie raţională şi pentru talentul meu şi pentru pornirea pecare o trăiesc de fiecare dată când sunt chemată la locul unde aavut loc o crimă violentă, rosti încet.

— Suntem la fel, Virginia. Eu pot ucide cu ajutorultalentului meu şi am făcut-o.

Virginia îl fixă cu privirea.— Adevărat?— Da. Crezi că asta mă face un monstru?Virginia trase aer în piept, foarte sigură pe ea de data asta.— Nu. Eşti un om periculos, Owen Sweetwater, dar nu eşti

unul dintre monştri.— Eşti sigură de asta?Privirile li se întâlniră în oglindă.— Dacă ai fi fost un monstru, nu ţi-ai fi riscat propria viaţă

să ne salvezi pe Becky şi pe mine de pe domeniul Hollister.Owen o luă în braţe. Virginia reuşi să surprindă o licărire

fugitivă a reflexiei lor în oglindă. Era destul de sigură că zăriseo străfulgerare în adâncul luciului argintiu.

— Virginia, şopti Owen.Numele ei răsună ca şi cum ar fi fost smuls dinăuntrul fiinţei

lui. Sărutul lui fu la fel de puternic şi aprinse focul pasiunii

dintre ei. Orice urma să se întâmple a doua zi, noaptea asta nuavea să o uite, nici s-o regrete vreodată.

Cu un ţipăt uşor, înăbuşit, îi înconjură gâtul cu braţele,abandonându-se în vâltoarea care pusese stăpânire pe întreagaîncăpere. El o sărută apăsat şi cu putere, savurând-o.

Când o văzu că rămăsese fără suflare şi tremura de dorinţă,Owen începu să o dezbrace. Cu degetele tremurânde din cauzapropriei dorinţe arzătoare, Owen îi desfăcu copcile care îiprindeau corsajul rochiei. Ştiind că o doreşte şi el la fel de tarecum îl dorea ea, Virginia se simţi cuprinsă de o încrederedebordantă în propria feminitate. Începu, la rândul ei, să-idesfacă nasturii cămăşii.

Owen reuşi să descheie corsajul rochiei, scoţând la ivealăcămăşuţa subţire. Îi trase rochia de pe sâni şi împinse faldurilegreoaie de ţesătură şi jos peste şolduri. Rochia îi căzu pepodea în jurul gleznelor. Începu apoi să-i descheie juponul.Pânza albă sfârşi prin a ateriza peste rochie.

Virginia rămase în faţa lui, cufundată până la genunchi îngrămada de haine de care tocmai scăpase, purtând doarcămăşuţa, pantalonaşii, ciorapii şi ghetele cu toc jos.

Îşi reaminti că asta nu era prima oară când el o vedea pejumătate dezbrăcată. Se aflase într-o stare asemănătoare şi cudouă seri în urmă, când o găsise în camera cu oglinzi de lasubsolul casei Hollister. Dar în seara asta, totul era diferit.

Owen o privea de parcă ea ar fi fost o creatură fermecatăadusă la viaţă.

— Eşti atât de frumoasă, îi spuse. Glasul lui trăda admiraţie,ba chiar veneraţie.

Nu era o frumuseţe ieşită din comun, se gândi ea, dar în acelmoment se simţea o zeiţă.

— La fel eşti şi tu, replică fără să se gândească.Bărbatul râse încet, cu un sunet răguşit.— Nu prea cred.— Ba da, eşti. Reuşi să-i desfacă ultimul nasture al cămăşii

şi-şi lipi palmele de pieptul gol, afundându-şi degetele în părulcârlionţat de acolo. Avea pielea caldă la atingere. Simţindu-iconturul ferm al trupului atrăgător şi musculos, fioruldinăuntru se intensifică.

— Eşti minunat.— Tu eşti singura făptură cu adevărat minunată din

încăperea asta.Virginia zâmbi.— Acum o să ne certăm pe tema faptului că suntem

amândoi minunaţi?El râse din nou, de data asta părând întru câtva mai tânăr,

mai lipsit de griji, asemenea unui bărbat care, cel puţin pentruo vreme, scăpase de o povară apăsătoare şi deresponsabilităţile aferente.

— Nu în seara asta, zise el. Acum nu avem timp de ceartă.Îngenunche în faţa ei şi-i desfăcu ghetele. Virginia se

sprijini de umerii lui, iar el îi scoase ghetele, una câte una.Bărbatul îşi strecură mâinile pe sub cămaşa ei şi-i trasepantalonaşii până la glezne.

— Owen, şopti ea.Se ridică în picioare şi începu iarăşi să o sărute, reducând-o

la tăcere. Îşi plimbă degetul mare peste sfârcul ei, mângâind-oprin ţesătura delicată a cămăşii.

Era atât de sensibilă încât chiar şi atingerea aceea suavă îidădu fiori electrici în tot corpul. Trase rapid aer în piept,nesigură dacă simţea durere sau plăcere. Mâna lui se opri

imediat.— Te-am rănit? o întrebă cu gura lipită de a ei.— Nu. Se trase uşor în spate şi apoi se aplecă iar spre el

pentru a-i da o sărutare uşoară pe maxilarul încordat. Doar cănu am mai simţit ceva asemănător.

— Nici eu.Declaraţia serioasă o amuză.— Nu e nevoie să pretinzi că eşti un bărbat neexperimentat

în astfel de chestiuni, Owen. Eşti un bărbat modern.— Asta e altceva. Afirmaţia fu hotărâtă şi nu mai lăsa loc de

discuţii. Tu eşti diferită. Tu eşti aleasa.În ciuda fiorilor de pasiune care-i aprinseseră simţurile,

intuiţia o făcu să se cutremure. „Bărbatul ăsta este periculos.”— Aleasa? repetă uluită. Nu înţeleg ce vrei să spui.— Nu contează. O luă în braţe, eliberând-o din grămada de

fuste şi jupe. Nu e vreme de explicaţii acum.Camera se învârtea în jurul ei. O duse până la un fotoliu

mare şi, chiar înainte să se aşeze cu ea în braţe, Virginia reuşisă surprindă încă o dată reflexia lor în oglindă. Energia fulgeraşi sclipea precum lumina soarelui în adâncul unei oglinzi.

Şi apoi se trezi sprijinită peste coapsele puternice ale luiOwen, cu picioarele atârnate peste braţele tapiţate alefotoliului mare. În lumina flăcărilor, faţa lui Owen eraîncordată de pasiune şi dorinţă. O sărută iar, încet şiînnebunitor.

În vreme ce o ţinea sclavă cu sărutul lui, Owen îi explorătrupul cu mâna rămasă liberă, atingând-o de parcă era cea mairară şi mai preţioasă operă de artă creată vreodată. Virginia selăsă pradă furtunii de pasiune care puse stăpânire pe ea,înghi ind-o.ț

Era conştientă că palma lui îi aluneca pe picior, dar era preaprinsă de sărut şi nu prea fu atentă până ce nu-i simţi mânaalunecându-i sub poalele cămăşuţei. O clipă mai târziu, realizăcă degetele lui îi explorau partea interioară a coapsei.

— Atât de fină, mârâi cu buzele lipite de ale ei.Ştiu atunci ce avea de gând, dar era prinsă între uimire şi

groază. Îi cuprinse miezul fiinţei cu blândeţe. Virginia seîncordă, încleştându-şi degetele în pânza albă a cămăşii luiscumpe.

Owen îşi dezlipi gura de a ei şi-o sărută pe gât.— Vreau să simt cum te topeşti pentru mine.„Asta e noaptea”, se gândi ea. Era pe punctul de a explora

marele mister după care tânjise să-l descopere cu bărbatulpotrivit. În sfârşit, i se revelau secretele pasiunii.

Acum nu mai avea să dea înapoi.O cercetă şi mai adânc cu degetele. Totul înăuntrul ei părea

să se lichefieze. Se prinse de cămaşa lui, mototolind ţesătura,abia reuşind să-şi recapete răsuflarea. Era consumată de omare nelinişte şi de o dorinţă imensă. Tensiunea o făcu să seîncordeze toată.

— Owen. Se răsuci în braţele lui simţind nevoia de maimult. Owen.

— Aici sunt, rosti el. Era un jurământ.O ridică din nou. De data asta o aşeză cu picioarele

desfăcute, cu genunchii de o parte şi de alta a coapselor lui.Nu înţelegea ce avea de gând până ce nu se uită în jos şidescoperi că el reuşise cumva să-şi descheie pantalonii.Mărimea penisului erect o făcu să se înfioare din nou.

Văzuse la viaţa ei statui de bărbaţi goi. În cărţile pe careCharlotte le ţinea ascunse într-un dulap încuiat, ea şi Charlotte

cercetaseră cu atenţie desenele lascive care înfăţişau cupluri întimpul actului sexual. Dar nimic nu o pregătise pentru asta.

Fascinată, se întinse şi-l atinse uşor. Owen gemu şi-şiînchise ochii pe jumătate.

— Ah, draga mea, cu grijă.— Te-am rănit? îl întrebă îngrozită.— Nu, rosti arcuindu-şi buzele. Doar că sunt foarte sensibil

la atingerea ta, Virginia Dean. Ai foarte multă putere asupramea.

— Îmi vine greu să cred asta.El încetă să mai zâmbească. Căldura din aura şi din ochii lui

începu să se intensifice.— Ăsta e adevărul, zise el. Am ştiut asta de la început. Am

nevoie de tine, Virginia.— De ce? îl întrebă ea vădit tulburată.— Îţi spun mai târziu, îi promise el.— Tot spui asta.— Pentru că e complicat şi pentru că acum nu pot vorbi

coerent, scrâşni el.— Owen?— Te rog, dacă ai câtuşi de puţină milă pentru mine, nu

acum.— Bine, zise ea. Dar mai târziu îmi spui.— Mai târziu, repetă el.Bărbatul gemu şi-i sărută un sân, apoi pe celălalt prin

ţesătura atât de fină a cămăşuţei care nu era deloc o piedică încalea gurii lui fierbinţi şi înfometate. Îşi duse mâinile peinteriorul coapselor ei. Când atinse locul fierbinte, găsi fântânadorinţei crescânde care pusese stăpânire pe ea.

— Da, gâfâi ea încleştându-şi degetele în jurul umerilor lui.

Tensiunea uluitoare o făcu să-şi închidă ochii, iar atingerealui o făcu să trăiască o senzaţie intensă despre care nici nu ştiacă există. Toată fiinţa ei se înfioră şi se încordă până când numai putu să îndure. Un val de energie îi străbătu trupul. Brusc,simţi că pluteşte. Eliberarea o lăsă fără suflare. Se agăţă deOwen, singurul ei sprijin împotriva furtunii.

Abia conştientiza că el se împinge în ea, că îşi face locînăuntrul ei, cu blândeţe, dar necruţător. Nu era deloc atentă,fiind prea fermecată de valurile de energie care se revărsau încascadă.

Owen se afundă brusc, adânc. Deşi ştia destul încât să fiepregătită pentru disconfortul de început, durerea ascuţită şităioasă o luă prin surprindere. Senzaţia electrizantă nu era doarfizică. Îi cutremură toate simţurile.

Tresări, icni şi muşcă, destul de tare, cel mai la îndemânălucru, lobul urechii lui Owen. Micul act de răzbunare îl luăprin surprindere nu numai pe Owen, dar şi pe ea.

Bărbatul trase aer adânc în piept şi rămase nemişcatînăuntrul ei. Preţ de câteva clipe, niciunul dintre ei nu semişcă.

— Cred că amândoi am vărsat sânge, rosti Owen parcăscrâşnind printre dinţi.

Virginia inspiră şi fii şocată să simtă gustul metalic de pevârful limbii. Doamne Dumnezeule, chiar îl muşcase! Nu eravina lui că pentru ea fusese prima oară.

— Iartă-mă. Îngrozită, îşi ascunse faţa în umărul lui lat. Poţiciti despre genul ăsta de experienţă şi poţi crede că eştipregătită, dar nu mă aşteptam la un astfel de şoc.

— Nici eu. Mâine trebuie să-mi aduc aminte să-mi cumpărun cercel de aur să-l bag în urechea pe care tocmai mi-ai

găurit-o.Virginia înălţă iarăşi capul alarmată şi se uită cu atenţie la

picătura de sânge care se scurgea pe lobul urechii lui. În timpce privea, un firicel roşiatic căzu pe gulerul de un alb imaculatal cămăşii lui de în.

— O, Doamne! exclamă ea. Asta e stânjenitor.— Nu la fel de stânjenitor precum poziţia în care ne aflăm

în clipa asta.Putea să simtă încordarea de oţel a muşchilor lui şi faptul că

se abţinea de dragul ei. Virginia îşi drese glasul.— Păi, zise ea, asta e toată treaba? Trebuie să spun că, după

ce-am aşteptat o mulţime să nu mai fiu fată mare, mă aşteptamla ceva mai interesant.

— Interesant, repetă el pe un ton parcă un pic prea neutru.— În romanele de dragoste există întotdeauna o pasiune

metafizică transcendentală care însoţeşte actul fizic. Mă aşteptca atunci când se întâmplă, asta să compenseze parteaneplăcută a experienţei.

— Nu ai simţit nimic de natură transcendentală până acum?— De fapt, eram angajată într-o experienţă extrem de

transcendentală, dar tocmai ai distrus-o.— E rândul meu să-mi cer scuze. Nu m-am aşteptat să fii

virgină.Îi aruncă o privire furioasă.— De ce nu?— Eşti o femeie foarte pasională, îi zise el sărutând-o pe

obraz. Am presupus că până acum…— Vrei să spui până la vârsta mea…— Am presupus că până acum, repetă el deliberat, ai găsit o

modalitate de a explora pasiunile astea.

— Ei bine, luam în calcul o consultaţie la doctorul Spinner.Owen îi prinse faţa în mâini.— Putem să discutăm altă dată despre asta?— Desigur, răspunse ea politicoasă. Tresări în timp ce

încerca să se aşeze după cum îl simţea înăuntrul ei. Dar, te rog,continuă. Am ajuns până aici. Putem să continuăm pânăajungem la o concluzie.

— Aşa te vreau.— Râzi de mine? îl întrebă devenind brusc suspicioasă.— Nu, Virginia, crede-mă, nu râd. M-ar durea mult prea

pare. Mă îndoiesc că aş supravieţui.Începu să se mişte încetişor înăuntrul ei, apucând-o de

şolduri ca s-o ghideze cum să între în ritm.O durea de la zvâcnirea lui iniţială, dar era foarte sigură că

putea măcar să îndure până la finalul procesului. Spresurprinderea ei, durerea începu să se transforme din nou înexcitare. Era în continuare extrem de sensibilă, dar senzaţiaputernică o silea acum să nu se oprească. Degetele seîncleştară pe umerii lui Owen.

Îşi luă una dintre mâini de pe posteriorul ei şi se mută înspaţiul dintre picioarele ei, în locul în care trupurile lor seîngemănau. Virginia îi simţi degetele pe punctul care eramiezul dorinţei ei.

La scurt timp, el atinse o coadă invizibilă şi o făcu să seafunde din nou în valurile fabuloase ale energiei strălucitoare.Curenţi mici, puternici îi străbătură trupul făcând-o să seprelingă odată cu fluxul orbitor. Ar fi vrut să ţipe de plăcere, arfi vrut să râdă, să cânte, să plângă.

Dar nu putu să facă nimic din toate astea pentru că Owen îistrivi gura cu a lui, gemând gutural şi sălbatic, înghiţind orice

sunet pe care l-ar fi putut scoate ea. Se afundă cu putereînăuntrul ei pentru o ultimă oară, iar apoi deveni rigid.Virginia putu să simtă puterea cutremurătoare a extazuluilovindu-l în valuri aproape violente.

Pentru o clipă ca o eternitate atinseră orgasmul împreună.Apoi, cu un ultim geamăt de eliberare, Owen se afundă relaxatîn scaun.

Când Virginia deschise ochii, văzu că o priveşte cusatisfacţia leneşă a vânătorului care a avut succes la vânătoare.

— Am ştiut că tu eşti aleasa, rosti el.

Capitolul 13

Cercetătorul intră în laborator ca întotdeauna, pe uşa dinsprebucătărie. Pentru o secundă, rămase pe loc fără să scoată unsunet, savurând curenţii discreţi de energie care încă vibrau înatmosferă. Începeau să se estompeze. Era şi normal.Experimentul luase sfârşit.

Scoase din buzunar ceasul din aur pe care i-l dădusemeşteşugăreasa şi traversă holul îngust până la scări.

Când ajunse la etajul superior, simţi atmosfera mai uşoară,mai plăcută. Nuanţele de panică incipientă mai aveau încăurme de spaimă. Admiră aura de teamă crescândă pe careizbutise să o capteze. Dar ceea ce individualiza măreţul săutalent era forţa întunecată de energie rămasă în urmamomentului în care subiectul îşi dădea seama că urma sămoară şi că nu putea evita cu nimic asta.

În cazul acestui experiment, subiectul nu posedase cine ştiece talente paranormale. Nu existau decât puţine persoane careputeau citi în oglinzi şi care să aibă înzestrări puternice. Dar,

ca şi Ratford, Hackett se dovedise îndeajuns de utilă. Ajuns încapătul scării, auzi un clinchet slab şi o serie de bufnete care-lfăcură să se oprească. În ciuda faptului că era pregătit, un valîngheţat îi străbătu simţurile, zdruncinându-i nervii.Ciudăţeniile mecanice pe care le folosea pentru a-şi pune înaplicare experimentele erau ideale pentru o asemeneaactivitate. Ba chiar erau esenţiale pentru perfecţiuneaMotorului său. Şi totuşi, erau extraordinar de periculoase, casă nu mai pomenim că erau şi foarte scumpe. Nu-i plăceafaptul că trebuia să le lase de pază, dar, după ce descoperise călocurile unde desfăşurase ambele experimente anterioarefuseseră contaminate de venirea unor tâlhari, fusese nevoit săia măsuri de precauţie. Asta era problema, când lăsai o casăgoală. Era ca un magnet pentru hoţii din zonă. Aprinse unchibrit, după care deschise capacul ceasului de buzunar. Îninterior, acesta avea o oglindă specială. Înălţă ceasul, astfelîncât oglinda să fie îndreptată chiar spre cadrul întunecat aluşii.

Lumina strălucitoare se reflectă asupra unei călugăriţe camde dimensiunile unei pisici domestice. Ochii insectei mecanicescăpărară, trădând o energie malefică. Frigul din ce în ce maiputernic care se instalase în atmosferă îl avertiză că jucăria sefocalizase asupra lui. Nivelul de energie din aer crescuvertiginos. Parcă i se răcise tot corpul. Pentru o clipă, panicapuse stăpânire pe el. Dacă oglinda din ceasul de buzunar numai avea niciun efect? Când călugăriţa se opri cu un chibrit,valul de uşurare îl făcu să se cutremure. Curenţii îngheţaţiproveniţi din ochii de sticlă faţetată conteniră.

Cercetătorul scoase un suspin tulburat şi îşi continuăînaintarea pe hol.

Datorită lucrurilor pe care le aflase în decursul studiilorfăcute în subsolul conacului Hollister, experimentele Hackettşi Ratford fuseseră nişte succese incomplete, în decursul lor,învăţase cum să regleze aceste dispozitive mecanice.

După Hackett şi Ratford, concluzionase că jucăriile aveauefect asupra persoanelor cu talent pentru citirea în oglinzi,exact aşa cum teoretizase el. Şi era gata pentru experimentulfinal, cel care, dacă reuşea, avea să-i încarce cu energieMăreţul Motor. Dar aseară lucrurile merseseră prost.

Îşi reaminti că aşa se întâmplau mereu lucrurile, când veneavorba de progrese ştiinţifice. Era normal să mai ai şi eşecuri.

Deschise uşa dormitorului. Înăuntru, toate erau exact aşacum le aranjase în noaptea experimentului. Trupul subiectuluişi toate obiectele sale personale fuseseră îndepărtate imediat,bineînţeles. Nu erau importante. Ceea ce conta era că îşiatinsese scopul de a aprinde o cantitate de energie înprofunzimile oglinzii de pe măsuţa de toaletă. Curenţii eraudestul de slabi, pentru că şi Hackett fusese o cititoare slabă,dar nu asta conta. Ceea ce era important era că dovedise căteoria sa era corectă.

Îşi activă simţurile paranormale. Oglinda de pe măsuţa detoaletă mai conţinea ceva flăcări, dar energia scădea curapiditate. Nu mai avea niciun rost să se mai întoarcă în casaaceasta. Aflase tot ce putea despre acest experiment.

Ieşi din dormitor şi traversă din nou holul, oprindu-se pentrua lua cu el călugăriţa mecanică. Ciudăţenia era în continuareîncremenită, datorită efectului oglinzii, dar el ştia că asta n-avea să dureze mult. Singura modalitate de a se asigura că nuse activa din nou era să scoată cheiţa din spate. Se apucă detreabă cu mişcări atente, ţinându-şi respiraţia până ce reuşi să

se achite de această operaţiune. Când se asigură că ciudăţeniaera dezactivată, îşi băgă cheia în buzunarul hainei, iar pe ea oascunse în traista de pânză pe care o adusese tocmai în acestscop.

Coborî la parter şi ieşi. Ajuns în stradă, merse pe jos până lacolţ, de unde chemă o birjă. Nu era mult până la loculurmătorului experiment, dar nu se simţea în largul său sămeargă pe jos, singur, la o asemenea oră. Paginile ziarelorerau pline de cazuri în care cetăţeni ghinionişti fuseseră atacaţide cine ştie ce pungaşi violenţi.

Zece minute mai târziu, coborî din birjă, plăti cursa şi pornicu paşi grăbiţi către casa doamnei Ratford. Cu fiecare pas, îşisimţea entuziasmul şi nerăbdarea sporind rapid. Al doileaexperiment era încă destul de recent. Mai mult, Ratford fuseseun pic mai talentată decât Hackett. Era foarte curios să vadădacă flăcările din oglindă aveau să dureze mai mult.

Deschise uşa şi intră în bucătărie, oprindu-se pentru aabsorbi curenţii din atmosferă.

Primele vibraţii slabe şi discordante îi atinseră simţurile.Atmosfera din casă fusese tulburată din nou. Instantaneu, fustrăbătut de un fulger de furie. Locul experimentului fusesetulburat de vreun alt tâlhar necioplit. Zău aşa, ratainfracţionalităţii din zonă era îngrozitor de mare. Dragonul arfi trebuit să fi rezolvat problema asta, dar, pe de altă parte, peholul de la etaj sigur îl aştepta un cadavru. Şi avea să fie oadevărată bătaie de cap să se descotorosească de el. Iritat deideea că experimentul său atent pus în scenă fusese tulburat deun alt intrus, cercetătorul îşi scoase din buzunar ceasul şi urcăla etaj. Ajuns în capul scării, se opri, aprinse un chibrit şiascultă încordat, aşteptând să distingă clinchetul şi bufnetul

făcute de dragonul mecanic pe care-l lăsase de pază.Dar nu-l întâmpină nimic altceva decât o tăcere netulburată.

Aruncă o privire în jur, temându-se ca nu cumva să dea dingreşeală peste mecanismul acela fatal. Dar ciudăţenia nu sevedea nicăieri.

Îi trecu prin cap ideea că jucăria ar fi putut da greş. La urmaurmei, nu era decât un mecanism neînsufleţit, iar acestea sepot opri uneori fără niciun motiv. Ţinând ceasul pregătit, pornicu paşi lenţi pe hol, cercetând încăperile cufundate înîntuneric. Ajuns în celălalt capăt, fu nevoit să accepterealitatea: nu numai că în casă nu se afla niciun cadavru, darnici dragonul nu era nicăieri.

Străfulgerat de fiori de panică, deschise repede uşalaboratorului. Înăuntru, totul părea netulburat, dar, când îşiactivă simţurile paranormale, putu detecta nişte curenţi slabide energie care-i arătau clar că experimentul său fusesetulburat din nou, de data aceasta de cineva care fusese în staresă învingă dragonul. Iar una ca asta nu putea fi făcută decât decineva cu un talent puternic pentru cititul în oglinzi. Nicimăcar el nu putea controla jucăriile fără ceasul său de buzunar.Furia îi făcea sângele să-i clocotească în vene. Cei mai mulţicititori în oglinzi erau nişte creaturi slabe şi insipide, precumRatford şi Hackett, care nu reuşeau să-şi înţeleagă nici măcar amia parte a talentului pe care-l posedau. Ba chiar mulţicredeau că imaginile pe care le vedeau în luciul oglinzilor erauspirite autentice. Dar el ştia o persoană care ar fi putut să-i ţinăpiept dragonului suficient de mult pentru a reuşi să-ldezactiveze.

O lăsase pe Virginia Dean la urmă pentru că simţise că eaera ce-i trebuia, o cititoare în oglinzi suficient de puternică

pentru a aprinde focul din oglinzile Măreţului Motor. Iar acumîi dovedise că era chiar mai puternică decât îşi închipuise el.Simţi un tremur de entuziasm.

În minte îi apărură imediat două întrebări: De ce veniseVirginia Dean aici, în seara aceasta? Şi oare venise singură?

Capitolul 14

Când Virginia începu să se desprindă din braţele sale şi depe fotoliu, Owen deschise ochii. O privi cum se ridică, plin deo satisfacţie profundă, care depăşea cu mult nivelul fizic. Eahabar nu avea cât de seducător de răvăşită, de aţâţătoare arătaaşa, îmbrăcată doar în cămăşuţa mototolită şi ciorapi. Maimulte şuviţe din părul de culoarea apusului se desprinseserădin agrafe şi îi mângâiau libere umerii.

Virginia se uită cu mare dezamăgire la cămăşuţa pătată.— O, Doamne, zise. Era nouă.— O să-ţi cumpăr eu alta.— Nu-i nevoie, răspunse ea, destul de sec. Sunt convinsă că

iese la spălat.Cu obrajii în flăcări, traversă camera până la mormanul de

haine lăsat în urmă şi-şi trase pe ea întâi jupoanele, apoirochia.

„Ca şi când şi-ar pune o armură”, îşi spuse el în sinea sa.Mototoli în pumn batista pe care o folosiseră mai devreme

amândoi pentru a se şterge şi o băgă în buzunar. Fără niciunchef, se ridică de pe fotoliu, după care îşi încheie pantalonii şicămaşa.

— Virginia, rosti, după care se opri. Nu era sigur ce săspună mai departe.

— Da? Se concentra foarte tare pe închiderea ultimelorcâteva copci ale rochiei.

Owen se apropie de ea.— Eşti sigură că eşti bine?Ea îşi înălţă bărbia, un pic mai mult decât de obicei.— Bineînţeles. De ce n-aş fi?— A fost prima ta experienţă de genul acesta.— Păi… da, răspunse ea. Dar nu prea e vina mea. Zău aşa,

convenţiile sociale nu prea te lasă, ca femeie necăsătorită, să-ţiiei un amant.

— Nu prea, dar nu e imposibil. Multe femei necăsătoritegăsesc o metodă de a evita privirile indiscrete. Tu de ce aiaşteptat atât de mult?

Virginia lăsă să-i scape un oftat.— Trebuie să ajungi în punctul ăla în care-ţi dai seama că

nu mai ai nimic de pierdut şi că nu mai are niciun rost să-ţipăstrezi puritatea pentru o eventuală căsătorie, căci e destul deimprobabil să-ţi apară în cale bărbatul visurilor tale.

— Înţeleg.Vorbele ei reuşiră să zdrobească orice idei romantice pe care

le-ar fi putut avea Owen despre natura relaţiei lor. Virginia i sedăruise în seara aceea doar pentru că ajunsese la concluzia căn-avea să aibă parte de vreun bărbat mai bun.

— De fapt, eu am ajuns la concluzia asta acum câteva luni,când am împlinit douăzeci şi şase de ani, continuă Virginia.Dar, din păcate, asta nu făcea ca situaţia să fie mai puţincomplicată.

— Cum adică?— Mai rămânea problema găsirii bărbatului potrivit pentru

sarcina respectivă, ca să zicem aşa.

— Aveai de gând să angajezi pe cineva? Owen nu seconsiderase niciodată o persoană uşor de şocat, dar Virginiareuşise să-l lase cu gura căscată.

Ea se înroşi.— Poate că nu-i cea mai fericită exprimare. Bineînţeles,

oricine vrea ca genul acesta de lucruri să fie însoţite de trăiriintense.

— Da, aşa sperăm cu toţii.— Zău, nu era ca şi cum ar fi fost vorba de găsirea unui

grădinar.— Sunt uşurat să aud asta… cred.Sprâncenele ei se uniră într-o încruntătură.— Nu e ca şi cum ar exista o ofertă largă de domni potriviţi

pe toate drumurile, aşteptând să fie aleşi, ca nişte roşii coaptede pe tarabă. Sunt multe criterii de luat în considerare. Şiadevărul e că, cu cât femeia înaintează în vârstă, cu atât aremai multe criterii.

— Am înţeles.— La vârsta mea, lista e deja foarte lungă, aşa că-ţi dai

seama că e imposibil să găseşti vreodată bărbatul potrivit. Aşacă trebuie să accepţi ideea unui compromis.

Owen îi înălţă bărbia cu podul palmei.— Şi care sunt criteriile tale, Virginia?— Am tot tăiat de pe listă până am rămas numai cu trăirile

intense, răspunse ea.— Iar eu n-am reuşit să îndeplinesc nici măcar acest criteriu

minim?Virginia clipi, tulburată, şi făcu ochii mari.— Nicidecum. Dar de unde ţi-a venit o asemenea idee,

domnule?

— Din câte-mi aduc aminte, cam în mijlocul ostilităţilor,mi-ai zis că speraseşi să ai parte de o experienţătranscendentală, de-a dreptul mistică.

— Şi chiar a fost transcendentală, răspunse ea, cusinceritate. Ba chiar prea transcendentală. Făcu un gest dinmână, alungând idea. Şi, oricum, poate nu pe la mijloc, dar înmod clar la început şi mai mult ca sigur la final, a fosttranscendentală.

Owen zâmbi şi-şi trecu uşor buzele peste ale ei.— N-ai idee cât mă bucur să aud asta. Pentru că şi pentru

mine a fost ceva transcendental.Virginia schiţă un surâs strălucitor şi uşurat.— A, bine. Îmi făceam griji în privinţa asta, având în vedere

că eu am o experienţă limitată şi-aşa mai departe. Dar să ştiică învăţ repede. Presupun că, prin repetiţie, o să devenim dince în ce mai eficienţi.

— Eficienţa nu e una dintre priorităţile mele. Îi oferi încă unsărut ca o şoaptă, după care-i dădu drumul, întorcându-se, îşiluă vestonul şi îl îmbrăcă. Trebuie să fug. E târziu. Trebuie săte odihneşti şi eu la fel.

— Vrei să analizez locul unde a avut loc şi cealaltă crimă?— Mai încolo. Se duse la uşă şi o deschise. După ce am

aflat în aseară, am senzaţia că e mai important să mai facem ovizită în sala aceea cu oglinzi în care a murit Hollister.

— Şi cum crezi c-am putea face asta?— O să intrăm exact pe unde am ieşit aseară.Ajuns în antreu, îşi luă pălăria, mănuşile şi haina.Virginia deschise uşa, iar el păşi pe treapta de afară, după

care se opri, dându-şi seama că nu voia să plece.— Noapte bună, Owen, zise ea încetişor.

— Noapte bună, scumpa mea. Să încui uşa.— Aşa o să fac.Owen coborî o treaptă, după care zăbovi din nou.— Eşti sigură că a fost ceva transcendental?— Absolut. Şi foarte stimulant. Şi jur că nu mă mai simt

deloc extenuată. Ştiai că mă gândisem serios să mă programezşi eu pentru tratamentul doctorului Spinner pentru isteriafeminină, ca să am parte de paroxismul acela isteric desprecare vorbesc toate pacientele lui? Dar mă-ndoiesc serios că sepoate compara genul de transcendenţă pe care am trăit-o înnoaptea asta.

— Cine dracu’ e doctorul Spinner ăsta? Şi ce este cutratamentul lui pentru isterie? N-am mai auzit de el.

— Nici eu nu ştiu toate detaliile, dar în mod clar implică undispozitiv electric, numit vibrator. E un instrument medicalfoarte modern.

— Doamne, Dumnezeule. Şi de când este disponibiltratamentul ăsta?

— De ceva timp, din câte ştiu. E un tratament destul defolosit, bineînţeles.

— Zău aşa?— O, da, de ani de zile. Mai sunt şi alţi doctori care oferă

tratamente asemănătoare pentru isterie, dar niciunul nufoloseşte un aparat aşa de modern pentru a induce acelparoxism terapeutic. Mulţi o fac manual, ceea ce, din câte amînţeles, poate lua mult timp. Aparatul doctorului Spinner efoarte eficient, aşa am auzit.

— Să fiu al naibii! Şi zici că tratamentele astea suntdisponibile peste tot, pentru femeile londoneze?

— Da, bineînţeles. Am înţeles că şi în America sunt foarte

populare. Noapte bună, Owen.— Stai puţin. Bărbatul începu din nou să urce treptele.

Vreau să-ţi mai pun câteva întrebări despre doctorul Spinnerăsta.

— Altă dată. Chiar nu am dispoziţia necesară să discutdespre ultimele inovaţii ale medicinei. Noapte bună, Owen. Aigrijă pe drumul spre casă. În Londra, străzile sunt periculoasepe întuneric.

Virginia închise uşa încet, dar hotărât, chiar în nasul lui.

Capitolul 15

A doua zi dimineaţă, când Owen intră în bibliotecă, CliveSweetwater stătea în fotoliul său favorit, cu picioarele cocoţatepe un taburet din piele.

— Bună dimineaţa, unchiule, zise Owen.— Mhm. Clive nu-şi ridică privirea de pe paginile Flying

Intelligencer. Pe măsuţa de lângă fotoliu se vedea şiexemplarul din ziua respectivă din The Times, dar Clive mereucitea fiţuica de scandal mai întâi. Susţinea că era mult maiinteresantă. În sfârşit a apărut şi-n ziar ceva despre moartea luiHollister, zise. Atac de cord, evident.

— Bineînţeles.— Cum merge ancheta pentru Societate?— În momentul de faţă nu am decât o mulţime de întrebări.

Owen luă cafetiera din argint de pe masă şi-şi turnă o ceaşcă.Am fost să-l văd pe Nick. M-am dus la el, dar menajera mi-aspus că plecase încoace, să studieze ceva din bibliotecadumitale.

— Da, a venit cu puţină vreme înainte să apari tu. Şi s-a dus

glonţ la bucătărie, după cum îi e obiceiul. Matt şi Tony s-auîntors acasă chiar înainte să se crape de ziuă; toată noaptea austat cu ochii pe casa domnişoarei Dean. N-au dormit decâtvreo câteva ceasuri, iar acum sunt şi ei în bucătărie. Nu ştiu,zău, de unde au atâta energie.

— Sunt tineri.— La cât mănâncă ăştia trei, o să rămân pe drumuri, sărac

lipit pământului.— Menajera e de vină. Owen luă o înghiţitură de cafea.

Doamna Morgan găteşte deosebit de bine.Clive lăsă ziarul în jos, cu o mişcare bruscă, însoţită de un

fâşâit, şi îl fixă pe Owen cu ochii săi ageri de vânător.— Mătuşa ta Aurelia m-a anunţat că o să te înscrie la noua

agenţie matrimonială deschisă de Societate, îi spuse.— Nu-i nevoie. Owen rosti aceste cuvinte pe un ton cât se

poate de echilibrat.— Dacă stai să te gândeşti, rosti Nick, din cadrul uşii, e

foarte înţelept să apelezi la o agenţie matrimonială specializatăîn a le face cunoştinţă celor cu înzestrări paranormale. Mie,unul, mi se pare că e foarte eficient să procedezi aşa.

— Să nu foloseşti cuvântul „eficient” în prezenţa mea, îlavertiză Owen, sau cel puţin nu azi. Asta dacă nu cumva elegat de a-ţi descrie eforturile de a da de meşteşugăreasa aiaafurisită.

— Ce-ai păţit? N-ai dormit de-ajuns azi-noapte?Owen îl săgetă cu privirea, fără să-i mai adreseze vreun

cuvânt.— Bine, reluă Nick. Intră cu paşi vioi în cameră şi se

îndreptă glonţ către cafetieră. Am primit nişte informaţiisigure de la un colecţionar pasionat de artefacte cu energie

paranormală. Mi-a zis că a auzit ceva despre o meşteşugăreasăcare făcea nişte mecanisme superbe care puteau induce leşinulşi stări halucinogene. Ba chiar se zvonea că, pentru sumapotrivită, femeia respectivă era dispusă să ia comenzi pentruciudăţenii capabile să ucidă.

Owen rămase cu ceaşca de cafea în aer.— Şi cum o cheamă pe meşteşugăreasa asta?— Nu ştia, dar zicea că, din câte ştia el, folosea ca

semnătură un simbol alchimic.— Da, asta e. Ambele mecanisme aveau pe ele un mic

simbol alchimic.— Am făcut nişte cercetări legate de simbolurile acelea.

Sper să mai aflu câte ceva azi. Nick îl fixă cu un interesnedisimulat: Dar cu ce te deranjează cuvântul „eficient”astăzi?

Owen îşi îndreptă privirea asupra vărului său. Nick avea cudoi ani mai puţin decât el. Era înalt şi slab, cu trăsăturileascuţite, ascetice, caracteristice familiei Sweetwater. Dar, spredeosebire de majoritatea bărbaţilor din clanul lor, care aveauun bun gust intuitiv în alegerea hainelor, Nick aveaîntotdeauna un aer dezordonat. Trecuse prea mult timp de cândse deranjase să-şi tundă părul castaniu şi cârlionţat. Vestonul şipantalonii gri, deşi făcuţi pe comandă la un croitor scump,erau deja mototoliţi, chiar dacă nu era decât opt şi jumătatedimineaţa. Nick se războia cu bărbăţie cu cele mai la modălavaliere, dar din mâinile lui ieşeau, invariabil, nişte guguloaiede material în loc de noduri elegante. Din punctul acesta devedere, mereu se descurcase greu, dar n-aveai cum să nu vezică situaţia se înrăutăţise după ce se mutase de unul singur,pentru că mama lui nu mai putea să-l ţină sub supraveghere.

Şi totuşi, dincolo de această înfăţişare neglijentă se afla untalent incredibil pentru descifrarea textelor în limbi moarte, acodurilor şi a altor mistere de acest gen. Nick nu era nicicândmai în elementul lui decât atunci când i se dădea spretraducere câte un manuscris antic, mai ales când acestaconţinea şi ceva secrete de natură paranormală. Era versiunealui personală a talentelor specifice clanului Sweetwater.

În cadrul uşii îşi făcu apariţia Ethel Sweetwater, scutindu-lpe Owen de efortul de a-i da lui Nick un răspuns legat deaversiunea lui pentru cuvântul „eficient”.

Ethel era o femeie atrăgătoare, care acum purta o rochie lamodă, roşu-închis cu negru. Ca toate femeile din familiaSweetwater, era o fiinţă formidabilă, o adevărată forţă anaturii. Bărbaţii din familie nu se însurau niciodată cu femeislabe. Aveau nevoie de partenere care puteau face faţătalentelor lor şi care erau în stare să păstreze secreteîntunecate.

— Ce-i cu vorbăria asta despre eficienţă? întrebă Ethel.— Bună dimineaţa, mătuşă, o salută Owen. Arăţi minunat

astăzi.— Nu evita întrebarea, răspunse ea, rece.Ca multe dintre femeile care intraseră în familia lor prin

căsătorie, Ethel avea o intuiţie foarte dezvoltată.— Ai auzit vreodată de un doctor pe nume Spinner? întrebă

Owen.— Da, bineînţeles, răspunse Ethel. Are o reputaţie

excelentă. Mai ales datorită tratamentului pentru isteriafeminină, din câte ştiu.

— Am auzit că este un tratament foarte eficient, spuseOwen.

— N-aş şti să-ţi spun, declară Ethel. Eu, una, n-am avutvreo criză de isterie în toată viaţa mea.

— Dar ştii de tratamentul ăsta al lui?— Sigur că da. Doctorul Spinner e un personaj foarte la

modă în ultima vreme. Foloseşte un dispozitiv electric, curezultate excelente. Dar de ce întrebi?

Owen îşi drese vocea şi spuse:— Am avut recent o discuţie în care a fost menţionat şi

numele lui.Ethel ridică din sprâncene.— Cred c-a fost o discuţie foarte interesantă.— Da, răspunse Owen, chiar a fost. Apoi făcu un efort

vitejesc de a schimba subiectul: Ai reuşit să afli ceva dincercetarea arborelui genealogic al familiei Hollister?

— Foarte puţine informaţii utile, din păcate. Hollister eraultimul din linia lor de sânge. Nu mai are nicio rudă în viaţă:niciun unchi, niciun frate sau vreun văr. N-a fost deloc ofamilie prolifică. Totuşi, am reuşit să găsesc câteva cazuri denebunie ici, colo în genealogie. Ştiu sigur de un văr şi de unbunic care au sfârşit în azilul de nebuni. Bănuiesc că au maifost şi alţii cu dezechilibre mintale, dar în vechime familiile îiţineau pe nebuni închişi în pod, pur şi simplu.

— Dar ai găsit ceva dovezi că în familia lor au existatpersoane cu înzestrări paranormale deosebite?

— Da, răspunse Ethel. Cu toate acestea, din câte am pututaflat eu, talentele cu adevărat remarcabile din familia aceastase regăseau exact la persoanele care dădeau cele mai puternicesemne de instabilitate, dacă nu de nebunie de-a dreptul.

Capitolul 16

Uşa prăvăliei se deschise chiar când Millicent Bridewellîncepuse să învârtă cheiţa homarului argintiu cu auriu carelucea din toate încheieturile. Cea mai recentă creaţie ieşită dinatelierul ei era minunată, o copie fidelă până la ultimul detaliu,chiar şi în ceea ce privea cleştii capabili să apuce cu unscrâşnet metalic. Încă nu îi infuzase energie în ochi. Aceastaera ultima etapă, o tuşă suplimentară pe care o oferea numaipentru clienţii foarte deosebiţi. Şi care, bineînţeles, veneaînsoţită de o diferenţă de preţ.

Scoase cheiţa şi o băgă în buzunar. Clientul care seprezentase a fi domnul Newton intră în prăvălie, aducând cu elun curent de energie tulburătoare.

— Aş vrea să mai cumpăr câteva jucării mecanice, doamnăBridewell, îi declară acesta, pe un ton coborât şi răguşit.Trebuie să fie puternice.

Întreaga persoană a domnului Newton, de la haineleelegante până la lănţişorul ceasului de buzunar, arăta clar căavea bani. Normal ar fi fost să pară un personaj distins, sau aşaconsidera doamna Bridewell. Ar fi trebuit să inspire respect.Dar, cu toate acestea, nu părea decât insipid şi inofensiv,semănând mai degrabă cu un majordom decât cu ungentleman. Era mai degrabă scund, cu un păr rar, de un blondmurdar. Chipul nu-i era nici frumos, nici urât. Era un individcomun în toate privinţele, genul de persoană pe lângă caretreceai pe stradă fără să-i acorzi o a doua privire.

Dar Newton cumpărase deja câteva dintre curiozităţile eispeciale, iar ea începea să se simtă foarte neliniştită. Îngeneral, clienţii ei erau soţii disperate sau moştenitori care numai aveau răbdare ca natura să-şi urmeze cursul. Preferau să

închirieze o jucărie mecanică, cu intenţia de a o folosi doar osingură dată. Când soţul incomod sau ruda care se încăpăţânasă rămână în viaţă erau eliminaţi, clienţii se arătau foartedornici să înapoieze dispozitivele. Energia infuzată în ele îifăcea să nu se simtă deloc în largul lor. Deşi erau frumoase,jucăriile ei nu erau genul de obiecte pe care să le ţii înbibliotecă, pe post de bibelouri, unde servitoarelesârguincioase, oaspeţii şi copiii ar fi putut să încerce să le punăîn mişcare, învârtindu-le cheiţele.

Dar Newton nu semăna nicidecum cu clienţii ei obişnuiţi. Îicumpărase direct jucăriile şi nu returnase niciuna dintre ele,deşi ea îl asigurase că i-ar fi înapoiat o parte din banii plătiţipentru ele dacă o făcea. Nu voia nicidecum să ştie cum îifolosea Newton superbele creaţii. Niciodată nu le puneaîntrebări clienţilor. Ce făceau cu ele era numai şi numaiproblema lor.

Ceea ce o îngrijora la Newton era că îi folosea ciudăţeniilemult prea des. Dacă nu era foarte atent, era în pericol ca poliţiasă afle de mica ei afacere profitabilă. Oricum, intervenţiaautorităţilor nu o îngrijora nicidecum la fel de mult ca unamestec din partea noii agenţii de infracţiuni parapsihice aSocietăţii Oculte. Umbla vorba că firma Jones Jones îşiasumase responsabilitatea de a cerceta orice fel de infracţiunide natură paranormală. Iar ea era de părere că agenţia nu aveaniciun drept să se amestece în treburile oamenilor care,întâmplător, aveau ceva talent. Oricum, nu voia nicidecum săaibă vreo problemă în privinţa lor. Familia Jones erapericuloasă.

— Nu mai am nicio curiozitate gata, domnule Newton, îispuse. Începu să se agite de colo-colo pe după tejghea,

încercând instinctiv să se distanţeze de client şi, mai ales, săinterpună ceva sticlă între ei. Credeam că v-am explicat cât sepoate de clar că jucăriile mele speciale se fac numai lacomandă. E nevoie de ceva timp să infuzezi energia necesarăîn sticlă.

— Da, da, ştiu. Vreau să vă apucaţi de treabă imediat. Măcam grăbesc.

Doamna Bridewell îşi drese vocea discret.— Dacă-mi permiteţi… a fost vreo problemă cu vreuna

dintre celelalte curiozităţi pe care le-aţi achiziţionat? N-aufuncţionat cum trebuia?

— Nu, nu, şi-au făcut treaba cum trebuia. Dar am nevoie demai multă forţă. Am ajuns la concluzia că, dacă le folosesc petoate în acelaşi timp, voi putea obţine efectul de care amnevoie.

Femeia şovăi preţ de câteva secunde. Adevărul trist era căpracticarea meşteşugului ei necesita bani, mulţi bani. Şi nuavea niciodată suficienţi. Materialele scumpe şi componentelenecesare pentru făurirea curiozităţilor erau scumpe. Multoradintre clienţi le era greu să facă rost de taxa de închiriere, darNewton plătise imediat, fără să pună vreo întrebare. Clienţiicare nu încercau să se târguiască erau rari şi, deci, preţioşi.

— Cred că o să vă pot pune la dispoziţie câteva jucării pestetrei zile, îi spuse, într-un final.

— Minunat. Nu uitaţi, trebuie să fie cât mai puterniceposibil.

— O să văd ce pot face, răspunse femeia, pe un ton energic.Dar trebuie să-mi plătiţi integral, în avans.

Domnul Newton nu primi vestea cu mare încântare, dar nucomentă.

— Foarte bine.Doamna Bridewell făcu un gest către diferitele jucării

mecanice expuse.— Le puteţi alege pe cele pe care le vreţi, iar eu mă voi

ocupa să le măresc puterile.— Haideţi să începem cu Regina, spuse domnul Newton. O

să fie numai bună pentru planul meu.

Capitolul 17

Virginia îl urmă pe Owen dincolo de poarta de fier, îngrădinile învăluite în noapte care înconjurau conacul Hollister.Admiră casa întunecată de pe sub marginea glugii de lapelerina ei lungă, de culoare cenuşie. Ferestrele păreau să fiedin obsidian. Luceau, negre şi opace, sub mângâierea lunii. Îninterior nu se vedea nicio lampă cu gaz sau vreo lumânare.Nimic nu trăda că vreun şemineu ar fi fost aprins.

— Aveai dreptate, zise ea. Se pare că e gol.Când Owen închise poarta, în noapte răsună clinchetul

oţelului izbit de oţel.— M-am interesat pe ici, pe colo şi am aflat că Lady

Hollister i-a concediat pe servitori destul de devreme, chiar îndimineaţa de după ce-am găsit cadavrul soţului ei, zise apoi.Trupul a fost preluat de un antreprenor de pompe funebrerenumit pentru discreţia sa. Şi nimeni n-a mai văzut-o pe LadyHollister de-atunci.

— Unde s-a dus?— Din câte se pare, nimeni nu ştie nimic. Hollister avea un

conac la ţară, undeva în nord. Poate că a luat trenul şi s-aretras acolo.

Intrară în pivniţă. Din câte-şi putea da seama Virginia, nimicnu fusese mutat. Aşteptă până ce Owen aprinse felinarul. Cândlumina sa galbenă se revărsă peste întunericul din jur,coborâră treptele de piatră care duceau la ruinele vechii abaţii,aflate la baza conacului. Imediat, simţi cum Owen îşi potenţăsimţurile parapsihice.

— Simţi ceva? întrebă Virginia.— Nimic care să indice vreun act de violenţă recent,

răspunse el. Dar vechea energie e încă prezentă. Îşi aduceafetele pe coridorul acesta şi le scotea cadavrele tot pe aici. Iarasta îşi lasă amprenta asupra acestui loc – e ca şi cum s-arîmbiba în ziduri.

— Exact ca şi în oglinzi.— Am impresia că pe aici trebuie să existe o a doua intrare

în conac.— De ce zici asta?— Pentru că aşa ar fi mai comod, în primul rând.Trecură pe lângă o întretăiere de coridoare cunoscută.— Acesta este tunelul unde am găsit trăsura, spuse Virginia.

Cel care duce către temniţa unde a fost ţinută Becky.— Da, nu suntem prea departe de sala cu oglinzi.Cotiră din nou. Lumina felinarului se revărsă peste pereţii

de piatră a unui coridor scurt. Cam pe la jumătatea sa, în zidera încastrată o uşă. Închisă.

Owen se opri.— Aia e uşa care dă spre camera cu oglinzi.Virginia zăbovi şi ea, lângă el. În spaţiul strâmt al tunelului,

stăteau atât de aproape încât poalele pelerinei ei se atingeau depiciorul lui.

— Coridorul ăsta nu se deosebeşte cu nimic de toate

celelalte, zise Virginia. Cum de m-ai găsi, azi-noapte?— Locul acesta duhneşte a energie emanată de violenţă. Iar

camera aceea este sursa. Owen cercetă uşa închisă. Când amajuns aici, mi-a fost frică să nu fi venit prea târziu.

Din tonul sec şi rece pe care-l folosise, Virginia îşi dăduseama că, dacă i-ar fi găsit cadavrul în sala aceea cu oglinzi,numele ei s-ar fi adăugat la lista lui de persoane pe care nureuşise să le salveze.

— Dar n-a fost aşa, îl linişti cu blândeţe în glas.Bărbatul nu mai zise nimic. Se apropie de uşă, îşi lipi

spatele de zidul străvechi şi îi făcu semn să facă aidoma.— În cazul în care dăm nas în nas cu cine ştie ce paznic

mecanic, îi explică. Zidul ăsta de piatră este cel mai bun scut.Întinse mâna înmănuşată şi deschise uşa. Nu era încuiată.

Panoul de lemn cu întărituri de oţel se balansă spre înăuntru cuîncetineală. Interiorul încăperii era cufundat în întuneric.

Virginia asculta atent. Ştia bine că şi Owen făcea la fel. Nuse auzi niciun bufnet şi niciun ţăcănit de gheare mecanice.

Owen împinse uşa mai mult şi se postă în cadrul ei. Apoiridică felinarul, ca să lumineze cât mai departe.

— Este goală, îi zise. Nicio ciudăţenie mecanică. Dar cinevaa redecorat complet spaţiul – şi asta de puţină vreme.

Virginia se uită pe după el. Patul se afla în continuare încentrul încăperii, dar avea aşternuturi noi, imaculate şi binecălcate, peste care era întinsă o cuvertură frumoasă, cu unmodel cu trandafiri roz. Cearşafurile pătate cu sânge nu se maivedeau nicăieri.

— Pot să înţeleg că persoana care a luat cadavrul de aici aluat şi cearşafurile murdare de sânge, zise. În mod clar,criminalul nu voia să lase în urmă nicio dovadă. Dar de ce să

se mai obosească să pună unele curate?— Dacă persoana care l-a înjunghiat pe Hollister nu are cum

să scoată patul din camera asta, răspunse Owen, atunci poatecă a pus aşternuturi curate pentru a ascunde petele de sânge depe saltea de ochii oricui s-ar întâmpla să descopere aceastăcameră.

Virginia cercetă atent patul.— Nu, nu cred că ăsta e motivul. Patul a fost făcut cu mare

grijă şi cearşafurile astea sunt de cea mai bună calitate. Iarcuvertura este foarte frumoasă şi dintr-un material scump.

— Ei, Hollister era putred de bogat, îi aminti Owen. Fărăîndoială, toate aşternuturile folosite în casa asta sunt de primăcalitate.

— Ba nu, nicidecum, îl contrazise ea. Cel mai probabil,servitorii au cu totul altfel de cearşafuri, mult mai ieftine.Persoana care a schimbat cearşafurile de aici a folosit cele maiscumpe aşternuturi, cele care, mai mult ca sigur, erau păstratedoar pentru stăpânii casei. Ba, mai mult, cuvertura asta parepotrivită pentru o cameră de femeie. Eu, una, cred că a fostcumpărată pentru a fi pusă pe patul doamnei Hollister.

— Interesante observaţii, spuse Owen. Părea intrigat. Şi sepotrivesc cu bănuiala mea că Hollister a fost ucis de nevastă-sa.

— Dar are minţile tulburate, zise Virginia.— Numai o nebună şi-ar omorî bărbatul, după care să-şi

folosească aşternuturile cele mai bune pentru a le schimba pecele de pe patul unde acesta şi-a dat ultima suflare.

Virginia se cutremură.— Da, asta aşa e.Owen se îndreptă către centrul încăperii. Virginia îl urmă, cu

simţurile parapsihice active la cote minime, pentru a evita săsimtă energiile teribile din această cameră. Toate fibrelesubconştientului ei îi urlau să fugă cât mai repede de acolo.Ştia bine că Owen simţea aceiaşi curenţi glaciali de energie.

Aruncă o privire în jur, tulburată. Lumina pâlpâitoare afelinarului se reflecta la nesfârşit în oglinzile de pe pereţi,creând impresia că oglinzile conţineau flăcări reci care seprelungeau într-un întuneric fără sfârşit.

— E ca şi cum ne-am afla într-un fel de anticameră aiadului, rosti ea.

— Da. Owen îşi dezlipi privirea de la pat pentru a cercetapereţii de oglinzi şi spuse: Ceea ce ne duce la următoareaîntrebare – de ce a făcut Hollister o sală ca asta? Dacă ar fiavut talentul de a vedea imaginile reziduale din oglinzi, maimult ca sigur că s-ar fi simţit tulburat şi dezorientat de acestereflexii infinite.

În oglinzi, privirea ei o întâlni pe a lui.— Îmi pare rău să-ţi spun asta, dar, din păcate, există

persoane care au o anumită afinitate cu lumina din oglinzi şicare ar considera această sală o adevărată voluptate. Şibănuiesc că Hollister era unul dintre acestea.

Owen ridică din sprâncene.— Adică oglinzile astea au un efect stimulator, la asta te

referi?— Da. Virginia făcu vreo câţiva paşi lenţi prin cameră,

activându-şi simţurile cu mare grijă. Oglinzile reflectă energiadin toate zonele spectrului. Iniţiaţii care lucrează cu luminadin oglinzi simt în mod deosebit această energie reflectată.Adevărul este că una dintre dificultăţile pe care le întâmpinămîn descifrarea imaginilor reziduale din oglinzi este problema

reflexiilor. Când oglinzile sunt aranjate ca aici, să creeze un şirinfinit de reflexii, efectul poate fi destul de… dramatic.

— Când vine vorba de principiile parapsihice, oglinzile suntmereu imprevizibile.

— Crede-mă, nu-i nevoie să-mi aduci aminte. Am tot simţitenergia din oglinzi de la treisprezece ani.

— Da, bineînţeles. Scuze pentru tonul de savant. Dar la cete-ai referit când ai spus că efectul este dramatic?

Virginia îşi îndreptă privirea la scena care se repeta lanesfârşit în oglinzile din jur.

— Unii cititori în oglinzi ar putea considera că energiareflectată din această încăpere le amplifică forţele.

Căldura periculoasă din ochii lui Owen se înteţi.— Permanent?— Nu, răspunse ea. Efectele n-ar rezista decât atâta timp cât

ar rămâne în spaţiul respectiv. Dar senzaţia poate fi de-adreptul fascinantă, presupun, cel puţin pentru unii iniţiaţi. Ar fica un fel de drog puternic care-ţi afectează simţurileparapsihice. Şi, dacă ai avea deja tendinţa de a te lăsa pradăvreunei obsesii întunecate, aşa cum Hollister era, în modclar… îşi lăsă fraza neterminată.

Owen o fixă cu un aer preocupat.— Cu alte cuvinte, când comitea crimele, această sală

funcţiona ca un fel de elixir îmbătător asupra lui Hollister.— Da. Odată ce imaginile se întipăreau în oglinzi, putea să

vină aici şi să le retrăiască de multe ori până începeau să seestompeze. Mi-ai zis odată că unora dintre ucigaşi le place săse întoarcă în locurile unde au comis crime pentru a savuraenergia emanată de evenimentul respectiv. Cred că, pentru uncriminal cu talent de cititor în oglinzi, camera aceasta ar avea

un efect similar.— Şi ce se întâmplă când imaginile încep să-şi piardă

intensitatea?Virginia îşi înghiţi nodul din gât.— În mod clar, simte nevoia să ucidă din nou. E ca un drog

– criminalul tânjeşte din ce în ce mai mult după calităţilestimulante ale oglinzilor.

— Şi, cu fiecare crimă, ar întipări încă un strat de imaginireziduale în oglinzi.

— Exact.Virginia nu mai făcu alte precizări. Nu era nevoie. Când

întâlni din nou privirea lui Owen într-una dintre oglinzi, îşidădu seama că înţelegea.

— Să-ţi potenţezi simţurile în camera asta e ca şi cum aipătrunde în iad, zise Owen.

Virginia lăsă să-i scape un oftat.— Niciodată nu e uşor să priveşti în oglinzile în care s-au

reflectat ultimele clipe de viaţă ale cuiva. Mi-a fost dat să vădlucruri teribile în oglinzi. Dar camera asta e diferită.

— Pentru că aici şi-au dat ultima suflare mai multe femei?— Pe de o parte, da. Gândurile Virginiei se concentrară

asupra senzaţiilor nebuneşti de tulburare care o străbătuseră canişte fulgere când se trezise lângă cadavrul lui Hollister. Darmai e ceva aici, ceva ce nu înţeleg, îşi reluă firul ideilor. Poatecă o să se clarifice după ce voi fi apucat să descifrez imaginiledin oglinzile acestea.

Owen se apropie şi rămase nemişcat, chiar în spatele ei. Îşipuse palma puternică pe umărul ei.

— Nu-i nevoie să faci asta, Virginia. Pot să aflu multelucruri aici şi de unul singur.

— Ba bineînţeles că trebuie să văd ce se ascunde în ele.Avem nevoie de toate informaţiile pe care le putem obţine deaici. Dar, înainte să încep, spune-mi ce vezi tu aici.

Când Owen îşi activă talentele, se iscă un val puternic deenergie. Bărbatul îşi plimbă încet privirea în jur, analizândpatul şi masa cu o expresie gânditoare.

— Azi-noapte n-am avut vreme să cercetez totul, spuse. Daracum văd că în camera asta s-au săvârşit multe omoruri, nunumai aseară. Se duse lângă pat. Toate victimele şi-au datduhul aici.

— Şi ce-ţi poţi da seama despre criminal? întrebă Virginia.— Energia lui e impregnată peste tot în cameră, dar cei mai

întunecaţi curenţi sunt concentraţi în jurul patului. Owen seîncruntă. Cele mai multe dintre omoruri au fost comise înstilul clasic. Hollister îşi sugruma victimele. Dar ultimele treicrime au fost înfăptuite prin mijloace paranormale.

— A început să se folosească de ciudăţeniile acelea metalicepentru a-şi ucide victimele.

— Da, cred că da. Owen se plimba de colo acolo, ca unanimal de pradă. Mai e un focar de energie intensă aici, pelângă cea degajată de Hollister. E greu de deosebit de a lui, daro pot simţi clar, acum că cercetez totul cu atenţie. E aceeaşienergie pe care am simţit-o în casa doamnei Ratford.

— Un al doilea criminal?— Da. Dar de ce se îngemănează energia lui cu cea a lui

Hollister? Owen se ghemui, îşi scoase o mănuşă şi atinsepardoseala din piatră. Imediat, fu străbătut de un frisonputernic, într-atât încât fu vizibil, iar ochii i se înfierbântară şimai mult. A, da, acum înţeleg.

— Ce anume? întrebă Virginia.

Owen se îndreptă. Energia care însufleţea atmosfera dinjurul trupului său îi făcea pielea ca de găină Virginiei.

— Mătuşă-mea m-a asigurat că Hollister nu are nicio rudăapropiată, dar sunt sigur că acest al doilea bărbat are o legăturăde sânge cu el, zise Owen.

— Hollister n-a lăsat în urmă niciun copil.— Niciunul despre care să ştim noi. Dar asta nu înseamnă

neapărat că nu a lăsat niciun urmaş de sânge.— Da, nelegitimi, rosti Virginia, încet. Da, e şi asta o

posibilitate, nu?Owen îi aruncă o privire marcată de o sclipire curioasă.— La ce te gândeşti?Virginia făcu un efort să se concentreze.— Mă gândeam la Lady Hollister.— Ce-i cu ea?— E o femeie foarte mărunţică. Într-un acces de furie

nebunească, ar fi putut să-şi ucidă bărbatul, dar cum a reuşitsă-l târască până pe pat? Şi, dacă e să o luăm aşa, cum a reuşitsă mă care pe mine din dormitorul fetei ei până aici?

— Mai mult ca sigur, a ajutat-o cineva.Virginia cântări lucrurile în minte preţ de câteva secunde.— Poate doamna ei de companie. Sau vreuna dintre

servitoare. Îşi adună puterile şi se pregăti să-şi activezesimţurile paranormale. Acum e rândul meu să văd dacă nucumva pot să mai adaug ceva la informaţiile pe care le-aidescoperit tu.

Îşi concentră atenţia şi îşi potenţă cu grijă simţurile.Pe luciul oglinzilor începură să şerpuiască umbre. Dintr-

odată, inima îi bătea mai repede.— Ce-ai văzut? întrebă Owen.

Virginia făcu un efort să se calmeze şi se lansă pe valurilede energie din jurul ei, lăsându-şi înzestrările să se desfăşoaremai pe larg. Imaginile reziduale teribile apărură ca niştefotografii estompate, îngropate adânc în sticla oglinzilor.

— Văd victimele, rosti în şoaptă. Ah, atât de multe! Toatecam de aceeaşi vârstă ca şi Becky. Unele dintre imagini suntdestul de şterse. Hollister şi-a început crimele cu mulţi ani înurmă.

Owen o privea, în oglindă.— Virginia, grăi el. Eşti bine?Nu-i putea răspunde. Imaginile acelea oribile clocoteau şi

vălureau în oglinzi. Scenele surprinse transformaserăîncăperea într-o sală a ororilor. Siluetele spectrale ţipau mut şi-şi întindeau mâinile către ea, ca şi cum ar fi vrut să o tragă înuniversul întunecat de dincolo de luciul oglinzilor.

Din furtună se desprinse glasul lui Owen:— Virginia, dacă nu mai poţi rezista, spune-mi.Simţi un val de furie. N-avea să-i permită monstrului care

crease această cameră să câştige. Făcu un efort să secontroleze.

Şi găsi în ea puterea de a o face.Imaginile reziduale din oglinzi se cufundară din nou în

sticlă. Le putea vedea în continuare, dar nu-i mai invadausimţurile.

— Sunt bine, reuşi să rostească. N-a fost decât şocul iniţial.Am crezut că sunt pregătită, dar nu mi-am dat seama câteimagini au fost întipărite în oglinzile acestea. Hollister chiar c-a fost un adevărat monstru.

— Mie, unul, îmi pare rău că nu a intrat în vizorul familieimele mai pe la începuturile carierei sale de ucigaş, răspunse

Owen, pe un ton sumbru. Asta-i problema cu monştrii. Le euşor să se camufleze, mai ales într-un oraş mare, ca Londra.Pe viitor, poate că o să primim ceva ajutor de la Jones Jones.

— Poate că da.— Nu ai prea mare încredere în ei, nu?— Deloc.— Ţin să-ţi aduc aminte că cel care a fost de părere că era

foarte posibil ca doamnele Ratford şi Hackett să fi fost uciseprin mijloace paranormale a fost chiar Caleb Jones. Mai mult,tot el a fost cel care m-a însărcinat să vânez criminalul, deşiniciuna dintre victime nu făcea parte din Societatea Ocultă.

Virginia se strâmbă.— Bine, recunosc că par a-şi da interesul ca infracţiunile

comise cu mijloace paranormale să fie investigate, chiar dacănu au legătură directă cu Societatea. Dar n-am cum să ignorfaptul că Societatea Ocultă nu priveşte cu ochi buni persoaneleca mine şi, cel mai probabil, n-o va face niciodată. Oricum, nuasta contează acum. În oglinzile acestea mai e ceva.

— Pe lângă imaginile reziduale, vrei să spui?— Da. Sunt nişte văpăi slabe care ard în adâncul acestor

oglinzi, exact ca în cea de pe măsuţa de toaletă a doamneiRatford.

— Eşti sigură?— Da. Focul din oglinzi e slab, dar perceptibil. Cred că,

atunci când ciudăţeniile sunt folosite pentru a comite crima,acestea blochează cumva energia, nu numai imaginilereziduale, în oglindă.

— Ziceai că focul din oglinda doamnei Ratford era maiintens. De ce oare? În camera asta au murit mai multepersoane.

— Da, dar nu erau cititoare în oglinzi. Doamna Ratford, da.Cred că asta face diferenţa.

— Să fiu al naibii, zise Owen încet. De-aia se concentreazăpe victime care au capacitatea de a simţi energia din oglinzi.

— Da, cred că da. Acestea emană mai multă energie pe careel vrea să o imprime în oglinzi.

— Dar de ce vrea să blocheze focul dincolo de suprafaţa desticlă? întrebă Owen.

— Nu ştiu.— Există vreo modalitate de a elibera flăcările?— Energia pare să fie în stare latentă. Nu sunt sigură dacă aş

putea să o activez. Dar, chiar dacă aşa ceva e cu putinţă, nucred că ar fi o idee bună. Ceea ce văd eu este o energie pură, înstare brută. Nu e multă, să fie clar. Dar, oricum, nu se poateprevedea ce s-ar întâmpla dacă aş încerca să o extrag dinoglinzi.

— Suficient. Owen îi făcu semn să pornească spre uşă. Amaflat ce-aveam de aflat. Cred că am stat de-ajuns în iadulacesta în miniatură.

Capitolul 18

Vânătorul din el simţea că se apropia de pradă. Owen îşidădea seama că ar fi trebuit să simtă acel flux rece ca gheaţade energie care-l izbea mereu către finalul vânătorii. Dar, nuştia nici el de ce, se simţea măcinat de o senzaţie de nelinişte,de tulburare, care-i spunea că lăsase cel puţin o pistănecercetată.

— Owen? întrebă Virginia. S-a întâmplat ceva?Îşi dădu seama că mergea atât de repede pe coridorul de

piatră încât ea era obligată să-şi ridice poalele până aproape degenunchi pentru a putea ţine pasul cu el.

— Scuze, murmură. Făcu un efort să mai încetinească. Doarcă vreau să te duc de aici cât mai repede.

— Înţeleg. Şi te asigur că nu am nici cea mai mică dorinţăsă rămân prin locurile acestea. Dar am impresia că nu eştideloc mulţumit de ce am aflat în camera aceea. Măcar avemceva indicii despre identitatea celui care le-a ucis pe doamnaRatford şi pe doamna Hackett. Ştim că e o rudă de sânge asoţilor Hollister.

— Da, e o informaţie utilă, consimţi el. O să o rog pemătuşa mea să facă o cercetare genealogică, poate află ceva.

— Îţi faci griji din cauza flăcărilor prinse în oglinzi, nu-iaşa?

— Da. Hollister era un ucigaş prin definiţie. Îşi violavictimele, după care le curma zilele. Nu-l interesa nimicaltceva. Dar acest al doilea bărbat are ceva diferit. Nu-şiagresează victimele fizic înainte de a le omorî.

— Înţeleg ce vrei să spui. Glasul Virginiei avea o nuanţămeditativă.

— E aproape ca şi cum ar face cine ştie ce experimente.— În ce scop?— Să prindă focul în oglinzi, sau cel puţin aşa se pare. Sunt

convins că tărăşenia asta are implicaţii mai adânci decât ceştim noi deocamdată, Virginia.

— Lady Hollister poate că ar putea să ne spună ceva util,însă mă tem că şi-a pierdut minţile de tot, Owen.

Bărbatul coti din nou şi văzu o uşă veche, de lemn cuîntărituri de metal, încastrată în peretele tunelului. Se opribrusc, iar Virginia îi urmă exemplul.

— Lady Hollister, rosti el încetişor.— Doar n-o să te îndrepţi acum împotriva ei? Eu, una, îi

sunt chiar recunoscătoare că şi-a ucis soţul.— În mod clar, a făcut un mare serviciu omenirii întregi.

Owen cerceta uşa din faţa sa. Dar tare aş vrea să ştiu cum aajuns şi cum a plecat de la locul crimei.

Virginia se uită şi ea la uşă.— Crezi că uşa asta face legătura cu conacul?— Da. Are o încuietoare nouă. Scoase şperaclul din buzunar

şi se apucă de treabă. Casa e goală. Dacă tot am ajuns aici, amface bine să cercetăm totul.

— S-ar putea să avem nevoie de ore, chiar zile întregipentru asta. Este o casă foarte mare, Owen. Ce speri să găsim?

— Nu ştiu. Niciodată nu ştiu, până nu văd lucrul respectivîn faţa ochilor.

Când reuşi să deschidă uşa, descoperiră că dădea într-oîncăpere goală, de la subsol. O potecă bine conturată de paşistrăbătea stratul de praf şi murdărie acumulat în decenii larândul pe pardoseala de piatră.

— Cineva a tot trecut pe aici, spuse Virginia.Owen înclină felinarul şi se ghemui, să vadă mai bine

urmele de paşi.— N-am cum să disting urmele clare, pentru că-s atât de

multe, dar cele mai multe par a fi lăsate de un bărbat.— Hollister.— Mai mult ca sigur. Dar văd şi nişte urme de femeie.

Urmele mai multor femei, ca să mă exprim cât mai precis.Femei care au trecut pe aici recent.

— Lady Hollister şi servitoarea care a ajutat-o să mă aducăaici, cred.

— Bineînţeles. Owen se ridică şi îndreptă felinarul cătretreptele aflate în celălalt capăt al încăperii. Hai să vedem undeduc.

Urcară scara. Uşa aflată la capătul de sus al acesteia dădeacătre o bibliotecă întunecată. Când intrară, Owen observă căuşa pe care veniseră era camuflată părând un corp debibliotecă.

— O casă plină de secrete, rosti Virginia. Dar, evident, LadyHollister le ştia măcar pe unele.

Owen lăsă felinarul pe masa de lucru şi începu să caute prinsertare.

— S-ar putea ca şi alţii să le fi cunoscut. Doamna decompanie a doamnei Hollister, de exemplu. Sau unii dintreservitori.

— Când am venit eu, nu-mi aduc aminte să fi văzut alţiservitori în afară de menajeră. Trebuie să fi avut în slujbă celpuţin câteva cameriste şi un grădinar. N-ai cum să trăieşti într-o asemenea casă fără să ai un anumit număr de servitori. Darnu pot să cred că ar fi păstrat tăcerea dacă ar fi bănuit ce seîntâmpla în camera aceea.

— Din câte am aflat eu, casa Hollister era destul de ieşitădin comun. Închise un sertar şi deschise un altul. Dacă cei maimulţi dintre servitori veneau aici zilnic, fără să locuiască laconac, e posibil ca nici să nu fi ştiut despre pasiunile oribileale stăpânului lor şi despre cum şi le punea în practică, lasubsolul reşedinţei.

Virginia se apropie de el. Paşii ei nu făceau niciun zgomot,cufundându-se în covorul scump.

— Cauţi ceva anume?— Mi-ar fi de mare folos să găsesc vreun document care să

ateste cumpărarea uneia sau a mai multor dintre ciudăţeniileălea mecanice. Închise ultimul sertar. Dar nu e nimic de genulacesta aici. Doar nişte coli goale şi alte mărunţişuri.

Virginia începu să scoată la întâmplare diverse volume dinbiblioteca în care erau îmbrăcaţi pereţii. După vreo şase,deschise unul şi, dintr-odată, se opri din frunzărit.

— Interesant, rosti.Owen ocoli biroul şi veni lângă ea.— Ce-ai găsit?— În cartea asta sunt ascunse nişte fotografii. Din câte se

pare, reprezintă tot felul de tinere şi de fete cam de aceeaşivârstă ca Becky. Virginia îşi ridică repede privirea de pepaginile volumului. O, Doamne! Tare mi-e teamă că am în faţăun adevărat registru al victimelor lui Hollister.

Owen luă cartea şi cercetă fotografiile. În fiecare apărea câteo tânără, cu haine care arătau cât se poate de clar că seîndeletnicea cu prostituţia. Toate erau înfăţişate stând întinsepe patul din sala cu oglinzi, evident moarte.

Cu un aer trist, Owen închise volumul. În mintea lui, nuerau decât alte victime pe care nu reuşise să le salveze. Eraualte imagini care aveau să-i bântuie nopţile.

— S-a lăsat pradă obsesiei sale ani la rând, fără ca nimeni săştie.

Virginia îi atinse uşor mâna. Aerul empatic din privirea ei îiarăta clar că înţelegea ce se petrecea în mintea lui.

— N-ai cum să schimbi trecutul, îi spuse. Mereu o să existemonştri pe lume. N-ai cum să-i elimini pe toţi. Faci tot ce poţi,dar trebuie să accepţi că nu o să ai niciodată cum să salvezi petoată lumea.

— A şti şi a accepta asta sunt două lucruri foarte diferite.

— Ca să poţi accepta asemenea adevăruri, trebuie să teconcentrezi asupra prezentului şi a viitorului, nu asupra a ceeace a fost cândva.

Bărbatul schiţă un zâmbet.— Cum de ştii asemenea lucruri?— Mama mi le-a spus pe când aveam treisprezece ani.

Talentele parapsihice abia mi se trezeau la viaţă. Mi-a zis cănu trebuie să uit că, deşi o să văd o mulţime de ticăloşii înoglinzi, vor exista situaţii în care o să pot face dreptate unoradintre victime şi să le ofer ceva pace urmaşilor lor. Mi-a maispus şi că acele rare momente vor trebui să-mi fie de ajunspentru a mă ţine pe linia de plutire, căci altfel o să înnebunescdin cauza tuturor imaginilor care aveau să mi se înfăţişeze înfaţa ochilor.

— Din câte se pare, mama ta era o femeie tare înţeleaptă.Owen îşi băgă cartea la subsuoară. O să-i dau fotografiileastea lui Caleb Jones. El poate să i le predea amicului lui de laScotland Yard. Poate că poliţia o să poată să anunţe rudeleunora dintre victimele lui Hollister că cel care le-a curmatviaţa e mort.

— Bună idee, aprobă Virginia.Owen se apropie de uşa care făcea legătura cu holul.— Hai să mergem sus. În general, avem tendinţa de a ne

ţine lucrurile cele mai secrete în dormitor.Străbătură coridorul lung şi începură să urce treptele, care

duceau la etajul superior.— Îmi aduc aminte că am urcat pe scara asta, zise Virginia.

Neliniştită, aruncă o privire în jur. Dormitorul pe care LadyHollister voia să-l cercetez se află la nivelul acesta, la capătulholului.

— Adică încăperea în care ai leşinat din cauza drogului?— Exact. După aia, nu-mi mai aduc aminte nimic până ce

nu m-am trezit în sala cu oglinzi.Scârţâitul subţire al unei frânghii care se freca deo suprafaţă

de lemn îl făcu să se oprească dintr-odată. Îşi ridică privireacătre plafon.

— Virginia, îi atrase atenţia încetişor.Femeia încremeni.— Ce e?— Dacă nu mă înşel, chiar Lady Hollister.Lumina puternică a felinarului dezvălui trupul unei femei,

atârnând de o frânghie care era legată de balustrada scării,două etaje mai sus.

— Dumnezeule mare! îngăimă Virginia în şoaptă. Chiar eae, sunt sigură.

Owen urcă repede treptele. Virginia îl urmă îndeaproape.Ajunşi la balustrada cu pricina, se uitară atent în jos. Luminase revărsă peste chipul moartei.

— Ea e, într-adevăr, spuse Virginia şoptit. Oare a fost şi eaucisă?

Owen îşi activă simţurile şi examină lumina fluorescentăcare radia în jurul frânghiei şi a balustradei de lemn. Nebuniaşi disperarea îi erau vizibile, ca dârele unei otrăvi îngrozitoare.

— Nu. E vorba de aceeaşi energie parapsihică pe care amsimţit-o jos, în tunele, unde a murit Hollister. După ce şi-arăzbunat fiica ucisă, Lady Hollister şi-a văzut de îndatoririlede soţie. A avut grijă ca trupul bărbatului ei să fie îndepărtatfără tam-tam. Apoi a făcut patul şi şi-a concediat servitorii. Iardupă aceea s-a spânzurat.

— Şi a făcut toate acestea fără să işte un scandal în familie.

Capitolul 19

Când auzi trăsura, Virginia se afla în birou, cu o ceaşcă deceai într-o mână şi o scrisoare din partea unui clientrecunoscător în cealaltă. Nu luă în seamă clinchetul metalic alroţilor şi bufnetul ritmic al copitelor potcovite până ce nu îşidădu seama că atelajul oprise chiar în faţa casei ei. Imediat,pulsul i se acceleră, după care îşi reluă ritmul normal. „Nu-iOwen”, îşi spuse. Dacă ar fi venit la ea, ar fi ales o birjă iute şielegantă, nu o trăsură mare, de familie.

Auzi paşii iuţi ai doamnei Crofton de-a curmezişul antreuluişi îşi dădu seama că şi servitoarea recunoscuse imediat sunetulinconfundabil al unei trăsuri scumpe.

Uşa din faţă se deschise, iar apoi răzbătu până la eamurmurul slab şi neclar al unor voci. Virginia ştia sigur că nuera vorba de un client. Cu ei se întâlnea la Institut. Aceasta erauna dintre regulile lui Gilmore Leybrook, care ei, una, i sepărea foarte înţeleaptă.

În primii ei ani de activitate ca cititoare în oglinzi, fuseseobligată să discute cu clienţii chiar în locuinţa ei închiriată.Unii dintre cei care căutau ajutorul unei cititoare în oglinzierau cel puţin ciudaţi. Câţiva dintre cei cu adevărat tulburaţi îiveniseră la uşă în miez de noapte, cerându-i să-şi repeteşedinţa de citire, convinşi că prima oară se înşelase. Din cândîn când se alesese chiar cu ceva ameninţări. Per total, viaţa eiera mult mai liniştită acum, când clienţii nu ştiau unde locuiacea care le citea în oglinzi.

Dar, dacă nou-sositul nu era un client şi nici Owen, Virginianu-şi putea închipui cine ar fi putut să vină în vizită la ea într-

o trăsură atât de elegantă.Uşa biroului se deschise brusc. În ciuda detaşării

profesionale şi a aerului ei demn, ochii doamnei Croftonscăpărau de entuziasm. Îşi ridică un pic bărbia şi, pe un glasautoritar, care sigur se auzi până în antreul de la parter, anunţă:

— Lady Mansfield doreşte să vă vorbească, domnişoară. Potsă-i comunic că sunteţi acasă?

— Dumnezeule mare, nu.Virginia puse ceşcuţa pe masă cu mai multă forţă decât

intenţionase. Când se lovi de farfuriuţă, se auzi un scrâşnetascuţit, iar ceaiul îi zbură pe mână şi pe biletul pe care-l citisepână atunci. Doamna Crofton se încruntă.

— V-aţi ars, domnişoară?— Nu, nu, ceaiul se răcise. Virginia luă un şervet şi-şi

tamponă uşor pielea. Cred că e o greşeală la mijloc.— Cu ceaiul? Vă aduc un ceainic abia făcut.— Nu, nu mă refer la ceai, ci la identitatea musafirei

noastre. Sunteţi sigură că e vorba de Lady Mansfield?— Uitaţi cartea ei de vizită, domnişoară. Doamna Crofton îi

întinse cartonaşul, cu un gest dramatic şi triumfător. Am rugat-o să ia loc în salon.

— Păi… trimite-o de-acolo. Virginia mototoli şervetul înmână. Te rog, spune-i că nu sunt acasă.

Ochii doamnei Crofton căpătară o nuanţă oţelită. Intră înbirou, închise uşa şi îi spuse, pe un ton discret:

— E prea târziu pentru asta. I-am spus deja că o să veniţi josîn câteva minute.

— Doamnă Crofton, haide să fim serioase. Sunt perfectconştientă că ai impresia că aţi făcut un compromis când aţiacceptat postul acesta. Dar, cu toate acestea, ţin să precizez că

eu sunt stăpâna acestei case şi eu sunt cea care dă ordineleaici.

— Doamnă, v-aţi pierdut minţile? Lady Mansfield este unpersonaj de primă mână în societate. Se învârte prin cele maiselecte cercuri. Ba chiar nici nu-mi vine să cred că a venitpersonal aici.

— Nici mie, mormăi Virginia.— E ceva cu totul ieşit din comun. Cele mai multe doamne

de rangul ei ar fi trimis un bileţel prin care v-ar fi chemat laele acasă, pentru o consultaţie parapsihică. Doamna Croftongesticula amplu, complet exasperată. Şi, cel mai probabil, aţifi fost primită pe la intrarea pentru servitori.

— Ştii foarte bine că nu accept niciodată clienţi care seaşteaptă să intru în casele lor pe la servitori. Şi, dacă vrei săştii, doamnă Crofton, Lady Mansfield nu s-a sinchisit să-mitrimită un bilet prin care să mă cheme la o consultaţie pentrucă ştia foarte bine că aş fi refuzat-o.

Doamna Crofton era de-a dreptul îngrozită.— Şi de ce aţi face una ca asta?— Nu cred că e cazul să îţi explic.— Trebuie să vă reamintesc, doamnă, că Lady Mansfield

face parte din categoria de persoane pe care ar fi bine să leatragem în clientelă.

— Noi? sublinie Virginia, pe un ton grav şi politicos.Doamna Crofton refuză să se lase intimidată.— M-am tot gândit la cariera dumneavoastră.— Poftim? Dumneata te-ai gândit la cariera mea?— Dacă vreţi să avansaţi în domeniul dumneavoastră,

trebuie să vă formaţi o clientelă mai selectă. Iar aceasta e oocazie de aur. Şi n-o să vă las să-i daţi cu piciorul. Viitorul

nostru depinde de asta.— Mă simt flatată că ţi-ai asociat viitorul cu al meu,

doamnă Crofton. Asta înseamnă că ai renunţat la oricesperanţă de a reveni într-o casă din lumea bună?

— Nu e ca şi cum aş avea de ales acum, nu-i aşa? Ca şidumneavoastră, de altfel. Ştiţi la fel de bine ca şi mine că,dacă aveţi de gând să avansaţi, aveţi nevoie de o menajeră camine, care ştie cum merg lucrurile în lumea bună.

— Ştiai, doamnă Crofton, că înainte să te cunosc pedumneata, n-aveam nici cea mai mică intenţie să avansez?Sinceră să fiu, credeam că mă descurc destul de bine aşa.

— Prostii, răspunse doamna Crofton. Chiar săptămânatrecută aţi zis la micul dejun că vreţi să câştigaţi suficient câtsă faceţi nişte investiţii, pentru a vă asigura traiul la bătrâneţe.

— Da, dar asta e cu totul altceva.— Şi eu trebuie să mă gândesc la asta. După cum aţi zis

chiar dumneavoastră, suntem blocate aici, una cu alta, aşa căvă sfătuiesc insistent să coborâţi în salon şi să acceptaţisolicitarea doamnei Mansfield pentru o şedinţă de citire înoglinzi.

Fără niciun entuziasm, Virginia făcu un efort să se ridice.— Din câte-mi dau seama, n-am nicio şansă să te fac să o

conduci spre ieşire, aşa că o să mă ocup chiar eu de asta.— Să nu-ndrăzniţi să fiţi nepoliticoasă cu ea, o avertiză

doamna Crofton. Odată ce se va duce vestea că aţi avut oşedinţă cu Lady Mansfield, şi alte doamne mondene din lumeaei vor vrea să-şi facă programări la dumneavoastră. Aşa seconstruieşte o clientelă exclusivistă.

Virginia traversă încăperea mică, îndreptându-se către uşă.— Mulţumesc de sfat, doamnă Crofton. Acum te rog să fii

bună şi să te dai din calea mea.Doamna Crofton nu se clinti.— Mai e un lucru.Virginia se opri.— Da?Doamna Crofton vorbi chiar mai încet:— Indiferent ce faceţi, să nu vă arătaţi prea dornică sau prea

recunoscătoare pentru o şedinţă. Fiţi pur şi simplu rezervată şipoliticoasă. Cu un aer profesionist. Spuneţi-i că va trebui să văverificaţi agenda înainte de a vă angaja la o dată şi o orăanume. Faceţi-o să se creadă norocoasă că poate beneficia deserviciile dumneavoastră.

— Zău că nu ştiu cum am reuşit să-mi administrez afacerilefără sfaturile dumitale, înainte să te angajezi la mine, doamnăCrofton. Acum ai putea, te rog, să te dai din calea mea?

— Bine, deci. Cu un aer demn, doamna Crofton făcu un paslateral şt îşi încleştă degetele pe mânerul uşii. Nici că-mi vinesă cred ce noroc avem. Mă-ntreb cum de aţi ajuns să fiţiremarcată de Lady Mansfield. Poate din cauza colaborăriirecente cu domnul Sweetwater. Şi eu, care-mi făcusem grijipentru asta…

— N-am nici cea mai mică idee de ce a ales Lady Mansfieldsă mă viziteze azi, dar pot spune exact cum a ajuns numelemeu la urechile ei. Adevărul e că îl cunoaşte de treisprezeceani.

Doamna Crofton deschise uşa.— Cum adică?— Mama a fost amanta soţului ei până ce atât ea, cât şi

Lordul Mansfield au murit într-un accident feroviar. Seîntorceau de la un rendez-vous, la o cabană de vânătoare de-a

tatei, din Scoţia.Doamna Crofton se făcu albă ca varul.— Doamne, Dumnezeule!— Lordul Mansfield a fost tatăl meu, îi explică Virginia, pe

un ton tensionat. Îmi cer scuze, doamnă Crofton. Îmi dauseama că nu aveai de unde să ştii că te-ai angajat în casa fiiceinelegitime a unui gentleman din lumea bună, dar aşa staulucrurile. Nu cred că trebuie să te deranjezi să aduci ceai însalon.

Virginia ieşi şi traversă holul. Ajunsă în pragul salonului, seopri o secundă, să-şi recapete stăpânirea de sine.

Lady Mansfield stătea în dreptul ferestrei. Privea sprestradă, ca şi cum acolo s-ar fi întâmplat ceva foarte important.

— Lady Mansfield, rosti Virginia.Helen, văduva lordului Mansfield, se întoarse către ea.— Mulţumesc că m-aţi primit, domnişoară Dean. Îmi cer

scuze că am venit aşa, fără să anunţ, dar sunt destul dedisperată şi nu am la cine altcineva să apelez.

— Lady Mansfield, eu, una, consider că nu avem nimic dediscutat.

— Vă rog, nu vreau decât să vă pun o întrebare simplă.Dacă veţi fi atât de bună încât să-mi daţi un răspuns, vă asigurcă n-o să mai rămân sub acoperişul dumneavoastră mai multdecât e necesar.

Ceea ce i se păruse mereu inexplicabil Virginiei era căHelen era o femeie deosebit de frumoasă. Blondă cu ochialbaştri, avea un profil clasic şi o siluetă elegantă, pusă învaloare de rochii croite după ultima modă. Era una dintrefemeile acelea care atrăgeau atenţia oricui. Virginia îşiînchipuia că, la optsprezece ani, când se măritase cu lordul

Mansfield, mult mai în vârstă decât ea, fusese probabilsuperbă. De asemenea, era moştenitoarea unei averiimpresionante, un lucru care sporea întotdeauna farmecul uneimirese.

Virginia se întrebase mereu ce fusese în capul lorduluiMansfield să continue relaţia veche şi ilicită cu o biatăcititoare în oglinzi, având o asemenea soţie acasă şi la braţ,când ieşea în societate. Nu era ca şi cum mama ei ar fi fost oactriţă strălucitoare sau o femeie mult mai frumoasă şi multmai tânără. Şi, cu toate acestea, relaţia pe care Mansfield oîncepuse cu ea cu câţiva ani înainte de căsătoria cu Helenrezistase probei timpului.

În acele rare ocazii în care-şi permitea să se lase pradă uneidispoziţii întunecate şi să mediteze la cât de singură era pelume, Virginia îşi rechema în minte cioburile de amintiri care-imai rămăseseră din copilărie. Şi atunci o mai alina ideea căMansfield le iubise pe ea şi pe mama ei. Şi-şi dădea seama că,pentru copii, părinţii rămân întotdeauna nişte taine denepătruns.

Îşi aduse aminte de frazele pe care le repetase în minte câtstrăbătuse holul: „E o greşeală la mijloc, Lady Mansfield. Nuprimesc vizite în dimineaţa aceasta. Sunt convinsă căînţelegeţi”. Însă expresia imploratoare din ochii albaştri ai luiHelen reuşi să evapore aceste cuvinte din mintea ei. Virginiavăzuse aceeaşi expresie în ochii prea multora dintre clienţii ei,care căutau disperaţi răspunsuri.

— Ce doriţi să aflaţi, doamnă? se auzi spunându-i, în loc dece plănuise.

— Înţeleg cât se poate de bine că sunteţi pusă într-o situaţiedificilă, domnişoară Dean, începu Helen. Şi sunt convinsă că

înţelegeţi că mi se pare la fel de stânjenitoare. Nu aş fi venitaici dacă aş fi avut vreo altă soluţie.

„Sigur o să regret asta”, îşi spuse Virginia. Dar n-avea deales. În mod clar, Helen era foarte agitată. Numai disperarea arfi putut-o aduce azi la uşa ei.

— Vă rog, luaţi loc, o invită Virginia. Îi făcu semn cătreunul dintre cele două scaune elegante care încadrau şemineulîn care nu se făcuse focul.

— Mulţumesc.Helen se lăsă cu graţie pe scaun, aranjându-şi faldurile

elegante ale rochiei sale albastre de zi croită dintr-un materialscump cu mişcări sigure şi experimentate ale degetelorînmănuşate.

Virginia ocupă celălalt scaun şi-şi ordonă fugitiv poalelerochiei de casă simple, de un maro arămiu.

— Îmi dau seama că nu aveţi niciun motiv să mă ajutaţi,continuă Helen. Dar sper că veţi simţi ceva compasiune pentrumine, în acest ceas de cumpănă.

— Poate ar fi mai bine dacă aţi ajunge la scopul viziteidumneavoastră, doamnă?

— Da, bineînţeles. Fiica mea, Elizabeth, a dispărut.Fără să vrea, Virginia îşi simţi sângele răcindu-i-se în vene.— Credeţi că a murit?Surprinsă, Helen făcu ochii mari.— Doamne fereşte! apoi îşi recăpătă stăpânirea de sine: Am

vrut să spun că a dispărut de acasă. A fugit în dimineaţa asta.Şi nu a spus nimănui unde avea de gând să se ducă. Nimeni n-a văzut-o când a plecat. O să vă vorbesc pe şleau, domnişoarăDean. A venit la dumneavoastră? Se ascunde aici?

Întrebarea o luă total pe nepregătite pe Virginia, astfel că,

pentru o secundă, aceasta nu mai reuşi să gândească clar.— Dumnezeule mare, nu, reuşi să îngaime cu greu într-un

final.— Vă rog, nu mă minţiţi. Trebuie să aflu adevărul. De când

am descoperit că a plecat, simt că-mi ies din minţi.— De ce să vină aici? Nici măcar nu ştie de existenţa mea.— Mă tem că asta nu e adevărat. Helen îşi ţinea mâinile

împreunate în poală, iar acum Virginia observă că şi lestrângea cu putere. A aflat de puţin timp că sunteţi surorivitrege.

Virginia încremeni.— Înţeleg. Cum de s-a întâmplat una ca asta?— Poate că era inevitabil. Eu mi-am tot spus că nimeni n-o

să ţină minte bârfele de odinioară. Dar pe lumea asta suntoameni care nu dau uitării nicicând scandalurile vechi.

— Da, aşa e, confirmă Virginia.— Acum câteva zile, când Elizabeth a venit la mine

cerându-mi să-i spun tot adevărul, primul meu gând a fost căaţi căutat-o pentru a-i spune adevărul. Dar mai apoi am aflatcă ştia totul de la o prietenă care o auzise pe mama ei bârfindcu o amică despre asta. Din câte se pare, cealaltă femeie era oclientă de-a dumitale. Helen îşi coborî privirea în poală, dupăcare şi-o aţinti asupra Virginiei. Şi a remarcat asemănarea cutatăl dumitale.

— Îmi pare rău, rosti Virginia cu blândeţe. Îmi dau seamacât de greu vă este. Dar vă dau cuvântul meu că Elizabeth nu eaici, cu mine. Dacă doriţi, puteţi să căutaţi în toată casa.

Îndurerată, Helen închise ochii. Când îi deschise din nou,părea mai speriată ca oricând.

— N-o să fie nevoie de una ca asta. Îmi dau seama că

sunteţi sinceră. Recunosc că-mi pusesem toată speranţa în a ogăsi aici. Dar, dacă nu e aici, unde poate să se fi dus?

— Îmi pare rău, zise din nou Virginia. Poate s-a dus la oprietenă?

— Nu, sunt sigură că nu este cazul. Înainte să vin aici, m-am interesat discret în stânga şi-n dreapta şi nu e.

— Dar tot nu pot să înţeleg de ce credeţi că ar fi venit lamine.

— Este extrem de curioasă în ceea ce vă priveşte. Vedeţidumneavoastră, are o mulţime de întrebări. Nelămuriri la careeu nu am cum să-i răspund.

— Ce fel de întrebări?Helen strânse din buze.— Soţul meu pretindea că are nişte puteri parapsihice.

Spunea că putea distinge curenţi luminoşi de energie în juruloamenilor. Şi că nuanţele şi lungimile de undă ale acestora îispuneau foarte multe despre persoana respectivă. Adevăruleste că se pricepea de minune să prevadă felul în care aveau săacţioneze cei din jur şi avea un talent deosebit de a-şi daseama când cineva minţea. Dar eu, una, nu am crezutniciodată că avea într-adevăr puteri paranormale. Şi totuşi,anul acesta, când Elizabeth a împlinit treisprezece ani, mi-aspus şi ea că putea vedea nişte lumini ciudate în jurulsiluetelor oamenilor.

— A moştenit talentul tatălui ei de a vedea aurele.— Luni ia rând am tot încercat să o conving că nu era vorba

decât de închipuirea ei. Am dus-o la reşedinţa noastră de laţară şi am stat acolo o lună. Am sperat ca aerul curat şiplimbările zilnice aveau să-i distragă atenţia de la asta.

— Dar ea vedea aurele în continuare, completă Virginia.

— Da. Când ne-am întors la Londra, luna trecută, i-am spuscă nu trebuie să vorbească cu nimeni despre ceea ce vedea,pentru că lumea o să creadă că are un dezechilibru mintal.Genul acesta de discuţii pot distruge definitiv reputaţia uneidomnişoare în societate.

— Da, bineînţeles, consimţi Virginia, fără nicio intonaţiedeosebită.

— După discuţia asta, nu a mai vorbit despre aure; sau, celpuţin, nu cu mine. Dar a început să fie interesată de orice eralegat de paranormal. Când i-am spus că îmi făceam grijipentru ea, mi-a răspuns că paranormalul era un subiect foartela modă şi că prietenele ei erau foarte interesate de asta. Dinfelul în care mi-a vorbit, ai fi crezut că participarea la şedinţede spiritism şi la demonstraţii de puteri paranormale nu eraualtceva decât nişte distracţii la modă.

— Pentru multe domnişoare, chiar aşa stau lucrurile,răspunse Virginia. Dar Elizabeth încearcă să înţeleagă şi să-şiaccepte înzestrările. Sunt convinsă că înţelegeţi că nu vrea săcreadă că are o problemă. Pur şi simplu, caută răspunsuri caresă o asigure că nu e nebună.

— Îmi dau seama de asta. Helen îşi strânse din nou mâinileînmănuşate. Iar faptul că a aflat că are o soră vitregă carepretinde că ar avea talente paranormale, ba chiar o soră care-şicâştigă traiul de pe urma lor, a fost picătura care a umplutpaharul. Sunt sigură că a plecat ca să vă găsească.

— În mod normal, v-aş fi asigurat că n-are cum să-micunoască adresa. Dar, din moment ce, în mod evident,dumneavoastră o cunoaşteţi, presupun că şi ea ar fi putut să odescopere.

— Vă ştiam adresa de ceva vreme, răspunse Helen. Dar nu

i-am dat-o şi lui Elizabeth.— Dacă ştie câte ceva despre mine, ceea ce cred că putem

presupune că e cazul, cel mai probabil se va interesa de minela Institutul Leybrook. Aşa iau legătura cu mine toţi clienţiimei. Domnul Welch este cel care discută cu ei, într-o primăfază. Asistenta sa, doamna Fordham, îmi înaintează toatesolicitările de şedinţe. Dar nu am primit niciun mesaj legat defiica dumneavoastră.

„Legat de sora mea.”Deşi ştia de existenţa lui Elizabeth încă de când aceasta se

născuse, îi fusese mereu greu să se gândească la ea ca fiindsora ei. Fiica legitimă a lui Mansfield exista parcă într-o altădimensiune. Lumea în care trăia nu avea nimic în comun cucea în care vieţuia Elizabeth.

În ochii lui Helen sclipiră lacrimi reţinute.— Vă rog să mă iertaţi. Îşi scoase batista din dantelă şi-şi

tamponă uşor genele. De când mi-am dat seama că a plecat,am trăit un adevărat coşmar. Simplul gând că Elizabeth esingură, undeva în lumea mare, mă îngrozeşte. Nu are nici ceamai vagă idee despre ce înseamnă să supravieţuieşti în lumealargă. Dacă a fost răpită?

— O să-i trimit vorbă domnului Welch, la Institut, rostiVirginia. O să-l rog să fie cu ochii în patru după o tânără carear putea să vină şi să pună întrebări despre serviciile pe care leofer. Dacă Elizabeth apare acolo, domnul Welch o va pune peasistenta sa să o supravegheze până ce o să pot ajunge eupersonal, să mă ocup de ea. Dacă aflu ceva, o să iau imediatlegătura cu dumneavoastră.

— Mulţumesc, răspunse Helen, cu glasul încărcat denelinişte. Mi-e teribil de teamă că o să păţească ceva până ce-o

să dau de ea…— Spuneaţi că fiica dumneavoastră este o cititoare de aure.— Aşa spune că e.— E o domnişorică înţeleaptă?Helen suspină.— Aşa am crezut că e, până în dimineaţa aceasta.— Ei bine, dacă are puţin simţ practic şi poate vedea aurele

oamenilor, nu e atât de vulnerabilă pe cât credeţi, o asigurăVirginia.

— Cum puteţi spune una ca asta? Nu a dat niciodată pieptcu lumea largă.

— Talentele ei îi oferă o capacitate intuitivă care, mai multca sigur, o poate ajuta să evite persoanele care pot fipericuloase. Cititorii de aure sunt foarte pricepuţi la aşa ceva.Această sensibilitate o va feri de rele.

— Adevărul e că, în ultima vreme, părea să-şi fi dezvoltatnişte instincte foarte bune când era vorba de cântăritulpersoanelor din jur, recunoscu Helen. Nu pot decât să mă rogla Cel de sus că aveţi dreptate.

Virginia se ridică.— O să-i trimit chiar acum un bilet domnului Welch.Helen îi urmă exemplul.— Vă sunt foarte îndatorată, domnişoară Dean. Îmi dau

seama că nu aveţi niciun motiv să vă simţiţi obligată în vreunfel faţă de Elizabeth.

— Nu fac altceva decât să trimit un mesaj, răspunseVirginia. Nu aveţi de ce să vă simţiţi îndatorată.

Helen o fixă cu o expresie indescifrabilă întipărită pe chip.— Bârfele erau corecte, să ştiţi.— La ce vă referiţi?

— Semănaţi cu tatăl dumneavoastră. Şi dumneavoastră, şiElizabeth aveţi ochii exact ca ai lui.

Helen ieşi în antreu. Doamna Crofton îi deschise uşa cu unaer respectuos. Lady Mansfield coborî treptele şi se urcă întrăsura care o aştepta.

Virginia se întoarse în birou să scrie biletul pentru Welch.După ce i-l încredinţa doamnei Crofton să-l trimită la Institut,deschise cel mai de jos sertar al mesei de lucru şi scoasefotografia pe care o ţinea acolo.

Rămase mult timp cu privirea aţintită la chipul frumos şiimpunător al tatălui ei, la frumoasa ei mamă şi la imaginea eiînsăşi, doar o copilă. Abia împlinise treisprezece ani cândfusese făcută fotografia aceasta. Pe chipul ei cea de atunci secitea o anumită inocenţă, o fericire pură şi conştiinţa că eraiubită, în ciuda talentelor parapsihice care se trezeau la viaţă înea, în ziua aceea nu prevăzuse nicidecum că, în numai câtevaluni, lumea ei avea să se dărâme violent în jurul său.

Capitolul 20

În aceeaşi oră primi un bilet de la doamna Fordham,asistenta lui Welch.

La Institut a sosit o domnişoară care a cerut să aibă oîntrevedere cu dumneavoastră. Nu doreşte să-şi dezvăluienumele. Presupun că e aceeaşi cu cea despre care aţi discutatcu domnul Welch. I-am spus că o să o primiţi cât mai repedeposibil.

Virginia încropi un bileţel către Helen şi urcă la etaj, să se

schimbe într-o rochie de stradă. Când se întoarse în antreu să-şi ia pelerina şi mănuşile, doamna Crofton o aştepta la uşă. Dela plecarea lui Helen încoace fusese neobişnuit de tăcută. Înmod evident, nu-şi revenise din şocul descoperirii că stăpânaei era fiica din flori a unei iniţiate în paranormal cu o reputaţiedestul de dubioasă şi a unui gentleman dintr-una din cele maidistinse familii ale ţării.

— Te rog, trimite un băiat să ducă biletul acesta doamneiMansfield, în Hamilton Square, cât mai repede, zise Virginia.Îşi face o mie de griji pentru fiica ei.

— Da, doamnă, răspunse doamna Crofton. Aceste douăcuvinte fură rostite într-un mod afectat şi rigid. Menajeradeschise uşa, iar Virginia ieşi până pe treapta de sus a scăriidinspre stradă. Domnişoară Dean? rosti doamna Crofton încet,din spatele ei.

Virginia se opri.— Da?— Având în vedere situaţia, cred că v-aţi arătat foarte

mărinimoasă faţă de Lady Mansfield.— Nu e vina ei că soţul ei avea o a doua familie, ascunsă de

ochii lumii.— Nu a fost nici primul, nici ultimul. Dar asta nu înseamnă

că i-aţi datora ceva doamnei Mansfield.— Mie, una, îmi pasă de Elizabeth, atâta tot. Ea nu are nicio

vină.Doamna Crofton îi aruncă o privire cunoscătoare.— E o domnişoară crescută în lux, care va moşteni o avere

imensă. Va avea un loc confortabil în societate şi va face ocăsătorie strălucită. Pe când dumneavoastră o să vă petreceţiviaţa muncind din greu ca să vă întreţineţi.

Adevărul e că o să aveţi mare noroc dacă o să puteţi săpuneţi deoparte suficienţi bani pentru la bătrâneţe.

— Ai dreptate, doamnă Crofton. Având în vedere ceimagine optimistă mi-aţi creionat acum, îmi dau seama cătrebuie neapărat să mă străduiesc să fac rost de clienţi maiavuţi.

— Şi-ar cam fi vremea să măriţi tarifele. Oamenii nuapreciază anumite lucruri decât dacă le plătesc scump.

Virginia schiţă un zâmbet.— Mulţumesc de sfat, doamnă Crofton. O să mă gândesc

foarte bine la ce mi-ai spus.Îşi trase gluga pelerinei pe cap şi porni cu paşi iuţi pe strada

învăluită în ceaţa după-amiezii. Nu avea decât un sfert de orăde mers până la Institut. De obicei, în faţa clădirii impunătoarecare găzduia birourile şi sălile de întrunire ale Institutului erausporite numeroase trăsuri particulare şi de închiriat. Iar după-amiaza aceasta nu era cu nimic deosebită. În timpulsăptămânii se organizau adesea conferinţe despre ştiinţeleparanormale şi demonstraţii privind abilităţile diverşiloriniţiaţi. Acestea atrăgeau o mulţime de spectatori entuziaşti,dintre care mulţi ajungeau să devină clienţi ai diverşilorpracticanţi ai artelor paranormale care colaborau cu Institutul.

Cei care intrau în relaţii cu Institutul direcţionau o partedintre câştigurile lor către Gilmore Leybrook, pentruprivilegiul acestei asocieri, însă Virginiei i se părea că acestaera un aranjament destul de profitabil, în ultimele luni avusesemult mai multe încasări, iar în momentul de faţă câştiga dublufaţă de perioada în care lucra pe cont propriu.

Urcă treptele mari de la intrare şi pătrunse în foaierul cupardoseală de marmură. Fulton, portarul care se ocupa de

vânzarea biletelor la conferinţe şi la demonstraţii, îi făcusemn.

— Domnişoară Dean, începu el. Domnul Welch mi-a zis căurma să sosiţi dintr-un moment într-altul. Şi că trebuie să vădirecţionez direct către biroul asistentei sale. Vă aşteaptă odomnişoară.

— Mulţumesc, domnule Fulton.Porni pe un coridor care avea de-o parte şi de alta birouri şi

săli pentru demonstraţii. Din spatele uneia dintre uşile închiserăzbătu un glas familiar. Doctorul Gatwood ţinea o prelegereîn faţa mai multor confraţi de-ai săi.

— Din cercetările mele, reiese clar că energia parapsihicăeste asemănătoare cu cea electrică, doar că, în loc să fietransmisă prin conductori, aceasta curge sub formă de curenţiprin atmosferă.

Virginia trecu mai departe. Când ajunse în dreptul birouluidoamnei Fordham, ridică mâna, cu intenţia de a bate la uşă.Preţ de câteva clipite, şovăi. Ce putea să-i spună surorii ei, pecare nu o văzuse niciodată?

Înainte de a-şi fi putut da un răspuns, Jasper Welch deschiseuşa biroului învecinat.

— Iată-vă, domnişoară Dean, rosti acesta. Era un bărbatabia trecut de treizeci de ani, cu un aspect serios şi academic,cu un păr de o culoare nedefinită, un fel de şaten-deschis, careîncepea să se rărească. O cercetă prin lentilele ochelarilor: Vădcă aţi primit mesajul nostru. Doamna Fordham mi-a zis cădomnişoara care vă caută îşi doreşte foarte mult să discute cudumneavoastră.

— Trebuie să-i mulţumesc doamnei Fordham pentrupromptitudine, spuse Virginia.

Welch coborî tonul şi aruncă o privire plină de subînţeles lauşa închisă a biroului asistentei sale.

— Doamna Fordham m-a informat că domnişoara în cauzăare, în mod evident, o educaţie deosebită. Nu a vrut să-şidezvăluie numele, dar doamna Fordham bănuieşte că faceparte dintr-o familie din înalta societate. Exact genul deoameni pe care domnul Leybrook ne încurajează să-i atragemîn clientela noastră, dacă ştiţi la ce mă refer.

— Da, domnule Welch, ştiu exact la ce vă referiţi. Măscuzaţi puţin?

— Bineînţeles, bineînţeles. Ne vedem mâine seară, larecepţia Institutului.

— Sigur că da.Welch se retrase în biroul său şi închise uşa.Virginia trase aer adânc în piept şi bătu.— Intră, răspunse doamna Fordham, cu glasul ei vioi şi

eficient colorat de o nuanţă de nerăbdare.Virginia deschise uşa. Doamna Fordham stătea la biroul ei.

Era o femeie de o anumită vârstă, îngrijită, cu părul cărunt şi opostură dureros de dreaptă. O fixă pe Virginia cu ochii eiseveri, ca ai unei păsări.

— Domnişoară Dean, rosti pe un ton impecabil. Aceastaeste domnişoara care a întrebat de dumneavoastră.

Înclină din cap în direcţia fetei, care stătea pe un scaun dinlemn, ţeapănă şi nesigură.

— Domnişoară Dean? întrebă Elizabeth, cu un aer plin desperanţe abia mascate. Eu sunt Elizabeth.

„Sora mea”, completă Virginia, în gând.— Bună, Elizabeth, răspunse ea, pe un ton calm. Mama ta

şi-a făcut o mie de griji pentru tine.

Elizabeth clipi, surprinsă.— A venit la tine?— Da.— Nu voiam să o sperii, dar trebuia să vin la tine şi ştiam că

n-o să fie de acord cu aşa ceva.— Înţeleg asta, dar trebuie să-ţi spun că i-am trimis de veste

când am aflat că eşti aici. Mai mult ca sigur a pornit încoace săte ia acasă.

Ochii lui Elizabeth scânteiau, plini de lacrimi.— Dar trebuie să vorbesc cu tine, domnişoară Dean. Nu ştiu

cui altcuiva să mă adresez.— Ce-ar fi să mergem jos şi să bem o ceaşcă de ceai până

vine mama ta?Ceainăria se afla la parterul Institutului. Ferestrele înalte, în

stil veneţian, dădeau către o grădină întinsă, în care creşteau omulţime de ierburi şi arbuşti despre care se spunea că aveauproprietăţi parapsihice.

Virginia şi Elizabeth se aşezară la o masă mică, pe care furăpuse ceşti şi farfurioare, un ceainic cu oolong1 şi un platou cuprăjiturele delicate. În încăpere se mai aflau destui alţi oameni,majoritatea străini care veniseră să asiste la prelegeri şi lademonstraţii, dar şi câţiva iniţiaţi şi cercetători.

— Iniţial, când am început să văd lumini în jurul oamenilor,mi se părea destul de distractiv, zise Elizabeth. Muşcă delicatdintr-o prăjitură. Dar mama s-a supărat tare când i-ampovestit. Mi-a zis să nu spun nimănui ce vedeam. M-a speriatreacţia ei şi am încercat să nu mai văd luminile acelea.

— Dar n-ai putut să te opreşti din a vedea aurele oamenilor,completă Virginia.

1 Oolong – varietate de ceai chinezesc (n.tr.)

— Ei bine, mi-am putut înăbuşi dorinţa de a o face pentruceva vreme, dar era ca şi cum aş fi închis ochii sau mi-aş fiţinut respiraţia. După un timp, trebuia neapărat să mă uit.

— Asta pentru că înzestrările tale sunt la fel de fireşti şi deintuitive ca oricare dintre celelalte simţuri, cum ar fi văzul saupipăitul. Cred că ţi-a venit foarte greu, să treci prin totprocesul acesta de activare a simţurilor paranormale fără să aipe cineva care să te sfătuiască.

— Mama zicea că nu-s decât închipuiri. Şi că, dacă le-aşspune şi altora, toţi ar crede că am un dezechilibru mintal.

Virginia îşi luă ceaşca de pe masă.— Iar tu te-ai întrebat dacă nu cumva chiar aşa stăteau

lucrurile.— Da. De dragul mamei, am încercat să mă prefac că nu-mi

mai foloseam cealaltă vedere, însă de vreo câteva ori am simţitcă trebuia neapărat să-i spun ce văzusem.

Virginia luă o sorbitură de ceai, după care lăsă ceaşca jos.— Talentul tău e o formă de intuiţie care-ţi permite să afli

foarte multe despre caracterul oamenilor.— Da, chiar aşa, zise Elizabeth, entuziasmată. De exemplu,

acum câteva luni, eram în vizită la o prietenă, Sophy Wheeler,şi la ea a venit şi logodnicul surorii ei mai mari. Valetul l-acondus în bibliotecă, să discute condiţiile financiare alecăsătoriei cu domnul Wheeler. Înainte să închidă uşa, i-amvăzut discutând. Mi-am activat simţurile acestea noi şi mi-amdat seama imediat că logodnicul minţea despre situaţia luifinanciară.

— Şi ce-ai făcut?— Nu i-am zis nimic lui Sophy, dar, când am ajuns acasă, i-

am spus mamei. La început, a zis că nu era treaba noastră, dar

mi-am dat seama că era şi ea îngrijorată. A doua zi s-a dus învizită la domnul Wheeler. I-a spus că a auzit ceva zvonuridespre situaţia financiară a logodnicului şi că ar putea fi o ideeînţeleaptă să pună câteva întrebări pe ici-colo. Nici n-a trecutmult şi domnul Wheeler a anunţat că logodnicul nu era decâtun vânător de zestre, iar nunta a fost anulată. După aceea,mama a început să fie mai atentă la avertizările mele. Dar totţine morţiş să nu vorbesc cu alţii despre înzestrările mele.

— Trebuie să-ţi spun că sfatul mamei tale mi se pare unulînţelept, răspunse Virginia. Vorbind în general, dacă nu eşti înbranşa asta – cum e cazul meu – nu e deloc o idee bună sădiscuţi despre simţurile tale paranormale cu cei care nu au aşaceva. Oamenii au tendinţa să te considere… cel puţin ciudat.

— Da, dar sunt fascinaţi de tot ce ţine de paranormal, insistăElizabeth. Vin aici, la Institut, să asiste la prelegeri şi să-i vadăpe iniţiaţi demonstrându-şi puterile. Apelează la persoane catine tocmai ca să între în contact cu paranormalul.

— Doar pentru că sunt fascinaţi de aşa ceva nu înseamnă căşi acceptă toate aceste lucruri ca fiind ceva normal, dacăînţelegi ce vreau să spun. Oamenii din lumea ta o să se uitepieziş la tine dacă începi să spui că ai abilităţi parapsihice. Încel mai bun caz, te vor eticheta drept excentrică, ceea ce nu eun lucru bun pentru o domnişoară cu un statut social ca al tău.

Elizabeth se înroşi toată.— Ah, iartă-mă. N-am vrut să aduc în discuţie un subiect

atât de delicat.— Nu era decât o constatare a unei stări de lucruri. Asta nu

înseamnă că nu există numeroşi oameni cu puteri parapsihicecare trăiesc în lumea ta, aşa cum a făcut-o şi tatăl tău. Numaică preferă să nu vorbească despre calităţile lor. Iar unii dintre

ei fac parte dintr-o organizaţie foarte respectabilă, dar destulde ezoterică, numită Societatea Ocultă.

— N-am mai auzit de ea.— Are mai multe muzee şi finanţează studii foarte serioase

despre paranormal.— Şi în ce fel e altfel decât Institutul? întrebă Elizabeth.— Societatea Ocultă e mult mai exclusivistă, în sensul că

toţi membrii săi au talente autentice. Din păcate, nu acelaşilucru se poate spune despre toţi colegii mei de la Institut.

Pe chipul lui Elizabeth apăru o umbră de îngrijorare.— Dar tu ai un talent autentic. De ce nu intri şi tu în

Societate?— Societatea nu-i vede cu ochi buni pe cei care-şi folosesc

înzestrările pentru a-şi câştiga pâinea. Membrii ei sunt depărere că stricăm imaginea artelor paranormalului pentru căprintre noi sunt atâţia impostori.

— Eu, una, mă bucur să descopăr că am o soră care are şi eatalente parapsihice, rosti Elizabeth. Până acum m-am simţitîngrozitor de singură.

— Îmi amintesc cât de greu mi-a fost după ce mama şi tataau murit. Am fost trimisă imediat la pension. Era o şcoalăfoarte bună şi toţi erau destul de drăguţi cu mine, dar niciunuldintre profesori nu lua ştiinţele paranormalului în serios.Simţeam că trebuie să-mi ţin secrete înzestrările paranormale.

— Cred că te-ai simţit foarte singură, spuse Elizabeth.— Chiar în anul acela mi s-au activat înzestrările. Nu aveam

cu cine să vorbesc despre lucrurile pe care le vedeam înoglinzi, dar măcar ştiam câte ceva despre lucrurile la caretrebuia să mă aştept pentru că mama şi tata mă pregătiserăoarecum. Îmi pare rău că nu ai avut cu cine vorbi tot anul

acesta.Elizabeth aruncă o privire către uşă.— O, Doamne, a venit mama. Se vede că este tare supărată.

Va trebui să mă duc acasă cu ea. Dar mi-ar plăcea foarte multsă ne mai vedem, la ceai. Crezi că ar fi posibil?

— Nu sunt sigură că mama ta ar fi de acord, răspunseVirginia, cu blândeţe în glas.

Helen se apropie de ele. I se adresă Virginiei, pe un tonfoarte coborât:

— Mulţumesc că mi-aţi dat de veste că Elizabeth esteteafără şi nevătămată.

— N-aveţi pentru ce, răspunse Virginia, în acelaşi moddiscret.

Apoi, Helen îşi îndreptă privirea către Elizabeth.— M-ai speriat de moarte.— Îmi pare foarte rău, mamă. Elizabeth clipi pentru a-şi

alunga lacrimile şi se ridică repede.— Hai, o îndemnă Helen. Trebuie să mergem acasă.— Da, mamă.Helen dădu din cap înspre Virginia.— Vă rămân îndatorată, domnişoară Dean.— Nicidecum, răspunse Virginia. Aş fi făcut acelaşi lucru

pentru oricine s-ar fi aflat în situaţia dumneavoastră.— Da, presupun că da. O zi bună, domnişoară Dean.— La fel, Lady Mansfield, rosti Virginia.Elizabeth îi adresă un zâmbet.— La revedere, domnişoară Dean. Îmi pare rău că am

speriat-o pe mama, dar mă şi bucur că ne-am cunoscut.— La revedere, îi răspunse Virginia.Îşi sorbi restul ceaiului, privindu-le pe Helen şi pe Elizabeth

ieşind din salon. Niciuna dintre ele nu se uită în urmă.După ceva timp, se ridică de la masă şi se duse la etaj, în

biroul ei mic. Descuie uşa, intră şi se aşeză la masa de lucru.Apoi aruncă o privire în jur, admirând scaunele pentru clienţi,fişetul şi cele mai recente numere din Jurnalul de investigaţiiparanormale al Institutului.

Îşi aminti cu un efort conştient că aceasta era lumea ei. Aiciera locul ei. Avea o carieră care era importantă pentru ea şiavea prieteni. Nu avea nevoie de cealaltă familie a tatălui ei.Dar ar fi fost frumos să fi avut propria familie.

Capitolul 21

— Asta a fost prima oară când ţi-ai văzut sora? întrebăOwen.

— Da, răspunse Virginia. Ştiam de existenţa ei, evident.Tata mi-a povestit despre Elizabeth când s-a născut. Dar nuam mai văzut-o niciodată până acum. Sinceră să fiu, am fostcum nu se poate mai surprinsă când am văzut-o pe LadyMansfield la uşa mea, întrebându-mă dacă nu cumva Elizabethera la mine.

Se aflau într-o trăsură care se îndrepta către locul undefusese omorâtă cea de-a doua cititoare în oglinzi. Era suficientde târziu pentru ca Virginia să poată descifra numai binelumina din oglinzi.

Owen nu ştia cum să interpreteze dispoziţia Virginiei. Păreastăpână pe sine, însă el avea impresia că gândurile nu îi erauconcentrate asupra cazului.

— Lady Mansfield a ajuns la concluzia normală că fiica ein-ar putea să apeleze decât la tine pentru a afla mai multe

despre talentul ei, zise el.— Helen va trebui să se împace cu ideea că Elizabeth nu se

poate preface pur şi simplu că nu vede aurele oamenilor. Poatecă o să reuşească să-şi ascundă înzestrările faţă de prieteni şide cunoştinţe, dar nu le poate nega faţă de sine însăşi.

— Nu, e o parte din ea, ca şi celelalte simţuri. Şi are nevoiede îndrumare.

— I-am sugerat să se gândească să între în SocietateaOcultă.

— Bun sfat, zise Owen.— Voia să înceapă să participe la conferinţele de la Institut.

I-am explicat că cei de la Societate nu văd cu ochi buniInstitutul, din cauza numărului mare de şarlatani asociaţi cu el.

Owen îi cercetă chipul, în umbra trăsurii.— Cum a fost când ai început să fii conştientă de

înzestrările tale deosebite?— Aveam treisprezece ani. Părinţii mei muriseră cu câteva

luni înainte. Îmi duceam zilele la pensionul domnişoareiPeabody. De ceva vreme tot văzusem un fel de umbre înoglinzi, dar nimic clar. N-o să uit niciodată prima oară cândam văzut o imagine reziduală întipărită într-o oglindă. Mamaîmi explicase cum funcţiona talentul ei, aşa că înţelegeam ceanume vedeam, dar tot a fost un şoc puternic. Imaginileacestea chiar seamănă cu manifestări ale spiritelor şi aleduhurilor de pe lumea cealaltă.

— Unde era oglinda respectivă?— În biblioteca pensionului. Acesta îşi avea sediul într-un

conac care aparţinuse timp de mai multe generaţii unei familiibogate. Iar unele dintre oglinzi erau foarte vechi.

— Şi ai văzut ceva îngrozitor într-una dintre ele?

— Da. Se afla pe peretele opus al bibliotecii. Nu măsimţisem niciodată în largul meu în camera aceea, dar abiaatunci am înţeles de ce. În după-amiaza aceea am trecut pelângă oglindă şi am avut senzaţia aceea de conştientizare pecare o ai uneori în apropierea unei surse de energie puternicăşi violentă.

— Da, ştiu exact la ce te referi.— Instinctiv, mi-am potenţat simţurile şi am privit adânc în

apele oglinzii. Atunci am văzut prima mea victimă a uneicrime, o tânără de vreo nouăsprezece-douăzeci de ani.

— Dar crima avusese loc cu mult timp înainte ca tu să vii lapension, nu?

— Da, dar nu ştiam să disting distanţa temporală înimaginile pe care le percepeam. Iar crimele îmi tulburăîntotdeauna echilibrul mintal, chiar dacă s-au petrecut de mult.Trebuia să aflu ce se întâmplase, aşa că am discutat cu câtevadintre persoanele care lucrau la pension de mai multă vreme.

— Şi ai aflat ceva? întrebă Owen.— Bătrânul grădinar lucra acolo încă de pe vremea vechilor

stăpâni ai conacului. El a fost cel care mi-a povestit ce seîntâmplase. Tânăra era o guvernată care fusese sedusă de fiulcel mai mare al stăpânilor care, la rândul lui, era logodit cu odomnişoară care avea o moştenire foarte mare. Guvernantarămăsese însărcinată, iar stăpâna o dăduse afară fără niciunbănuţ. Disperată, fata încercase să facă rost de bani prin şantaj,ameninţând-o pe stăpână că avea să-i povestească totullogodnicei fiului ei.

— Aşa că stăpâna a omorât-o, ca să se asigure că n-avea săpună în pericol planurile de căsătorie.

— Era o avere foarte importantă în joc, replică Virginia, pe

un ton neutru. Familia nu-şi putea permite ca o asemeneaalianţă să fie pusă în pericol. Aşa că stăpâna a lovit-o peguvernantă în cap cu vătraiul. Servitorilor – printre care senumăra şi grădinarul – li s-a spus că tânăra căzuse şi se lovisecu capul de muchia unei mese, dar toţi ştiau ce se întâmplasecu adevărat. Una dintre menajere găsise chiar vătraiul mânjitcu sânge.

Virginia se cufundă în tăcere. Îşi întoarse privirea cătredecorul care se înfăţişa dincolo de fereastra trăsurii.

— Dar cum ai ajuns tu la pension? întrebă Owen, dupăcâteva secunde.

— Hmm? Virginia nu-şi dezlipi privirea de pe fereastră.Owen insistă:— Am auzit şi eu de pensionul domnişoarei Peabody. Nu e

nicidecum un orfelinat finanţat din donaţii. Taxele deşcolarizare sunt destul de mari. Cele mai multe dintre elevesunt fiicele nelegitime ale domnilor din lumea bună, care vorsă le ţină departe de ochii lumii. Fetele sunt educate pentru adeveni guvernante, doamne de companie şi chiar profesoare.Se predau cursuri de maniere şi etichetă. Iar absolventele nu secoboară la slujbe precum cele de menajeră sau vânzătoare.

Virginia îşi întoarse privirea către el, cu ochii un pic maimari decât de obicei, din cauza efortului de a se concentra dinnou asupra întrebării.

— Tata a făcut aranjamentele necesare, prin testament.Taxele de şcolarizare au fost plătite din averea lui până ce amîmplinit şaptesprezece ani, ba chiar am primit o mică sumă debani atunci când am plecat, ca să mă pot descurca de unasingură. De ajuns pentru a-mi pune pe picioare cariera decititoare în oglinzi.

— Aşa se explică, răspunse Owen.Trăsura se opri cu un zăngănit metalic. Owen deschise

portiera, coborî şi se întoarse pentru a o ajuta pe Virginia.Traversară parcul şi apoi porniră pe o străduţă liniştită,mărginită de case modeste.

— Doamna Hackett locuia la numărul doisprezece, rostiOwen.

Virginia cercetă ferestrele întunecate.— Mă-ntreb dacă o să găsim altă ciudăţenie mecanică lăsată

de pază.— Măcar de data asta vom fi pregătiţi.Bărbatul folosi un şperaclu pentru a deschide uşa de la

bucătărie a casei de la numărul doisprezece.— Chiar trebuie să mă interesez şi eu de unde pot să cumpăr

o unealtă dintr-astea, zise Virginia.Ridicându-se şi întorcând mânerul rotund al uşii, Owen se

uită lung la ea.— De ce?— Cred că din cauză că mă atrage ideea de a putea trece cu

uşurinţă de orice uşă încuiată. Nu ştiu exact de ce. Poate că amo minte de infractor.

— Nu cred. Mie mi se pare că eşti atrasă de mistere pentrucă ai întâlnit o groază pe care n-ai putut să le dezlegi.

— Nu m-am gândit niciodată la explicaţia asta. S-ar puteasă ai dreptate.

Owen deschise uşa care făcea legătura cu un hol întunecat.Prin aer circulau şoapte de energie, ca un miros care nuprevestea nimic bun.

— Cred că pot spune fără tăgadă că doamna Hackett nu amurit din cauze naturale, la fel ca şi doamna Ratford, rosti

Virginia.— Aşa e. A fost vorba de crimă aici. Dar, pe de altă parte,

am ştiut asta de la început.Trecură în revistă repede parterul, după care urcară la etaj,

cu urechile ciulite după clăncănitul şi bufnetul care ar fi pututtrăda prezenţa unui paznic mecanic. De data aceasta nu-i maipândea nicio surpriză cu potenţial fatal.

Virginia aruncă o privire prin uşa deschisă a unuia dintredormitoare.

— Oare de ce nu o fi lăsat o ciudăţenie şi aici?— A încheiat experimentul cu bine, răspunse Owen.— Ce idee oribilă…Bărbatul deschise altă uşă şi-şi activă simţurile paranormale.

Lumina ca de argint viu care indica faptul că în locul respectivcineva murise din cauza folosirii unor forţe paranormale încămai însufleţea atmosfera.

— Aici a omorât-o, zise.Virginia intră în încăpere. Owen simţi valul de energie care

invadă spaţiul şi îşi dădu seama că şi ea îşi activase talentul.— Doamna Hackett se afla la măsuţa de toaletă, exact ca

doamna Ratford, spuse Virginia. Se uita către pat, conştientăcă ceea ce are în faţa ochilor o ucidea şi ea n-avea cum să seopună.

— Cel puţin în aceste două omoruri, se pare că Hollister astabilit un fel de modus operandi.

— Are nevoie de o oglindă şi ucide noaptea, pentru căatunci lumina din oglinzi are cea mai mare intensitate.

— Vezi ceva flăcări în oglinda aia?— Da. Virginia contemplă din nou măsuţa de toaletă.

Văpaia e slabă, dar o simt. Percep o cantitate mică de energie,

blocată cumva într-un fel de stază. Foarte ciudat.— Măcar acum ştim că a rămas aceeaşi metodă: ucide

cititoare în oglinzi, în dormitoarele lor, în faţa oglinzilor lor.Owen cercetă încăperea cu o privire cuprinzătoare. Dar, pentrua-şi atinge scopul, trebuia să aibă acces în casă, ca să-şiinstaleze maşinăriile criminale. Mă-ntreb dacă le-o fi luat prinsurprindere sau dacă ele au fost cele care l-au invitat îndormitoarele lor.

Virginia îşi dezlipi privirea de la apele oglinzii.— Ştiu exact la ce te gândeşti. Sunt perfect conştientă că

unele dintre femeile care pretind că pot canaliza anumitespirite au o anumită reputaţie care-i atrage pe mulţi dintreclienţii lor de sex masculin. Asta poate o fi fost adevărat încazul doamnei Ratford, dar sunt convinsă că nu se poate spuneacelaşi lucru pentru doamna Hackett. Era o doamnă între douăvârste care îşi lua munca foarte în serios. Am mari îndoieli căşi-ar fi invitat clienţii la etaj.

Owen dădu din cap, acceptându-i judecata.— Eşti sigură că ambele femei aveau înzestrări autentice?— Da.— Ceea ce înseamnă că, dintre toţi şarlatanii şi impostorii

din breasla iniţiaţilor în artele paranormalului, criminalulnostru a reuşit să identifice două cititoare în oglinzi cu puteriautentice.

— Dacă are şi el un anumit talent, după cum bănuim, nicinu e de mirare că poate distinge care au şi care nu au talent,zise Virginia.

— Al doilea punct comun al celor două victime e acela căaveau legături cu Institutul Leybrook.

— Da, dar ce legătură aveau cu Hollister? întrebă Virginia.

Nici lordul, nici Lady Hollister nu au apelat la serviciilevreunui iniţiat de-al Institutului până ce Lady Hollister nu aprogramat o şedinţă cu mine.

— Nu ai fost aleasă la întâmplare. Cineva a făcutaranjamentele necesare ca tu să te prezinţi la conac. Cine afăcut programarea?

— Domnul Welch sau asistenta lui, doamna Fordham,răspunse Virginia. Nu ştiu care dintre ei a acceptat efectivprogramarea. Eu am primit un bileţel de la doamna Fordham.Ea ţine registrul principal de programări.

— Şi unde îl ţine?— În biroul ei.— Cred că în seara asta o să arunc o privire peste el.— Vin şi eu cu tine, propuse Virginia.— Nu.— O să ai nevoie de mine, ca să-ţi arăt exact unde să cauţi,

insistă Virginia.— Ba nu. Când faci chestii de genul acesta, există

întotdeauna riscul de-a fi prins.— Aiureli! Sunt convinsă că tu n-ai permite nici într-o mie

de ani una ca asta.

Un ceas mai târziu, Owen îşi tot spunea că nu se expuneaula cine ştie ce riscuri, ca să se convingă. Pe timpul nopţii, nuera nimeni în sediul Institutului. Chiar dacă era să vină cinevaacolo, existau mai multe ieşiri de care se putea folosi pentru ao scoate pe Virginia de acolo la timp.

— Nu înţeleg, zise Virginia. Programarea mea cu LadyHollister nu e trecută nicăieri.

Owen mai aprinse o lampă şi cercetă registrul de programări

care stătea deschis pe biroul asistentei. În paginile sale nuapărea nicio programare pentru Virginia, în seara în carefusese trimisă la conacul Hollister.

— Cum ai primit vestea că ţi-a fost solicitată o şedinţă decitire în oglinzi?

— Exact ca de obicei. Am primit un mesaj din parteadoamnei Fordham. Era vorba de o rezervare făcută în ultimulmoment. În bileţel, doamna Fordham mi-a precizat chiar căLeybrook Gilmore îşi dorea în mod deosebit ca eu să acceptaceastă întâlnire. Leybrook îşi doreşte foarte tare să atragăclienţi de prim rang în portofoliul Institutului.

Capitolul 22

— Ce ştii despre Gilmore Leybrook? întrebă Owen.— Foarte puţine lucruri, sinceră să fiu, răspunse Virginia.

Nimeni nu ştie mai nimic. Are anumite înzestrări, darniciodată n-am reuşit să aflu exact de ce natură sunt. A intratîn societatea londoneză cam acum un an şi a înfiinţatInstitutul. A avut succes încă de la început.

— În cazul acesta, înseamnă că are bani. Punerea pepicioare a Institutului necesită ceva cheltuieli.

— Unul dintre multele talente ale lui Leybrook estecapacitatea de a atrage sponsori pentru Institut, zise Virginia,pe un ton sec. Este un bărbat fermecător şi are o mare puterede convingere. Are ceva care-i atrage pe ceilalţi în jurul lui.

— Poate că e un efect secundar al talentului său parapsihic,care-o fi ăla.

Erau din nou pe stradă şi se îndreptau către parc, unde Owenspera că aveau să găsească o trăsură. Dar speranţele în acest

sens se risipeau cu o viteză remarcabilă. Străzile din jurulInstitutului erau complet pustii. Era aproape miezul nopţii, iarceaţa se îndesise într-atât încât felinarele cu gaz păreau a finişte sfere neclare prin pâclă, nereuşind să mai împrăştie cineştie ce lumină.

O parte din fiinţa lui se conectă la curenţii energetici ainopţii, căutând sunetul paşilor cuiva care s-ar fi putut apropia.Dar descoperi că nu erau decât ei pe acolo. Oamenii normali –inclusiv hoţii normali – nu scoteau nasul din casă pe o noapteca asta, cu o vizibilitate atât de redusă, îşi dădu seama Owen.Dar el şi Virginia nu se încadrau în această tipologie – celpuţin nu aşa cum o concepea majoritatea.

Se simţea bine împărţind noaptea şi vânătoarea cu femeiaaceasta. Avea sentimentul că lucrurile erau aşa cum trebuiau săfie.

— Dacă avem dreptate, în noaptea în care ai citit în oglindăla Lady Hollister, tu erai adevărata ţintă a criminalului, rostiOwen. Dar lucrurile au luat-o razna. Până la urmă, cel care amurit a fost Hollister, iar tu şi una dintre potenţialele victimeleale lui, Becky, aţi scăpat tefere de acolo. Sunt convins că celde-al doilea criminal nu plănuise ca lucrurile să se întâmpleaşa.

— Dar ce căuta Becky acolo, în noaptea aceea? întrebăVirginia. De ce era nevoie de ea, dacă planul era ca eu să fiusubiectul experimentului?

— Bună întrebare. Am rugat-o pe una dintre mătuşile melesă treacă azi pe la azilul de pe Elm Street să se interesezedespre Becky.

— Chiar aşa? Virginia îşi întoarse repede capul, să se uiteatent la el. Şi a aflat ceva despre ea?

— Ei bine, mătuşa Ethel mi-a raportat că doamna Mallory areuşit să o convingă să meargă la şcoala azilului.

— Mă bucur foarte mult, zise Virginia. Dacă învaţă să batăla maşină sau să stenografieze, o să aibă o şansă să-şiconstruiască o carieră respectabilă. O să lase în urmă viaţa pestrăzi. Încă îmi vine greu să cred că Societatea Ocultă a preluatresponsabilitatea conducerii şcolii.

— Poate că e un semn că lucrurile se schimbă pe-acolo,spuse Owen.

— Mie încă-mi vine greu să cred că schimbările dinSocietate ar putea să fie adevărate, dar cred că trebuie săadmit, totuşi, că e posibil.

Un timp, continuară să meargă în tăcere, sunetul paşilorreverberându-se bizar prin ceaţă.

— Dacă stau să mă gândesc, mai am un lucru în comun cudoamnele Ratford şi Hackett, în afară de natura talentului meuşi de colaborarea cu Institutul, rosti Virginia, după o vreme.

Owen îşi aţinti privirea asupra ei, dar, în întuneric, ochii nu-iputeau distinge figura. Dar asta nu se aplica şi celorlaltesimţuri. Urma să ştie mereu dacă ea se afla undeva prinapropiere. Câmpul ei energetic avea să-l tulbure mereu.

— Ce anume? o întrebă.— Ambele erau fete bătrâne, fără rude apropiate. Ca şi

mine. Moartea unor femei ca noi, care nu avem pe nimeni pelume, trece de cele mai multe ori neobservată în ochiiautorităţilor.

— Ei bine, ucigaşul nu a inclus în calculele sale şiSocietatea Ocultă şi noua sa agenţie de investigaţii, spuseOwen. Fu străbătut de un val biciuitor de satisfacţie detaşată.Iar aceasta se va dovedi a fi greşeala sa fatală.

— Ba nu, protestă Virginia, liniştită. Adevărata greşeală estecă nu te-a inclus pe tine în calculele sale, Owen Sweetwater.

La capătul străzii, prin ceaţă se zăreau felinarele uneitrăsuri.

— Avem noroc, zise Owen.Iuţiră pasul. Birjarul era bucuros de clienţi, într-o asemenea

seară care, evident, fusese foarte slabă. Owen o instală peVirginia pe banchetă, după care se aşeză pe cealaltă. Trăsurase puse în mişcare cu scrâşnete metalice.

— Aş mai avea o idee, zise Virginia, cu un aer gânditor. Nuştiu dacă o să ne folosească la ceva, dar poate că ţie ţi se vapărea interesantă.

— Spune-mi-o, o încurajă el.— Mâine seară este programată o întrunire mondenă la

Institut. Toţi cei care au legături cu organizaţia noastră vor fiprezenţi. Leybrook organizează o recepţie în onoarea lui D.D.Pinkerton, mentalistul sosit din America. Pinkerton a venit depuţină vreme în Londra şi e foarte curtat. Leybrook speră să-lconvingă să înceapă colaborarea cu Institutul.

— Şi te gândeşti că poate ucigaşul nostru o să fie şi elprintre invitaţi?

— Dacă are legături cu Institutul, după cum zici tu, atuncida, este foarte probabil să fie şi el acolo, răspunse Virginia.Bineînţeles, o să fie prezente mai mult de o sută de persoane.Ceea ce înseamnă că o să fie foarte greu să-l identificăm peomul nostru.

— Da, dar acum ştiu mai multe despre el. Şi cred că existăposibilitatea să nu se poată ţine departe de tine.

— Ce te face să crezi una ca asta?— În mintea lui, tu trebuia să fii subiectul măreţului său

experiment, care-o fi ăla, iar tu ai reuşit să scapi. I-ai dat pestecap planurile. Înainte dorea să te folosească, dar acum e de-adreptul obsedat de tine.

— Pari foarte sigur că ştii exact cum funcţionează mintealui.

Owen îşi lăsă privirea să alunece către noaptea de dincolode fereastra trăsurii.

— Cu asta mă ocup, Virginia. Aşa vânez. Mi-am dat seamade natura obsesivă a criminalului după energia pe care a lăsat-o la locurile crimelor. Este împins de la spate de o forţă care ela fel de puternică precum o pasiune fizică. În fond, este odorinţă nestăvilită, un fel de poftă sexuală.

Virginia se încruntă.— Nu înţeleg.Owen se întoarse din nou către ea.— Când se întoarce la locurile crimelor, mai mult ca sigur

că-şi spune lui însuşi că nu face altceva decât să studiezesuccesul experimentelor sale. Dar adevărul este că apropiereade ele îl excită sexual. Este extrem de încântat de ceea ce arealizat.

— Încântat… de uciderea cuiva?— Vederea scenelor crimelor îi oferă o senzaţie de

conştientizare extremă a propriei puteri. Eu, unul, am bănuialacă, în trecut, a avut parte chiar de opusul acestei senzaţii. S-asimţit slab şi neputincios. Lipsit de importanţă. Dar acum agăsit o modalitate de a-şi oferi impresia că e puternic. Şi adevenit dependent de senzaţia asta. Aşa că o să continue săucidă până când va fi oprit.

Virginia se cutremură.— Şi, în tot acest timp, o să-şi spună că nu face altceva

decât să facă un experiment ştiinţific.— Da. Zici că ai de gând să te duci la recepţia de la Institut?— Sigur că da. Evenimentele de genul acesta sunt foarte

lucrative. Leybrook organizează regulat asemenea întruniri, iartoţi colegii şi concurenţii mei vor fi prezenţi.

— O să vin eu cu tine.Virginia clipi, ca şi cum ar fi vrut să se trezească la realitate.— Glumeşti, nu?— Când vine vorba de o anchetă, vorbesc întotdeauna cât se

poate de serios.Virginia strânse din buze.— Chiar nu cred că e o idee bună.— De ce?— Aveam de gând să mă duc cu altcineva.Owen îşi simţi toţi muşchii contractându-i-se involuntar.— Un bărbat?— Nu, o prietenă. Are o librărie în oraş.— Şi ea e tot nemăritată?— Da.— Atunci n-ar trebui să fie nicio problemă.— Owen, te rog, gândeşte-te un pic. Una e să le spun

oamenilor că ţi-am permis să faci nişte teste şi nişteexperimente privind calităţile mele parapsihice, şi cu totul altasă mă afişez cu tine la recepţie. Toată lumea o să înceapă săcreadă că relaţia noastră este de cu totul altă natură.

— Adică intimă, vrei să spui? întrebă el, pe un ton lipsit deorice nuanţă.

Gura ei se deschise şi se închise la loc, după care sedeschise din nou. Îşi ridică mâna, într-un gest de îndepărtare.

— Nu a fost decât incidentul acela, zise apoi, repede. Sunt

total conştientă că apropierea noastră de noaptea trecută a fostdeterminată de efectele energiei puternice pe care am găsit-ola locul crimei. Ne-a zdruncinat discernământul.

Owen îşi dădu seama că ar fi trebuit să prevadă atitudineaei, dar, încă o dată, era luat prin surprindere de faptul că earefuza să recunoască legătura dintre ei. Luat prin surprindereşi iritat.

— Doar atât a însemnat pentru tine? întrebă. Un tratamentpentru nervii noştri zdruncinaţi?

— Îmi dau seama că n-ai avut nicio intenţie ca seara să setermine în felul acesta, spuse Virginia. Îi vorbea foarte serios.A fost vina mea. Eu te-am invitat înăuntru, la un pahar debrandy.

Owen simţi furia scânteindu-i prin vene.— Iar acum nu vrei să fii văzută cu mine la un eveniment

monden la care o să participe prietenii şi colaboratorii tăi?— O, Doamne, nu-mi răstălmăci cuvintele, domnule, încerc

să-ţi spun că, din punctul meu de vedere, nu eşti delocrăspunzător pentru ceea ce s-a întâmplat între noi. În fond,ceea ce mă îngrijorează este reputaţia ta.

Owen se holba la ea, uluit.— Despre ce dracu’ vorbeşti acolo?— Se ştie că în curând o să începi să-ţi cauţi o soţie.Bărbatul era de-a dreptul năucit, într-atât de şocat încât nu

mai reuşea să gândească. Nimeni din afara familiei nu ştia căse afla în căutarea unei soţii. Nimeni din afara familiei nuînţelegea de ce era atât de important pentru un bărbat dinfamilia Sweetwater să-şi găsească partenera potrivită. Nimeni.Acesta era cel mai întunecat dintre secretele familieiSweetwater.

— Unde ai auzit asta? întrebă poruncitor când reuşi să-şirecapete cumpătul.

— Am rugat-o pe prietena mea, Charlotte, să se interesezede familia ta, recunoscu Virginia.

— Şi a descoperit că-mi caut o soţie? Owen tot nu înţelegeacum o simplă librăreasă putuse să străpungă atât de uşor zidulcare proteja secretele familiei sale.

— A aflat că provii dintr-o familie veche şi respectabilă încare bărbaţii se însoară cel târziu cam pe la treizeci şi ceva deani. Îşi drese uşor vocea. Ne-a fost clar că n-o să mai treacămult şi o să începi să-ţi cauţi o soţie, asta dacă nu cumva aiînceput deja acest demers. În mod evident, ai oresponsabilitate faţă de familie.

Uşurarea pe care o simţi Owen veni ca o lovitură imposibilde parat. Se rezemă din nou de colţul trăsurii. Secretul familieiSweetwater era în continuare în siguranţă.

— Ai dreptate, îi spuse. Bărbaţii din familia noastră seînsoară de obicei până în treizeci de ani, sau puţin după aceea.Ai putea spune că e vorba de o tradiţie.

— Da, bineînţeles, răspunse ea, încordată. Într-o familiemândră ca a ta, e şi normal să-ţi doreşti să ai moştenitori caresă-ţi ducă numele mai departe.

— Mai degrabă ca să moştenească talentele parapsihice dinfamilia noastră, zise el. Dar, atunci când un bărbat Sweetwaterîşi caută o soţie, nu se preocupă nicidecum de convenţiile şi delegile societăţii. Îşi caută o soţie exact aşa cum îşi vâneazăprada. Şi nu-l interesează decât regulile proprii.

— Owen…— Nu vreau să vorbim despre căsătorie în seara asta. O

trase în braţele lui. Să lăsăm subiectul ăsta pentru viitor. Acum

mi-ar plăcea mai mult să te sărut.Buzele ei se întredeschiseră pentru a face loc unei replici

despre care el se temea că ar fi fost încă o întrebare. Îi acoperigura cu a lui înainte să apuce să mai zică altceva.

Capitolul 23

— Felicitări, ai găsit-o pe meşteşugăreasa noastră, ziseOwen. Dar se pare că, pe lângă priceperea la lumina dinoglinzi, are şi o intuiţie de invidiat.

— Probabil că a simţit că cineva se apropia prea tare de eaşi de treburile ei, spuse Nick.

Stăteau în picioare, în porţiunea umbrită a magazinului gol.Millicent Bridewell dispăruse fără urmă, împreună cu tot ceţinea de ciudăţeniile ei mecanice.

Owen pătrunse în încăperea din spate şi-şi lăsă privirea săcolinde pe rafturile goale şi peste bancul de lucru.

— Având în vedere ce pasiuni periculoase avea, mai mult casigur că-şi făcuse un plan în caz că avea nevoie să plece îngrabă.

— Vrei s-o mai caut?— Nu, nu ne mai putem permite să pierdem timp cu asta.

Acum e problema celor din Societatea Ocultă. Noi trebuie săne concentrăm asupra omului nostru de ştiinţă cu pasiuniucigaşe. Eşti liber în seara asta?

— Mereu sunt disponibil seara, ştii bine, răspunse Nick.— Bine. Vreau să mă însoţeşti la o recepţie.— Ah, urăsc evenimentele mondene, zise Nick. Şi ştii şi tu

asta. Tocmai de aceea îmi petrec serile cu câte o carte în mână.Owen ieşi din încăperea din spate şi o porni către uşa din

faţă a magazinului.— Nici mie nu-mi plac mai mult chestiunile astea, dar în

seara asta am nevoie de ajutorul tău.Nick porni în urma lui.— Recepţiile sunt plicticoase.— Ei bine, asta nu cred c-o să fie aşa.— De ce? Pentru că se ţine la Institutul Leybrook? Nu mi se

pare că asta o face mai incitantă.— N-o să ne ducem să ne distrăm. O să fim la vânătoare.— Aha. Cred că asta face, totuşi, lucrurile un pic mai

interesante. Cum crezi tu c-o să găseşti ucigaşul în mulţimeaaia de oameni?

Owen deschise uşa şi ieşi pe strada învăluită în ceaţă.— Deja acum cred că e obsedat de domnişoara Dean. Nu

cred că este în stare să stea o seară întreagă în aceeaşi încăperecu ea fără să se apropie, mai devreme sau mai târziu.

— Obsesia e un lucru foarte puternic şi ciudat, consimţiNick. Închise uşa prăvăliei. Îi împinge pe oameni să facă totfelul de lucruri ilogice şi iraţionale.

— Exact.— Ştii ceva? Nu te-am mai văzut aşa fascinat de un caz de

ceva vreme.— L-am primit de la J&J, sublinie Nick.— Da, răspunse Owen.— Cred că agenţia o să devină un client fidel pe viitor.— Pentru că şi J&J şi Societatea iau în vizor aceiaşi

monştri?Owen schiţă un zâmbet.— Mie, unul, mi se pare că o să avem parte de un

parteneriat îndelungat şi profitabil.

Capitolul 24

— Domnul Sweetwater o să ne însoţească la petrecerea dediseară?

Charlotte ieşi dintre bibliotecile înalte, cu o stivă de volumecu coperte din piele.

— O, Doamne, Virginia, dar ce crezi că faci acolo?— Încerc să găsesc un ucigaş, răspunse Virginia.Charlotte lăsă teancul de cărţi pe masă.— Şi crezi tu că specia asta îşi face veacul pe la

evenimentele mondene?— Domnul Sweetwater pare convins că exemplarul acesta

sigur va fi prezent la recepţie.— De ce?— Pentru că monstrul ăsta are o legătură de-un fel sau altul

cu Institutul.Charlotte cântări acest argument preţ de câteva secunde.— Ei bine, în mod clar oricine care are orice fel de legătură

cu Institutul va fi prezent la petrecerea din seara asta. Cei carenu vin vor sări în ochi tocmai prin absenţă. Dar cum o să leexplici prezenţa lui celorlalţi care vor fi acolo?

— Sinceră să fiu, nu mă gândisem să explic nicicumprezenţa unui ucigaş.

— Nu e deloc amuzant. Ştii foarte bine că m-am referit ladomnul Sweetwater, cum o să explici prezenţa lui acolo? Poţisă-i laşi pe oameni să creadă că ai fost de acord să-i permiţi săte studieze… dar o recepţie nu este chiar locul potrivit pentrupunerea în valoare a puterilor paranormale. E o întruniresocială. Ştii bine ce-o să zică lumea.

— M-am gândit şi eu că o să fie destul de stânjenitor, dar nuştiu cum, după ce zilele trecute am văzut locurile mai multorcrime şi am ajuns la concluzia că s-ar putea să fiu următoareaţintă a acestui ucigaş, am descoperit că nu-mi mai pasă ce zicelumea despre legătura mea cu Sweetwater.

Charlotte se însenină dintr-odată şi îi aruncă o căutăturăatotştiutoare.

— Aha, deci aşa se explică, zise apoi, mulţumită. Şi camcând aveai de gând să-i mărturiseşti şi prietenei tale cele maiapropiate? Mă refer la mine, bineînţeles.

— Ce tot îndrugi acolo?— Ai ceva diferit în ultima vreme. Iniţial, am crezut că e

vorba doar de surescitarea anchetării unei crime, în mod clar,aşa ceva ar reuşi să revigoreze şi-un om în pragul leşinului.Dar aveam eu o bănuială că este vorba de ceva mai mult.

— Cum ar fi? Virginia luă cartea veche din vârful teanculuişi o deschise la pagina cu titlul. Tratat privind invocareaspiritelor în oglinzi. Astea sunt toate cărţile de-aici care săpomenească de lumina din oglinzi?

— Păi… toate care par a conţine informaţii utile.Virginia cântări din priviri teancul de volume din faţa ei.— Nu sunt multe, nu?— Majoritatea scrierilor legate de acest subiect sunt nişte

aiureli superstiţioase. Nu mi s-a părut c-ai fi dispusă să- ițpierzi vremea cu cărţi despre magie şi artele oculte.

— Nu, bineînţeles că nu. Virginia lovi cu degetul în filacărţii pe care o deschisese. Dar asta pare a fi o lucrare desprecum să invoci spiritele. Păi asta nu e o aiureală plină desuperstiţii?

— Ca mulţi practicanţi ai artelor paranormalului, Llewellyn

nu a înţeles pe deplin ce avea în faţa ochilor atunci când s-auitat în oglinzi. Dar asta nu înseamnă că nu a făcut şi nişteobservaţii fascinante. Şi nu mai evita subiectul cu domnulSweetwater. Relaţia ta cu el nu se limitează numai la anchetă,nu-i aşa?

Virginia lăsă să-i scape un oftat.— E chiar atât de evident?— Pentru mine, da. Charlotte zâmbi. Am o puternică

bănuială că nu te mai interesează deloc ideea de a-ţi face oprogramare la doctorul Spinner, pentru tratamentul ăla contraisteriei.

Virginia simţi cum i se înroşeau obrajii.— Sinceră să fiu, ideea de a fi tratată cu un aparat electric

nu m-a încântat deloc, de la început.— Pericolele folosirii curentului electric sunt bine

cunoscute. Zâmbetul lui Charlotte se preschimbă într-o minăde îngrijorare: Dar acum cred că te paşte un alt fel de pericol.

— Crede-mă, sunt perfect conştientă de riscurile pe care leimplică urmărirea unui asasin.

— Mă refeream la legătura ta cu domnul Sweetwater,răspunse Charlotte cu blândeţe. Nu mă înţelege greşit. Suntîncântată că te lansezi într-o aventură frumoasă. Ba chiar teinvidiez. Dar încearcă să vezi cât de cât lucrurile înperspectivă.

Virginia ridică din sprâncene.— Perspectivă?— Nu trebuie să-ţi dăruieşti inima domnului Sweetwater.

Mai mult ca sigur o să ţi-o frângă, chiar fără să vrea. Vinedintr-o cu totul altă lume.

— Înţeleg asta. Dar zău, Charlotte, de ce să mă mai

străduiesc să-mi protejez inima? Am o viaţă întreagă înainte,în care să-mi revin după această iubire imposibilă.

Charlotte cântări această afirmaţie preţ de vreo cincisecunde, după care dădu din cap o singură dată, cu un aerdramatic.

— Ai dreptate. După ce-o să se termine, o să rămâi cu nişteamintiri pline de emoţie. Pe de altă parte, eu n-o să-mi potîncălzi bătrâneţea decât cu rememorări pline de emoţie aleşedinţelor de tratament cu doctorul Spinner.

— Asta dacă nu mori electrocutată.Charlotte se cutremură.— E un gând înspăimântător, nu?— Ca şi o deziluzie în iubire. Dar măcar aşa ceva nu are

consecinţe fatale, sau aşa am auzit. Dacă e să privim jumătateaplină a paharului, sunt convinsă c-o să se găsească doctorispecializaţi în isteria feminină la care să pot apela după celegătura mea cu domnul Sweetwater va ajunge la inevitabilulsfârşit.

— Plus că, având în vedere progresele uimitoare pe care leface ştiinţa, mai mult ca sigur vom avea parte de mai multetipuri de aparate electrice care să fie folosite în scop medical.

— Indubitabil.Se uitară una la cealaltă. Preţ de o secundă, niciuna nu

scoase un sunet. Apoi, după cum li se întâmpla adesea,izbucniră în hohote de râs.

— Ah, Charlotte, ce m-aş face fără tine? zise Virginia.Scoase o batistă şi-şi şterse lacrimile de la ochi.

— Eu ţi-aş duce dorul chiar mult mai mult decât tine,răspunse Charlotte. Îşi recăpătă aerul serios. Eşti absolutsigură că idila ta cu domnul Sweetwater se va sfârşi prost?

— E cel mai probabil scenariu.— Dar aveţi atât de multe lucruri în comun!Virginia se încruntă.— La ce anume te referi?— Mi se pare că talentele voastre sunt destul de

asemănătoare.— El urmăreşte ucigaşi reali. Eu văd morţii în oglinzi. Cum

ţi se pare că seamănă aceste două lucruri?— Bine, poate că nu seamănă, dar sunt complementare,

dacă-nţelegi ce vreau să spun. Dacă e să stai să te gândeşti unpic, o să vezi că faceţi o echipă foarte bună.

— Pentru numele lui Dumnezeu, Charlotte, n-aş vrea cadomnul Sweetwater să se însoare cu mine doar pentru căsuntem o echipă bună de detectivi. Chiar dacă presupunem căar avea această dorinţă, aşa ceva nu e de-ajuns. Am maidiscutat noi despre asta. Şi am luat o hotărâre, chiar în noapteade dinainte să împlinesc douăzeci şi şase de ani. Ori necăsătorim din dragoste, ori nu mai facem deloc pasul acesta.

Charlotte se strâmbă.— La momentul ăla, chiar părea o idee foarte modernă şi

foarte romantică. Dar uneori mă gândesc dacă nu cumva ne-am pripit niţel.

— Hai să lăsăm deoparte chestiile astea deprimante. Săvorbim despre altceva.

— Cum ar fi?— Cred că există cineva care să poată să ne lămurească

oarecum datele anchetei.— Cine?— Doamna de companie a lui Lady Hollister, răspunse

Virginia. S-au întâmplat atât de multe în ultimele câteva zile

încât am uitat cu totul de ea.— Dar de ce e atât de importantă?— S-ar putea să fi fost ultima persoană care s-o fi văzut pe

stăpâna ei în viaţă.Charlotte aruncă o privire peste prima pagină a ziarului

Flying Intelligencer, aflat pe masă.— Din ce se scrie în presă, cadavrul doamnei Hollister a

fost descoperit de doamna de companie. Restul personaluluifusese concediat de dimineaţă, după ce ai fost răpită tu.

— Caz în care, mai mult ca sigur, doamna de companie îşicaută altă slujbă.

— Da. Ochii lui Charlotte scăpărau, încărcaţi cu surescitareaanticipării. Aş putea să mă interesez pe la agenţiile careintermediază angajarea doamnelor de companie, dacă vrei. S-ar putea să dureze ceva, dar n-ar trebui să fie prea greu să ogăsim chiar pe cea care a lucrat pentru Lady Hollister.

— Asta-i o idee genială! zise Virginia. Cât de repede poţisă-ncepi?

Fu întreruptă de zăngănitul clopoţelului atârnat deasuprauşii din faţă a magazinului. Se întoarse chiar la timp pentru a-lvedea pe Owen intrând în încăpere. I se părea că înainta parcămânat de un flux invizibil de forţă. Pulpanele jacheteidescheiate îi fâlfâiau pe lângă corp. Ca de obicei, prezenţa luiîi transmise o stare de încântare şi de conştientizaresurescitată.

În urma lui intră un domn înalt şi slăbănog care, în mod clar,ar fi avut nevoie de o vizită la frizer. Acesta purta un costumscump, făcut la comandă, însă jalnic de mototolit. La gât aveao lavalieră care fusese redusă la un simplu nod inform.

— Bună ziua, doamnelor, rosti Owen. Se opri în mijlocul

încăperii şi făcu o plecăciune foarte formală în direcţia luiCharlotte. Domnişoara Tate, să-nţeleg?

Virginia îşi aminti dintr-odată regulile etichetei.— Charlotte, acesta este domnul Sweetwater.Charlotte se uita fix, fascinată, la Owen.— Da, ştiu. Adevărul e că toţi iniţiaţii din Leybrook ştiu de

dumneavoastră.Pe chipul lui Owen apăru o expresie amuzată.— Să ştii că domnişoara Dean m-a avertizat că aşa stau

lucrurile.Charlotte se îmbujoră.— Aveţi o reputaţie pe cinste în lumea noastră, domnule

Sweetwater.— Da, mi s-a mai spus. Îşi duse mâna înmănuşată către

bărbatul înalt, cu costumul mototolit. Daţi-mi voie să vi-lprezint pe vărul meu, Nicholas Sweetwater. Nick, acestea suntdomnişoara Dean şi domnişoare Tate.

Virginia şi Charlotte îi aruncară o privire politicoasă, însăNick nu părea a fi conştient de prezenţa lor. Până atunci se totplimbase pe lângă biblioteca cu uşi de sticlă şi încuietoare, iaracum cerceta cu mare interes volumele cu coperte din piele.

— Ştii ceva, Owen? Cărţile astea sunt mult maipromiţătoare decât mă aşteptam, declară el sec. Când mi-ai ziscă o să mergem la o librărie specializată în lucrări despreparanormal, am presupus că o să dăm de-o groază de cărţisinistre despre magie şi ştiinţe oculte, dar uite, acum văd unvolum care s-ar putea să fie chiar un exemplar original dinObservaţii despre alchimie a lui Wakefield.

— Dar bineînţeles că e un exemplar original, domnule,replică dur Charlotte. Dacă ar fi fost o copie sau un fals, nu m-

aş fi deranjat să îl pun într-o bibliotecă încuiată.— Poftim? Speriat, Nick se întoarse şi păru să le observe

pentru prima oară pe Charlotte şi pe Virginia. Se făcu imediatroşu ca racul. Ah, mă scuzaţi… Bună ziua, doamnelor.

Virginia mormăi un salut politicos. Acum, că-l putea vedeamai bine, îşi dădu seama că Nick era mai tânăr decât OwenSweetwater – avea undeva la douăzeci şi opt, douăzeci şi nouăde ani. Putea recunoaşte anumite asemănări, mai ales în ceeace privea umerii laţi şi constituţia zveltă a amândurora. Darprivirea inteligentă a lui Nick nu avea acea lucire cunoscătoarecare mocnea în profunzimea ochilor tulburători ai lui Owen.

— Volumul acela e extrem de rar, îl informă Charlotte peNick, pe un ton glacial.

— Ştiu foarte bine asta, răspunse Nick entuziast. Mi-aş dorifoarte tare să-l pot cerceta personal, ca să mă conving deautenticitatea sa.

— Îmi pare rău, nu se poate, răspunse Charlotte, cu un picprea multă dulceaţă în glas.

— Cum adică? Suntem într-o librărie. Vreau să văd o cartepe care s-ar putea să vreau să o cumpăr.

— Din păcate, nu le permit decât iniţiaţilor legitimi înştiinţele paranormale şi cercetătorilor cunoscuţi saurecomandaţi de cineva de încredere să cerceteze volumele dinbibliotecile încuiate, îi declară Charlotte, cu un aer semeţ.Multe dintre cărţile acelea conţin informaţii periculoase. Nu lepot lăsa pe mâna oricui.

Nick se holba la ea, şocat. Apoi se strâmbă.— Vă asigur că am destule calităţi parapsihice. Întrebaţi-l pe

vărul meu, aici de faţă.Owen întâlni privirea Virginiei, care îşi dădu seama că

acesta îşi suprima cu greu un zâmbet larg.— Vă asigur că vărul meu posedă, într-adevăr, nişte abilităţi

parapsihice deosebite, confirmă Owen.— Şi ce dacă? răspunse imediat Charlotte. Abilităţile

acestea nu sunt la fel de importante ca acelea de cercetător. Cepregătire academică are?

Ochii lui Nick se îngustară.— Ţin să vă anunţ, domnişoară Tate, că ştiu mai multe limbi

antice, inclusiv trei sau patru moarte, şi că am descifrat codulmai multor alchimişti din vechime.

Charlotte nu era deloc impresionată.— Am studiat ştiinţele paranormale de când am ajuns să fiu

suficient de mare cât să pot deschide o carte. Ba, mai mult, amscris câteva lucrări pentru Jurnal de cercetare paranormală şiparapsihică, al Societăţii Oculte, care este, ca să spun aşa, opublicaţie mult mai respectabilă decât hârţoaga aceea ridicolăa Institutului Leybrook. Într-adevăr, scriu sub un pseudonim,din cauza faptului că familia noastră nu vede cu ochi buniapariţia numelui Sweetwater în publicaţii, dar asta nu schimbăîn niciun fel statutul academic al lucrărilor mele.

— O, Doamne, murmură Virginia. Mă tem că SocietateaOcultă nu e cea mai utilă referinţă în cazul acesta, domnule.

Nick îşi redirecţionă atenţia asupra ei.— Cum adică?Charlotte îşi drese vocea şi spuse:— Să ştiţi, domnule Sweetwater, că Societatea Ocultă nu e

deloc apreciată în această librărie.— Cum puteţi spune una ca asta? Nick ridică o mână,

arătând către unul dintre rafturi. Din câte văd, aveţi colecţia pemai mulţi ani a Jurnalului editat de Societate. Ceea ce

înseamnă că aveţi câteva dintre articolele mele de cercetarechiar aici, între aceşti patru pereţi.

— Într-adevăr, sunt abonată la Jurnal, recunoscu Charlotte.Dar asta nu înseamnă că-i privesc cu ochi buni pe cei dinSocietate, care mereu mi s-au părut o adunătură de personajearogante şi enervante.

— Şi mie, replică Nick. De-aceea nici nu fac parte dinSocietate.

Owen îşi drese vocea şi interveni:— Bine, asta şi faptul că membrii familiei Sweetwater nu au

obiceiul de a se alătura vreunei organizaţii.— Nu asta contează acum, mormăi Nick.— Nu, nu contează, consimţi Charlotte.În mod clar considerând că schimbul de replici

contradictorii durase destul, Owen preluă frâiele discuţiei:— Acum, că am supravieţuit cu toţii politeţurilor de început,

zise, v-aş sugera să trecem la situaţia care ne-a făcut să neîntâlnim astăzi.

— O idee excelentă, spuse repede Virginia.— Vărul meu mă ajută la această anchetă, continuă Owen.

În dimineaţa aceasta a reuşit să-i dea de urmă meşteşugăreseicare a făurit armele mecanice.

— Ce veste minunată, zise Virginia.Nick se strâmbă şi interveni:— Ba nu e, îmi pare rău. Eu şi Owen ne-am dus la atelierul

ei. Era gol. Doamna Bridewell, meşteşugăreasa noastră, adispărut fără urmă, împreună cu straniile ei creaţii şi registrelecontabile ale atelierului.

— Ah, reacţionă Virginia, dezamăgită. Şi-acum ce facem?— O s-o lăsăm pe doamna Bridewell în seama celor de la

J&J, răspunse Owen. Aş vrea ca Nick să ne ajute cu un altaspect al anchetei noastre. S-a declarat deja de acord săparticipe la recepţia organizată de Institut în seara asta. Vreausă evalueze posibilii suspecţi care s-ar afla acolo.

Charlotte îl scrută pe Nick printre pleoapele îngustate.— Vă pricepeţi la aşa ceva, domnule Sweetwater?— Da, răspunse acesta. Sincer să fiu, chiar mă pricep.— Şi cum aveţi de gând să intraţi în sala de recepţii a

Institutului? întrebă Charlotte. Pentru a participa la petrecere,trebuie să fi fost invitat sau să însoţiţi o persoană care a fostinvitată.

— Am rezolvat deja problema asta, răspunse Owen. Nick osă fie însoţitorul dumitale, domnişoară Tate.

Charlotte deschise larg ochii.— Poftim?— Nick are talentul de a detecta detaliile mărunte. Vreau să-

mi pot compara propriile observaţii legate de ceilalţi oaspeţi aiInstitutului cu ale sale.

— Îmi pare rău, dar… începu Charlotte, pe un ton de răuaugur.

— Deja toată lumea de la Leybrook mă cunoaşte, continuăOwen – sau cel puţin îşi închipuie că mă cunosc. Dar nimenin-o să-l recunoască pe Nick.

— Eu nu prea ies în lume, le explică acesta din urmă.— Îl veţi prezenta pe Nick ca un iniţiat nou, care doreşte cu

ardoare să între în comunitatea voastră, explică Owen.Charlotte pufni într-un mod discret şi elegant.— Nu-mi pot închipui nici în ruptul capului cum ar putea să

meargă un asemenea plan. Îi aruncă o privire fioroasă luiNick: Şi ce fel de talente veţi pretinde a poseda, domnule?

Nick se îmbujoră.— O să mă prefac a fi unul dintre şarlatanii ăia care invocă

spirite. Nici că există un talent mai uşor de falsificat.— Asta pentru că spiritele nu există, răspunse tăios

Charlotte. Prin definiţie, cei care pretind că văd spirite sunt fienişte impostori, fie nebuni de legat. Dar în Londra existăefectiv sute şi sute de persoane cu calităţi de medium,domnule, poate chiar mii. Talentul dumitale nu va părea cevaieşit din comun.

— Adică exact ce urmăresc şi eu, răspunse elegant Owen.Nimeni n-o să-i dea prea mare atenţie încă unui iniţiat carepretinde că poate invoca spiritele. Nick nu va fi văzut ca uncontracandidat serios sau ca o ameninţare de către niciunuldintre ceilalţi invitaţi. Iar asta înseamnă că va putea cercetatotul fără să bată la ochi.

— Înţeleg, zise repede Virginia, înainte ca Charlotte să maipoată veni cu un contraargument. Un plan foarte ingenios.Avem şi noi veşti: Charlotte s-a oferit să se intereseze pe laagenţiile care intermediază angajarea doamnelor de companie.Bănuim că acum doamna de companie a lui Lady Hollister îşicaută altă slujbă. S-ar putea să dea de ea.

— Minunat, răspunse Owen. Părea impresionat şi foarteîncântat. Mulţumesc foarte mult, domnişoară Tate. Ne-ar fi demare ajutor să dăm de ea.

— Să văd ce-o să aflu, spuse Charlotte, îmbunată derecunoştinţa evidentă din cuvintele lui Owen.

— Acum, vă rog să ne scuzaţi, dar trebuie să ne retragem.Owen porni către uşă. Eu şi Nick avem de pus la punct câtevadetalii până la petrecerea de diseară.

Nick îşi plecă scurt capul în direcţia Virginiei.

— Mi-a părut bine, domnişoară Dean. Apoi se uită îndirecţia lui Charlotte: Am avut o discuţie interesantă,domnişoară Tate.

Cei doi ieşiră şi se pierdură în ceaţă înainte ca Virginia şiCharlotte să fi apucat să le spună la revedere.

— Ei bine, zise Charlotte, când reuşi să vorbească, se parecă ambii domni Sweetwater se pricep de minune la retrageriexpeditive.

— Chiar aşa, recunoscu Charlotte. Mai, mai c-ai crede că aucapacitatea paranormală de a dispărea efectiv.

Capitolul 25

În seara aceea, la ora nouă fără un sfert, Virginia stăteaîmpreună cu Pamela Egan într-o zonă relativ liniştită a sălii derecepţii a Institutului. Cercetau amândouă încăpereaaglomerată. Cu cincisprezece minute mai devreme, Virginia îizărise pe Charlotte şi pe Nick intrând. Din câte se părea,nimeni nu păruse a-i lua în seamă în mod deosebit.

Totuşi, când Virginia intrase în sala de recepţie, la braţul luiOwen, reacţia celorlalţi fusese în mod evident diferită. Tăcereascurtă care se lăsase peste mulţime, urmată de o izbucnirebruscă de discuţii aprinse, fusese cât se poate de grăitoare.Toată lumea îi observase.

Pamela îşi tot rotea privirea prin încăpere.— N-ai cum să nu observi că Gilmore Leybrook e un măgar

îngâmfat. Făcu o pauză, pentru a lua o sorbitură sănătoasă deşampanie. Păcat că el trage toate sforile în Institut.

— Partea bună e că, din câte am auzit, are de gând să pleceîntr-un turneu în Europa cât de curând, zise Virginia.

— Oho. N-avem decât să sperăm că, după aceea, o să i separă obligatoriu să facă acelaşi lucru şi în America. Când esteîn Londra, se dă important şi ne tratează pe toţi de parcă astaar fi Societatea Ocultă, iar el ar fi un Jones adevărat.

— Ei, oricum este aproape echivalentul unui Jones aici, laInstitut. Hai să fim corecte, totuşi, Pamela, amândouăcâştigăm mai mult acum, că ne numim iniţiate Leybrook.

— Crede-mă, Leybrook ştie foarte bine cât îi suntem deîndatorate.

— Ăsta-i preţul succesului în afaceri, Pamela.— Cam piperat, dacă e să mă-ntrebi pe mine.Pamela era o femeie impunătoare, cu forme pline, de

patruzeci şi ceva de ani, care câştiga foarte bine din legăturastabilită cu spiritul unei prinţese din Egiptul antic. Pentru aonora spiritul care-i înseninase într-atât situaţia financiară, îşipurta părul vopsit negru într-un stil pe care coafeza ei îlnumise „Cleopatra”. Pentru a potenţa efectul dramatic, îşipusese şi o diademă aurie, incrustată cu cristale strălucitoare.Îşi conturase puternic ochii cu kohl, iar rochia cu volane pecare o purta în această seară avea o nuanţă cunoscută subnumele de „verde egiptean”.

Pamela aşteptase până ce Owen plecase de lângă Virginiapentru a lua două pahare cu şampanie strecurându-se prinmulţime cu viteza unui rechin ce săgetează apele oceanului.Era o prietenă veche şi, în trecut, o îndrumase şi-i oferiseafecţiune, susţinere şi sfaturi de afaceri extraordinare, care oajutaseră pe Virginia să se lanseze pe cont propriu ca iniţiată înştiinţele paranormalului. Virginia ţinea foarte mult la ea, darPamela era o bine-cunoscută bârfitoare, care se mândrea cufaptul că mereu era la curent cu cele mai recente zvonuri şi

scandaluri.— Apropo de Leybrook, zise Pamela, am auzit că relaţia lui

cu noua sa asistentă a-nceput deja să scârţâie.— N-a durat prea mult, constată Virginia.— Ei, asistentele lui nu rezistă niciodată prea mult. Pamela

mai luă o înghiţitură de şampanie şi lăsă paharul jos. Bănuiesccă fermecătoarea Adriana a început să ceară una-alta.

— Leybrook îşi schimbă asistentele ca pe ciorapi. Adrianasigur a ştiut asta când a acceptat postul. Nu e ca şi cum ar fivreun secret sau aşa ceva.

— Corect, dar ştii tu cum e. Fiecare nouă asistentă îşiînchipuie că va rămâne lângă el pentru totdeauna.

Gura Pamelei se strâmbă într-o grimasă dispreţuitoare. Dacăn-aş şti că nu-i cazul, aş putea să jur că Leybrook are, într-adevăr, un talent, mai precis o pricepere paranormală în artaseducţiei. Mai mult, îşi poate exercita farmecul în egalămăsură şi asupra bărbaţilor, nu numai a femeilor. Uită-tenumai cum se înghesuie toţi să fie cât mai aproape de el înseara asta. Oaspetele de onoare a fost dat uitării cudesăvârşire. Sărmanul D.D. Pinkerton e blocat într-un colţ, cuEdward Drummer, care mai mult ca sigur îl plictiseştegroaznic. Ah, văd că domnul Welch se duce, totuşi, într-acolosă-l salveze pe Pinkerton.

— Nu e cazul să apelăm la explicaţii paranormale pentruputerea remarcabilă de atracţie pe care o exercită Leybrook,răspunse Virginia. Este un bărbat chipeş şi e deosebit dedeştept. Ce-i al lui e-al lui, trebuie să recunoaştem. E un iniţiatde mare succes care atrage mereu mulţimi considerabile,oriunde se duce. Niciodată nu rămâne cu bilete nevândute.

Din momentul în care ajunsese – mai târziu, după cum făcea

toată lumea bună – cu frumoasa lui asistentă la braţ, GilmoreLeybrook fusese vedeta petrecerii, în mod clar, îl eclipsasetotal pe oaspetele de onoare.

Leybrook îşi adunase turma de admiratori în centrulîncăperii. Era un bărbat înalt, cu trăsături ca sculptate şi oconstituţie atletică, dar graţioasă, pusă în valoare de costumulde seară elegant, croit impecabil. Părul negru îi era tuns dupăultima modă. Nimeni nu ştia de unde provenea, însă aveamanierele şi accentul unui domn foarte bine educat.

Virginia era de părere că, evident, un actor bun putea imitacu succes purtările unuia din clasa superioară. Leybrook n-arfi fost nicidecum prima persoană de obârşie modestă care să-şifacă apariţia în societatea londoneză şi să-i convingă pe toţi căse născuse şi crescuse în cele mai exclusiviste cercuri.

Asistenta sa, Adriana Walters, arăta la fel de spectaculos cade obicei, însă ceva din atmosfera care o înconjura arăta clarcă nu era deloc încântată. Evident simţind că cineva o studia,întoarse capul şi o privi direct pe Virginia. Ochii îi erau plinide o atâta furie încât, preţ de câteva secunde, Virginia ar fiputut jura că simţise energia aceea nefastă tremurând în aer.

— O, Doamne, murmură Pamela. Cunosc expresia aia a eişi, crede-mă, nu vesteşte nimic bun.

— Doar nu crezi că…— Că preafrumoasa Adriana îţi aruncă priviri ucigaşe pentru

că ar avea ceva motive să creadă că Leybrook o s-oînlocuiască cu tine? Ba da, exact asta cred.

— Absurd! De ce să mă vrea pe mine Leybrook caasistentă? E evident că n-am calităţile fizice pe care le pretindepentru o asemenea poziţie. Am sâni mult prea mici, iar părulmult prea roşcat.

Pamela îşi luă un aer de preoteasă pe cale de a rosti oprorocire nefastă. Glasul i se modulă într-o tonalitate maijoasă, mai răguşită:

— Prinţesa îmi spune că şi-a schimbat criteriile, declamă.Virginia nu luă deloc în seamă efectele dramatice.— De ce-ar face una ca asta?— Habar n-am, răspunse Pamela, de data aceasta pe o voce

normală. Măcar ai fost prevenită. Şi dă-mi voie să-ţi mai dauîncă un sfat, un îndemn la precauţie.

— Ce anume?— Eu, una, n-aş accepta vreo invitaţie la ceai venită din

partea Adrianei. E genul de femeie care nu s-ar da în lături dela a-ţi adăuga o linguriţă de cianură în ceaşcă.

Virginia schiţă un zâmbet.— O să ţin minte, deşi cred că e foarte improbabil să

primesc o asemenea propunere de la ea.— În cazul acesta, hai să ne concentrăm pe un subiect mult,

mult mai interesant.Virginia se pregăti să facă faţă atacului.— Şi anume?— Acela al legăturii tale cu domnul Sweetwater,

bineînţeles.— Pamela, sunt convinsă că ai aflat deja noutăţile.— A, da, vuieşte tot Institutul. Pamela îi aruncă o ocheadă

piezişă. Dar e adevărat?— Am fost de acord ca domnul Sweetwater să mă studieze

în exerciţiul activităţii mele de iniţiată. E convins că-mi poatemăsura emisiile de energie parapsihică.

— Ştii bine ce le-a făcut lui Digby şi lui Hobbes. După ce i-a demascat drept impostori, Leybrook a fost nevoit să-i

excludă din Institut, pentru a evita publicitatea negativă. Nu-ţifaci griji că ai putea păţi şi tu la fel? Cum poţi să dovedeşti căai capacităţi autentice?

— Domnul Sweetwater susţine că e convins că am talenteparapsihice.

— Am înţeles. În ochii Pamelei apăru imediat o scăpărare.Asta explică restul zvonurilor care circulă.

— La ce te referi?Pamela îi adresă un zâmbet cunoscător.— Zvonuri că legătura ta cu domnul Sweetwater depăşeşte

graniţele cercetării şi experimentelor ştiinţifice.„Ştiai că o să auzi asta”, îşi spuse Virginia. Şi totuşi, nu se

aşteptase la o abordare atât de directă. Dar îşi dădu seama căar fi trebuit să o fi făcut. În fond, discuta cu Pamela, careavusese aproape la fel de multe legături amoroase ca şiLeybrook.

— Doamne, Dumnezeule, dar de unde ţi-a venit ideea asta?reuşi să spună, pe un ton relaxat.

— Virginia, vorbeşti cu mine, nu cu vreunul dintre clienţiităi. N-are niciun rost să încerci să ocoleşti răspunsul. Tecunosc prea bine.

— Aş prefera să nu discut despre relaţia mea cu domnulSweetwater, răspunse Virginia, încet.

— Eşti femeie în toată firea, nu mai eşti fetişcananeexperimentată care încerca să-şi pună bazele unei cariere.Respect asta. Dar ştiu foarte bine că nu ai cine ştie ceexperienţă în relaţiile cu bărbaţii.

— Am avut mulţi clienţi bărbaţi.— Mă refeream la experienţele din viaţa personală, şi tu ştii

bine asta, replică Pamela. Zău acum, dacă ai fi ales aproape

oricare alt bărbat pentru genul acesta de aventură, aş fi fost înculmea fericirii pentru tine. Toate femeile au dreptul la oocazie de a descoperi pasiunea romantică. Dar de ce naiba ţi-aigăsit să începi o idilă tocmai cu Owen Sweetwater?

— Pentru numele lui Dumnezeu, Pamela, poţi să vorbeşti unpic mai încet, te rog?

— Nici că există vreunul mai nepotrivit pentru tine. Bachiar, la finalul acestei aventuri, s-ar putea să se hotărască să-ţidistrugă cariera. Ai muncit din greu ca să-ţi construieşti oreputaţie. Chiar n-aş vrea să te văd dând cu piciorul unui viitorpromiţător.

— Nu cred că domnul Sweetwater o să declare c-aş fi oimpostoare, spuse Virginia.

Se opri când simţi o prezenţă în spatele ei.— Staţi liniştite, n-o să se întâmple aşa ceva, spuse Owen,

pe un ton foarte sec.Pamela trase aer în piept, surprinsă, şi se întoarse atât de

rapid încât din paharul pe care-l ţinea în mână se vărsarăcâteva picături de şampanie.

— Domnule Sweetwater, nu mi-am dat seama că eraţi înapropiere.

Virginia se întoarse mai încet. Owen avea în mâini douăcupe cu şampanie. Pe chip avea întipărit cel mai glacialzâmbet al său. Costumul său negru de seară, croit impecabil,precum şi cămaşa albă, mascau oarecum aura de forţă brutăcare potenţa mereu aerul din jurul său.

— Dă-mi voie să ţi-o prezint pe prietena mea, rosti Virginia,subliniind subtil ultimele două cuvinte, astfel încât Owen săînţeleagă că nu-i permitea să se poarte nepoliticos cu Pamela.Domnişoara Egan e o iniţiată foarte respectată. M-a ajutat

foarte mult pe când eram la începutul carierei. Adevărul e cămare parte din succesul de care mă bucur azi se datoreazăsfaturilor şi contactelor pe care a fost într-atât de bună încât sămi le ofere.

Gheaţa din privirile lui Owen fu înlocuită de amuzament.Zâmbetul i se mai încălzi cu câteva grade. Îşi plecă scurtcapul, într-un gest politicos, în direcţia Pamelei.

— În cazul acesta, încântat să vă cunosc, domnişoară Egan,spuse.

Pamela îşi recăpătă stăpânirea de sine, însă Virginia ar fiputut jura că o văzuse roşind.

— Dar vă rog să mă credeţi că nu am niciun motiv s-oconsider pe domnişoara Dean o impostoare, preciză apoi. Luăo înghiţitură de şampanie şi îi adresă Virginiei un zâmbet plinde valenţe intime. Ba chiar cred că are un talent extraordinar.

— Veţi dezvălui această informaţie presei, la încheiereastudiului dumneavoastră privind puterile ei? întrebă Pamela.S-ar putea ca o asemenea declaraţie să facă minuni pentrucariera ei.

Owen se întoarse din nou către ea, ridicând uşor dinsprâncene.

— O să-mi facă mare plăcere să comunic ziariştilor cădomnişoara Dean posedă abilităţi parapsihice autentice, darmă îndoiesc că ar avea nevoie de laudele mele. Din câte văd,se descurcă foarte bine şi fără ele.

Pamela îi oferi un zâmbet ca de oţel.— Domnule Sweetwater, în domeniul nostru, nu se poate să

ai parte de prea multă publicitate pozitivă. Din punctul meu devedere, având în vedere situaţia, mi se pare că aţi putea măcarsă faceţi nişte declaraţii măgulitoare despre ea în presă.

— Situaţia? repetă Owen, pe un ton care nu prea prevedealucruri bune.

— Mă refeream, bineînţeles, la faptul că profitaţi de fireageneroasă a domnişoarei Dean pentru a vă duce la bun sfârşitproiectul de cercetare, răspunse Pamela, cu detaşare. Vă faceun serviciu enorm, nu-i aşa, domnule Sweetwater?

Virginia se făcu mică.— Nu-i nicio problemă, Pamela, crede-mă.Owen îi adresă Virginiei o privire prelungă şi piezişă.— Da, domnişoară Egan, îmi face o mare favoare.— În cazul acesta, corect ar fi să o răsplătiţi la finalul

proiectului, zise Pamela. Iar cel mai mare ajutor pe care i l-aţiputea da ar fi să vă asiguraţi că beneficiază de publicitateanecesară pentru a câştiga nişte clienţi noi.

— Înţeleg, zise Owen.— În fond, nu e ca şi cum aţi avea posibilitatea să-i oferiţi

altceva… care să-şi păstreze valoarea în timp, nu-i aşa?întrebă Pamela, cu subînţeles.

— Pamela, te rog, o imploră Virginia. E de-ajuns.— Cam aşa. Pamela îi adresă un zâmbet prietenei ei. Să te

simţi bine în seara aceasta, draga mea, şi nu uita deavertismentul primit de la prinţesă.

— N-o să uit.Pamela îşi ridică un pic poalele verzi şi se pierdu graţios în

mulţime.Owen se uită lung în urma ei.— Ce era cu avertismentul acela de la prinţesă?— Nimic important. Oare ce-or face Charlotte şi Nick? I-am

pierdut din priviri. Ah, la naiba!— Ce mai e?

— Gilmore Leybrook şi asistenta lui vin încoace. Ei,presupun că n-aveam cum să evităm asta.

Owen privi şi el în aceeaşi direcţie, foarte concentrat dintr-odată. Atmosfera din jurul lui deveni chiar mai încărcată.

— Ar trebui să fie interesant, zise.

Capitolul 26

— Nu merge, rosti Nick.Charlotte tocmai intenţiona să ia o gură de şampanie. Se

opri şi se uită la el, îngustând un pic ochii, pentru că-şi lăsaseochelarii în poşetuţa elegantă, brodată cu mărgele, care atârnade panglica din talie a rochiei ei. Din raţiuni pe care nu erasigură că voia să le cerceteze, în după-amiaza anterioară sehotărâse că voia să arate cât mai bine în seara aceasta. Şi,conform jurnalelor de modă, ochelarii nu erau cele maiatrăgătoare accesorii de seară.

Consecinţa mai puţin fericită a acestei alegeri de stil era că,acum, sala de recepţii aflată sub balconaşul unde stăteaîmpreună cu Nick nu era decât o pâclă colorată. Dar, deaproape, putea să-l vadă foarte bine pe Nick. Şi decise că arătafoarte bine în haine de seară. Da, adevărul este că în trăsurăfusese nevoită să-şi pună ochelarii pentru a-i aranja una-alta lahaine. Dar nu avusese nevoie decât de câteva minute pentru a-i reface nodul jalnic de la lavalieră. Iar când îi spusese, într-unmod destul de discret, că nasturii vestei din satin fuseserăîncheiaţi strâmb, Nick rezolvase imediat problema.

— Ce nu merge? întrebă.— Planul lui Owen, răspunse Nick. Tonul îi trăda

nedumerirea. Nu înţeleg. Când vine vorba de lucruri de-astea,

planurile vărului meu merg ca pe roate. Dar, de data asta, nu ecazul.

Cerceta mulţimea de sub ei ca şi cum ar fi avut în faţaochilor o anagramă dificilă. Deşi Charlotte nu putea distingedetaliile, ştia că balconaşul în care se aflau, gândit iniţialpentru a-i ascunde pe muzicienii care asigurau atmosfera laorice bal, îi oferea lui Nick o perspectivă completă asuprasălii.

— Credeam că obiectivul dumneavoastră e să găsiţi semnesubtile că cineva dintre cei aflaţi în această încăpere ar fideosebit sau obsesiv de interesat de Virginia, spuse Charlotte.Zău aşa, cât de greu poate fi asta, domnule? Ideea era că aţiavea un talent deosebit la observarea detaliilor.

— Întâmplător, asta e destul de greu, pentru că sunt maimulţi oameni care par să fie foarte interesaţi de persoanadomnişoarei Dean. Singurele persoane care nu au aruncatocheade discrete către ea şi vărul meu sunt servitorii. Prin salăcirculă tot felul de speculaţii.

— Legate de legătura ei cu domnul Sweetwater, da, am şiavertizat-o pe Virginia în privinţa asta. Ştiam sigur că toţi sevor gândi la ce e mai rău.

— La naiba! Doar nu bănuiesc că îl ajută pe Owen săancheteze crimele?

— Nu, bineînţeles că nu. Mult mai rău de-atât. Au impresiacă are o idilă secretă cu el.

— Atâta tot? Nick părea deosebit de uşurat. Ei, atunci nu-inevoie să ne facem griji. Nu văd cum genul ăsta de bârfe arputea să-i facă vreun fel de probleme lui Owen. Pentru osecundă, m-am temut că planul lui era în pericol să sedestrame.

Charlotte se uită lung la el.— Am zis ceva greşit? întrebă Nick.— Discutăm aici de reputaţia prietenei mele celei mai bune.

Vă rog, încercaţi să nu mai fiţi atât de îngrijorat, domnule.— Nu pot să-nţeleg cum zvonurile despre o legătură cu

Owen ar putea să-i afecteze negativ reputaţia domnişoareiDean. Nu este ca şi cum ar fi o fetişcană de optsprezece ani, acărei familie încearcă să încheie o căsătorie de convenienţă.

Charlotte nu zise nimic, ci doar se uită din nou la el.Simţind că înainta pe gheaţă subţire, Nick îşi drese vocea.— În mod evident, domnişoara Dean e o femeie modernă,

continuă, pe un ton oarecum mai slab.— Ca şi mine, răspunse Charlotte. Sunteţi mereu aşa de

nătâng, domnule?Nick lăsă să-i scape un oftat.— Când vine vorba de deosebiri de nuanţă legate de astfel

de chestiuni, mă tem că da.— A fost destul de nepoliticos să subliniaţi că eu şi Virginia

avem o anumită vârstă.— Nici nu mi-a trecut prin minte să sugerez c-aţi fi trecute,

preciză Nick în grabă. Doar că sunteţi femei în floarea vârstei.— Mulţumesc, acceptă Charlotte. Daţi-mi voie să vă explic

esenţa problemei noastre, domnule. Deşi e adevărat că, lavârsta ei, Virginia e liberă să-şi permită o idilă discretă,dificultatea prezentată de situaţia noastră e că bărbatul cu caretoată lumea crede că are o legătură nu e nimeni altul decâtvărul dumneavoastră.

Chipul lui Nick deveni dintr-odată lipsit de orice expresie.— Şi ce dacă?— În caz că n-aţi observat încă, nimeni de-aici nu are

încredere în Owen Sweetwater.— Înţeleg. Faţa lui Nick arăta că începea să vadă situaţia în

adevărata sa lumină.— Graţie acestei pasiuni recent descoperite de a-i demasca

pe iniţiaţii Leybrook în presă, toţi cei care au vreo legătură cuInstitutul sunt convinşi că reprezintă o ameninţare serioasă lacarierele lor.

— Înţeleg, zise Nick din nou.— Era cu totul altceva când toţi credeau că Virginia îi

permitea să-i studieze talentele. Acum însă, se zvoneşte că aravea o idilă cu el. Aşa că nu mai au încredere că n-o să leexpună secretele bărbatului pe care-l iubeşte. Mă tem că, dupăce domnul Sweetwater îşi va fi încheiat ancheta, prietena mean-o să mai fie deloc bine-venită aici, la Institut.

— Aha, consimţi Nick, care evident gândea la fel. Poate căar trebui să se gândească să între în Societatea Ocultă. Dacăstau să mă gândesc bine, ar trebui să vă afiliaţi amândouă.

— Lăsaţi aiurelile, domnule. În Societate n-au fost niciodatăpriviţi cu ochi buni iniţiaţii ca noi, care trebuie să-şi câştigeexistenţa de pe urma talentelor lor.

— Ei, se spune că Societatea se transformă destul de rapid,acum că Gabriel Jones a preluat rolul de Maestru.

— Om trăi şi om vedea dacă domnul Jones poate săreinventeze Societatea Ocultă, răspunse Charlotte. Chiar dacăaşa ceva e cu putinţă, eu şi Virginia vom fi în continuareobligate să muncim ca să putem să ne întreţinem. Din raţiunipractice, asta implică menţinerea legăturii cu InstitutulLeybrook. Prin asocierea cu domnul Sweetwater, Virginia nu-şi pune în pericol reputaţia personală, ci cariera şi tot viitorulsău, de fapt.

— Înţeleg, spuse Nick, pentru a treia oară. Admira încontinuare mulţimea de dedesubt. Mă tem că, în privinţaaceasta, răul e deja făcut.

Speriată, Charlotte îşi pescui repede ochelarii din poşeta deseară şi şi-i împinse pe nas. Îi cercetă atent pe Virginia şi peOwen. Nu era nevoie de cine ştie ce sensibilitate paranormalăpentru a simţi aura de energie din jurul celor doi. Owen stăteaun pic prea aproape de Virginia, chiar în interiorul sfereiinvizibile de spaţiu personal pe care o doamnă îl interpuneaîntotdeauna între ea şi alte persoane. Poziţia lui avea ceva înacelaşi timp protector şi posesiv. Era ca şi cum ar fi trimis unmesaj mut tuturor celorlalţi bărbaţi din sală, proclamându-şidreptul de proprietate asupra Virginiei. Fie că o ştia sau nu,Virginia era îndrăgostită.

— Să-l ia naiba, zise în şoaptă. Strânse balustrada cudegetele înmănuşate. Cum îndrăzneşte să-i facă una ca astaprietenei mele?

Lângă ea, Nick înmărmuri. Charlotte ştia clar că se uita laea, nu la mulţimea de jos.

— Domnişoară Tate, vă rog să vă amintiţi, totuşi, că vărulmeu a încheiat o convenţie cu prietena dumneavoastră doar cuscopul de a descoperi identitatea ucigaşului care s-ar putea săo vizeze chiar pe ea, rosti el încet. Owen încearcă să o aperepe Virginia.

Charlotte făcu un efort de voinţă să-şi recapete stăpânirea desine.

— Da, bineînţeles. Vă rog să mă iertaţi. Uneori, logica îmieste amuţită de forţa imaginaţiei. S-ar putea să fie din cauză căam petrecut prea mult timp cercetând proprietăţile energieiformidabile generate între două persoane cu calităţi deosebite

care sunt atrase fizic una de cealaltă.— Ce coincidenţă! Nick părea de-a dreptul încântat. Şi pe

mine mă fascinează acest subiect.— Chiar aşa, domnule Sweetwater? Charlotte îşi simţea

obrajii arzând. Sunteţi mereu atât de direct?— Mi s-a mai spus că am tendinţa de a vorbi fără

menajamente uneori, recunoscu acesta, ruşinat. Îmi cer scuze.— Sunteţi iertat, domnule, răspunse Charlotte, cu rigiditate

în glas.Bărbatul îşi drese vocea.— Bine atunci, să ne întoarcem la oile noastre, nu?— O idee foarte bună.— Din câte se vede, singura persoană care atrage mai multe

priviri decât domnişoara Dean şi vărul meu este bărbatul acelaînalt din centrul încăperii, care-o ţine la braţ pe blonda aceeacu decolteu generos.

— Gilmore Leybrook, preciză Charlotte. E chiar fondatorulInstitutului. Blonda este cea mai nouă asistentă a sa, AdrianaWalters. Leybrook a avut o groază.

Nick păru foarte intrigat de această informaţie.— Interesant.— De ce ziceţi asta? Pentru că e frumuşică?— Hmm? Nu. Nick îşi strânse ambele palme pe balustrada

balconului. Mi se pare foarte interesant pentru că Leybrookpare să-i acorde o atenţie destul de mare domnişoarei Dean.Iar acum se apropie de ea. Faptul că e cu Owen nu pare să-l fidescurajat nicidecum.

Charlotte aruncă o privire peste încăperea de jos.— O, Doamne. Doar nu credeţi că Leybrook are vreo fixaţie

nesănătoasă legată de ea?

— Ba da, chiar cred, răspunse Nick. Ca şi domnişoaraWalters, se pare.

— Ce vreţi să spuneţi?— Ceea ce vreau eu să spun, domnişoară Tate, este că

pericolul pe care o paşte pe prietena dumneavoastră vine dincu totul altă direcţie decât credeţi.

Capitolul 27

Gilmore Leybrook îi adresă un zâmbet Virginiei.— Dumneavoastră şi domnul Sweetwater aţi făcut ceva

vâlvă printre iniţiaţii Institutului. Din câte am auzit, aţi fost deacord să-i permiteţi să vă studieze în exerciţiul funcţiunii.Foarte îndrăzneaţă idee, domnişoară Dean.

Ascultând cuvintele adresate de Leybrook Virginiei, Owenluă o înghiţitură de şampanie. Îşi închipuia lesne cum ar fi fostsă-i smulgă capul lui Leybrook de pe umeri. Ar fi fost oactivitate extrem de satisfăcătoare, însă, cel mai probabil,Virginia nu ar fi fost de acord.

„Doamne, Dumnezeule, sunt gelos”, îşi dădu seama.Această revelaţie îl străbătu ca o descărcare electrică.

Trecuse atât de mult timp de când simţise această emoţieprimitivă încât aproape că nici n-o recunoscu, în fond, maiexistau şi alte simţiri care-ţi făceau părul măciucă şi-ţiinduceau o tensiune cruntă, de parcă aveai să te arunci înbătălie, încordându- i tot corpul. Vânarea unui criminal îițtrezea aceleaşi trăiri. Dar numai şi numai gelozia reuşea să-idea senzaţia aceea de contorsionare a măruntaielor şi-i anulaorice pornire raţională. Cam la un minut după ce Virginiafăcuse prezentările, Owen ajunse la concluzia că fondatorul şi

directorul Institutului era inteligent, viclean şi necruţător. Nucă ar fi fost nevoie de prea mari calităţi intuitive pentru aşaceva. Era şi logic să regăseşti aceste calităţi la un bărbat careizbutise să clădească o instituţie atât de profitabilă, mai ales căla baza ei se aflau impostura şi iluzia.

Lucrul cu adevărat fascinant legat de Leybrook era căatmosfera din jurul său era încărcată abia perceptibil cuenergia care indica o înzestrare puternică. Mulţi dintre iniţiaţiiInstitutului erau nişte şarlatani, dar Leybrook poseda niştetalente parapsihice remarcabile. Iar asta îl făcea mult maipericulos decât orice şarlatan.

— Domnul Sweetwater e de profesie cercetător, ziseVirginia. N-am găsit niciun motiv pentru care să-i refuzsolicitarea de a-mi studia activitatea.

Adriana Walters îi zâmbi lui Owen.— Fascinant, domnule Sweetwater. Vă rog, spuneţi-ne şi

nouă ce aţi descoperit despre domnişoara Dean.Privind lucrurile obiectiv, Owen trebui să recunoască faptul

că Adriana era o femeie uluitor de frumoasă.Ochii însă stricau totul. Pe el îl duceau cu gândul la

dragonul acela mecanic.— Nu mă îndoiesc nicidecum de înzestrarea domnişoarei

Dean, răspunse. Este o iniţiată cu puteri deosebite.Leybrook îşi aţinti privirea asupra lui, ridicând elegant dintr-

una dintre sprâncenele sale negre, frumos arcuite. În ochi îijuca o scânteiere de speculaţie glacială.

— Din păcate, nu ai ajuns la aceeaşi concluzie şi în legăturăcu alţi doi iniţiaţi de-ai Institutului.

— Sunt convins că-şi vor reface carierele, spuse Owen. Uniniţiat versat nu poate fi doborât de câteva comentarii

negative. În fond, publicul larg îşi doreşte cu ardoare să creadăîn ceva. Dar, pe de altă parte, sunt convins că tu ştii asta,Leybrook. Ai construit o afacere de mare succes bazându-teexact pe asta.

— Din păcate, cele două cititoare în oglinzi care au sfârşitîntr-un mod atât de prematur şi de misterios în ultimele douăluni nu mai au cum să-şi refacă nimic, nu? întrebă încetLeybrook.

Virginia rămase înmărmurită. Ca şi mai mulţi dintre ceiaflaţi în apropiere. Câţiva întoarseră capul către ei. Pesteoamenii aflaţi din întâmplare în jur se lăsă o tăcere nefireascăşi apăsătoare.

Adriana trase repede aer în piept.— Gilmore? Ce vrei să spui cu asta?Expresia Virginiei deveni tensionată.— Ştim cu toţii la ce face referire domnul Leybrook.

Încearcă să sădească în minţile noastre ideea că domnulSweetwater ar avea vreo legătură cu morţile doamnelorRatford şi Hacket. Ceea ce e complet neadevărat.

Leybrook se întoarse către ea, cu o expresie profundîngrijorată:

— Puteţi să fiţi sigură de asta, domnişoară Dean? Nimenidin cei prezenţi nu ştie mare lucru despre domnul Sweetwater,în afară de faptul că, în mod clar, are impresia că e datoria sasă se pronunţe în privinţa diverşilor iniţiaţi, printre care şidumneavoastră.

— Sunt cât se poate de sigură, domnule, replică Virginia. Îiadresă un zâmbet de gheaţă. Întâmplător, am văzut imaginilereziduale ale locurilor crimelor, în oglinzi. Într-adevăr, ambelefemei au fost ucise, însă nu de domnul Sweetwater.

Leybrook şi Adriana încremeniseră. Ca şi toţi ceilalţi, saucel puţin aşa i se păru lui Owen.

— Sunteţi sigură că au fost ucise? întrebă poruncitorLeybrook.

— Da, spuse Virginia. Absolut sigură.Owen simţi cum atmosfera devenea din ce în ce mai

încărcată. Leybrook era tulburat. Adriana pălise.— Dar cum, la naiba? întrebă Leybrook. Am auzit că

trupurile nu prezentau niciun semn de violenţă. Că nu existăniciun indiciu că ar fi vorba de otrăvire.

— Spiritele, şopti Adriana. Înseamnă că zvonurile suntadevărate. Cititoarele în oglinzi au invocat entităţi mortale depe Lumea Cealaltă.

Leybrook îi aruncă o căutătură dezgustată.— Lasă aiurelile, Adriana.— Vă asigur că nu e vorba de niciun spirit aici, spuse

Virginia. Doar de un criminal cu sânge-rece.— I-aţi văzut imaginea? insistă Leybrook. Era foarte

concentrat, foarte tensionat.— V-am explicat că nu pot vedea feţele ucigaşilor în

oglinzi. Dar domnul Sweetwater era cu mine când am văzutimaginile. A reuşit să simtă ceva despre făptura fizică apersoanei care le-a ucis de doamnele Ratford şi Hackett.

Leybrook se uită atent la Owen.— Ce aţi aflat despre criminal? întrebă Adriana, neliniştită.— Era foarte clar că, pentru persoana care le-a omorât pe

doamnele Ratford şi Hackett, crima i-a trezit o plăcere bolnavăşi nefirească, de natură sexuală, răspunse Owen.

Adriana îl privea fix, îngrozită.— Chiar aşa, domnule Sweetwater?

— Exact aşa, domnişoară Walters, confirmă Owen.Leybrook îi fixa printre pleoapele îngustate.— Nu înţeleg cum această observaţie te exclude de pe lista

suspecţilor, Sweetwater.Virginia schiţă un zâmbet nevinovat.— Vă asigur că simţirile domnului Sweetwater, deşi sunt

puternice, nu sunt deloc bolnave şi nefireşti. Ba chiardimpotrivă.

Leybrook îi adresă lui Owen încă o privire ucigătoare, dupăcare o fixă întunecat pe Virginia.

— Cred că aţi exagerat un pic cu şampania, domnişoarăDean.

Virginia nu-i luă în seamă acest comentariu.— Dacă ar fi ca domnul Sweetwater să comită o crimă, sunt

convinsă că actul în sine nu i-ar oferi nicio plăcere.— Şi în niciun caz una sexuală, preciză Owen, cu o politeţe

gravă. Prefer să încerc asemenea senzaţii într-o manierănormală.

Capitolul 28

— Şi uite aşa a intrat vulpea în poiată, remarcă Charlotte.Pentru numele lui Dumnezeu, Virginia, n-ar fi fost mai simplusă-ţi atârni o pancartă de gât, prin care să-i informezi pe toţi căai o idilă cu domnul Sweetwater?

— Mi s-a părut că nu se asortează cu rochia, răspunseVirginia.

Charlotte îi adresă o privire furioasă.— Nu-mi arde de glume.— Îmi pare rău, zise Virginia. Nu m-am putut abţine. Nu e

ca şi cum n-ar fi existat deja o groază de zvonuri desprelegătura mea cu el.

— Una e să circule zvonuri, şi cu totul alta o declaraţierăspicată. Până în seara asta, puteam să sperăm că existaumăcar ceva îndoieli privind natura relaţiei tale cu domnulSweetwater. Leybrook părea în culmea furiei.

Sfidarea asta ar putea foarte bine să-ţi distrugă cariera,Virginia.

— O să rezist eu cumva. Am măcar un avantaj.— Care anume?— Talentul meu e autentic.Stăteau pe treptele Institutului, în mulţime, aşteptându-i pe

Nick şi pe Owen să se întoarcă, în trăsuri. Era abia trecut demiezul nopţii. În lumina orbitoare a lămpilor cu gaz caremărgineau intrarea, scena suprapopulată părea a fi fost pictatăîn clar-obscur, fiind alcătuită exclusiv din lumini şi umbre.Strada era şi ea plină de trăsuri şi birje care aşteptau eventualimuşterii.

— Eşti tu cu adevărat înzestrată, dar ştii la fel de bine ca şiminte că, de obicei, clienţii nu pot face diferenţa dintre unşarlatan şi un iniţiat adevărat, îi spuse Charlotte. Acum îţimerge bine pentru că ai legătură cu Institutul, nu pentru că poţiefectiv să citeşti în oglinzi.

— Am reuşit să mă descurc şi înainte să intru în legătură cuInstitutul, sublinie Virginia.

— Da, dar câştigi mult mai bine acum, graţie faptului căLeybrook a făcut Institutul să fie la modă.

— Crede-mă că ştiu foarte bine cum stau cu banii.— Oricum, ca şi cum n-ar fi de ajuns că ţi-ai periclitat

reputaţia, Nick mi-a zis că tot planul pentru seara asta s-a dus

de râpă. Zice că o grămadă de oameni erau foarte interesaţi detine, inclusiv Leybrook şi Adriana. Charlotte făcu o pauză decâteva secunde. Din motive destul de diferite, bineînţeles.

— Nick? Deja eşti în relaţii atât de strânse cu NicholasSweetwater că-i spui pe numele mic?

— Mi s-a părut cel mai simplu mod de a-l deosebi dedomnul Sweetwater al tău, răspunse Charlotte. Începusem săne încurcăm.

— Nu e „domnul Sweetwater al meu”.— Haha. După ce le-ai spus Adrianei şi lui Leybrook, nu

mai ai cum să dai înapoi. Zău acum, Ginny, ce-a fost în capultău?

— Nici eu nu ştiu prea bine. Pur şi simplu nu mi-a plăcutcum se uita Adriana la Owen.

— Ei, domnilor le e mereu greu să-şi ţină privirea asuprafeţei ei atunci când vorbesc cu ea. Cumva, atenţia lor alunecămai degrabă spre zona decolteului. În fine, ce vreau eu să spune că e o scorpie afurisită. Dacă-şi închipuie că tu reprezinţi oameninţare pentru legătura ei cu Leybrook, n-ai cum să ştii dece e în stare.

— Am primit un avertisment legat de ei de la străvecheaprinţesă egipteană a Pamelei, zise Virginia. Dar chiar măîndoiesc că lui Leybrook i-ar plăcea să mă aibă drept asistentăşi nu cred că Adriana ar fi în stare să mă omoare doar pentrucă şi-a pierdut postul.

— Eu nu m-aş încrede prea mult în frumoasa Adriana, dacăaş fi în locul tău, spuse Charlotte. Femeia aia e o adevăratăviperă. Sunt absolut convinsă că ar putea deveni periculoasă.

Din mulţimea de oameni de pe trepte se desprinse un glas:— Domnişoară Dean, domnişoară Dean, o secundă, vă rog.

Virginia se întoarse şi dădu ochii cu Jasper Welch care-şicroia drum cu greu prin aglomeraţie. Zâmbi.

— Bună seara, domnule. V-am zărit mai devreme, eraţi încealaltă parte a încăperii, dar păreaţi a fi foarte ocupat cu D.D.Pinkerton.

— Vai, era efectiv ignorat de toată lumea. Toată lumeaîncerca să schimbe câteva cuvinte cu domnul Leybrook.Welch se opri în faţa ei. O situaţie de-a dreptul stânjenitoare,având în vedere că recepţia a fost organizată, totuşi, în cinstealui Pinkerton. M-am simţit obligat să fac ceva care să maiatenueze jignirea.

— Foarte drăguţ din partea dumneavoastră, îl lăudăCharlotte.

— A fost o seară grea. Welch îşi scoase batista şi-şi ştersefruntea. Mă bucur foarte mult că s-a terminat. Mereu sunt ogroază de detalii de care trebuie să te ocupi şi parcă e unfăcut… mereu e ceva care să nu meargă. Biata doamnăFordham era total depăşită de situaţie. Celor care s-au ocupatde mâncare li s-au terminat tartinele cu homar pe la jumătateaserii, iar apoi a fost obligată să trimită după şampanie…

— Oricum, v-aţi descurcat de minune, ca întotdeauna,domnule Welch, îl asigură Virginia.

Charlotte schiţă un zâmbet.— Da, a fost o petrecere foarte bine organizată, domnule.

Zău că nu ştiu ce s-ar face domnul Leybrook fărădumneavoastră. Sunt convinsă că Institutul s-ar prăbuşi efectivdacă ar fi lipsit de priceperea dumneavoastră administrativă.

— N-aş putea să rezolv nimic dacă n-aş avea-o pe doamnaFordham, zise Welch. E o minune de femeie.

— Apropo de doamna Fordham, n-am zărit-o deloc în seara

asta, remarcă Virginia.— A fost prin spate, foarte ocupată cu toate detaliile

practice, răspunse Welch. Au venit mai mulţi oameni decât ne-am aşteptat. Domnişoară Dean, voiam să vorbesc cudumneavoastră ca să îmi cer scuze pentru bârfele neplăcutecare circulă printre invitaţi.

— Ei, gura lumii n-o închide nimeni, răspunse Charlotte, peun ton ferm.

— Şi, bineînţeles, dumneavoastră nu aveţi nicio vină,domnule, adăugă Virginia.

Pe fruntea lui Welch apărură nişte cute adânci de îngrijorare.— Şi totuşi, îmi pare foarte rău dacă v-aţi simţit cumva

stânjenită în seara aceasta.— O să-mi treacă, îl asigură Virginia.— Bineînţeles, bineînţeles. Welch îşi plecă uşor capul,

politicos. Vai de mine, văd că doamna Harkins are cevaprobleme cu treptele, cu bastonul ei… Sper că nu vă supăraţidacă…

— Nicio problemă, spuse Virginia.— O seară plăcută, domnule Welch, adăugă Charlotte.ÎI urmăriră pe Welch cum se precipită să o ajute pe doamna

Harkins, o iniţiată venerabilă care organiza şedinţe despiritism de două ori pe săptămână, miercurea şi vinerea.

— O fi chinuind-o pe ea reumatismul, remarcă Charlotte,încetişor, dar tot atrage mai mulţi clienţi decât majoritateaconcurenţei. Am auzit că iar a mărit preţul biletelor şi acâştigat-o pe doamna Bingham drept clientă fidelă.

— Da, păi doamna Harkins e din America, zise Virginia. Ştiişi tu cum e, întotdeauna străinii atrag mereu cel mai marepublic.

Ca mulţi dintre iniţiaţii specializaţi în comunicarea cuspiritele, doamna Harkins venise din America. Acolo, febraartelor paranormalului se pornise cu câteva decenii maidevreme, iar iniţiaţii americani atrăgeau în continuare mulţiadepţi în rândul englezilor.

Charlotte ridică din sprâncene.— Ce noroc că domnul Sweetwater nu a hotărât să o vizeze

pe doamna Harkins luna trecută, când a pornit campania aceeade demascare a unor personaje care se prefăceau doar că aravea abilităţi de medii. L-ar fi făcut arşice, să ştii.

Virginia izbucni în râs.— Da, sunt convinsă că habar n-are ce noroc a avut. Îl văzu

pe Owen desprinzându-se din amestecul haotic de cai, trăsurişi oameni care se mişcau încolo şi încoace pe stradă. DoamnaHarkins a învăţat de mult cum să aibă grijă de ea şi de carieraei. A avut de-a face cu mai mulţi detectivi care ar fi vrut să odemaşte ca fiind o simplă impostoare. Şi a făcut în aşa felîncât toţi să pară ridicoli, pentru ideea nefericită de a-i pune laîndoială înzestrarea de medium.

Owen ajunse lângă ele chiar la timp pentru a auzi aceastăultimă frază şi schiţă un zâmbet larg.

— Ei, nu-s prost, să ştiţi, zise. Când mi-am propus să dau învileag nişte impostori, am ales cu grijă ţintele, credeţi-mă. IarSally Harkins nu s-a numărat printre cei vizaţi.

— Foarte înţelept din partea dumneavoastră, domnule,spuse Charlotte. Din câte am auzit, se pare că doamna Harkinsl-a pedepsit pe ultimul detectiv care a încercat să odiscrediteze dezvăluind numele amantei lui unui corespondentde-al ziarului Flying Intelligencer. Soţia domnului respectiv nua fost deloc încântată să vadă aşa ceva în ziar.

— Am făcut şi eu ceva muncă de cercetare. Ştiam de asta,răspunse Owen. Cu o privire cuprinzătoare, trecu în revistăstrada aglomerată. Unde e Nick?

— Aici, răspunse chiar acesta, apărând din mulţime. Amgăsit în sfârşit o trăsură. Ne aşteaptă jos, domnişoară Tate.

— Trăsura noastră e de cealaltă parte a străzii, îi zise OwenVirginiei. Eşti gata de plecare?

— Având în vedere că seara asta a fost o absolută pierderede timp pentru ancheta noastră, da, cred că da, răspunseVirginia. Nu că n-ar fi existat şi momente plăcute, bineînţeles.

Urmă un schimb de saluturi politicoase, după care Owendeja o ghida prin mulţime. Îşi ţinea mâna peste parteasuperioară a braţului ei. Nu o strângea prea tare, dar atingereaaceea fermă îi arăta clar cât de hotărât era să o îndepărteze câtmai repede de Institut.

— E vreo problemă? îl întrebă.— Pe lângă faptul că Gilmore Leybrook te vrea ca amantă,

adică?Virginia se înroşi instantaneu.— Nu-ţi pierde vremea cu griji legate de Leybrook. Pot să

mă descurc eu cu el, crede-mă.— E hotărât să pună gheara pe tine, Virginia.— Pamela Egan mi-a zis că se pare c-ar fi cu ochii în patru

după o asistentă nou. Dar te asigur că pe mine nu măinteresează câtuşi de puţin acest post. Prefer să-mi văd decariera mea. Nu-mi doresc câtuşi de puţin să devin asistentavreunui alt iniţiat.

— Nu mă refer la postul de asistentă. Leybrook te vreaaproape de el într-un mod mult mai intim de-atât.

— Prostii! Dai prea multă importanţă zvonurilor.

— Am văzut-o în ochii lui.— Într-adevăr, are un obicei foarte neplăcut de a începe

idile cu asistentele sale, recunoscu ea. Ba chiar e celebrupentru faptul că le alege după nişte criterii fizice foarte clare.Iar eu sunt absolut sigură că nu mă potrivesc deloc cugusturile lui.

— Cred că şi-a mai modificat oarecum criteriile.Virginia îi aruncă o privire surprinsă.— Ciudat. Pamela Egan mi-a zic cam acelaşi lucru. Şi care

ar fi calitatea aceasta care să fi reuşit să mă propulseze într-atât în clasamentul preferinţelor lui Leybrook?

— Talentul tău, răspunse el. A simţit că e autentic.— Şi ce dacă? Şi el are înzestrări deosebite. Sunt sigură de

asta.— Exact. Cred că a ajuns la concluzia că, avându-te alături,

îşi poate extinde şi mai mult imperiul financiar. Dacă să stai săte gândeşti, e o mişcare logică. Institutul e deja o afacereprofitabilă. Dar gândeşte-te numai ce succese financiare arputea obţine două persoane cu talente deosebite în loc de unasingură.

— Dacă Leybrook îmi oferă postul Adrianei, o să-l refuz. N-am niciun interes să am vreo legătură cu el.

— Chiar dacă asta ar însemna să câştigi mult mai mulţi banidecât acum?

— Nu mă-nţelege greşit, sunt o persoană ambiţioasă, la felca şi ceilalţi iniţiaţi. Dar am propriile planuri pe termen lung,iar ele nu-l includ deloc pe Leybrook.

— Şi totuşi, colaborezi cu Institutul, sublinie Owen.— Momentan. N-am zis că n-aş putea să intru într-o relaţie

de afaceri cu Leybrook. Dar n-aş putea stabili un parteneriat

strâns – de orice fel – cu unul ca el.— Să-nţeleg că faci asemenea distincţii de nuanţă? Tonul lui

Owen era unul intrigat, dar nu critic sau dispreţuitor.— Un parteneriat strâns e ca o căsnicie, domnule, răspunse

ea. Pentru a fi reuşit, cei doi trebuie să se încreadă foarte multunul în celălalt.

— Şi vrei să spui că tu nu ai încredere în Leybrook?— A, ba da, am, răspunse Virginia. Am încredere că o să

facă întotdeauna ceea ce consideră că e în interesul lui. Atâtatimp cât nu uit asta, pot să mă înţeleg cu el aici, la Institut. Înmomentul de faţă, interesele noastre financiare sunt pe aceeaşiaxă, după cum ar spune doamna Crofton. Dar lucrurile nu vorsta mereu aşa.

Când ajunse la baza scărilor, simţi cum i se zbârliră firele depăr de pe ceafă. Intuiţia îi străfulgeră, în semn de avertisment,toate simţurile.

— Owen? începu Virginia.Dar el reacţiona deja, trăgând-o într-o parte atât de repede

încât ea se dezechilibră şi ar fi căzut, dacă el n-ar fi ţinut-o.O siluetă înfăşurată într-o mantie cu glugă trecu atât de

aproape de ea încât marginea pelerinei o lovi fulgerător. Omână înmănuşată se lansă rapid, trecând pe lângă umărul ei lanumai câţiva centimetri. Virginia era conştientă că, dacă Owenn-ar fi tras-o, persoana aceea ar fi împins-o violent pe scara cutrepte de granit.

Totul se termină într-o clipită. Silueta aceea înfăşurată înfaldurile pelerinei se făcu nevăzută în mulţime. Grupulcompact de trupuri se închise în urma sa, fără ca nimeni să-şidea seama ce tocmai se întâmplase.

— Stai pe loc, îi ordonă Owen. Să nu te clinteşti de-aici.

Porni cu paşi hotărâţi. Ea ştia clar că se ducea dupănecunoscuta aceea cu pelerină. Întinse mâna să îl oprească.

— Owen, nu, rosti implorator.Spre surprinderea ei, bărbatul se opri. Avea flăcări în priviri.— A încercat să te împingă pe scară.— A fost un gest impulsiv. Nu este nicidecum ucigaşul

nostru.— Impuls sau nu, dacă ai fi căzut pe trepte, ţi-ai fi rupt

gâtul.— Sunt o mulţime de oameni în jur. Mai mult ca sigur, m-aş

fi lovit de vreunul dintre ei şi nu m-aş fi dus departe. E multmai probabil să mă fi ales cu o gleznă scrântită sau ceva degenul acesta.

— Owen, domnişoară Dean, staţi puţin!Glasul puternic şi concentrat al lui Nick se auzi dinspre

stradă. Virginia se întoarse şi-l văzu croindu-şi drum prinmulţime. O ţinea strâns de mână pe Charlotte, pe care o trăgeadupă el.

Owen îi privea cum se apropiau cu repeziciune.— Ce-ai văzut? îl întrebă pe Nick.— Am aruncat o privire spre voi chiar când o ajutam pe

domnişoara Tate să urce în trăsură. Am văzut o siluetă într-opelerină cu glugă strecurându-se prin mulţime. Era o femeie,cu mişcări cât se poate de sigure. Din câte mi-am dat euseama, era hotărâtă să ajungă la domnişoara Dean. Mi-amînchipuit că voia să discute ceva cu ea, dar ceva din felul încare se mişca mi s-a părut suspect. Şi-apoi am văzut-o pedomnişoara Dean dezechilibrându-se.

— Cineva a trecut foarte aproape de mine, spuse Virginia. Afost o simplă întâmplare. Dar, chiar când rostea aceste cuvinte,

îşi aduse aminte de frisonul de avertizare care-i electrocutasesimţurile.

— Femeia aceea cu pelerină a încercat s-o împingă pe scări,spuse Owen.

— Cine era? întrebă Charlotte. I-ai văzut faţa?— Nu, dar i-am observat mănuşa şi pantofii, răspunse

Virginia. Era Adriana Walters.

Capitolul 29

— Sunt foarte sigură că Adriana a acţionat impulsiv, ziseVirginia. Atâta tot.

De pe cealaltă banchetă a trăsurii, Owen îşi aţinti privireaasupra ei. În umbra care domnea înăuntru, îi era imposibil să-idescifreze mimica.

— Te urăşte.— Fierbe, pentru că se teme că Leybrook o să renunţe la ea

şi consideră că eu sunt de vină. Înţeleg asta. Dar nu ea le-aucis pe Ratford şi pe Hackett. Ai zis-o şi tu, cel pe care-lcăutăm e un bărbat.

— Dar asta nu înseamnă că nu are o anumită legătură cucriminalul, spuse Owen. Era cuprins de un tremur ca de febră,dar era generat de frustrare. Nu-i fusese deloc uşor să o lase peAdriana să scape.

Virginia ezită preţ de câteva secunde.— Ei bine, cred că orice e posibil, dar intuiţia mă îndeamnă

să cred că Adriana nu are nicio legătură cu crimele.— Intuiţia nu este întotdeauna aliatul cel mai de nădejde.— Gândeşte-te bine, Owen. Dacă Adriana ar fi fost în

cârdăşie cu ucigaşul, n-ar avea niciun motiv să încerce să mă

împingă pe trepte. Să mă rănească sau să mă omoare astfel nus-ar fi potrivit deloc cu obiectivele criminalului. El îşifoloseşte victimele pentru a le depozita energia în oglinzi. Iarasta necesită planificare şi pregătiri minuţioase.

— E periculoasă, Virginia, să ştii.— E o femeie pe punctul de a fi părăsită. O să am grijă ori

de câte ori sunt prin preajma ei.— Ar fi trebuit să mă laşi să mă duc după ea.— Pentru numele lui Dumnezeu, Owen, şi ce i-ai fi făcut

dacă te lăsam să o prinzi? Ar fi spus că totul n-a fost decât unaccident şi ar fi insistat că, la urma urmei, nu s-a întâmplatnimic. Ce dovezi ai fi avut că m-a împins intenţionat? Plus cătoată discuţia asta ar fi avut loc în faţa unor oameni care teprivesc cu suspiciune. Ar fi fost un dezastru. Owen nu scoteaniciun sunet. Ei, ia zi? insistă Virginia. Ce-ai fi putut face?

— Aş fi speriat-o de moarte.Urmă un interval scurt de tăcere surprinsă.— Da… poţi să fii destul de impunător. Nu mă îndoiesc că

ai fi putut s-o faci să tremure bine.— Vorbeam la propriu, zise el, încet. E una dintre

înzestrările mele deosebite. Aş fi putut merge mai departe. Aşfi putut să o fac să moară de frică.

— Ah. Virginia îşi drese vocea. Înţeleg. Chiar ai…— Da.— Dar numai monştri.— Da.— Adriana Walters este o problemă, dar nu e un monstru,

totuşi.— Ei, monştrii se ascund chiar în văzul lumii, Virginia.

Tocmai asta îi face atât de periculoşi, la naiba.

— Şi tocmai de aceea ai nevoie de dovezi înainte să aplicipedepse atât de… permanente. Iar împotriva Adrianei nu aiabsolut nicio dovadă.

Owen începu să bată darabana în marginea banchetei şi-şiîndreptă atenţia asupra peisajului care se vedea pe fereastratrăsurii.

— Ai dreptate, bineînţeles.Urmă un interval lung de tăcere.— Să ştii că apreciez faptul că ţi-ai luat asupra ta misiunea

de a mă proteja în timp ce cauţi un criminal, zise Virginia, într-un final.

Owen îşi întoarse capul pentru a o privi.— Aş străbate întreg iadul doar ca să te ştiu în siguranţă.Urmă o tăcere de scurtă durată, oarecum surprinsă.— Owen, rosti ea în şoaptă.Atmosfera era încărcată cu energia fremătătoare dată de

tensiune şi dorinţă. Owen trase perdele trăsurii şi îşi întinsemâinile către ea. O trase spre el, desfăcându-şi picioarelepentru a face loc poalelor voluminoase ale rochiei ei cucrinolină.

— Nici nu-ţi poţi închipui cât de mult te doresc, îi ziseOwen.

Îi dădu pe spate gluga pelerinei, îi cuprinse chipul în palmeşi o sărută, profund şi apăsat.

Virginia îi răspunse la sărut cu o avântare dulce şi plină defeminitate. Lui îi clocotea deja sângele în vene, aţâţat de unamestec de dorinţă sexuală şi de nevoia aceea instinctivă,animalică, de a o proteja. Faptul că şi ea îl dorea îl aduseaproape de punctul de fierbere. Îşi luă palmele de pe faţa ei şişi le strecură pe sub faldurile pelerinei ei. Găsi copcile

corsetului şi începu să le desfacă, una câte una. Virginia îiprinse strâns umărul şi scoase un scâncet tandru, dar tensionat.

— Drăcia naibii, mormăi Owen, câteva clipe mai târziu.Cum naiba se descurcă femeile cu hainele astea?

Hohotul ei de râs veni firesc, un pic răguşit, moale şisenzual.

— Cu grijă, domnule Sweetwater. Cu multă, cu foarte multăgrijă.

Ar fi putut să o posede acolo, în spaţiul intim şi întunecat altrăsurii, trecând cu vederea totul, numai că drumul până lacasa ei era mult prea scurt pentru ce voia el. Şi totuşi, nu-şiputu înfrâna pasiunea cu totul. Când trăsura ajunse în faţacasei ei, interiorul era la fel de umed şi de parfumat ca o serăsupraîncălzită, plină cu plante exotice şi mirodeniimisterioase.

Părul Virginiei se desprinsese din cocul ei atent strâns, iarmâna lui zăbovea în interiorul corsetului ei parţial desfăcut. Şihainele lui erau răvăşite. Nodul lavalierei i se slăbise, vesta îiera deschisă, ca şi gulerul cămăşii. Era excitat, mai excitatdecât fusese vreodată în viaţa lui, poate cu excepţia ultimeidăţi în care făcuse dragoste cu Virginia.

— Se pare că am ajuns, rosti el, cu buzele aproape lipite deale ei. Îşi trecu degetul mare peste suprafaţa delicată asfârcului ei.

— Deja? Virginia nu mai respira normal şi era un picameţită. Îşi trase mâinile de sub cămaşa lui cu o lipsă deentuziasm evidentă.

— Poate că am putea să continuăm această discuţielămuritoare despre progresele pe care le face ancheta noastrăla un pahar de coniac? sugeră el.

— Excelentă idee.Owen schiţă un zâmbet şi-i ridică gluga pe cap, pentru a-i

ascunde părul răvăşitEa-şi trase faldurile pelerinei pentru a masca faptul că avea

corsetul desfăcut. Anticiparea a ceea ce avea să se întâmple îiîmbăta simţurile, ca un drog puternic.

Cumva, reuşi să coboare din trăsură cu un aer demn. CândOwen o ajută să coboare, Virginia îşi simţi mâna tremurând,dar în ochii oricui ar fi privit-o, ar fi părut sigură pe ea, caîntotdeauna.

Owen plăti cursa şi făcu semn birjarului să plece maideparte. Simţea o nevoie aproape copleşitoare de a ajunge încasa Virginiei, de a o dezbrăca, însă îşi rezervă o clipă pentru atrece în revistă strada întunecată, căutând umbre în umbre.

Una anume se mişcă uşor, chiar în faţă, în faţa treptelor dela intrarea casei cu numărul şapte. Din întuneric apăru o mânăcare le făcea semne entuziaste.

Virginia îşi înăbuşi un ţipăt surprins şi cercetă atentîntunericul ca de cerneală.

— Ce Dumnezeu? E un bărbat acolo.— Bună seara, unchiule Owen, salută Matt.— Unde-i Tony? întrebă acesta.— În grădină, stă cu ochii pe intrarea de la bucătărie,

răspunse Matt.— La naiba, ar trebui să fiţi amândoi în podul casei părăsite

de vizavi, îi reproşă Owen.— Aşa suntem mai aproape de brioşe şi de cafea, domnule,

se scuză Matt.— Ce brioşe şi cafea?Virginia îşi aţinti privirea asupra lui.

— Owen, cine-i domnul acesta?— Scuze, Virginia. Dă-mi voie să ţi-l prezint pe nepotul

meu, Matthew Sweetwater. El şi fratele lui au supravegheatcasa de vreo câteva zile încoace. Matt a fost cel care mi-a spuscă nu te întorseseşi de la conacul Hollister. Matt, aceasta estedomnişoara Dean.

— Încântat să vă cunosc, domnişoară, rosti Matt,respectuos.

— La fel, domnule Sweetwater, răspunse aceasta, din reflex.Apoi se uită la Owen: Mi-ai zis că ai pus oameni care să-misupravegheze casa, dar nu mi-a trecut prin cap că erau chiarnepoţii tăi.

— A, n-am zis cine erau? Owen îi luă cheia din mână şidescuie uşa. Probabil că am uitat. Am fost cam cu mintea înaltă parte în ultima vreme. Matt, ce ziceai tu de brioşe şicafea?

— Mai devreme a ieşit menajera şi ne-a făcut semn.— O, Doamne, zise Virginia. V-a văzut?— Doamna Crofton are un simţ de observaţie foarte

dezvoltat, răspunse Matt. Ne-am dat seama că ne observase,aşa că am trecut strada şi ne-am prezentat. Iar ea ne-a invitatînăuntru, la o ceaşcă de cafea şi nişte brioşe.

— Asta ca să vezi ce utile au fost sfaturile mele să văcamuflaţi cât mai bine, spuse Owen. Supravegherea acesteicase făcea parte din procesul vostru de instruire.

— L-aţi spus doamnei Crofton că păziţi casa? întrebăVirginia, acum foarte neliniştită.

— Da, domnişoară, recunoscu Matt.— Cred că s-a îngrozit, spuse Virginia.— Nu părea deloc speriată, domnişoară, o linişti Matt. A zis

că se duce la culcare şi ne-a lăsat un platou cu brioşe şi niştecafea în bucătărie, să nu ni se facă foame. Ne-a dat o cheie şine-a spus să ne simţim ca acasă.

— Probabil că mâine diminea ă o să mă anunţe că-şi dățdemisia, zise Virginia. Sunt sigură că fostul ei patron nu aveao viaţă personală atât de aventuroasă încât să fie nevoie să i sesupravegheze locuinţa.

— Ce-i făcut e bun făcut acum, conchise Owen. Deschiseuşa şi îi făcu semn Virginiei să între în hol. Lasă-i încolo penepoţii mei şi pe menajeră.

— Uşor de zis, greu de făcut. Sunt convinsă că, la cât debogată şi de respectabilă e familia voastră, voi n-aveţiprobleme în a găsi o menajeră pricepută.

Owen închise uşa.— Nu, n-avem. Cei mai mulţi dintre servitorii noştri

lucrează la noi de ani buni. Iar părinţii lor au lucrat pentrupărinţii noştri. Practic, posturile au fost lăsate moştenire.

— Ce drăguţ, mormăi ea.Owen îşi dădu jos haina şi o atârnă în cuier.— Dacă o să ai nevoie de o menajeră nouă, o să-ţi fac eu

rost de una. Dar acum, dacă nu te superi, aş vrea să discutămdespre altceva.

— Despre ce?— Asta.O ţintui de cel mai apropiat perete, îi dădu pe spate gluga

pelerinei şi o sărută până ce ochii i se umplură din nou defierbinţeală şi începu din nou să respire precipitat. Abia atunciîşi dezlipi buzele de ale ei şi-şi înălţă capul.

— Chiar aşa, răspunse ea, pe un ton scăzut şi plin desenzualitate. O să avem prilejul să discutăm despre servitori cu

altă ocazie.— Sigur cu altă ocazie.Owen o ridică în braţe, cu poalele rochiei şi ale crinolinei

revărsându-i-se peste haine. Având grijă să nu îi lovească nicicapul, nici genunchii, de pereţi, o purtă de-a lungul holuluipână în birou.

Fereastra era acoperită de draperii groase, astfel căîncăperea era cufundată în umbră. Singura lumină care sevedea era dunga îngustă de sub uşă, provenind de lacandelabrul din hol.

O lăsă jos pe Virginia şi aprinse una dintre lămpi, avândgrijă să lase flacăra cât mai mică. Apoi închise uşa şi răsucicheia în broască, profund conştient de fierbinţeala aţâţătoarecare-i curgea prin vene. Când se uită din nou la Virginia,aceasta îi zâmbi. Ochii ei erau lacuri adânci, pline depromisiuni. Nu rosti nicio vorbă, însă energia dorinţei eiîncărca atmosfera cu o electricitate intensă.

Virginia îşi dădu jos pantofii eleganţi, de seară, după care-şiridică braţele şi-şi deznodă panglica pelerinei. Faldurile groaseale materialului de lână se desfăcură, lăsând la vedereveşmintele răvăşite. Owen trase aer adânc în piept, de parcă arfi fost în pericol să se sufoce.

— Virginia, rosti el în şoaptă. Pentru o secundă, nu reuşi săvadă nimic altceva decât pe ea. Întregul corp i se încordă dedorinţă.

Lăsă vestonul de seară să-i cadă de pe umeri, îşi dădu josvesta şi le puse pe amândouă pe braţul celui mai apropiatfotoliu. Se apropie de ea şi se opri chiar în spatele ei.Punându-şi palmele pe umerii ei, se aplecă şi-i sărută gâtul. Înmomentul acela, îşi simţi trupul străbătut de un mic fior. Cu

mişcări tandre, îi dădu jos pelerina şi o zvârli cât-colo. Apoi îidesfăcu cocul. Întreaga ei fiinţă era atât de fină şi de delicată!Trupul lui era tare şi încordat, ceea ce-l făcea să se simtăstângaci şi nelalocul său. Clinchetul metalic al acelor de păraşezate pe poliţa căminului păru a se reverbera foarte puternicîn umbrele încăperii.

O întoarse cu faţa la el. Cu mişcări voit încete, desfăcu şiultimele copci ale corsetului. Acesta se desprinse şi căzu,lăsând la vedere contururile rotunjite, feminine, ale trupului ei.Apoi îi dezgoli umerii, braţele şi nu se opri până ce ea nurămase decât în cămăşuţă şi în ciorapi.

Îşi încleştă palmele pe talia ei şi o ridică din grămada dematerial a rochiei şi a crinolinei, după care o lăsă din nou pepodea. Virginia îi desfăcu restul de nasturi de la cămaşă şi îşilipi palmele de pieptul lui. Atingerea aceasta îl făcu să seînfierbânte chiar mai tare.

— Ador să te ating, îi şopti ea.Îi sărută maxilarul, apoi umărul. Gura ei era umedă şi caldă,

înnebunindu-i simţurile.— Nu mai rezist mult timp cu de-astea, o avertiză el.Virginia îşi înălţă faţa spre el şi-i aruncă un zâmbet

devastator de misterios. Ochii îi erau plini de o feminitatescăpărătoare şi puternică.

— Nu pot să cred una ca asta, îi răspunse. Chiar deloc. Tucontrolezi mereu situaţia, Owen Sweetwater.

— Aşa era, cred… până să te întâlnesc pe tine.O sărută scurt, un sărut apăsat, alimentat de nevoia

imperioasă care scăpăra în trupul lui. Apoi se întoarse şi-i luăpelerina. O desfăcu cu o mişcare bruscă şi hotărâtă, după careo lăsă să cadă pe covor, în faţa şemineului. Faldurile groase de

lână se întinseră şi se aşezară pe podea, formând un culcuşimprovizat.

Owen îşi dădu jos cizmele, pantalonii şi indispensabilii.Când se întoarse către Virginia, observă că aceasta îl fixa,consternată. Iniţial, crezu că era fascinată de erecţia lui. Nuştia dacă să fie flatat, amuzat sau îngrijorat.

— Ai cumva un cuţit prins de gleznă? întrebă ea, făcând unefort să respire.

Owen îşi lăsă privirea către teaca de piele, întristat. Primaoară, Virginia nu observase arma pentru că făcuse dragoste cuea fără să-şi dea jos de tot pantalonii.

— Scuze, răspunse. Mereu uit de el.— Cum e posibil să uiţi că ai un cuţit prins de gleznă?— Îl port de când eram doar un băieţandru. Aşa fac toţi

bărbaţii din familia noastră. Este ceva legat de deviza noastră.Virginia ridică din sprâncene.— Şi ce anume spune deviza aceasta?— Talentul te ajută, dar ţine-ţi mereu pumnalul bine ascuţit.— Hmm, nu e genul de deviză pe care s-o întâlneşti pe toate

drumurile. Dar, pe de altă parte, încep să-mi dau seama căfamilia ta nu e nici ea prea obişnuită.

— Nu-i adevărat, răspunse el. Familia Sweetwater este chiaro familie foarte normală. Desfăcu legăturile de piele ale teciişi puse arma aproape, astfel încât să o aibă la îndemână. Dedata asta, când îşi îndreptă privirea către ea, văzu că Virginiase uita acum lung la erecţia lui.

— Mereu e aşa? întrebă.Hohotul lui de râs semănă cu un mormăit voluptuos.— Numai când sunt aproape de tine, îi răspunse.Se lăsă în genunchi pe pelerină şi o trase şi pe ea în faţa lui,

în aceeaşi poziţie. Virginia întinse mâna şi îl cuprinse,explorându-l într-un mod cât de poate de intim. Owen închiseochii pentru o secundă, încleştându-şi maxilarul pentru arezista nevoii imperioase care pulsa în interiorul său.

— Te vreau cu disperare, zise, conştient că glasul îi eraîmbibat de o poftă brută.

— Trezeşti o dorinţă uluitoare în corpul meu, îi spuse ea, înşoaptă. Nu am simţit niciodată aşa ceva.

— Înseamnă că ne potrivim.Îşi petrecu braţele strâns pe după trupul ei şi o sărută,

lăsând-o să simtă forţa dorinţei lui.Când Virginia suspină şi se lipi de el, cu sânii apăsaţi de

suprafaţa tare a pieptului său, îşi duse mâna între coapsele ei.Era umedă şi alunecoasă, catifelată şi apetisantă sub degetelelui. O mângâie atent, căutându-i zonele cele mai sensibile.

Când îşi lăsă un deget să o pătrundă, Virginia lăsă să-i scapeun strigăt şi-şi lipi fruntea pe umărul lui. Îi simţi corpulîncordându-se. Hotărât, introduse şi al doilea deget. Muşchii eidelicaţi se strânseră şi mai mult în jurul lui. Virginia trase aerîn piept, ca electrocutată. Îşi despleti degetele de pe erecţia luişi-i cuprinse antebraţele.

— Relaxează-te acum, îi şopti el.— Nu vreau, răspunse ea, cu buzele lipite de pielea

umărului lui. Îmi place aşa.— O să-ţi placă şi mai mult dacă faci cum îţi spun. Pe

cuvânt de onoare. Hai, relaxează-te.Vaginul ei se destinse aproape imperceptibil. Owen îşi

retrase degetul parţial.— Acum cuprinde-mă ca şi cum n-ai mai vrea nicicând să

mă eliberezi. Se împlântă din nou în ea.

Din nou, Virginia se contractă strâns în jurul lui. Fustrăbătută de un nou fior. Era foarte udă. Owen inspiră aromatrupului ei.

— Da, rosti. Exact aşa.Îşi retrase degetele aproape de tot şi-şi trecu degetul mare

peste bobocul dur al feminităţii ei până ce Virginia se încordătoată, lipită de el. Apoi o penetră din nou cu degetele.

— Eşti la fel de strâmtă ca o mănuşă făcută la comandăriispuse.

Îşi curbă degetele puţin, astfel încât să apese mai puterniczona sensibilă aflată chiar în interiorul canalului fierbinte.Apoi începu să se retragă, încet.

— Nu, gâfâi ea şi se contractă brusc, încercând să-l păstrezeînăuntrul ei. Nu te opri.

— N-am nici cea mai mică intenţie să mă opresc.Relaxează-te.

Virginia se conformă, dar numai într-o foarte mică măsură.Prinsese mersul jocului şi începuse să preia controlul,contractându-se şi relaxându-se în timp ce el îşi plimbadegetele înăuntru şi în afară. Cu fiecare mişcare, Owen îşiapăsa degetele încovoiate de peretele vaginului ei, cu opresiune din ce în ce mai mare.

— Da, scânci. Glasul i se reduse la un scheunat slab: Daa.Owen ştia că se afla chiar pe marginea prăpăstiei. Simţi

eliberarea bruscă a tensiunii acumulate adânc în ea şi percepuînceputul micilor convulsii chiar înainte ca ea să o facă.

Buzele ei se întredeschiseră. Owen îi acoperi gura repede cua sa, pentru a înăbuşi strigătul triumfător al orgasmului ei.Degetele Virginiei se încleştară puternic de braţele lui.

O lăsă să se abandoneze valurilor de plăcere, savurând ideea

că el era cel care o făcuse să simtă aşa ceva. Când micile undeîncepură să se mai potolească, o împinse pe spate, se lipi de eaşi se împlântă adânc.

— Owen, reuşi ea să îngaime. Ah, Owen!El trecuse dincolo de starea în care ar fi putut să-i răspundă

coerent, dincolo de orice limită a controlului. Nu-i mai păsa denimic altceva.

Se împingea şi se retrăgea din ea instinctiv, cu simţurilenăucite de forţa aurelor lor fierbinţi.

Şi-apoi se trezi şi el pe culmea aceea care se întindeadeasupra unor ape misterioase şi adânci. Extazul îl izbiviolent, făcându-l să se avânte în gol. Virginia scoase din nouun strigăt înăbuşit. Trupul îi fu străbătut de încă o undă deenergie.

I se păru că pluteau împreună, cu aurele întrepătrunse într-un moment de intimitate absolută.

După ce se lăsase legănat şi de ultimul dintre valurile aceleacutremurătoare, deschise ochii şi privi chipul îmbujorat alVirginiei. Aceasta îl cerceta, cu o expresie ciudat deconcentrată.

„O simţi?” ar fi vrut să o întrebe. „Percepi şi tu legăturaaceasta care există între noi?”

Se întoarse pe spate, trăgând-o peste el. Virginia se lăsămoale pe pieptul lui umed. Owen o îmbrăţişă strâns, alinându-şi simţurile ostenite cu căldura şi moliciunea ei, cu apăsareavie a trupului ei. Se lăsă să alunece în starea aceea înceţoşatăde la graniţa dintre vis şi trezie. Era o stare bună, plăcută. Nicică-şi putea aminti să fi avut vreodată parte de ceva maisatisfăcător. Voia să stea aşa până a doua zi dimineaţă.

Capitolul 30

I se spunea Lupul pentru că era la fel de rapid şi de feroce caun animal de pradă. Îşi însuşise această poreclă încă dinadolescenţă, când îşi dăduse seama că avea simţurile maiascuţite decât oricare dintre băieţii de pe stradă. Şi nimeni nuîndrăznise să-l contrazică.

Talentul îl ajutase foarte mult. În decursul anilor, îşiconstruise o reputaţie violentă pentru care îl invidiau toţiconfraţii. Era bine-cunoscut şi temut pe străzile întunecate aleLondrei, printre cei care-şi duceau viaţa dincolo de braţullegii. Până nu demult, trăise bine ocupându-se de problemeleunuia dintre cei mai puternici lorzi ai crimei locale. Luttrell îipreţuise calităţile şi îi plătise bine serviciile. Dar, până la urmaurmei, toate lucrurile, oricât de bune, se şi sfârşeau odată şi-odată, îşi dădea seama Lupul. Luttrell fusese ucis recent de unalt lord al crimei, Griffin Winters. Iar sfârşitul lui Luttrelldestabilizase fragilul echilibru de putere al lumii infractorilor.Ca să se complice lucrurile şi mai mult, Winters îşi vândusetoate afacerile şi dispăruse fără urmă. Unii spuneau chiar căpărăsise Londra cu totul. Nimeni nu ştia unde se dusese, darun lucru era clar: până ce restul lorzilor crimei rămaşi îşistabileau raportul de forţe, oamenii întreprinzători ca Lupulerau pe cont propriu, forţaţi să-şi câştige pâinea făcând una,alta pentru oricine le-o cerea.

În ultima vreme, treburile nu fuseseră deloc înfloritoare.Când bărbatul acela mărunţel care se prezentase a fi domnulNewton îl abordase cu o seară înainte lângă o cârciumă şi-ioferise ceva de lucru, Lupul acceptase fără să pună prea multeîntrebări.

Acum aştepta, în umbrele indigo ale cimitirului de pe stradavecină cu Garnet Lane. Dacă estimase corect, Sweetwaterurma să treacă pe acolo când avea să plece de la aceadomnişoară Dean.

Anticiparea asasinatului îl umplea de o surescitareîmbătătoare. Toate simţurile îi erau în alertă, dar încă nudepunea niciun efort să se concentreze. Momentan nu făceaaltceva decât să savureze întunericul şi ceea ce avea să seîntâmple. Trecuse ceva vreme de când fusese tocmit cineva săomoare pe cineva, dar ştia că nu-şi pierduse reflexelefulgerătoare.

Ca şi cum ar fi reacţionat la energia sa vibrantă, mâneruloglinzii ciudate pe care i-o dăduse clientul acela necunoscutpărea să emane o căldură în palma sa. El, unul, se îndoia căavea nevoie de ea, însă domnul Newton insistase foarte multsă o folosească.

— Are ceva înzestrări, îi spusese Newton. Nu ştiu de ce fel,dar sunt sigur că e puternică. Nu este loc de greşeli. Şi chiarnu trebuie sub nicio formă să-ţi asumi riscul unui eşec.

— Mă descurc, n-aveţi grijă.— Nu-mi fac probleme pentru tine, îi răspunsese Newton.

Vreau doar să mă asigur că n-o s-o dai în bară. Foloseşteoglinda exact aşa cum ţi-am spus. E periculoasă.

Deşi peste cimitir domnea întunericul, Lupul avea grijă sănu se uite la oglindă. Făcuse această greşeală atunci când oscosese pentru prima oară din săculeţul de catifea, deşi fuseseprevenit.

— Ai mare grijă când umbli cu ea, îi spusese Newton.Reacţionează foarte repede la energiile psihice. Cel mai bine esă nu priveşti niciodată direct în luciul ei, însă, dacă trebuie şi

trebuie, ai grijă să-ţi menţii simţurile la un nivel scăzut. Enevoie de foarte mult talent ca să controlezi o Oglindă Argint-viu.

Dar curiozitatea Lupului fusese atât de mare că-i înfrânseseorice precauţie. Scosese oglinda din săculeţ şi se uitase în eacu calităţile sale uşor funcţionale. Se cutremură, amintindu-şienergia năucitoare care îi orbise temporar simţurile. Nu voiadeloc să se gândească ce s-ar fi întâmplat dacă muşteriul săunu i-ar fi sărit în ajutor.

— Prostule! zisese Newton, smulgându-i oglinda din mână.Te-am avertizat. Prea multă energie dintr-aia şi-o să-ţi distrugisimţurile iremediabil. Obiectivul planului nostru e să-l orbeştipe Sweetwater suficient cât să nu-şi folosească talenteleîmpotriva ta. După ce te vei fi ocupat de el, să mi-o dai înapoi.

După aceea, Lupul fusese mai precaut. Dacă OglindaArgint-viu funcţiona după cum i se spusese, n-avea niciointenţie să i-o mai dea înapoi lui Newton. Avea să-i fie deajutor pe viitor. I-ar da un avantaj faţă de rivali, în lumeasubterană a Londrei, concurenţa era mereu la cote maxime.

Capitolul 31

Owen simţi cum Virginia se mişcă uşor în braţele sale. Cugesturi blânde, se eliberă din strânsoarea lui. O lăsă să seîndepărteze. Imediat, încăperea se răci semnificativ. Fărăniciun entuziasm, deschise ochii şi se uită la ea.

— Se face târziu, îi spuse Virginia în şoaptă.— Ştiu.Se înălţă într-un cot şi o privi cum se ridica în picioare. Avea

părul teribil de răvăşit. Ciorapii i se desprinseseră din jartiere

şi îi atârnau în jurul gleznelor. Partea de sus a cămă u ei îiș țstătea şi ea, şifonată, în jurul taliei. Chipul şi sânii îi erau încontinuare de un roz aprins. Privind-o, îşi simţi simţurileaţâţate din nou.

— Arăţi de-a dreptul delicios, îi spuse. Numai bună demâncat. Şi, zău, cred că mi se face foame.

— Probabil că mai sunt nişte brioşe în bucătărie, răspunseea, pe un ton foarte serios. Îşi trase cămaşa peste sâni. Astadacă nu cumva nepoţii tăi le-au mâncat pe toate.

Owen schiţă un zâmbet şi se ridică în picioare.— Eu mă gândeam la cu totul alte delicatese. Dar s-a făcut

târziu. Trebuie să dormi.Virginia aruncă o privire către orologiul înalt din colţ.— O, Doamne, e aproape două dimineaţa. Probabil că

nepoţii tăi se-ntreabă ce se petrece aici.Owen îşi închise nasturii de la cămaşă, fără grabă.— Dacă vreunul dintre ei pune vreo întrebare, ceea ce mă

îndoiesc că se va întâmpla, o să le spun că discutam despreanchetă.

— Ah, nici nu vreau să mă gândesc cum o să dau ochii cudoamna Crofton, mâine diminea ă. Virginia se aplecă să-şițprindă bine ciorapii. Am mare noroc dacă primesc micul dejunînainte să mă anunţe că-şi dă demisia. A fost extraordinar deîngăduitoare cu ciudăţeniile din casa asta, dar chestiunea astacu supravegherea o să fie picătura care umple paharul.

Owen întinse mâna să-şi recupereze pantalonii.— Ştii ceva, Virginia? Poate că nu-i aşa sănătos să-ţi trăieşti

viaţa temându-te mereu de menajeră.— Nu e vorba că mi-ar fi frică de ea. Virginia îşi îndreptă

spatele şi se duse în mijlocul mormanului de material

reprezentat de rochia sa de seară. Ei, sau poate că mi-e… într-un fel.

— De ce?— Nu înţelegi? Nu, probabil că nu. Virginia îşi strecură

braţele în mânecile rochiei şi se concentra asupra încheieriicopcilor corsetului. Dacă doamna Crofton se întoarce laAgenţia Billings ca să facă rost de un alt post, o să-i spunădoamnei Billings despre lucrurile ciudate care se petrec aici.Iar doamna Billings se mândreşte nevoie-mare cu faptul că ease asigură că anumite persoane nu sunt trimise decât înserviciul unor stăpâni respectabili. Şi, după tot ce s-aîntâmplat aici, tare mă tem că eu nu mă mai încadrez înaceastă categorie.

Owen cântări aceste vorbe în minte în timp ce îşi prinsecuţitul înapoi de gleznă şi-şi încheie pantalonii, îşi încheievesta cu mişcări iuţi, experimentate şi îşi trase cizmele scurte.Când termină cu îmbrăcatul, traversă încăperea şi se opri înfaţa ei.

— Contează atât de mult respectabilitatea pentru tine? oîntrebă.

Virginia îşi înălţă bărbia.— Tata era un gentleman care şi-a ţinut amanta cititoare în

oglinzi ascunsă de ochii lumii. Am trăit toată viaţa custigmatul ilegitimităţii. Port povara talentului de a vedea celemai teribile imagini în oglinzi. Or, asta nu e chiar o calitatecare să te facă o femeie mondenă. Îmi câştig existenţa într-unmod pe care Societatea, singura organizaţie care ar accepta şiar înţelege calităţile mele parapsihice, îl consideră a fi delocrespectabil. Închise ultima copcă a rochiei şi-şi lăsă mâinile pelângă corp. Da, Owen, respectabilitatea e un lucru important

pentru mine.Owen îi ridică bărbia cu marginea palmei.— Eu am crescut într-o familie care nu se preocupă prea

mult cu aparenţele respectabilităţii. Însă ne interesează foartemult onoarea, curajul şi voinţa neclintită. Aşa am reuşit săsupravieţuim. Aceste calităţi sunt cele care ne menţin uniţi.

Virginia zâmbi.— Nici nu mă îndoiesc.— Tu ai toate aceste calităţi pe care familia mea le

consideră atât de importante. Şi mi-aş pune viaţa şi secreteleîn mâinile tale fără teamă.

Ea rămase înmărmurită.— Chiar aşa?— Exact aşa. Owen îşi trecu uşor buzele peste gura ei

întredeschisă, după care se îndreptă. Că tot veni vorba desecrete de familie, ţi-am dezvăluit o mulţime. Ceea ceînseamnă că am o singură opţiune, care să mă păzească depericole.

— Care anume?— Trebuie să te măriţi cu mine, evident.Virginia rămase cu gura căscată.— Poftim?— Altfel va trebui să-mi petrec tot restul vieţii făcându-mi

griji dacă nu cumva o să dezvălui toate tainele întunecate aleneamului Sweetwater vreunui alt bărbat.

„Poftim?”— Glumesc, bineînţeles. Nu este momentul să facem acum

planuri de nuntă. E destul de târziu şi trebuie să te bagi în pat.Îi dădu drumul, îşi luă haina neagră, de seară, şi porni spre

uşă.

— Owen, stai o secundă.— O să terminăm această discuţie altă dată, îi promise.

Descuie uşa şi ieşi pe holul cuprins de umbre, zâmbind uşorcând auzi lipăitul sacadat al tălpilor ei goale în urma lui.

— Nu poţi să dai bir cu fugiţii aşa, şuieră ea, panicată.Explică-ţi vorbele, domnule.

Owen deschise uşa de la intrare şi se opri suficient de multîncât să-i fure un ultim sărut.

— Nu mai e nimic de explicat, dacă stai să te gândeşti, îirăspunse. Te-am cerut în căsătorie. Nu pot decât să sper că osă accepţi.

— La naiba, Owen…Bărbatul ieşi în noapte. Virginia vru iniţial să pornească

după el, dar apoi se răzgândi, evident, când simţi sub tălpisuprafaţa rece a scării de piatră. Se retrase în hol.

În faţa casei, umbrele se mişcară uşor.— Plec acum, Matt, rosti Owen. Am încredere în tine şi în

Tony să aveţi mare grijă de domnişoara Dean.— Da, domnule, răspunse Matt, pe un ton vesel.— Domnule Sweetwater, izbucni Virginia, pe un ton tăios,

încărcat cu o politeţe chinuitoare. Nu puteţi pleca aşa. Mai amceva întrebări pentru dumneavoastră.

— Cu altă ocazie, domnişoară Dean, răspunse el. Nu uitaţisă vă încuiaţi uşa.

Virginia rosti ceva neclar pe un ton foarte scăzut şi închiseuşa cu mult mai multă forţă decât era necesar.

Owen rămase cu urechea ciulită să audă hârşâitul de fier pefier care să-l asigure că Virginia întorsese cheia în broască.După ce se convinse, coborî treptele şi ieşi în drum.

— Unchiule Owen? i se adresă încetişor Matt.

Acesta se opri.— Da?— Ea e, nu-i aşa? Femeia aceea despre care toţi ai noştri

spun că o aşteptai?— Da, recunoscu Owen. Dar ţi-aş fi recunoscător dacă nu i-

ai spune nimic despre asta domnişoarei Dean.— De ce nu?— Pentru că nu înţelege, nu pe deplin. Încă nu. Încerc să-i

spun totul încetul cu încetul. Are nevoie de ceva timp pentru ase obişnui cu ideea de a se căsători cu mine.

— Să nu te superi pe mine, domnule, dar, după cum v-avorbit acum, nu cred că te descurci prea bine să-i explici cumstau lucrurile.

— Şi la ce te-aşteptai? Este prima dată când încerc aşa ceva.— Nu trebuie să-i spui aşa, dintr-odată. Femeilor le place să

fie curtate, ca eroinele din romanele astea pe care le citeştetoată lumea.

— Şi ce naiba ştii tu despre romane?— Ei, înveţi o groază de lucruri despre femei din ele,

răspunse Matt. Ar trebui să-ncerci şi dumneata.

Capitolul 32

Owen ajunse în capătul străzii, după care coti după colţ şiintră pe o alee îngustă care trecea chiar pe lângă cimitir. Aici,felinarele cu gaz care asigurau luminatul public erau puţine şirare, dar el de-abia dacă observa că mergea mai mult prinîntuneric. Avea simţurile oarecum treze, ca întotdeauna cândmergea pe străzi noaptea. Înregistra sunetele slabe şi mişcărileumbrelor din jurul său fără să se gândească în mod conştient la

ele.Vânătorul din el era la pândă, căutând cel mai mic semn al

prezenţei vreunui monstru, dar era conştient că în searaaceasta ceva era diferit. Nu se simţea impulsionat de forţaaceea neabătută care-l animase într-atât în ultimul an. Nevoiaobsesivă de a căuta monştri scăzuse la un nivel normal – sau,mai precis, un nivel care i se părea lui a fi normal. Bărbaţii dinneamul său n-aveau să fie niciodată nişte oameni civilizaţi, îşidădea seama prea bine. Dar era bine să-şi recapete un anumitsimţ al echilibrului şi al proporţiilor, era bine să poată să nu iaîn seamă – acum, cel puţin – fascinaţia teribilă a abisuluiîntunecat care-l tot ispitea de luni bune.

Şi da, era bine să aibă această senzaţie euforică deseninătate – deşi era total nouă pentru el.

Virginia îi redase viitorul, deşi ea nu-şi dădea seama de astaîncă.

Virginia. Ea era talismanul lui. Legătura dintre ei îi dădeaputerea nu numai de a rezista în faţa forţelor întunecate care-ltot atrăseseră către buza prăpăstiei, ci şi să le controleze dinnou. Trebuia, totuşi, să recunoască faptul că Matt avea şi eldreptate. „Nu mă descurc deloc bine să-i explic taina familieiSweetwater.”

Trebuia să găsească o modalitate mai bună de a se asiguracă ea avea să înţeleagă natura relaţiei lor. Deşi, dacă se gândeaatent la tot, nici el nu putea pricepe adevăratele date aleproblemei. În mod evident, Virginia se simţea atrasă de el.Pasiunea lor nu putea fi pusă nicidecum la îndoială. Când ocuprindea în braţe, o simţea caldă şi dulce ca mierea topită.Din câte ştia el, femeile erau foarte sensibile la emoţiileputernice. Şi-atunci… unde naiba greşea?

În mijlocul pasului, simţi o schimbare uşoară în atmosferă, oumbră subtilă de energie. Vânătorul din el îşi ascuţi imediatsimţurile. În seara asta, undeva aproape de el se afla o altăfiinţă foarte înzestrată.

Nu-şi schimbă ritmul de înaintare. Era trecut prin prea multepentru a da vreun semn exterior că sesizase în vreun felprezenţa celuilalt. Cu toate acestea, simţurile începură să-ifuncţioneze la capacitate maximă. Ştia că emana foarte multăenergie. Dacă celălalt individ sensibil era atent, urma să-şi deaseama că în apropiere se afla o altă persoană cu calităţiparapsihice. Nu era ceva neobişnuit să se întâlnească pe stradăcu cineva care avea un talent sesizabil. Însă rar se întâmpla sădea de cineva neobişnuit de puternic. Nu prea erau prea multepersoane într-atât de înzestrate prin zonă. Owen nu-şi puteapermite să presupună din start că această întâlnire erarezultatul unei coincidenţe, nu când avea loc atât de aproapede casa Virginiei. Fără să dea vreun semn că ar fi fost maiatent decât până atunci, cercetă aleea pe care înainta. Nu sevedea nimeni. Asta însemna că cealaltă persoană cu calităţideosebite stătea ascunsă după vreunul dintre străvechilemonumente funerare sau în cripta aflată mai în faţă.

„Cripta”, decise. „Eu acolo aş sta dacă aş vrea să prind pecineva într-o ambuscadă.”

Mergea în continuare, aşteptând ca celălalt să sară dinumbre. Auzi foşnetul slab al unei mişcări desprinse din hăulîntunericului cu câteva bătăi de inimă înainte ca siluetaadversarului să alunece spre el. Viteza supranaturală şiprecizia cu care atacatorul se mişca îi arătară tot ce voia săştie. Avea de-a face cu un vânător extrem de înzestrat. Deşi, înprivinţa abilităţilor fizice, el nu era un vânător adevărat, Owen

le înţelegea esenţa şi calităţile, mai ales că provenea dintr-ofamilie cu mulţi membri care aparţineau acestui gen. Când îşifoloseau simţurile la maximum, vedeau extrem de bine peîntuneric şi se mişcau cu viteza şi agilitatea unor lupi. Nuputea spera să-i ţină piept atacatorului în aceste privinţe, însănu era deloc lipsit de atuuri. Cel mai important lucru era să seasigure că celălalt n-avea să se apropie suficient de el pentru aprofita de faptul că era mai rapid şi mai puternic din punct devedere fizic.

Se aştepta ca celălalt să se mişte foarte repede. Era ca şicum ar fi avut în faţă un lup în plin atac. Ceea ce-l luă penepregătite fu străfulgerarea de energie paranormală. Era ca şicum razele unui soare parapsihic s-ar fi izbit de suprafaţa uneioglinzi. Noaptea ardea în jurul lui, pârjolindu-i simţurile. Eracufundat într-o strălucire orbitoare.

Inima îi bubuia în piept. Prin vene i se răspândi o senzaţiede frig extrem, transformându-i sângele în cristale de gheaţă.Se prăbuşi, îngenuncheat, abia sprijinindu-se în mâini. Luptacu disperare, făcând tot posibilul să nu se lase în voia forţeicare-l apăsa către caldarâmul rece. Şi-şi dădu seama că era pemoarte.

— Virginia, rosti în şoaptă. Gândul că n-avea să o mai vadăniciodată era insuportabil, dar şi mai greu era să ştie că o lăsaîntr-un pericol teribil. Nu reuşise să o apere. Virginia, zise dinnou, de data aceasta mai tare.

I se păru că strălucirea aceea glacială mai slăbi oarecum, caşi cum simplul fapt că rostise numele Virginiei împinseseforţele care-l orbiseră psihic şi care acum îl storceau de viaţă.

Lumina aceea nenaturală se apropie de el. Deşi îşi pierdusecalităţile paranormale, îşi dădu seama că putea, totuşi, să

distingă cripta şi pietrele funerare aflate în stânga sa. Simţeasuprafaţa pietrelor sub palme. Putea auzi ecoul paşilorasasinului pe drum. Îşi pierdea puterile rapid, însă încă maiavea simţurile obişnuite.

— Clientul meu te vrea mort, Sweetwater. Glasul venea dinîntuneric, de dincolo de lumina năucitoare. Dar nu e niciograbă. N-am mai avut o misiune ca asta de ceva timp. Aşa căam s-o iau cu încetişorul.

— Cine te-a angajat? reuşi să îngaime Owen.— Se prezintă cu numele Newton, dar mă îndoiesc că e

numele lui adevărat. Părea să ştie o mulţime de lucruri despretine. Vezi tu, ştia şi despre târfa ta de pe Garnet Lane.

— El ţi-a dat obiectul ăla cu care m-ai orbit?— Zicea că e o Oglindă Argint-viu. Că e valoroasă şi că o s-

o vrea înapoi imediat ce termin cu tine. Dar, fie vorba întrenoi, eu, unul, am de gând s-o păstrez. E folositoare, chiarfolositoare.

— Ţi-a zis de ce vrea să mă elimini?— Nu părea că îi eşti prea simpatic. Din câte mi-am dat eu

seama, din cauza ta nu poate să obţină ceva ce vrea.Owen simţea cum tot corpul i se răcea. Vederea şi auzul

începură să îi cedeze. Energia oglinzii îi afecta acum şisimţurile obişnuite.

— Ţi-a dat oglinda pentru ştia că nu m-ai fi putut eliminadoar folosindu-ţi înzestrările, zise.

— Asta-i o minciună sfruntată. Revoltat de o asemeneainsultă, vânătorul se apropie. Aş putea să te omor până săapuci să mai iei o gură de aer. N-am nevoie de oglinda asta casă-ţi fac felul.

Owen îşi concentră ce-i mai rămăsese din puteri. Fu nevoie

de aproape toată energia care-i mai rămăsese, dar reuşi să-şiducă mâna înapoi, până la gleznă. Degetele îi atinseră teacaprinsă de gambă.

— Consumi o groază de energie ţinând oglinda activă, reuşisă rostească, răguşit. Îţi epuizezi calităţile.

— Spre deosebire de tine, am suficiente puteri încât să-mipermit asta, mârâi vânătorul.

În mod clar, strălucirea aceea paranormală era mai slabăacum. Vânătorul nu-şi dădea seama câtă energie consumafolosind oglinda. Era prea surescitat, prea concentrat peplăcerea uciderii. Când venea vorba de lucrurile de genulacesta, implicarea emoţională era mereu călcâiul lui Ahile, îşidădu seama Owen.

— E clar că-ţi slăbesc puterile, rosti Owen. N-o să poţi săduci lucrurile până la capăt.

— Hai să vedem, grohăi vânătorul.Strălucirea aceea orbitoare de energie paranormală se înteţi

fulgerător încă o dată, biciuind simţurile lui Owen cu un altval de energie pârjolitoare. În secunda următoare, luminaaceea extraordinară clipi, ca o lampă de gaz care fusese redusăla minimum.

— Porcăria asta e stricată, zise vânătorul. Dar… ţi-am zis,n-am nevoie de ea.

— Nu-i stricată. Nu mai ai suficientă putere să-i focalizeziacţiunea.

— Nenorocitule! Las’ că-ţi arăt eu ţie cine nu mai areputere!

Vânătorul aruncă deoparte oglinda care ateriză cu unclinchet metalic pe pavaj. Owen realiză vag că nu auzise sunetde sticlă spartă, însă nu avea timp să analizeze implicaţiile

acestui fapt.Vânătorul se repezi spre el, lumina lunii reflectându-i-se

rece pe lama pumnalului din mână. Nu era nicidecum la fel derapid pe cum fusese la începutul înfruntării lor. Folosise preamultă energie pentru a controla arma aceea paranormală. Darera în continuare agil şi feroce, era în continuare furios.

Eliberat de sub presiunea exercitată de oglindă, Owen puteasă respire din nou normal. Dar, când încercă să-şi pună înacţiune talentul său parapsihic, nu obţinu nici un efect.

Îşi smulse cuţitul din teaca de la gleznă. Vânătorul încercăsă-l lovească, cu intenţia de a-i prinde gâtul într-o strânsoarefermă şi a-l ţine pe loc pentru lovitura fatală cu cuţitul, de-acurmezişul gâtului.

Owen se lăsă pe o parte, abia reuşind să evite mânaatacatorului său. În aceeaşi secundă, ridică pumnalul şi îl simţicum se împlântă adânc în carnea celuilalt.

Vânătorul gemu, recăpătându-şi echilibrul cu o vitezăuimitoare, şi făcu un salt înapoi. Această mişcare rapidăeliberă lama cuţitului lui Owen. Din piept începu să-i curgăsânge din abundenţă.

Pentru o fracţiune de secundă, vânătorul nu păru a-şi daseama ce se întâmplase. Se uită în jos, la sângele care ţâşneadin rană, după care-şi înălţă capul, holbându-se la Owen.

— Nu, rosti. Nu… nu se poate una ca asta. Tu nu eştivânător.

— N-ar fi trebuit să zici că e o târfă, răspunse încetişorOwen. În familia noastră, nu permitem sub nicio formă să nejignească cineva femeile.

Vânătorul se uită lung la el, îngrozit şi năucit, preţ de încăvreo câteva clipe. Apoi se lăsă moale pe caldarâm. Trăgând cu

greu aer în piept, Owen îşi adună ce-i mai rămăsese din puteripentru a se ridica în picioare. Avu nevoie de aproape toateresursele sale de energie pentru a parcurge cu paşi nesiguridistanţa scurtă care-l despărţea de cadavrul atacatorului său.Îşi dădu seama, chiar înainte de a-i mai verifica pulsul, căvânătorul murise, însă se ghemui totuşi şi-şi lipi degetele degâtul acestuia. Cei din clanul Sweetwater erau întotdeaunameticuloşi când venea vorba de chestiunile profesionale. Auzicum pe alee veneau alţii, dar deja se învârtea toată lumea cuel. Făcu un efort să se concentreze. Un bărbat, îşi dădu seama,care se mişca foarte repede, cum numai un vânător era înstare.

— Unchiule Owen, eşti bine? Matt se opri când văzucadavrul. Ce s-a întâmplat?

Fiinţa lui Owen fu străfulgerată de un fior de teamă.— Aţi lăsat-o pe Virginia singură?— Poftim? Nu, domnule, bineînţeles că nu. Este cu Tony.

Nu putea să ţină pasul cu noi, aşa că m-au trimis pe mineînainte. O să ajungă şi ei dintr-un moment într-altul.

— Ce dracu’ aţi făcut? Aţi lăsat-o să iasă pe stradă la oraasta?

— N-am putut s-o oprim, domnule. Ne-a zis că eşti înpericol de moarte. Că trebuia neapărat să te găsim. Ba chiar ainsistat să vină cu noi. Aruncă o privire către leşul vânătorului.Asta cine e?

— Un vânător. Cineva pe nume Newton l-a tocmit să măomoare.

— Drăcia naibii. Matt îl cercetă, îngrijorat. Din câte se pare,aproape i-a reuşit. Eşti bine?

Owen nu luă în seamă întrebarea aceasta. Era periculos de

aproape de a-şi pierde cunoştinţa. Trebuia să-şi păstrezeconcentrarea încă un pic.

— Neapărat să iei arma, zise.— Ce armă?— Nu ştiu ce e. N-am apucat să o văd bine. El îi zicea

Oglinda Argint-viu. Am auzit când a scăpat-o pe pavaj.Owen se întoarse să se uite pe strada învăluită în întuneric.

Această mişcare îl făcu însă să-şi piardă echilibrul. O pâclăcenuşie îi cuprindea rapid mintea. Dacă Matt nu l-ar fi prins debraţ, ar fi căzut din nou în genunchi.

Cu ajutorul nepotului său, reuşi să străbată distanţa scurtăpână la arma aceea teribilă. Semăna cu o oglindă de mână dincele care se găseau pe măsuţa de toaletă a doamnelor dinlumea bună. Era pe pavaj, cu faţa în jos. Începu să se aplecepentru a o lua în mână, dar apoi zări săculeţul de catifeaneagră aflat în apropiere.

— Dă-mi săculeţul, îi spuse nepotului său.Matt îl ridică şi i-l întinse. Owen se lăsă pe vine şi ridică

uşurel oglinda. Când degetele îi atinseră mânerul, i se păru căsimte o vibraţie energetică slabă, însă mintea îi era într-atât deneclară şi simţurile atât de amorţite că nu putea fi sigur denimic. Având grijă ca partea cu oglinda să rămână mereu înjos, introduse obiectul în sacul de catifea şi strânse şnurul de lagura acestuia.

Când încercă să se ridice în picioare, simţi din nou că totulse învârtea cu el. În urechi îi răsună zvonul altor paşi. Îşiîntoarse capul foarte atent, temându-se să nu se facă de ruşineleşinând. Vederea i se înceţoşă, dar reuşi să distingă siluetele adouă persoane care alergau spre el. Sau mai degrabă Virginiaalerga, îşi dădu seama. Tony mergea repede, dar destul de

relaxat, alături de ea.— Owen. Virginia se repezi spre el. Eşti bine?— Da, răspunse el automat. Apoi îşi dădu seama că nu era

adevărat. Nu, se corectă.— Poftim?— Nu contează. Îi împinse trăistuţa de catifea în palmă. Ia

asta. E o armă, o oglindă. Însuşirile tale deosebite fac ca tu săfii, cel mai probabil, mult mai în măsură să o mânuieşti decâtoricare dintre noi. Dar fii foarte, foarte atentă. Mi-a orbitsimţurile, poate pentru totdeauna.

— Nu, zise ea, cu încăpăţânare. Îţi vor reveni.Owen zâmbi auzindu-i tonul plin de convingere şi îşi

desfăcu braţele, să o cuprindă la piept. Dar noaptea se-nchisepeste el şi începu să i se strecoare prin toate fibrele corpului.

De undeva din întuneric auzi glasul Virginiei rostindu-inumele, vorbindu-i pe acelaşi ton îmbărbătător.

— Nu te las singur, Owen Sweetwater. M-auzi? Nu mă lăsanici tu. N-o să-ţi permit să mă laşi. Rămâi cu mine.

I se păru că-i simte mâna prinzând-o pe-a sa, dar vocea eiîncepea să se audă din ce în ce mai slab, pe măsură ce el secufunda în abisul acela fără fund. Într-un final, întunericul erapeste tot.

Capitolul 33

— Credeţi că orbirea parapsihică a unchiului Owen o să fiepermanentă, domnişoară Tate? întrebă Tony.

— N-am cum să ştiu, răspunse Charlotte. Închise tomul grosdin care citise până atunci şi se uită cu nelinişte către săculeţulde catifea neagră care se afla pe comodă. Din ce am studiat eu,

Oglinda Argint-viu îţi poate orbi simţurile pentru totdeauna şichiar să te ucidă. Totuşi, puterea ei este în legătură directă cuputerea psihică a persoanei care o foloseşte. Cu cât aceasta areînzestrări mai mari, cu atât oglinda emite radiaţii maiputernice. Altfel, efectele permanente asupra victimei depindde cât de puternică este aceasta, din punct de vedere psihic.

— Owen o să-şi revină, insistă Virginia. Îl strânse şi maitare de mână. E puternic. Îi simt energia. Are nevoie doar deceva timp să se vindece, atâta tot.

Stăteau cu toţii în dormitorul ei mic. Owen era pe pat. Mattşi Tony îl aşezaseră acolo când îl aduseseră pe braţe de pealee. Era cufundat într-un somn profund, dar agitat. DoamnaCrofton decretase să nu fie acoperit decât cu un cearşaf, pentrucă ardea. Virginia ştia că febra aceasta avea origini psihice,fiind rezultatul atacului teribil pe care-l înregistraseră simţurilesale.

Nu-i dăduse drumul la mână de când se prăbuşise, leşinat.Nu îndrăznea să o facă. Simţea că legătura aceasta dintre eireprezenta şansa lui de a-şi reveni. Intuiţia îi spunea că el sebaza pe forţa ei pentru a-şi repara simţurile zdrobite.

Îl trimisese pe Matt să o cheme pe Charlotte, care trebuia săaducă cu ea toată cărţile despre oglinzi pe care le aveau înlibrărie. Trebuia să afle mai multe despre obiectul acela ciudat.Charlotte venise cu cărţile, dar şi cu Nick Sweetwater. Virginiafusese surprinsă să-i vadă împreună la ora aceea din noapte,însă nu avusese timp de întrebări de genul acesta.

Doamna Crofton apăru în cadrul uşii, ţinând în mână o canădin care ieşeau aburi.

— Am făcut nişte cafea, căci mă îndoiesc că veţi dormi preamult în noaptea asta. Îşi aţinti privirea asupra Virginiei, cu

obişnuita ei expresie severă: Dumneavoastră v-am adus aici,pentru că ştiu că n-o să plecaţi de lângă domnul Sweetwaterprea repede.

Virginia îi adresă un zâmbet.— Mulţumesc, doamnă Crofton. Îţi sunt recunoscătoare.Menajera îşi înclină capul scurt, într-un gest minimal de

acceptare a acestor cuvinte, după care puse cana pe noptieră.Se uită la Owen.

— Nu i-a scăzut febra, zise. O să mai aduc nişte compresereci.

— Mulţumesc, zise din nou Virginia.Doamna Crofton se întoarse şi ieşi cu paşi uşori din

încăpere.Nick o urmări cu privirea. În mod clar, era plin de respect şi

admiraţie. Când servitoarea ajunse la scări, bărbatul îşiîndreptă privirea asupra Virginiei:

— Menajera dumneavoastră e extraordinară. Descoperă doibărbaţi care vă supraveghează casa. Apoi plecaţi într-un suflet,în miezul nopţii, fără nicio explicaţie. Aduceţi un bărbatinconştient în dormitorul dumneavoastră şi invitaţi şi altepersoane să-l vegheze. Şi, cu toate acestea, ea nu dă niciunsemn că ar fi speriată câtuşi de puţin.

— După cum i-am spus şi lui Owen, doamna Crofton e ocomoară, răspunse Virginia. Dar mă aştept foarte serios să-mispună că-şi dă demisia.

— Mie nu mi se pare c-ar avea vreo intenţie de genul acesta,zise Nick. Apoi se întoarse către Charlotte. Mai scrie cevaacolo despre efectele oglinzii Argint-viu?

— Doar că a fost făurită de un alchimist, în secolul alşaptesprezecelea.

Nick se încruntă.— Asta înseamnă că datează din epoca lui Sylvester Jones.

Oare o fi făcut-o chiar el?— Nu cred c-a avut vreo legătură cu ea, răspunse Charlotte.

Din ce scrie aici, alchimistul în cauză era o femeie care seprezenta drept Alice Hooke. Charlotte îşi dădu jos ochelarii şişterse bine lentilele cu o batistă. Singurul motiv pentru caream reuşit să aflu atât de multe despre istoria acestui artefactîntr-un timp atât de scurt este că deja am făcut multe cercetăridespre oglinzi.

Virginia aruncă o privire către săculeţul de catifea neagră.— În cazul acesta a apărut încă o oglindă. N-are cum să fie

vorba doar de o coincidenţă.Pe chipul lui Nick apăru o expresie gânditoare.— Sunt de acord cu tine. Ar fi total improbabil ca în ancheta

asta să fie implicată încă o altă armă puternică bazată pelumina reflectată în oglindă, fără să existe o legătură. DarOglinda Argint-viu este destul de diferită de celelalte. Înprimul rând, e mult mai veche…

— Şi nu e o jucărie mecanică, completă Virginia.Charlotte bătu cu degetul în coperta din piele a volumului

gros din care citise.— Oglinda e mult mai veche, deci ştim clar că nu a fost

făcută de doamna Bridewell. Dar sunt de acord cu voi, trebuiesă existe vreo legătură cu cazul nostru.

Nick se încruntă.— Oglinda aceasta este un artefact periculos şi, fără

îndoială, foarte valoros, dar, cu toate acestea, cineva a lăsat-ope mâna unui golan oarecare de pe stradă, ca s-o foloseascăîmpotriva lui Owen în seara asta. Cineva îşi dorea cu disperare

să-l elimine.— Ei bine, interveni Charlotte, mă tem că, în momentul de

faţă, nu putem să facem altceva decât să aşteptăm să vedemdacă domnul Sweetwater e suficient de puternic încât să-şirevină în urma acestui atac groaznic.

— O să-şi revină, promise Virginia.— Am putea să-nţelegem mai bine ce şanse are dacă am şti

cam cât de puternic era atacatorul său, zise Charlotte.— N-avem cum să ştim asta, având în vedere că e mort,

spuse Tony.— Evident, era suficient de puternic încât să facă ravagii cu

oglinda aia blestemată, conchise Nick, sumbru.Virginia îi adresă o privire tăioasă, mustrătoare.— Singurul lucru pe care-l ştim sigur e că Owen l-a înfrânt.

Asta înseamnă că, dintre ei doi, Owen e cel mai puternic.Nick, Tony şi Matt se uitară unul la altul. Niciunul dintre ei

nu scoase vreun cuvânt.— Ce e? întrebă poruncitor Virginia. Care e problema? De

ce vă uitaţi unii la alţii aşa?Nick îşi drese vocea.— Nu prea ştim sigur că unchiul Owen era mai puternic în

ceea ce priveşte înzestrările parapsihice, domnişoară Dean.— Cum adică? întrebă ea. Dintre ei doi, el e în viaţă, nu?— Dar a folosit un cuţit ca să învingă, zise Tony, ca şi cum

ar fi explicat un lucru foarte simplu unui copil nu foartedeştept. Nu talentele sale. Oglinda i-a anulat efectiv simţurileparanormale.

Virginia se încruntă.— Ce vrei să spui cu asta?— Doar că unchiul Owen nu a supravieţuit graţie

înzestrărilor sale, răspunse Matt.— Înţeleg, spuse în şoaptă Virginia. Strânse mai puternic

mâna lui Owen într-a ei.Nick îşi îndreptă privirea asupra bărbatului inconştient.— Owen e un fel de vânător, dar nu are un talent veritabil

de vânător, ca Tony sau Matt. Are reflexe, vedere şicoordonare ieşite din comun, dar nu dincolo de limitelenormalului.

— De-aceea poartă cuţitul acela ascuns în gheată? întrebăCharlotte.

— Nu, răspunse Tony. Poartă cuţitul pentru că toţi bărbaţiidin familia noastră fac la fel.

— Înainte erau pumnale, preciză Matt. Dar ne-am adaptatvremurilor moderne.

— E o tradiţie de familie, explică Nick. În conformitate cudeviza noastră.

— Talentul te ajută, dar ţine-ţi mereu pumnalul bine ascuţit,cită Virginia încetişor.

— Sună mai bine în latină, zise Tony.Virginia îi adresă un zâmbet ostenit.— Nu mă îndoiesc.— Marele talent al lui Owen este acela de a şti ce o să facă

monştrii, explică Nick. Nicidecum viteza mişcărilor sau cât debine vede noaptea.

Charlotte îl privi.— Nu înţeleg cum capacitatea de a prevedea ce o să facă

mai departe criminalul ar fi putut fi de ajuns în seara aceasta.Adică… ştia deja că ticălosul acela avea să încerce să-lomoare.

— Ai fi surprinsă, replică Nick. Owen are talentul de a-i

provoca pe ceilalţi. Zice mereu că, dacă e posibil să împingiun om să-şi piardă stăpânirea de sine, poţi să-l manipulezidestul de uşor, indiferent cât este de înzestrat parapsihic.Bănuiesc că exact asta s-a şi întâmplat în seara asta.

Tony se uită la Owen.— Din câte se pare, de data asta unchiul Owen a jucat totuşi

cam pe muchie pe cuţit, ca să zicem aşa.Virginia fu străbătută de un fior.— Da.— De obicei nu lasă nicio urmă care să ateste folosirea

violenţei, zise Matt. Dar, în seara asta, pe alee era o groază desânge. Iniţial, m-am temut că măcar o parte este sângele lui.

Virginia se cutremură amintindu-şi sângele care era pemâinile şi pe hainele lui Owen.

— Şi eu.— Credeţi că domnul Sweetwater şi-a provocat intenţionat

atacatorul, ca să-l facă să schiţeze vreo manevră nesăbuită?întrebă Charlotte.

— Unchiul Owen are talentul de a-i scoate pe ceilalţi dinfire, răspunse Tony, cu mândrie în glas.

Virginia îşi îndreptă privirea asupra lui Owen. Somnulprofund în care era cufundat acesta nu reuşea deloc săîmblânzească în vreun fel suprafeţele dure şi unghiurileascuţite ale chipului său. Chiar şi adormit, reuşea să-şipăstreze aspectul periculos. Simţurile parapsihice îi fuseserăorbite, dar atmosfera din jurul său era, totuşi, populată deşoapte de energie întunecată.

— Fără îndoială, aura sa energetică îi tulbură pe cei din jur,spuse Virginia.

— Poate de aceea nu s-a însurat, interveni Charlotte.

Virginia îşi dădu seama că între cei trei bărbaţi avu din nouloc un schimb de priviri misterioase.

— Acum ce mai e? întrebă, pe un ton impunător.Nick îşi drese vocea.— Motivul pentru care Owen nu s-a însurat este că nu a

găsit încă femeia potrivită.Charlotte clipi, după care schiţă un zâmbet.— Ce idee romantică şi de-a dreptul fermecătoare.— Nu sunt sigur că cei din neamul nostru pot fi caracterizaţi

drept romantici şi fermecători, răspunse Nick. Dar să ştiţi căluăm căsătoria foarte în serios. Aţi putea spune că e ceva însângele nostru. Un Sweetwater îşi dă seama imediat atuncicând întâlneşte femeia potrivită.

Zâmbetul lui Charlotte dispăru, fiind înlocuit de o îngustarea ochilor.

— Ce convenabil…— De fapt, poate fi foarte puţin convenabil, răspunse Nick.

Nu e întotdeauna uşor să găseşti femeia potrivită. Sincer săfiu, ai noştri începuseră să-şi cam facă griji pentru Owen.

— De ce? întrebă Virginia.Stingherit, Tony îşi mută greutatea de pe un picior pe altul.— Credem că a început să se lase pradă nopţii. Nu-i semn

bun.— Nu înţeleg, zise Virginia. Ce vrea să însemne asta?Încă o dată, Nick, Tony şi Matt se uitară unii la alţii cu

subînţeles. De data aceasta, îşi dădu seama că n-avea săprimească un răspuns clar.

— E greu de explicat, mormăi Nick.Charlotte îl ţintui cu o privire furioasă.— Şi ce face un bărbat din familia voastră dacă nu găseşte

femeia potrivită? Se mulţumeşte cu un şir de amante?Nick părea şi mai stânjenit. În mod clar, Matt şi Tony

trăseseră concluzia că situaţia îi depăşea. Se retraseră spre uşă.— Cred că am nevoie de-o ceaşcă de cafea; doamna Crofton

o face mereu excelentă, zise Tony.— Şi de încă o brioşă, poate, adăugă Matt.Ieşiră pe uşă şi se făcură nevăzuţi.În dormitor se instală o tăcere apăsătoare.Charlotte aruncă o privire către Nick.— Şi cum anume îşi dă seama un Sweetwater când

întâlneşte femeia potrivită?Nick lăsă să-i scape un oftat prelung.— Tata spune că e un efect secundar al talentului nostru.

Ceva legat de intuiţia de vânător.Virginia îşi îndreptă privirea spre el.— Dar nu e legat neapărat de iubire?Vânătorul din Nick simţi probabil că era vorba de o

capcană. Aruncă o privire către uşă, ca şi cum ar fi tânjit săevadeze din această încăpere, aşa cum o făcuseră Matt şi Tony.Dar, cu o tărie de bărbat adevărat, se întoarse la situaţia defaţă.

— „Dragoste” este un cuvânt destul de siropos, zise pe unton oarecum gâtuit. Destul de greu de definit, nu vi se pare?

Charlotte îl privi sumbru.— Chiar deloc. O recunoşti atunci când o trăieşti. Nu-i aşa,

Ginny?— Chiar aşa, consimţi Virginia. Se prea poate să nu întâlnim

niciodată dragostea adevărată, dar asta nu înseamnă că femeileca mine şi ca Charlotte n-am recunoaşte-o imediat ce-am găsi-o. Nu-i aşa, Charlotte?

— Ba bine că nu, recunoscu Charlotte.Nick se strâmbă.— Şi ce-o să faceţi dacă n-o să descoperiţi niciodată ceea ce

consideraţi a fi iubirea adevărată?— Ei, până acolo ne rămâne tratamentul doctorului Spinner

pentru isteria feminină, răspunse Virginia.

Capitolul 34

Ceva mai târziu, Virginia rămase singură cu Owen, îndormitor. Temperatura şi supraîncărcarea de energie din aurasa reveneau destul de repede la normal.

Îi dădu drumul la mână. Se ridică în picioare şi traversăîncăperea, până la scrin. Săculeţul de catifea în care se aflaoglinda se găsea tot acolo. Când îl luă în mână, simţi un frisonde energie luminoasă reverberându-i prin simţuri.

Deschise trăistuţa şi scoase oglinda. Mânerul din aur şiargint era nefiresc de cald în palma ei. Se apropie de fereastrăşi cercetă atent spatele oglinzii. Lumina lunii scoase la ivealăstrălucirea rău prevestitoare a unor cristale ciudate. Metalulfusese gravat cu un model complex, în stil baroc. Era preaîntuneric pentru a descifra însemnele alchimice, dar le puteasimţi la atingere. Contactul cu acest artefact ciudat îi provocamici străfulgerări de energie care parcă-i sfârâiau prin corp.

În oglindă era depozitată energie luminoasă, în cantităţiimpresionante. Din câte-şi dădea seama, toată acea energieputea fi eliberată doar cu ceva voinţă şi talent. Era o armăparanormală veritabilă, activată de minte, nu de un mecanismconcret din oţel.

Încet, mânată de o nevoie care avea raţiuni mult mai

profunde decât simpla curiozitate, întoarse oglinda pentru a seuita la suprafaţa de sticlă. În umbra profundă din dormitor, nuputu să-şi distingă imaginea reflectată, dar, cu simţurileactivate, reuşi să perceapă energia care şerpuia sub suprafaţaartefactului. Era ca şi cum ar fi privit într-un lac de mercur. ÎnOglinda Argint-viu clocoteau forţele ferecate în profunzimilesale.

Era năpădită de spaimă şi de fascinaţie. Privi mai intens.Imagini reziduale îngrozitoare apăreau şi dispăreau, ca niştefotografii mişcătoare prinse în sticla aceea ciudată. Reuşi săîntrezărească chipuri de oameni morţi sau pe moarte.

Văzu şi foc, flăcări fierbinţi şi aur. Văpăile mistuitoare,năucitoare se prăbuşeau şi se vălureau în adâncimile oglinzii.Simţurile îi cântau, răspunzând acelei energii sălbatice,îmboldind-o să dezlănţuiască forţele din oglindă.

În momentul acela, intuiţia ei de cititoare în oglinzi o făcusă-şi dea seama că orice talent semnificativ putea folosioglinda pentru a orbi sau chiar pentru a ucide. Pentru opersoană cu abilităţi parapsihice, acest artefact eraechivalentul unei puşti. Dar cineva care avea o înzestrarefoarte specială putea să facă mult mai multe cu această armă.Ar fi putut să elibereze toată energia încătuşată în oglindaaceea.

Cineva care avea o înzestrare ca a ei. În acelaşi timp, seîntrebă ce oare s-ar putea face cu energia aceea ciudată caremocnea în Oglinda Argint-viu. Apoi gândul i se duse laenergia aceea slabă pe care ucigaşul o infuzase în oglinzile dela măsuţele de toaletă ale doamnelor Ratford şi Hackett şi încele de pe pereţii acelei camere îngrozitoare de la subsolulconacului Hollister. Şi în minte i se trezi din nou aceeaşi

întrebare: De ce ar încerca cineva să stocheze forţă într-ooglindă?

Ca din senin, îşi aminti ceva ce-i spusese mama ei, în urmăcu mult timp în urmă: „Puterea e putere, fie că este normalăsau paranormală. Are mereu potenţialul de a fi periculoasă şivor exista mereu oameni care să încerce să o folosească pentrua-şi atinge scopurile”.

— Virginia.Owen vorbea în somn, rostindu-i numele cu un glas răguşit,

sălbatic, care reuşi să risipească vraja oglinzii.Îşi închise simţurile. Suprafaţa oglinzii se întunecă,

căpătând o culoare cenuşie, opacă. Cu degetele tremurându-i,băgă obiectul în săculeţul de catifea şi legă şnurul.

Punând artefactul înapoi pe scrin, se întoarse lângă pat şiprinse din nou mâna lui Owen într-a sa. Degetele lui sestrânseră peste ale ei, însă acesta nu se trezi.

Virginia rămase cu privirea aţintită asupra nopţii luminatede lună de dincolo de fereastră şi cu gândurile la ceea cevăzuse în Oglinda Argint-viu.

Capitolul 35

Dimineaţa, la cinci fără trei minute, Virginia simţi aceaschimbare subtilă, dar inconfundabilă, care-i arăta că Owen sesalvase din adâncimile întunecate. Respira liniştit, iar inima îibătea calm şi regulat. Încă nu se trezise, însă acum avea partede un somn perfect normal.

Îi dădu drumul la mână.— Virginia, mormăi el, fără să deschidă ochii.— Sunt aici, răspunse ea, cu blândeţe. E totul bine. Mai

dormi.Owen se întoarse pe-o parte şi îi urmă sfatul.După un timp, tânăra ieşi din cameră şi traversă holul. Ştia

că Charlotte dormea în camera aflată la celălalt capăt. I se părucă o aude pe doamna Crofton, în bucătărie. Când ajunse încapul scării interioare, Matt i se adresă încetişor, din umbră:

— Unchiul Owen e bine, domnişoară Dean?— Se simte destul de bine, dar încă doarme. Unde sunt Tony

şi Nick?— Tony supraveghează casa de undeva din spate. Unchiul

Nick a adormit în salon. Doamna Crofton e în bucătărie. Acoborât acum câteva minute. Mi-a zis că vrea să se apuce depe acum de pregătirea micului dejun, din moment ce suntatâtea persoane la masă.

Virginia se făcu mică.— Foarte frumos din partea ei, să ne pregătească gustarea

de dimineaţă înainte să-şi dea demisia.— N-a zis nimic despre aşa ceva. Sunteţi şi acum sigură că,

la trezire, unchiul Owen o să aibă simţurile parapshice intacte?— Foarte.— Mă bucur să aud una ca asta, răspunse Matt. N-ar fi fost

deloc uşor să dăm ochii cu el dacă n-ar fi fost aşa.Uşurarea pe care în mod evident o simţea Matt o făcu pe

Virginia să se oprească preţ de câteva secunde.— Înţeleg cât te îngrijorează posibilitatea să-şi fi pierdut

puterile. Ar fi o lovitură teribilă pentru orice iniţiat să setrezească dintr-odată fără simţurile sale paranormale. Dar cumadică n-ar fi fost deloc uşor să dai ochii cu el?

Din umbra aruncată de uşa salonului, Nick interveni:— Ai spus destule, Matt.

— Da, domnule, răspunse acesta rapid. Scuze. Uit mereu cădomnişoara Dean nu face încă parte din familie.

Virginia îşi dădu seama că n-avea cum să mai scoată nimicaltceva de la el. Se întoarse către Nick.

— Bună dimineaţa, domnule.— Bună dimineaţa, răspunse Nick. Îşi freca încet maxilarul,

vrând să verifice cât de ţepoasă îi era barba. Să-nţeleg că etotul bine sus?

— Da.— Mulţumesc, spuse Nick. Îşi lăsă mâna pe lângă corp şi o

privi cu o expresie concentrată. Familia noastră vă rămâneîndatorată. Iar noi ne plătim întotdeauna datoriile.

— Ei, asta-i o prostie, rosti ea, pierzându-şi răbdarea.Nimeni nu-mi datorează nimic. Vă spun pentru ultima oară:domnul Sweetwater şi-ar fi revenit şi singur.

— Poate că da, răspunse Nick, sau poate că nu.— Mă las păgubaşă, zise Virginia. Ne vedem la masă.— Da, domnişoară, răspunse Matt, timid.— Da, da, spuse Nick. La masă. O idee excelentă.Virginia se îndreptă către bucătărie, pregătindu-se mintal

pentru următoarea provocare a acestei dimineţi, care seprefigura deja a fi una dificilă. Fu întâmpinată de mirosul decafea proaspăt făcută. Intră cu paşi hotărâţi în cameră, optândpentru o abordare directă. Nu mai avea niciun rost să pretindăcă această casă avea să fie una respectabilă.

— Bună dimineaţa, doamnă Crofton, zise.— Bună dimineaţa, domnişoară. Menajera luă o tigaie mare

dintr-un cârlig de pe perete şi o aşeză pe plită. DomnişoriiMatt şi Tony au stat treji toată noaptea şi sigur sunt morţi defoame. Cumva, cred că şi restul oaspeţilor se vor scula cât de

repede. Până una, alta, am zis că-i mai bine să m-apuc maidevreme de prânzişor. Vreţi o ceaşcă de cafea?

— Cred că nu-mi mai trebuie o vreme, răspunse Virginia.Am băut atâta azi-noapte că nu cred c-o să mai pot închideochii o săptămână de-acum încolo.

— Atunci, poate un ceai de mentă?— E o idee foarte bună, mulţumesc.Doamna Crofton se făcu nevăzută în cămară.— Să-nţeleg că domnul Sweetwater şi-a revenit?— Da, dar doarme în continuare. Cred că o să coboare şi el

la micul dejun.— Foarte bine. Doamna Crofton îşi făcu din nou apariţia,

ţinând în mână o cutie mică. O deschise şi presără câtevalinguriţe de plante uscate într-un ceainic.

Virginia se aşeză pe una dintre băncile lungi aşezate de-oparte şi de alta a mesei mari, din lemn.

— Doamnă Crofton, îmi dau seama că ceea ce se petrece încasa aceasta, mai ales în ultima vreme, nu se încadrează înlimitele lucrurilor cu care eşti obişnuită.

— Aşa e, doamnă. Doamna Crofton luă o oală cu apăfierbinte şi umplu ceainicul. Casa asta e foarte neobişnuită înmai multe privinţe. Şi sigur nu seamănă cu cele în care-amlucrat până acum.

— Ştiu că ai fost forţată să tolerezi anumite fapte care ţi separ deloc respectabile şi, mai mult ca sigur, jignitoare, avândîn vedere standardele dumitale înalte.

— Recunosc că, la început, nu mi-a picat tocmai bine ideeade a lucra pentru cineva care-şi câştigă traiul din cititul înoglinzi. Doamna Crofton puse deoparte oala şi apoi aduseceainicul pe masă. Eram foarte sigură că nu sunteţi decât o

impostoare. Dar n-a trecut mult şi mi-am dat seama călucrurile nu stăteau deloc aşa.

— Serios?— Da, domnişoară. Doamna Crofton aşeză ceainicul pe

masă şi luă o cană de pe un raft. O aşeză în faţa Virginiei.Acum ştiu că, într-adevăr, aveţi nişte înzestrări veritabile. Maiştiu şi că, deşi unii ar spune că sunt o binecuvântare, acesteapot fi şi o povară. Am văzut cu ochii mei ce efect au asupradumneavoastră şedinţele în care trebuie să daţi veşti proaste.Ştiu că dormiţi prost şi că aveţi coşmaruri când vedeţi înoglinzi lucruri pe care nicio persoană respectabilă n-ar trebuisă le vadă.

— Da… păi, cum am mai zis, casa asta nu e una obişnuită.Şi înţeleg că, în ultimele zile, lucrurile au devenit şi maibizare. Fără îndoială, evenimentele de aseară au întrecut oricemăsură, în ce te priveşte. Având în vedere situaţia, n-am cumsă-ţi port pică dacă vrei să pleci. Nu-ţi face probleme, o să-ţidau recomandări foarte bune.

Doamna Crofton îşi înălţă capul, adoptând un aer mândru.— Vreţi să spuneţi că mă concediaţi, domnişoară?— Poftim? Doamne, Dumnezeule, sigur că nu. Mă gândeam

numai că, având în vedere ce s-a întâmplat pe-aici în ultimavreme, o să vrei să-ţi cauţi de muncă într-o gospodărie mairespectabilă.

— Când aveam doisprezece ani, am intrat în slujbă ca fatăîn casă într-o casă foarte respectabilă, domnişoară Dean.Acolo m-am văzut obligată să mă apăr de „atenţiile” fiului celmare al stăpânului, care mă pândea mereu când se îmbăta.Stăpâna casei ne-a descoperit tocmai când era pe punctul de amă silui. Fără să stea pe gânduri, a zis că e vina mea şi m-a

aruncat în stradă, fără referinţe.Virginia se încruntă.— Ce nedrept!— Lucruri de-astea se întâmplă la tot pasul. Dar am avut

noroc, totuşi. Am intrat în slujbă imediat într altă casărespectabilă. Soţul nici nu m-a băgat în seamă. În schimb, asedus-o pe biata guvernantă. Şi a lăsat-o gravidă. Bineînţeles,după aia au dat-o afară. Mai târziu am aflat că sărmana şi-aluat zilele aruncându-se în Tamisa.

Virginia oftă.— Eh, n-a fost prima femeie care să aleagă această cale de

scăpare văzându-se într-o situaţie atât de disperată.— Nu, nicidecum. De-atunci, am lucrat în mai multe case

respectabile. Doar în două dintre ele am dat de stăpâni care sănu aibă amante. Fiii erau clienţi obişnuiţi ai bordelurilor şi aitripourilor. Iar femeile erau înnebunite după bijuterii, hainefrumoase, petreceri şi amanţi.

— Înţeleg.— Înainte să vin să lucrez aici, am fost în slujba unei

văduve în vârstă. Mi s-a părut postul perfect. Dar, spre sfârşit,stăpâna a început să nu-şi mai plătească servitorii. Dăduse camîn mintea copiilor. Rudele nu o vizitau deloc. Iar eu am fostcea care a stat lângă ea până şi-a dat duhul. N-a lăsat nimicprin testament servitorilor, aşa că familia ei ne-a aruncat pedrumuri fără vreun ban sau vreo recomandare. Aşa că, atuncicând am ajuns la dumneavoastră, eram disperată.

— Da, zise Virginia. N-aveai cum să-ţi alegi stăpânii. Daracum poţi, nu? Presupun că scrisoarea aceea pe care ai primit-o de la Agenţia Billings ieri îţi prezenta o ofertă de muncă într-o casă mai onorabilă, nu?

— Doamna Billings m-a anunţat pur şi simplu că este unpost disponibil în casa lordului Ainsley. Şi mi-a scris că e depărere că mi s-ar potrivi.

— Lordul Ainsley şi soţia lui frecventează cele mai înaltecercuri. Pare o ocazie minunată.

— I-am scris doamnei Billings că nu mă interesează.Virginia îşi puse cana pe masă atât de brusc că aceasta se

izbi de suprafaţa de lemn cu un zgomot strident.— Ce-ai făcut?— Casa aceasta e ieşită din comun în multe privinţe,

domnişoară Dean, dar e mult mai onorabilă şi, da, mult mairespectabilă decât altele în care am lucrat. Şi, mai mult, mi separe interesant să lucrez aici.

Virginia se holba la ea, uluită:— Interesant?Doamna Crofton îşi şterse bine mâinile pe şorţ.— Eu ştiu foarte bine ce se petrece între aceşti pereţi,

domnişoară.Virginia zâmbi, ruşinată.— Nu prea ai cum să ascunzi nimic faţă de o menajeră

pricepută.— Adevărat. Ştiu că dumneavoastră şi domnul Sweetwater

căutaţi un criminal periculos, care ucide femei şi care se ocupăcu acelaşi lucru ca şi dumneavoastră. Şi mai ştiu şi că domnulSweetwater a fost la un pas de a fi ucis aseară.

— Aşa este.— Domnişoară Dean, mie, una, mi se pare că aţi avea

nevoie de ceva ajutor.— Din partea poliţiei, adică? Ideea este că noi anchetăm

nişte crime care s-au petrecut prin mijloace paranormale. Nu

există dovezi concrete pe care să le prezentăm în faţa poliţiei.— Nu mă refeream la poliţie, ci la ajutor din partea mea.— Poftim?— Cazul acesta e legat oarecum de casa familiei Hollister,

nu-i aşa?— Da.— Era o casă mare şi avută. Sigur au avut şi servitori.— Da, răspunse Virginia, dar, din câte am observat, lordul

Hollister şi soţia sa aveau deosebit de puţini oameni, pentru ocasă atât de mare. Şi servitorii aceştia par a fi dispărut fărăurmă.

— Chiar de-au avut puţini servitori, tot trebuie să fi avut omenajeră.

— Da, aveau. Ea m-a primit când am fost la conacul lor.— Domnişoară, lumea celor care lucrează în casele celor

din înalta societate e una mică. Iar eu m-am învârtit prin eatoată viaţa, până am venit aici. S-ar putea să reuşesc să dau demenajera familiei Hollister.

Capitolul 36

Se trezi din visul acela întunecat şi se regăsi în lumina pală aunor zori ploioşi, simţind profund energia puternică şirevigorantă a Virginiei. Deschise ochii şi cercetă plafonulstrăin. Era întins pe un pat, însă era foarte sigur că nu era încamera lui.

— Era şi cazul să te trezeşti, spuse Virginia. Nepoţii şi vărultău sunt jos, îşi tot făceau griji.

Owen îşi întoarse capul pe pernă şi o văzu, în cadrul uşii.Purta o rochie de casă simplă. Avea părul prins cu grijă într-un

coc simplu, la ceafă, iar în mână ţinea o cană cu cafea.— Virginia, rosti. Se ridică în capul oaselor şi începu să

împingă pătura de pe el. Dar se opri când îşi dădu seama căera gol până la brâu. Aruncă o privire şi-şi dădu seama că nuavea pe el decât indispensabilii. Îşi trase repede pătura pesteşolduri şi cercetă perdelele care reflectau clar nişte gusturi defemeie, la fel ca tapetul şi măsuţa de toaletă. Sunt îndormitorul tău.

— Da, aşa e. Era mai aproape decât al tău, aşa că te-am adusaici. Ni s-a părut mai simplu aşa. Intră în cameră, puse cana decafea pe noptieră şi-i adresă un zâmbet luminos. Cum te simţi?

Owen se gândi câteva momente înainte de a răspunde:— Cred că mă simt bine. Cu grijă, îşi trezi la viaţă simţurile

paranormale. Când îşi dădu seama că talentele sale parapsihiceerau intacte, simţi un val puternic de uşurare. Da, sunt bine.

— Bine, zise ea. Doamna Crofton ne pregăteşte miculdejun. Cred că ar fi mai bine să te speli, să te îmbraci şi să viişi tu jos.

Owen aruncă o privire în jur.— Unde-s hainele mele?— Tony le-a aruncat la gunoi. S-a dus la tine acasă în

dimineaţa asta să-ţi aducă altele. Erau pline de sânge.Owen se strâmbă. Probabil că Virginia nu fusese prea plăcut

impresionată să-l vadă plin de sângele provenit de la un bărbatpe care tocmai îl ucisese.

— Înţeleg, zise.— O să găseşti tot ce-ţi trebuie în garderobă. Baia este chiar

alături.Virginia se întoarse, cu intenţia de a pleca.— Virginia, rosti el, foarte încet.

Ea se opri şi îşi îndreptă privirea către el.— Da?— Azi-noapte mi-ai salvat viaţa.— Ba nu, răspunse ea. Tu eşti puternic. Nu aveai nevoie

decât de ceva timp, să-ţi revii în urma ravagiilor făcute deoglindă.

— Nu-mi vine să cred că oglinda aia blestemată este atât deputernică.

— E o armă făurită de un alchimist, nu-i o oglindăobişnuită. Charlotte şi Nick au făcut ceva muncă de cercetaredespre ea. O să-ţi povestească tot ce-au descoperit când o săcoborî.

Bărbatul îşi strânse cearşaful în jurul taliei, se ridică şiparcurse distanţa care-l despărţea de ea.

— Indiferent ce-o fi fost, doar datorită ţie mi-am revenit, cusimţurile paranormale intacte.

— Ba nu, am simţit puterea care era în tine, chiar şi cânderai în stare de inconştienţă. Am ştiut clar că o să-ţi revii.

— Pentru că te aveam pe tine ca punct fix. Îi ridică bărbiacu un deget şi-şi trecu uşor buzele peste ale ei. Există oconexiune între noi, Virginia. Hai, recunoaşte.

— Poate că există un fel de empatie parapsihică.— Da, sigur că da. O sărută pe frunte.— Dar asta nu e aşa ciudat, dacă stai să te gândeşti, zise ea.

Se încruntă, concentrându-se intens, ca şi cum ar fi încercat sădescifreze o problemă de matematică. Amândoi avemînzestrări deosebit de puternice şi am avut relaţii intime.Pasiunea e o forţă redutabilă. Creează o cantitateimpresionantă de energie.

— Chiar aşa. Owen o sărută pe vârful nasului.

— Asta cât ţine, răspunse ea, în şoaptă.Se întoarse repede şi ieşi grăbită din cameră.Dintr-un motiv necunoscut nici măcar lui, Owen era ridicol

de încântat s-o vadă atât de tulburată. Virginia era de obiceifoarte stăpână pe sine, aşa că-şi spuse că avea să interpretezeaceastă fâstâceală drept un semn bun.

Puţin timp mai târziu, intră în sufragerie şi, când văzu câtepersoane erau adunate acolo, se opri. Virginia şi Charlottestăteau la masă, având în faţă câte o farfurie cu ouă, pâineprăjită şi somon afumat. Amândouă citeau ziarul de dimineaţă.

— Doamnelor, zise Owen, în loc de salut. Arătaţi încântătorastăzi.

Virginia îşi ridică privirea din paginile proaspăt ieşite de subtipar ale Flying Intelligencer. Îl cercetă cu un ochi critic, dar sepăru că rezultatele analizei se arătară mulţumitoare.

— Bună dimineaţa.Charlotte îi zâmbi cald.— Mă bucur să vă văd atât de întremat, după chinul prin

care aţi trecut, domnule.— Şi sper să arăt chiar mai în putere după ce voi fi mâncat

ceva, răspunse Owen.Nick, Matt şi Tony erau adunaţi lângă bufet, unde-şi

umpleau farfuriile cu cantităţi generoase de mâncare, de peplatourile înşirate acolo.

— Era şi cazul să te trezeşti, îl interpelă Nick. Îşi puse unmorman de ouă prăjite pe farfurie. Am avut parte de-o noaptelungă şi, mulţumită ţie, nimeni n-a apucat să doarmă preamult, aşa că am hotărât să ne apucăm de mâncat fără tine.

— Sunt impresionat, răspunse Owen. Îşi dădu seama că-iera foame. Luă o farfurie şi cercetă conţinutul platourilor. Şi

ce naiba faceţi toţi aici, la ora asta?— Păi am fost aici toată noaptea, răspunse Nick.Uşa batantă dintre sufragerie şi bucătărie se deschise, iar

doamna Crofton intră cu paşi grăbiţi şi o cafetieră plină. Cândîl văzu pe Owen, făcu ochii mari. Păru încântată să-l vadătreaz.

„încântată şi, evident, mult mai veselă decât de obicei”,conchise Owen. Din câte se părea, menajera era în mod clarrevitalizată de vederea lui.

— Deci v-aţi trezit, domnule, îi spuse. Şi păreţi chiarîntremat, exact cum a zis domnişoara Dean. Puse cafetiera pemasă. Vă mai aduc nişte cartofi.

Cu paşi vioi, se întoarse în bucătărie. Owen îşi dădu seamaimediat că ştia tot ce se întâmplase în decursul nopţii. Îşi aţintiprivirea asupra Virginiei.

— E imposibil să păstrezi un secret faţă de menajeră, îispuse aceasta, după care-şi îndreptă din nou atenţia asupraziarului.

Owen aruncă o privire fugară către Charlotte, care întoarseemfatic pagina ziarului de dimineaţă pe care-l lectura cu mareinteres.

Apoi, bărbatul îşi îndreptă atenţia asupra lui Nick.— Aţi petrecut cu toţii noaptea aici? îl întrebă, pe un ton

lipsit de inflexiuni.— Da, răspunse vărul său.— Înseamnă că a fost ceva aglomeraţie.— Ne-am descurcat, replică Nick, relaxat. Am vrut să ne

asigurăm că nu făceai cine ştie ce gest melodramatic dacă tetrezeai şi descopereai că oglinda aia ţi-a prăjit iremediabilsimţurile parapsihice. Să mănânci nişte somon, e excelent.

Owen luă una dintre lingurile mari, de argint, pentru a-şipune de mâncare.

— De când mă ştii tu pe mine predispus la gesturimelodramatice?

— Niciodată nu-i prea târziu să devii, zise Nick, luând oîmbucătură de pâine prăjită.

Owen îşi dădu seama, dintr-odată, că Virginia şi Charlotteascultau cu atenţie schimbul de replici, fără să arate asta.Astfel, se hotărî că era mai bine să treacă la un alt subiect deconversaţie, unul mai potrivit pentru micul dejun.

— Şi… ce-aţi făcut cu cadavrul? întrebă.Virginia se înecă cu ceaiul şi începu să tuşească. Charlotte îi

adresă o privire fioroasă lui Owen.Acesta îşi duse farfuria la masă, se aşeză, după care le fixă

pe cele două femei.— Am zis ceva deplasat?Virginia îşi reveni şi-i adresă o privire severă.— Suntem la masă, domnule Sweetwater. Te-aş ruga să laşi

discuţiile despre cadavre pentru mai târziu.Owen observă că Nick, Matt şi Tony se străduiau din

răsputeri să-şi reprime veselia.— În alte familii, discuţiile la masă sunt un pic diferite de

cele de la noi de-acasă, preciză Tony.— Nu zău? Owen se aşeză la masă. În cazul acesta, te rog

mult, dă-mi şi mie tava cu pâine prăjită.După micul dejun se adunară în salon. Doamna Crofton veni

şi ea. Owen nu-i ceru să plece. Oricum ştia deja prea mult,după părerea lui, aşa că putea să audă şi restul. În fond, eraparte integrantă din casa Virginiei.

— Am aruncat leşul tâlharului într-una dintre criptele vechi,

zise Nick. Probabil c-o să treacă multă vreme, ani întregichiar, până o să fie descoperit – asta dacă o să dea vreodatăcineva de el. Dar, chiar dacă, printr-un ghinion absurd, o să-lgăsească cineva azi, mâine, oricum nu există nimic asupra luicare să poată să ducă pe cineva cu gândul la noi. Tot ce aveaasupra lui – de la haine, la inelele de pe degete şi la cuţitul pecare-l purta la brâu – arată că era un criminal plătit.

— Unul dintre mulţii asasini care bântuie acum pe străzi,căutând de muncă, după ce imperiul infracţional al lui Luttrells-a destrămat, preciză Matt.

— Nu-ţi face griji, unchiule Matt, ne-am ocupat de toatedetaliile, adăugă Tony.

— Nu mă îndoiesc de asta, răspunse Owen. Ceea ce mătulbură e că s-a folosit de oglinda aia blestemată.

Privirile tuturor se aţintiră asupra săculeţului de catifeaneagră de pe măsuţa de cafea.

— Este creaţia unui alchimist, dar este, cu toate acestea, ooglindă, zise Virginia. Şi suntem cu toţii de acord că ar fiexagerat să credem că a ajuns în mâinile acelui ticălos dintr-opură coincidenţă.

— Mie mi-a spus că i-a dat-o clientul lui, un anume domnNewton, spuse Owen.

— Care, evident, a ajuns la concluzia că stai în calearealizării planurilor sale, remarcă Charlotte.

— Planuri în care are şi Virginia un rol, completă Owen.— De asemenea, toate astea înseamnă că acest domn

Newton, oricine ar fi el, ştie sau bănuieşte că eşti mai multdecât un simplu cercetător în domeniul paranormalului,specializat în demascarea impostorilor, zise Virginia. Altfel nui-ar fi dat unui asasin plătit cules de pe stradă un asemenea

artefact valoros pe care să-l folosească împotriva ta.Owen se uită la Nick.— După micul dejun, să vezi ce poţi afla despre vânătorul

care m-a atacat aseară. Cu asemenea înzestrări, sigur eradestul de cunoscut pe străzile Londrei.

— Chiar aşa.Apoi, Owen i se adresă lui Charlotte:— Ai reuşit să dai de doamna de companie?Charlotte se încruntă.— Nu, ceea ce e destul de ciudat. Nu există prea multe

agenţii care intermediază angajarea de doamne de companiepentru doamnele din familiile din înalta societate. Ieri m-aminteresat pe la toate agenţiile mai exclusiviste.

Niciuna nu avea în evidenţe că ar fi intermediat angajareaunei doamne de companie la Lady Hollister.

— Încă o fundătură, zise Owen. Cred că trebuie să mergempe ideea că doamna de companie, cine o fi ea, s-ar putea să fieimplicată în chestiunea asta. Sau că e moartă.

— Poate că a văzut prea multe şi a hotărât să se dea la fund,sugeră Virginia.

— Da, e şi asta o posibilitate, admise Owen. Dar, indiferentunde e acum, trebuie să fi fost angajată în acea casă printr-oagenţie.

— Azi o să mă interesez la unele mai puţin exclusiviste, seangajă Charlotte.

— Mulţumesc, domnişoară Tate. Owen începu să se plimbeîncolo şi încoace prin încăpere, încercând să găsească şi altepuncte de vedere asupra situaţiei. Energia neplăcută pe care osimţea în ceafă îi arăta clar că nu mai avea mult timp.Criminalul devenea periculos de nerăbdător. Continuă:

Trebuie să ne mişcăm mai repede. Ştim că ucigaşul are olegătură cu Institutul şi cu Hollister. Trebuie să găsimelementul comun.

Virginia îşi drese glasul.— Doamna Crofton s-a oferit să ne ajute cu ancheta.Owen aruncă o privire scurtă către menajeră, care-l privea

cu un aer plin de aşteptare şi, în mod ciudat, de speranţă.Bărbatul îşi dădu seama dintr-odată că în dimineaţa aceasta nunumai că părea mai energică şi mai veselă, ci şi mai tânărăcumva.

— Cum ai vrea să ne ajuţi, doamnă Crofton?— S-ar putea să reuşesc să dau de urma menajerei,

domnule.— Ce menajeră? întrebă Owen. Apoi înţelese, brusc. Cea de

la conacul Hollister. Bineînţeles. Excelentă idee. Dar dacă nureuşim să dăm de doamna de companie, cum crezi c-am puteasă o găsim pe menajeră?

Doamna Crofton radia efectiv.— Am ceva legături în lumea noastră, a servitorilor,

domnule. Dacă e pe undeva, sigur pot s-o găsesc.Owen şovăia.— E foarte frumos din partea dumitale că te-ai oferit să ne

ajuţi cu ancheta, dar eşti sigură că vrei să faci asta? S-ar puteasă te expui la anumite riscuri.

— După cum i-am explicat şi domnişoarei Dean, pericolulnu mi-e tocmai necunoscut, domnule, răspunse femeia. Aşa că,dacă nu mai e şi altceva, eu, una, mă duc să-mi văd de alemele.

— Unde te duci? întrebă Virginia.— Cred că o să încep de la o prietenă de-a mea care are o

soră angajată în casa familiei Overton, răspunse doamnaCrofton. Soţii Overton îi cunosc pe toţi cei din înalta societate,aşa că sunt la curent cu toate bârfele.

În ochii Virginiei apăru o sclipire de înţelegere.— Drept pentru care servitorii lor au legături la fel de bune

cu cei care sunt angajaţii acestor personaje din lumea bună. Oidee strălucită, doamnă Crofton.

— Mulţumesc, domnişoară. Porni cu paşi grăbiţi către uşă.Mă duc să-mi pun boneta şi plec chiar acum.

Owen ridică o palmă, pentru a o opri pentru câteva secunde.— Te rog să ai mare grijă, doamnă Crofton.— Da, domnule.Scânteierea entuziastă din privirea ei îl îngrijora, însă îi făcu

semn cu mâna în semn de rămas-bun când se retrase dinîncăpere, după care i se adresă lui Tony:

— Matt o s-o supravegheze pe domnişoara Dean azi. Tu teduci la conacul Hollister şi cauţi bine prin toate cotloanele –nu-mi pasă dacă trebuie să demontezi tot. Data trecută cândam fost acolo, eu şi domnişoara Dean n-am apucat să cercetămîn amănunt totul. Fii cu ochii în patru după orice ar arăta ce felde legătură ar fi putut avea doamna Hollister cu Institutul.

— Am fugit, răspunse Tony, pornind direct spre uşă.— Fie ce-o fi, în niciun caz să nu te văd arestat pentru

intrare prin efracţie, strigă Owen în urma lui. Avem destuleprobleme pe cap.

— O să am grijă, promise Tony, după care ieşi.— Şi să fii atent la ciudă eniile mecanice, îi mai strigăț

Owen.Nick se dezlipi de peretele de care stătuse rezemat până

atunci şi îi adresă un zâmbet lui Charlotte.

— Noi doi am face bine să ne apucăm de treabă. Avem o ziplină.

— Chiar aşa. Charlotte se ridică.Apoi ieşiră din sufragerie. Timp de câteva minute, se auziră

tot felul de zgomote puternice şi zvon de agitaţie în holul dinfaţă, după care se auzi uşa deschizându-se şi închizându-se.Casa se cufundă din nou în linişte.

Owen îşi întoarse privirea către Virginia.— Din câte se pare, ţie şi amicelor tale vă place aventura,

remarcă el.— Ei, păi nu mai suntem la prima tinereţe, răspunse ea.

Presupun că, la un moment dat, trebuie să alegi între un stropde aventură şi o programare la doctorul Spinner.

— Hmm, legat de doctorul ăsta…— Ei, lasă. Ce plan de bătaie ai pentru azi?Owen îşi aminti că, în momentul de faţă, misterul doctorului

Spinner şi al tratamentului acestuia pentru isteria feminină nuera cea mai arzătoare chestiune.

— Cred că ne-ar fi foarte util dacă toţi te-ar vedeaocupându-te de programul zilnic normal, la Institut, în după-amiaza asta, zise. Avem nevoie de mai multe informaţii de pefiliera asta.

— Vrei să încerc să aflu ceva bârfe legate de chestiuneaasta? întrebă ea.

— Da. Cineva de la Institut trebuie să ştie una, alta. Iar tueşti singura care are posibilitatea să se intereseze despre asta.

— Fără supărare, domnule, dar dacă ai fost văzut încompania mea, mă îndoiesc foarte tare că o să rişte cineva sădiscute orice lucru cât de cât util cu mine.

— Sunt conştient de asta, răspunse el. Tocmai de aceea

astăzi o să fii însoţită de Matt.Virginia aruncă o privire către Matt.— Şi ce explicaţie dau pentru prezenţa lui?— Sunt sigur c-o să găseşti tu ceva convingător, zise Owen.Virginia îşi concentră din nou atenţia asupra lui.— Şi tu ce o să faci, cât eu şi Matt o să fim la Institut?— O să mă ocup de nişte cercetări foarte plicticoase, mai

precis o să iau la studiat situaţia financiară a familiei Hollister.Acum că atât lordul Hollister, cât şi soţia lui sunt morţi –foarte convenabil, aş zice –, averea lor a fost moştenită decineva. Iar eu aş vrea să aflu numele acestui fericit moştenitor.

— Crezi că motivul din spatele morţii soţilor Hollister ar fiputut să fie banii?

— Banii sunt întotdeauna o motivaţie puternică.— Dar parcă ajunseserăm la concluzia că toată această

tărăşenie este opera vreunui cercetător nebun, interveni Matt.— Din câte am văzut eu pe lume, cercetătorii – nebuni sau

nu – au mereu mare nevoie de bani.Virginia ridică din sprâncene.— O observaţie foarte pertinentă.— Mulţumesc. Încerc să am asemenea observaţii, din când

în când, în cursul unei anchete. Şi mai e o pistă pe care vreausă merg. Aşa… dar acum, înainte să plec, vreau să-ţi fac unmic dar.

Ochii Virginiei se luminară de bucurie.— Zău aşa, domnule, n-ar fi trebuit să te deranjezi.Owen duse mâna în buzunar, scoase şperaclul şi i-l întinse.— Unchiul meu l-a proiectat. E foarte simplu de folosit şi

merge la încuietorile obişnuite, cam la toate.Pe chipul lui Matt apăru o expresie rănită.

— Unchiule Owen, unei doamne nu i se dăruiesc lucruri de-astea…

Virginia clipi de câteva ori pentru a-şi mai reveni dinsurprindere, dar luă imediat şperaclul de la Owen. Îl cercetă,cu o încântare evidentă.

— Ce drăguţi De mult doream să am şi eu aşa ceva.Owen conchise că era plăcut impresionată. Mulţumit că

acest prim dar fusese o reuşită, îi adresă lui Matt un zâmbettriumfător.

Matt îşi dădu ochii peste cap.Owen porni către uşă, zicând:— Matt poate să te-nveţe să-l foloseşti în dimineaţa asta,

înainte să plecaţi la Institut.

Capitolul 37

Când ajunseră Virginia şi Matt, la Institut activitatea era întoi. Iniţiaţii, cercetătorii şi clienţii se amestecau pe holuri saustăteau de vorbă în ceainărie.

Cât Virginia îşi lăsă în grija portarului umbrela şi pelerinaudă pe alocuri, Matt se uită cu mare interes în jur.

— Deci acesta e Institutul Leybrook, rosti el. Nu prea e aşacum mă aşteptam.

— Şi la ce te aşteptai, mai precis? întrebă Virginia, pe un tondetaşat.

— Nici eu nu ştiu prea sigur, recunoscu tânărul. Toţi cei dinfamilia mea merg pe ideea că cei mai mulţi dintre cei care seprezintă ca iniţiaţi în paranormal sunt şarlatani şi impostori.Nu mi-a trecut prin minte că o să dau peste o atmosferă atât deacademică.

— Leybrook şi toţi colaboratorii Institutului se străduiescfoarte tare pentru a o crea, răspunse ea, cu un aer rigid.

Matt se înroşi tot.— Scuze, domnişoară. N-am vrut să sugerez că aţi fi o

impostoare. Bineînţeles, înţeleg că unii iniţiaţi au înzestrăriautentice. Şi mi se pare foarte rezonabil ca aceştia să se aduneîntr-un mediu profesionist ca acesta.

Virginia îi respinse protestele cu un gest nerăbdător.— Biroul meu e la etaj.— Da, domnişoară, se conformă tânărul. O urmă supus prin

holul mare. Tocmai când Virginia se pregătea să pună piciorulpe prima treaptă a scării interioare, fu oprită de glasul luiWelch.

— Bună dimineaţa, domnişoară Dean, o abordă acesta. Seapropie de ea cu paşi grăbiţi. Chiar vă aşteptam. Tocmai măpregăteam s-o rog pe doamna Fordham să trimită un bileţel ladumneavoastră acasă.

— Bună dimineaţa şi dumneavoastră, domnule Welch,răspunse Virginia. Vi-l prezint pe noul meu asistent, domnulKern.

— Un nou asistent, deci? Welch îi aruncă lui Matt o privirescurtă, evaluatoare, după care dădu aprobator din cap. Ai unaer destul de prezentabil, tinere. Acesta e un lucru foarteimportant aici, la Institut. Trebuie să ne păstrăm imaginea, seştie. Domnul Leybrook ţine foarte mult la asta.

— Da, domnule, zise Matt, politicos. De-abia aştept să-miîncep activitatea sub conducerea domnişoarei Dean.

Welch se întoarse imediat către Virginia, cu un aerentuziasmat.

— Am nişte veşti excelente pentru dumneavoastră,

domnişoară Dean. Sunt încântat să vă informez că aţi primit osolicitare pentru o şedinţă privată cu o clientă nouă. O clientănouă foarte onorabilă şi exclusivistă, dacă mă pot exprima aşa.Domnul Leybrook o să se bucure.

— Dar cine este?— Lady Mansfield.Virginia îşi simţi stomacul invadat de o senzaţie de

slăbiciune. Ştia că acest acces de nervozitate se datora unui valde emoţii diverse. Era străbătută de valuri de nesiguranţă,curiozitate şi de o dorinţă profundă de a-şi revedea soravitregă. Dar raţiunea îi spunea că ar fi fost o mare greşeală săîncerce să stabilească o legătură afectivă cu Elizabeth. Nu eradeloc în interesul acesteia să menţină o relaţie personală cu osoră vitregă zămislită în afara căsătoriei, o soră care se afla încu totul altă categorie socială decât ea. O asemenea legătură i-ar fi periclitat reputaţia şi chiar i-ar fi afectat viitoareleperspective de căsătorie.

Cei din lumea bună nu erau nicidecum naivi. Ştiau foartebine realităţile vieţii. Nu era ceva ieşit din comun ca bărbaţiidin aristocraţie să aibă copii în afara căsătoriei, dar societateaşi membrii familiei legitime a respectivului domn nurecunoşteau în niciun fel legătura dintre aceştia şi urmaşiiilegitimi.

— Momentan sunt cam ocupată, zise Virginia, pe un tonslab.

— Da, da, ştiu, dar e vorba de Lady Mansfield, protestăWelch. Domnului Leybrook îi place să încurajeze atenţiileunor asemenea personaje mondene.

— Mai sunt şi alţi cititori în oglinzi aici, la Institut.— Lady Mansfield a fost destul de precisă în exprimare. În

biletul pe care ni l-a trimis a specificat că voia o şedinţăprivată cu dumneavoastră.

— În general, discut cu clienţii noi pentru prima oară aici, laInstitut.

Welch îi adresă o privire mustrătoare.— Nu vă puteţi aştepta ca o persoană atât de importantă ca

Lady Mansfield să vină aici pentru o şedinţă. Trebuie să văduceţi dumneavoastră la ea. Evident, i-am spus doamneiFordham să programeze o şedinţă.

Virginia lăsă să-i scape un oftat.— Evident.— Marţi după-amiază, la ora trei. Welch îi adresă un zâmbet

nevinovat. În biletul ei, Lady Mansfield a fost într-atât demărinimoasă încât să menţioneze că o să-şi trimită trăsura laadresa dumneavoastră, să vă aducă. Gândiţi-vă numai,domnişoară Dean, nici nu va trebui să vă mai bateţi capul cu otrăsură închiriată. Nu-i aşa că e o dovadă de generozitatedeosebită din partea unei cliente?

— Extraordinară, domnule Welch. Mulţumesc.— Cu mare plăcere. De-abia aştept să-l anunţ pe domnul

Leybrook.Welch se îndepărtă în mare grabă.Virginia începu să urce treptele, cu Matt în urma ei.„Ce-o fi în capul lui Helen?” se întreba Virginia. În mod

clar, era conştientă de riscurile implicate de încurajarea uneilegături între fata ei şi fiica nelegitimă a soţului ei. Pe de altăparte, era clar că Helen o iubea cu adevărat pe Elizabeth.Poate că ajunsese la concluzia că ar fi fost cel mai bine dacăElizabeth ar primi ceva sfaturi practice legate de gestionareatalentelor ei.

Ajunsă la etaj, Virginia îl duse pe Matt până la uşa miculuiei birou. Deschise poşeta mică pe care o purta prinsă decingătoare şi scoase cheia. În treacăt, îşi lăsă degetele sămângâie şperaclul. Zâmbi. Cei mai mulţi domni le ofereauiubitelor lor bijuterii. În acest domeniu, se părea că cei dinfamilia Sweetwater erau mai originali. După două ore în careo dăscălise şi o pusese să îşi încerce puterile cu toateîncuietorile din casă, Matt declarase că se pricepea destul debine să folosească şperaclul. „Aţi fi foarte pricepută la furturi,domnişoară Dean”, îi spusese. Deschise uşa biroului. Mattintră în urma ei.

— Lasă uşa deschisă, zise, pe un ton coborât. Scopul nostrue să încercăm să obţinem ceva informaţii de la confraţii mei.Cea mai uşoară modalitate e să ne folosim de portiţele care seivesc în timpul discuţiilor relaxate, iar cel mai rapid mod de alega asemenea conversaţii e să lăsăm uşa deschisă.

— Da, domnişoară, se conformă el.— Nu-i cazul să stai degeaba. Ia loc pe unul dintre fotoliile

pentru clienţi. Am un exemplar din cel mai recent număr dinJurnalul Institutului pe care cred că ţi-ar plăcea să-l citeşti.

— Mulţumesc.Virginia se aşeză la biroul mic şi ordonat şi luă de pe un raft

un exemplar din Jurnalul editat de Institutul Leybrook. Matt îlluă şi începu să studieze coperta cu mare interes.

— Seamănă foarte mult cu Jurnal de cercetări parapsihiceşi paranormale al celor de la Societate, zise.

Virginia schiţă un zâmbet strâmb.— Eu, una, cred că domnul Leybrook l-a făcut intenţionat

asemănător. Ţi-am mai zis, e foarte hotărât să impunăInstitutul ca o organizaţie credibilă.

Matt deschise publicaţia şi aruncă o privire peste cuprins.Zâmbi larg şi începu să citească cu voce tare:

— „O cercetare asupra dicteului automat ca metodă detransmitere a mesajelor de pe lumea cealaltă”. Îşi ridicăprivirea către Virginia: O fi arătând el Jurnalul Institutului carevista Societăţii Oculte, dar vă pot asigura că niciun membrual Societăţii care se respectă nu crede că spiritele comunică cucei vii prin intermediul mediilor care le transmit mesajele prindicteu automat.

— Ştiu asta, răspunse ea. Nici Leybrook nu crede încomunicarea cu lumea cealaltă, dar e de părere că acestea suntgenul de cercetări paranormale care intrigă publicul larg.

— Şi duc la vânzarea foarte multor exemplare.— Da. Virginia îşi căuta registrul de programări.Când îl deschise, auzi paşii hotărâţi ai lui Gilmore Leybrook

pe hol, chiar lângă uşa ei. Conducătorul Institutului se opri încadrul uşii. Matt se ridică.

— Bună dimineaţa, Virginia, salută Gilmore. Mi-a zis Welchcă ai ajuns. Îl cercetă pe Matt cu ochi întrebători. Şi m-aanunţat că ai un nou asistent.

— M-am hotărât să vă urmez exemplul, domnule Leybrook,răspunse ea, cu diplomaţie. Mi-aţi spus de mai multe ori căclienţii sunt impresionaţi de un iniţiat care are un asistent.Domnul Kern a acceptat să lucreze cu mine.

— Înţeleg. Gilmore nu părea deloc încântat. Îl ignoră peMatt şi aruncă o privire către registrul deschis. Ai o ziocupată? o întrebă pe Virginia.

— Nu în mod deosebit, răspunse ea. Ca întotdeauna, aveagrijă să folosească tonul ei cel mai profesionist în discuţiile cuLeybrook. Am programată o şedinţă mai târziu, dar în seara

aceasta n-am programată nicio sesiune de citire.— Mi-a zis Welch că ai câştigat o clientă foarte importantă,

Lady Mansfield. Neinvitat, Gilmore pătrunse cu paşi vioi înbirou. Felicitări.

Dintr-odată, Virginiei i se păru că încăperea mică era foarteînghesuită. Cei doi bărbaţi păreau să ocupe foarte mare partedin spaţiul disponibil.

— Lady Mansfield nu a solicitat decât o şedinţă deconsultare, spuse ea. Mă îndoiesc că va deveni o clientă fidelă.

Gilmore se aşeză pe unul din cele două scaune din lemnaflate în faţa biroului ei, ridicându-şi pantalonii din stofăscumpă.

— Să sperăm că o s-o convingem, totuşi, să mai apeleze laserviciile tale.

Virginia zâmbi şi se pregăti mintal să mintă cu neruşinare.— Eu, una, sigur o să mă străduiesc din răsputeri. Mai voiaţi

să-mi spuneţi şi altceva, domnule Leybrook? Dacă nu, aş dorisă mă pregătesc pentru şedinţa programată.

— Da, Virginia, ar mai fi şi altceva. Leybrook îşi aţintiprivirea asupra lui Matt, ridicând dintr-o sprânceană neagră şielegant arcuită. Domnule Kern, fiţi bun şi lăsaţi-ne câtevaminute singuri. Aş dori să discut cu domnişoara Dean întrepatru ochi.

Matt nu schiţă nicio mişcare. Se uita la Virginia, aşteptând oindicaţie din partea ei. Virginia îşi aminti că ştiuse de mult căavea să aibă parte de această confruntare. Şi că ar fi fost celmai bine să treacă de ea cât mai repede şi cu cât mai puţinepersoane de faţă.

— E-n regulă, Matt, i se adresă, pe un ton liniştit. Te rog,aşteaptă câteva minute pe hol. Discuţia cu domnul Leybrook

n-o să dureze mult. Ia Jurnalul cu tine, să ai ce citi.Chipul lui Matt arăta cât se poate de clar că nu era deloc

încântat, însă nu protestă.— Dacă aveţi nevoie de mine, o să fiu chiar pe hol,

domnişoară.— Mulţumesc, răspunse Virginia.Matt ieşi din birou. Nu închise însă uşa în urma sa.

Leybrook se ridică şi o închise cu un gest hotărât.— Noul tău angajat pare să-ţi fie foarte devotat, zise cu titlu

de observaţie, aşezându-se din nou pe scaun.Virginia se pregăti sufleteşte pentru înfruntarea ce avea să

urmeze. Dacă nu gestiona lucrurile cu grijă, aceasta ar fi pututfi ultima ei zi la Institut.

— Mie mi se pare că domnul Kern are aptitudini foarte bunepentru domeniul nostru, răspunse. Ce doreaţi să discutaţi cumine?

— Din păcate, s-a dovedit că domnişoara Walters nu e delocpotrivită pentru postul pe care am angajat-o.

— Sunt surprinsă să aud aşa ceva. Din câte am văzut eu,părea să întrunească toate calităţile necesare pentru o asistentă.

— Mi-am schimbat unele dintre criteriile de selecţie.— Înţeleg.— De fapt, domnişoară Dean, am ajuns la concluzia că ai fi

cum nu se poate mai potrivită. M-am hotărât să îţi propunacest post.

Virginia îi adresă un surâs care, spera ea, conţinea exactdoza potrivită de regret.

— Sunt extrem de flatată, domnule Leybrook, dar mă temcă n-o să pot să accept, răspunse. După cum vedeţi, tocmai mi-am angajat şi eu un asistent.

Pe chipul frumos al lui Leybrook trecu rapid o umbră deiritare, care dispăru în secunda următoare.

— Nu prea se compară cu postul pe care ţi-l ofer eu, zise.Pot să întreb de ce nu te interesează?

— Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, sunt foarte conştientăcă îmi faceţi o mare onoare. Dar sunt hotărâtă să-mi continuicariera de cititoare în oglinzi.

— N-am avut nicidecum intenţia de a sugera că, dacă o să-mi devii asistentă, o să mă aştept să renunţi la şedinţele tale,preciză repede Gilmore. Ba chiar dimpotrivă, de fapt. M-amgândit foarte mult la asta şi sunt convins că, dacă am lucra cao echipă, am putea să ne impunem ca cei mai la modă cititoriîn oglinzi din Londra.

Virginia îşi luă tocul în mână.— Dar dumneavoastră nu citiţi în oglinzi.— Nu, recunoscu el. Apoi îi zâmbi. Înzestrările mele sunt de

altă natură. Dar asta nu înseamnă că nu putem ofericonsultaţii, ca echipă. Bineînţeles, tu ai fi cea care ai citiefectiv în oglinzi.

— Înţeleg.— Dar am putea să le spunem clienţilor că, deşi tu eşti cea

care poate invoca spiritele din oglindă, eu sunt cel care poatesă comunice cu ele, de fapt.

Virginia strânse mai tare tocul între degete.— Ştiţi că eu nu invoc spirite.— Da, dar cei mai mulţi dintre clienţi cred că o faci. Sunt

convinşi că eşti un fel de medium, că iei legătură cu lumeacealaltă prin intermediul oglinzilor. E o specializare foartebună, Virginia, dar îi lipseşte un element crucial.

— Şi care ar fi acesta?

— Problema este că tu nu le dai un glas spiritelor dinoglindă. Oamenii vor să comunice cu cei care nu mai suntprintre noi. Pe scurt, şedinţele tale nu au un element dedramatism. Şi tocmai asta vor să primească toţi clienţii careplătesc pentru o şedinţă cu un medium sau un cititor în oglinzi.

Virginia puse tocul deoparte cu mişcări foarte binecontrolate şi-şi împreună mâinile strâns peste registrul deprogramări.

— Când am cerut să încep colaborarea cu Institutul, v-amexplicat că ceea ce fac eu nu este un spectacol. Motivul pentrucare imaginile reziduale din oglinzi nu vorbesc prin mine estecă acestea nu sunt spirite. V-am explicat că ceea ce văd eu suntun fel de fotografii parapsihice, nicidecum spirite.

— Înţeleg. Dar tocmai de aceea nu ai devenit cea mai desucces iniţiată a Institutului. De aceea Pamela Egan, cuprinţesa ei din Egiptul Antic şi băbătia aia de doamna Harkinsaduc în continuare mai mulţi clienţi decât tine. La o şedinţă,oamenii se aşteaptă la o anumită doză de dramatism, deacţiune. Vor teatru. Vor să simtă că există o cale decomunicare activă cu cei de pe lumea cealaltă.

Iar eu pot să compensez elementul acesta, în sesiunile talede citire.

— Aşa deci? întrebă ea, pe un ton controlat. Şi cum aţi faceasta?

Leybrook îşi trase scaunul mai aproape.— Lucrând împreună cu tine la fiecare şedinţă de

consultare. Tu ai face exact ce faci de obicei, invocândspiritele în ultimele lor clipe de viaţă.

— Vreţi să spuneţi că invoc imaginile reziduale, pe care,daţi-mi voie să vă reamintesc, numai cineva cu înzestrările

mele le poate vedea.— Ei, dar aici intervin eu. Leybrook schiţă un zâmbet. Eu

pot suplini elementul vizual care le lipseşte sesiunilor tale decitire.

— Ştiam eu, răspunse Virginia. Aveţi un talent de iluzionist,nu-i aşa?

Leybrook şovăi, încruntându-se, după care ridică din umeri.— Da.— Bănuiam eu.— Din raţiuni evidente, prefer să ţin secretă adevărata

natură a înzestrărilor mele. Oamenii vor să creadă că vădspirite adevărate, nu trucuri magice. În şedinţele noastre, euvoi crea iluzia unor elemente vizuale pe suprafaţa oglinzilor întimp ce tu descifrezi imaginile reziduale. Clienţii vor fifascinaţi.

— Aveţi de gând să-i păcăliţi.— Nicidecum. Nu voi face altceva decât să potenţez

experienţa, oferindu-i ceva dramatism. Tu îmi vei spune miece vezi în oglinzi. În acest timp, eu le voi oferi clienţilor iluziacă văd o pâclă şi tot felul de imagini învârtindu-se pe suprafaţaoglinzii. Şi apoi, tuşa finală. După ce-mi spui ce ai văzut, euvoi transmite mesajele celor de pe lumea cealaltă către clienţiinoştri.

— Adică vă veţi preface a vorbi cu spiritele? Şi ce-o săspuneţi?

— Ei, hai acum, Virginia, cât de greu poate să fie să vorbeştidin perspectiva cuiva mort sau pe moarte? Mediumurile şi ceicare organizează şedinţe de spiritism fac asta tot timpul. O sătransmit tot felul de mesaje de rămas-bun faţă de cei dragi,poate vreo cerere să se facă dreptate, dacă dăm din întâmplare

de cineva care a fost omorât… de-astea.— V-aţi gândit vreodată că, dacă pretindeţi că vorbiţi în

numele cuiva care, în imaginea respectivă, tocmai ce este ucis,clienţii şi – foarte probabil – poliţiştii se vor aştepta să leoferiţi numele criminalului?

— Există metode de a te eschiva, zise Leybrook.— Cum anume?— Păi, oferindu-le tot felul de indicii misterioase din partea

celui decedat, scapi de probleme, replică Gilmore.— Ce fel de indicii?— „Căutaţi uşa albastră”, recită Gilmore, cu o voce groasă,

melodramatică. „Ascultaţi urletul ogarului, la miezul nopţii.Citiţi ce stă scris pe lespedea de pe fundul iazului.” Făcu unsemn din mână, ca şi cum ar fi dat deoparte toate acestetrucuri neimportante, iar glasul îşi reluă tonalitatea normală.Când vine vorba de mesaje de dincolo de mormânt,posibilităţile sunt infinite.

— Înţeleg.— Iar sumele încasate vor fi împărţite şaizeci la patruzeci la

sută, adăugă Gilmore, diplomat.— Şi presupun că eu sunt cea care o să primească patruzeci

la sută?— Exact.— Conform înţelegerii actuale, eu păstrez şaptezeci şi cinci

la sută din încasările pe care le fac, zise Virginia.— Scăderea procentuală faţă de condiţiile actuale va fi

compensată, ba chiar depăşită, de creşterea numărului declienţi şi a preţurilor.

— Foarte generos din partea dumneavoastră.— Lucrând împreună, nu numai că am face o groază de

bani, ci vom duce reputaţia şi influenţa acestui Institut la coteinimaginabile. În ochii lui Gilmore apăru o sclipire oţelită.Dintr-odată, deveni foarte pasionat: Vom atrage sub oblăduireanoastră un număr mai mare de oameni cu înzestrări autentice,şi nu doar cei care n-ar fi primiţi niciodată în SocietateaOculta. Ba chiar că am putea să atragem de partea noastrăchiar şi anumiţi membri de-acolo.

— Chiar credeţi una ca asta? întrebă Virginia.— Da. Există multe disensiuni în Societate. Nu toţi membrii

sunt încântaţi de noua direcţie în care se îndreaptă Societatea.Unii deja se simt sufocaţi de limitele pe care familia Jones aînceput să le impună în ceea ce priveşte genul de cercetări carevor fi permise pe viitor. Mai mult, înfiinţarea Jones. Jones atrezit un val puternic de resentimente atât în interiorul, cât şi înexteriorul Societăţii Oculte. Mulţi sunt de părere că Societatean-are niciun drept să-i supravegheze pe restul iniţiaţilor.

Virginia înţelesese dintotdeauna că Gilmore vedea înSocietatea Ocultă o instituţie concurentă, însă acum îşi dăduseama că ostilitatea sa nu era bazată numai pe considerentecomerciale, ci conţinea ceva foarte personal.

— Domnule Leybrook, vă asigur că vă susţin în eforturiledumneavoastră de a crea o alternativă la Societatea Ocultă, darnu pot să accept oferta pe care mi-aţi făcut-o, de a-mi îmbogăţişedinţele de citire în oglinzi. Nu sunt interesată de a intra într-un parteneriat de genul celui pe care mi l-aţi descris.

— Vrei să obţii un procent mai mare din încasări?— N-am nicio intenţie de a negocia cu dumneavoastră,

domnule. Pur şi simplu vă spun că am de gând să-miconsolidez cariera după metodele mele. Nu vreau să-mipăcălesc clienţii, chiar dacă asta mi-ar aduce câştiguri mai

mari.— E vorba de Sweetwater aici, nu? Gilmore se ridică

furtunos din scaun şi se apropie de fereastră. Îşi aţinti privireaasupra străzii de sub ei. Din cauza lui mă refuzi. Te-a sedus.

— Natura relaţiei mele cu domnul Sweetwater nu văpriveşte.

— Nu te obosi să negi. Gilmore îi aruncă o privirenimicitoare. Am simţit energia din jurul vostru aseară. Şibănuiesc c-au făcut-o şi toţi ceilalţi de acolo. Gura i sestrâmbă, dispreţuitor. Ce naiba, până şi cei lipsiţi de talenteparapsihice pot detecta genul acesta de curenţi energetici.

Virginia îşi simţea obrajii înfierbântându-i-se şi se bucurafoarte tare că ochii lui Gilmore rămâneau aţintiţi asupra a ceeace se întâmpla afară.

— Îmi vorbiţi într-un mod cât se poate de nepoliticos şi denepotrivit, îi spuse, pe cel mai glacial ton al ei. Avu grijă să nuridice nicidecum tonul, pentru că ştia că Matt, care avea auzulfoarte fin, graţie talentului său de vânător, probabil că trăgeacu urechea. N-am nici cea mai mică intenţie de a discutachestiunile mele personale cu dumneavoastră, domnuleLeybrook. V-aş fi recunoscătoare dacă aţi părăsi imediat biroulmeu.

Gilmore se întoarse cu spatele la fereastră, pentru a o priviîn faţă.

— Mă surprinzi, Virginia. Nu m-aş fi gândit niciodată că aifi în stare să devii amanta unui gentleman. Eram convins că aimai multă mândrie de-atât.

— Destul. Virginia se ridică brusc de la birou. Vă rog săplecaţi imediat.

— Se pare că uiţi că acest birou este al Institutului, iar

Institutul e al meu. Atâta timp cât accepţi beneficiile pe care ţile aduce afilierea la organizaţia mea, o să faci aşa cum spuneu.

În momentul acela se deschise uşa, şi Matt se uită direct laVirginia.

— S-a întâmplat ceva, domnişoară Dean? o întrebă.— Dispari de-aici! îi porunci Gilmore.Matt nu-l luă în seamă. Aştepta răspunsul Virginiei.Virginia ieşi de după birou.— Nu s-a întâmplat absolut nimic, domnule Kern. Plecăm.— Unde crezi că te duci? întrebă Gilmore, pe un ton

poruncitor.— Din momentul acesta, renunţ la colaborarea cu Institutul.

La revedere, domnule Leybrook. O să fie interesant de urmăritdacă o să fiţi în stare să creaţi o organizaţie care să rivalizezecu Societatea. Aveţi o cale lungă de străbătut până acolo.

— Nu poţi să pleci pur şi simplu de aici.Ajunsă în cadrul uşii, Virginia se opri şi spuse:— Ba cum să nu.Matt îi adresă un zâmbet lui Gilmore. Virginia îl văzuse şi

pe Owen surâzând într-un mod foarte asemănător. „ZâmbetulSweetwater”, îşi spuse în minte. Care conţinea promisiuneaunor repercusiuni grave.

— Gata, Matt, zise, pe un ton domol. Plecăm.Pe chipul lui Matt apăru o expresie dezamăgită, dar o urmă

supus până în capul scărilor.Ajunsă acolo, Virginia o văzu pe Adriana Walters urcând

treptele.— Dacă pleci acum din Institut, poţi să-ţi iei adio de la

cariera ta, Virginia Dean, tună Gilmore din cadrul uşii

biroului. O să-ţi distrug reputaţia în toată Londra. Când voitermina eu cu tine, o să zici mersi şi de cel mai prăpădit client.

Virginia îi aruncă o privire peste umăr:— Ce-ar fi să căutaţi uşa albastră, domnule Gilmore? Sau

poate să ascultaţi urletele ogarului în miez de noapte? Hmm,sau şi mai bine… să citiţi ce stă scris pe lespedea de pe funduliazului!

Chipul lui Gilmore fu năpădit de furie.Virginia începu să coboare.— Ştiţi, ar fi foarte uşor ca Gilmore să-şi rupă gâtul pe scara

asta, propuse Matt, cu un aer plin de speranţe, în viaţă se maiîntâmplă şi accidente.

— N-o să fie nevoie, mulţumesc, răspunse Virginia.— Atunci… poate doar un picior? se oferi el.— Nu, Matt. N-am nevoie de asemenea scandaluri.Adriana trecu repede pe lângă ea, fulgerând-o cu priviri

veninoase.— E-al tău şi numai al tău, îi spuse Virginia.— Căţea ce eşti, şuieră Adriana printre dinţi.Când ajunse la baza scărilor, portarul ieşi imediat din

cămăruţa lui pentru a-i deschide uşa. Îi întinse pelerina şiumbrela, din care încă mai curgeau picături de apă, şi aruncă oprivire sumbră către partea de sus a scării interioare.

— E vreo problemă, domnişoară Dean? o întrebă.— Nu, domnule Fulton, nicio problemă. Nu mai este nimic

acum.— Afară tot plouă, zise portarul, neliniştit. Vă chem o

trăsură.— Mulţumesc, răspunse Virginia.Afară, se opriră pe trepte, cu Matt ţinându-i umbrela în timp

ce Fulton scoase un fluier din buzunar. Sunetul ascuţit aduseimediat din ploaia torenţială o trăsură.

— Garnet Lane, la numărul şapte, îi spuse Matt birjarului.O ajută pe Virginia să se instaleze, după care se urcă şi el.

Trăsura porni imediat.De pe banchetă, Virginia admira ploaia de dincolo de

fereastră şi medita la întorsătura dezastruoasă pe care o luaserălucrurile. Din cariera şi viitorul sigur, prosper pe careîncercase să şi le creeze nu mai rămăseseră decât nişte ruinefumegânde. Era surprinsă să constate că se simţea bizar deamorţită. Dar apoi îşi dădu seama că, fără îndoială, era nevoiede ceva timp ca să iasă din starea de şoc.

De pe cealaltă banchetă, Matt nu o slăbea din priviri.— Unchiului Owen n-o să-i placă deloc când o să afle că

Leybrook v-a ameninţat viitorul profesional, domnişoarăDean.

Virginia se încruntă.— Dă-mi voie să clarific un lucru. Îţi apreciez intenţiile

bune, dar ceea ce s-a întâmplat acum între mine şi domnulLeybrook e problema mea. Şi eu sunt cea care o să mă ocup deea. E clar?

— Da, domnişoară, înţeleg. Dar nu sunt sigur că unchiulOwen o să vadă lucrurile astfel.

— Ca să lămuresc şi mai în detaliu problema, dacă aud căGilmore Leybrook a suferit vreun accident, mai mult sau maipuţin grav, în viitorul apropiat, voi fi foarte iritată.

— Da, domnişoară. Eu nu voiam decât să subliniez căunchiul Owen nu se va bucura deloc să audă veştile.

— Ei bine, nici eu nu-s chiar în culmea fericirii. Dar n-o să-ipermit unchiului tău să mă folosească drept pretext pentru a-l

ataca în vreun fel pe Leybrook. Din câte ştiam eu, cei dinfamilia Sweetwater nu vânează decât monştri.

— Aşa este.— Ei, Dumnezeu ştie că Gilmore are defectele lui, dar nu e

un monstru.Matt o cercetă, cu o expresie gânditoare.— Sunteţi sigură, domnişoară Dean? Monştrii sunt destul de

bine camuflaţi, de cele mai multe ori. Tocmai de aceea suntgreu de prins. Tocmai de aceea J&J au apelat la ajutorul nostrupentru anchetarea morţii cititoarelor în oglinzi.

Virginia nu ştiu ce să răspundă la asta. Matt avea dreptate.Monştrii din Antichitate erau uşor de identificat ca atare.Aveau trei capete sau cozi ca de şarpe şi o înfăţişareînfricoşătoare, de păreau de-a dreptul demoni. Dar, de preamulte ori, monştrii umani erau adevăraţi cameleoni care seintegrau perfect în societate.

Un sfert de oră mai târziu, trăsura opri în faţa casei ei dinGarnet Lane. Matt deschise umbrela şi o însoţi până la uşă. Întimp ce mergea, Virginia îşi dădu seama că, deşi erau asasiniplătiţi, bărbaţii din familia Sweetwater erau, totuşi, foartemanieraţi. Nişte adevăraţi domni, până-n vârful degetelor lorcu puteri ucigaşe.

— Aţi văzut ceva amuzant, domnişoară Dean? întrebă Matt.Virginia îşi dădu seama că zâmbea.— Nu, nimic.Scoase cheia din poşetă şi i-o oferi. Tânărul deschise uşa şi

o conduse înăuntru. Casa i se păru întunecată şi pustie. Peholul dinspre bucătărie nu se auzea niciun sunet de paşi.

— Se pare că doamna Crofton nu s-a întors încă. Aşezăumbrela în suportul din fier forjat. Poate o fi reuşit să dea de

urma intendentei de la conacul Hollister.— Ne-ar fi de mare ajutor. Virginia îşi desfăcu panglica

pelerinei. Ah, am poalele şi ghetele ude leoarcă de la ploaie.Mă duc un pic până sus, să mă schimb. Ce-ar fi să te duci înbucătărie, să pui ceainicul la fiert? Avem nişte biscuiţi încămară. Vin şi eu imediat.

— Excelentă idee, zise Matt.O ajută să-şi dea jos pelerina, după care porni voios spre

bucătărie, părând un tânăr plecat în căutarea a ceva bun demâncare.

Ei bine, nu era ca şi cum viitorul lui s-ar fi dărâmat cu unzgomot răsunător, îşi zise Virginia. Bărbaţii Sweetwater aveauo ocupaţie foarte sigură. Mereu urmau să existe monştri pecare să-i vâneze, precum şi persoane şi organizaţii ca J&J caresă fie dispuse să le plătească bine serviciile.

Începu să urce pe scara interioară, simţind greutateapoalelor ude ca o adevărată ancoră. Sau, îşi dădu seama, ceeace o îngreuna era tocmai dispoziţia sumbră. Şi-ar fi doritfoarte mult să stea de vorbă cu Charlotte, care, mai mult casigur, acum era ocupată cu sarcina palpitantă de a da de urmamisterioasei doamne de companie.

Ajunsă la etaj, traversă holul până la dormitorul ei. Intră,închise uşa în urma ei, îşi dădu jos ghetele şi se dezbrăcă dehainele acelea umede. Îşi puse un jupon nou şi o rochiesimplă, de casă, şi-şi prinse gentuţa la cingătoare.

Apoi ieşi din dormitor, străbătu holul de la etaj şi coborî laparter. Dinspre bucătărie nu se auzea absolut nimic. Ciudat.Până acum, Matt ar fi trebuit să fi pus ceainicul pe foc şi să fiintrat în cămară, astfel că ar fi trebuit să-i audă căutândbiscuiţii.

— Matt? Te-ai descurcat cu pregătirea ceaiului?Intră în bucătărie. Înăuntru, nici urmă de Matt. Uşa batantă

care făcea legătura cu cămara era închisă. O împinse uşor.Se opri brusc, la vederea trupului lui Matt prăbuşit pe podea,

în stare de inconştienţă.„Ah, Matt!”Acesta nu se mişca deloc. Dar văzu altceva mişcându-se.

Auzi clinchetul şi bufnitul de rău augur cu puţin înainte capăpuşa aceea mecanică să se desprindă din umbre.Curiozitatea aceea mecanică avea aproape un metru înînălţime, fiind o copie înfricoşător de fidelă a reginei Victoria.Fiecare detaliu era lucrat cu minuţiozitate, de la coroana înminiatură, incrustată cu cristale, până la cizmele înalte şiveşmintele întunecate, de doliu, pe care Maiestatea Sa lepurtase după moartea mult iubitului ei soţ, Albert.

Ochii sticloşi şi reci ai Reginei se mişcau frenetic în orbite,fixându-se asupra Virginiei. Spaţiul înghesuit al cămăriifremăta, încărcat cu o energie rece. Virginia percepea frigulacela, acum cunoscut, cu toate simţurile sale. Contraatacă,activându-şi puterile paranormale.

Regina înaintă păcănind metalic, cu cizmele ei mititele.Disperată, Virginia îşi potenţă şi mai mult simţurileparapsihice. Păpuşa mecanică se opri, ca şi cum ar fi fostdezorientată.

Virginia înşfăcă cel mai apropiat obiect greu, o tigaie marede oţel, şi îl aruncă spre păpuşă. Tigaia izbi curiozitateamecanică din plin, dezechilibrând-o. Se răsturnă pe spate.Tocurile mecanice ale cizmelor ţăcăneau fără zăbavă în podea.Ochii îi zăngăneau în capul de porţelan, căutând o ţintă.Virginia îl apucă pe Matt de glezne şi încercă să-l târască în

afara razei de acţiune a păpuşii. Bărbaţii din familiaSweetwater nu erau deloc firavi şi, în mod clar, erau clădiţidoar din muşchi şi oase. Podeaua netedă, din lemn, îi fu demare ajutor. Reuşi să tragă trupul greoi al lui Matt înbucătărie, dar numai pe jumătate, căci fu nevoită să seoprească şi să-şi adune puterile pentru o altă înfruntare.Clănţănitul, zăngănitul şi păcănitul păpuşii mecanice acoperirăsunetul paşilor din spatele ei până fu prea târziu să se maipoată apăra. Preţ de o secundă, simţi un miros dulce, floral,chiar înainte ca nasul şi gura să îi fie acoperite cu o cârpăîmbibată în cloroform.

Un braţ de bărbat i se strânse pe după gât şi o ţintui de unpiept tare. Virginia ridică mâinile, încercând să-şi ataceagresorul, să-i scoată ochii cu unghiile. Dar degetele i seîncleştară de o pereche de ochelari. Îi trase cu furie şi îi aruncăpe podea. Lentilele se sparseră cu un ţăcănit puternic.

— Femeie proastă, mârâi Jasper Welch. De ce trebuie să facitu lucrurile să fie atât de grele? Aproape că mi-ai distrusmăreaţa operă.

Virginia încerca să-şi ţină respiraţia, însă inhalase deja oparte dintre vaporii otrăvitori. Totul se învârtea în jurul ei, iarlumea dispărea rapid într-o pâclă neclară. Făcu un efort să sezbată – sau, cel puţin, aşa i se păru ei –, dar nu putea fi sigurădacă o făcea cu adevărat sau nu.

Şi se prăbuşi într-o noapte fără de sfârşit.

Capitolul 38

În adâncul oglinzilor, văpăile mocneau.Virginia simţi fierbinţeala paranormală chiar înainte de a se

trezi de-a binelea. Putea recunoaşte flăcările din oglinzi aşacum putea simţi ploaia sau lumina soarelui. Nu era nevoie săse uite la oglinzi pentru a şti că era înconjurată de acestea şi căerau pline de o energie care nu semăna cu nimic din ce simţiseea vreodată. Puterea din ele o chema, declanşându-i frisoanede simţire, chemând-o din întuneric.

Cu grijă, deschise ochii şi văzu că se afla într-un paradisorbitor de gheaţă, iluminat de nişte sfeşnice mari din sticlă.Pentru câteva clipe, se întrebă cum de nu simţea frigul. Avunevoie de ceva timp pentru a-şi da seama că ceea ce avea înfaţă nu era gheaţă. Stătea întinsă pe o bancă joasă aflată într-oîncăpere lungă, cu plafonul înalt, care era în întregime tapetatăcu oglinzi.

Camera îi amintea de încăperea aceea oribilă de la subsolulconacului Hollister, dar aceasta era construită la proporţii multmai mari, fiind ca o sală a oglinzilor dintr-un palat. Nu aveanicio fereastră şi nu se vedea nicio uşă.

Peste tot erau suprafeţe strălucitoare, care reflectau lumina.Acopereau în întregime pereţii şi coloanele impunătoare caresusţineau plafonul. Acesta era tapetat cu un mozaic complexde oglinzi mititele, care puneau în evidenţă stucaturiledecorative.

Iar în toate aceste oglinzi mocneau şi pâlpâiau flăcărileparanormale închise dincolo de suprafaţa de sticlă. Virginiafăcu un efort să se ridice în capul oaselor şi descoperi că bancape care se trezise era tapisată cu catifea albă. Era îmbrăcată totcu rochia de zi pe care şi-o pusese înainte de a fi răpită, iar labrâu îi atârna săculeţul în care îşi ţinea cheile.

Preţ de câteva secunde, rămase nemişcată, vrăjită şifascinată de energia care inunda sala. După un timp, îşi adună

curajul, îşi activă simţurile paranormale şi se uită mai înprofunzimea oglinzilor din jurul ei. Fu năpădită de imaginicumplite, legate de moarte, dar nu era vorba de imaginireziduale, nu erau viziuni care să-i arate că în încăperea aceeasclipitoare fuseseră omorâţi nişte oameni. Tot ce simţi fuputere, o cantitate enormă de putere, blocată în interioruloglinzilor.

Citise în oglinzi încă de la treisprezece ani, dar nu maivăzuse şi nici nu mai simţise vreodată ceva asemănător. Nicinu-şi putea închipui câtă energie brută fusese stocată înoglinzile acelea.

Încet, cu mare grijă, se ridică în picioare şi descoperi că seafla într-o galerie de muzeu. Toate exponatele erau făcute dinoglinzi şi din sticlă, şi toate relicvele erau aşezate pepiedestaluri din oglinzi sau în vitrine de sticlă. Având învedere că pereţii, pardoseala şi plafonul erau placate cuoglinzi, efectul vizual global era efectiv tulburător. Fu nevoităsă-şi reducă abilităţile paranormale la un nivel minim doarpentru a-şi menţine echilibrul.

Simţurile ei orbite îi şopteau că nu toată energia din aceaîncăpere provenea de la oglinzi. Şi relicvele din juruitei erauîmbibate cu energie.

Îi trecu prin gând că era foarte probabil ca exponatele să fiesursa flăcărilor din interiorul oglinzilor. În timp, acesteaabsorbiseră radiaţiile paranormale provenite de la aceleobiecte străvechi. Una dintre vitrine se afla direct pe podea.Avea, în mare, forma şi dimensiunile unui sicriu şi eraacoperită cu o bucată de catifea albă.

Intuiţia Virginiei îi spunea că, cel mai probabil, nu voia săvadă ce se afla sub acel acoperământ de catifea.

Se uită în jur, dar nu se vedea nimic care să indice caredintre oglinzi ascundea uşa acestei încăperi. Îşi aminti căîntotdeauna în dreptul pragului se crea un uşor curent. Poatecă, dacă străbătea galeria de la un capăt la altul, avea să poatădetecta o mişcare de aer într-un anumit loc.

Porni cu paşi înceţi, cu tocurile ghetelor izbindu-se cu unzgomot ascuţit de pardoseala de oglinzi. Fiecare exponat pelângă care trecea îi ademenea simţurile. Avu nevoie de multăvoinţă pentru a ignora chemările tăcute ale unei urne antice,făurită din sticlă albastru-cobalt. Trebui să facă un efort pentrua-şi dezlipi privirea de la un pumnal lucios din obsidian careemitea o forţă puternică şi întunecată.

Mai departe, aruncă o privire către o vitrină şi văzu ostatuetă mică reprezentându-l pe Pan, făcută dintr-o sticlăverde, opacă. Ar fi putut jura că auzea notele slabe, darsăltăreţe, ale flautului zeului. Muzica aceea paranormală era înegală măsură tulburătoare şi erotică.

Dar sensibilitatea ei era solicitată cel mai mult de puterea deademenire a acelei cutii în formă de sicriu, acoperită cu catifeaalbă.

Încercă să-i ignore forţa de atracţie şi trecu pe lângă earepede, căutând curentul slab care i-ar fi arătat unde se aflauşa. Trecu pe lângă altă vitrină şi văzu că în ea se afla unnegativ fotografic pe plăcuţă de sticlă.

Îşi impuse să nu se uite la imaginea de pe plăcuţă, însă nureuşi să reziste. Privirea îi alunecă spre ea şi distinse figuraunei femei. La o primă vedere, negativul acela nu părea a aveanimic ieşit din comun. Apoi îşi dădu seama că ochii femeii dinfotografie luceau, ca şi cum ar fi fost luminaţi dinăuntru. Iarcăldura din ei devenea din ce în ce mai intensă, cu cât Virginia

cerceta imaginea expusă.Când îşi dădu seama că întindea mâinile pentru a deschise

vitrina de sticlă, Virginia trase aer în piept, speriată, şi făcurepede un pas înapoi. Nevoia imperioasă de a atinge negativulse risipi.

Se întoarse repede şi se trezi că se uita lung, din nou, cătrecutia aceea acoperită cu bucata de catifea albă. Îşi dădu seamaîn momentul acela că n-avea cum să evadeze din camera aceeapână ce nu va fi descoperit ce se afla acolo.

Străbătu distanţa care o despărţea de cutia aceea, apucăţesătura în pumn, făcu un efort să se controleze şi o trasedeoparte.

Fusese pregătită să aibă în faţa ochilor un coşciug de sticlă.Dar ceea ce o îngrozi fu vederea trupului din interior.

— Doamna Crofton.Menajera era îmbrăcată cu rochia comodă pe care o purta

când plecase de acasă, în dimineaţa respectivă. Avea ochiiînchişi, ca şi cum ar fi dormit.

Ideea că doamna Crofton fusese ucisă pentru că se implicaseîn anchetă stârni numeroase valuri de vinovăţie zdrobitoare şide furie prin toată fiinţa ei.

Disperată, trase de capacul sicriului de sticlă.Doamna Crofton sforăia încetişor.Ameţită de uşurare, Virginia întinse mâna către ea şi o

mişcă, mai întâi uşor.— Trezeşte-te, doamnă Crofton. Mă auzi? Te rog, trezeşte-

te. Trebuie să fugim de aici.Doamna Crofton se strâmbă în somn. Virginia o mişcă din

nou, de data aceasta cu mai multă forţă.— Doamnă Crofton, trezeşte-te!

De data aceasta, servitoarea se mişcă, deschise ochii şi oprivi cu ochi sticloşi.

— Ce e? mormăi cu greu, ca şi cum ar fi fost sub influenţaunui drog.

— Trebuie să plecăm de aici, îi spuse Virginia.— Mi-e tare somn, murmură doamna Crofton şi închise din

nou ochii.— Pentru numele lui Dumnezeu, dormi într-un sicriu,

doamnă Crofton. Dacă nu cumva vrei să fii îngropată, eu aşzice să te trezeşti imediat.

Ochii doamnei Crofton se deschiseră din nou.— Sicriu? Din sticlă?— Da.— Acum parcă-mi aduc aminte câte ceva. Cred…— Îmi explici mai târziu. Acum trebuie să plecăm neapărat

de aici.— Eu, una, nu mă opun câtuşi de puţin.Doamna Crofton se ridică în şezut, încă destul de ameţită.

Cu ajutorul Virginiei, reuşi să iasă cu mişcări stângace dincoşciugul de sticlă. Dar fix clar imediat că nu era în stare săstea în picioare. Virginia încercă să-i asigure echilibrul, cât decât. Împreună, reuşiră să parcurgă câţiva metri, cu paşinesiguri.

— Nu pot, zise în şoaptă doamna Crofton. Trebuie să plecaţifără mine. Repede. Până nu vin după dumneavoastră.

— Nu te las aici. Virginia o duse până la banca pe carezăcuse ea şi o aşeză încet, după care îi spuse: Dar o să pot săgăsesc uşa mai repede dacă mă aştepţi aici.

Doamna Crofton scoase un geamăt, îşi împreună mâinile pegenunchi şi-şi lăsă capul în piept.

Virginia porni din nou prin cameră, ignorând forţa deatracţie a artefactelor.

Un curent slab şoptea pe sub una dintre oglinzile de peperete.

— Am găsit-o, rosti Virginia.Doamna Crofton îşi ridică privirea către ea, înviorându-se

un pic.— Trebuie să fie un mecanism de deschidere ascuns pe-aici

pe undeva, dar n-am timp să-l caut, zise Virginia. Va trebui săsparg oglinda, ca să am acces direct la uşă.

Străbătu din nou lungimea încăperii şi luă o statuetă grea dinsticlă, reprezentând o pisică. Se simţi străbătută de frisoane deenergie, dar nu le dădu atenţie.

Oglinda respectivă se deschise exact când Virginia pornicătre ea, cu statueta în mână.

Pentru o fracţiune de secundă, îndrăzni să spere că Owenavea să între în încăpere şi că urma să o salveze, exact ca înnoaptea aceea, în care o găsise la conacul familiei Hollister.

Dar, bineînţeles, cel care intră în camera de oglinzi nu fuOwen. „Nu prea se poate să ai norocul ăsta de două ori înviaţă”, îşi reaminti ea.

În deschizătura creată stătea acum o femeie. Era înaltă, cuun chip care ar fi fost foarte frumos dacă ochii nu i-ar fi fostreci ca gheaţa. Părul negru îi era prins la spate într-un coccomplicat. Rochia elegantă pe care o purta, în nuanţe deargintiu, gri şi negru, era tivită cu mărgeluţe negre, lucioase,din sticlă. La gât şi la încheieturi îi străluceau şiraguri denestemate negre. La urechi avea cercei din obsidian negru, iarîntr-o mână ţinea un revolver.

În ciuda hainelor elegante şi a bijuteriilor scumpe, Virginia o

recunoscu imediat:— Doamna de companie a doamnei Hollister, rosti ea. Te

felicit pentru noua garderobă. În mod clar, e mult mai decalitate faţă de ce purtai la ultima noastră întâlnire.

— Bună seara, domnişoară Dean. Dă-mi voie să mă prezintcum se cuvine, de data aceasta. Numele meu este AlcinaNorgate. Îl cunoşti, bineînţeles, pe fratele meu, Jasper.

Jasper Welch intră precipitat în încăpere. Într-o mână ţineaun ceas de buzunar.

— E aproape miezul nopţii. Este timpul să pornim MăreţulMotor.

Alcina îi adresă un zâmbet Virginiei.— Mă tem că Jasper are nevoie de ajutorul tău pentru a-şi

finaliza proiectul. Marele său experiment trebuia să se fiîncheiat deja, dar lucrurile nu au mers aşa cum ar fi trebuit înseara aceea, la conacul soţilor Hollister. Am muncit dinrăsputeri ca, de data aceasta, lucrurile să iasă cu totul altfel.

— Da, cu totul altfel, zise Welch. Închise cu un pocnet seccapacul ceasului. Apoi, băgând mâna într-un alt buzunar,scoase o pereche de cătuşe din oţel. N-am decât o pereche, îmipare rău. Planul nu prevedea să fiţi amândouă de faţă la etapafinală a experimentului. Dar nu văd de ce n-ai putea împărţiperechea aceasta cu menajera ta.

Capitolul 39

Gilmore Leybrook se afla în biblioteca sa, trecând în revistăultimele rapoarte financiare ale Institutului, când simţi curenţiide energie prevestitoare de rău. Aceştia îşi făcură intrarea înîncăpere precum valurile unei mări întunecate şi reci. Speriat,

sări imediat în picioare. Dintr-odată, transpira abundent. Inimaîi bătea prea repede. Din instinct, aruncă o privire în jur,căutând sursa pericolului fatal care invadase încăperea.

Iniţial, nu văzu nimic, însă, până să se convingă căimaginaţia sa îl făcuse să se sperie fără motiv, pe uşă intrăOwen Sweetwater, cu pulpanele hainei sale lungi şi negrefluturându-i în jurul corpului.

Gilmore se uită lung la el, incapabil să mai respire. Nufusese niciodată atât de speriat.

— Am nevoie de o adresă, Leybrook, grăi Sweetwater. Iartu o să mi-o dai.

Gilmore simţi un curent de furie străbătându-i fiecare fibră afiinţei, diluând pentru o secundă spaima în stare brută care-icontracta dureros stomacul.

— Ascultă, nu ştiu cine te crezi, dar n-ai niciun drept să…Se opri în mijlocul frazei, cu un nod în gât din cauza unui

nou val de panică.— Ba o să-mi dai adresa asta, insistă Sweetwater.Gilmore se lăsă moale pe scaun.— Bine. Trase lacom aer în piept. Pe cine cauţi?Sweetwater îi dădu numele, iar Gilmore îi oferi adresa.Owen se întoarse şi porni către uşa bibliotecii. Ajuns acolo,

se opri o secundă şi îi aruncă o privire peste umăr lui Gilmore.— Şi n-o să mai lansezi ameninţări la adresa carierei

domnişoarei Dean, îi zise. Dacă aud şi o simplă şoaptă, unsimplu zvon, o să presupun că asemenea vorbe vin din parteata şi-o să ai de-a face cu mine.

Nu aşteptă niciun răspuns, ceea ce fu foarte înţelept, pentrucă, oricum, Gilmore se îndoia că era în stare să rosteascăvreun cuvânt.

După ce Owen Sweetwater plecă, directorul Institutuluirămase aşezat multă vreme, încercând să-şi recapete stăpânireade sine. După un timp, se ridică, se duse direct la carafa debrandy pe care o avea mereu acolo şi îşi turnă o porţiegeneroasă într-un pahar. Apoi îl goli din trei înghiţituri şi îşimai turnă unul.

După un timp, îşi mai reveni.Un lucru era clar: trebuia să-şi vadă de planul său de

răzbunare împotriva Societăţii Oculte fără ajutorul VirginieiDean. Ei bine, nu era ca şi cum aceasta ar fi fost singurapersoană din Londra cu înzestrări atât de puternice, seîncurajă. Avea să găsească pe altcineva care să-l poată ajuta sădistrugă Societatea.

Capitolul 40

— Vă daţi seama că domnul Sweetwater şi colaboratorii săivor veni aici cât de curând, nu? zise Virginia.

Aceasta şedea lângă doamna Crofton, pe banca tapisată cucatifea, cu încheietura stângă legată de cea dreaptă a menajereisale, cu ajutorul cătuşelor. Lanţul acestora fusese petrecut pedupă piciorul din centru al băncii tapisate. Acesta, făcut tot dinmetal, era fixat în pardoseală.

Welch se agita cu aranjarea a trei ciudăţenii mecanice, ocălugăriţă uriaşă, un scorpion monstruos şi un păianjengigantic. Aşeză cele trei jucării îngrozitoare într-un semicerc,în faţa Virginiei şi a doamnei Crofton, fiind foarte atent caacestea să fie suficient de departe cât să nu poată fi lovite cupicioarele.

— Stai liniştită, Sweetwater n-are cum să afle unde ne

găsim acum, zise Alcina Norgate. Aşa cum nu va descoperiniciodată identitatea ucigaşului cititoarelor în oglinzi.Presupun că de-aia s-a înhăitat cu tine, nu? Numai aşa seexplică implicarea lui în chestiunea asta. Eu, una, n-am crezutniciodată că ar fi pur şi simplu un investigator care dorea sădemaşte câţiva iniţiaţi amărâţi fără înzestrări reale.

— Se pare că te-ai gândit la toate, rosti Virginia. Dar de cenaiba v-aţi complicat cu Hollister şi cu soţia lui? Erauamândoi nebuni.

— Excentricităţile lor au făcut posibil planul nostru,răspunse Alcina. Sigur, a fost un demers oarecum riscant, darrezultatele au făcut ca totul să merite.

Virginia îşi dădu seama că Owen avusese dreptate. Mareparte din ceea ce se întâmplase avusese ca motiv banii. Dar nuvoia să-i lase pe Alcina şi pe Welch să-şi dea seama că Owense apropia de adevăr. Trebuia să tragă de timp, pentru binele eişi al doamnei Crofton.

— Deci urmăreaţi să puneţi mâna pe averea familieiHollister? întrebă, tare.

Instantaneu, în ochii Alcinei se aprinseră flăcările unei furiinimicitoare.

— Banii familiei Hollister sunt, de drept, ai mei şi ai luiJasper. Şi, în curând, chiar vor fi ai noştri. Să ne înţelegem,Lady Hollister a moştenit averea soţului ei. Iar eu am convins-o să-mi lase mie totul, prin testament. Aveam de gând să mădescotorosesc de ea la un moment dat, dar a fost îndeajuns dedrăguţă să precipite chiar ea lucrurile. Acum, că a murit, eusunt singura moştenitoare.

Dintr-odată, toate elementele tabloului se uniră într-oimagine coerentă: accesele de furie, înzestrările paranormale,

obsesia faţă de moştenirea familiei Hollister.— Tu şi fratele tău sunteţi copiii ilegitimi ai lordului

Hollister, nu? întrebă Virginia, încetişor.Doamna Crofton încuviinţă din cap, cu un aer cunoscător.— Aha, deci aşa stau lucrurile.Alcina se încruntă.— Foarte bine, domnişoară Dean. Ai ghicit cum stau cu

adevărat lucrurile pentru că împărtăşeşti acest stigmat alilegitimităţii?

— Ei bine, e asta şi mai este faptul evident că tu şi frateletău sunteţi la fel de nebuni ca tatăl vostru, replică Virginia.

— Această înţepătură se dovedi a fi fost o greşeală, în ochiiAlcinei scăpărară din nou scântei de furie. Deschise cea maiapropiată vitrină de sticlă şi luă din ea un pandantiv de cristal.

Acesta scoase nişte scântei. Întreaga atmosferă fu însufleţităde un foc biciuitor pentru simţurile Virginiei. Virginia îşidezactivase mare parte din puteri, dar asta n-o cruţă de şoculprodus de energia pandantivului. Era ca şi cum ar fi lovit-otrăsnetul. Instinctiv, îşi ridică mâna liberă către faţă, într-oîncercare zadarnică de a se proteja.

— Nu, Alcina! strigă Welch. Speriat, se repezi către ea. Cuniciun preţ nu trebuie să-i distrugi simţurile parapsihice. Amnevoie de ea şi de înzestrările ei.

— Domnişoară Dean, rosti doamna Crofton, pe un tonalarmat. Sunteţi în regulă?

Energia albă şi fierbinte se stinse brusc.— Să nu-mi vorbeşti mie aşa! ţipă Alcina, cu glasul

piţigăiat. Să nu mai spui niciodată aşa ceva, că te orbescpentru totdeauna! Ai priceput?

Virginia clipi de câteva ori.

— Am înţeles.Cu grijă, îşi potenţă simţurile. Când simţi fierbinţeala din

oglinzile de pe pereţi şi energia năucitoare din artefactele dinjurul ei, scoase un mic suspin de uşurare. Talentele ei erau încăfuncţionale.

— Parţial, ai şi tu dreptate, reluă Alcina, din nou nefiresc decalmă. Tata era nebun de-a binelea, şi la fel era şi caraghioasaaia de nevastă-sa.

— Cum aţi aflat că Hollister era tatăl vostru? întrebăVirginia.

— Orfelinatul la care eu şi Jasper am fost trimişi dupămoartea mamei a fost distrus într-un incendiu cu mulţi ani înurmă. Toate evidenţele au ars odată cu el. Abia anul trecut amreuşit să dau de o femeie care fusese prietenă cu mama pevremea când lucraseră amândouă ca servitoare în casapărinţilor lui. Hollister a lăsat-o însărcinată pe când era încăburlac. Evident, de cum au aflat, părinţii lui au concediat-o. Iarea a rămas pe drumuri, fără posibilitatea de a-şi îngrijicopilaşii gemeni. A sfârşit prin a se angaja într-un atelier, undea şi murit, de friguri.

Doamna Crofton îşi schimbă poziţia pe bancă.— Asta-i o poveste veche şi foarte tristă.— Aşa e, răspunse Alcina. Dar eu şi Jasper ne-am hotărât

să-i creăm un sfârşit un pic diferit. Şi totuşi, mai întâi de toatetrebuia să găsim o modalitate să supravieţuim în lumea asta.Când am plecat de la orfelinat, am fost trimişi să lucrăm încasa unor oameni bogaţi. Jasper era valet, iar eu menajeră. Daram avut norocul de a fi frumoasă. La şaisprezece ani, amreuşit să mă fac remarcată de un domn în vârstă, extrem debogat, care dăduse în mintea copiilor. Şi nu avea nicio rudă

apropiată care să-l apere de influenţa mea. Aşa că nu mi-a fostdeloc greu să-l conving să mă ia de nevastă.

— Nu ştiu de ce, dar am o bănuială că n-a mai trăit multdupă nuntă, remarcă Virginia.

— A murit la o lună după cununie. O tragedie teribilă, darcare a trecut neobservată în lumea mondenă, căci el nu maiieşise în lume de decenii întregi. Iar eu i-am moştenit casa şiaverea. Jasper s-a mutat la mine. Am învăţat manierele şimodul de a vorbi ale celor din aristocraţie, iar acum ne putemmişca în voie printre ei, ca şi tine, domnişoară Dean. Zău aşa,chiar avem multe lucruri în comun.

Virginia făcu un gest din mână, arătând către galeria deoglinzi.

— Iar colecţia asta vă aparţine, nu?— Da. Alcina aruncă o privire satisfăcută în jur. Am investit

mult timp şi mulţi bani în această colecţie de relicve din sticlă,de provenienţă paranormală. Jasper a proiectat această sală. Casă vezi, amândoi am moştenit talentul tatălui nostru.

Welch îşi roti privirea prin încăpere, foarte satisfăcut.— Asta era cu câţiva ani înainte de a-mi da seama ce se

întâmplă în camera asta.— În timp, energia acumulată în atâtea obiecte străvechi

pline cu puteri parapsihice s-a îmbibat în oglinzi, completăVirginia. Aşa se explică flăcările din ele.

În ochii lui Welch apăru o sclipire de curiozitate.— Simţi puterea închisă în oglinzi? Da, presupun că e

firesc, având în vedere cât eşti de înzestrată. Foarte bine,domnişoară Dean. Poate că te-ar interesa să ştii că acest procesfuncţionează în ambele direcţii. Pe măsură ce energia s-aacumulat în oglinzi, a fost şi reflectată spre artefacte,

potenţând forţele depozitate în ele. Iar acestea, la rândul lor, seproiectează din nou spre oglinzi. Iar asta se întâmplă de maimult de zece ani încoace. Astfel, în camera aceasta se află ocantitate uluitoare de energie.

Virginia îşi îndreptă privirea către Alcina.— Când aţi descoperit cine era tatăl vostru aţi început să vă

plănuiţi răzbunarea. Te-ai introdus în casa lor ca doamnă decompanie a doamnei Hollister.

Alcina o privi aprobator.— A fost teribil de greu. Niciuna dintre doamnele de

companie ale doamnei Hollister nu rezistase prea mult înslujba ei. Mi-am cumpărat o rochie ieftină, făcută de-a gata, şim-am prezentat la uşa ei, pozând într-o o femeie respectabilăajunsă în sapă de lemn care avea nevoie de o slujbă. Menajereii-am zis că fusesem trimisă de la agenţie. Nimeni nu mi-a pusvreo întrebare, toţi m-au acceptat aproape imediat drept nouaei doamnă de companie.

— Şi odată intrată acolo, v-aţi văzut de plan, intervenidoamna Crofton. O jucaţi pe doamna Hollister ca pe-omarionetă, căci ea oricum era prea instabilă psihic ca săînţeleagă ce se petrecea în jurul ei.

Virginia se uită surprinsă la doamna Crofton.— Am dat de menajera familiei Hollister, îi explică aceasta.

Mi-a spus tot ce voiam să ştiu, dar cred că mi-a pus un drog înceaiul pe care l-am băut la ea.

— Acelaşi drog pe care l-am folosit şi în cazul tău,domnişoară Dean, zise Alcina. După ce doamna Crofton şi-apierdut cunoştinţa, menajera mi-a trimis bileţel prin care mi-acomunicat tot ce se întâmplase. Vedeţi voi, făcusem un târg cuea. I-am dat o sumă foarte importantă să mă anunţe dacă o să-i

pună cineva întrebări despre ce se întâmplase în casa Hollister.Apoi l-am trimis pe Jasper să o ia pe doamna Crofton de-acolo.

— Probabil c-a fost destul de simplu să o controlezi întrutotul pe Lady Hollister, spuse Virginia. Nici nu cred că a fostnevoie de ceva talente paranormale pentru a o manipula şi,prin ea, pe toţi ceilalţi din casă. Dar, pe de altă parte, cuHollister lucrurile cred c-au stat cu totul altfel.

— Tatăl meu era un om foarte periculos. Alcina schiţă unzâmbet. Dar, dacă ştii ce pasiuni are un om, ştii exact cum poţisă-l controlezi.

— Şi cât ţi-a luat ca să descoperi că viola şi omoraprostituate tinere în camera aceea tapetată cu oglinzi de lasubsolul conacului? întrebă Virginia.

— Nu mult. Bineînţeles, mi-am dat seama aproape imediatcă acolo se întâmpla ceva foarte ciudat, dar Hollister îşiascundea tainele surprinzător de bine. Nu era ca şi cum s-ar filăsat în voia pasiunilor sale criminale în fiecare sâmbătă seara,să ştii când să cercetezi. De multe ori lăsa să treacă săptămâni,chiar luni la rând, între crime. Dar, într-un final, febra puneastăpânire pe el şi pleca în noapte, să caute o victimă potrivită.

— Şi cum ai aflat adevărul? întrebă Virginia.— Într-una dintre nopţi, Jasper l-a urmărit, răspunse Alcina.— Când mi-am dat seama ce făcea, am început să pun la

punct marele meu experiment, interveni Welch. Odescoperisem deja pe doamna Bridewell, cu ciudăţeniile eimecanice, şi îmi construisem o teorie. Plus că eram foartenerăbdător să fac ceva experimente cu creaţiile ei.

— Aşa că l-ai convins pe tatăl tău să te lase să-ţi faciexperimentele pe victimele lui, zise Virginia, în şoaptă.

— Când a aflat că sunt fiul lui, s-a arătat foarte entuziasmatde planul meu. Trebuie să spun că savura destul de multexperimentele mele.

Virginia nu crezuse c-ar fi putut fi mai îngrozită decât eradeja. Însă acum simţi un fior îngheţat de-a lungul şirei spinării.Se uita fix la Welch.

— L-ai ajutat pe tatăl tău să omoare trei prostituate însubsolul conacului Hollister, după care le-ai ucis pe doamneleRatford şi Hackett, rosti.

Welch se strâmbă.— Vorbeşti de parcă aş fi un criminal de rând. Eu sunt un

om de ştiinţă. Fac experimente cu lumina din oglinzi de aniîntregi, dar abia când am descoperit, total din întâmplare,invenţiile doamnei Bridewell am putut să concep o cale de apune în practică întregul potenţial al descoperirilor mele. Eu şitata am colaborat pentru a perfecţiona procesul de depozitare aenergiei rezultate din trecerea în nefiinţă în oglinzi.

— Şi de ce n-ai mai folosit prostituate în experimenteletale? întrebă Virginia. De ce ţi-ai asumat riscul de a le omorîpe doamnele Ratford şi Hackett?

— M-am gândit că subiectul care avea să-şi dea sfârşitul…— Adică victima, îl corectă Virginia.Welch o ignoră.— Dacă subiectul avea anumite înzestrări sau era sensibil la

lumina din oglinzi, energia emanată de moartea sa va poseda oafinitate pentru oglinzi, aşa că va fi mult mai bine absorbită deacestea.

Doamna Crofton îl săgetă cu o privire fioroasă.— Şi care e scopul tuturor acestor crime? De ce vreţi să

stocaţi energie paranormală în oglinzi?

— Evident, n-ai cum să înţelegi, răspunse Welch, pierzându-şi răbdarea. Nu eşti decât o servitoare, nu eşti om de ştiinţă.Apoi se întoarse către Virginia:

— Dar sigur tu, cu talentul tău deosebit, poţi înţelegepotenţialul cercetărilor mele, domnişoară Dean.

— Din câte-mi pot da eu seama, singurul tău scop e săprovoci moartea cu ajutorul luminii din oglinzi, răspunseVirginia. Ce utilitate are asta? Un pistol ar fi mult mai eficient.

— Of! Pari la fel de ignorantă ca şi menajera ta. Tocmai aiciam nevoie de tine. În tot acest timp, sala asta a absorbit ocantitate imensă de energie. Nu mai e nevoie decât de omodalitate de a aprinde toată această forţă din oglinzi.

— Şi crezi că poţi reuşi asta omorându-mă şi sco ându-mițputerile în oglinzi?

— Chiar aşa. Mai mult, dacă teoria mea e corectă, voi puteasă construiesc şi alte motoare ca acesta.

— Dumnezeule mare, rosti Virginia.— Odată ce voi învăţa să folosesc şi să controlez energia din

oglinzi, pot să fac orice. Practic, sunt la un pas de a crea niştearme uimitoare, care vor putea distruge armate întregi, fără săafecteze în vreun fel clădirile, drumurile şi fabricile.

— Cu alte cuvinte, vrei să construieşti un tun paranormal deproporţii imense, conchise Virginia.

— Crearea unor arme avansate e numai una dintre utilităţilemuncii mele de cercetare, zise Welch. În fond, puterea eputere. Poate fi folosită într-o infinitate de moduri. Uncercetător al forţelor paranormale care are talente inginereştipoate găsi o cale de a folosi lumina din oglinzi pentru a generaenergie care să propulseze vehicule pe apă sau pe pământ.Poate că, într-o zi, cineva va putea să-mi folosească

generatoarele pentru a desluşi secretele lumii paranormale.Cine ştie ce progrese putem înregistra dacă omenirea reuşeştesă înţeleagă mecanismele forţelor parapsihice.

— Şi totul este alimentat prin moarte, rosti Virginia. Nu ştiude ce, dar nu cred că aceste descoperiri o să trezească vreunentuziasm prea mare în rândul publicului larg.

Chipul lui Welch se contractă într-un rictus de furie.— Publicul larg nici nu trebuie să afle vreodată că Marile

Motoare au nevoie de energia degajată de moartea câte unuicititor în oglinzi ca declanşator.

— O să dispară câţiva, pe ici, pe colo, şi nimeni n-o săobserve nimic. Asta-i planul?

— Proprietăţile de reflectare a oglinzilor vor potenţarezultatele contribuţiei fiecărui subiect de experiment, oasigură Welch.

— Şi cum ai de gând să controlezi aceste motoare dinoglinzi? Chiar tu ai spus că nu ştii secretul doamnei Bridewelllegat de transformarea energiei din oglinzi în energiemecanică.

— Încă mai lucrez la aspectul acesta, recunoscu Welch. Darnu e decât o chestiune de timp să-l rezolv. Până una, alta,aprinderea energiei din această sală va avea un efect cât sepoate de prompt şi de util. Va mări considerabil puterilefiecăruia dintre obiectele din ea.

Pe faţa doamnei Crofton apăru o expresie dezgustată.— Preschimbaţi exponatele astea în arme?— Arme cu mult mai puternice decât jucăriile doamnei

Bridewell, o asigură Welch. Închipuiţi-vă numai ce arme potcrea aici, odată ce voi fi aprins oglinzile cu energia emanată deun talent de primă mână, precum cel al domnişoarei Dean. Iar

acesta nu e decât începutul. Aplicaţiile pentru viitor suntpractic nelimitate.

— Oglinzile se sparg destul de uşor, zise Virginia.— Dacă asta s-a vrut o glumă, interveni Alcina, atunci poate

n-ai înţeles de ce te afli astăzi aici.— Sunt perfect conştientă de motivul pentru care m-aţi adus

aici, răspunse Virginia. Fratele tău vrea să mă ucidă în aceastăcameră pentru că sunt cea mai înzestrată cititoare în oglinzi pecare a întâlnit-o. În aceşti pereţi este blocată foarte multăenergie. Crede că se poate folosi de mine pentru a o aprinde.

Alcina păru de-a dreptul amuzată.— Vorbeşti cu un calm impresionant despre situaţia în care

te afli, domnişoară Dean.— Ca şi tine, replică Virginia. De ce-i permiţi lui Welch să

folosească această colecţie uimitoare şi aceste oglinzi pentrumăreţul său experiment?

— Cu cât oglinzile de aici devin mai încărcate, cu atât suntpotenţate nu numai obiectele din jur, cât şi talentul meu.

— Dar n-ai cum să nu-ţi dai seama că fratele tău e nebun delegat, spuse Virginia.

Alcina schiţă un zâmbet.— Ce se naşte din pisică şoareci mănâncă.

Capitolul 41

— Mai am o singură întrebare, zise Virginia. Îşi aţintiprivirea asupra Alcinei: Ce n-a mers bine în noaptea aceea, laconacul Hollister?

— Nimic n-a mers bine, răspunse Alcina, cu chipulcontorsionat de furie şi de frustrare rememorată. Eu şi Jasper

am vrut de la început să-l eliminăm pe Hollister, dar nu înseara aceea. Voiam să-l facem să sufere.

— Şi, bineînţeles, să-şi aducă şi el contribuţia la MăreţulMotor, adăugă Welch. Tata avea un talent destul de marepentru citit în oglinzi. Nicidecum la fel de puternic ca al tău,domnişoară Dean, dar, în mod clar, suficient cât să măreascăsemnificativ cantitatea de energie din această cameră.

— Ideea era să te răpim şi să te ţinem în subsolul conaculuiHollister până ce aranjam detaliile transportării aici, completăWelch. Ne-am gândit că, dacă era să observe cineva că aidispărut, n-avea cum să ajungă cu cercetările mai departe deconac. Hollister ar fi avut grijă ca totul să se oprească acolo.

— Iar el a cooperat pentru că i-aţi promis că va lua parte şiel la experiment, nu-i aşa?

— Da. Welch surâse. Era foarte nerăbdător. Ba chiar s-aoferit s-o includă şi pe târfuliţa pe care o răpise pentru cevadistracţie. Ca să avem mai multă energie, aşa a zis. Evident,nu înţelegea pe deplin ce implica „participarea” sa.

— Dar tocmai în seara aceea a cedat Lady Hollister, ziseVirginia.

— Din cauza a ceea ce i-ai spus tu la sesiunea de citit înoglindă, femeie proastă ce eşti, şuieră Alcina. I-ai spus că aivăzut spiritul fiicei ei moarte şi că fusese omorâtă de cinevadin casă, cineva de care copila se temea foarte tare.

— Propriul tată, completă Virginia.— Sunt convinsă că Lady Hollister îşi dăduse seama de

mult de adevăr, dar, în toţi aceşti ani, refuzase să-l recunoascăfaţă de sine. Poate că tocmai acest lucru o făcuse să-şi piardăminţile. Însă, în seara aceea, tu ai rupt toate vălurile de iluzieşi ai obligat-o să privească în faţă spiritul fiicei ei.

— Păi, eu nu văd efectiv spiritele, începu Virginia.— Ea era convinsă că da, replică Alcina, pe un ton acuzator.

Tu erai deja amorţită de drogul pe care ţi-l pusesem în ceai şin-ai văzut-o când a pierdut de tot legătura fragilă pe care o maiavea cu realitatea. Lady Hollister a crezut că ai leşinat. I-amzis c-o să mă ocup să ajungi acasă cu o trăsură închiriată. Ea aurcat în camera ei şi s-a încuiat acolo. Am crezut c-o să-şi iadoza de laudanum. Eu şi Hollister te-am cărat până la subsol şitocmai ne pregăteam să te băgăm într-una dintre celule.

— Şi atunci a venit Lady Hollister, înarmată cu cuţitul acelade bucătărie, zise Virginia. L-a înjunghiat pe coridorul carecomunica cu celulele.

— L-a luat complet prin surprindere, completă Alcina. Ca şipe mine. Până să-şi dea el seama că nebuna voia să-l omoare,avea deja lama împlântată în piept. N-o să uit niciodatăexpresia de pe faţa acelui nemernic. După aceea, LadyHollister s-a retras repede sus. Şi, cât el zăcea acolo, pe jos,trăgând să moară, i-am spus cine eram şi că eu şi Jasper aveamsă-i moştenim întreaga avere.

— Dar apoi te-ai speriat şi ai rupt-o la fugă.— N-am avut de ales. Mă temeam că, în nebunia ei, Lady

Hollister avea să cheme poliţia. Şi nu voiam să o ia nimeni laîntrebări, căci s-ar fi putut afla cine eram, de fapt. Ba poatechiar m-ar fi bănuit că eu îl omorâsem. Eram singurul martor.

— Şi cum am ajuns pe patul acela din camera cu oglinzi,împreună cu trupul neînsufleţit al lui Hollister? întrebăVirginia.

— Nu ştiu, răspunse Alcina.— Cred că am vorbit destul, zise Welch. Hai să plecăm,

Alcina. Se aplecă să scoată cheiţele celor trei jucării mecanice.

Avem fix un minut să ne punem la adăpost.Alcina ajunsese deja la uşă. O deschise repede şi ieşi în

grabă. Welch o urmă, închizând uşa cu putere. Când o încuiede partea cealaltă, se auzi un declic de rău augur.

— Îmi pare foarte rău, doamnă Crofton, zise Virginia,încetişor. Îşi folosi mâna liberă pentru a-şi deschide săculeţulpe care îl purta la brâu. N-ar fi trebuit să te las să te implici înanchetă.

— Prostii! Eu sunt cea care a luat decizia asta. Mai mult,dacă m-aş putea întoarce la momentul acela, aş face la fel.Doamna Crofton scoase un oftat, după care continuă: Dar,dacă stau să mă gândesc, ar fi fost mai bine dacă aş fi luat lamine un pistol când m-am dus la menajera familiei Hollister.

— Cei din familia Sweetwater preferă cuţitele, zise Virginia.Şi le mai plac şi şperaclele.

Scoase obiectul pe care i-l dăruise Owen şi începu să-lfolosească.

Doamna Crofton o urmărea cu mare atenţie.— Ştiţi să umblaţi cu drăcia aia?— Nu l-am folosit decât de câteva ori, ca să învăţ,

recunoscu Virginia. Dar se pare că încuietorile cătuşelor suntdestul de simple.

Auzi trei declicuri prevestitoare de rău. Coada scorpionuluizvâcni. Ochii călugăriţei sclipiră. Picioarele păianjenuluiscârţâiră.

Atmosfera fu invadată de un tremur rece.Răsună şi un al patrulea declic. Cătuşele se desfăcură şi

căzură pe pardoseală.Energia degajată de cele trei arme mecanice crescu imediat.— O, Doamne, şopti doamna Crofton. Ce e senzaţia asta

oribilă?— Asta e lumina oglinzilor, răspunse Virginia.Se ridică cu un salt şi răsturnă călugăriţa cu o lovitură de

picior. Jucăria se prăvăli pe o parte. Frigul teribil emanat decelelalte două ciudăţenii era acum atât de puternic încâtVirginia abia dacă mai putea respira. Reuşi să răstoarne şipăianjenul, după care şi pe scorpion.

Însă toate trei maşinăriile continuau să reacţioneze laprezenţa aurelor celor două fiinţe din încăpere. Picioarele lezvâcneau ritmic. Ochii de sticlă le zăngăneau în orbite,revărsând energie în atmosferă, în încercarea lor de a-şilocaliza ţintele.

Suprafaţa oglinzilor era însufleţită de flăcări în continuămişcare, atât de puternice încât până şi doamna Crofton leputea vedea. Aceasta se uita în oglinzile înconjurătoare,îngrozită.

— Ah, la naiba, răbufni Virginia.— Toată camera a luat foc, îngăimă doamna Crofton,

trăgând aer în piept.— Sunt flăcări paranormale, doamnă Crofton. Cred că sunt

alimentate de energia celor trei ciudăţenii. Deocamdată, suntîncă blocate în oglinzi, dar nu ştiu cât o să mai fie aşa. Haide,trebuie să ieşim de aici. Ţine-mă de mână. Fie ce-o fi, să nu-mi dai drumul.

— Doamna Crofton nici că avu nevoie de alt îndemn, îiprinse strâns degetele într-ale sale.

„Poate că asta s-ar putea numi strânsoarea morţii”, îşi ziseVirginia în sinea ei. Porniră împreună către uşă.

Urna de cobalt începu să radieze, căpătând o nuanţă irealăde albastru.

— Ce se întâmplă? întrebă doamna Crofton.— Energia din încăpere a ajuns să fie atât de puternică încât

activează puterile unora dintre relicve.Virginia luă o vază din sticlă şi o aruncă spre oglinda în

spatele căreia se afla uşa. Panoul de sticlă se crăpă, se făcubucăţi şi căzu, lăsând la vedere clanţa. Virginia o prinse cumâna rămasă liberă.

— E-ncuiată, îşi dădu seama. O să am nevoie de amândouămâinile. Ţine-mă de umăr, doamnă Crofton. Să nu-mi daidrumul.

Se concentră asupra încuietorii. În jurul ei, oglinzile ardeau.

Capitolul 42

— Ceva n-a mers bine, zise Alcina. O simt.— Ei, aiureli. Welch se uită la ceasul său de buzunar. Am

calculat totul cu mare atenţie. Domnişoara Dean îşi dă duhulchiar acum. Energia ei se îmbibă în oglinzi. Ce simţi tu etocmai forţa degajată, pentru că e atât de puternică, dar ăsta eun semn bun. Înseamnă că Măreţul Motor a început să se punăîn funcţiune. Am reuşit ceea ce specialiştii din vechime nu aureuşit, un cuptor alchimic atât de puternic încât ne va dezvăluitoate secretele lumii paranormale.

Stăteau împreună în bibliotecă, aşteptând încheiereaexperimentului care avea loc la etajul aflat deasupra lor. Welchera surescitat la maximum. Se gândea la cât de mult aşteptaseacest moment, la câte obstacole înlăturase din calea sa. Acum,în sfârşit, succesul era atât de aproape încât îl putea simţi.Până în zori avea să poată controla o forţă alchimică dincolode puterea oricărei imaginaţii. Aroganţii Jones de la Societate

urmau să se vadă obligaţi să se încline în faţa talentelor salesuperioare. Până şi Casa Regală avea să-l trateze cu respect.

Dar adevărata recompensă era incomensurabilă. Era sigur căenergia înmagazinată în oglinzi urma să-i aducă nu numaibogăţii şi putere. Avea să facă tocmai ce nu reuşise SylvesterJones – să-i potenţeze simţurile paranormale, iar dacă texteleantice spuneau adevărul, acest fenomen avea să-i prelungeascăviaţa cu mai multe decenii.

Prin plafonul bibliotecii se auzi un bufnet înfundat, ca şicum mai sus ar fi avut loc o explozie de mici proporţii. Alcinaîşi ridică privirea într-acolo, îngrozită.

— Exponatele mele, ţipă ascuţit Motorul tău le distruge.— Poate că una, două dintre relicve nu vor rezista furtunii

de energie stârnită în sala aia, dar nu contează aşa mult, olinişti Welch.

— Aj nu, nu pot permite una ca asta. Sunt prea preţioase.Îmi sporesc calităţile paranormale.

Alcina îşi încleştă pumnii în poalele rochiei sale, ca să nu seîmpiedice, şi ieşi în fugă din bibliotecă. Welch o auzi urcândscara care ducea la etaj.

— Alcina, stai! strigă în urma ei. Hei, întoarce-te!Porni după ea, însă fereastra din spatele lui explodă înspre el

cu o forţă fulgerătoare. Biblioteca fu năpădită de o ploaie cucioburi. Uluit, se întoarse către locul respectiv.

Din întunericul de afară se materializă cu o viteză uimitoareo siluetă neagră. Welch se simţi izbit cu o forţă teribilă, careaproape că-i opri inima. Era paralizat de o spaimă cum nusimţise nicicând.

— Unde e? întrebă Owen Sweetwater.Mintea lui Welch parcă se făcea bucăţi.

— Prea târziu, îngăimă şuierat. Experimentul s-a pus înmişcare.

— Unde e?— Nu ai cum să-l opreşti.Welch fu izbit de încă un val de teroare.— Sus, reuşi să rostească. Încă mai e în viaţă. O să fie

nevoie de ceva timp ca energia să i se îmbibe în oglinzi.Owen nu scoase niciun cuvânt. Făcu un pas înainte şi-i

strânse gâtul cu o mână.Un curent de energie străbătu corpul lui Welch. Apoi

simţurile îi fură apăsate de o greutate rece, zdrobitoare. Caprin ceaţă, îşi dădu seama că inima îi bătea mult prea repede.

După care nu mai ştiu de nimic.

Capitolul 43

— Puteţi să deschideţi uşa? întrebă doamna Crofton.— Nu ştiu, răspunse Virginia. Încerca să se concentreze, dar

îi venea foarte greu, pentru că folosea foarte multă energiepentru a menţine un scut invizibil în jurul ei şi al doamneiCrofton. Încuietoarea asta e mult mai complicată.

De cealaltă parte a încăperii, interiorul sicriului de sticlăîncepu să emane o lumină stranie, verzuie.

Virginia lăsă să-i scape un suspin şi se îndepărtă un pic deuşă.

— Suntem blocate aici, doamnă Crofton. Nu sunt suficientde pricepută pentru a păcăli încuietoarea asta.

— Înseamnă că suntem ca şi moarte.— Poate că nu. În jurul nostru e energie din oglinzi. Foarte

multă, sigur că da, dar eu ştiu să o manipulez.

O prinse din nou pe doamna Crofton de mână şi seconcentră asupra focului din oglinzile care tapetau peretele celmai apropiat.

Îşi potenţă simţurile parapsihice la maximum. Văpăile dininteriorul oglinzii se înteţiră.

Fără niciun semn prevestitor, se avântară dincolo desuprafaţa oglinzii, în încăpere. Mai multe relicve explodară.

Doamna Crofton trase aer adânc în piept, speriată.— Ce se întâmplă?— În aceste oglinzi e închisă o cantitate incredibilă de

energie, spuse Virginia. Acum eliberez o parte din ea. Dacă opot manevra, s-ar putea să reuşesc să o folosesc pentru adărâma uşa.

— N-o să ne facă rău şi nouă?— Atâta timp cât mă ţineţi de mână, cred că te pot proteja şi

pe dumneata.— Credeţi-mă, nu cred c-o să vă dau drumul prea repede.O altă oglindă de pe perete se aprinse, trimiţând limbi de

energie incandescentă ca urmare a chemărilor Virginiei.Aceasta puse stăpânire pe curenţii de forţă şi îi împinse cătreuşă.

Deja, mai multe relicve se înfierbântau, reacţionând laenergia în stare pură care însufleţea atmosfera.

Uşa sălii începu să se cutremure. Cantitatea imensă de forţeparanormale afecta energia normală a spaţiului respectiv. Uşaîncepu să se pârlească. Nu mai era mult şi urma să ia focefectiv, estimă Virginia. Trebuia să controleze foarte atentenergia pe care o eliberase.

Uşa se deschise brusc. În pragul ei apăru Alcina, cu chipulînsufleţit de o furie la fel de fierbinte ca şi furtuna de energie

din sala cu oglinzi.— Ce faci? ţipă aceasta. Îmi distrugi relicvele şi sala. Ridică

pistolul spre ea. Nu te las să-mi faci una ca asta!Virginia dădu drumul mâinii doamnei Crofton şi se

îndepărtă de ea. Alcina se întoarse pentru a o urma pe Virginia.Aşa că nu părea să o mai bage în seamă pe doamna Crofton.

— Fugi acum, îi şopti Virginia. Mă ocup eu de ea.Doamna Crofton şovăi preţ de o secundă, după care-şi ridică

un pic poalele şi o zbughi pe uşă. Într-o clipită, se făcunevăzută pe holul cufundat în întuneric.

Virginia direcţionă o parte din energia din cameră cătrepistolul din mâna Alcinei. Arma se înroşi imediat.

Alcina scoase un ţipăt şi o aruncă imediat. Se repezi la ceamai apropiată vitrină, o deschise şi scoase pumnalul deobsidian. Îndreptă vârful armei către Virginia.

Dinspre lama pumnalului scăpărau fulgere negre. Virginiaîşi simţi sângele răcindu-i-se în vine. Nu se putea mişca.

— Nu poţi să-mi faci asta, ţipă Alcina la Virginia. N-o să telas să mă distrugi.

— Din vârful pumnalului se iscă un alt val de energie, însă,de data aceasta, Virginia era pregătită să o înfrunte. Darresursele parapsihice îi erau pe terminate. Era aproape deepuizare. Reuşi totuşi să emită un val de forţă care săcontracareze perfidul atac.

Pumnalul se încinse de la focul paranormal. Alcina lăsă să-iscape un ţipăt. Trupul îi zvâcni puternic. Încercă să lasepumnalul din mâini, însă acestea îi păreau îngheţate în jurulplăselelor.

Camera izbucni în flăcări, focul paranormal îngemănându-se cu cel fizic. Oglinzile scăpărau, se spărgeau, se crăpau şi

explodau. Virginia îşi dădu seama ca prin vis că pereţii delemn din spatele oglinzilor luaseră foc. Atmosfera eraîngreunată de fum.

Cu mişcări nesigure, încercă să se îndrepte spre uşă, darparcă aceasta se afla la un milion de kilometri distanţă, într-oaltă dimensiune a realităţii. Era conştientă că n-avea săreuşească să ajungă până la ea.

Se prăbuşi în genunchi, alunecând în cea mai întunecatănoapte pe care o trăise vreodată. Vederea i se împăienjeni.Când îl văzu pe Owen venind spre ea prin furtuna de energie,fu convinsă că avea vedenii.

— Virginia, rosti el.Ea îşi înălţă privirea către el, năucită.— Am vrut să-ţi spun că te iubesc, îi zise. Dar e prea târziu

acum. Nu eşti cu adevărat aici, nu-i aşa?— Sunt lângă tine, Virginia.— A, da, spuse ea, aducându-şi aminte. Mi-ai zis că ai

străbate şi iadul ca să mă salvezi.— Da.Owen se aplecă, o luă în braţe şi fugi către uşă.Încăperea de oglinzi explodă în jurul lor.

Puţin timp mai târziu, Owen stătea cu Nick, Tony şi doamnaCrofton în umbra mai multor copaci dintr-un părculeţ. Cuexcepţia Virginiei, care dormea profund în braţele lui Owen,toţi priveau cum ardea conacul. Pe ferestre ieşeau limbileflăcărilor lacome. Din vâlvătaie se înălţau vălătuci de fumnegru care se afundau în cerul nopţii.

— Ambele cadavre au rămas în casă? întrebă Owen,încercând să rezolve toate detaliile chestiunii.

— Da, răspunse Nick. O să pară că au murit în incendiu.— Nu ştiam că focul paranormal poate declanşa focul fizic,

zise Tony. Părea intimidat şi uimit.— Nu există o delimitare clară între normal şi paranormal, îi

explică Nick. De câte ori ţi-am explicat că e vorba de aspectecare se completează reciproc şi merg mână în mână? Dacă puiîn mişcare suficientă energie într-o parte, vei afecta curenţiienergetici şi din cealaltă.

Matt zâmbi larg.— Mulţumesc pentru predică, unchiule Nick. Ca

întotdeauna…— Aha, murmură Nick. Tot ce pot spune e că domnişoara

Dean trebuie să fi eliberat o mulţime de energie din oglinzi înseara aceasta.

— Nu ştiu nimic despre chestia aceasta cu curenţiienergetici, declară doamna Crofton, dar trebuie să recunosc cădomnişoara Dean e o stăpână cum nu se poate maineobişnuită. Viaţa mea a devenit mult mai interesantă de cândam intrat în serviciu la ea.

— O să se încadreze foarte bine în familia Sweetwater, ziseOwen.

— Înţeleg. Doamna Crofton dădu din cap, cu un aercunoscător. Mă gândeam eu că aşa stau lucrurile.

Owen îşi îndreptă privirea către ea.— E mai mult decât suficient loc şi pentru dumneata,

doamnă Crofton.— Chiar aşa? zise menajera.— În ciuda evenimentelor recente, să ştiţi că suntem o

familie destul de normală, o asigură Nick.— Serios? întrebă din nou doamna Crofton.

— Asta dacă ne poţi trece cu vederea înzestrărileparanormale şi domeniul în care lucrăm, adăugă Tony.

— Domnişoara Dean spune că vânaţi monştri, zise doamnaCrofton.

— Aţi putea spune că este o afacere de familie, spuse Owen.— Şi aş avea ocazia să mai fac muncă de investigator, ca în

după-amiaza asta? întrebă doamna Crofton.— Dacă doreşti, spuse Owen. Acceptăm bucuroşi orice

ajutor care ni se oferă, atâta timp cât vine de la cineva dininteriorul familiei.

— Investigaţiile de azi m-au adus într-un sicriu de sticlă,într-o stare soră cu moartea.

— În cazul acesta, poate că nu-ţi doreşti să-ţi continuicariera de detectiv, zise Owen. Ceea ce e total de înţeles. Tepoţi ocupa de altceva.

— Ei, poate că lucrurile ar fi decurs altfel dacă aş fi fostînarmată, medită doamna Crofton. De exemplu, dacă aş fi avutun revolver în poşetă, mi-ar fi fost de mare folos.

— Pe viitor, asta n-o să mai fie o problemă, promise Owen.

Capitolul 44

Virginia deschise ochii şi îl văzu pe Owen stând lângăfereastră, privind spre strada luminată de lună. Avea mânecilecămăşii suflecate, ceea ce-i lăsa antebraţele la vedere. Gulerulîi era şi el desfăcut. Se sprijinea cu o mână de pervaz. Luminaargintie îi sculpta chipul, creând un joc de umbre misterioasedin trăsăturile lui.

— Owen, grăi ea încetişor.El se întoarse şi se apropie de pat. Ochii i se înfierbântară.

— Cum te simţi? întrebă.Cu grijă, Virginia îşi activă simţurile parapsihice. Nu avea

nevoie să se concentreze. Îşi putea da seama imediat dacăînzestrările îi rămăseseră neschimbate, aşa cum alţii ar fiobservat imediat dacă aveau ceva probleme cu auzul, cuvederea sau cu simţul tactil. Simţi vibraţia familiară asensibilităţii paranormale.

— Sunt bine, răspunse. Doamna Crofton cum e?— A hotărât că are aptitudini de detectiv, dar ţine morţiş ca

la următoarea misiune de localizare a vreunor martori saususpecţi să fie înarmată corespunzător.

— Ţi-am spus de la începutul acestor cercetări că este omenajeră extraordinară şi că sunt foarte norocoasă să o amalături de mine.

— Aşa e. Din câte se pare, şi ea se consideră norocoasă călucrează pentru tine.

— Nu prea cred. Cât pe-aici să-şi piardă viaţa azi din cauzamea.

Owen se aplecă peste pat, sprijinindu-şi palmele de-o parteşi de alta a umerilor ei.

— Eu sunt vinovat pentru ce s-a întâmplat azi. V-am pus peamândouă în pericol.

— Eram deja în pericol, dacă-ţi aduci aminte bine. Tocmaide aceea ai intrat în viaţa mea. Ai vrut să mă ţii în siguranţă.

— Şi nu am reuşit.— Owen Sweetwater, hai să-ţi spun cum văd eu lucrurile:

dacă nu ai fi venit după mine în noaptea aceea, la conaculHollister, probabil că n-aş fi ieşit vie de acolo. La fel cum ar fimurit şi fata pe care am găsit-o acolo.

— Virginia…

— Dacă nu m-ai fi convins că mă aflam într-un pericolteribil şi dacă nu m-ai fi lăsat să mă implic în anchetă, nu aş fifost nicidecum pregătită pentru ceea ce s-a întâmplat în searaasta. Şperaclul pe care mi l-ai dăruit m-a ajutat să mă salvez şisă o salvez şi pe doamna Crofton. După înfruntarea cu AlcinaNorgate, eram atât de sfârşită încât n-aş fi putut să scap dinflăcări. Dar tu m-ai scos din furtuna aceea de energie şi de foc.Per total, eu zic că ai avut foarte mare grijă de mine.

— Indiferent de asta, jur să mă descurc infinit mai bine peviitor.

Virginia îi atinse maxilarul încordat.— Chiar aşa?— N-am de ales, răspunse el. Azi-noapte, când te-am scos

pe braţe din sala aceea, mi-ai zis că mă iubeşti.— Da.— Mi-am dat seama că eu nu ţi-am spus că te iubesc. Te-am

iubit încă de când te-am văzut citind în oglinzi, în salonuldoamnei Pomeroy. Şi-o să te iubesc mereu.

Virginia fu inundată de o senzaţie de bucurie luminoasă.Dar, cu un efort de voinţă, o zdrobi fără milă.

— Nu trebuie să mă curtezi, îl întrerupse. Înţeleg că tu crezică avem o conexiune parapsihică. Dar e de ajuns. Momentan.

Owen se aplecă şi o sărută pe frunte. Când se înălţă din nou,ochii îi ardeau.

— Pentru unul ca mine, nu există nicio diferenţă între oconexiune parapsihică şi una de iubire. E vorba de unul şiacelaşi lucru.

Virginia încerca să-i distingă chipul în umbrele din încăpere.— Cum poţi să fii sigur de asta?— Cei din familia Sweetwater iau lucrurile de genul acesta

foarte în serios. E parte integrantă din înzestrările noastre.Crede-mă, sunt sigur.

— Trebuie să ţii cont de faptul că eu n-o să fiu nici în ruptulcapului amanta unui bărbat însurat. În niciun caz n-o să trăiescîn umbră, ca mama.

— Să înţeleg că ţi-a cerut vreun bărbat însurat să-i fiiamantă? În ochii lui Owen licări o scânteie de amuzamentîntunecat. Dacă aşa stau lucrurile, spune-mi cum îl cheamă şio să am eu grijă să dispară de pe faţa pământului.

— Nu glumesc.— Să ştii că mă jigneşti profund dacă ai impresia că eu sunt

genul de bărbat care să întreţină o amantă în timp ce acasă îlaşteaptă soţia şi copiii. Îmi dau seama că este un lucru destulde des întâlnit în societatea de azi, dar în familia noastră nu seface aşa ceva. Schiţă un zâmbet fugar şi jucăuş. DoamneleSweetwater n-ar tolera nici moarte aşa ceva.

Virginia se uită lung la el.— Dar trebuie să te însori cu cineva de aceeaşi condiţie ca

tine. E de datoria ta să o faci, spre binele familiei.De pe buzele lui dispăru orice urmă de zâmbet.— Cei din familia mea vânează monştri, Virginia, nu vulpi,

căprioare sau veveriţe. Mai mult, ori de câte ori se poate,facem acest lucru contra unui onorariu. După cum i-am spus şidoamnei Crofton, e un fel de afacere de familie. Unde neaşază asta, pe scara socială?

— Nu am gândit lucrurile din perspectiva asta, recunoscuea.

— Când vine vorba de căsătorie, cei din familia Sweetwaternu ţin cont de convenţiile sociale. Nici nu ne putem permite săne supunem lor. Pentru noi, este crucial să găsim femeia

potrivită. Iar eu te-am găsit pe tine. Tu eşti cea de care amnevoie pentru a supravieţui.

— Nu înţeleg ce spui.— Bărbaţii din familia noastră trebuie să se căsătorească cu

femei care acceptă înzestrările noastre şi nevoia imperioasă dea vâna, femei puternice care ne pot fi partenere, dar şi iubite.Trebuie să alegem femei care pot păstra şi pot apăra secretelefamiliei noastre.

— Da, înţeleg cât de importantă trebuie să fie încrederea înceea ce priveşte introducerea unei noi persoane într-o familie,mai ales având în vedere… excentricităţile voastre, dar nu evorba de asta aici.

— Eu vorbeam de ceva care depăşeşte cu mult simplaîncredere, preciză Owen, pe un ton măsurat. Mă refeream lasupravieţuire.

— Cum adică?— O să-ţi împărtăşesc cel mai mare secret al familiei

Sweetwater. Bărbaţii din familia mea pot supravieţui cavânători numai dacă reuşesc să găsească femeile potrivitepentru ei. Fiecare dintre noi trebuie să găsească o parteneră cucare să aibă o conexiune reală. Dacă nu reuşim să stabilim oasemenea legătură, suntem condamnaţi.

— La moarte? Virginia trase aer în piept, îngrozită. Nu potsă cred una ca asta.

— Nu moartea ne sperie pe noi. În fond, toţi murim odată şiodată. Ceea ce riscă bărbaţii din familia mea este o soartă multmai grea, o osândă lentă, cumplită şi rece pe care o numim „ate lăsa pradă nopţii”. Când un Sweetwater începe cu adevărat„să se lase pradă nopţii”, devine complet obsedat de pasiuneapentru vânătoare. Pentru el, nimic altceva nu mai contează. Nu

mai poate simţi altceva decât setea de sânge, o obsesieatotcuprinzătoare care nu poate fi satisfăcută pe deplinniciodată. Nu mai are linişte, nu se mai poate odihni, nu maipoate visa la nimic altceva. Întunericul pune stăpânire pesufletul lui. Aşa că se lasă în voia singurei sale căi de scăpare.

— Sinuciderea?— Da, poate că ai putea să spui că e un fel de sinucidere.

Owen îşi îndreptă poziţia şi se îndepărtă de pat. Cel careajunge să se lase pradă nopţii începe să-şi asume riscuriimense. Se izolează complet de restul familiei.

Începe să vâneze singur. Pleacă mereu în lume, căutându-şiprada. În cele din urmă, face o greşeală. Unii spun chiar că oface intenţionat.

Virginia se cutremură.— În noaptea aceea, după ce ai fost atacat, unul dintre

nepoţii tăi a zis ceva, cum că ai tăi îşi făceau griji pentru căîncepuseşi să pleci singur noaptea, pe străzi. Acum înţeleg dece se temeau. Aluneci cumva pe panta acestei obsesiipericuloase de care mi-ai vorbit?

Owen schiţă un zâmbet.— Acum sigur nu. Te-am găsit pe tine. Cu gesturi metodice,

începu să-şi desfacă nasturii de la cămaşă. Iar acum tot cetrebuie să mai fac e să te conving să te măriţi cu mine.

Virginia îşi dădu seama că acesta era singurul bărbat în careputea avea încredere, cel pe care-l aşteptase de atâta timp.Dacă spunea că o iubeşte, putea să-l creadă.

Încet, îşi lăsă buzele să se relaxeze într-un surâs.— Ei bine, dacă spui aşa, nici nu am cum să te refuz.Mâinile lui Owen se relaxară dintr-odată, lăsându-se pe

lângă corp. În ochi îi mocnea o poftă în stare brută.

— Virginia…— Te iubesc, Owen Sweetwater. Tu eşti singurul bărbat care

m-a înţeles vreodată, singurul care poate să-mi acceptetalentul. Am nevoie de tine exact aşa cum tu ai nevoie demine. Şi-o să te iubesc până la sfârşitul vieţii mele, ba chiar şidincolo de ea, dacă se poate aşa ceva.

Owen afişă zâmbetul lui cel periculos.— Ei, aşa şi trebuie să fie.Se aşeză pe marginea patului. Pe podea ateriză întâi o

cizmă, apoi şi cealaltă. Virginia îl privi cum desfăcu legăturilede piele ale tecii în care se afla cuţitul pe care-l avea mereu lael şi o puse pe noptieră.

Se ridică pentru a-şi da jos pantalonii, după care veni la ea,în focul pasiunii.

Când o atinse, Virginia se cutremură toată, simţindu-şipielea străbătută de curenţi la simplul contact cu degetele lui,aşa cum i se întâmpla mereu. În adâncul fiinţei ei creştea odorinţă profundă.

Îi simţi degetele puternice mişcându-se pe pielea ei,mângâindu-i toate locurile tainice. Când îl atinse şi ea larândul ei, într-un mod atât de intim, Owen reacţionă cu unfreamăt de plăcere. Putea simţi broboanele de sudoare de pepielea netedă a spatelui lui.

Se lăsă încet peste ea şi, încet, cu un respect aproapereligios, îşi uniră trupurile, generând curenţii intimi ai celeimai puternice forţe din univers – energia iubirii.

Capitolul 45

— Cum de ne-aţi găsit aseară? întrebă doamna Crofton.

Se adunaseră din nou în salonul mic al casei Virginiei.Aceasta stătea pe canapea, împreună cu Charlotte. DoamnaCrofton şedea pe unul dintre scaunele delicate care mobilauîncăperea. Cei patru bărbaţi, vajnici reprezentanţi ai familieiSweetwater, ignorau mobilele fragile. Fie stăteau întinşi, canişte feline impunătoare, fie se sprijineau cu graţie de pereţisau de poliţa căminului.

— Am descoperit că o femeie numită Alcina Norgate erasingura beneficiară a testamentului doamnei Hollister,răspunse Owen. Însă informaţia părea că nu duce nicăieri. Aşacă m-am întors la elementele iniţiale ale cazului şi am regândittotul dintr-o altă perspectivă.

— Adică? întrebă Nick.Owen strânse mai bine marginea poliţei şemineului.— Mi-am dat seama că ucigaşul era prea sigur pe el, prea

sigur că experimentele sale cu Ratford şi Hackett n-aveau cumsă fie întrerupte. Mai apoi, când prezenţa mea chiar i-a afectatun experiment, s-a dovedit a fi suficient de încrezător în sineîncât să pună ciudăţeniile acelea mecanice să stea de pază.

— Înţeleg, zise Virginia. Şi te-ai întrebat de ce nu i se păreadeloc riscant să se întoarcă în mod repetat în locurile undeavuseseră loc crimele.

— Nu e deloc un fenomen neobişnuit, continuă Owen. Însăcriminalul acesta părea deosebit de relaxat faţă de toatăaceastă chestiune. Şi exista un motiv evident care ar fi explicatasta. Dacă respectivele case erau ale lui, putea să se asigure căaveau să rămână goale atâta timp cât voia el.

— Bineînţeles. În ochii lui Nick scăpărau văpăi deentuziasm. Nu era cazul să se teamă că aveau să fie preluatede altcineva.

Owen se uită la Virginia.— I-am făcut o vizită agentului care a intermediat

închirierea acestei case. A fost nevoie de ceva timp, însă, într-un final, am descoperit că proprietarul era chiar Welch. Şi ammai aflat şi că tot el deţinea cele două case care fuseserăînchiriate de cele două cititoare în oglinzi care au fost ucise.

Tony zâmbi larg.— După cum ar spune tata, acesta este un exemplu de

muncă detectivistică de bază. Nu implică niciun dram de talentparanormal.

— Asta nu dovedea că Welch era criminalul, continuăOwen. Dar punea pe tapet anumite întrebări interesante şiindica nişte răspunsuri.

Virginia se făcu mică.— Nici nu-i de mirare că domnul Welch s-a arătat atât de

binevoitor când am semnat contractul cu Institutul. Eraîncântat că găsise o altă cititoare în oglinzi. El mi l-arecomandat pe agentul imobiliar care m-a ajutat să închiriezaceastă casă. Cred că aşa şi-au găsit locuinţă şi celelalte douăcititoare în oglinzi.

— Exact.Charlotte îl fixă cu privirea, intrigată.— Dar cum de-aţi descoperit adresa domnului Welch?— Asta n-a fost deloc uşor, recunoscu Owen. Agentul nu o

cunoştea. El pur şi simplu depunea banii primiţi într-un contbancar. Dar eram destul de sigur că un alt personaj ştia foartebine unde locuia Welch.

Doamna Crofton se încruntă.— Cine?Owen se uită în direcţia ei şi spuse:

— Gilmore Leybrook.Virginia ridică din sprâncene.— Ai apelat la Leybrook?Owen schiţă zâmbetul acela, atât de tipic bărbaţilor din

familia Sweetwater.— Mi-a fost de mare ajutor.Virginia scoase un suspin exasperat.— Mă îndoiesc profund. Spune-mi, te rog, că e în viaţă şi că

nu a suferit răni grave.— Leybrook se reface momentan dintr-un şoc asupra

simţurilor sale paranormale, dar, în rest, e bine, răspunseOwen.

Virginia decise să nu insiste asupra acestui subiect. Seadresă doamnei Crofton:

— Dumneata ce-ai mai aflat de la menajera familieiHollister?

— Când am ajuns eu la ea, doamna Tapton avea cevapăhărele de gin la activ, aşa că mi-a vorbit fără prea marireţineri. Mi-a zis că doamna Hollister îşi pierduse minţile, însăcel care-i speria cu adevărat pe servitori era domnul Hollister.Singurul motiv pentru care doamna Tapton mai rămăseseacolo fusese loialitatea care o lega de doamna Hollister.Fusese în serviciul ei încă de când aceasta nu era decât oadolescentă. Când se măritase şi se mutase acolo, ea venise cuea.

— Menajera şi restul servitorilor ştiau ce se întâmpla însubsolul conacului? întrebă Charlotte.

— Nu, nu cred, răspunse doamna Crofton. Sunt sigură căsimţeau că se petreceau lucruri îngrozitoare în casa aceea, darau preferat să-şi vadă interesul şi să nu-şi bage nasul în

treburile stăpânului.— Cu alte cuvinte, n-au vrut să-şi rişte pielea, zise Virginia.— Erau plătiţi bine ca să se prefacă a nu vedea anumite

lucruri, spuse doamna Crofton. Şi nu e ca şi cum asta ar fi fostsingura casă din Londra în care existau secrete pe careservitorii preferau să nu le cunoască.

— Nicidecum, replică Owen. Se uită în ochii Virginiei şicompletă: Fiecare familie are câteva secrete.

— Iar unele sunt mai îngrozitoare decât altele, răspunseVirginia. Apoi se încruntă, gândindu-se la implicaţiile a ceeace se discuta. Mai rămâne însă un lucru neclar. Cine a ajutat-ope Lady Hollister să pună la punct detaliile din camera aceeade la subsolul conacului, astfel încât să pară că eu îl ucisesempe soţul ei?

Doamna Crofton o fixă, uimită.— Dar nu e clar ca lumina zilei? Pe cine altcineva s-ar fi

putut baza stăpâna casei într-o situaţie ca asta?— Bineînţeles, răspunse Virginia. Menajera!

Capitolul 46

— Ei bine? întrebă Virginia. Te-ai hotărât dacă teprogramezi la doctorul Spinner?

— M-am hotărât, până la urmă, că n-o să am nevoie, totuşi,de tratamentul lui. Cu o expresie senină şi sigură pe ea,Charlotte umplu ceainicul. Întâmplător, am descoperit destulde recent un alt leac teribil de eficient pentru isteria feminină.

— Nu zău?— Da, şi nu ştiu de ce am impresia că este un tratament pe

care ai început şi tu să-l urmezi.

Virginia zâmbi, ştiind foarte bine despre ce discutau.— Când te-am văzut cu Nick de dimineaţă, m-am gândit eu

că aşa stau lucrurile. Nu ştiu, parcă atmosfera din jurul vostruera încărcată cu o anumită energie.

— Îl iubesc, Virginia. Charlotte duse ceainicul pe masă şiapoi se aşeză. Nu înţeleg sentimentul acesta, în mod clar numi-l pot explica, dar mi-am dat în seama că, în ziua în care l-am văzut pentru prima oară, l-am recunoscut efectiv. Ca şicum toată viaţa aş fi aşteptat momentul acela în care să între înmagazinul meu.

Gândurile Virginiei se duseră automat la seara aceea, în careîntâlnise privirea lui Owen în oglindă, la şedinţa de citire de lafamilia Pomeroy.

— Da, înţeleg ce vrei să spui.— Trebuie să recunosc că a fost foarte ciudat şi tulburător.

Nick spune că şi el a simţit acelaşi lucru, dar el pretinde căpentru bărbaţii din familia Sweetwater este un lucru obişnuit,atunci când găsesc femeia potrivită. Crede că e vorba de unefect secundar al înzestrărilor lor, legat de posibilitatea de a seadapta vieţii cu asemenea însuşiri parapsihice.

Stăteau în bucătăria mică a lui Charlotte. Era o dimineaţăcaldă şi însorită. Virginia avea impresia că umbrele şiîntunericul care-i bântuiseră viaţa în ultimele săptămânipieriseră în văpăile care se dezlănţuiseră în conacul AlcineiNorgate. Mai mult ca sigur, viitorul aveau să le rezerve ei şilui Owen şi alte umbre, şi alte zone întunecate. Erau făcuţipentru asta, iar înzestrările de care dispuneau îi obligau să selupte cu ele. Mai mult, viaţa însăşi e un joc de lumini şiumbre. În privinţa asta, familia Sweetwater era una ca oricare,i se părea ei. Dar ştia că legătura de iubire pe care o

împărtăşea cu Owen urma să-i poarte nevătămaţi prin anii ceurmau, indiferent cum aveau să fie.

Luă ceaşca pe care o umpluse Charlotte.— Poate că e adevărat ce se spune despre persoanele cu

înzestrări foarte pronunţate, zise. Poate că, într-adevăr, întreele se stabileşte o legătură metafizică.

— Da, chiar ca într-un roman, completă Charlotte.Virginia izbucni în râs.— Nu ştiu de ce, dar am impresia că niciun romancier n-ar

vedea cu ochi buni ideea ca eu să mă mărit cu un membru alfamiliei Sweetwater. Oamenii ăştia au nişte secrete destul deieşite din comun.

— Eh! Toate familiile au secretele lor.— Ai dreptate. Virginia îşi înălţă ceaşca, într-un fel de toast.

Iar noi două le vom păstra cu sfinţenie.— Exact, confirmă Charlotte.Clopoţelul atârnat deasupra uşii zăngăni, anunţând sosirea

cuiva. Owen intră în librărie, însoţit de Nick.— Suntem aici, în spate, strigă Virginia, chemându-i la ele.Owen se opri în cadrul uşii. Se uită la ceainicul de pe masă

şi schiţă un zâmbet.— Minunat, zise. Aţi făcut ceai.Nick pătrunse în bucătărie, frecându-şi mâinile, încântat.— Chiar am mare nevoie de o ceaşcă. Avem şi biscuiţi?— În dulap, îi răspunse Charlotte. Poţi să te serveşti.— Mulţumesc, chiar aşa o să fac.Owen se aşeză lângă Virginia. Îi luă mâna într-a lui, pe sub

masă, strângându-i degetele. Virginia se simţi imediatînvăluită de energia iubirii lui şi fu convinsă că avea să aibăparte de ea pentru tot restul vieţii.

— Mătuşa Ethel ne-a dat ordine clare să vă aducem în searaaceasta la cină, anunţă Owen.

— Şi-o să vă cunoaştem restul rudelor? întrebă Charlotte,speriată.

— O parte. Owen se strâmbă. N-or să fie toate prezente înseara asta, dar suficiente, crede-mă.

Nick deschise uşa dulapului şi scoase un pachet cu biscuiţipentru ceai.

— O să fie relativ nedureros, credeţi-mă, zise. Toţi de-abiaaşteaptă să vă cunoască. Aproape că-şi pierduseră speranţa cuOwen şi începuseră să se agite legat de mine. O să fie înculmea fericirii să vă cunoască personal.

— Nu trebuie să vă faceţi griji, le asigură Owen. Lăsând la oparte înzestrările deosebite, familia Sweetwater e destul deobişnuită.

— Exact, completă Nick. Ba chiar ai putea spune că suntemaproape plicticoşi. Se întoarse la masă, cu biscuiţii în mână, şise aşeză. Mai e ceai?

Virginia şi Charlotte se uitară una la alta, apoi la Owen şiNick. Aceştia ronţăiau biscuiţi, fără să-şi dea seama de nimic.

— Obişnuită, repetă Charlotte.— Şi plicticoasă, completă Virginia.Owen zâmbi, cu o căldură în priviri.— Nu vă faceţi probleme, le zise. O să vă potriviţi numai

bine.

Capitolul 47

— Cum era tata? întrebă Elizabeth.Virginia îşi puse ceaşca de ceai cu grijă pe farfurioara

delicată, din porţelan. Rămase pe gânduri preţ de o clipă, dupăcare spuse:

— Tu nu ţi-l aduci aminte deloc, iar eu nu am alte amintiridespre el decât nişte imagini statice, ca bucăţi dintr-ofotografie. Singurul motiv pentru care-mi aduc aminte cumarăta este acela că am o fotografie de-a lui, făcută chiar în anulîn care au murit el şi mama.

Virginia ajunsese la reşedinţa Mansfield de puţin timp.Trimisese un bilet prin care refuza oferta lui Helen de a-itrimite trăsura familiei. În schimb, Owen o condusese până laintrare, într-una dintre trăsurile familiei Sweetwater, iar acumo aştepta în parcul de vizavi.

Când fusese condusă în salonul elegant, Helen şi Elizabeth osalutaseră politicos. Virginia nu se mirase să afle că Helen nuvoia deloc o şedinţă de consultaţie pentru cititul în oglinzi.

— Elizabeth vrea să discute cu tine, îi spusese. Sper c-o săfiţi atât de bună încât să-i răspundeţi la întrebări.

Virginia se aşteptase ca Elizabeth să îi pună întrebări despretalentul ei paranormal. În loc de asta, fata voia să afle maimulte despre tatăl lor.

— Am şi eu o fotografie, spuse Elizabeth. E făcută la nuntapărinţilor mei. Tata e chiar chipeş în ea.

Gândurile Virginiei se duseră către fotografia ei, atât depreţioasă pentru ea.

— Da, era un bărbat arătos. Dar ceea ce-mi amintesc cuadevărat e energia din jurul lui. Când intra într-o cameră,oamenii îi observau instantaneu prezenţa. Şi îl întâmpinau cucăldură. Toţi voiau să-i fie prieteni. Iar el era amabil cu toţi,indiferent de condiţia socială.

Helen încremeni, cu ceaşca de ceai la jumătatea distanţei

dintre farfurioară şi gură. Pe buze îi flutură un zâmbetmelancolic.

— Aşa e. Robert îi trata mereu cu respect pe cei care-lslujeau. Iar ei, la rândul lor, ar fi făcut orice pentru el.

Elizabeth se trase mai în faţă pe scaun, entuziasmată.— Ce altceva îţi mai aduci aminte despre el, domnişoară

Dean?Virginia zâmbi.— Te rog, spune-mi Virginia.Faţa lui Elizabeth se lumină.— Mulţumesc. Iar dumneata trebuie să-mi spui Elizabeth.

Aşa îmi spun toţi şi, la urma urmei, eşti sora mea.Virginia aşteptă ca Helen să conteste acest lucru, însă

aceasta nu scoase niciun sunet. În loc de asta, mai luă o altăînghiţitură de ceai şi aşteptă ca Virginia să continue.

— Foarte bine, Elizabeth, zise aceasta. Apoi rămase pegânduri preţ de câteva clipe, după care începu: Tatăl tău…

— Tatăl nostru, insistă Elizabeth.— Da, acceptă Virginia. Tata era mereu vesel. Nu-mi aduc

aminte să-şi fi ieşit vreodată din fire. Când venea să ne vadă,îmi aducea mereu cadouri.

Nu era deloc nevoie să explice că aceste mici daruri sevoiau a fi scuze pentru toate promisiunile încălcate şi toateocaziile în care nu venise în vizită.

— Te ducea la bâlci şi la muzee? întrebă Elizabeth.Mintea Virginiei fu străfulgerată de o imagine de mult

uitată.— Îmi aduc aminte că am fost o dată la muzeu, cam când

eram de vârsta ta. Tata voia să-mi arate nişte obiecte de artădespre care credea că ar fi îmbibate cu energie paranormală.

— Cred că a fost tare interesant, zise Elizabeth.— Chiar a fost. În ziua aceea mi-a spus că aveam o soră mai

mică, abia născută. Şi că de-abia aştepta să-ţi arate şi ţieexponatele acelea, când aveai să fii suficient de mare pentru asimţi energia din ele. Mereu îmi zicea că înzestrărileparanormale fac parte din moştenirea noastră şi că ar trebui săle înţelegem.

— Vorbea despre mine? întrebă Elizabeth.— O, da, răspunse Virginia. Te iubea foarte mult. Îşi

îndreptă privirea către Helen: Şi pe mama ta. Era mândru deamândouă.

Auzind una ca asta, Helen ridici din sprâncene.Virginia îi zâmbi.— Chiar aşa e. După cum mi-a spus mama o dată, în felul

lui, tata îşi iubea ambele familii.O jumătate de oră mai târziu, Virginia îşi încheie vizita.

Helen o conduse până la uşă.— Sper că o să o mai vizitaţi pe Elizabeth destul de curând,

domnişoară Dean, îi spuse aceasta. Să ştiţi că sunteţi oricândbine-venită în casa asta.

— Sunteţi foarte drăguţă cu mine, doamnă.— Spune-mi Helen, zise stăpâna casei.— Iar dumneata să-mi spui Virginia, la fel ca Elizabeth.Majordomul deschise uşa dinspre stradă. Virginia fu

surprinsă să o vadă pe Helen urmând-o afară, suficient dedeparte de servitor pentru ca acesta să nu o audă.

— Nu a fost un om rău, nu? întrebă Helen, încetişor.— Nu, răspunse Virginia. Tata iubea viaţa.— Poate prea mult, replică sec Helen. Dar, în entuziasmul

lui fără limite, nu ţinea deloc cont de fericirea celorlalţi.

— Aşa e.— Nu voia nicidecum să se gândească la urmările faptelor

sale şi nici nu i s-a atras atenţia asupra lor. Şi putea scăpanepedepsit pentru că avea un farmec irezistibil, care făceaminuni nu numai asupra femeilor, ci şi asupra tuturor celorcare intrau în contact cu el. Helen dădu din cap, cu ciudă. Zău,cred că acesta era adevăratul său talent parapsihic.

— S-ar putea să ai dreptate, consimţi Virginia.Helen îi adresă o privire fixă şi concentrată.— Dar pot să spun un lucru clar: a avut două fiice pe cinste,

de care ar fi fost mândru. Încă o dată, mulţumesc pentrubunătatea pe care i-ai arătat-o lui Elizabeth.

— E sora mea.— Şi toate trei suntem legate pentru totdeauna, căci suntem

o familie, preciză Helen. Să nu uiţi asta.Virginia aruncă o privire de cealaltă parte a străzii şi îl văzu

pe Owen stând sprijinit de trăsura neagră a familieiSweetwater, cu braţele încrucişate peste piept.

— Apropo, în curând o să mă mărit, spuse Virginia.Pe chipul lui Helen trecu rapid o umbră de surprindere, dar

îşi recăpătă rapid stăpânirea de sine şi zâmbi.— Felicitări. Se uită repede în direcţia lui Owen şi a trăsurii

elegante. Acela este cumva logodnicul tău?— Da, domnul Sweetwater. Virginia ridică mâna, făcându-i

semn lui Owen. Dă-mi voie să vă fac cunoştinţă.Helen privi cum Owen se dezlipi de trăsură şi porni spre ele.— Sweetwater… Cred că am auzit de familia aceasta. E

destul de veche, cred. Dar nu ştiu nimic despre ea.— Membrii familiei Sweetwater ies în societate foarte rar,

spuse Virginia.

Owen îi zâmbi. Traversase strada pe jumătate.— Helen, pot să-ţi pun o întrebare personală? zise Virginia.— Fiica mea ţi-a pus o mulţime de întrebări personale azi,

aşa că pot şi eu să-ţi răspund măcar la una.— Ştiind ce ştim amândouă despre tata, din când în când

mi-a trecut prin minte că, deşi a vrut mereu să facăaranjamentele necesare pentru a-mi asigura un viitor sigur, efoarte puţin probabil să fi apucat să menţioneze acest lucru întestamentul său.

Helen nu-şi dezlipi privirea de la Owen.— Nu-nţeleg ce vrei să spui, Virginia.— Chiar dacă m-a menţionat în testamentul său, nu-mi pot

închipui că s-a preocupat să se asigure că o să merg la Şcoalapentru domnişoare a domnişoarei Peabody, dacă era să moarăel. Mai mult ca sigur, ar fi presupus că urma să o am alături pemama, să aibă grijă de mine. Sunt convinsă că nici prin cap nui-a trecut că o să rămân orfană.

Helen lăsă să-i scape un suspin.— Lui Robert nu-i stătea deloc în fire să facă planuri de

viitor şi nici nu-i plăcea să se gândească la ce s-ar întâmpladacă ar muri. Trăia prea mult în prezent pentru una ca asta.

— Tu ai fost cea care ai avut grijă să fiu trimisă la ŞcoalaPeabody, nu? Tu ai fost cea care a plătit taxele în toţi anii aceiaşi, la absolvire, tot tu te-ai asigurat că voi primi o moştenirecare să-mi asigure un început în viaţa pe cont propriu.

— Nu a fost decât o sumă modestă, zise Helen. Ar fi trebuitsă fac mai multe pentru tine. Dar am avut nevoie de mult timpsă trec peste suferinţa şi furia pe care le simţeam. Vezi tu, l-amiubit pe Robert din toată inima. Şi am crezut că mă iubea şi el.Nici nu am bănuit că ar avea o altă familie până în ziua în care

am aflat de moartea lui. Pentru mine, a fost un şoc teribil.— Dar, cu toate acestea, te-ai asigurat că n-o să fiu trimisă

la vreo manufactură sau la vreun orfelinat. Te-ai asigurat că osă primesc o educaţie aleasă şi o să învăţ manierele elegante.Mi-ai oferit tot ce aveam nevoie pentru a supravieţui în lumeaasta, ca femeie singură. Şi-ţi voi fi mereu recunoscătoare.

Helen schiţă un zâmbet.— Prostii! Poate că n-am eu talente parapsihice, dar intuiţia

îmi spune că te-ai fi descurcat destul de bine şi fără ajutorulmeu, Virginia Dean. Eşti o femeie cu multe calităţi.

În secunda următoare, Owen li se alătură, iar Virginia îlprezentă lui Helen şi lui Elizabeth care ieşise şi ea repede –foarte entuziasmată şi curioasă – special pentru a-l cunoaşte.Urmară o groază de felicitări pentru nuntă şi promisiuni căaveau să vină şi ele la ceremonie.

Într-un final, Owen o luă de braţ şi o conduse până la trăsuracare-i aştepta. O ajută să urce, se instală şi el şi închise uşa.

— Să înţeleg că vizita la sora ta şi la mama ei a decurs bine?întrebă.

— Da, răspunse Virginia. Chiar foarte bine.Owen zâmbi şi o cuprinse în braţe. Ochii lui, ochii aceia

întunecaţi şi chinuiţi despre care ea simţise de la început căputea promite raiul sau iadul acum conţineau făgăduiala uneiiubiri până la moarte.

Sfâr itș