George Mullerîndrăzneala credinţeiExtrase din Autobiografia lui, adunate şi prezentate de Alf red KuenEditura AgapePrefaţăPrima ediţie 1995 Ediţia a 2-a 1999Titlul original: L'Audace de la FoiExtrais de son Autobiographie rassembles et presentespar Alf red KuenCopyright 1982 by Editura

Emmaus (Elveţia)Copyright 1994 by Editura AgapeTraducerea: Olimpiu S. CosmaTiparul: Agape S.R.L.Str. Podului 82300 FăgăraşTel. 068-214802•ISBN 973-96438-1-7George Mliller: este mai întîi un adolescent-problemă care produce multe griji părinţilor lui, apoi un tînăr care nu prea are cu ce să se laude: alcool,

joc de cărţi, închisoare...Cu multă sinceritate, el însuşi ne povesteşte viaţa neînfrînată de student, căutarea după fericire, ca şi încercările sincere de a scăpa de strînsoarea patimii. în prefaţa jurnalului său, el scrie:„Am meditat multă vreme asupra acestei mărturisiri: s-o fac, sau să n-o fac. Ştiam prea bine că poate să-mi atragă dispreţul celorlalţi. Dar, întrucît scopul acestei cărţi este sublinierea bunătăţii lui Dum-

nezeu, mi s-a părut de bine că trebuie să spun pe scurt ceea ce am fost altădată, pentru ca să iasă cu atît mai mult în evidenţă ceea ce a făcut Domnul pentru mine".într-adevăr, dintr-odată s-a petrecut o întoarcere cu 180 de grade: o seară anume urma să-i zdruncine din temelii întreaga existenţă. Asistăm, uimiţi, la reconstruirea vieţii sale pe nişte baze noi. Etapă cu etapă, atît eşecurile, cît şi reuşitele sunt notate în jurnal cu o sinceritate

mişcătoare.Un om al lui DumnezeuCitindu-i jurnalul intim, îl însoţim aproape zi de zi, luăm parte la căutările şi la meditaţiile sale, la descoperirile sale din Biblie şi mai ales la răspunsurile extraordinare la rugăciuni.Puţin cîte puţin, Dumnezeu îi încredinţează responsabilităţi. Orfanii erau pe atunci izgoniţi în azile sau închisori. Treptat, gîndul de a face ceva pentru ei se instalează tot mai mult în

mintea lui G. Miiller. Dar cum să hrăneşti şi să adăposteşti aceşti orfani? Dumnezeu însă dispune de aceste mijloace. în jurnalul său asistăm, cu un interes eres-cînd, la împlinirile unor rugăciuni zilnice, care vor permite creşterea a circa zece mii de copii.Pe vreo zece mii de pagini, el notează, ca un contabil conştiincios, cîte lire sterline, şilingi şi peni a primit. Acestea sunt tot atîtea mărturii ale

fidelităţii lui Dumnezeu.Fondatorul unei societăţi biblice şi misionareG. MUUer îşi aută forţa şi îndrumările lui Dumnezeu în citirea zilnică a Bibliei. în jurnalul său, el ne dă sfaturi preţioase despre felul în care să citim Scriptura. El vrea să împartă cu alţii comoara pe care a descoperit-o. De aceea, el întemeiază „Societatea pentru răspîndirea Sfintelor Scripturi", adică o societate biblică şi misionară care a tri-

mis şi susţinut financiar zeci de colportori şi de misionari în toată lumea, în Anglia, în Europa şi pînâ în India au fost fondate numeroase şcoli creştine, pentru ca copiii săraci, neglijaţi de guvernele de atunci, să poată citi Biblia. Jurnalul său este presărat cu aluzii la aceste eforturi.Conducător în Mişcarea fraţilorMajoritatea biografilor se opresc aici. Dar G. MUller a jucat de asemenea un rol de

primă mărime în „Mişcarea fraţilor". Pe vremea cînd era pastor al unei mici biserici din Teignmouth, el a redescoperit, împreună cu prietenul său Craik, ce ne învaţă Biblia despre Biserică, în jurnalul său se citeşte felul în care au explorat ei metodic Cuvîntul lui Dumnezeu cu privire la tema botezului, a Sfintei Cine, a practicării diferitelor lucrări, rolul prezbiterilor (mai-bătrînilor)... şi modul în care au pus imediat în practică

aceste învăţături.în aceeaşi epocă, alţi creştini se constituiau în adunări de credincioşi în toată Anglia şi Irlanda. G. Muller este recunoscut în scurtă vreme drept unul dintre conducătorii acestei „Mişcări a fraţilor". Sute de adunări iau naştere în lume ca urmare a acestei puternice treziri. Din nenorocire, în 1848, comunităţile sunt zguduite de profunde deosebiri de păreri. Tot în jurul lui G. Muller se

vor regrupa toţi cei care vor să rămînă în învăţătura de început a „Adunării fraţilor". Jur-nalul nu vorbeşte nimic despre rolul său în această Mişcare, dar istoriografii Adunărilor au reconstituit tabloul datorită documentelor de epocă. Toate aceste date au fost regrupate în capitole incluse în ordine cronologică în paginile povestirii.Misionarîn fine, la apusul vieţii sale, G.

Muller poate să-şi realizeze personal visul de a duce Cuvîntul lui Dumnezeu în ţările de peste mare. Prin călătoriile sale neobosite vreme de cincisprezece ani, el a ajuns cu lucrarea sa pînă la marginile lumii, atingînd, prin predicile sale, zeci de mii de ascultători de pe continente diferite.De-a lungul jurnalului său vom descoperi în el, rînd pe rînd, pe pastor, pe educator, pe organizator, pe evanghelist, pe

misionar. Dar mai ales personalitatea sa ne va lăsa impresia cea mai profundă. Citin-du-i autobiografia, nu poţi decît să fii uimit de multitudinea calităţilor sale şi de echilibrul pe care a ştiut să-1 realizeze între ele: cugetător şi om de acţiune, teolog şi organizator, pasionat de Biblie şi de acţiunea socială, orator cunoscut în toată lumea şi totuşi unul dintre creştinii cei mai umili. Astfel, se înţelege de ce a exercitat el prin viaţa,

credinţa şi predicarea sa o influenţă atît de profundă şi de trainică asupra contemporanilor săi, ca şi asupra generaţiilor următoare.în lunga sa existenţă - a rămas în posesia tuturor facultăţilor mintale pînă la vîrsta de 93 de ani - a realizat o lucrare care ar fi reuşit uşor să umple două sau trei vieţi înde-ajuns de remarcabile ca să justifice o biografie.Biografiile saleEl şi-a publicat prima sa

autobiografie înainte de vîrsta de treizeci de ani. Relatarea felului în care Dumnezeu 1-a condus pe George MUller (A Narrative of some of the Lords Dealings with George Muller), apărută în 1873 atunci cînd autorul ei era la începutul celui de-al treilea deceniu de viaţă, a cunoscut imediat o răspîndire extraordinară: reeditată, completată, tradusă în alte limbi, ea a făcut turul lumii. Pentru ultimii ani de viaţă, soţia sa preia ştafeta şi îi

relateazăcălătoriile (Preaching Tours and Missionary Labours of George Miiller, Londra, 1883). Acest jurnal a fost publicat mai tîrziu în formă prescurtată*. El a furnizat materialul a numeroase biografii, dar, aşa cum zice autorul celei mai celebre dintre ele, A.T. Pierson, nimic „nu poate avea valoarea a ceea ce a scris însuşi G. Miiller". De aceea, atît cît este posibil, îi vom da cuvîntul, mulţumindu-ne să adăugăm, la

nevoie, puţin mortar între cărămizi.Unii cititori se vor mira poate de aparenta dezordine a unora dintre capitole, dar nu este oare lucrul acesta o oglindire fidelă a vieţii, în care bucuriile şi greutăţile, încercările şi izbăvirile se succed, în care se urmăreşte în acelaşi timp realizarea diferitelor obiective, în care se împletesc citirea Bibliei, lucrul în serviciul lui Dumnezeu şi viaţa bisericii?Vorbind despre eroii credinţei

din vechiul legămînt, autorul epistolei către evrei zice cu privire la Abel: „Şi prin credinţa lui vorbeşte el încă, deşi a murit" (Evr.ll:4). Dacă el şi-ar fi scris epistola în seco-lul 20, ar fi adăugat fără îndoială la acest impresionant „nor de martori" pe eroii credinţei din noul legămînt, printre care George Miiller ar fi avut cu siguranţă un loc de cinste. Şi el continuă să ne vorbească prin credinţa sa, prin consacrarea sa, prin viaţa

sa de rugăciune, prin iubirea sa pentru Domnul şi pentru Cuvîntul. Său, prin zelul său neobosit, prin statornicia sa, pe scurt, prin toată viaţa sa. Fie ca acest exemplu să ne îmboldească să-i „imităm credinţa", căci şi secolul nostru are nevoie, mai mult ca orice altceva, de oameni echilibraţi, întemeiaţi în Cuvîntul lui Dumnezeu, şi care să pună acest Cuvînt în practică.A.K.

* Prin co-directorul orfelinatelor, M.F. Bergin (Autobiography of G. Miiller, Londra, 1905), şi, mai recent, de A. Rendle Short (The Diary of George Miiller, Londra, 1954).Capitolul 1O tinereţe puţin promiţătoareCopilăriaM-am născut la 25 septembrie 1805 în Prusia.Tatăl meu îşi creştea copiii după principiile lumii; el ne dădea sume de bani destul de

mari, nu ca să-i cheltuim, zicea el, ci ca să învăţăm să avem avere fără s-o cheltuim. Mi se întîmpla deseori să-mi risipesc banii pe lucruri fără folos, apoi să spun vreo minciună tatălui meu. Mi se întîmpla adesea chiar să iau banii care i se dădeau tatălui meu şi care aparţineau guvernului. Car urmare, tatăl meu a fost obligat în mai multe rînduri să completeze din buzunarul propriu ceea ce .lipsea. Iar eu n-aveam zece ani!

Furturile urmau unul după altul; de aceea, tatăl meu s-a hotărît într-o zi să numere o sumă de bani pe care a lăsat-o în camera în care mă găseam, apoi a ieşit. Cînd m-am văzut singur, am luat o parte din ei pe care am ascuns-o în pantofi, între picior şi talpă. Cînd s-a întors tatăl meu, a numărat banii, şi-a dat seama că lipsea ceva, m-a percheziţionat şi a găsit banii pe care-i şterpelisem.Pedeapsa pe care am primit-o

cu această ocazie n-a însemnat mare lucru pentru mine, ci m-a făcut să meditez la modul în care puteam să fiu mai îndemînatic data următoare. Deci, nu a fost atunci ultima oară că m-am făcut vinovat de furt.Studii la HalberstadtAveam zece ani şi jumătate cînd am fost trimis la Halberstadt ca să încep acolo studiile de limbi clasice necesare intrării mai tîrziu la universitate. Tatăl meu dorea

să devin preot. El nu se gîndea la lucrarea lui Dumnezeu, ci voia ca să am mai tîrziu o situaţie frumoasă. La Halberstadt, timpul meu era împărţit între studiu, citirea de romane şi distracţii, în ciuda tinereţii mele. Am rămas acolo pînă la vîrsta de doisprezece ani.l10în această epocă mi-am pierdut mama. Chiar în noaptea în care a murit, eu, neştiind de

starea în care se afla, jucasem cărţi pînă la ora două noaptea. A doua zi, duminică, m-am dus la circiumă cu tovarăşii; apoi, pe jumătate beţi, ne-am plimbat pe străzile oraşului. Luni am luat parte pentru prima dată la cursurile pregătitoare pentru confirmare, dar nu eram prea atent la ceea ce se zicea. Cînd am ajuns în camera mea, l-am găsit pe tatăl meu care mă căuta pe mine şi pe fratele meu ca să mergem la înmormîntarea mamei mele.

Această încercare n-a lăsat o urmă durabilă asupra mea, şi eu continuam să mă adîncesc tot mai mult în rău. Cu trei sau patru zile înainte de confirmarea mea, şi prin urmare înaintea primirii mele la Cină, m-am făcut vinovat de un păcat grosolan; şi chiar în ajunul zilei în care am fost confirmat, pe cînd, după tradiţie, îmi mărturiseam preotului păcatele în sacristie, am furat în deplină cunoştinţă de cauză o parte din banii pe

care mi-i dăduse tata pentru el.Cu aceste sentimente, şi neştiind nimic despre rugăciune, adevărata pocăinţă, credinţă, planul de salvare, am fost confirmat şi m-am apropiat pentru prima oară de Sfînta Cină în duminica care a urmat după Paşte, în anul 1820.Totodată, am rămas acasă după-amiază şi seara, şi am luat hotărî-rea să-mi părăsesc viciile şi să învăţ mai mult.Cu toate acestea, deoarece nu mă bizuiam pe Dumnezeu, ci

numai pe mine însumi, aceste hotărîri au rămas fără urmări, şi în scurtă vreme am devenit şi mai rău ca înainte. Pînă în iulie 1821, studiul şi plăcerile mi-au împărţit timpul. Acestea din urmă aveau partea leului: cîntam la pian şi la chitară, citeam romane şi frecventam circiumele, în ciuda tuturor hotărîrilor mele de a-mi schimba viaţa. Adesea, cheltuiam în plăceri banii destinaţi întreţinerii mele, şi am ajuns de cîteva ori în

încurcături băneşti. Foamea m-a împins într-o zi chiar să fur raţia unui soldat în trecere, găzduit în casa în care locuiam eu.Colegiul din Magdeburgîn iulie 1821, tatăl meu a fost numit în funcţie aproape de Magdeburg. L-am rugat să-mi dea voie să plec din Halberstadt şi să intru în colegiul din Magdeburg. Mă gîndeam că, despărţit de tovarăşii mei de11

destrăbălare şi departe de anumite capcane, o să ajung să duc o viaţă mai bună. Tatăl meu a fost de acord. Dar, cum eu nu-I ceream sfatul lui Dumnezeu, am continuat să cobor panta păcatului.M-am instalat atunci în casa părintească, unde am trăit aproape fără supraveghere. însărcinat să percep în contul tatălui meu nişte sume mari de bani care îi erau datorate, dădeam chitanţe pentru banii primiţi, dar luam din ei o bună

parte pentru mine, făcîndu-1 pe tatăl meu să creadă că nu fusese decît o plată parţială.M-am dus de două ori în oraş ca să închiriez o cameră într-un hotel de lux, şi mi-am cheltuit acolo toţi banii.M-am dus într-o zi în hotelul dintr-un sat aflat în împrejurimile oraşului Brunswick, şi am stat acolo fără să plătesc. După o săptămî-nă, proprietarul, bănuitor, mi-a dat nota de plată. Pentru că nu aveam cu

ce plăti, a trebuit să-mi las zălog cele mai bune haine. Am trecut pe lîngă închisoare ca prin urechile acului.De acolo, m-am dus la Wolfenbiittel, la vreo opt kilometri, şi m-am instalat confortabil la han, ca şi cum aş avea buzunarele doldora de bani. Am rămas acolo două zile, apoi m-am gîndit cum să fac să-mi iau tăpăşiţa, căci n-aveam nimic să las în gaj. în dimineaţa celei de a treia zi, am ieşit liniştit din curte şi apoi am

luat-o la fugă. Dar am fost văzut şi chemat înapoi cu strigăte. Trebuia să mă întorc şi să explic situaţia. Hangiul a fost fără milă. A pus mîna pe mine şi m-a dus la jandarmerie între doi soldaţi. Ofiţerul m-a supus unui interogatoriu lung, care a durat trei ore. Apoi m-a dus la închisoare. Astfel, la vîrsta de şaisprezece ani, am fost închis cu hoţii de profesie şi cu criminalii şi supus aceluiaşi regim ca şi ei. Am fost ţinut în închisoare

douăzeci şi cinci de zile, pînă ce tatăl meu a trimis banii pen-tru ca să plătească hangiul, şederea meu în închisoare şi călătoria mea la întoarcere.După ce m-a pedepsit cu asprime, tatăl meu m-a dus cu el la Scho-enebeck. Mi-am dat silinţa să-i recîştig favoarea. în aparenţă, purtarea mea a devenit exemplară; de asemenea, la puţin timp după aceea, el a uitat totul. Cu toate acestea, inima mea a rămas aceeaşi: cu desă-vîrşire rea.

(De la colegiul din Magdeburg, G. MUller a fost transferat la cel din Nordhausen).1213Gimnaziul din NordhausenAm rămas doi ani şi jumătate în gimnaziul din Nordhausen. Acolo, am studiat cu zel clasicii latini, franceza, istoria, germana. Fiind în pensiune la director, i-am cîştigat rapid stima prin munca şi purtarea mea. Mă lua cu sine în plimbări ca să converseze cu

mine în latină. Pe vremea aceea aveam obiceiul de a mă scula la ora patru, iarna ca şi vara, şi de a studia toată ziua pînă la ora zece seara.în timp ce purtarea mea bună îmi aducea stima semenilor mei, de Dumnezeu nu-mi păsa, şi în ascuns trăiam în păcat. Cuvîntul lui Dumnezeu nu mă interesa. Posedam o sumă bunicică de bani, dar Biblie nu aveam. Dădeam mai multă importanţă operelor lui Horaţiu, Cicero, Voltaire şi

Montaigne decît Cărţii inspirate.în multe rînduri, îmi zisesem că trebuie să-mi schimb purtarea şi să devin un alt om. Gîndurile acestea mă obsedau mai ales atunci cînd, de două ori pe an, mă împărtăşeam împreună cu ceilalţi elevi. Eu încercam să mă schimb. în ajunul zilei în care trebuia să mă împărtăşesc mă abţineam de la anumite lucruri. în ziua respectivă, eram serios. O dată sau de două ori, atunci cînd aveam în

gură pîinea ce simboliza corpul frînt, am promis să devin mai bun, crezînd că din cauza acestui jurămînt o să reuşesc să mă schimb. Dar, încă de a doua zi, recădeam în starea rea dinainte.Eram tot mai stricat: acum puteam minţi fără să roşesc. Viaţa dezordonată pe care o duceam mă făcuse să contractez nişte datorii pe care nu le puteam plăti, deoarece tatăl meu de abia îmi putea plăti taxele şcolare. într-o zi,

am primit de la el o anumită sumă de bani. Am arătat-o intenţionat camarazilor mei. La scurtă vreme după aceea, am pretins că cineva a forţat broasca cufărului meu şi că mi-a furat banii. Ca să îndepărtez bănuielile care ar fi putut cădea asupra mea, am spart şi cutia chitarei mele. Simulînd groaza şi teama, m-am repezit pe jumătate dezbrăcat în camera directorului ca să-i spun de furtul căruia îi căzusem pradă.

Am fost foarte compătimit de ceilalţi, şi nişte prieteni au strîns bani ca să-mi ofere echivalentul sumei pe care pretindeam că o pierdusem. în acelaşi timp şi pentru acelaşi motiv, am obţinut de la oamenii cărora le datoram bani noi răgazuri. Dar uneltirile mele necinstite m-au făcut suspect, iar directorul şi-a pierdut încrederea în mine.Admir răbdarea lui Dumnezeu cu privire la mine. De asemenea bunătatea Sa: dacă

ar fi permis ca să fie chemată poliţia, aş fi fost repede descoperit. Din mai multe motive (şi josnicia purtării mele în această chestiune nu era dintre cele mai mici motive), am ■fost fericit să plec din această şcoală la Universitate.Student la Halleîn sfîrşit îmi atingeam scopul propus! De acum eram student la universitate, şi fusesem primit cu o medie onorabilă. Prin aceasta, obţineam dreptul să predic în Biserica luterană;

cu toate acestea, eram tot nenorocit, tot depărtat de Dumnezeu! Sosind la Halle luasem cele mai energice hotărîri ca să-mi îndrept viaţa într-o cu totul altă direcţie şi să-mi schimb comportarea. Trebuia neapărat s-o fac, mă gîndeam eu, şi asta din două motive: primul, pentru că presupuneam că nici o parohie n-o să vrea să mă primească ca preot cu viciile mele; al doilea, pentru că ştiam că, fără o cunoaştere profundă a

teologiei, nu voi putea obţine una dintre acele parohii bune păstrate, în Prusia, candidaţilor care au primit cele mai bune note la examene.Vai, de abia ajunsesem la universitate, că toate hotărîrile mele s-au năruit. Mai mult ca niciodată înainte, eram acum singurul meu stă-pîn; nici un control nu se mai exercita asupra mea. Eram acum stu-dent la teologie, şi totuşi am căzut din nou în obiceiurile mele vicioase. Cînd n-am mai

avut bani, am împrumutat pe bază de amanet, şi astfel m-am despărţit de ceasul meu, de rufaria mea şi în cele din urmă de hainele mele, ceea ce nu m-a împiedicat să fac noi împrumuturi. Această viaţă de risipă, această viaţă nenorocită era departe de a mă mulţumi, şi nu găseam bucurie în ea. Dar încă nu cunoşteam tristeţea, părerea de rău după voia lui Dumnezeu, ca urmare a faptului că ştii că L-ai supărat.într-o zi, pe cînd eram în

circiumă în compania cîtorva studenţi la fel de „la modă" ca şi mine, am zărit pe unul din foştii colegi de şcoală numit Beta, pe care-1 dispreţuisem altădată, deoarece era serios şi disciplinat. M-am gîndit pe loc că dacă aş avea nişte tovarăşi mai buni, mi-aş îmbunătăţi purtarea, şi îndată m-am apropiat de el.Dar, chiar în clipa aceea, Beta era pe cale să se debaraseze de creşti-14

nismul lui ca să guste din plăcerile lumii pe care, pînă atunci, le ignorase aproape total. Eu, care nu ştiam lucrul acesta, am început să-i caut prietenia ca să mă ajute să-mi schimb viaţa! Iar el mi-a mărturisit mai tîrziu că fusese fericit de avansurile mele, pentru că se baza să ajungă cu ajutorul meu în cercurile „unde te distrezi". Astfel că, din nou, biata mea inimă o lua pe căi greşite. Dar Dumnezeu, în infinita Sa milă, a permis

totuşi ca acest tînăr să devină pentru mine o unealtă de binecuvîntare pentru viaţă şi pentru eternitate, dar nu aşa cum îmi imaginasem.La începutul lui august 1825, Beta, alţi doi studenţi şi cu mine am plănuit să străbatem ţara cu poştalionul timp de patru zile. Această călătorie - care m-a costat unul din ultimele obiecte pe care le mai aveam - n-a făcut decît să-mi dezvolte dorinţa de a merge şi mai departe. Am propus

camarazilor mei să întreprindem o călătorie în El-veţia. Am făcut rost de nişte paşapoarte false şi, ca să căpătăm bani, am dus la cel care dădea împrumuturi pe amanet toate lucrurile de care ne puteam lipsi, chiar şi cărţile noastre.Călătorie în Elveţiaîn 18 august am plecat din Halle. Călătoria noastră a durat patruzeci şi trei de zile; aproape totdeauna am călătorit pe jos, şi, în sfîrşit, mi-am văzut

visul împlinit: să văd Elveţia!Fusesem ales ca să am grijă de punga cu bani a micii noastre caravane, dar, ca şi Iuda, am făcut ce am făcut şi nu am plătit decît două treimi din ceea ce au plătit prietenii mei. După o vreme, oboseala s-a făcut simţită, chiar în contemplarea celor mai minunate peisaje. Am fost fericit să mă întorc acasă.în 29 septembrie am sosit la Halle, unde fiecare s-a grăbit să ajungă la casa părintească.

în ce mă priveşte, trebuia să potolesc neliniştea tatălui meu cu privirile la cheltuielile călătoriei, şi am reuşit lucrul acesta prin minciună. în timpul următoarelor trei săptămîni de vacanţă am luat din nou cele mai bune hotărîri. Dar, încă o dată, a trebuit să fac experienţa că eforturile omului care se sprijină pe propriile sale forţe sunt zadarnice. De îndată ce am revenit în Halle, cu banii în buzunar, am uitat totul.15

Pe atunci eram o mie două sute de studenţi la universitate. Din acest număr, nouă sute studiau teologia şi aveau autorizaţia să. predice. Dar cred că dintre noi toţi nu s-ar fi găsit nouă tineri care să se teamă de Dumnezeu... Eu nu aveam Biblie şi nu deschisesem de ani de zile această Carte. Nu mergeam decît rar la biserică; dar, aşa cum era obieciul, mă împărtăşeam de două ori pe an. Pînă la începutul lui noiembrie 1825, nu auzisem încă

niciodată predicîndu-se Evanghelia. Niciodată nu-mi spusese cineva că vrea să trăiască după învăţăturile Scripturii cu ajutorul lui Dumnezeu. Pe scurt, credeam că toată lumea semăna cu mine mai mult sau mai puţin.Capitolul 2O cotitură decisivăConvertireaîntr-o sîmbătă după-amiază, către mijlocul lui noiembrie în acest an 1825, m-am întors de la plimbare cu prietenul meu

Beta; el mi-a spus că acum se duce în fiecare sîmbătă seara la o adunare în casa unui comerciant creştin pe nume Wagner. Am întrebat imediat ce se face acolo. Prietenul mei mi-a spus că se citeşte Biblia, apoi oamenii se roagă, cîntă cîntări, şi se citeşte o predică tipărită. Cum mi-a spus lucrul acesta, mi s-a părut că am descoperit un lucru după care am suspinat toată viaţa, şi i-am zis lui Beta ce mult mi-ar plăcea să merg şi eu acolo. Dar

prietenul meu, cunoscîndu-mi deprinderile uşuratice, a şovăit, temîndu-se că o să mă plictisesc dacă o să mă duc acolo... în sfîrşit, a promis că va veni să mă ia chiar în aceeaşi seară.Am plecat deci împreună la adunare. Necunoscîndu-i încă pe creştinii, nici marea bucurie pe care o simt atunci cînd îi văd pe păcătoşi interesîndu-se de lucrurile divine, mi-am cerut scuze că am venit acolo. Niciodată nu voi uita răspunsul

fratelui: „Vino ori de cîte ori îţi va face plăcere, casa mea şi inima mea îţi sunt deschise". După ce s-a cîntat o cîntare, fratele Kayser, actualmente misionar al Societăţii Mi-sionare din Londra în Africa, a îngenuncheat ca să ceară lui Dumnezeu să ne binecuvînteze strîngerea. Acest mod de a se prezenta înaintea lui Dumnezeu a făcut asupra mea o impresie extraordinară. încă nu mai văzusem pe cineva îngenunchind! Eu nu

îngenuncheasem încă niciodată ca să mă rog!Pe urmă s-a citit din Biblie şi apoi o predică tipărită (în Prusia este interzisă comentarea Scripturilor dacă nu este prezent un preot sau pastor autorizat). După ce s-a cîntat o altă cîntare, domnul Wagner a terminat întrunirea prin rugăciune. Am simţit limpede că, în ciuda cunoştinţelor mele, eram incapabil să mă rog ca acest om neînvăţat: am fost profund

impresionat, fericit, dar n-aş putea explica de ce.întorcîndu-mă acasă, i-am zis prietenului meu: „Tot ceea ce am văzut în Elveţia, toate plăcerile noastre trecute nu sunt nimic în com-17paraţie cu această seară". Nu-mi mai amintesc dacă în aceeaşi seară m-am pus pe genunchi ca să mă rog, dar ceea ce ştiu bine este că atunci cînd m-am culcat, în inima mea locuiau bucuria şi pacea.

Toate acestea arată că Domnul poate să lucreze în diferite feluri. Sunt convins că Dumnezeu Şi-a început deja lucrarea în mine dîndu-mi bucuria Sa, deşi mă aflam încă în cea mai mare neştiinţă, şi nu simţeam nici tristeţea, nici pocăinţa după voia lui Dumnezeu. Această seară a fost clipa decisivă din viaţa mea. încă de a doua zi, şi aproape în fiecare zi, am revenit la domnul Wagner ca să citesc Biblia cu el şi cu un

alt frate. Mi-ar fi fost imposibil să aştept pînă sîmbătă urmă-toare.De atunci, viaţa mea s-a schimbat. Am părăsit tovărăşia vechilor mei prieteni; n-am mai pus piciorul în cîrciumi; n-am mai spus minciuni, deşi foarte rar mi se mai întîmplă încă să mă îndepărtez de adevăr. Am renunţat şi la ideea nutrită de cîtva timp de a face o călătorie la Paris.De acum, nu am mai trăit în mod obişnuit în păcat, deşi

acesta mai reuşea uneori să mă mai domine; dar atunci resimţeam tristeţea cea mai profundă. Citeam Biblia, mă rugam deseori, îi iubeam pe fraţi, mă duceam la biserică cu sentimentele pe care le cere Dumnezeu, şi am rămas fidel lui Cristos In ciuda tuturor batjocurilor studenţilor.Ceea ce nu putuseră face nici îndemnurile, nici poveţele tatălui meu sau ale prietenilor mei, ceea ce nu putuseră face hotărîrile mele bune, iubirea

lui Isus (corect este: Iesus) îndeplinea în mine şi mă făcea să renunţ la viaţa mea de păcat. Oricine vrea să găsească forţa de a învinge răul trebuie să o caute în Cristos. El o va găsi acolo, pentru că, pe Calvar, Cristos Şi-a dat sîngele pentru noi.începuturi în viaţa creştinăîn ianuarie 1826, am început pentru prima oară să citesc ziare misionare, şi îndată am simţit născîndu-se în mine marea dorinţă de a deveni

misionar. Mă rugam mult cu privire la lucrul acesta, şi această dorinţă n-a făcut decît să crească. Dar, vai, frumosul meu zel n-a ţinut mult; şi iată de ce: întîlneam deseori o fată la adunările de sîm-1819bată seara; era singura tînără pioasă pe care o cunoşteam, şi nu după multă vreme am simţit pentru ea o simpatie deosebită. Inima mea şi gîndurile mele s-au întors de la lucrarea

misionară, căci aveam motive să cred că părinţii ei n-o vor lăsa niciodată să plece în misiune. Rugăciunile mele au devenit atunci reci şi formaliste, şi curînd nu m-am mai rugat deloc sau puţin. Bucuria Domnului m-a părăsit. Starea a-ceasta a durat cam şase săptămîni. Cam pe la Paşte, am asistat la plecarea unui drag frate ca misionar: Herman Ball, om învăţat şi fiu al unor părinţi foarte bogaţi, pleca ca să lucreze printre

evreii din Polonia, împins de iubirea lui Cristos, el alegea cîmpul de misiune mai degrabă decît parohia confortabilă din apropierea alor săi. Lucrul acesta a făcut asupra mea o impresie profundă. Am făcut o comparaţie între noi doi, şi m-am gîndit la atitudinea mea din zilele trecute. Eu renunţasem la lucrarea misionară - şi aproape la Domnul însuşi - pentru dragostea unei fete!în urma acestui examen de conştiinţă, am putut să renunţ,

cu ajutorul lui Dumnezeu, la această afecţiune căreia mă lăsasem pradă fără ca mai înainte să mă rog şi care mă trăsese departe de Dumnezeu. De îndată ce-am luat această decizie, Domnul S-a întors spre mine; şi pentru prima dată în viaţa mea, m-am predat Lui total şi fără rezerve.în această epocă am început să mă bucur de „pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere". Bucuria mea se revărsa. I-am scris tatălui meu

şi fratelui meu ca să-i rog să-L caute pe Domnul, şi le-am spus cît eram de fericit. îmi imaginam atunci că dacă ei şi-ar da seama de calea fericirii, ar intra pe ea cu bucurie. Spre marea mea surpriză, am primit de la tatăl meu un răspuns din care străbătea iritarea şi mînia.Atracţia misiuniiîn acea perioadă, doctorul Tholuck a fost numit ca profesor de teologie la Universitatea din Halle. Numirea lui a atras îndată la

Halle pe studenţii creştini din diferite localităţi. Simţeam din nou dorinţa de a deveni misionar, astfel că m-am dus la tatăl meu ca să-i cer consimţă-mîntul. Fără acest consimţămînt nu putearrTintra în nici unul dintre institutele misionare germane. Tatăl meu a arătat cea mai vie nemul-ţumire. El cheltuise sume mari de bani pentru studiile mele, în ideeade a-şi sfîrşi paşnic viaţa alături de mine într-un

prezbiteriu... şi acum trebuia să renunţe la această speranţă! S-a înfuriat pe mine şi mi-a spus că de acum nu mai eram fiul său. în ciuda acestui lucru, Domnul m-a ajutat să rămîn ferm în hotărîrea luată. Atunci tatăl meu a început să mă roage cu lacrimi, ceea ce a fost infinit mai dureros pentru mine; cu toate acestea, cu ajutorul divin, n-am slăbit... înainte de a părăsi casa părintească, am putut avea o discuţie cu fratele meu. I-am

amintit de viaţa mea din trecut şi i-am explicat că acum trebuie să trăiesc pentru Domnul care mă eliberase şi mă binecuvîntase. Mai mult ca niciodată, aveam nevoie de bani pentru ultimii mei doi ani de universitate, dar m-am hotărît să nu mai recurg la tatăl meu pentru cheltuielile de întreţinere. Nu-i puteam accepta ajutorul, pentru că-i răpisem speranţa nutrită atîta timp de a trăi mai tîrziu cu mine. Datorită lui Dumnezeu,

mi-am putut ţine hotărîrea.Am continuat să mă gîndesc la misiune, şi eram nerăbdător să iau o hotărîre într-un sens sau în celălalt. în loc să aştept cu răbdare şi să mă rog cu privire la aceasta, am decis să trag la sorţi ca să aflu gîndul Domnului: am cumpărat un loz de la Loteria regală spunînd lui Dumnezeu că dacă aş cîştiga ceva, aş crede că vrea să plec, iar în caz contrar să rămîn. Lozul meu a ieşit cîştigător cu o sumă mică. Ca urmare, am

scris Societăţii misionare din Berlin, dar cererea mea n-a fost aprobată din cauza opoziţiei tatălui meu.Necesitatea pregătiriiLa foarte puţin timp după aceea, mi s-a dat să înţeleg, într-o anumită măsură, eroarea în care căzusem. Cum ar fi putut învăţa pe alţii unul aşa de neştiutor ca mine? Fără îndoială, eram născut din nou, şi mă bazam numai pe Cristos în privinţa salvării mele; dar n-aş fi putut în clipa aceea să

expun în mod clar adevărurile fundamentale ale Evangheliei. Era deci potrivit ca să caut mai întîi să am o mai bună cunoaştere a lucrurilor eterne prin rugăciune, studiul Scripturilor şi o viaţă transformată. Cît despre nerăbdarea mea de a fi lămurit în chestiunea unei cariere misionare, ea arăta că încă nu eram gata de a înfrunta dificultăţile şi încercările care o însoţesc în general. Ori, în loc de a examina cu grijă

starea inimii mele şi cunoştinţele mele în2021lumina declaraţiilor Scripturii privind pe „cel care dă învăţătură", eu recursesem la tragerea la sorţi!Ca să cunoaştem gîndul Domnului, trebuie să folosim nişte mijloace conforme cu Cuvîntul lui Dumnezeu: rugăciunea, citirea Bibliei şi indicaţiile Spiritului (Spiritului) Său. Să ne

apropiem într-un mod statornic, repetat de Dumnezeu, cerîndu-I să ne înveţe prin Spiritul Său cu ajutorul Cuvîntului Său. Zic: „prin Spiritul Său cu ajutorul Cuvîntului Său", pentru că dacă presupunem că Dumnezeu ne conduce să facem cutare sau cutare lucru pentru că faptele sunt cutare sau cutare, deşi Cuvîntul Său se opune acestei decizii, ne înşelăm pe noi înşine.Aş spune aici, în legătură cu

cele de mai sus, că Domnului I-a plăcut să-mi dea, încă de la începutul vieţii Sale în mine, o măsură de simplitate copilărească şi o deschidere pentru lucrurile domeniului spiritual. Pe cînd eram încă foarte neştiutor despre Cuvîntul Său, şi mi se întîmpla uneori să păcătuiesc în acţiune, puteam totuşi să aduc Domnului în rugăciune amănuntele cele mai intime din viaţa mea, şi am făcut experienţa că „pietatea este

folositoare la toare, avînd pro-misiunea vieţii, a celei de acum şi a celei viitoare".Iniţierea în lucrarea creştinăDatorită lui Dumnezeu, deşi eram încă slab şi neştiutor, simţeam dorinţa de a fi folositor altora. Cel care îl servise pe Satan cu atîta zel căuta acum să cîştige suflete pentru Cristos. în fiecare lună, expediam ici şi colo trei sute de ziare misionare. Răspîndeam şi vindeam un număr mare de tractate cu care îmi umpleam

buzunarele ca să am ce să dau în timpul plimbărilor mele; acestea erau ocazii de conversaţii cu oamenii săraci pe care-i întîlneam. Am scris de asemenea celor mai mulţi dintre vechii mei tovarăşi de păcat. Timp de trei luni, am făcut vizite la un bolnav care nu-şi cunoştea deloc starea de ticăloşie şi de pierzare înaintea lui Dumnezeu, şi care se încredea în îndreptăţirea şi moralitatea lui pentru a fi salvat. La puţină vreme, şi prin

bunătatea Domnului, în el s-a făcut o schimbare, şi ochii i s-au deschis. Ca urmare, mi-a exprimat în mai multe rînduri recunoştinţa sa, şi mi-a zis că fusesem mijlocul de care Se servise Dumnezeu pentru a-1 aduce

la adevăr. Cititorul creştin să ia de aici o încurajare ca să răspîndeascâ sămînţa, chiar dacă ar trebui să nu vadă imediat roadele lucrării sale. • Astfel a găsit Domnul de

cuviinţă să înceapă să Se servească de mine după convertirea mea. El n-a făcut-o decît într-o mică măsură, după capacitatea mea; căci nu înţelegeam încă faptul că Dumnezeu însuşi întreţine viaţa spirituală a răscumpăratului Său după ce i-a dat-o în clipa convertirii.în această perioadă, am auzit vorbindu-se despre un dascăl care organiza o adunare de rugăciune la ora patru dimineaţa pentru mineri,

înainte de lucru: el le citea şi o meditaţie. Satul în care se petrecea lucrul acesta nu era decît la vreo opt kilometri de Halle şi, gîndindu-mă că acest dascăl era creştin, m-am hotărît să mă duc să-1 văd.Primele predicăriîntr-o zi, el m-a întrebat dacă vreau să predic ca să-1 ajut pe pastorul din loc, care era în vîrstă şi bolnav. încă nu predicasem niciodată de cincisprezece luni de cînd aveam autorizaţia în calitatea

mea de student la teologie.în ziua de 27 august 1826, la ora opt dimineaţa, mi-am rostit prima predică, mai întîi într-o capelă privată, iar după aceea şi în biserica parohială. După-amiază, un nou serviciu; cum nu mi se spusese de a doua predică, mi-a venit ideea de a citi capitolul 5 din Evanghelia după Matei, dînd în timpul citirii învăţăturile şi explicaţiile care îmi veneau în minte. Aşa am şi făcut. De abia începusem explicarea versetului: „Fericiţi

cei săraci în spirit...", că am simţit ajutorul divin; şi în timp ce predica de dimineaţă nu fusese destul de simplă pentru a fi înţeleasă, am observat după-amiază că eram ascultat cu atenţie, şi ascultătorii păreau să înţeleagă. Am avut o mare bucurie.De atunci, am predicat adesea în oraşe şi sate, dar nici una dintre predicile mele nu păreau să aducă roadă. Mă rugam atît de puţin pentru lucrarea Cuvîntului, umblam aşa de

puţin cu Dumnezeu, eram atît de rar „un vas spre cinste, sfinţit, folositor Stăpînului, pregătit pentru orice lucrare bună" (2.Tim.2:21), încît nu era de mirare că Domnul nu putuse să dea rezultate vizibile lucrării mele.2223Primul contact cu un orfelinatLa puţină vreme după această perioadă m-am bucurat de ospitalitatea oferită studenţilor în teologie săraci în celebrul

orfelinat fondat la Halle de A.H. Francke. Mijloacele de graţie, adică predicile edifi-toare de care puteam beneficia atunci, erau extrem de rare. Deşi mergeam regulat la biserică atunci cînd nu predicam eu însumi, auzeam rar vestindu-se Adevărul. De aceea, cînd se întîmpla ca predicatorul să fie dr. Tholuck sau vreun alt preot fidel Cuvîntului lui Dumnezeu, făceam deseori douăzeci de km pe jos ca să-1 pot asculta. Cei

care au la îndemînă o predicare fidelă Cuvîntului să fie profund recunoscători pentru lucrul acesta. Puţine binecuvîntări sunt mai mari ca aceasta. Se întîmpla că Domnul este obligat să ne lipsească de ea, pentru moment, ca să ne înveţe să o apreciem.Luam parte regulat la adunările care se ţineau sîmbătă seara la fratele Wagner. în plus, ne strîngeam între studenţi în fiecare

duminică seara: mai întîi am fost şase, dar la plecarea mea din Halle eram douăzeci. După Paşte, ne-am adunat la mine.AdunăriUnul sau altul dintre noi, uneori mai mulţi, se rugau, apoi se citea din Biblie sau dintr-un autor creştin şi se intonau cîntări; se întîmpla de asemenea ca unul dintre noi să spună cîteva cuvinte de îndemn. Aceste adunări au fost pentru mine un mijloc de binecuvîntare, fie pentru că m-

au readus, în cîteva rînduri, la calea dreaptă, fie pentru că am găsit în ele un timp de reîmprospătare spirituală. într-o zi cînd mă simţeam nenorocit pentru că fusesem necredincios Domnului, mi-am deschis inima fraţilor; prin rugăciunile şi îndemnurile lor, ei m-au făcut să-mi regăsesc comuniunea cu Dumnezeu. Consider că supunerea la porunca: „Nu uitaţi sfintele noastre adunări" este un lucru esenţial. Chiar dacă, pe

moment, nu avem impresia că ne alegem cu vreun bine dintr-o întrunire oarecare, nu este mai puţin adevărat faptul că el este unul dintre mijloacele pe care le foloseşte Dumnezeu ca să ne păzească de rău. Răcirea spirituală rezultă adesea din neglijarea frecventării adunărilor.lîn ceea ce priveşte un alt mare mijloc de graţie (har): citirea Cuvîntului lui Dumnezeu, căzusem în capcana în care

cad în general noii convertiţi care preferă Scripturii cărţile religioase.Prima citire regulată din BiblieNiciodată pînă atunci nu avusesem obieciul de a citi Biblia. La paisprezece ani, în clasă, trebuisem să parcurg cîteva capitole, şi atît. Nu-mi amintesc să fi citit nici măcar o singură pagină la rînd pînă în clipa cînd Dumnezeu Şi-a făcut lucrarea în mine. Pornind de aici, ar fi trebuit să înţeleg că era necesar s-o citesc şi s-o

recitesc cu rugăciune şi meditaţie în fiecare zi din viaţa mea, deoarece Dumnezeu însuşi binevoise să fie Autorul acestei cărţi care dezvăluie ceea ce are importanţă pentru adevărata fericire, această carte inspirată de Spiritul Sfînt şi scrisă de profeţi, dar al cărei conţinut eu nu-1 ştiam. în loc de aceasta, dificultăţile pe care le aveam de a înţelege Biblia, puţina bucurie pe care o aveam citind m-au făcut s-o las deoparte. Neştiinţa şi

indiferenţa mai dăinuiau încă, pe cînd o citire urmată de rugăciune atrage inevitabil după ea cunoştinţa şi bucuria.în timpul primilor patru ani după convertirea mea, am preferat deci literatura religioasă, operă a oamenilor, cuvintelor Dumnezeului cel viu. Rezultatul a fost că am rămas multă vreme neştiutor şi incapabil să înţeleg limpede punctele fundamentale ale sfintei noastre credinţe. Din cauza acestei neştiinţe, multă

vreme am fost slab, poticnin-du-mă adesea şi incapabil să umblu cu perseverenţă pe căile Domnului. Căci Adevărul este cel care ne eliberează de sclavia poftelor (I0.8: 31,32): pofta cărnii, pofta ochilor, mîndria lăudăroasă a vieţii. Biblia o dovedeşte; la fel şi experienţa sfinţilor şi propria noastră experienţă. Cînd I-a plăcut Domnului, în august 1829, să mă aducă la studiul Scripturii, viaţa şi purtarea mea s-au schimbat îndată. De

atunci, cu siguranţă că n-am fost ceea ce aş putut fi, ceea ce ar fi trebuit să fiu, totuşi, prin graţia lui Dumnezeu, am putut, mai bine ca înainte, să trăiesc aproape de El.Mai vreau să adaug lucrul acesta: Dacă cineva înţelege greu Biblia, trebuie s-o citească mult, căci citirea frecventă a Scripturii face ca să ne găsim plăcerea în ea; cu cît o citim mai mult, cu atît ne place s-o24citim. Şi chiar dacă cititorul

meu nu are încă credinţa, i-aş zice să citească Biblia cu seriozitate. Să ceară însă mai întîi lui Dumnezeu să-1 binecuvînteze, căci Dumnezeu îl poate face „înţelept spre salvare" (2.Tim.3:15-17).Misionar printre evrei?(în august 1827, George Miiller şi-a oferit din nou serviciile unei societăţi misionare ca să lucreze în Bucureşti; dar acest oraş era în centrul ostilităţilor pe cale să izbucnească între Rusia şi Turcia, astfel că el a

primit un răspuns negativ din partea societăţii).Doctorul Tholuck mi-a vorbit despre misiunea printre evrei; i-am cerut cîtva timp ca să mă rog, să meditez şi să consult pe nişte fraţi cu experienţă. După ce-am făcut-o, n-am ajuns la nici o certitudine. Am răspuns deci că, în neştiinţa în care eram cu privire la voia lui Domnului, urma să fac o cerere comitetului, rugîndu-L pe Dumnezeu să-i dicteze hotărîrea. După şapte luni de

aşteptare, am primit răspunsul: comitetul accepta să mă ia de probă ca elev misionar vreme de şase luni dacă eram de acord să mă duc la Londra. (Ca să obţină paşaport, trebuia mai întîi să fie scutit de serviciul militar. El a obţinut această dispensă în timpul unei călătorii la Berlin).Deoarece am vorbit atît de deschis despre căderile şi încălcările mele de odinioară, vreau de asemenea să spun spre gloria lui Dumnezeu că în

timpul acestei şederi în Berlin, în care eram pierdut în mul-ţime şi fără supraveghere, înconjurat de plăceri şi de ispite ca niciodată înainte, şi cu mai mulţi bani în buzunar decît avusesem vreodată, am fost totuşi păzit în chip desăvîrşit de lucrurile de care mă făcusem în general vinovat atunci cînd nu eram încă convertit.în 3 februarie 1829, am părăsit Berlinul. în timpul călătoriei, am început să vestesc Evanghelia celorlalţi călători.

După ce am trecut pe la tatăl meu, am debarcat în Anglia în 19 martie 1829.Capitolul 3în AngliaLa seminarCeilalţi elevi ai seminarului, aproape toţi germani, studiau ebraica, latina, greaca, franceza, germana, etc. Aproape nici unul dintre ei nu făcuse studii clasice. Mie nu mi s-a cerut decît să iau parte la cursul de ebraică, şi am fost scutit de restul. Cînd, la cîteva

zile după sosirea mea la Londra, am auzit pe un „frate" german explicînd un pasaj din Scriptură în engleză, mi-am dorit arzător să fiu în scurtă vreme în stare să fac la fel. îmi amintesc de asemenea de bucuria pe care am avut-o, cîteva săptămîni mai tîrziu, de a vorbi depre salvarea lui într-o engleză mai mult sau mai puţin stîlcită unui băieţel întîlnit pe cîmp. Am început să studiez aproape douăsprezece ore pe zi; mă interesa mai ales

ebraica, dar am început şi studiul aramaicii şi m-am perfecţionat în citirea limbii idiş scrisă cu caractere de tipar rabinice; în fine, am învăţat pe de rost pasaje din Vechiul Testament în ebraică, în timpul acestui timp de studiu, mă puneam deseori pe genunchi, re-curgînd la rugăciune ca să fiu păzit de această răceală spirituală care însoţeşte de atîtea ori studiul intensiv. Progresele mele la engleză erau foarte lente. Trăind

neîncetat cu compatrioţi, vorbeam deseori limba maternă. Dar cînd, după cîteva luni, m-am mutat în Devonshire, complet despărţit de ei, progresele mele zilnice au devenit rapide. Puţin după sosirea mea la Londra, am auzit vorbindu-se despre un domn Groves, un dentist din Exeter care, din iubire pentru Domnul, părăsise o profesie care îi aducea aproape o mie cinci sute de lire sterline pe an ca să plece în Persia cu soţia şi

copiii, bazîndu-se numai pe Dumnezeu pentru resursele necesare. Lucrul acesta a făcut asupra mea o impresie profundă, şi mi-a produs o mare bucurie. L-am notat în jurnalul meu, şi l-am menţionat în scrisorile pe care le-am scris în Germania în perioada aceea.26Boală binefăcătoareîn 15 mai, am căzut bolnav, şi simptomele au fost curînd atît de grave, încît vindecarea

părea imposibilă. Totuşi, pe măsură ce corpul meu slăbea, spiritul meu era inundat de bucurie. Aveam convingerea intimă că totul era iertat, că eram cu desăvîrşire spălat şi purificat de sîngele lui Isus. Mă bucuram de o pace imensă şi-mi doream arzător să mor ca să fiu împreună cu Cristos. (Dar George Miiller s-a vinde-cat şi, la insistenţele prietenilor săi, s-a dus să se odihnească la Teign-mouth). Acolo urma să fac cunoştinţă cu cel care a

devenit mai apoi tovarăşul meu de lucru: dragul meu frate Henry Craik.Dumnezeu S-a servit de acest timp de convalescenţă la nişte prieteni ca să mă lumineze în multe privinţe. El m-a făcut să înţeleg, de exemplu, că, în lucrurile spirituale, Cuvîntul Său trebuie să fie singurul nostru ghid, Cuvîntul Său explicat prin Spiritul Sfînt care călăuzeşte în tot adevărul, ca în ziele Bisericii primare. Numai Spiritul Sfînt poate să ne înveţe

ceea ce suntem noi de la natură, să ne arate necesitatea unui Salvator, să ne facă capabili să credem în Cristos, să ne explice Scripturile, să ne ajute la predicarea Cuvîntului. De asemenea, cînd, pentru prima oară, m-am închis în camera mea ca să citesc Biblia şi să mă rog, am învăţat în cîteva ore mai multe lucruri decît în mai multe luni. Dar, în aceste clipe de conversaţie cu Dumnezeu, am primit mai ales o adevărată forţă despre care

nu ştiusem înainte, şi aceasta a fost şi cauza pentru o mare schimbare din viaţa mea. M-am pus atunci să studiez în lumina Scripturilor tot ceea ce învăţasem pînă atunci, şi am înţeles că numai ceea ce ieşea învingător din această încercare avea o valoare reală.(El studiază, mai ales, doctrina „alegerii" şi a graţiei (harului), ca şi cea a revenirii Domnului). Pînă atunci, crezusem pur şi simplu că lumea se îmbunătăţea, că lucrurile

mergeau tot mai bine, şi că, în curînd, toată rasa umană va fi convertită. Dar am descoperit că Biblia nu spune nimic asemănător, că ea nu vesteşte convertirea neamului omenesc înaintea revenirii lui Cristos, că această revenire precedă şi începe gloria Bisericii şi bucuria eternă a sfinţilor, şi că, pînă atunci, lucrurile vor fi mai mult sau mai puţin în confuzie şi haos. Am descoperit de asemenea în Cuvînt că primii creştini aşteptau revenirea

27lui Cristos şi nu moartea. Se cuvenea deci ca şi eu să-I aştept revenirea.Am înţeles că Satan caută în mod obişnuit să ne ispitească făcîndu-ne să părăsim citirea Cuvîntului şi rugăciunea atunci cînd ne-am pierdut bucuria; ca şi cum ar fi inutil să citim Scriptura atunci cînd nu ne bucurăm de ea, inutil să ne rugăm atunci cînd nu avem spirit de rugăciune. Dacă vrem ca Cuvîntul să ne procure

bucuria, trebuie să continuăm s-o citim, şi trebuie să perseverăm în rugăciune dacă vrem să căpătăm un spirit de rugăciune, căci cu cît citim mai puţin, cu atît mai puţin dorim să citim, şi cu cît mai puţin ne rugăm, cu atît mai puţin dorim să ne rugăm.Dumnezeu m-a făcut să văd că adevărata mea glorie în această lume constă în a fi dispreţuit împreună cu Cristos, sărac ca şi El. Am început de asemenea să înţeleg că nu se cuvine

servului să fie bogat, important, onorat în această lume, în timp ce Stăpînul lui a fost sărac şi dispreţuit.Activităţi misionare la LondraLa întoarcerea în seminar, am încercat să transmit fraţilor mei ceea ce primisem, şi le-am propus să avem o strîngere în toate dimineţile de la şase la opt pentru studiul Bibliei şi rugăciunea în comun. Fiecare urma să-şi exprime gîndul asupra pasajului citit. Această strîngere a fost acceptată, şi

toţi, cred eu, ne-am avut partea de binecu-vîntare din ea.Mi-a venit ideea că nu trebuia să aştept titlul de misionar ca să mă pun pe treabă; nu aveam decît să mă întorc spre evreii care locuiau în Londra. Am început deci să le distribui tractate pe care se afla adresa mea, punîndu-mă la dispoziţia lor pentru a vorbi despre lucrurile divine; m-am dus să le vestesc pe Cristos în locurile în care ştiam că se adună; citeam regulat Biblia cu

cincisprezece evrei tineri.Ezitări(Ca urmare a unor cugetări, George Miiller întreabă Societatea misionară dacă poate să o servească ca agent nesalariat pentru a predica Evanghelia evreilor şi ne-evreilor, acolo unde îl va conduce Domnul. In urma unui răspuns negativ al comitetului, George Miiller se des-28parte de Societate şi începe să

predice în Exmouth şi în Teignmouth, acolo unde îi deschide Domnul uşile).Nu puteam să accept să fiu consacrat de către nişte oameni neconvertiţi, care şi-ar atribui puterea de a-mi încredinţa o lucrare misionară. După cum Cuvîntul lui Dumnezeu este singurul nostru standard, iar Spiritul Sfînt singurul nostru învăţător, aveam obiecţii în ce privea rămînerea ataşat unei Biserici naţionale. Comparînd ceea ce cunoşteam despre

Biserica din Anglia şi cea de pe continent cu Cuvîntul lui Dumnezeu, am înţeles că toate Bisericile naţionale - prin însuşi faptul că sunt Biserici naţionale, adică lumea şi Biserica amestecate -conţin în ele însele nişte principii care se îndepărtează în mod necesar de la Cuvîntul lui Dumnezeu, dar sunt incompatibile, atîta vreme cît rămîn ca atare, cu o ascultare deplină de Sfînta Scriptură.Pastor la Teignmouth

După trei luni, mica comunitate care se formase (la Teignmouth), adică optsprezece persoane, mi-a cerut să rămîn acolo. Invitaţia lor nu făcea decît să confirme indicaţiile primite de Sus, şi am acceptat, dar rezervîndu-mi viitorul, căci nu pierdusem speranţa de a merge din loc în loc după cum m-ar călăuzi Domnul.(George Muller se instalează deci la Teignmouth şi predică în multe din oraşele şi satele

dimprejur).Iată ce consider eu ca cea mai bună pregătire pentru predicarea Cuvîntului vieţii:1. îi cer înainte de toate Domnului să mă înveţe care este subiectul despre care trebuie să vrbesc, sau pasajul din Cuvîntul Său pe care trebuie să-1 explic. Mi se întîmplă adesea ca, înainte să I-o cer, să-mi vină în minte un subiect sau un pasaj; mă apropiu atunci de Dumnezeu, rugîndu-L să mă înveţe dacă

într-adevăr la această parte din sfînta Carte trebuie să meditez; şi dacă, după ce m-am rugat, mă simt convins că trebuie s-o fac, mă opresc definitiv la ea, fiind totdată gata să iau în primire alta dacă Dumnezeu mi-o cere. Cu toate acestea, se întîmplă deseori că nu m-am oprit încă la nici un subiect înainte de a mă apropia de tronul graţiei ca să cunosc voia Domnului. în acest caz, aştept o anumită vreme în genunchi, silindu-mă să ascult vocea Spi-

29ritului Sfînt pentru a fi dirijat de El. Dacă, în timp ce sunt încă prosternat, sau după ce m-am rugat, îmi vine în minte un subiect, un text, cerf poate de mai multe ori, lui Dumnezeu ca să-mi arate dacă trebuie să-1 expun ascultătorilor; continuu mai ales să mă rog atunci cînd, omeneşte vorbind, este un subiect special. Dacă, după ce m-am rugat, spiritul meu este liniştit, trag concluzia că acesta este textul pe care mi-1 dă

Dumnezeu, fiind totodată gata să-1 las pentru a lua un altul, ca în cazul precedent, dacă El mă face să văd că m-am înşelat. Alteori mi se întîmplă nu numai să nu am nici un subiect înainte de a mă ruga, dar chiar să nu fiu mai hotărît asupra alegerii unui text după ce m-am rugat o dată, de două ori şi chiar de mai multe ori. Mărturisesc că altădată această incertitudine mă făcea din cînd în cînd să fiu foarte nedumerit; dar, timp de peste cincisprezece

ani, I-a plăcut în general Domnului să mă păstreze în pace. în acele momente, îmi continui citirea regulată şi susţinută din Scriptură, cerînd lui Dumnezeu să-mi facă cunoscut un text; îmi las chiar din cînd în cînd Biblia deoparte ca să mă rog pînă ce m-am fixat asupra alegerii unui su-biect. Uneori am citit cinci, zece, şi chiar pînă la douăzeci de capitole pînă ce I-a plăcut Domnului să-mi asculte rugăciunea; uneori chiar am

plecat la adunare în aceeaşi incertitudine, şi doar la cîteva minute înaintea predicării îmi dădea Domnul să mă fixez definitiv asupra pasajului din Scriptură la care trebuia să meditez. Dar ajutorul Său nu mi-a lipsit niciodată, după ce l-am căutat cu grijă şi în special prin rugăciune. Predicatorul nu poate cunoaşte starea diferitelor persoane ca-re-1 ascultă, nici ceea ce cere această stare, numai Dumnnezeu ştie ceea ce li se

potriveşte; dacă deci servul renunţă la propria lui înţelep-ciune, Stăpînul său îl va ajuta; dar dacă vrea să se lase condus de propriile lui lumini, nu e de mirare că lucrările lui rămîn fără rezultate.2. După ce am primit textul, cer Domnului să mă înveţe prin Spiritul Său Sfînt în timp ce meditez la pasajul pe care vreau să-1 dezvolt în public. Am găsit că cea mai bună metodă este să meditez cu pana de scris în mînă şi să fac în

scris o schiţă, sau ideile principale, după cum mă luminează Dumnezeu asupra conţinutului Cuvîntului Său. Ca să obţin claritate, mă servesc de originale şi de cîteva traduceri bune în alte limbi, şi mi se întîmplă foarte rar să fi recurs la alte mijloace; marele meu mijloc de ajutor este rugăciunea. N-am întreprins niciodată în acest spirit de rugăciune studiul cutărei sau cutărei30

porţiuni din adevărul lui Dumnezeu fără să capăt vreo lumină asupra subiectului. Dar am găsit deseori foarte dificil acest mod de meditaţie; slăbiciunea cărnii, neputinţele fizice, multitudinea ocupaţiilor şi, mai presus de toate, lipsa de fidelitate faţă de Domnul sunt nişte obstacole pe care nu le-am trecut totdeauna.3. După ce m-am rugat şi am meditat asupra subiectului pe care l-am cerut, dorinţa mea este să mă las complet în

mîinile Domnului, îi cer să-mi reamintească ceea ce m-a făcut să înţeleg.Trebuie totuşi să adaug că există pentru lucrarea publică cu Cuvîn-tul o pregătire şi mai bună decît cea pe care tocmai am arătat-o. A trăi într-o comuniune statornică şi adevărată cu Domnul, a avea fără încetare spiritul ocupat cu meditarea asupra adevărului, astfel ca, fără efort, să dobîndim hrană pentru alţii, şi cunoaşterea gîndului Domnu-

lui despre subiectul din Cuvînt pe care vrem să-1 dezvoltăm, iată aici, fără tăgadă, cea mai bună stare sufletească. Deşi nu am făcut această experienţă decît într-o măsură foarte mică, dorinţa mea este totuşi să devin acea persoană din care, în orice împrejurare, „să curgă izvoare de apă vie"..Cît despre predicarea însăşi, experienţele pe care le-am făcut în cursul ultimilor optsprezece ani mi-au arătat că e mai bine să explic Scriptura

într-o înlănţuire logică, şi chiar să mă ocup din cînd în cînd de o evanghelie sau de o epistolă de la un capăt la altul. Acest mod de învăţare poate avea loc în două feluri: se poate intra minuţios în toate amănuntele subiectului, după cum se poate şi da numai planul general, pentru ca ascultătorii să înţeleagă sensul, şi legătura care există între diferitele părţi ale întregului. Cel care explică Cuvîntul trebuie să vorbească pentru Dumnezeu, în vederea

eternităţii, dar învăţăturile pe care le dă vor avea prea puţin efect dacă el nu încearcă să fie simplu. Nici elocvenţa, nici profunzimea gîndurilor nu dau pe marele predicator, ci adevărata spiritualitate, o viaţă de rugăciune şi de meditaţie sunt cele care fac din el un vas de cinste în casa Stăpînului şi îl fac folositor atît pentru convertirea sufletelor, cît şi pentru edificarea lor.Chestiuni privitoare la botez(în aprilie 1830, trei surori în

Cristos discută înaintea lui despre31chestiunea botezului, apoi se referă la el).„Nu văd de ce să mă botez din nou, am zis eu. - Dar aţi fost botezat? m-a întrebat sora care ceruse botezul. - Da, am zis eu, cînd eram copil. - Aţi studiat vreodată Scriptura cu privre la acest punct, şi v-aţi rugat privitor la aceasta? - Nu, n-am făcut-o. - Ei bine, aş vrea să vă rog să nu spuneţi nimic despre

această chestiune cîtă vreme n-aţi cercetat Cuvîntul lui Dumnezeu". I-a plăcut Domnului să-mi dezvăluie importanţa acestei observaţii, şi imediat am început să studiez în profunzime chestiunea, recitind Noul Testament în întregime şi rugîn-du-mă neîncetat lui Dumnezeu ca să mă lumineze. De abia m-am pus pe treabă, că în faţa mea s-au şi ridicat o serie de obiecţii:1. Deoarece nişte oameni sfinţi ai lui Dumnezeu, nişte oameni

luminaţi au păreri deosebite în această chestiune, nu dovedeşte lucrul acesta că este imposibil să ajungi la o concluzie satisfăcătoare în starea de nedesăvîrşire a Bisericii? - La aceasta am răspuns: „Deoarece Spiritul Sfînt este Călăuzitorul celor credincioşi, astăzi ca şi odinioară, de ce n-aş putea să cunosc gîndul Domnului asupra acestui punct, aşa cum este el revelat în Cuvîntul Său?"2. Foarte puţini dintre

prietenii mei sunt botezaţi, majoritatea se opun botezului adulţilor, şi dacă adopt acest fel de botez, îmi vor întoarce spatele. - La aceasta am putut să răspund: „Chiar dacă toţi oamenii m-ar părăsi, ce contează! Important este să mă primească Domnul Isus".3. „Dacă te laşi botezat, cu siguranţă că o să pierzi jumătate de salariu". - Aici mi-am zis: Cîtă vreme voi fi credincios Domnului, El nu va permite să duc lipsă de ceva.

4. „O să fii numit baptist; o să fii considerat ca unul dintre ei, şi tu nu poţi aproba în întregime modul lor de a vedea lucrurile". - Dacă mă las botezat, lucrul acesta nu implică deloc că trebuie să urmez în toate pe cei care practică botezul adulţilor.5. „Iată că sunt mai mulţi ani de cînd predici. A te lăsa botezat înseamnă a mărturisi public că, pînă aici, te aflai în rătăcire". - Răspunsul meu la acest punct a fost următorul:

Mai bine să mărturisesc o eroare, o rătăcire, decît să rămîn în ea.6. „Chiar dacă botezul adulţilor este scriptural, deoarece el trebuie să urmeze după convertire, acum este prea tîrziu să te laşi botezat". -32La această obiecţie am răspuns că era mai bine să ascult mai tîrziu de poruncile Domnului decît să n-ascult deloc de ele.I-a plăcut Domnului în marea Sa milă să-mi dea voinţa să mă

supun învăţăturilor Cuvîntului Său de îndată ce le înţelegeam. Mi-am continuat deci studiul asupra botezului în condiţiile voite: adică cu acest gînd bine fixat: Voi face voia Sa.După ce m-am hotărît să mă supun de îndată ce se va face lumină pentru mine, n-a durat mult timp pînă să-mi dau seama că botezul este pentru cei credincioşi, şi că, potrivit Scripturii, el se practica prin cufundare. Puţin după aceea am fost deci botezat, ceea ce

mi-a dat o mare pace. De atunci, n-am regretat niciodată decizia luată.Voi adăuga două cuvinte despre rezultatele deciziei mele în ce priveşte obiecţiile care mi se iviseră în minte pe cînd studiam chestiunea în lumina Scripturii.1. în ce priveşte prima mea obiecţie, am primit acum convingerea că, dintre toate adevărurile din Biblie, nici unul nu este atît de clar revelat ca botezul credincioşilor, nici

chiar îndreptăţirea prin credin-ţă; subiectul a fost încîlcit şi făcut neclar de către nişte oameni care n-au vrut să ia Scriptura ca singura regulă a credinţei lor.2. Nici unul dintre adevăraţii mei prieteni în Domnul nu m-a părăsit aşa cum presupuneam, şi de atunci aproape toţi au fost botezaţi.3. Deşi faptul botezării mele mi-a adus o oarecare pierdere la bani, cu toate acestea, Domnul n-a permis o pierdere

reală, chiar în ceea ce priveşte bunurile trecătoare; ceea ce am pierdut pe o parte, El mi-a dat pe altă parte. în sf îrşit, exemplul meu a fost urmat de un mare număr de credincioşi care, după ce au cercetat chestiunea botezului, s-au su-pus din convingere acestei porunci. După ce-am fost luminat cu privire la lucrul acesta, am fost călăuzit să vorbesc despre el, şi de şai-sprezece ani de cînd sunt în Bristol, peste opt sute de

persoane au fost botezate în mijlocul nostru.în 15 septembrie 1837, el scria: „Printre cei cu care am avut discuţii se afla E.W., care nu ni s-a putut alătura, deoarece nu credea că botezul celor credincioşi este conform Scripturii. Miercurea trecută, ea asistase la botezul cîtorva persoane. Am predicat despre această temă, ceea ce nu mai făcusem de peste doi ani; ea a fost deplin convinsă de Cuvînt, şi acum cere botezul. Ea se

gîndea că, deoarece fusese bote-33zată cu Spiritul Sfînt, nu mai avea nevoie de botezul cu apă. Dar a-ceastă dificultate a dispărut, căci ea îşi dă acum seama că obiecţia ei nu poate fi susţinută pe baza Scripturii" (Fap.lO:44-47).în jurul Sfintei Cineîn timpul aceleiaşi veri, mi s-a părut potrivit Cuvîntului să frîng pîinea în fiecare primă zi a săptămînii, după exemplul

apostolilor. Iată cîteva gînduri cu privire la Sfînta Cină:1. Primii discipoli luau Cina în fiecare duminică (Fap.20:7).2. Cei care iau Cina afirmă participarea lor la toate binefacerile do-bîndite prin moartea Domnului, şi comuniunea lor reciprocă (l.Cor. 10:16,17). în timpul acestui serviciu trebuie să domnească cea mai mare libertate pentru exercitarea darurilor de învăţătură şi de îndemnare, pentru rugăciune şi

pentru daruri ale graţiei (Rom.l2:4,8; Ef.4: 11-16). Cum ar putea darurile fiecăruia să fie practicate spre folosul tuturor, dacă o singură persoană ar face această lucrare?Potrivit lui Efeseni 4 şi Romani 12, trebuie ca Spiritul Sfînt să poată acţiona liber prin cutare sau cutare frate pe care crede El de cuviinţă să-1 folosească, valorificînd darul pe care i 1-a încredinţat Domnul. Prin urmare, fraţii au avut

libertatea de a putea da îndemnuri în unele adunări, atunci cînd aveau ceva de zis care să fie de folos altora.Mai tîrziu, la 28 august 1837, el va scrie: „La începutul lucrării noastre în Bristol, fratele Craik şi cu mine ne-am adunat ca biserică cu cîţiva copii ai lui Dumnezeu în capela Betesda; n-am vrut altă bază decît Cuvîntul scris, fără nici un regulament eclezistic. Am convenit de la început ca, cu ajutorul Domnului, să

verificăm orice lucru prin Cuvîntul lui Dumnezeu, să nu admitem şi să nu păstrăm decît ceea ce ar putea fi dovedit de Scriptură. Această hotărîre a fost luată cu sinceritatea inimii, deşi cu multă slăbiciune, în data de 13 august 1832. Prin urmare, nefiind deplin clarificaţi în privinţa chestiunii: trebuie să fie primiţi la Cină numai cei care au fost botezaţi după ce au crezut, sau să fie primiţi fără deosebire toţi credincioşii, nu s-a hotărît

nimic cu privire la aceasta. Domnul m-a făcut să înţeleg că trebuie să-i primim pe toţi cei pe care i-a primit Cristos, fără deosebire de măsura de graţie sau de cunoştinţă pe care puteau s-o fi dobîndit (Rom.l5:7).Capitolul 4A trăi în doi... prin credinţăCăsătorieîn acelaşi an 1830, după un timp de rugăciune şi de cercetare personală, am ajuns la convingerea că era

preferabil pentru mine să mă căsătoresc. N-am regretat niciodată această decizie, nici alegerea pe care am fost menit s-o fac. Vreau să-I spun aici lui Dumnezeu toată recunoştinţa mea pentru faptul că m-a făcut să găsesc în domnişoara Mary Groves (sora dentistului din Exeter despre care am vorbit deja) soţia dorită.Iată cum s-a întîmplat totul. Cînd am părăsit Londra, la sfîrşitul anului 1829, un frate în Cristos mi-a dat o carte de

vizită cu adresa domnişoarei Paget din Exeter, o creştină binecunoscută, pentru ca să mă duc s-o văd. Domnişoara Paget mi-a cerut să mă duc să predic în Poltimore, un sat mic de lîngă Exeter, în localul pe care-1 amenajase ea, şi unde domnul Groves predicase o dată pe lună înainte de a pleca ca misionar la Bagdad. Am acceptat cu zel această ofertă. Ea mi-a dat adresa unui anume domn Hake unde puteam să găzduiesc cînd so-

seam de la Teignmouth. Acest domn conducea un pension pentru copii la Northernhay-House, fosta reşedinţă a lui A.N. Groves.în ziua respectivă, am bătut la uşa domnului Hake. Soţia lui era bolnavă de multă vreme, şi domnişoara Groves se ocupa de menaj. După prima mea predică la Poltimore, am fost invitat să revin în luna următoare; am acceptat. Această a doua vizită a adus o invitaţie de a predica la fiecare

opt zile în Exeter, astfel că în fiecare săptămînă poposeam la domnul Hake.Pînă atunci aproape că mă hotărîsem să nu mă căsătoresc, ca să am toată libertatea necesară de deplasare pentru servirea Domnului. Dar, după cîteva luni de experienţă pastorală, am văzut că, din mai multe motive, era preferabil ca un pastor tînăr de cel puţin douăzeci şi cinci de ani să fie căsătorit. în momentul acela s-a pus pentru mine chestiunea

unei tovarăşe de viaţă, şi mi-a venit în minte domnişoara35Groves. Singurul obstacol era că nu puteam suporta ideea de a-i lua domnului Hake singurul ajutor capabil şi devotat de care avea atîta nevoie. M-am rugat îndelung cu privire la acest subiect, fără să pot lua o hotărîre.Iată ce m-a făcut să vorbesc domnişoarei Groves: aveam motive să cred că mă iubeşte; era deci potrivit să-i fac o

cerere în căsătorie, chiar dacă, acţionînd astfel, puteam să par egoist în faţa dragului meu prieten Hake. Puteam de altfel să-I cer lui Dumnezeu ca să facă ca el să-şi găsească un alt ajutor calificat. în 15 august, după ce m-am rugat multă vreme cu privire la lucrul acesta, am scris domnişoarei Groves, cerîndu-i să devină soţia mea. în ziua de 19, cînd am trecut pe la domnul Hake în drum spre Exeter, ea m-a acceptat ca soţ. Primul lucru pe

care l-am făcut a fost să cădem amîndoi pe genunchi, ca să implorăm binecuvîntarea lui Dumnezeu asupra noastră şi asupra planurilor noastre de unire.După două sau trei săptămîni, ca urmare a ascultării rugăciunilor noastre, Domnul ne făcea să găsim persoana care putea să conducă gospodăria domnului Hake, şi căsătoria noastră a avut loc la puţin timp după aceea: 7 octombrie. A fost o ceremonie

dintre cele mai simple. Ne-am dus la biserică pe jos; ospăţul de nuntă n-a fost mare, dar, după amiază, cîţiva prieteni creştini s-au adunat la domnul Hake, şi am comemorat împreună moartea Domnului. A doua zi, am luat diligenta pentru Teignmouth.Domnişoara Groves primise o educaţie excelentă şi o bună instruire; ea stăpînea bine franceza, începuse latina şi ebraica. Era o artistă; picta drăguţ, era o bună muziciană,

era expertă în lucrări de interior şi mai ales în lucrul cu acul. Dar mai presus de toate, şi acesta era lucrul esenţial, îl iubea pe Dumnezeu şi nu avea decît o singură ambiţie: să-L servească.A trăi prin credinţăLa puţină vreme după căsătoria noastră, am început să simt o oarecare nesiguranţă cu privire la salariul pe care-1 primeam. Aveam oare dreptul să-1 accept? El provenea din închirierea băncilor din capelă.

Dar această închiriere era vădit împotriva învăţăturii Cuvîn-L36tului lui Dumnezeu, deoarece fratele sărac nu-şi putea plăti un loc la fel de bun ca cel bogat (Iac.2:16). Suma datorată pentru locul pe bancă era percepută în fiecare trimestru. La o dată fixă, fratele sărac putea să se simtă neplăcut; el nu putea deci să dea cu bucurie, aşa cum cere Dumnezeu. Ştiam că aceasta

era situaţia pentru mai mulţi. Şi apoi, această închiriere a băncilor putea să fie o capcană pentru pastor. îmi dădusem seama de asta cînd se pusese pentru mine chestiunea botezu-lui, şi cînd cele treizeci de lire sterline vărsate de unul dintre membri mă făcuse să ezit o clipă. Pentru toate aceste motive, m-am hotărît să renunţ la această închiriere, şi mi-am anunţat hotărîrea la sfîrşitul lui octombrie după ce am citit capitolul 4 din epistola către f

ilipeni. Dacă sfinţii ar vrea să mă ajute prin daruri de bunăvoie în bani sau în natură, le-aş accepta bucuros, oricît de mici ar fi ele. După cîteva zile, gîndindu-mă că acest mod de a face ar putea lua mult timp, atît mie, cît şi donatorilor mei, că pe altă parte cei săraci ar putea şovăi să-şi aducă cei cîţiva bănuţi ai lor, privilegiu de care nu trebuiau să fie lipsiţi, şi că în fine unii ar da poate mai mult dacă nu le-aş cunoaşte numele, m-am hotărît să

recurg la o cutie cu o deschizătură pusă la intrare. Deasupra, o scriere anunţa că cel care dorea să ofere ceva pentru mine putea s-o depună în această cutie.în anumite ocazii, îmi împărtăşisem nevoile mele fraţilor şi surorilor care mi-o ceruseră, pentru că desele mele călătorii atrăgeau după ele cheltuieli mai mari decît ceea ce primeam. Dar mi s-a părut că lucrul acesta nu se cuvenea. M-a hotărît deci să nu-1 mai

fac. Dar ca să iau această decizie înaintea lui Dumnezeu îmi trebuia mai multă graţie decît ca să renunţ la salariul meu.Du-te, vinde ce aiCam prin această perioadă, Domnul ne-a dat, soţiei mele şi mie, o măsură suficientă din graţia Sa pentru a ne putea supune literal poruncii lui Isus: „Vindeţi-vă averile şi daţi milostenie" (Lc.l2:33). Cu această ocazie, ne-am sprijinit mai ales pe Matei 6:19-34 şi pe

Ioan 14:13-14. Ne-am hotărît să ne punem încrederea în Domnul.în marea Sa bunătate, Dumnezeu ne-a ajutat să rămînem fideli hotărîrilor pe care tocmai le-am enumerat, hotărîri luate sub privirea37Sa. Această ascultare de poruncile Sale ne-a permis să-I contemplăm minunata Sa iubire şi să experimentăm grija pe care o are El pentru copiii Săi pînă în cele mai mărunte

lucruri; ea ne-a ajutat de asemenea să deosebim în El, ca niciodată înainte, pe Cel care aude rugăciunea. Redau mai jos cîteva dintre experienţele pe care le-am făcut în acea perioadă, pentru că ele arată cum îi place Domnului să acţioneze cu noi, şi pentru că lucrul acesta poate să-i încurajeze pe fraţi.în 18 noiembrie 1830, nu ne mai rămîneau decît vreo opt şilingi. în dimineaţa acelei zile, pe cînd ne rugam, soţia mea şi

cu mine, Domnul mi-a reamintit starea pungii mele cu bani, astfel că I-am cerut să ne trimită nişte bani. Cam după patru ore, mă găseam la o soră din Bishopsteignton care mi-a zis: „Aveţi nevoie de bani?" I-am răspuns la întrebare reamintindu-i că după ce-am renunţat la salariu, hotărîsem să nu mai vorbesc despre nevoile mele decît Domnului. „El mi-a zis să vă dau ceva", a reluat ea. „Asta mi-a răspuns acum vreo cincisprezece zile

atunci cînd L-am întrebat ce-aş putea face pentru El; în ultima duminică, lucrul acesta mi-a revenit în memorie cu putere şi nu m-a părăsit, şi n-am putut să nu vorbesc despre asta fratelui P.". Inima mea era plină de bucurie constatînd fidelitatea lui Dumnezeu, dar mi se părea că este mai bine să nu spun acestei surori dragi situaţia în care ne aflam, de teamă ca lucrul acesta să nu-i influenţeze darul. Eram de altfel sigur că dacă gîndul

venea de la Dumnezeu, ea nu putea face altceva decît să-1 pună în execuţie. Am schimbat deci subiectul; dar, cînd am plecat, ea mi-a dat două guinee (1 guinee = 1 liră şi un şiling). îl invit pe cititor să admire împreună cu mine bunătatea Domnului. El nu a permis la început ca credinţa noastră să fie pusă la o încercare prea dură, dar ne-a făcut să înţelegem voia Sa lămurită de a ne ajuta totdeauna.La începutul lui decembrie, m-

am dus la Collumpton unde am predicat în mai multe rînduri, precum şi într-un sat din vecinătate. în timpul călătoriei la întoarcere, noaptea tîrziu, vizitiul nostru a rătăcit drumul. De îndată ce-am descoperit greşeala, şi cum eram lîngă o casă, mi-a trecut prin minte că Dumnezeu permisese această rătăcire pentru vreun motiv oarecare. Deci, după ce-am trezit oamenii, m-am oferit să dau omului ceva dacă voia să ne repună pe drumul bun. El a

acceptat. Am mers cu el înaintea cabrioletei, şi am început să-i vor-38besc despre Dumnezeu, fapt ce m-a făcut să descopăr că tovarăşul meu era un renegat groaznic. Fie ca Dumnezeu, în bunătatea Sa, să binecuvînteze cunvintele pe care i le-am adresat în acea noapte*.Astfel s-a încheiat anul 1830 în timpul căruia Dumnezeu ne-a satisfăcut cu generozitate toate nevoile, chiar dacă, la început,

nu aveam nici o siguranţă, omeneşte vorbind, de a primi un singur şiling. N-am pierdut deci nimic în domeniul material dacă m-am supus poruncilor conştiinţei mele, ba dimpotrivă; iar în domeniul spiritual, am fost binecuvîntat din belşug. Mai mult, Dumnezeu a binevoit să Se ser-vească de mine ca să-Şi facă lucrarea.12 iunie, Ziua Domnului. - Joia trecută, l-am însoţit pe fratele Craik la Torcuay pentru

predicare. Nu luasem cu mine decît trei şilingi, şi lăsasem şase soţiei mele. Domnul 1-a îndemnat pe un frate să ne ofere găzduire peste noapte. Cînd m-am întors acasă, soţia mea nu mai avea decît trei şilingi, şi nu mai intrase nici un ban, deşi eu înfăţişasem Domnului în mai multe rînduri nevoile noastre.A trecut ziua de sîmbătă, şi tot nimic! Nu ne mai rămîneau decît nouă peni. în acea dimineaţă, ne-am rugat încă o

dată şi am aşteptat izbăvirea. Nu mai era decît puţin unt pentru micul dejun, de-ajuns pentru fratele E. şi o rudă care locuiau sub acoperişul nostru şi cărora nu le spusesem nimic despre împrejurări pentru ca să nu se simtă jenaţi, îndată după serviciul de dimineaţă, fratele Y. a deschis cutia şi mi-a dat imediat conţinutul, două lucruri pe care nu le făcea în mod obişnuit. El mi-a explicat că soţia lui şi cu el nu putuseră dormi în noaptea precedentă,

deoarece erau obsedaţi de gîndul că noi ne aflam poate în nevoie. Dar eu, după ce m-am rugat de mai multe ori fără să fi primit răspuns, cerusem Domnului să-1 facă pe Fratele Y. să simtă că aveam nevoie de bani şi astfel să se ducă să deschidă cutia. în ea se afla o liră, opt şilingi, zece peni şi jumătate.Avem o mare bucurie prin această nouă izbăvire, şi-L lăudăm pe Dumnezeu din toată inima noastră.

"* După opt ani, omul care ne servise drept ghid a venit să mă caute şi, găsindu-mă, mi-a zis că devenise creştin şi că începuse să mediteze la salvarea lui în timp ce-i predicam Cuvîntul. Fie ca Domnul să ne înve{e prin aceasta că noi, atunci cînd EI permite anumite împrejurări, să ne întrebăm: De ce? Acest lucru să încurajeze creştinii să semene fără să se lase doborîţi de oboseală, chiar dacă nu pot

vedea recolta decît după opt ani.3919 noiembrie. - Nu aveam cu ce să plătim chiria lunară, dar Domnul ne-a trimis astăzi paisprezece şilingi şi şase peni. Aş face aici observaţia că nu facem niciodată datorii, lucru pe care îl credem contrar învăţăturii Scripturii (Rom.l3:8). Noi deci nu avem cont la croitor, la cizmar, la băcan, la măcelar, la brutar, etc, noi plătim peşin tot ceea ce

cumpărăm. Am prefera mai degrabă să suferim decît să contractăm vreo datorie. Ştim deci totdeauna exact ceea ce avem şi ceea ce avem dreptul să dăm. Copilul lui Dumnezeu care va citi aceste rînduri să studieze această chestiune cu rugăciune. Ştiu că multe încercări vin peste creştini din faptul că nu se conformează învăţăturii date cu privire la aceasta în capitolul 13 din epistola către romani.Către sfîrşitul vieţii sale, G.

Muller scrie:Ţin să declar aici că dacă s-a întîmplat să fim fără bani şi să avem pe masă ultima bucată de pîine, totuşi nu s-a întîmplat niciodată ca punîndu-ne la masă să ne lipsească hrana substanţială. Mă simt obligat să spun lucrul acesta, şi o spun cu bucurie. Stăpînul meu a arătat totdeauna o mare bunătate faţă de mine; şi dacă astăzi aş avea din nou de ales cel mai bun mod de a trăi, iar Dumnezeu mi-ar da graţia să

fac aşa, aş alege din nou cum am făcut pînă acum.Citind aceste relatări cu răspunsuri la rugăciune, cititorul va presupune poate că eu am o capacitate spirituală care depăşeşte media şi că din cauza aceasta ne acordă Dumnezeu favoarea Sa. Dar adevăratul motiv este că dacă noi ne punem viaţa în acord cu gîndul Domnului, suntem binecuvîntaţi şi în binecuvîntare. Dar noi ne conformăm viaţa la ceea ce

cere El, iar Lui îi face plăcere să-Şi vadă copiii ducîn-du-se ia El (Mt.6); de asemenea, deşi sunt slab şi pot să greşesc în multe privinţe, El mă binecuvîntează în acest punct anume, şi nu mă îndoiesc că va continua să mă binecuvînteze atîta timp cît mă va face capabil să-I împlinesc voia.în 31 decembrie 1831 am aruncat o privire asupra anului scurs, tre-cînd în revistă în inimile noastre bunătăţile lui Dumnezeu cu privire la noi şi

modul în care Se îngrijise de toate nevoile noastre. La această dată, ne rămîneau în mînă zece şilingi, şi puţin după aceea, Dumnezeu, în providenţa Sa, ne-a cerut înapoi această mică sumă, astfel că nu ne mai rămînea nimic. Astfel s-a terminat anul în care n-am cerut nimic nimănui; Domnul avusese grijă de noi şi ne trimisese exact trei

40

sute şi o liră, optsprezece şilingi, opt peni, alimente şi haine în valoare de douăzeci de lire sterline. Dacă menţionez aceste amănunte este ca să arăt că nu pierdem niciodată nimic atunci cînd ne supunem lui Dumnezeu. Dacă mi-aş fi avut salariul regulat, n-aş fi fost aşa de impresionat, şi am cea mai mare bucurie să subliniez lucrul acesta. Căci scopul acestor rînduri este preamărirea Numelui Său, pentru ca tovarăşii mei de

pelerinaj să poată fi încurajaţi să se încreadă în El.7 ianuarie 1832. - Am cerut în mai multe rînduri Domnului, astăzi şi ieri, să aibă grijă de nevoile noastre materiale, ca să ne putem plăti chiria lunară. La ora 11 seara, un frate ne-a adus nouăsprezece şilingi, şase peni... dovadă că acţiunea Stăpînului nostru nu este limitată la anumite ore.14 ianuarie. - în această dimineaţă, n-am avut decît pîine la ceai. Este a doua oară

cînd se întîmplă lucrul acesta de cînd trăim numai prin credinţa în Isus. Avem acasă patruzeci de lire sterline destinate plătirii a două poliţe pe termen destul de lung, dar aceşti bani nu ne aparţin şi am prefera mai degrabă să suferim decît să ne atingem de ei. îl binecuvîntez pe Dumnezeu care mă ajută să fiu mai fidel în aceste lucruri decît eram altădată. Odinioară, m-aş fi folosit de aceşti bani zicîndu-mi că am vreme să-i pun la loc

pînă la scadenţă. Astăzi, prefer să privesc la Tatăl meu ceresc. Şi El n-a îngăduit să fiu deza-măgit. Noi am primit efectiv doi şilingi, apoi cinci, pe cînd nu mai aveam decît trei şilingi şi o bucăţică de pîine.Vindecat prin credinţă18 februarie. — în această după-amiază am avut o hemoragie mare la stomac; am pierdut mult sînge. îndată după aceea, m-am simţit foarte fericit.19 februarie. - în această

dimineaţă, ziua Domnului, au venit doi fraţi ca să mă întrebe ce urma să decid: cîţiva fraţi aveau obiceiul de a merge să predice în patru sate din împrejurime, dar în această dimineaţă unul din ei trebuia să rămînă ca să mă înlocuiască. Ce să fac? Le-am cerut să revină după o oră pentru a primi răspunsul. Domnul mi-a dat atunci destulă credinţă ca sâ mă scol şi să mă îmbrac, şi m-am hotărît să mă duc la capelă.

Am primit forţele necesare pentru41a mă duce acolo. Capela era foarte aproape de noi, totuşi a trebuit să fac apel la toată energia mea ca să ajung pînă acolo. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am putut să predic cu o voce puternică ca de obicei, şi destul de mult timp. La ieşirea din biserică, un doctor dintre prietenii mei a venit la mine şi m-a rugat să nu fac şi după-amiază acelaşi

lucru; se temea că lucrul acesta ar putea să aibă urmări grave. I-am răspuns că şi eu mă temeam că voi face o mare imprudenţă, dacă Domnul nu mi-ar fi dat destulă credinţă pentru ca să acţionez. După-amiază am predicat din nou, şi acest prieten a venit să mă roage fierbinte ca să mă îngrijesc şi să nu mai predic şi seara. Cu toate acestea, avînd credinţă înde-ajuns pentru a o face, am predicat din nou pentru a treia oară, simţindu-

mă mai tare după fiecare serviciu, ceea ce arăta din prisos că Dumnezeu mă conducea.în această perioadă am început să mă rog fără condiţii pentru copiii lui Dumnezeu bolnavi, ca să primească binecuvîntarea sănătăţii - ceea ce n-aş mai putea face acum -, şi aproape totdeauna am fost ascultat. Deja în 1829, la Londra, fusesem vindecat, ca răspuns la rugăciune, de o infirmitate fizică de care sufeream de

multă vreme; această infirmitate n-a mai apărut după aceea. îmi explic astfel aceste lucruri: Domnul a vrut fără îndoială să-mi dea în aceste împrejurări darul credinţei, astfel că puteam să vin înaintea Lui cu cererile mele fără nici o condiţie restrictivă şi să aştept răspunsurile. Mi se pare că diferenţa între darul şi graţia credinţei este următoarea: prin darul credinţei, pot face un lucru sau să cred că el se va

împlini; dar nu e păcat dacă nu acţionez în consecinţă sau dacă nu cred. Cît despre graţia credinţei care ne face capabili să facem un lucru sau să credem că se va împlini, el este bazat pe Cuvîntul lui Dumnezeu, şi va fi păcat dacă nu acţionăm în consecinţă sau dacă nu credem. Astfel, trebuie un dar al credinţei ca să crezi că o persoană foarte bolnavă şi pierdută din punct de vedere omenesc îşi va recăpăta sănătatea, căci nu există

promisiuni cu privire la lucrul acesta (în Scriptură); dar pentru a crede că Dumnezeu îmi va da tot ce e necesar vieţii dacă caut mai întîi Regatul (împărăţia) lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, e de-ajuns ca să exercit graţia credinţei, căci promisiunea există în Scriptură (Mt.6:33).Capitolul 5BristolApelul8 aprilie 1833. - Am avut astăzi sentimentul foarte viu că

lucrarea mea era terminată în Teignmouth.13 aprilie. - La întoarcerea mea din Torquay unde mă dusesem să predic, am găsit o scrisoare de la fratele Craik. El mă roagă să mă duc la Bristol ca să-1 ajut; şi, după ceea ce scrie, am impresia că locul meu este mai bine acolo decît aici. „Doamne, arată-mi calea!..." Mă tem să nu fie ceva carnal la gîndul acestei posibile plecări...14 aprilie. - Am răspuns fratelui Craik că voi pleca dacă

va vrea Domnul... Simt că trebuie să le spun fraţilor mei despre lucrul acesta; ceea ce vor zice mă va ajuta poate să discern gîndul Domnului. în orice caz, ei se vor ruga pentru mine.La Bristol22 aprilie. - Am predicat în această dimineaţă în Bristol la „Gideon Chapel". Deşi această predică a provocat nişte clevetiri şi defăimări, I-a plăcut Domnului să binecuvînteze prin ea mai multe persoane şi

să Se servească chiar de defăimări pentru ca sufletele să vină să-I asculte Cuvîntul. După-amiază, am predicat la capela Pithay, şi mulţi au fost atinşi; ca urmare, mai mulţi oameni au venit să ne audă predicînd, pe fratele Craik şi pe mine. Voi aminti numai convertirea unui tînăr, un beţiv, care se ducea să-şi cumpere alcool, cînd un prie-ten 1-a întîlnit şi i-a spus să vină să asculte un străin. Aşa a făcut, şi s-a convertit. Prin

urmare, n-a mai pus piciorul în circiumă...16 mai. - Am predicat pentru ultima oară la Bishopsteignton şi mi-am luat rămas-bun de la fraţi.21 mai. - Am început să-mi iau rămas-bun de la fraţii din Teignmouth, făcînd vizite unora şi altora.7 iulie. - Fratele Craik şi cu mine tocmai am primit două scrisori43din Bristol. Fraţii ne acceptă

oferta în condiţiile pe care le-am pus noi: adică, pentru moment, noi ne vom face lucrarea în mijlocul lor fără să fim consideraţi ca pastorii lor, şi de asemenea, dacă este voia lui Dumnezeu, fără să ne supunem vreunui regulament existent în mijlocul lor; în sfîrşit, va fi desfiinţată şi plătirea locurilor. Cît despre nevoile noastre materiale, vom umbla cum am făcut-o pînă acum în Devonshire.15 august. - Am avut la

Bethesda o adunare cu comitetul: un frate, patru surori, fratele Craik şi cu mine, şapte în total, şi am constituit o Adunare de fraţi fără program, fără regulament, decît acela de a ne lăsa călăuziţi numai de Domnul prin Cuvîntul Său.Holera17 august. - în această dimineaţă, de la ora şase la opt, adunare de rugăciune din cauza epidemiei de holeră. Erau prezente două-trei sute de persoane.

24 august. - Ravagiile epidemiei par să se agraveze şi să devină tot mai înspăimîntătoare. Avem toate motivele să credem că mulţi mor în fiecare zi la Bristol. Niciodată înainte n-am înţeles ca acum ce înseamnă să fii chiar în vecinătatea morţii. Dacă Domnul nu ne păzeşte în această noapte, mîine nu vom mai fi pe pămînt printre cei vii. Este ora şase seara. încă un pahar! Au fost mai multe în ziua de azi. Mă încredinţez în

mîinile Tale, Tată! Iată-mă înaintea Ta, eu, copilul Tău nevrednic. Dacă aş muri în această noapte, singura mea speranţă, singura mea încredere ar fi în sîngele lui Isus Cristos, care a murit pen-tru iertarea numeroaselor mele păcate. El m-a spălat în chip desăvîr-şit, şi eu sunt acoperit de dreptatea divină. Pînă acum, nici unul dintre creştinii în mijlocul cărora lucrăm fl-a fost atins de holeră. G. Muller va adăuga mai tîrziu: Unul singur

a murit, după cîtva timp, ca urmare a consecinţelor acestei boli. Ţin să notez aici că fratele Craik şi cu mine am vizitat bolnavii zi şi noapte, şi Dumnezeu ne-a păzit de mo-lipsire, pe noi şi familiile noastre.17 septembrie. - Domnul a vrut să adauge o nouă favoare nemeritată la toate celelalte cu care ne-a copleşit pînă în această zi, dăruin-du-ne astăzi o fetiţă, căreia îi merge bine, ca şi mamei ei.

44„Ghedeon" şi Betesda27 mai 1833. - Cele două biserici care se adună la Ghedeon şi Betesda s-au reunit ca să bea ceaiul. Aceste întîlniri, pe care le-am repetat de multe ori după aceea, ne-au părut folositoare din mai multe privinţe:1. Prin faptul că cei bogaţi şi cei săraci sunt adunaţi laolaltă ca să ia o masă împreună se dovedeşte iubirea care există între fraţi.

2. Aceste întruniri pot fi un mijloc de strîngere tot mai mult a legăturii de afecţiune care există între sfinţi.3. Ele sunt o gustare anticipată a strîngerii noastre la ospăţul nunţii Mielului. în aceste adunări, timpul se foloseşte în general pentru a ne ruga, a cînta împreună, şi orice frate poate profita de această ocazie pentru a-i edifica pe ceilalţi.29 mai. - Rezumatul activităţii a douăsprezece luni scurse de la sosirea noastră în Bristol:

Domnului I-a plăcut să adune o biserică la Betesda cu ajutorul nostru; ea are şaizeci de membri, iar patruzeci şi nouă au fost adăugaţi la Gideon Chapel, ceea ce face în total o sută nouă membri noi în biserică. După cîte ştim noi, şaizeci şi cinci s-au convertit prin intermediul nostru. Mai multe persoane care se depăr-taseră de Dumnezeu au fost readuse înapoi. Nişte beţivi au fost convertiţi şi scăpaţi de viciul lor; nişte soţi

necredincioşi au fost cîştigaţi ca răspuns la rugăciune, unii după ce şi-au ameninţat soţiile că le omoară sau le părăsesc dacă ar continua să meargă la capelă. Unele strîngeri au adus atîtea persoane care căutau salvarea, încît a fost deseori nevoie de a ne despărţi după mai multe ore, din lipsă de timp şi de forţe, fără să-i fi putut primi pe toţi cei ce doreau o întrevedere particulară. Credincioşii au fost întăriţi în credinţa lor. Toate acestea

dovedesc din belşug că într-adevăr Dumnezeu este Cel care ne-a condus la Bristol.31 decembrie 1833. - în timpul a trei ani şi trei luni care tocmai s-au scurs, n-am cerut nimic nimănui; cu ajutorul Său, am putut să-I înfăţişez Domnului nevoile mele în orice timp; El S-a îngrijit cu în-durare de toate, şi sper să continui astfel pînă în ultima clipă a vieţii mele. Deşi sumele încasate au fost considerabile, la sfîrşitul fiecărui an nu mi-au

mai rămas decît cîţiva şilingi, sau chiar nimic, şi la fel45este şi astăzi, prin graţia lui Dumnezeu.1 ianuarie 1834. - Fratelui Craik şi mie ni s-a părut de bine să avem o strîngere specială şi publică de aducere de mulţumiri, ca să mulţumim lui Dumnezeu pentru numeroasele Sale bunătăţi faţă de noi de la sosirea noastră în Bristol, şi pentru succesele pe care a binevoit să le acorde

lucrării noastre. Ne-am mărturisit de asemenea tică-loşia şi nevrednicia şi L-am rugat să ne acorde favoarea Sa. Ne-am strîns deci ieri seară cu scopul acesta. începută la ora şapte, adunarea a durat pînă la ora douăsprezece şi jumătate. Cam patru sute de persoane ni s-au alăturat cu această ocazie.9 ianuarie. - împlinirea rugăciunii. Iată un an şi jumătate de cînd predicăm amîndoi, o dată pe lună, fără rezultat aparent, la Brisling-

ton, un sat situat aproape de Bristol; lucrul acesta m-a făcut să mă rog astăzi cu ardoare pentru convertirea păcătoşilor din Brislington. M-am rugat şi la capelă cu privire la aceasta, cerînd Domnului să bi-nevoiască a converti în această seară cel puţin un suflet în acest sat ca să fim încurajaţi. M-am simţit ajutat în timpul predicării. Domnul, într-adevăr, mi-a ascultat rugăciunea, căci chiar în această seară un tînăr a fost

adus la cunoştinţa adevărului.14 ianuarie. - în 20 octombrie îmi fusese imposibil să-mi fixez gîndul asupra vreunui text pentru predică. Am predicat deci fără să simt vreo bucurie. Totuşi, această predică a fost o binecuvîntare pentru mulţi, după cum am aflat după aceea. în această zi, ştiu că am fost mijlocul de care S-a servit Dumnezeu ca să convertească nouă persoane. Fie ca lucrurile acestea să-i încurajeze pe fraţii mei aflaţi în lucrare, ca să

meargă înainte cu fidelitate în lucrul pentru Domnul, în linişte şi rugăciune, oricare le-ar fi impresiile personale.Şcoli5 martie. - Fratele Craik şi cu mine am prezentat în cursul unei adunări publice care a avut loc în această seară principiile după care vrem să vedem funcţionînd instituţia pe care dorim s-o întemeiem pentru răspîndirea Evangheliei în Anglia şi pretutindeni:1. Ne propunem să ajutăm

nişte şcoli pentru copiii săraci de la şcolile duminicale, şi şcoli de adulţi în care instruirea să se bazeze pe46principiile Scripturii. în măsura în care Domnul ne va da mijloacele necesare, dorim să angajăm dascăli capabili, ca să deschidem pe urmă noi înşine şcoli asemănătoare.a) Prin şcoli fondate pe principiile Scripturii înţelegem şcoli dirijate de nişte dascăli pioşi, în care calea salvării să

fie învăţată potrivit Cuvîntului, şi în care să nu se dea nici o învăţătură opusă principiilor Evangheliei.b) Şcolile duminicale în care nu sunt folosiţi decît creştini, şi în care învăţămîntul se bazează numai pe temelia Sfintelor Scripturi, sunt singurele cărora Instituţia le va furniza Biblii şi Testamente; noi nu credem că o persoană care nu cunoaşte ea însăşi pe Domnul este au-torizată de Biblie să dea învăţătură religioasă altora.

2. Vom primi în asemenea şcoli pe copiii din familiile sărace, pentru ca ei să fie învăţaţi în adevăr şi în lucrurile necesare vieţii.3. Ne propunem de asemenea să răspîndim Sfintele Scripturi. Bibliile şi Noile Testamente vor fi vîndute la cei săraci cu preţuri reduse. Noi credem că în general este mai bine să se vîndă cărţile sfinte decît să fie distribuite gratuit; cu toate acestea, în cazuri de mare sără-cie, le vom da gratuit.

4. Dorim să contribuim la lucrarea misionară: acesta este cel de-al patrulea obiectiv al instituţiei noastre. Dorinţa noastră în acest sens este să ajutăm mai ales misionarii al căror mod de a acţiona ni se pare cel mai conform Scripturii.19 martie. - întorcîndu-mă acasă în seara aceasta după predicarea de la Betesda, am aflat fericita veste a naşterii unui fiu. L-am numit Eliah (Ilie).

23 aprilie. — Ieri şi astăzi am cerut Domnului să ne trimită douăzeci de lire sterline pentru ca să putem avea un stoc mai mare de Biblii şi Noi Testamente decît cel ce care dispune micul fond al Institu-tului. Dar, în această seară, o soră ne-a zis că ea venise la cunoştinţa Domnului doar prin citirea Scripturii; ca urmare, are un mare interes în răspîndirea ei, şi voia să ne trimită douăzeci de lire sterline în scopul acesta.

11 iulie. - M-am rugat mult ca să găsesc un învăţător pregătit pentru şcoala de băieţi pe care vreau s-o deschid, şcoală care va depinde de institutul nostru. S-au prezentat opt persoane; nici una nu mi s-a47părut potrivită. Dar Domnul ne-a trimis în sfîrşit învăţătorul care ne trebuia, şi acesta se va pune pe lucru fără întîrziere. Dumnezeu a permis ca noi să ne rugăm multă vreme înainte de a ne răspunde; dar acum El

ne-a răspuns în chip desăvîrşit la rugăciune.18 august. - Astăzi, fratele Craik şi cu mine am angajat o învăţătoare pentru o şcoală de fete pe care avem intenţia s-o deschidem, privind la Dumnezeu pentru fondurile necesare.După cincisprezece luni, Instituţia va fi dat naştere la şapte şcoli cu 439 de copii. Ea va fi permis distribuirea a 795 de Biblii şi 753 de Noi Testamente şi a trimis 117 lire

unor misionari din Canada, India şi Europa.28 octombrie. - Am auzit vorbindu-se despre un biet mic orfan care, de cîtva timp, urmase una dintre şcolile noastre, şi la care începuse o lucrare lăuntrică. De atunci, a fost trimis la azilul situat la cîţiva km de Bristol; plecînd acolo, ne-a spus că este trist că pleacă de la noi, că nu mai poate să se întoarcă la şcoala noastră şi că nu mai are ocazia să ne audă. Dacă Domnul vrea

lucrul acesta, aş dori să fac ceva şi pentru binele material al copiilor săraci. Numai sărăcia extremă 1-a trimis pe copilul acesta la azil!(Mulţi copii, neputînd să găsească loc în azile, erau atunci găzduiţi în închisori. Gîndul de a face ceva pentru ei nu-1 mai părăseşte de atunci pe G. Miiller).49Capitolul 6în căutarea unei convingeriîşi face drum o idee

18 noiembrie. - Luînd în această seară ceaiul la o soră, am găsit o carte despre viaţa lui Francke (fondatorul orfelinatelor din Halle). De multă vreme îmi vine deseori gîndul de a întreprinde o lucrare asemănătoare cu a lui, deşi într-o sferă mult mai limitată - nu ca să-1 imit pe acest om al lui Dumnezeu, ci sprijinindu-mă pe Domnul.21 noiembrie. - Astăzi, inima mea a fost foarte preocupată de ide-ea că n-ar trebui să mă

mulţumesc doar cu gîndul la un orfelinat, ci că era timpul să întreprind această lucrare, şi am cerut neîncetat Domnului ca să-mi facă cunoscut voia Sa cu privire la aceasta.25 noiembrie. - Ieri şi astăzi m-am rugat iarăşi mult cu privire la orfelinat, şi sunt din ce în ce mai convins că Dumnezeu aprobă acest proiect; fie ca El însuşi, în graţia Sa, să mă conducă! Iată cele trei motive principale care mă fac să întemeiez o instituţie publică de

acest fel: 1. Dacă Dumnezeu îmi dă mijloacele de a duce la bun sfîrşit această întreprindere, dorinţa mea este ca El să fie glorificat prin ace-ea că se vede că nu e în zadar să te încrezi în El, şi că lucrul acesta serveşte şi la întărirea credinţei copiilor Săi. 2. Am pe inimă fericirea spirituală a copiilor care nu mai au nici tată, nici mamă. 3.... şi de ase-menea fericirea lor materială.MotivaţiaMunca mea de pastor,

corespondenţa mea voluminoasă, conversaţiile cu fraţii, mă obligă să constat în fiecare zi mai mult că ceea ce lipseşte cel mai mult creştinilor din epoca noastră este credinţa; ei au nevoie să fie întăriţi în credinţă. Mă explic: iată nişte fraţi care muncesc de la paisprezece la şaisprezece ore pe zi, şi lucrul acesta dău-nează atît sănătăţii lor fizice, cît şi spirituale, iar sufletul lor este fără vlagă; lucrurile lui Dumnezeu îi lasă indiferenţi.

Dacă îi sfătuiesc sălucreze mai puţin din cauza sănătăţii lor, şi să se întărească spiritual prin citirea Bibliei şi prin rugăciune, ei îmi răspund în general: „Mai puţină muncă înseamnă şi mai puţini bani pentru întreţinerea familiei. Ori, acum de abia o putem scoate la capăt. Salariile sunt atît de mici... încît trebuie să acceptăm istovirea pentru a ne descurca". Nu este oare limpede că ceea ce le lipseşte acestor fraţi este încrederea în

Dumnezeu, iar acest raţionament dezvăluie lipsa lor de credinţă în această promisiune a Salvatorului: „Căutaţi mai întîi Regatul lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga"?Sau alt caz: Există copii ai lui Dumnezeu care se lasă înspăimîntaţi de fantoma bătrîneţii: Ce vor face oare după ce nu vor mai fi în stare să lucreze? îi obsedează groaza de azil; ei trăiesc în nelinişte

din cauza zilei de mîine. Dacă le arăt că, în trecut, Dumnezeu a ajutat neîncetat pe cei care se încred în El, ei nu se simt totdeauna liberi să răspundă că vremurile s-au schimbat, dar este vădit că Tatăl ceresc nu este pentru ei Dumnezeul cel viu.Sau iată nişte fraţi angajaţi în comerţ; ei nu sunt în regulă cu Dumnezeu, pentru că se ocupă de afacerile lor ca cei din lume, şi conştiinţa lor suferă din cauza aceasta. Iar ca să se

disculpe, ei zic că este concurenţă, că vremurile sunt grele, că pentru a reuşi trebuie să faci ca ceilalţi, şi că dai faliment dacă ai păzi în afaceri poruncile lui Dumnezeu, etc, etc.Alţi fraţi şi surori exercită profesii care nu sunt compatibile cu principiile lor creştine; dar ei se întreabă: Ce se va întîmpla cu ei dacă ar renunţa la profesiile lor? Ei se tem să renunţe la o situaţie care, totuşi, nu poate rămîne

sub binecuvîntarea lui Dumnezeu, şi se tem că poate nu-şi vor găsi un alt serviciu.Sunt nerăbdător deci să pot prezenta fraţilor o dovadă vizibilă că Dumnezeul nostru şi Tată rămîne fidel aşa cum a fost dintotdeauna, şi că în zilele noastre, ca şi în trecut, El este gata să dovedească că este Dumnezeul cel viu faţă de toţi cei care se încred în El.Această nelinişte care macină pe majoritatea creştinilor, îngrijorările lor, vinovăţia lor

prin faptul că refuză să-'L creadă pe Dumnezeu, au fost mijloacele de care S-a servit Domnul pentru ca să aprindă în mine dorinţa fierbinte de a da în acest secol, Bisericii şi lumii, dovada că El este totdeauna Acelaşi. Iar în ce priveşte această dovadă, mi se50pare că nimic n-ar putea-o face aşa de bine ca şi crearea unui orfelinat, deoarece acesta va fi o dovadă vizibilă. într-adevăr, dacă un om sărac poate

întemeia un orfelinat şi-1 poate face să-şi continue existenţa doar prin rugăciune şi credinţă, fără să ceară nimic nimănui, lucrul acesta va întări pe cei slabi, le va creşte credinţa, şi, în plus, va arăta celor necredincioşi realitatea lucrurilor divine şi eterne. Acesta este motivul primordial care îmi duce neîncetat gîndul spre întemeierea unui orfelinat.Desigur, doresc din toată inima ca Dumnezeu să mă folosească ca să ajut şi să fac bine copiilor

săraci care n-au nici tată, nici mamă; cu ajutorul Său, mă voi ocupa de corpurile lor şi de nevoile lor materiale şi spirituale, şi voi veghea ca ei să fie crescuţi în temere de Dumnezeu. Cu toate acestea, scopul meu principal este ca Dumnezeu să fie glorificat. El să fie glorificat, pentru că orfelinatele vor avea tot ce le va trebui, doar ca răspuns la rugăciune şi credinţă, şi fără ca să se ceară ceva cuiva. Prin aceasta, va fi limpede că

Dumnezeu este totdeauna fidel, şi El ascultă totdeauna rugăciunea*.Cercetaţi-vă inimile28 noiembrie. - M-am rugat mult în această săptămînă pentru orfelinat, cerînd în fiecare zi lui Dumnezeu ca să scoată acest gînd din mintea mea dacă nu vine de la El. Mi-am cercetat de asemenea cu grijă inima, mi-am analizat motivaţiile, nu o dată, ci de multe ori, şi sunt tot mai convins că acest plan vine de la

Dumnezeu.2 decembrie. - în aceste ultime zile, orfelinatul a fost din nou subiectul unor rugăciuni frecvente. Mi-am cercetat deseori inima, cău-tînd să descopăr dacă nu exista în acest proiect o dorinţă secretă de a-mi atrage vreo glorie pentru mine însumi. De aceea, am vorbit în legătură cu lucrul acesta cu fratele Craik, ca să mă poată ajuta să des-• La mult timp după aceea, aruncînd o privire înapoi,

Miiller a scris: „Anii care au urmat după deschiderea orfelinatelor arată că nu m-am inşelat; mai mulţi păcătoşi au fost convertiţi citind rapoartele Lucrării; cît despre credincioşi, ei au fost întăriţi şi binecuvîntaţi prin ele. Dumnezeu S-a servit de această lucrare ca să-i facă să aducă un belşug de roade, şi vreau să-I exprim lui Dumnezeu din adîncul inimii recunoştinţa mea. Lui I se cuvine toată onoarea, toată gloria, şi cu

ajutorul Său îi fac pe unii şi pe alţii să urce spre tronul Său".51copăr ipocrizia care ar fi putut rămîne ascunsă în inima mea cu privire la această temă, sau să-mi spună în ce fel putea fi acest proiect contrar Scripturii.în această dimineaţă, m-am dus la fratele Caldecott, cerînd Domnului în mod special ca să Se servească de el în cercetarea inimii mele.Promisiuni şi garanţii5 decembrie. - Citind Scriptura

în această seară, am fost izbit de aceste cuvinte: „Deschide-ţi inima, şi Eu ţi-o voi umple" (Ps.81:10). Pînă atunci nu mă rugasem niciodată pentru resursele necesare, nici pentru personalul pe care trebuia să-1 găsesc. Imediat mi-am însuşit promisiunea din acest verset pentru orfelinat, şi luîndu-L pe Domnul pe cuvînt, I-am cerut un local, o mie de lire sterline şi nişte persoane calificate ca să aibă grijă de copii.9 decembrie. - Am primit astăzi

primul obiect de mobilier: o foarte mare garderobă.La ieşirea de la strîngerea în capelă, mi s-au dat zece şilingi. în mod intenţionat, desfiinţasem colecta. Numai eu vorbisem. Mă temeam să nu emoţionez pe cineva, să nu acţionez asupra sentimentelor, vrînd mai presus de orice să cunosc gîndul lui Dumnezeu. La ieşirea din adunare, o soră şi-a oferit serviciile. Plin de bucuria Domnului, am plecat spre casă, deplin sigur de acum

că lucrarea se va face, deşi nu am acum în buzunar decît zece şilingi pentru realizarea ei.Deja la Teignmouth, cînd vedeam pe străzi copii săraci, mă întrebam dacă voia lui Dumnezeu nu era ca să deschid nişte şcoli pentru ei, aştepînd de la El ajutoarele băneşti necesare. După doi sau trei ani, aceste şcoli au fost deschise şi au devenit o ramură a institutului nostru biblic.De atunci, de vreo paisprezece luni, mi s-a fixat în minte

gîndul unui orfelinat. Mă gîndesc neîncetat la el şi mă rog tot mai mult la lucrul acesta. De asemenea, cred că Dumnezeu doreşte ca această casă să se deschidă.Dacă este bine aşa, Dumnezeu poate să-Şi aducă servii, oriunde ar locui ei în lume, şi să ne trimită tot ceea ce ne este necesar. în această chestiune nu privesc la Bristol, nici la Anglia, ci la Dumnezeul cel viu.52

Lui îi aparţin argintul şi aurul. De aceea, cînd vom fi primit ceea ce ne trebuie pentru a închiria o casă şi a o mobila, şi vom fi găsit persoanele calificate ca să se ocupe de copii, vom merge înaintea Sa, siguri fiind că Cel care ne-a învăţat să-I cerem pîinea cea de toate zilele ne va ajuta să privim la El, pentru nevoile zilnice ale copiilor pe care îi va plăcea să ni le încredinţeze.în această problemă, chestiunea ajutoarelor

necesare este la fel de importantă ca cea a fondurilor; am înfăţişat-o deci înaintea lui Dumnezeu.Daruri şi oferte de serviciu10 decembrie. - în această dimineaţă, am primit următoarea scrisoare de la un frate şi o soră:„Dacă ne credeţi destoinici ca să ajutăm în orfelinat, ne oferim serviciile. Vă oferim de asemenea tot mobilierul nostru... Nu dorim salariu, fiind convinşi că Dumnezeu,

dacă ne cheamă, va avea grijă de toate nevoile noastre...". în aceeaşi seară, un frate îmi aducea, din partea mai multor donatori, trei platouri, douăzeci şi opt de farfurii, trei ligheane, o cană, patru crăticioare, trei solniţe, o râzătoare, patru cuţite şi cinci furculiţe.12 decembrie. - în timp ce mă rugam lui Dumnezeu în această dimineaţă ca să ne dea o nouă dovadă a bunătăţii Sale, un frate a adus rei platouri, dousăprezece farfurii, un

lighean şi o cuvertură. După ce-am mulţumit Domnului, I-am cerut o nouă încurajare, şi puţin după aceea primeam 50 de lire de la o persoană de la care n-aş fi putut spera o asemenea sumă, şi asta dinmai multe motive. Intervenţia Domnului era deci cu atît mai vădită. M-am simţit îndemnat să mă rog din nou în aceeaşi zi, ca să primesc şi mai mult, şi rezultatul este că ni s-au adus în seara aceea douăzeci şi opt de metri de stambă. în fine, o

altă soră şi-a oferit serviciile pentru orfelinat.Bănuţul văduvei18 decembrie. - în această după-amiază, am primit o cuvertură de ornament, un suport de fier de călcat, opt castroane şi farfurioare, o53zagraţieniţă, un vas de lapte, o ceaşcă de ceai, şaisprezece zaruri, cinci cuţite, cinci furculiţe, şase linguri, douăsprezece linguriţe, pa-corpiepteni şi două râzătoare

mici; un alt prieten a adus: un fier de călcat, un castronaş cu farfurioara lui. El a adus în acelaşi timp 100 de lire din partea unei surori foarte sărace. De atunci, I-a plăcut lui Dumnezeu să ia la Sine această donatoare, şi de aceea pot să dau cîte-va amănunte despre ea şi despre darul pe care 1-a făcut, ceea ce va putea să ajute la edificarea mai multora prin graţia lui Dumnezeu.A.L. locuia în Bristol şi-şi

cîştiga viaţa prin lucrul cu acul, primind între doi şi cinci şilingi pe săptămînă, căci era deseori suferindă şi nu putea lucra mult. Dar această soră scumpă, totdeauna atît de smerită, era mulţumită cu ceea ce avea; nu-mi amintesc s-o fi auzit vreodată plîngîndu-se de ceva. Cu puţin înainte de deschiderea orfelinatului, tatăl ei a murit, şi ea, ca şi fratele şi cele două surori ale ei, a intrat în posesia părţii care îi revenea din moştenirea unei bunici:

fiecare a primit cîte 480 de lire. Deoarece tatăl lor era beţiv şi făcuse datorii, copiii lui s-au hotărît să dea douăzeci la sută din această sumă credinto-rilor. Aceştia nu aveau din punct de vedere legal nici un drept la această sumă, dar au acceptat cu grăbire. Atunci, A.L. şi-a zis: „Vinovăţia tatălui meu nu-1 împiedică să fie tatăl meu; dar, pentru că am cu ce să-i plătesc în întregime datoriile, iar fratele şi surorile mele nu vor să ştie de lucrul

acesta, eu, ca şi creştină, trebuie s-o fac". Ea s-a dus deci în secret la credintori şi le-a plătit complet datoria. Deoarece atît fratele ei, cît şi surorile ei dăduseră mamei lor cîte 50 de lire, A.L. şi-a zis: „Ca şi copil al lui Dumnezeu, eu trebuie să dau dublu", şi ea a dat mamei ei 100 de lire. La puţin timp, mi-a trimis aceeaşi sumă pentru orfelinat. Am fost foarte uimit de lucrul acesta, căci o ştiam săracă. Nu aveam cunoştinţă de acea moştenire,

iar hainele ei nu arătau o schimbare a situaţiei. înainte de a accepta darul, m-am dus la ea şi am avut cu ea o discuţie lungă ca să încerc să descopăr motivul faptei ei. Nu ascultase ea de vreun impuls de moment pe care apoi să-l regrete? Acest punct era dintre cele mai importante, căci dacă ea ar fi făcut acest dar dintr-un motiv care n-ar fi fost în acord cu Biblia, mai devreme sau mai tîrziu ar fi venit momentul regretelor, şi Numele

Domnului ar fi fost dezonorat.Dar cîteva clipe de conversaţie mi-au fost de-ajuns să descopăr că, acţionînd astfel, această soră iubită dorise să-L urmeze pe Isus, şi că54făcea lucrul acesta cu bună ştiinţă, calm, după ce şi-a cîntărit bine acţiunea. Ea voia să se supună poruncilor Domnului: Nu vă strîngeţi co-\ ori pe pămînt (Mt.6:19). Vindeţi-vă averile şi daţi milostenie (Lc.l2:33).

Iar cînd am încercat s-o fac să-şi schimbe hotărîrea, ca să mă asigur că ea îşi cîntărise de-ajuns decizia, mi-a răspuns: „Domnul Isus Şi-a dat pentru mine ultima picătură de sînge, şi eu să nu-I dau aceste 100 de lire? Aş da mai degrabă tot ceea ce-mi rămîne, dacă întemeirea orfelinatului ar trebui să depindă de asta!"Voi scoate în evidenţă în mod deosebit următoarele patru puncte care se raportează la viaţa sorei noastre în perioada

de belşug:1. Ea a făcut tot ce depindea de ea ca să nu se ştie de provenienţa darurilor ei, arătînd prin aceasta că nu căuta lauda oamenilor.2. Ea a rămas în smerenie şi în aceeaşi situaţie...3. Ea nu a schimbat nimic în modul de a se îmbrăca atunci cînd se bucura de un belşug relativ: deşi curată, îmbrăcămintea ei a rămas sărăcăcioasă. Locuinţa, felul de trai au rămas ca şi înainte;

şi pentru! toţi, ea a continuat să fie servitoarea săracă a Domnului.4. Şi iată ce este mai frumos ca restul: ea a continuat să lucreze ca să-şi cîştige existenţa, cei doi pînă la cinci şilingi pe săptămînă, în] timp ce dăruia bancnote de una pînă la cinci lire.Cu cîţiva ani înainte de a adormi în Domnul, ea dăduse tot ceea ce poseda. Deoarece sănătatea ei fizică lăsase totdeauna de dorit, iar starea]

ei se agrava, ea a devenit strîns dependentă de Tatăl ei ceresc, care i-a purtat grijă de toate nevoile pînă în ultima clipă.Am povestit aceste cîteva fapte din viaţa acestei lucrătoare creştine pentru că ele sunt o laudă la adresa lui Dumnezeu şi pot trezi în alte inimi dorinţă de a imita această fidelă servitoare a Domnului.Convingere(După ce a notat de-a lungul săptămînilor sosirea a numeroase daru-j ri, George

Muller notează:) Aş dori să se observe că fără să fi cerut noi] ceva au fost date toate sumele de bani şi toate obiectele menţionate, şi au ajuns la noi toate ofertele de serviciu. Aproape toate aceste daruri provin de la persoane de la care n-aveam nici un motiv să aştept să primesc cît de puţin; mai multe dintre ele îmi erau chiar necunoscute.]55Prin urmare, sunt deplin convins că Domnul mă cheamă

să întreprind această lucrare.Domnul mi-a arătat că trebuia să încep cu puţin. Dacă îi va plăcea să-mi dea mijloacele necesare, dacă o să-mi întărească credinţa şi o să-mi dea mai multă lumină în această privinţă, o să extind mai mult această lucrare.25 februarie 1835. — în Numele Domnului, şi sprijinindu-ne numai pe El pentru cheltuieli, am înfiinţat o a cincea şcoală de copii orfani, care a fost deschisă astăzi.

Avem acum două şcoli de băieţi şi trei de fete.încercări(în timpul anului 1835, G. Muller trece prin diferite încercări: soţia lui este cît pe-aci să fie răsturnată de o maşină, cade şi se răneşte grav. Ea va suferi mulţi ani urmările căderii ei. în 22 iunie, el îşi pierde socrul. Trei zile mai tîrziu, băieţelul lor este pe moarte. în ziua aceea, G. Muller scrie în jurnalul lui:) Drăguţul de el se simte aşa de

rău, încît nu cred că va supravieţui. în seara aceasta, am vorbit în capela Ghedeon din Psalmul 145, v.1-4, gîndindu-mă că nici moartea socrului meu, nici starea copilului meu aflat pe moarte nu trebuiau să mă împiedice de a face lucrarea Domnului. Voia Sa sfîntă să se facă cu privire la bietul nostru copilaş! (A doua zi, el scrie:) Noaptea trecută, L-am rugat pe Domnul s-o ajute pe scumpa mea soţie în timpul acestei încercări;

dacă găseşte de bine să-1 ducă la El pe micuţul nostru, şi în acest caz să-1 ia curînd ca să-1 cruţe de suferinţe mai lungi; nu i-am cerut vindecarea. După două ore, acest copil drag a părăsit lumea aceasta. Dumnezeu a luat deci la El în aceeaşi săptămînă pe cel mai în vîrstă şi pe cel mai tînăr membru din familia noastră. Draga mea Mary simte profund pierderea pe care o suferă, dar şi ea este puternic susţinută. Cît despre mine, sunt convins

că acest copil drag este infinit mai fericit cu Domnul Isus decît cu noi.27 septembrie. - Astăzi, împlinesc treizeci de ani. Simt că sunt un servitor nefolositor. Oh, de-aş fi trăit mai bine pentru Dumnezeu! Domnul să-mi dea, dacă mai trebuie să trăiesc cîteva zile pe acest pă-mînt, să le cheltuiesc în întregime pentru El!

57Capitolul 7

Primele orfelinateDeschiderea primei case pentru orfani21 aprilie 1836. - Am închiriat pentru cel puţin un an imobilul numărul 6 din strada Wilson. El este spaţios şi ieftin. Iată-1 amenajat ca să primească cele douăzeci şi sase de fetiţe admise din data de 11 aprilie. Ziua de 21 aprilie, cea a deschiderii orfelinatului, a fost pusă deoparte pentru rugăciune şi pentru aducere de mulţumiri. Hotărî-! sem să nu

luăm decît fetiţe de la şapte la doisprezece ani. Dar am pri- j mit deja mai multe cereri pentru fetiţe de la patru la şase ani. Oare n-; ar trebui să le primi şi pe ele, deoarece este încă destul loc, iar Dumnezeu a răspuns cu dărnicie cererilor noastre, dîndu-ne mai presus de j ceea ce ne gîndeam noi? După ce ne-am rugat mult privitor la acest lucru, am hotărît înaintea lui Dumnezeu să deschidem şi o casă pentru „cei mici": fetiţe şi băieţi, de

îndată ce vom avea imobilul, mobilierul şi personalul necesar.16 mai. - De mai multe săptămîni, nu mai aveam aproape deloc bani, deşi îl rugasem pe Dumnezeu în mai multe rînduri. Nu putusem deci să pun deoprate suma cerută pentru impozite. Ceea ce mă liniştea era gîndul că Dumnezeu va trimite necesarul înainte de perioada voită. Dar o încercare mult mai serioasă pentru mine decît nevoile

noastre personale este de a nu putea ajuta aproape deloc pe aceia dintre fraţii noştri care sunt în sărăcie. Astăzi, Dumnezeu ne-a trimis şapte lire şi doisprezece şilingi. El ne-a ascultat rugăciunile la timpul potrivit şi înainte de a veni să ni se perceapă suma datorată.Deschiderea unei noi şcoli pentru băieţi1 octombrie. - Din cauza numeroaselor izbăviri care ne-au fost date în ultimul timp, n-

am ezitat să ne mărim cîmpul de acţiune prin deschiderea unei noi şcoli de băieţi, de care se simţea nevoia. Avem cereri de admitere vechi de cîteva luni.25 octombrie. - Prin bunătatea lui Dumnezeu, am putut să dobîndim astăzi şi fără nici o dificultate un imobil foarte uşor trans-formabil în orfelinat pentru „cei mici". Dacă am fi cheltuit sute de lire sterline pentru a-1 contrui, am fi putut face cu greu mai bine decît

ceea ce am găsit făcut. Intervenţia lui Dumnezeu este vădită în toate acestea. Ce important este vădită în toate acestea. Ce important este să încredinţăm în mîna Lui tot ceea ce ne preocupă, lucrurile mari şi mici, căci tot ce face El este bine făcut! Dacă lucrarea noastră este lucrarea Lui, El o va face să prospere.în luna decembrie a anului trecut, cerusem de mai multe ori Domnului să inspire inima fratelui X ca să dea 100 de lire;

rugăciunea pe care am făcut-o atunci este consemnată în jurnalul meu în ziua de 12 decembrie 1835. în 25 ianuarie 1836, acest frate a prmis să dea 50 de lire; în 5 noiembrie 1836, el s-a achitat de promisiunea lui adăugînd încă 50 de lire la suma promisă. După cîteva zile, mi-am amintit că el dăduse exact suma pe care o cerusem de la Domnul. Deseori sunt as-cultate rugăciunile noastre, dar nu ne mai amintim că este un răspuns la cererile noastre.

Dîndu-mi seama că această rugăciune fusese înscrisă în jurnalul meu, am arătat-o donatorului, şi ne-am bucurat împreună, el că a fost o unealtă în mîinile lui Dumnezeu pentru a da, şi eu pentru că rugăciunea mea a fost ascultată.30 noiembrie. - Presupun că din cauza altor cereri urgente, altor preocupări grabnice, n-am fost condus să mă rog, în ultimul timp, pentru fondurile necesare. Ieri dimineaţă, din

cauza foarte marii nevoi de bani, m-am simţit îndemnat să mă rog cu insitenţă privitor la lucrul acesta. Ca răspuns, am primit în aceeaşi seară 10 lire de la un frate care voia să facă acest dar de cîtva timp, dar fusese împiedicat s-o facă pentru că nu avusese mijloacele pînă atunci. Dumnezeu i-a furnizat aceste mijloace chiar în clipa în care aveam cea mai mare nevoie de ajutorul Său, şi prin aceasta El ne-a sprijinit. Apoi, am primit

chiar ieri seară 3 lire de la o soră pe care n-o văzusem niciodată şi de care Dumnezeu S-a servit deseori ca să ajute în nevoie. Iată ce mi-a scris: „Mi se pare că aveţi o nevoie, şi că Domnul vrea să-mi facă onoarea de a fi unealta Sa dîndu-vă prin mine necesarul. Dar dacă aveţi ocazia să-mi scrieţi şi să-mi spuneţi ceea ce aveţi nevoie, o să vă trimit din nou tot atît".5859

15 decembrie. - Această zi a fost pusă deoparte pentru rugăciune J şi pentru aducerea de mulţumiri cu ocazia deschiderii orfelinatului pentru cei mici din data de 28 noiembrie. După-amiază, rugăciune şi mulţumiri, apoi adunare pentru copiii din şcolile şi orfelinatele noas- j tre, circa trei sute cincizeci.28 mai 1837. - Va fi publicată „Relatarea a ceea ce a făcut Dum- j nezeu pentru mine". Lucrul acesta m-a făcut să cer

Domnului cu insistenţă să-mi dăruiască ceea ce lipseşte din mia de lire pe care I-oj cerusem la început pentru orfelinat (în 15 august, primele exemplare ] ies de sub tipar).(în 15 iunie, G. Miiller scrie:) în această seară mi-au fost date 5j lire, astfel că acum suma este deplin realizată, fără ca să fi cerut ceval de la cineva. M-am abţinut să mă adresez oamenilor, pentru ca minai lui Dumnezeu să fie mai vizibilă în toată această problemă, iar

fraţii] mei de credinţă să fie încurajaţi să I se încredinţeze într-o măsură şi mai deplină. Aş dori de asemenea ca cei care nu cunosc pe Domnul săj aibă o nouă dovadă că nu este în zadar să I te adresezi Lui în rugăciu-j ne.Un orfelinat pentru băieţi15 iunie 1837. - Pînă aici, Domnul a binevoit să-mi asculte rugă-j ciunile; cred că unul din principalele daruri pe care mi le-a încredinţat! este de a putea să apuc prin credinţă

efectul promisiunilor Sale pentru! nevoile mele materiale şi cele ale altora; îmi fac deci planul de a des-l chide o nouă casă pentru orfani. Necesitatea unui orfelinat pentru bă-j ieţi peste şapte ani este mare în oraşul Bristol, şi fără această casă n-j am şti cum să plasă, vreo patruzeci de copii care au atins - sau care} vor atinge - această vîrstă în orfelinatul „celor mici". Totodată, de laj proiect la realizarea lui, trebuie rezolvate trei dificultăţi:

1. Am deja mai mult de lucru decît pot face. îmi este deci imposi-j bili să-mi lărgesc cîmpul de acţiune dacă Dumnezeu nu-mi trimitej un frate care să îndeplinească funcţia de administrator şi care să mă] descarce de toată munca de birou.2. înainte de a deschide noul orfelinat, trebuie să găsim un om con-j sacrat pentru a-1 conduce şi personalul necesar ca să se ocupe de copii.3. Dacă Dumnezeu vrea ca să

merg înainte, mi-ar place să-mi arate clar lucrul acesta prin trimiterea a tot ceea ce este necesar. Dacă, pe de o parte, sunt gata să laud pe Dumnezeu pentru credinţa pe care mi-a dat-o ca să mă bizui pe El, pe de altă parte cer ca să mă păzească de orice îngîmfare şi de un entuziasm nesocotit. Nu am intenţia să aştept ca El să-mi trimită mii de cărţi sau să asigure viaţa lucrării prin dis-poziţii testamentale, ci voi aştepta ca El să dea necesarul

pentru ca să mobilez o casă de patruzeci de copii, pentru ca să-i îmbrac şi o mică sumă necesară pentru început. Fără aceasta, nu voi crede că doreşte ca lucrarea să crească.Prima dispoziţie testamentară«15 septembrie. - în această dimineaţă, printre daruri, era o mică sumă de şase şilingi, şase peni şi jumătate, lăsate ca testament de un băieţel care era pe moarte. Copilul primise cîţiva bănuţi din cînd în cînd în

timpul cît fusese bolnav, şi el îi pusese deoparte. Puţin înainte de a adormi în Isus, el ceruse ca să ni se trimită mica sumă adunată astfel. Aceastămică şi preţioasă dispoziţie testamentală în favoarea or-fanilor este prima pe care am primit-o.19 septembrie. - Astăzi am înţeles două lucruri:1. Trebuie să-mi pun deoparte nişte clipe de singurătate, chiar dacă, în aparenţă, lucrarea pare să sufere din cauza

aceasta.2. Trebuie să-mi iau timp ca să vizitez mai mulţi fraţi. O biserică unde membrii nu primesc vizite se anemiază mai devreme sau mai tîrziu.Deschiderea celui de-al treilea orfelinat21 octombrie 1837. - Acum cîteva săptămîni, închiriasem cu un preţ foarte bun un imobil foarte mare pentru orfelinatul băieţilor; dar af lînd că oamenii din cartier îl ameninţau pe proprietar cu un

proces pentru că închiriase unei instituţii de caritate, am renunţat îndată la drepturile mele. Şi iată cuvintele Scripturii care m-au călăuzit în această problemă: „Cît depinde de voi, trăiţi în pace cu toţi oameni".6061Renunţînd la această casă, aveam siguranţa că Domnul îmi va da o al-; ta. Lucrul acesta se petrecea devreme dimineaţa în 5 octombrie; în

acea dimineaţă, ca să ne atare că continuă să ne binecuvînteze, Dumnezeu ne-a trimis cincizeci de lire printr-o soră care era departe de a fi bogată; aceşti bani erau destinaţi mobilierului pentru orfelinatul băieţilor. Astăzi, El ne dă pentru acest orfelinat o altă casă, situată ca şi celelalte două dinainte pe strada Wilson. La timpul Său, Dumnezeu i ne-a ajutat deci. într-adevăr, de fiecare dată cînd, în această lucrare, nu m-

am bizuit decît pe El, n-am fost niciodată dezamăgit.Boală» 7 noiembrie. - Mă simt atît de slăbit mintal, încît înţeleg necesitatea absolută de a lăsa lucrarea pentru o vreme. De abia este luată decizia de a părăsi Bristolul pentru odihna necesară, că primesc din Ir-landa o scrisoare anonimă conţinînd cinci lire pentru nevoile mele personale. Dumnezeu îmi trimite deci mijloacele pentru această de-

plasare. Nu mai pot lucra, capul este într-o asemenea stare de slăbiciune provocată de o muncă neîncetată, încît sunt fericit că plec. Şi cu toate acestea, omeneşte vorbind, momentul nu este deloc favorabil! unei deplasări! Orfelinatul de băieţi va fi deschis în scurtă vreme. Ar trebui să pun personalul la curent. Unele chestiuni privitoare la biseri-1 că sunt în suspensie şi-şi aşteaptă soluţionarea. Dar Dumnezeu

ştie toate acestea mai bine decît mine, şi va avea grijă de lucrarea Sa mai bine decît aş putea eu s-o fac. Prin urmare, vreau să-I încredinţez totul. (Din 16 pînă în 25 noiembrie, G. Miiller merge să se odihnească pe malul mării, dar starea lui nu se ameliorează).17 decembrie. - Ziua Domnului. Am văzut trecînd pe sub fereastra] mea în această dimineaţă pe cele treizeci şi două de orfane care au mai mult de şapte ani. Cînd le-am

văzut pe fetiţe cu hăinuţele lor curate, cu paltonaşele călduroase şi cu sora care le însoţea la capelă, am i fost recunoscător faţă de Dumnezeu care m-a ales ca unealtă în! această lucrare, căci tuturora le merge mult mai bine cu noi, în orice j privinţă, decît acolo unde erau înainte.în faţa acestui rezultat, am înţeles că merita să fi muncit timp de luni, chiar ani. Acesta a fost un răspuns suficient

pentru mine înain-tea obiecţiilor prietenilor, care îmi zic: „Munceşti prea mult".24 decembrie. - Iată a şaptea duminică în care sunt imobilizat. (Uneori este atît de bolnav, încît se întreabă dacă nu cumva va muri).31 decembrie. - „O, Dumnezeule, servitorul Tău nu este decît un biet om! Dar el s-a încrezut în Tine, el s-a glorificat cu Tine înaintea oamenilor, deci nu îngădui ca el să fie redus la tăcere! Nu

permite ca să se spună despre lucrarea Ta că este rodul unui entuziasm fără urmare, un foc de paie care nu poate să dureze!"Anul 1838(în 6 ianuarie, medicul îi ordonă lui G. Miiller o schimbare de aer. în aceeaşi zi, o soră care locuia la 54 de km de Bristol îi trimite cinci-sprezece lire specificînd că este pentru o schimbare de aer). Dumnezeu are grijă de ai Săi în chip minunat, notează G.

Miiller. Am deci mijloacele ca să urmez sfatul doctorului.14 ianuarie. - Dorinţa mea este să-L glorific mai deplin pe Dumnezeu, mai puţin printr-o activitate exterioară decît printr-o conformitate interioară după imaginea lui Isus. Cine ar putea să-L împiedice pe Dumnezeu să facă dintr-o fiinţă aşa de rea ca mine un ai doilea Whitefield? Dacă Dumnezeu îmi reface sănătatea, astfel ca să pot continua să mă ocup de

lucrarea Cuvîntului, doresc ca predicarea mea să fie mai mult ca niciodată rezultatul unor rugăciuni fierbinţi, al unei îndelungi meditaţii, şi să-mi fie dat să umblu cu Dumnezeu în aşa fel, încît „din fiinţa mea interioară să curgă rîuri de apă vie".16 ianuarie. — Astăzi am luat această hotărîre: dacă Dumnezeu îmi redă sănătatea, voi avea o dată pe săptămînă sau la două săptămîni, cu elevii din şcolile şi orfelinatele

noastre, o strîngere specială la capelă pentru ca să studiem Scriptura.(în cursul săptămînilor care urmează, starea lui G. Muller se ameliorează puţin cîte puţin, astfel că în aprilie el poate face o călătorie în Germania).îa 8 mai, el ia parte la o adunare de rugăciune în capela Ghedeon; este pentru prima oară din 6 noiembrie că poate iarăşi să ia parte la o întrunire publică).62

11 iunie. - Am primit vizita unui străin care mi-a cerut să dau unor persoane, din partea lui, împreună cu dobînda, o mică sumă de bani pe care o furase acum cîtva timp. El citise Relatarea, ceea ce-1 fă-cuse să aibă încredere în mine şi să-mi ceară acest serviciu. El mi-a dat deci numele şi adresele celor două persoane lezate, patru monezi de aur pentru fiecare, plus o monedă de aur special pentru mine ca gaj de dragoste creştină. Am

expediat aceşti bani; nu pe poştă, cum mi se ceruse, ci prin bancă, ca să am recipisele în caz de nevoie. în acest gen de afaceri, nu poţi fi înde-ajuns de prevăzător. Poate că vre-1 unul dintre cititorii acestor rînduri are pe conştiinţă vreo necuviinţă de acest fel. în acest gaz, să nu ezite să dea înapoi ceea ce a luat, ca Zacheu, şi dacă are posibilităţi, să dea înapoi cu dobîndă.Capitolul 8Credinţa pusă Ia încercare

Dificultăţi12 iulie. - De la fondarea orfelinatelor pînă la sfîrşitul lui iunie 1838, Dumnezeu n-a încetat să ne arate favoarea Sa venind în ajutorul tuturor nevoilor lucrării. Dar, acum, se pare că „Tatăl orfanilor" vrea să ne distribuie aceste resurse în alt fel. Acum un an, aveam în casă 780 de lire; astăzi, nu mai avem decît 20 de lire ca rezervă. Totuşi, datorită lui Dumnezeu, credinţa mea este la fel de tare astăzi ca mai

demult, şi este chiar mai întărită. Niciodată nu m-am îndoit de Domnul.Totodată, cum El vrea să mergem la El, şi cum credinţa adevărată duce la rugăciune, m-am dedicat în mod special rugăciunii împreună cu fratele T. de la orfelinatul de băieţi, ca să primim necesarul. El este singura persoană căreia îi vorbesc despre starea finanţelor noastre, în afară de soţia mea şi de fratele Craik. în timp ce eram în rugăciune, ni

s-a adus un orfan din Frome; cîţiva creştini din locul acela au strîns un dar de cinci lire şi l-au trimis pe copil împreună cu darul. Acesta a fost primul răspuns la cererile noastre.în această seară, am hotărît admiterea a şapte copii; ne gîndim să mai primim alţi cinci, deşi casa de bani e aproape goală; dar ne bizuim pe Dumnezeu că ne va ajuta în nevoia noastră. Observaţi bunătatea Domnului: cînd ajutorul este necesar, El

intervine îndată, El răspunde imediat la rugăciune pentru întărirea credinţei, şi pentru pregătirea în acelaşi timp a copiilor Săi pentru încercări şi mai mari.Isus este Acelaşi, ieri şi azi...22 iulie. - Mă plimbam în această seară în mica noastră grădină şi meditam la aceste cuvinte: „Isus Cristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în veci" (Evrei 13:8). în timp ce mă gîndeam la această dragoste, la această putere, la această

înţelepciune neschimbată, îmi ziceam că

64această iubire, această putere şi această înţelepciune dăduseră pînă aici tot ceea ce aveau nevoie orfanii noştri, şi că ele vor continua s-o facă în viitor, pentru că ele sunt mereu aceleaşi. Un şuvoi de bucurie mi-a umplut atunci sufletul, în timp ce-mi dădeam seama de iubirea neschimbată a Salvatorului meu. După un

minut, mi s-a adus o scrisoare conţinînd douăzeci de lire însoţite de aceste rînduri: „Vă rog să folosiţi cît mai bine suma alăturată pentru Intitutul biblic sau pentru orfani, sau în vreun alt mod pe care vi-1 arată Stăpînul. Nu este o sumă mare, dar este de-ajuns pentru ziua de azi...".Fără un peni în mînă18 august. - Nu mai am nici un peni în mînă pentru orfani, şi într-o zi sau două îmi vor trebui din nou multe lire

sterline. Dar eu pri- j vesc la Domnul. în această seară: înainte de sfîrşitul zilei, am primit cinci lire de la o soră care renunţase la bijuteriile ei, acum cîtva timp, cu intenţia de a le vinde în beneficiul orfanilor. în această dimineaţă, în timp ce era în rugăciune, i-a venit în gînd ca, deoarece avea cele cinci lire şi nu datora nimic nimănui, trebuia mai întîi să le dea pe ele, avînd în vedere că putea să treacă ceva timp înainte ca eu să pot dis-

pune de bijuterii. Prin urmare, ea mi-a adus aceşti bani, neştiind că nu mai aveam nici un peni la dispoziţie şi că nu putusem da decît patru lire, 15 şilingi şi 5 peni pentru nevoile casei orfanilor, în loc de zece lire în mod obişnuit; ea nu ştia nici faptul că ne trebuia o sumă mare de bani în cîteva zile. Sufletul meu să fie puternic încurajat de această nouă garanţie a fidelităţii Domnului nostru!29 august. - Astăzi, şaisprezece

creştini au fost botezaţi. Printre ei, un frate de optzeci şi patru de ani, şi un altul de şaptezeci de ani pen-1 tru care soţia lui se rugase de treizeci şi opt de ani!5 septembrie. - încercarea continuă. Dumnezeu dă zi de zi necesarul, şi aproape oră de oră. Pare ca şi cum ar zice: „Ora Mea încă n-a i venit". Dar am încredere în El, şi ştiu că El va purta de grijă... în timp i ce eram în rugăciune în această dimineaţă, am primit

asigurarea îm- j plinirii rugăciunii, şi L-am lăudat anticipat pe Domnul... Ieri, cerusem lui Dumnezeu ca credinţa mea să nu slăbească. Fratele T. a sosit, adu-cînd 4 lire, 5 şilingi şi 5 peni, din mai multe donaţii.L»U1trinL65încercarea continuă8 septembrie. - Sîmbătă seara. încercarea continuă. Alaltăieri,

am asistat la serviciul fratelui Craik; el a predicat despre Avraam. El a arătat că totul a mers bine pentru Avraam cîtă vreme umbla prin credinţă şi după voia lui Dumnezeu. Dar de îndată ce şi-a pierdut încrederea, şi în loc să privească la Dumnezeu, şi-a urmat propriile lui gîn-duri, a ajuns în necaz. Am aplicat imediat în viaţa mea cuvintele auzite: Dumnezeu să mă păzească de-a o lua pe căi lăturalnice, sau să recurg la

vreun mijloc care n-ar fi „al Său". Am 220 de lire în bancă, sumă dată de un frate şi o soră pentru o altă ramură a lucrării. Aş putea să iau o parte din ea şi să le transmit lucrul acesta. Ei iubesc orfelinatele şi au arătat adesea lucrul acesta prin daruri generoase; fratele mi-a zis chiar să-i spun cînd am nevoie de bani. Dar aceasta ar fi propria mea eliberare şi nu cea trimisă de Dumnezeu. Şi ce piatră de poticnire pentru credinţă, atunci cînd

încercarea ar veni din nou! As-cultîndu-1 pe fratele Craik, am văzut pericolul de a-L dezonora pe Domnul chiar acolo unde am vrut să-L glorific încrezîndu-mă în El. Am pledat înaintea lui Dumnezeu ieri şi azi, înf ăţişîndu-I unsprezece argumente, unsprezece motive de a trimite ajutor! Spiritul meu se bucură acum de o mare pace, de o pace care se preschimbă în bucurie. Trebuie să adaug că povara rugăciunii mele în zilele trecute, gîndul

care mă stăpînea în cererile mele, era că, în bunătatea Sa, Domnul îmi împiedică credinţa să se clatine. Eu privesc spre El. El poate interveni în orice clipă. Şi eu sunt sigur că El o va face în felul Său şi la timpul Său. Iată cele unsprezece argumente pe care I le-am adus:1. Lucrarea orfelinatelor este pentru gloria lui Dumnezeu, ca să dea dovada vizibilă că, prin simpla ascultare a rugăciunii, El Se îngrijeşte de nevoile

orfanilor. El să Se reveleze deci ca Dumnezeul cel viu care, şi azi, ascultă rugăciunea şi îi place să trimită ajutorul.2. El este Tatăl orfanilor. El să-i ajute deci (Psalm 78:5)!3. Am primit copiii în Numele lui Isus. Deci, pe El L-am primit eu prin aceea că i-am primit pe ei, şi le-am dat de mîncare şi haine. Dumnezeu să ia în considerare lucrul acesta (Marcu 9:36,37).4. Lucrarea orfelinatului a întărit pînă aici credinţa

multora. Dacă Dumnezeu nu intervine, credinţa celor slabi va fi clătinată, dar dacă trimite ajutor, ea va fi întărită.665. Dacă El nu trimite necesarul, va da duşmanilor ocazia să-şi bată joc şi să zică: „Nu zisesem noi că aşa o să sfîrşească chestia asta?"6. Dacă Domnul nu trimite ajutorul, copiii lui Dumnezeu încă prea puţin întăriţi sau slabi se vor simţi îndreptăţiţi să se unească cu j lumea în lucrul

pentru Domnul; eşecul nostru va justifica recurgerea la nişte mijloace nebiblice pentru găsirea ajutoarelor băneşti necesarei altor lucrări asemănătoare.7. Domnul să-Şi amintească că eu sunt copilul Său. Să aibă deci milă de mine, deoarece nu-i pot hrăni pe toţi aceşti orfani. Să nu permită ca această povară să apese prea multă vreme asupra mea şi să binevoiască a trimite ajutorul.8. Să binevoiască de asemenea

a-Şi aminti de colaboratorii mei, care şi-au pus şi ei încrederea în El, dar care ar fi extrem de mult puşi la încercare dacă El nu ne-ar veni în ajutor.9. Să-Şi amintească că, în lipsă de ajutor, va trebui să-i trimit pe orfani la vechii lor tovarăşi, atunci cînd la noi sunt crescuţi în cunoaşterea Cuvîntului Său.10. Să arate eroarea celor care au zis: „Este foarte bine la început, şi cîtă vreme este o

noutate, dar lucrul acesta nu va dura".11. Dacă refuză acum să ne trimită ajutoarele necesare, n-aş mai şti cum să interpretez atît de numeroasele şi remarcabilele împliniri de rugăciuni date pînă atunci în lucrare, împliniri care mi-au dat dovada că lucrarea venea de la El.într-o anumită măsură, înţeleg acum mai bine ca pînă aici sensul expresiei pe care o foloseşte de atîtea ori

psalmistul: „Pînă cînd?" Chiar acum, în această situaţie extremă, şi cu ajutorul Său, îmi ţin ochii aţintiţi asupra lui Dumnezeu, şi cred că El va trimite ajutorul.Ce să fac?10 septembrie, luni. - N-am primit bani ieri, nici alaltăieri. Mi se j pare că este urgent să iau o decizie şi să-mi avertizez colaboratorii. Cu excepţia fratelui T, toţi ceilalţi nu cunosc starea finanţelor noastre. Ar trebui să mă duc la

orfelinate să le expun situaţia, să examinez cu ei ceea ce trebuie făcut, să recomandăm încetarea cumpărării unor diferite obiecte, dar să nu se suprime nimic din hrană şi din îmbrăcă-67mintea orfanilor. Aş prefera să-i trimit de aici decît să-i văd ducînd lipsă de ceva. în fine, ar trebui să vizitez casele noastre şi să văd dacă nu este în ele ceva nefolositor care ar putea fi vîndut. Aş vrea de asemenea

să spun colaboratorilor mei desăvîrşita mea încredere în Dumnezeu, în ciuda acestei mari încercări, şi să le propun să ne strîngem pentru rugăciune. Acest moment este foarte solemn.La ora nouă şi jumătate, am primit şase peni. în ei văd dovada că Dumnezeu va avea milă şi va da mai mult. Am fost la fratele Craik şi mi-am deschis inima înaintea lui. Pe la ora zece, atunci cînd mă pregăteam să mă rog din nou,

o soră a venit să dea soţiei mele două monede de aur, şi puţin după aceea, tot atîta şi mie. Domnul a trimis deci puţin ajutor, fapt care mi-a întărit mult credinţa. După cîteva clipe, a venit cineva să ceară bani pentru casa cu cei mici; am dat două lire, apoi am trimis o liră şi şase peni orfelinatului de băieţi şi o liră celui de fete.Am întîlnit astăzi un frate tînăr care a fost adus la Domnul, ca şi una din surorile lui, prin

citirea „Relatării".Măsuri de urgenţă13 septembrie. - Din nou mi s-a impus necesitatea de a expune colaboratorilor mei situaţia orfelinatelor. Trebuie să fie avertizaţi să înceteze cumpărăturile şi să împiedice datoriile. Astăzi i-am adunat deci laolaltă, şi i-am pus la curent cu mersul lucrurilor, cerîndu~le să păstreze secretul. Apoi ne-am rugat împreună. Nu a fost nici jenă, nici constrîngere. Am găsit 12

şilingi şi 6 peni pentru orfelinate; unul dintre colaboratorii mei mi-a dat doisprezece şilingi; vînzarea unor lucrări de mînă cu acul făcute de copii a adus o liră şi un şiling.Una dintre surori mi-a trimis vorbă că nu mai trebuie să mă îngrijesc de salariul ei; ea avea tot ce-i trebuie pentru douăsprezece luni. Ce binecuvîntare să am asemenea colaboratori!14 septembrie. - Ne-am strîns

pentru rugăciune şi în această dimineaţă, căci Dumnezeu nu ne ajută decît clipă de clipă. Un frate mi-a dat şaisprezece şilingi, tot ceea ce are, considerînd că nu s-ar cuveni să ceară bani lui Dumnezeu dacă păstrează ceea ce are. O soră mi-a zis că o să-mi dea şase lire în cîteva zile; ea le pusese în bancă pentru o68vreme ca aceasta. Dumnezeu să fie lăudat că mi-a dat nişte colaboratori atît de preţioşi!

Directoarele celor trei orfelinate ale noastre luaseră obieciul de a-i plăti pe brutari şi pe lăptar pe săptămînă pentru că ei preferau aşa. Uneori s-a făcut la fel cu măcelarul şi cu băcanul. Dar cum Domnul nu Se îngrijeşte acum de noi mai mult decît zi de zi, credem că ar fi rău să continuăm a plăti o dată pe săptămînă. începînd de astăzi, se va plăti peşin. fDupă ce m-am întors acasă, am

găsit un colet mare cu haine noi,! expediate din Dublin pentru orfani. Acest pachet ne aduce dovada că] Domnul îşi aminteşte neîncetat de noi. Ne-am rugat şi în această seară;f suntem plini de curaj şi credem că Dumnezeu va trimite necesarul.Este oare Dumnezeu surd?15 septembrie. - Ne-am adunat azi dimineaţă ca să ne rugăiru Dumnezeu ne susţine inimile. Proviziile mai ajung încă, dar lipsesc! banii pentru pîinea de

a doua zi; noi o luăm totdeauna din ajun ca să fie rece a doua zi. Am primit astăzi de la unul dintre ajutoarele noastre! şi de la altcineva o liră, zece şilingi şi şase peni, ceea ce a permis cum pararea pîinii. Dumnezeu să fie lăudat!17 septembrie. - încercarea continuă; şi ea se face cu fiecare zi mai dureros simţită. Sunt sigur că Dumnezeu urmăreşte împliniri planurilor Sale, impunîndu-ne această aşteptare prelungită. El va mite

ajutorul dacă ştim să aşteptăm. Unul dintre colaboratorii noş aduce doisprezece şilingi şi şase peni; un altul unsprezece şilingi şi o peni, tot ceea ce-i rămînea. Am putut astfel să cumpărăm ceea ce e: necesar. în această seară, avînd în vedere că nu mai primisem de mul vreme donaţii mari, m-am simţit descurajat. Aşa cum am obiceiul fac cînd mă simt astfel, am căutat mîngîiere în Biblie. Sufletul meu găsit o mare înviorare în citirea Psalmului

34, în timp ce credinţa mi se întărea. Plin de bucurie, m-am alăturat colaboratorilor mei pentr ora de rugăciune. Am citit cu ei acest psalm, încercînd să le reîncălzi inimile cu aceste promisiuni scumpe.Reduşi la o situaţie extremă18 septembrie. - Fratele T. avea douăzeci şi cinci de şilingi, iar69trei şilingi; totalul a fost de-ajuns pentru cumpărarea alimentelor necesare, un pic de

ceai pentru unul din orfelinate şi lapte pentru cele trei case. Fusesem reduşi la o situaţie extremă; fondurile noastre erau epuizate, iar colaboratorii noştri dăduseră .puţinul pe care-1 posedau. Ei bine, iată modul în care ne-a venit Domnul în ajutor. Ne gîndi- s-erăm deja să vindem unele obiecte care nu ne sunt indispensabile, cu toate că cerusem Domnului să nu permită lucrul acesta. Dar, o doamnă din împrejurimile

Londrei, venită să petreacă cîteva zile la Bristol, primise de la fiica ei pentru noi o sumă de trei lire, doi şilingi şi şase peni. Ea a venit în această după-amiază şi mi-a adus banii. E o izbăvire preţioasă. Nu m-am putut împiedica să nu izbucnesc în laude şi să-mi exprim cu voce tare mulţumirile de îndată ce-am fost singur.27 septembrie. — Cei 9 şilingi şi 6 peni primiţi alaltăieri au fost daţi „casei celor mici".

Primisem informaţii şi ştiam că exista tot ceea ce trebuia în cele trei case pentru cele două zile, chiar şi carne. Cum astăzi nu mă simt prea bine şi nu mă pot duce la adunarea de rugăciune, am trimis fratelui T. cei optsprezece şilingi şi şase peni pe care i-am primit pentru ca să-i împartă între cele trei directoare. în această după-amiază am aflat noua izbăvire pe care ne-o dă Domnul. Acum cîteva săptămîni, primisem fiica unui fermier înstărit,

orfană de mamă, în schimbul unei sume anuale de zecejire, necesară cheltuielilor de între-ţinere pentru un copil de vîrsta ei. în această dimineaţă, aducînd copilul, el a plătit dinainte cele două lire şi zece şilingi din primul trimestru şi a adăugat o liră la preţul convenit. Domnul să păstreze vii în sufletele noastre amintirea vie a acestor izbăviri, şi fiecare semn nou al fidelităţii Sale să ne mărească încrederea în El!...

29 septembrie. — Iată mai multe zile de cînd ne rugăm ca să avem bani pentru chiria caselor. Cum nu avem încă nimic, fratele T. şi cu mine ne-am rugat de la ora zece pînâ la douăsprezece fără un sfert. A sunat amiaza. La această oră, chiria ar fi trebuit să fie plătită. M-am întrebat de mai multe ori dacă tăcerea lui Dumnezeu nu voia să spună că trebuia să punem deoparte în fiecare săptămînă şi în fiecare zi banii pentru chirie. Acum este a

doua oară de cînd nu suntem ascultaţi în Patru ani şi jumătate. Prima dată a fost tot cu privire la chiria unei săli de clasă. Acum sunt convins că trebuie să punem deoparte cîte ceva în fiecare zi sau săptămînă pentru lucrul acesta...71Capitolul 9Dumnezeu este fidelBunătatea Domnului2 octombrie, marţi dimineaţa. - Binecuvîntat să fie Numele

sfînt al Domnului! El S-a purtat cu mare bunătate faţă de noi în aceste ultime trei zile! Alaltăieri, am primit cinci lire pentru orfani; am trimis cîte doi şilingi fiecărei case, ceea ce le-a permis cumpărarea de noi provizii înainte ca ele să fie consumate. O, ce bun e Domnul, El trimite totdeauna ajutor înainte ca nevoile să fie prea urgente! Ieri am primit încă o liră şi zece şilingi, care, cu cei patru şilingi şi doi peni pe care îi aveam în mînă, au

fost folosiţi ca să acopere nevoile prezente. Cheltuielile făcute pentru menaj au fost deci acoperite. Domnul m-a pus chiar să plătesc ieri cele nouăsprezece lire şi zece şilingi pentru chirie. Iată cum: Unul dintre angajaţii noştri, avînd 10 lire primite de la familia lui, şi 5 lire de la o soră în Domnul, precum şi alţi cîţiva bani, ne-a înmînat 16 lire, care, cu cele 3 lire şi 10 şilingi care ne ră-măseseră din cele 5 lire amintite mai sus, totalizau 19

lire şi 10 şilingi, exact suma care trebuia. Dar astăzi ne găsim din nou lipsiţi de bani; nu erau bani de cumpărare a pîinii pentru casa orfanilor, nici pentru cea a celor mici, dar Domnul ne-a venit şi acum în ajutor. O soră, sosită azi la amiază de la Swansea, a adus o liră şi 7 şilingi; unul dintre angajaţi a vîndut ceva, ceea ce i-a permis să dea o liră şi 13 şilingi. Aveam deci 3 lire, cîte una pentru fiecare casă, şi am putut cumpăra pîine înainte de

sfîrşitul zilei. Pînă aici n-am dus lipsă de nimic!6 octombrie. - Fondul şcolilor fiind de asemenea complet epuizat, am primit ieri şi astăzi nu numai ceea ce ne trebuia pentru plătirea salariilor, dar şi ceva mai mult de o liră de pus deoparte pentru chirie.Mai jos ca niciodată9 octombrie. - Astăzi, am fost aduşi la punctul cel mai de jos. Ni mai existau provizii decît pentru astăzi, şi un angajat, prin vînzare uneia dintre

cărţile lui, a procurat banii necesari cumpărării laptek pentru una din case. în această dimineaţă, guvernanta orfanilor nimai avea decît doi şilingi. Trebuiau oare folosiţi pentru cumpărarea de pîine sau de carne pentru completarea mesei? A trecut brutarul şi a lăsat cadou şase kg de pîine. în această nevoie presantă, unul din angajaţi, primind cîţiva bani, a dat două lire cu care am putut cumpăra carne, pîine

şi alte alimente. Astfel deci, şi astăzi, deşi am fost la un nivel aşa de jos înainte de a primi cele două lire, casele au primit ceea ce aveau nevoie.15 octombrie. - Ştiind că azi dimineaţă ar fi fost nevoie de bani pentru multe lucruri în casele orfanilor, mi-am înălţat inima spre Domnul. în clipa în care mă duceam la tovarăşii mei de lucrare ca să mă rog cu ei, am primit 4 lire din Trowbridge; în orfelinate in-traseră 7 şilingi şi 3 peni, la

care un angajat mai adăugase o liră. Am putut deci să ne îngrijim din belşug de tot ceea ce era nevoie, şi să plătim un butoi de melasă şi o tonă de cărbuni. Cu toate acestea, cum ne regăsim la fundul sacului, iar angajaţii nu mai au ce să ne dea, ia-tă-ne din nou în situaţia de a apela la iubirea Domnului nostru pentru ajutoare ulterioare.Domnul este fidel10 noiembrie, simbătă. - Totul părea întunecat cînd a început

această zi. Cu toate acestea, ca totdeauna, Domnul ne-a venit în ajutor, şi noi am putut face faţă tuturor cererilor. în timpul zilei, am primit o liră, 8 şilingi şi 6 peni, doi dintre angajaţi au mai adăugat fiecare cîte zece şilingi, şi astfel am putut termina o nouă săptămînă, în timpul căreia a fost posibil să ne îngrijim de nevoile celor nouăzeci şi şapte de persoane din orfelinate, fără să facem cea mai mică datorie.20 noiembrie. - Dacă

necesitatea în care ne-am găsit a fost extremă, ajutorul Domnului a fost proporţional acestei mari lipse. Aflu că sunt necesari douăzeci de şilingi pentru nevoile de astăzi, şi nu avem decît trei şilingi. Unul dintre angajaţii casei intră în clipa cînd vrem să ne punem la rugăciune şi dă zece şilingi după rugăciune. în timp ce venim cu cererile noastre înaintea Domnului, intră un al doilea care a primit o liră. Astfel, darul total se ridică la

treizeci şi trei de şilingi, adică mai mult decît ne era necesar.21 noiembrie. — Niciodată nu ne-am găsit într-o lipsă aşa de mare72ca astăzi. Guvernantele din cele trei case nu aveau decît o jumătate de peni între ele toate. Cu toate acestea, a fost o masă bună! Părăsind fraţii şi surorile după rugăciune, le-am spus că trebuie să aşteptăm iz-băvirea şi să vedem cum ne-o va da Domnul de data aceasta.

Eram sigur că va veni ajutorul; cu toate acestea, ne simţeam foarte jenaţi. Sosind la Kingsdown, deoarece îmi era tare frig, am vrut să fac nişte I exerciţii. Prin urmare, n-am mai luat drumul cel mai scurt ca să] ajung acasă, ci am făcut înconjurul prin piaţa Clarence. La vreo douăzeci de paşi de casa mea, întîlnesc un frate care face drumul împreună cu mine şi care, după o clipă de conversaţie, îmi dă zece lire pentru fraţii diaconi în vederea

cumpărării de cărbune, pături şi veşminte călduroase pentru copiii lui Dumnezeu săraci; 5 lire destinate or-l fanilor şi 5 lire destinate altor nevoi ale „Instituţiei pentru răspîndirea | cunoaşterii Scripturii". Acest frate venise de două ori în timp ce mă găseam în orfelinate, şi dacă aş fi ajuns acolo doar cu jumătate de minut mai tîrziu, nu l-aş mai fi întîlnit; am trimis imediat guvernantelor cele 5 lire.24 noiembrie. - în această

dimineaţă, ne-am găsit mai în lipsă ca ] nicicînd altădată, şi ne trebuiau mai multe lire sterline. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare şi care declară atît de răspicat că nici unul dintre cei ce se încred în El nu va duce lipsă, S-a îngrijit şi de noi. Spre ora zece dimineaţa, cînd eram la rugăciune în problema fondurilor, am fost informat că un domn voia să mă vadă. El venea să-mi spună că o doamnă comandase trei saci de

cartofi pentru orfelinate. Niciodată n-ar fi putut cădea mai bine. Lucrul acesta a fost pentru mine o încurajare că continui să aştept ajutor. Sosind la adunarea de rugăciune - era pe la amiază -, am aflat că primisem doi şilingi şi o liră prin vînzarea unei chitare dată în acest scop. Banii de pe această chitară fuseseră aşteptaţi vreme de mai multe săptămîni, şi ne zisesem adesea între noi că o să vină atunci cînd vom avea cea mai

urgentă nevoie de ei. Oare nu se realizase astfel previziunea noastră?25 noiembrie. - Ziua Domnului. Domnul, în graţia Sa, îşi aminteşte de noi înainte ca nevoile să fie prea presante. O soră, care va părăsi Bristolul, a venit să mă vadă ca să-şi ia rămas-bun şi mi-a dat la despărţire o liră şi 10 şilingi pentru orfani. Nu este oare remarcabil că, în ultimele patru luni, adică de cînd fondurile noastre sunt aşa de

coborîte, aproape toate donaţiile ne-au venit din surse neaşteptate?73Lucrul acesta s-a întîmplat, fără îndoială, pentru ca intervenţia lui Dumnezeu să fie făcută cu atît mai vădită.Situaţia este gravă28 noiembrie. — Situaţia este din nou foarte gravă. Există alimente pentru micul dejun şi prînz, dar pentru seară lipsesc pîinea, ceaiul şi laptele la cei mici şi la băieţi. Niciodată n-

am fost mai săraci ca acum. Ne-am adunat la rugăciune şi ne-am prezentat cererile înaintea lui Dumnezeu cu toată simplitatea. în timp ce eram în rugăciune, cineva a bătut la uşă, şi o soră a ieşit afară. După o vreme de rugăciune cu voce tare, cei doi fraţi şi cu mine am continuat să mijlocim în tăcere. Personal, ceream lui Dumnezeu să mă facă să văd ieşirea din încercare; exista oare alt lucru pe care să-1 fac decît să mă dedic rugăciunii ca

să dau pîine copiilor? In acest caz, îl rugam să mi-o dovedească. în fine, ne-am ridicat, şi eu am zis: „Sunt sigur că Dumnezeu ne va tri-mite ajutor". Nu mi-am terminat bine propoziţia că am zărit pe masă o scrisoare care-mi fusese adusă în timp ce eram la rugăciune. Era un plic care conţinea 10 lire pentru orfani.6 decembrie. — Necesitatea în care ne-am aflat astăzi a fost la fel de mare ca totdeauna, dar

izbăvirea a fost proporţională. Nu primisem bani, şi ştiam că în această dimineaţă am fi avut nevoie de ei în toate cele trei case. Ne trebuia circa o liră pentru alimentele zilei; aveam de asemenea nevoie de cărbune pentru două dintre case, iar do-uă din butoaiele cu melasă erau goale. Ca de obicei, am recurs la rugăciune. După ce ne-am rugat, o angajată dă o liră din salariul pe ca-re-1 primise cu cîteva zile mai înainte, o alta 6 şilingi, iar din

cutii s-au scos 4 şilingi şi 6 peni. Astfel, am avut o liră, 10 şilingi, 6 peni de împărţit, ceea ce era mai mult decît necesar. Un angajat comandase în plus pe cheltuiala lui o jumătate de tonă de cărbune pentru orfelinat.în această după-amiază, am primit o sută de lire de la o soră, cincizeci pentru orfani şi cincizeci pentru fondul şcolilor, Biblii şi misiuni. Aceeaşi soră dăduse deja în 5 octombrie 1837 cincizeci de lire pentru

orfelinate, iar în august 1838 o sută de lire pentru nevoile creştinilor săraci.L7475Bilanţ în încercare11 la 13 decembrie. - Dacă cineva, după ce-a citit amănuntele din cele patru luni prin care am trecut, şi-ar închipui că am fost dezamăgit în aşteptarea mea, i-aş spune că nu este nici vorbă de aşa ceva, ci dimpotrivă. Ştiam că o

să vină clipe grele şi că, cu mult înainte de încercare, spusesem deseori în public că răspunsurile la rugăciune în clipe de dificultate erau tocmai dovada că Dumnezeu auzea, şi că mî-na Sa putea totdeauna să se îngrijească de cel care aştepta de la El lucrul acesta. în acest scop a fost fondat acest orfelinat.Voi adăuga aici că orfanii n-au dus niciodată lipsă de nimic. Dacă aş fi avut mii de lire sterline în mînă, ei n-ar fi

primit mai mult, căci au avut totdeauna o hrană bună şi nu le-a lipsit nimic din îmbrăcă-minte.Totalul orfanilor încredinţaţi îngrijirii noastre de la 11 aprilie 1836 pînă la 9 decembrie 1838: o sută zece. Binecuvîntarea lui Dumnezeu s-a aflat în mod vădit pe această parte a lucrării; este uşor să se constate lucrul acesta din ceea ce urmează:1. Fără să fi cerut nimic nimănui, am primit ca donaţii

suma de 2111 lire, cinci şilingi, 4 peni şi jumătate pe care o considerăm în totalitatea ei ca rezultatul rugăciunilor adresate lui Dumnezeu.2. în afară de aceasta, am primit mai multe haine, mobile, alimente, etc.3. Pînă la 9 decembrie 1838, trei medici (unul pentru fiecare casă) şi-au adus în mod gratuit îngrijirile şi remediile, fără ca noi să-i fi solicitat în vreun fel.Dumnezeu veghează7 februarie. - Zi remarcabilă.

în această dimineaţă, nu mai avear bani. Fratele T. s-a dus la Clif ford pentru demersurile necesare admiterii a trei noi orfani, căci chiar atunci cînd nu mai avem nimic, lucrarea continuă, iar încrederea noastră nu s-a micşorat. Unul dint colaboratorii noştri a dat 5 şilingi, iar eu am primit aceeaşi sumă pe ora 4, înainte de a părăsi casa pentru a mă duce să predic. Cerusem de la Domnul să-mi dea textul, şi El m-a călăuzit să aleg Matei

6:19-34,unul dintre pasajele cele mai potrivite acestor împrejurări. („Nu vă îngrijoraţi cu privire la corpul vostru").Serviciul odată terminat, am plecat la orfelinatul de fete ca să mă rog împreună cu personalul şi să dau banii primiţi. Sosise aici o ladă pe adresa mea; expeditorul plătise taxele poştale. Din fericire, căci n-am fi avut bani să le plătim noi înşine. Lada a fost deschisă; ea conţinea o donaţie

de 2 lire, 11 şilingi şi 2 peni de la cîţiva fraţi din aceeaşi localitate; în fine, o a treia de 5 şilingi. Lada mai conţinea haine şi cîte-va bijuterii de mică valoare pentru a fi vîndute. Am întrebat atunci pe colaboratorii mei de felul cum decursese ziua. „Aveam tot ceea ce trebuia pentru micul dejun; după mîncare, a venit o vizitatoare din Thornbury şi a cumpărat un exemplar din Relatare şi unul din Raport; ea a dat în plus 3 şilingi. Cinci

minute mai tîrziu sosise brutarul, şi banii care rămăseseră au fost daţi pe pîine". Diferitele donaţii pe care le-am primit mi-au permis să dau ajutor din belşug celor trei case.Ce minunat este să constaţi cu ce îngrijire iubitoare suntem înconjuraţi de Tatăl nostru ceresc! Pentru oricine are ceva discernămînt spiritual, o zi ca aceasta arată providenţa divină care intră în cele mai mici amănunte din viaţa noastră. Şi

cîte zile asemenea ei nu sunt!13 februarie. - Astăzi, un domn şi o doamnă au venit ca să viziteze orfelinatele. Ei s-au întîlnit la casa băieţilor cu alte două doamne, venite în acelaşi scop. Una dintre ele, întorcîndu-se spre directoare, a zis: „Şi, desigur, nu puteţi continua această lucrare fără să aveţi un capital mare". Iar domnul a adăugat: „Aveţi un capital?" - „Fondurile noastre sunt depuse într-o bancă care nu poate da faliment", a

răspuns directoarea, în ochii persoanei care pusese prima întrebare au apărut lacrimi. Plecînd, domnul a dat 5 lire. Noi nu mai aveam nici un singur bănuţ în caserie.5 martie. - Pe lîngă ajutoarele destinate cheltuielilor zilnice obişnuite, îmi trebuie mai multe lire sterline pentru cumpărarea de cărbune. Trebuie de asemenea să reînnoiesc butoiaşele de melasă ale celor două orfelinate. în timp ce eram în rugăciune,

expunîndu-I lui Dumnezeu nevoile noastre, G. a trimis un cec de 7 lire şi 10 şilingi. Astfel ne dădea Domnul din nou ajutorul la timpul potrivit. Acestei sume, am putut să-i adăugăm o liră, 19 şilingi şi 2 peni provenind din vîn-zarea de articole date în scopul acesta.77Capitolul 10Structura bisericii din BristolAm scos deja în evidenţă în jurnalul lui G. Muller cîteva observaţii cu privire la lucrare,

la botez şi la Cină. De fapt, această redescoperire a principiilor biblice nu era un fenomen izolat, ea se încadra într-o Mişcare vastă care a traversat toată Anglia din epoca aceea. G. Muller a jucat un rol considerabil în această Mişcare, fiind socotit unul dintre liderii ei. Pentru a înţelege acest rol, precum şi evoluţia bisericii din Bristol, trebuie să ne întoarcem puţin mai înainte în timp, la naşterea a ceea ce se numeşte

„Mişcarea fraţilor*".începuturile Mişcării fraţilor: DublinRădăcinile Mişcării trebuie căutate într-un anumit număr de mici grupări independente născute în diferite locuri în Marea Britanie, care vor intra curînd în contact unele cu altele ca să alcătuiască o unitate.Prima din aceste grupări s-a format la Dublin în jurul unui catolic convertit, Edward Cronin, venit spre 1826 din

Irlanda de Sud în capitala ţării sale. El vizitează mai multe biserici disidente, şi în fiecare din ele i se refuză participarea la Cină atîta timp cît nu este membrul lor. Dar Cronin consideră că Biserica lui Cristos este una singură, toţi credincioşii formînd un singur Corp. Un diacon al unei biserici disidente îl aprobă şi-1 invită să se roage şi să frîngă pîinea la el, în casa sa. Puţin cîte puţin, li se alătură alţi credincioşi, şi grupul creşte.

O altă grupare se constituie în jurul viitorului cumnat al lui Ge-orge MUller, Anthony Norris Groves (născut în 1795). în 1816, el are un cabinet de dentist înfloritor la Exeter, dar este preocupat de soarta paginilor de peste mare. Din cauza împotrivirii soţiei sale, îşi reţine zelul pentru chemarea misionară pînă in 1825. în 1826, el intră Trinity College din Dublin - primind în sfîrşit deplinul acord al soţiei sale - pentru a se pregăti în vederea

misiunii. Prin contactele sale ci J.G. Bellett, constată puţin cîte puţin cît de puţin întemeiate sunt* Cunoscuţi in România sub numele de „creştini după Evanghelie" - n. tr.prejudecăţile sale anglicane clericale, şi se duce în fiecare duminică seara într-o casă din împrejurimi unde „se citeşte şi se explică Scriptura unor oameni săraci". într-o seară, i-a spus prietenului său că i s-a părut că, potrivit Scripturii,

credincioşii care se strîng ca discipoli ai lui Cristos sunt liberi să frîngă pîinea împreună, aşa cum i-a îndem-nat Domnul, şi că, în măsura în care practica apostolilor este un model pentru ei, ar trebui să pună deoparte fiecare zi a Domnului pentru a-şi aminti astfel de moartea lui Cristos şi a se supune ultimei Sale po-runci, în anul următor, ei pun această convingere în practică.Pregătirea misionară a lui Groves ia o orientare diferită în

urma unei împrejurări exterioare: un hoţ îi fură toţi banii - astfel că nu se poate duce la Dublin ca să-şi dea examenele -, şi a unei evoluţii interioare: el are îndoieli cu privire la serviciul militar căruia trebuie să-şi dea acordul pentru a fi ordinat în Biserica anglicană. El ia lucrul acesta ca un indiciu al voii lui Dumnezeu, şi îşi zice că ar putea astfel să se ducă în misiune fără să aibă o diplomă eliberată de Biserica anglicană.

El îşi completează deci pregătirea prin lecţii particulare luate de la un tînăr teolog scoţian, Henry Craik, viitorul colaborator al lui G. Muller.în 1828, el îşi exprimă noua sa convingere lui Bellett: „Ar trebui să ne adunăm în toată simplitatea, ca nişte discipoli, fără să depindem de o predică sau de un pastor ori preot, ci aşteptînd de la Domnul ca să ne edifice, să ne zidească împreună, folosindu-ne după

cum doreşte şi avînd grijă de binele nostru prin noi înşine". „Acest minut*', va zice Bellett mai tîrziu, amintind de această întrevedere memorabilă, „a fost pentru mine naşterea spiritului meu". în anul următor, Groves pleacă ca misionar independent în Bagdad.în cursul anilor 1827-1828, Bellett regăseşte la Dublin un camarad de studii provenit dintr-o familie aristocratică din Irlanda, John Nel-son Darby. După studii strălucite de drept,

Darby renunţă la perspectiva unei situaţii înfloritoare şi începe să studieze teologia, împotriva voinţei tatălui său. Un camarad de studii, W. Kelly, îl aduce la Cristos. La 26 de ani, el este ordinat preot anglican şi se dăruieşte cu zel şi fervoare lucrării sale în cadrul unei populaţii sărace din munţii Irlandei. Rănit într-un accident, pleacă la Dublin pentru tratament şi face cu-noştinţă cu mica grupare care se întruneşte în jurul lui

Groves. Dar78convingerile lui anglicane sunt încă prea puternice pentru o asemenea formă de adunare, şi contactele lui cu Mişcarea fraţilor rămîn sporadice. Mai tîrziu, după ce a avut îndoieli cu privire la succesiunea ] apostolică şi după ce a luat în mod curajos poziţie faţă de unele abuzuri ale Bisericii anglicane, se apropie de Fraţi. El iese din Biserica anglicană, dar mai întîi e atras de Biserica

catolică. „La începutul con-vertirii mele", a scris el mai tîrziu, „Roma a fost pe punctul de a-şi exercita asupra mea puterea de atracţie". Dar el este prea inteligent ca să creadă mult timp că va reuşi să transforme un sistem atît de vechi şi de puternic. El se retrage un an întreg într-o cabană din munţi ca să se roage şi să studieze Scriptura.între timp, cele două grupări din Dublin se contopesc, şi o a treia se constituie în jurul lui

J.V. Parnell, viitor Lord Congleton. în 1830, | acest grup, constituit dintr-un baptist, un pedo-baptist şi un anglican, coîaborînd pentru Domnul peste săptămînă, ajunge la convingerea de a se întruni duminica pentru a f rînge pîinea.în diverse locuri de pe insulă, mai ales în sudul Angliei, nişte credincioşi se adună mai mult sau mai puţin spontan.Trezirea din Geneva de la începutul secolului 19 şi-a

exercitat şi eaj influenţa asupra mediilor evanghelice din Marea Britanie. Au avut loc numeroase contacte în ambele sensuri.Unii oameni care vor juca un rol hotărîtor în evoluţia Mişcării fraţilor (G.V. Wigram, B.W. Newton) au avut contacte cu oamenii Trezirii din Geneva, mai ales cu membrii bisericii Bourg-de-Four. Cesar Malan şi alţii au fost primiţi cu căldură în mediile anglo-saxone.

BristolPrin intermediul lui Craik, G. Miiiler este iniţiat în principiile biblice redescoperite şi puse în practică de Groves.Deja pe cînd se afla la Teignmouth, el instituie o reuniune săp-tămînală pentru Cina Domnului, în care toţi credincioşii au libertatea de a contribui la edificarea comună, „pentru ca fiecare dintre fraţi să aibă ocazia de a îndemna sau de a învăţa pe alţii dacă socoteşte că are ceva de zis care

poate face bine ascultătorilor" (Narrative I, pag. 67-68).79La Bristol, predicile lui MUller şi Craik atrag mulţimi conside-rabile. Duminică seara, o mie de persoane se prezintă la capela Ghedeon, şi mai multe sute rămîn afară. Betesda devine curînd locul de adunare al tuturor credincioşilor doritori să-şi orienteze viaţa de biserică după Noul Testament. Cum am văzut, MUller desfiinţează închirierea

băncilor din biserică care constituie sursa principală de venit şi renunţă la orice salariu fix (ca şi A.N. Groves) şi instituie partik-iparea liberă a credincioşilor la edificarea comună. El şi Craik se situează deci în întregime în linia adunărilor din Dublin sau a celei din Plymouth care se constituie între timp după aceleaşi model în jurul lui B.W. Newton şi J.N. Darby. între aceste diferite grupuri au loc contacte frecvente. Astfel,

în octombrie 1832, Darby vine să predice în cele două capele (Ghedeon şi Betesda) şi scrie unui prieten: „Domnul ne-a trimis o binecuvîntare şi a pregătit favorabil faţă de noi inima sfinţilor din Bristol, şi mulţi au venit să ne asculte. Noi am predicat în cele două capele. Domnul este pe cale să îndeplinească acolo o lucrare remarcabilă în care sper că dragii noştri fraţi MUller şi Craik vor fi binecuvîntaţi din belşug, dar aş dori mai multă

largheţe, lărgime în comuniune (a little more principie of largeness of com-munoin). Mi-e teamă de strîmteţea inimii mai mult ca de orice altceva pentru Biserica lui Cristos, mai ales acum"*.în acelaşi an, J.N. Darby scrie fraţilor din Plymouth: „Sper că vă veţi ţine foarte departe de sectarism. Voi nu sunteţi nimeni, voi nu sunteţi altceva decît creştini. în clipa în care veţi înceta să fiţi accesibili la comuniune cu oricare creştin

adevărat, vă veţi distruge sau veţi ajuta diavolul".Principiul pe care-1 urmează în acea perioadă J.N. Darby şi G. Muller este cel pe care acesta din urmă îl va enunţa în 1836: „Ar trebui să primim pe toţi cei pe care i-a primit Cristos (Rom.l5:7) fără să ţinem seama de măsura de graţie sau de cunoştinţă la care au ajuns".în februarie 1839, MUller şi Craik se retrag pentru două săptămîni ca să caute în

Cuvîntul lui Dumnezeu indicaţii privitoare la insti-tuirea de mai-bătrîni (prezbiteri) în biserică, la disciplină şi la Cina Domnului. în jurnalul său, el notează la 6 martie:* Utters of J.N. Darby (Voi. I, pag. 8.15 octombrie 1832).L8081Tovarăşul meu de lucrare şi cu mine am fost absenţi din Bristol în timpul acestor două

săptămîni.Chestiuni privitoare la prezbiteriDupă ce anume vedem noi că, potrivit voii lui Dumnezeu, trebuie să existe în fiecare biserică prezbiteri recunoscuţi?Răspuns: Vedem lucrul acesta în pasajele următoare comparate între ele: Matei 24:45; Luca 12:42.Aceste pasaje ne învaţă că Domnul însuşi îi aşează pe unii ca şi conducători şi învăţători, şi că acest serviciu (în ciuda

stării de decădere a Bisericii) trebuie să existe pînă la sfîrşitul economiei prezente. Vom găsi prin urmare conform lui Fapte 14:23; 20:17; Tit 1:5 şi l.Pe-tru 5:1 că, la puţină vreme după convertirea creştinilor şi asocierea lor în biserici, au fost numiţi prezbiteri ca să îndeplinească serviciul de (sub)pastori, Isus Cristos fiind „Pâstorul-şef" (l.Pt. 5:4).Nu trebuie să tragem de aici concluzia că atunci cînd

credincioşii sunt adunaţi în biserică trebuie să-şi aleagă prezbiteri după cum vor - fie că aceştia sunt calificaţi, fie că nu. Ci, într-o asemenea împrejurare, trebuie să se bazeze pe Domnul, şi să-I ceară să ridice bărbaţi dotaţi care să înveţe şi să conducă în Biserica Sa.Cum sunt chemaţi asemenea prezbiteri să intre în funcţie?Răspuns: Spiritul Sf înt e Cel care îi aşează în lucrare (Fap.20:28).

Cum este transmisă această vocaţie celor care sunt chemaţi la acest serviciu, ca şi întregii adunări?Răspuns: Prin vocaţia lăuntrică a Spiritului (l.Tim.3:l), confirmată de posesia calităţilor cerute (l.Tim.3:2,7; Tit 1:6,9). în fine, prin bine-cuvîntarea vizibilă a Domnului asupra lucrării acestor bărbaţi (l.Cor. 9:2).Se porunceşte creştinilor să recunoască asemenea prezbiteri şi să ii se supună în

Domnul? Răspuns: Da (vezi l.Cor.l6:15,16; l.Tes.5:12,13; Evr.l3:7,17 şi l.Tim.5:17). Aceste pasaje învaţă limpede supunerea înaintea autorităţii pastorale.Membrii bisericiiNumai prezbiterii trebuie să decidă în ultimă instanţă punctele de disciplină, sau asemenea decizii trebuie luate în prezenţa bisericii şi printr-un act al întregului Corp?Răspuns: Ele trebuie să fie decise în prezenţa bisericii

(Mt.l8:17; l.Cor.5:4,5; 2.Cor.2:6-8; l.Tim.5:20).Ele trebuie să fie în ultimă instanţă un act al întregului Corp (Mt. 18:17,18). în acest pasaj, excluderea ne este prezentată ca fiind actul în-tregului Corp. în l.Corinteni 5:4,5,7,12,13, Pavel (Paul) dă indicaţii privitoare la exercitarea disciplinei, făcînd tot Corpul responsabil de lucrul acesta (verset 7: „Scoateţi deci răul din mijlocul vostru"). Aflăm din 2.Corinteni

2:6-8 că excluderea nu este numai un act al prezbite-rilor, ci un act al întregii biserici: „Este destul pentru unul ca acesta pedeapsa aceasta de la cei mai mulţi". în fine, versetul 8 ne arată că reintegrarea trebuie să fie un act public al frăţietăţii: „De aceea, vă în-demn să-i daţi o asigurare a iubirii faţă de el" (adică, „să vă confirmaţi printr-un act public iubirea").Primirea fraţilor în comuniunea bisericii este un

act de simplă supunere faţă de Domnul, atît din partea prezbiterilor, cît şi din partea întregii biserici. Noi suntem ţinuţi să-i primim pe toţi cei care fac o mărturie de credinţă în Cristos care inspiră încredere» potrivit acestui cuvînt: „Primiţi-vâ unul pe altul, cum v-a primit şi pe voi Cristos, spre gloria lui Dumnezeu" (Rom.l5:7), şi este în acelaşi timp privilegiul nostru.Acte ale bisericii

Cînd trebuie să aibă loc primirile, excluderile, reprimirile, într-un cuvînt actele de cult ale bisericii?Răspuns: Deoarece nu se poate decide cu certitudine, pe baza Scripturii, dacă aceste lucruri trebuie să fie rînduite atunci cînd discipolii se strîng să frîngă pîinea, sau în vreo altă strîngere, atunci cînd bisericile diferă între ele în acest punct trebuie să se suporte reciproc. Cînd era ceva de pus la punct în mijlocul nostru, strîngeam

în general biserica într-o seară din săptămînă; eram obişnuiţi să facem aşa înainte de aL82veni la Bristol, şi cum nu vedeam în asta nimic contrar Scripturii, am continuat în acelaşi mod. Dar după ce am studiat mai cu atenţie şi cu rugăciune subiectul, am găsit că era mai bine să ne ocupăm de aceste chestiuni în ziua Domnului, cînd creştinii se strîng ca să frîngă pîi-nea. Noi

am fost aduşi la această schimbare din următoarele motive:1. Acest mod de a proceda împiedică amînarea lor pe o altă zi. Uneori, cum nu erau suficiente subiecte de discutat, amînasem cu cîteva săptămîni discutarea de către biserică a unor probleme care ar fi tre-buit să-i fie prezentate fără întîrziere. Este important ca ceea ce priveşte întreaga biserică să fie prezentat cît mai curînd posibil membrilor ei,

pentru ca ei să poată acţiona în consecinţă; amînarea pe mai tîrziu pare incompatibilă cu faptul că poporul lui Dumnezeu este compus din pelerini.2. Credincioşii se strîng în adunare în număr mai mare în ziua Domnului decît în serile de peste săptămînă. Dacă avem în vedere cît este de dorit ca tot ce priveşte întreaga biserică să fie expus unui număr cît mai mare de membri, înţelegem importanţa acestui argument.

Cum vor putea creştinii să se roage pentru cei care vor fi ex-cluşi, cum vor simţi ei împreună cu cei necăjiţi, cum se vor bucura sau vor aduce mulţimiri pentru cei care au fost primiţi sau reintegraţi, dacă nu sunt puşi la curent cu faptele despre care este vorba?3. Acest mod de a acţiona mai aduce mărturie în favoarea unui adevăr: toţi cei ce frîng pîinea sunt membri ai Bisericii. într-adevăr, punînd la punct problemele turmei în adunarea

în care se f rînge pîinea, arătăm că nu facem nici o diferenţă între cei care sunt primiţi la Cina Domnului, fie ei membri sau nu ai bisericii; persoana care este primită la Cină ia parte, chiar prin aceasta, la privilegiile, la încer-cările şi la responsabilităţile membrilor bisericii.4. Deoarece, luînd parte la Cină, noi aducem mărturie pentru comuniunea noastră reciprocă, este deci normal ca actele de excludere şi de

reprimire să aibă loc atunci cînd creştinii se adună ca să frîngă pîinea.83Chestiuni privitoare la Cina Domnului1. Frîngerea pîinii trebuie să aibă loc des?Răspuns: Deşi nu avem o poruncă sigură privind frecvenţa Cinei, exemplul apostolilor şi al primilor discipoli pare să ne înveţe s-o luăm în fiecare duminică (Fap.20:7).

2. Cînd creştinii sunt adunaţi ca să frîngă pîinea, care trebuie să fie caracterul strîngerii lor?Răspuns: Deoarece noi proclamăm, prin Cină, participarea noastră comună la toate avantajele care decurg din moartea Domnului nostru, precum şi din unirea noastră cu El şi unii cu alţii (l.Cor.lO:16,17), trebuie să fie lăsată toată libertatea exercitării darurilor de învăţătură, de îndemnare, de

rugăciuni şi de aducere de mulţumiri (Rom.l2:4-8; Ef.4:11,16). Cum am aduce mărturie că tragem foloase de pe urma darurilor care ne-au fost încredinţate în vederea unor asemenea adunări, dacă ele ar fi în mod necesar şi în întregime conduse de un singur om? Cu toate acestea, acest mod de strîngere nu împiedică pe cei cu dar de învăţătură şi de îndemînare să-şi exercite responsabilitatea de a edifica biserica atunci cînd se prezintă

ocazia.3. Este de dorit ca unul dintre prezbiteri să frîngă pîinea pentru toţi, sau fiecare mădular al Corpului poate să-şi frîngă singur bucăţica?Răspuns: Nici unul din aceste două moduri de a face nu este atît de limpede dovedit de Scriptură, astfel încît să fim autorizaţi să spunem despre unul din ele că ar fi contrar Scripturii. Cu toate acestea:1. Textul biblic (l.Cor.lO:16,17) îndeamnă mai

degrabă pe fiecare frate şi soră s-o facă: „Pîinea pe care noi o frîngem".2. Dacă fiecare din discipoli frînge pîinea, se exprimă astfel mai bine acest adevăr: noi toţi am frînt, prin păcatele noastre, corpul Domnului nostru.3. Luînd parte la Cină în acest mod, aducem mărturie că suntem eliberaţi de eroarea atît de obişnuită că Cina trebuie administrată de vreun om autorizat ca să facă lucrul acesta, pe cînd ea este un act

colectiv de închinare lui Dumnezeu şi de ascultare.84Biserica credincioşilorUnul dintre principiile directoare ale lui G. Miiller este de a lupta împotriva ideii că Biserica este alcătuită din credincioşi şi necredincioşi. Cît de mare este dragostea lui pentru cei care nu au încă credin-1 ţa, atît de mare este zelul lui de a reface imaginea biblică a Bisericii. Astfel, el nu admite în adunările de cusut şi

croitorie ale bisericii decît femeile credincioase, corul este compus numai din credincioşi, şi el nu | ezită de a concedia un învăţător de şcoală duminicală care nu are credinţa.Cu atît mai mult, el cere de la toţi colaboratorii lui, de la evanghe-lişti şi de la misionari, ca să fi trecut prin naşterea din nou. „Fiecare predicator", scrie el, „trebuie să fi trăit o convertire adevărată. Cineva care nu e sigur că este născut din nou este incapabil să

lucreze la convertirea altora. Lucrarea lui Dumnezeu nu este o profesie omenească, ci o vocaţie divină. Adevăratul predicator este un herald (crainic) şi] totdată un martor. De aceea, el trebuie să-şi sprijine mesajul pe o mărturie care să ţîşnească din experienţa sa personală.„Dar convertirea însăşi nu este de-ajuns. Trebuie să cunoşti intim pe Domnul Isus. Trebuie să ştii ce înseamnă să-L simţi apropiindu-Se de tine, trebuie

să fi gustat bucuria şi tăria pe care o dă celui care ştie să-I caute prezenţa oră de oră. Cu orice preţ, lucrătorul lui Cristos trebuie să ajungă la această intimitate cu Stăpînul său. Pentru el, aceasta este o condiţie absolută de pace şi de putere".Desfiinţarea cutiilor pentru întreţinerea pastorilor de la Bethesda Chapel7 iunie. - De cîtva timp ne întrebam, fratele Craik şi cu mine, dacă era util să lăsăm

cutiile în capelă avînd înscris pe ele numele noastre şi indicarea de destinaţie a darurilor. Oare aceasta este cea mai bună soluţie? Am hotărît astăzi să dăm publicităţii următoarea comunicare:Către sfinţii în Isus Cristos care se adună în capela Betesda Bristol,^85Dragi fraţi,Ni s-a părut bine să desfiinţăm din capelă cutiile care primeau

darurile de bunăvoie destinate cheltuielilor noastre de întreţinere. Ca să evităm nişte neînţelegeri şi să împiedicăm denaturarea acestui act, vă expunem astăzi motivele noastre.Sosind la Bristol, am refuzat să acceptăm fie un salariu regulat, fie banii rezultaţi din închirierea băncilor. Aceasta nu pentru că nu voiam să fim ajutaţi în cele materiale de către cei pe care îi servim în cele spirituale, ci:

1. Nu voiam ca dărnicia fraţilor să fie silită; ea ar trebui să fie liberă şi de bunăvoie.2. închirierea locurilor de şezut este contrară învăţăturii Scripturii (Iac.2:l-6). Am recurs deci la nişte cutii în care fiecare putea să-şi pună darul, aşa cum îi punea Dumnezeu pe inimă, ca să se conformeze cu ceea ce învaţă acest pasaj din epistola către galateni: „Cine primeşte învăţătură în cuvînt să facă parte din toate bunurile lui şi celui ce-1 învaţă" (6:6).

în vremea aceea, ni se părea că trebuie să fim singurii care să lucrăm printre voi în servirea cu Cuvîntul şi cu învăţătura. De atunci, împrejurările s-au schimbat mult. Din cauza aceasta, şi pentru că am primit mai multă lumină, ni s-a părut de bine să desfiinţăm cutiile cu darurile de bunăvoie ale sfinţilor. Totodată, să fie bine înţeles faptul că nu ne-am schimbat în privinţa marilor principii care ne-au dictat pri-mul nostru mod de a face.

Dimpotrivă, o experienţă de zece ani ne-a întărit părerea de atunci despre chestiunea salariului pastoral şi cea a taxei de bănci. Iată de ce am desfiinţat cutiile:1. Cită vreme existau, era necesară o indicare a destinării darurilor; trebuia deci să ne scriem numele pe ele. Lucrul acesta ne dădea impresia că ne ridicăm deasupra celorlalţi fraţi, că ne arogăm o putere asupra lor, în vreme ce căutăm doar să ne îndeplinim lucrarea

pe care ne-a încredinţat-o Spiritul Sfînt în adunare.2. Este posibil ca Domnul să cheme şi să pregătească tot mai mulţi fraţi ca să conducă biserica şi să dea in ea învăţătură. Atîta vreme cît suntem consideraţi că ni s-a dat o însăcinare de către adunare, pentru că numele noastre sunt înscrise pe aceste cutii, lucrul acesta poate să dea naştere la dificultăţi pentru cei pe care sfinţii îi recunosc pe faţă şi depUn ca ocupînd ca şi

noi locul pe care li-1 dă Dom-nul.3. Celor care nu ne cunosc, aceasta ar putea să le dea impresia că încercăm să ne păstrăm un loc superior prin vreun semn exterior, pe86cind noi vrem să-1 ocupăm doar în supunere faţă de Domnul, lăsînd Spiritului Său grija de a-i face pe sfinţi să ne recunoască călăuzirea.4. în fine, din faptul că numele noastre sunt astfel afişate în

public, cîţiya fraţi (avem motive s-o credem) ne consideră ca singurii lucrători, şi se simt neglijaţi pentru faptul că nu-i vizităm personal. Ori, este o eroare să se presupună că două persoane pot fi de-ajuns ca să facă vizitele pastorale şi să se ocupe de îngrijirea sufletelor a circa cinci sute cincizeci de credincioşi. Niciodată nu vom îndrăzni să ne asumăm o asemenea responsabilitate.De aceea, ne hotărîm să nu mai recurgem la aceste cutii

publice pe care sunt puse numele noastre ca să primim darurile voastre. Cerem lui Dumnezeu graţia de a vă servi mai fidel ca în trecut, şi ne încredinţăm, cum am făcut-o pînă aici, în Cel care a zis: „Dacă Mă serveşte cineva, Tatăl îl va cinstîu (Io.12:26).Bristol, la 7 iulie 1841. Henry Craik, George Miiller.Preoţia universalăA. Pierson scrie cu privire la aceasta:„Biserica din Betesda n-a fost

niciodată limitată la unul sau doi bărbaţi ca singuri conducători recunoscuţi. Din ziua în care, în 1832, şapte creştini s-au strîns în jurul Cinei Domnului, doctrina Noului Testament despre egalitatea credincioşilor atît în însărcinări, cît şi în privilegii, a fost păstrată la Betesda. Conducătorul suprem este Spi-ritul Sfînt, şi cei pe care El îi cheamă şi-i pregăteşte conduc sub îndrumarea Sa. Unul dintre principiile fundamentale

care călăuzeşte pe fraţi este acesta: Spiritul lui Dumnezeu este suveran în adunările sfin-ţilor. El încredinţează după placul Său însărcinări tuturor mădularelor Corpului, şi le împarte darurile Sale, pentru servirea în sînul Corpului, ,f iecăruia în parte, după cum vrea'. Singura consacrare ade-vărată este consacrarea Sa. Arătarea darurilor Sale este de-ajuns pentru ca fraţii care le posedă să fie recunoscuţi apţi pentru exercitarea unei

însărcinări sau a unei funcţii, căci posedarea darurilor spirituale este suficientă pentru a le autoriza exercitarea. Cu Corpul lui Cristos este la fel ca şi cu corpul omenesc. Ochiul este în mod vădit făcut ca să vadă, urechea ca să audă, mîna ca să pipăie şi piciorul ca să mear-87ga. Această adaptare prealabilă face de cunoscut împreună planul lui Dumnezeu în privinţa acestor organe, şi locul

pe care trebuie să-1 ocupe în organism. Astfel că, timp de peste şaizeci de ani, creştinii din Betesda s-au bazat pe Spiritul Sfînt, fie pentru ca El să le dea, fie ca să pregătească pe toţi învăţătorii, pe toţi conducătorii, toate ajutoarele de care aveau ei nevoie. Ei n-au avut niciodată prilej să regrete lucrul acesta. Totdeauna a existat în mijlocul lor un număr considerabil de fraţi şi de surori cărora nu le-au lipsit nici darurile, nici

bunăvoinţa necesară ca să accepte diferitele însărcinări la care îi chemase în mod vădit Spiritul Sfînt, astfel că nimeni în mijlocul lor n-a fost vreodată indispensabil. Mai mulţi fraţi au ajuns chiar să consacre predicării, vizitelor, conducerii bisericii mai mult sau mai puţin timp şi forţe, şi, chiar astăzi, sunt zeci de alte persoane care, urmînd exemplul lui Pa-vel, Acuila şi Priscila, făcători de corturi, au diferite profesii pămîn-teşti, în

care se silesc să „rămînă înaintea lui Dumnezeu" (l.Cor.7:24), dîndu-şi ajutorul bisericii, după cum îi călăuzeşte Dumnezeu, în cu-tare sau cutare ramuri ale lucrării creştine în care vocaţia lor le îngăduie să se facă utili. Astfel, pentru tot ceea ce privea prosperitatea sa, creşterea sa, călăuzirea sa şi edificarea sa, adunarea nu s-a bizuit nicio-dată decît numai pe Dumnezeu, iar Dumnezeu, în schimb, cînd a chemat la Sine pe lucrători,

unul cîte unul, a dat mereu alţii, şi El continuă s-o facă.Dacă cineva vrea să-şi facă o idee despre roadele care rezultă în viaţa bisericii din această învăţătură şi din această practică, este necesar să asiste, în capela Betesda, la cel puţin una din adunările de rugă-ciune de luni seara. Aceste întruniri sunt de o foarte mare simplitate, ca cele apostolice. Nu este alt conducător decît Spiritul nevăzut al lui Dumnezeu. Unul sau altul

dintre fraţi indică o cîntare, apoi se citesc cîteva cereri de rugăciune, arătînd în general numele celor pentru care şi prin care sunt revendicate cererile adunării. Apoi vine rugăciunea, citirea Cuvîntului, îndemnarea, dar nimic nu este fixat dinainte, nici subiectul tratat, nici ordinea în care să urmeze diferitele acte de cult, nici persoanele care să vorbească sau să se roage. Fraţii sunt încurajaţi să acţioneze într-o libertate

deplină, sub călăuzirea Spiritului, şi această călăuzire apare adesea într-un mod izbitor, fie în unitatea remarcabilă a rugăciunilor, a cîntărilor, a citirii Bibliei şi a cuvintelor8889rostite, fie în armonia evidentă a inimilor. Iată peste jumătate de secol de cînd aceste adunări de luni seara sunt un cămin de atracţie sfîn-tă, un centru de întrunire pentru rugăciune şi

un centru de propagare pentru acţiune".Binecuvîntări legate de viaţa de credinţăCu privire la desfiinţarea cutiilor, G. Miiller notează în jurnalul său:Decizia luată mi-a dat o nouă dovadă de binecuvîntările pe care le atrage după sine ascultarea credinţei. în alte împrejurări, m-aş fi întrebat: „Ce se va întîmpla? Cum vor fi date darurile? Vor mai fi da-ruri?" Nici o singură clipă nu

m-a tulburat vreuna din aceste întrebări! Eram foarte convins că, într-un mod sau altul, Domnul va avea grijă de nevoile mele, prin intermediul sfinţilor din Bristol sau prin al acelora care trăiesc departe. Tot ce-mi revenea în sarcină era să-L servesc pe Domnul şi să mă încredinţez Lui, şi El o să aibă grijă de mine. Ca şi în trecut, ni s-au adus sau trimis daruri în natură, haine, alimente provenind de la creştinii printre care lucrăm şi

de la cei de departe. Mici pacheţele cu bani avînd scrise numele destinatarilor, cel al fratelui Craik şi mie, sau amîndouă reunite, au fost depuse în cutia cu daruri pentru creştinii săraci, sau în cea cu daruri pentru cheltu-ielile de cult, de întreţinere a capelei, etc, iar diaconii ne-au înmînat aceste daruri. Uneori, fraţii şi surorile ne-au dat direct în mină banii; in fine, Domnul a continuat să influenţeze inima multor

creştini îndepărtaţi ca să ne trimită daruri: unele provin de la persoane pe care nu le-am văzut niciodată, şi al căror nume nici măcar nu-1 cunosc.Singurul lucru de care mă temeam atunci cînd am luat decizia de a desfiinţa cutiile nu a fost faptul că puteam astfel să pierd nişte ajutoare, ci că unii copii ai lui Dumnezeu ar putea-o lua drept pretext ca să neglijeze să ne ajute, sau ca cei săraci să şovăie să-şi dea contribuţia modestă pe care o

puteau pune deoparte, lipsindu-ne astfel de o binecuvîntare. Prin graţia iui Dumnezeu, pot spune ca apostolul Pa-vel: „Nu că eu caut darul, ci caut rodul care sporeşte în contul vostru" (Fil.4:17). De asemenea, am ca obiectiv să ajung ia această stere de spirit pe care o arată aceste cuvinte ale apostolului: „Eu însă foartebucuros voi cheltui, şi mă voi cheltui de tot pentru sufletele voastre. Dacă vă iubesc mai

mult, sunt iubit oare mai puţin?" (2.Cor-12:15). Deci mă temeam că este un dezavantaj pentru cei care s-ar abţine să dea, pentru cei pe care Satan i-ar ispiti să nu mai facă nimic Totodată, din cauza motivelor arătate mai sus, am crezut preferabil să acţionăm potrivit cu ceea ce ne pare că este gîndul Domnului îfl această chestiune.Viaţa interioară în biserica din BristolExplicînd motivul pentru care

fuseseră desfiinţate cutiile, G. Miiller şi H. Craik spuneau că nu vor să fie consideraţi ca singurii Iu" crători ai bisericii.De fapt, cînd G. Miiller trebuie să ia decizii importante, cere sfat de la opt fraţi pe care-i numeşte „tovarăşii săi de lucru (fellovf'fobour-ers) în biserică" (Ex. Narrative II, pag.52).Biserica alege diaconi pentru însărcinări materiale (E.K. Groves: Bethesda Family Matters, pag.71,113). Prezbiterii şi diaconii se întîl-

neau în fiecare săptămînă ca să discute chestiunile bisericii ÎQ «adunarea de vineri". Unul dintre membrii bisericii rezumă astfel vederile Betesdei asupra lucrării: „Această biserică n-a invitat niciodată pe cineva ca să lucreze în sînul ei, ci este cunoscut că uşa e deschisă pentru orice serv al lui Dumnezeu acreditat de Cristos, chemat de Dumnezeu să vină printre noi şi să lucreze la împărţirea Cuvîntului şi îfl învăţătură, după cum îl va

călăuzi Domnul. Noi nu putem deci să acţionăm ca bisericile nonconformiste care ne înconjoară. Noi n-am invitat niciodată nişte bărbaţi să devină pastori ai bisericii. Noi nu găsim că Noul Testament sprijină un asemenea mod de a acţiona" (E.T. Davies: Bethesda Church, Bristol 1917, pag.19).G. Miiller rezumă astfel viaţa lor de biserică: „Noi ne adunăm numai ca nişte credincioşi în Cristos, fără

referire la vreo deosebire sec-tară, păstrînd Scriptura ca singura noastră regulă de doctfină şi de disciplină, dînd libertatea de exercitare tuturor darurilor spirituale pe care-I va plăcea Domnului să ni le acorde" (Narrative I, pag.324).în ianuarie 1840, Craik notează că 573 membri s-au alăturat celor 68 care alcătuiau biserica la sosirea lor. Scăzînd din acest număr90

pe cei care decedaseră (40), care se mutaseră (55), care părăsiseră bi- I serica (38) şi care fuseseră excluşi din motive de disciplină (33), mai I rămîneau 475 de membri, cărora li se vor mai adăuga 200 în anii ur- I mători.Discuţiile „pastorale" ocupau un timp considerabil din viaţa celor I doi servi ai lui Dumnezeu. G. Miiller a descoperit că era posibil să I cîştigi un timp preţios invitînd pe cei care doreau să fie

consiliaţi să ] vină să-i vadă mai curînd decît să le aştepte vizita. Şi, efectiv, un ma- j re număr de membri au profitat de această invitaţie. Numai între 1 aprilie şi 4 mai 1840 au venit patruzeci şi una de persoane ca să-1 gă- i sească pe unul sau pe celălalt „cu privire la sufletul lor" (Narrative I, j pag.331).Disciplina de biserică a fost făcută potrivit îndrumărilor Bibliei. în 1844, Craik notează că cincizeci şi trei de persoane

au fost excluse din motive de disciplină. Dacă era nevoie, disciplina se îndeplinea în co-muniune cu celelalte adunări. O scrisoare scrisă de mîna lui G. Miiller, păstrată în arhivele adunării din Hereford, arată lucrul acesta: „Domnul W. Stone, domiciliat mai înainte în Hereford, strada Unirii, a cerut să fie primit în comuniune. El a adus o recomandare din par-tea fratelui Rhind. Acesta îmi scrie că a cerut să fie în comuniune (adică să participe

la Cină), dar că răspunsul a fost amînat. Era cazul? De ce n-a fost primit domnul Stone? Aţi avea amabilitatea de a-mi scrie cîteva rînduri cu privire la lucrul acesta şi la ceea ce ştiţi referitor la...?" (Citat de H.H. Rowdon: The Origins of the Brethren. Picke-ring, London 1967, pag.128-129).Capitolul 11Convertirea şi siguranţa salvăriiConvertiri remarcabileGeorge Miiller va nota mai

tîrziu în Relatarea sa istoria a două convertiri neobişnuite care s-au petrecut în perioada de care ne ocupăm. Soţia unui fermier din Ashburton se convertise; soţul ei s-a ridicat imediat împotriva ei. Aflase în călătorie că ea profitase de absenţa lui ca să fie botezată. A făcut imediat cale întoarsă şi, pe drumul spre casă, şi-a tăiat un ciomag mare, promiţîndu-şi că-şi va snopi soţia în bătaie. Şi-a pus efectiv hotarîrea în practică. în clipa cînd, cu

trupul acoperit de vînătăi, ea a vrut să se ducă la culcare, el i-a poruncit să se ducă în patul copiilor, apoi a alergat în bucătărie, a apucat o bucată de lemn şi a vrut din nou s-o bată. Dar, deodată, a lăsat să-i cadă bîta şi a plecat fără să zică nimic. Toată noaptea următoare, după ce a rugat-o pe soţia lui să se culce în patul ei, a gemut alături de ea, nereuşind să adoarmă. A doua zi era duminică. Soţul i-a propus soţiei să o însoţească la

adunare. La început, ea a crezut că el îşi bate joc de ea şi că o să înceapă s-o lovească iarăşi de îndată ce va fi pe punctul de a pleca la locul de adunare. După serviciul divin, el a povestit înaintea tuturor cu cîtă cruzime şi-a lovit soţia, cum s-a dus repede în bucătărie în căutarea unei bucăţi de lemn cu care s-o bată a doua oară, şi în sfîrşit cum, după ce ridicase deja băţul de jos, a auzit o voce zicîndu-i: „De ce Mă persecuţi?" Atunci,

bucata de lemn i-a căzut din mînă şi, chiar în clipa aceea, a simţit că-L persecuta pe Domnul Isus. De atunci, su-fletul lui căzuse pradă disperării, şi nu-şi putuse regăsi somnul în timpul nopţii de vineri spre sîmbătă. Sîmbătă dis-de-dimineaţă a plecat din casă şi a petrecut toată ziua rătăcind pe ogoarele şi prin satele învecinate. Nici noaptea de sîmbătă spre duminică nu fusese mai bună, şi nu putuse să doarmă, deşi se reîntorsese

acasă.Din acel moment, acest persecutor a devenit un discipol al lui Isus; a găsit pacea în Numele Său, şi a trăit încă vreo treizeci de ani în dragoste conjugală, aducînd cinste Evangheliei graţiei lui Dumnezeu. Apoi Miiller povesteşte o a doua convertire remarcabilă: un stu-92dent, auzind vorbindu-se despre pietatea unui baron, s-a decis să-1 pună la încercare. A

reuşit să ia o cameră în chirie la el, şi a căutat să intre în discuţie cu el pe teme religioase. Cu toate acestea, baronul evita cu grijă să vorbească despre lucrurile religioase. Dimpotrivă, cînd tî-nărul se întorcea seara, baronul se ducea înaintea lui pînă la poarta casei, îi aprindea felinarul şi-1 ajuta cu ce putea pînă şi la scoaterea cizmelor. Astfel s-a purtat cîtva timp acest bătrîn şi vechi discipol, în timp ce tînărul student, tot

căutînd neîncetat ocazia de a intra în discuţie cu el, se mira că se poate într-atîta umili, de să-i fie şi servitor, într-o seară, în timp ce baronul era ocupat să-1 servească ca de obicei, studentul nu s-a mai putut ţine multă vreme, şi i-a zis: „Domnule baron, cum de puteţi să faceţi toate acestea pentru mine? Vedeţi că nu-mi pasă prea mult de dumneavoastră, şi deci cum de puteţi să continuaţi să fiţi bun cu mine, şi să-mi faceţi atîtea

servicii?" - „Dragul meu prieten", i-a răspuns baronul, „am învăţat să fac lucrul acesta de la Domnul Isus. Aş dori să citeşti de la un capăt la celălalt Evanghelia după Ioan. Noapte bună". Pînă atunci, studentul nu citise niciodată Scriptura decît pentru a găsi în ea argumente ca s-o combată. S-a aşezat deci la masă şi, pentru prima dată în viaţa lui, a citit Cuvîntul lui Dumnezeu într-o cu totul altă stare de spirit şi cu dorinţa de a învăţa.

I-a plăcut lui Dumnezeu să-1 binecuvînteze şi, din acea clipă, a devenit un imitator al Domnului Isus, şi a continuat să-L urmeze.Cum să fii sigur de iertarea păcatelor taleO soră irlandeză care nu are siguranţa că este un copil al lui Dumnezeu, născută din nou şi iertată, dar fără siguranţa salvării, mi-a scris ca să-şi verse necazul. Din nefericire, cazul ei nu este unic; există mulţi copii ai lui Dumnezeu

care nu ştiu că sunt fii şi fiice ale lui Dumnezeu... De aceea, redau aici cîteva gînduri referitoare la acest important subiect.Cum aş putea să am siguranţa că sunt un copil al lui Dumnezeu, că sunt născut din nou, că păcatele mele sunt iertate, că nu voi muri, ci voi avea viaţă eternă? Cuvîntul lui Dumnezeu este cel care dă răs-puns la această întrebare, şi el este singura regulă, singurul cod al creştinului... Ce spune

acest Cuvînt? „Voi sunteţi toţi fii ai lui Dum-93nezeu, prin credinţa în Cristos Isus" (Gal.3:26). „Tuturor celor ce L-au primit (pe Isus), le-a dat putere să devină copii ai lui Dumnezeu: celor ce cred în Numele Lui, care au fost născuţi nu din sînge, nici din dorinţa cărnii, nici din voia unui bărbat, ci din Dumnezeu" (Io.l:12-13).întrebarea care se pune este deci aceasta: L-am primit eu pe

Isus? Cred eu în Numele Său? Dacă da, atunci sunt născut din Dumnezeu, sunt copilul Său. Cum pot să ştiu că păcatele îmi sunt iertate? Trebuie să simt lucrul acesta, sau trebuie să-mi sară în ochi vreun pasaj din Scriptură care afirmă iertarea? Şi aici, Cuvîntul lui Dumnezeu ne dă răspunsul: Nu trebuie să ţinem cont de ceea ce simţim. în ce mă priveşte, iată peste 19 ani de cînd sunt credincios*. De cîtă vreme nu mai am nici o

îndoială asupra iertării păcatelor mele? Nu pot să spun exact. în orice caz, de cînd sunt în Anglia (au trecut de atunci 16 ani), n-am avut niciodată măcar vreo umbră de îndoială cu privire la a-ceasta, totuşi n-am simţit niciodată această iertare. A şti este ceva, şi a simţi este altceva. Ca să ştim, ne adresăm Cuvîntului lui Dumnezeu. Citim în cartea Faptelor cu privire la Domnul Isus: „Toţi profeţii aduc mărturie despre El că oricine

crede în El primeşte, prin Numele Lui, iertarea păcatelor" (Fap.lO:43). Oricine se bazează pe El, şi nu pe sine însuşi, ca să fie salvat, oricine care crede că este ceea ce declară Dumnezeu în Cuvîntul Său, primeşte iertarea păcatelor sale. întrebarea este deci aceasta: Trăiesc eu fără Cristos? Mă bizui eu pe propriile mele eforturi ca să fiu salvat? Sau singura mea speranţă este în Isus, care a murit pe cruce ca să-i salveze

pe păcătoşi? în Isus, care a îndeplinit Legea pentru ca păcătoşii să fie îndreptăţiţi? Dacă mă aflu printre cei care îşi pun speranţa doar în Salvatorul, păcatele îmi sunt iertate, fie că simt lucrul acesta, fie că nu. Iertarea îmi este cîştigată chiar de pe acum. Nu trebuie să aştept ca să mor sau ca să revină Isus... Dar tre-buie să-L iau pe Dumnezeu pe cuvînt, să cred că ceea ce zice El este adevărat... Şi atunci cînd cred ceea ce zice

Dumnezeu, simt imediat pacea şi bucuria pe care o dă credinţa.Unii nu-şi pun încrederea în ei înşişi, nici în bunătatea lor naturală, ei privesc doar la meritele şi la suferinţele lui Cristos, şi totuşi, ei nu ştiu dacă sunt copii ai lui Dumnezeu, dacă păcatele le sunt iertate, şi dacă sunt salvaţi. De ce? Lucrul acesta se datorează în general unuia* Aceste rînduri au fost scrise in 1845.

94sau altuia din următoarele motive: 1. Ei ignoră simplitatea Evangheliei. 2. Se bazează pe sentimentele, pe emoţiile lor. 3. Ei aşteaptă un in-puls puternic, un vis, o voce din cer, sau un pasaj din Biblie care să-i impresioneze în mod deosebit şi ca să le dea siguranţa salvării. 4. Sau, tot atît de bine, ei trăiesc de bunăvoie în păcat.în acest ultim caz, ar fi în zadar dacă ar înţelege Evanghelia şi dacă ar căuta în Cuvîntul lui

Dumnezeu vreo siguranţă a salvării, chiar dacă s-au bucurat altădată de această siguranţă... Atîta vreme cît există păcat, bucuria şi pacea nu pot locui în inimă. Poate să existe multă slăbiciune şi neputinţă la un creştin, dar Spiritul Sfînt nu-1 mîngîie, şi nu va mîngîia niciodată pe cineva care se lasă atras să facă răul contra gîndului lui Dumnezeu... Este foarte important să ai o inimă dreaptă şi sinceră înaintea lui

Dumnezeu ca să posezi siguranţa salvării, iertarea păcatelor, naşterea din nou, ca să crezi că eşti copil al lui Dumnezeu.Capitolul 12Orfelinatele se dezvoltăPlîngerile unui vecin(în octombrie 1945, unul dintre locuitorii de pe strada Wilson ia iniţiativa de a scrie lui G. Muller o scrisoare politicoasă şi amicală, fără îndoială, dar în care semnalează numeroasele inconveniente pe care le atrage

după sine vecinătatea orfelinatelor pentru locuitorii cartierului. Semnatarul se lăsa în grija spiritului de echitate al lui G. Miil-ler ca să ia decizia care se impunea. Solicitat de multe alte activităţi în ziua cînd a primit aceasta scrisoare, G. Muller a pus-o deoparte pentru a o citi mai tîrziu în linişte. în 3 noiembrie, îşi rezervă cîteva ore libere ca să examineze chestiunea cu meditare şi rugăciune înaintea lui Dumnezeu).

L-am rugat pe Domnul să mă călăuzească în această problemă şi să mă ajute să iau o decizie echitabilă. Rezultatul a fost că m-a făcut să mă gîndesc la posibilitatea mutării orfelinatelor.Trebuie să ne mutăm?Am luat o bucată de hîrtie şi am început să scriu motivele care îmi păreau că cer o mutare, şi cele care păreau să fie contrare acestui lucru.1. Vecinii se plîng de zgomot în timpul recreaţiei. Desigur,

această plîngere este justificată. Ştiu că eu personal n-aş putea suporta decît cu greu această gălăgie. Bietul meu cap n-ar mai rezista. Trebuie deci să fac pentru alţii ceea ce aş vrea să facă ei pentru mine. încă niciodată nu văzusem lucrurile din această perspectivă.2. Numărul persoanelor din orfelinatele noastre este aşa de mare, că în cîteva rînduri s-au blocat canalele de ape menajere, şi vecinii au fost

foarte incomodaţi de lucrul acesta.3. Nu avem terenuri de joc în sensul propriu-zis al cuvîntului. Dispunem doar de un singur amplasament care îi ţine locul, şi care nu96poate servi decît pentru copiii unui singur orfelinat o dată.4. Nu avem nici teren de cultivat în împrejurimile străzii Wilson. Dacă ne-am muta în altă parte şi am putea avea o proprietate înconjurată de

cîmpuri pentru grădinărit şi pentru alte munci manuale, ar rezulta de aici mari avantaje, mai ales pentru băieţi. Am putea atunci să le dăm o ocupaţie mai folositoare decît tricotatul, singurul lor lucru manual de pînă acum. De asemenea, ei îşi fac şi patul, curăţenia în orfelinate şi ajută la pregătirea mesei. Cu siguranţă că lucrul în aer liber ar fi cel mai bun exerciţiu fizic şi ar favoriza dezvoltarea orga-nismului.

5. Am putea avea o curăţătorie, care este imposibilă pe strada Wilson din lipsă de loc, astfel că numai o parte din lenjerie se curăţă în orfelinat. Fetele noastre ar avea atunci mai mult de lucru, un punct foarte important, căci le va părea mai puţin greu după aceea să intre în serviciu.6. Aerul străzii Wilson nu este poate destul de tonic pentru nişte copii mai predispuşi Ia boli, cel mai adesea fiii sau fiicele unor părinţi bolnavi. Un

aer curat le-ar fi deci favorabil.7. Situaţia actuală nu este cu siguranţă de invidiat pentru personal. Colaboratorii noştri n-au grădină, sau un loc viran la marginea orfelinatului, unde să se destindă în timpul orelor de odihnă.8. Pe vremea cînd bîntuie bolile, lipseşte spaţiul; casele noastre sunt prea mici pentru numărul de ocupanţi.9. Chiar şi într-o perioadă obişnuită, ar fi de dorit să avem mai mult spaţiu. Dar, în

vecinătatea imediată a Bristolului nu există nişte proprietăţi care ne-ar da avantaje dorite. Sunt vreo zece ani de cînd mă gîndesc la aceasta şi caut inutil în toate direcţiile. Nu pot să mă gîndesc la varianta de a avea un orfelinat într-un loc, şi altul în altă parte. Pentru adunările de rugăciune, pentru repartizarea alimentelor sau pentru fonduri în perioade în care trăim de pe o zi pe alta, pentru strîngeri ale personalului, pentru vizitatori...

orfelinatele noastre nu pot fi răspîndite ici şi colo.Pe de altă parte, dificultăţile de adaptare sau de transformare ale caselor particulare îmi apar tot mai limpede. Aceste case nu sunt făcute să răspundă unor nevoi ca ale lucrării noastre. Nici o casă particulară, de exemplu, nu oferă mijloace de ventilare suficiente pentru97toate persoanele care trăiesc într-o instituţie de caritate. Deci, nu există altă soluţie

decît aceea de a construi.Şi acum, ce raţiuni ar putea să ne facă să rămînem în strada Wilson?1. Faptul că Dumnezeu ne-a condus în chip vădit aici. Da, dar nu doreşte El oare să ne conducă în altă parte?2. Poate că n-ar fi imposibil să închiriem imobilele cu nr. 2,5 şi 7 din strada Wilson, să amenajăm două din aceste case ca orfelinate şi a treia în infirmerie. Dar protestele vecinilor ar continua;

canalizarea ar fi încă şi mai insuficientă, şi costul lucrărilor pentru o nouă instalaţie ar fi extrem de ridicat. Singurul nostru teren de joacă ar deveni de asemenea mai insuficient ca înainte. în fine, nimic nu dovedeşte că aceste imobile ne-ar fi închiriate.3. în ideea de a construi văd trei mari obiecţii: 1) cheltuiala: sumele de care ar fi nevoie, şi care altfel ar reveni orfanilor; 2) a construi înseamnă a pierde din vedere caracterul

creştinului care este străin şi călător pe pămînt; 3) lucrul acesta va lua mult timp.Dar toate aceste obiecţii ar fi valabile dacă aş putea face altfel, sau dacă aş începe să construiesc fără să fiu obligat.După cîteva ore de rugăciune, am început să văd faptul că Dumnezeu mă cheamă să construiesc: lucrul acesta ar fi mai favorabil nu numai pentru binele orfanilor şi pentru o mai bună organizare a muncii, dar mai ales o nouă mărturie

adusă Celui care poate şi vrea să dea din belşug binefacerile Sale aceluia care are nevoie de ele şi care se bazează pe El pentru lucrul acesta... Aş adăuga că în nici o altă pe-rioadă n-am avut atîtea cereri de primire în orfelinat ca în luna anterioară momentului în care am luat în considerare posibilitatea de a construi.în aceeaşi zi, am adunat în biserică pe cei care lucrează cu mine ca să-i informez despre situaţie şi să-şi dea părerea

asupra chestiunii unei eventuale mutări a orfelinatelor. Toţi au căzut de acord asupra faptului că trebuia să plecăm din strada Wilson; nimeni n-a obiectat la proiectul de a construi.în 4 noiembrie, iubita mea soţie şi cu mine am început să ne ru-găm pentru această problemă, hotărînd s-o facem în fiecare dimineaţă. Ceream mai multă lumină asupra a tot ceea ce era legat de acest98

proiect de construcţie; şi, convinşi că acţionam după voia lui Dumne-1 zeu, am început şi să-I cerem banii necesari.în 7 noiembrie, mi s-a părut că cumpărarea terenului, construcţiile I şi dependinţele, etc. pentru trei sute de copii luaţi de la vîrstă mică şi i crescuţi pînă la cincisprezece ani sau şaisprezece ani, pentru personal I şi pentru alte lucrări... toate acestea ar putea costa cam zece mii de lire I sterline. Nu m-am lăsat

descurajat de această cifră şi am privit la I Dumnezeu.După cîtva timp de rugăciune, încă n-am primit nimic. Cu toatei acestea, mai mult ca niciodată înainte, am certitudinea că Dumnezeu I îmi cere să construiesc, şi această certitudine tot creşte. Am spus deja 1 cîteva din motivele care au adus această siguranţă. Unul dintre princi- I palele motive, cel care are cea mai mare greutate pentru mine, îl gă- I sesc în porunca pe care o

dă apostolul în epistola sa către filipeni: I „Blîndeţea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii" (4:5). Am văzut I că a ignora reclamaţiile întemeiate din scrisoarea primită ar însemna I să nu acţionez după gîndul lui Cristos.Semne concrete9 decembrie. - La treizeci şi cinci de zile după ce-am început să ne I rugăm, am primit o mie de lire. Acest dar, cel mai important dintre ] toate primite pînă acum, n-a

provocat la mine excitaţie sau exaltare. 1 M-am rugat ca să primesc fonduri, şi nu m-am mirat că le primesc...13 decembrie. — Cumnata mea se reîntoarce de la Londra. Ea a în-tîlnit acolo un domn care citise cu un viu interes Relatarea darurilor 1 lui Dumnezeu pentru George Miiller, şi care dorea să aibă cit mai j multe amănunte posibile despre lucrare. Aflînd prin ea că ne gîndeam să începem curînd să construim, s-a oferit

să facă planurile şi să su- 1 pravegheze gratuit executarea lor. Mîna lui Dumnezeu este vădită în I această ofertă, nesolicitată, şi provenind de la un arhitect creştin.(G. Miiller a vorbit doar cîtorva prieteni despre proiectele sale de construcţie. S-a ferit să trimită circulare sau să facă vreo altă comunicare în ziare, vrînd să aştepte şi să primească totul de la Dumnezeu. La sfîrşitul lui decembrie, a primit cîteva donaţii, dintre care una

de 200 de lire, şi alta de 1000 de lire. S-a gîndit atunci că venise momen-

99tul să cumpere un teren. Acesta trebuia să fie suficient de mare şi nu prea departe de Bristol. Omeneşte vorbind, aşa ceva costa foarte mult, căci oamenii de afaceri cumpărau terenurile din împrejurimi pentru a construi pe ele imobile).Este găsit terenul2 februarie 1846. - Am auzit

vorbindu-se astăzi despre terenul din Ashley Down care s-ar potrivi planurilor noastre şi care nu este prea scump.3 februarie. — Am fost să-1 văd. Cu siguranţă că nu există vreunul mai bun pe aici.4 februarie. — Am încercat să-1 întîlnesc pe proprietar. El nu era acasă, ci la birou. M-am dus imediat acolo; tocmai plecase... M-am gîndit atunci că Dumnezeu nu îngăduise să-1 întîlnesc în ziua aceea.5 februarie. — Am văzut

proprietarul. El mi-a zis că, de la ora 3 la 5 dimineaţa, nu putuse dormi, şi că cererea mea din ajun, de care fusese anunţat, nu încetase să-i ocupe gîndurile în timpul acestor ore de insomnie. Hotărîse că, dacă mă prezint în calitate de cumpărător al terenului pentru ca să construiesc orfelinatele, ar fi de acord cu o micşorare a preţului de optzeci de lire sterline pe acru (aproape jumă-tate de hectar - 50 de ari). Ce bun este Domnul! Am făcut

imediat tîrgul şi am cumpărat terenul, care are aproape şapte acri cu o sută douăzeci de lire sterline acrul. Observaţi bunătatea lui Dumnezeu, care n-a permis să-1 găsesc pe proprietar înainte ca să-mi vorbească el.19 februarie. — A venit arhitectul din Londra. E de părere că situaţia este excelentă, foarte favorabilă pentru săpături şi canalizare, etc...(George Miiller nu poate lua

terenul în posesie aşa de repede cum credea, deoarece cel care-1 vînduse murise la scurt timp după aceea, şi au apărut multe dificultăţi din cauza acestui lucru neprevăzut).(El scrie cu privire la lucrul acesta):„Inima mea să află în cea mai deplină pace, căci am convingerea că dacă Dumnezeu nu permite ca să luăm înapoi terenul, El ne va da altul mai bun".(în sfîrşit, posesiunea terenului

îi este garantată, şi imediat apar donaţiile, pe cînd înainte veneau foarte rar. Donaţii infime, donaţii100101ale oamenilor săraci şi daruri princiare, pe care George Miiller le primeşte cu aceeaşi recunoştinţă, ca fiindu-i toate trimise de Dumnezeu, de la şase peni pînă la 500, 800 şi chiar 2000 de lire! „Nimic nu valorează mai mult ca a te adresa direct lui Dumnezeu", a

zis el. într-o zi, cînd Dumnezeu tocmai i-a trimis una din acele mari sume de bani în vederea construcţiei proiectate, a fost cuprins de un profund senti-ment de adorare şi a izbucnit în aduceri de mulţumiri şi laude, con-sacrîndu-se din nou şi în întregime în serviciul Domnului. în timpul tuturor acestor negocieri, viaţa de familie a lui G. Miiller şi-a urmat cursul).Convertirea Lydiei Miiller29 aprilie 1846. - Astăzi, la

Chippenham, unde suntem în serviciupentru Domnul, iubita mea soţie şi cu mine am avut imensa bucurie de a primi de la fiica noastră următoarea scrisoare, astfel că rugăciunile noastre s-au transformat în mulţumiri şi laude:„Dragii mei,Sunt foarte fericită că vă merge mai bine, şi foarte recunoscătoare lui mămica pentru bileţelul acela drăguţ. Aş fi vrut să vă spun că am găsit acum fericirea; nu am

făcut-o gîndindu-mă că mi-ar fi uşor s-o scriu decît s-o zic cu gura. Nu ştiu exact clipa cînd am început să fiu fericită gîndindu-mă la moarte şi la veşnicie... Dumnezeu Şi-a făcut treptat lucrarea în mine. Pot să spun acum: Mulţumti fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Său nespus de mare. Vă rog, dragă tăticule şi mămico, rugaţi-vă pentru mine ca să nu-L dezonorez pe Domnul, ca să am tot mai multă recunoştinţă pentru darul

Fiului Său, şi pentru dragii mei părinţi, pentru draga mea mătuşă, pentru dragii mei pro-fesori şi pentru toţi prietenii buni care mă iubesc şi se roagă pentru mine.Cu toată dragostea fiicei voastre, care vă iubeşte mult, rămîn, dragă tăticule şi mămico, a voastră Lydia".„Era aşa de tînără, scrie G. MUUer, că mi s-a părut de bine să observ puţin lucrarea care se făcea în ea. La sfîrşitul anului, cu acordul colegilor

mei, ea a fost botezată şi primită la comuniune. Ea tocmai împlinea paisprezece ani".

(într-o perioadă de treisprezece luni, din 10 decembrie 1845 pînă în 25 ianuarie 1847, G. Miiller a primit 9285 de lire sterline, doar ca răspuns la rugăciune.în 5 iulie 1847, s-a început construcţia. Darurile s-au îndesit din nou. în iunie 1849, construcţia a fost terminată.

înaintea acestei daţi, G. MUUer se roagă în vederea cheltuielilor de mobilare. Şi în acest domeniu îl ascultă Dumnezeu şi îi dăruieşte mai mult decît a cerut).9 februarie 1849. - Cu cît mă preocupă acest gînd cu mobilarea, cu atît îmi dau seama de sumele necesare. Astăzi însă am avut vizita unui creştin care mi-a înmînat două mii de lire sterline pe care să le folosesc cum cred eu de cuviinţă.

Trei sute de copii(Noul orfelinat a fost construit pentru o sută optzeci de fete, optzeci de băieţi şi optzeci de copii de ambele sexe peste zece ani, în total trei sute de orfani în locul celor o sută douăzeci de copii care locuiau în casele de pe strada Wilson. în 9 martie, citim în Jurnalul lui G. MUUer):Noul orfelinat este aproape gata. Trebuie să ne gîndim la materialul necesar pentru îmbrăcarea noilor veniţi. Am

comandat deci cîteva mii de metri de stofă, şi vor mai trebui cîteva mii, ca să nu mai vorbim de alimentele de tot felul pe care trebuie să le prevedem. Tocmai am primit 300 de lire care vor fi afectate în întregime acestor cheltuieli. Acest dar a fost pentru duhul meu ca o briză răcoritoare. în acest moment, pe cînd începe marea creştere a cheltuielilor antrenate de adoptarea a trei sute de copii în loc de o sută douăzeci, îmi place să consider

această sumă ca o garanţie din partea lui Dumnezeu, o pro-misiune că Se va îngriji de toate nevoile.Dumnezeu să fie lăudat pentru toate binefacerile Sale!(în 18 iunie 1848 şi în zilele următoare, cam peste 12 ani de la fondarea lucrării din strada Wilson, se transferă succesiv orfanii în noua lor casă. Cîteva luni mai tîrziu, ei sunt în număr de două sute şaptezeci şi cinci. Cu personalul didactic şi cu cel auxiliar, noile

construcţii adăpostesc în mai 1850 trei sute opt persoane.Dar departe de a se mulţumi cu lucrarea îndeplinită, G. MUUer este102urmărit zi şi noapte de gîndul la cei dezmoşteniţi, la copiii lăsaţi fără! îngrijire, fără cămin, fără educaţie, fără Dumnezeu. în 5 decembrie 1850, el scrie):în noul orfelinat sunt acum trei sute de copii şi un personal de trei- | zeci şi cinci de persoane.

Am multe de făcut; şi cum trebuie să fiu aici j o bună parte din zi, sunt neîncetat despărţit de soţia mea şi de fiica) mea, resimţind foarte dureros lucrul acesta. Cu toate acestea, sunt urmărit de gîndul de a face mai mult pentru orfani, şi am început să mă rog cu privire la aceasta... Domnul să binevoiască a-mi arăta care i este voia Sa...Singura sa ambiţie26 decembrie. — Nu am nici o ambiţie personală în această

ches-! tiune. Singurul lucru pe care-1 doresc este să fac voia lui Dumnezeu. Din cauza păcii imense care locuieşte în inima mea, am certitudinea I că extinderea la care mă gîndesc nu provine din gîndurile rele care ar | avea drept mobil „eul"... Totuşi, şi în timp ce scriu, simt bine că nu j pot face altcumva decît să suspin după onoarea şi privilegiul de a fi j un instrument de care Maestrul să Se folosească încă multă vreme, j Am servit destulă

vreme lui Satan în anii de altădată, pentru a dori ar- j zător să-I servesc lui Dumnezeu cu toată puterea mea, în timpul \ anilor de pelerinaj pămîntesc care-mi mai rămîn. Tocmai am împli- i nit patruzeci şi cinci de ani. Cu fiecare zi se micşorează numărul celor j care îmi rămîn de petrecut pe pămînt; şi eu doresc arzător să lucrez... j Există mulţimi de orfani care au nevoie de ajutor. Un frate în Cristos j mi-a zis că a avut

înaintea ochilor un raport oficial care susţinea că în închisorile din Anglia se află şase mii de tineri orfani*.Doresc arzător ca Dumnezeu să mă folosească la remedierea aces-tei stări de lucruri, şi să împiedice ca asemenea copii mici să fie obligaţi să trăiască în închisori. Mai presus de orice, vreau să fie vădit în ochii tuturor, şi tot mai mult, că Dumnezeul nostru aude şi împlineş-* Din cauza numărului

insuficient de tocuri din orfelinatele existente, în care era foarte dificilă intrarea copiilor complet săraci, lipsiţi de orice ajutor şi de orice protecţie, aceştia erau trimişi în închisori. în 1834, în toate orfelinatele reunite, nu existau în Anglia decît trei mii de locuri, şi aproape şase mii de orfani sub opt ani erau plasaţi în închisori. Mai tîrziu, exemplul lui Miiller a fost urmat, şi au fost deschise numeroase alte orfelinate).

103te rugăciunea... Onoarea lui Dumnezeu este pentru mine lucrul cel mai de seamă din această chestiune. Dacă-L glorific mai bine abţinîn-du-mă să extind lucrarea şi să merg înainte, abandonez orice idee de a primi o mie de orfani.„Cu siguranţă, Tatăl meu ceresc, deoarece prin Duhul Tău Sfînt m-ai condus în această stare de bucurie perfectă, în care vreau ceea ce vrei Tu, nu vei lăsa ca să se

rătăcească copilul Tău... Mă bazez pe Tine; n-aş vrea să fac nici un singur pas cîtă vreme nu mi-o ceri".(în ianuarie 1851, G. Miiller primeşte o donaţie de trei mii de lire sterline. Urmează altele, mari şi mici, care au aproape fiecare o istorie interesantă sau chiar emoţionantă. Lucrarea se continuă cu diversele activităţi pe care le antrenează ea (una din ele era plasarea orfanilor), şi Dumnezeu care, drept răspuns la rugăciune, hrănise

cei o sută douăzeci de copii în strada Wilson, Se îngrijeşte acum de nevoile celor trei sute de orfani din casa din Ashley Down).Capitolul 13Tulburări în Betesdaîn timp ce lucrarea printre orfani se dezvoltă, biserica Betesda trece printr-o perioadă foarte tulbure. Am notat rolul lui Miiller şi Craik în redescoperirea principiilor biblice ale adunării Fraţilor. Aceşti doi bărbaţi vor mai avea

o influenţă hotărîtoare asupra evoluţiei adunărilor într-un moment crucial din istoria lor. Luînd poziţie într-o chestiune de disciplină în ceea ce s-a numit „cazul din Betesda", ei au ferit un procent important din Mişcarea fraţilor de a cădea într-o îngustime periculoasă.Pentru a înţelege ceea ce s-a întîmplat în 1848 la Bristol, trebuie să ne reîntoarcem la începutul anilor 1830 şi să urmărim evoluţia adunării din

Plymouth (care şi-a dat numele unei fracţiuni din Mişcarea fraţilor).Rădăcinile „Cazului Betesda": PlymouthLa finele lui 1831, la Plymouth se năştea o adunare în jurul lui Francis Newman, fratele viitorului cardinal, P.F. Hali, un ofiţer de marină în retragere, şi B.W. Newton, un intelectual de marcă preocupat de chestiuni profetice. Acesta din urmă îi convinge pe Darby şi Wigram să vină la Plymouth.

Wigram cumpără o capelă unde se va predica - peste săptămînă - despre subiecte profetice. Apoi se va lua Cina împreună şi, duminica, se vor regăsi în capelă pentru strîngeri, în care fiecare va contribui liber la edificarea comună. în această epocă, Darby, care continuă să predice în Biserica anglicană, nu vede această evoluţie cu ochi buni. Newton se separă înaintea lui de Biserica oficială şi ia conducerea adunării din

oraşul său natal cu acordul de-plin al lui Darby, care „îi cere să se aşeze într-un loc de unde să poată uşor supraveghea ce se petrece şi să împiedice pe cei care n-ar avea nimic edificator sau profitabil de spus"*. El va tinde prin urmare să limiteze lucrarea cu Cuvîntul lui Dumnezeu la trei sau patru fraţi capabili şi aleşi dinainte.♦W. Trotter. The Whole Case of Plymouth and Bethesda (1849), p.9.105

W.H. Cole descrie astfel strîngerile: „Reuniunile adunării erau calme, paşnice şi sfinte; cîntatul era blînd, lent şi cu meditare; închinarea lor respira prezenţa Domnului... în acest cadru am avut privilegiul să intru în 1843. în această epocă, biserica se mărise mult. Ea începuse într-o căsuţă de pe King Street, a crescut rapid şi în final s-a mutat la Ebrington Street, unde se puteau aduna 1400 persoane".Prin darurile naturale şi

pregătirea sa academică, Newton s-a distins ca un învăţător de primă mărime. „Predicile sale erau calme, bine structurate, lucide, captivante, notează Cole, se simţea în el marele savant, un om profund învăţat în Cuvînt şi doritor să îndrume pe alţii".începînd cu 1834, s-a început la Plymouth publicarea unui periodic (The Christian Witness) şi a unor cărţi (dintre care primele au fost o concordanţă greacă-engleză şi

ebraico-caldee-engleză ale dr. S.P. Tra-gelles). Mai ales din cauza faptului că diferitele publicaţii ale adunării Fraţilor purtau numele de Plymouth au fost ei numiţi „plymouthişti" - deşi începînd cu 1838 adunarea de coordonare unde se discutau chestiunile privind ansamblul adunărilor s-a ţinut la Londra în fiecare sîmbătă.Evoluţia doctrinară a lui J.N. DarbyCreşterea rapidă a adunării din Plymouth nu s-a făcut fără să

se creeze probleme. Conducerea unei adunări aşa de numeroase a cerut din partea lui Newton o fermitate despre care Darby a afirmat curînd că este clericală.Pe de altă parte, în cursul călătoriilor sale în Franţa şi în Elveţia, în 1837 şi 1838, Darby a dezvoltat puţin cîte puţin o învăţătură din care va face doctrina sa: Dumnezeu nu restabileşte niciodată ceea ce omul a risipit prin greşeala sa, Biserica a „apostaziat" (adică

a devenit infidelă chemării ei), nu poţi deci să vrei să reconstruieşti o biserică după modelul apostolic, nu poţi decît să te aduni „doi sau trei" în Numele Domnului. Singura expresie tangibilă a unităţii Corpului lui Cristos este Cina. Această unitate se realizează prin separarea de „cel rău", cf. Ieremia 15:19. Ceea ce se înţelege prin „cel rău" a evoluat în gîndirea lui Darby. în 1836, el mai scria: „Deoarece masa noastră este

cea a Domnului şi nu a noastră, primim deci la ea pe cei pe care Domnul i-106a primit, toţi cei care, ca nişte bieţi păcătoşi, ,au fugit ca să apuce nădejdea pusă înaintea lor4, şi care nu se mai bazează pe ei înşişi, ci pe Cristos, «singura lor speranţă'". Pe această bază, el spune că ar fi primit chiar şi pe un catolic care L-ar fi mărturisit pe Cristos ca Mîntui-torul său, adică ca „Mielul care a ridicat

păcatul lumii".Cu toate acestea, puţin cîte puţin, acest termen de „rău" se va aplica şi tuturor celor care rămîn în comuniune cu vreo organizaţie ecleziastică oarecare, constituită sau independentă.Deja în 1836, A.N. Groves observase tendinţele sectare ale prietenului său Darby şi îi zisese franc: „Te-ai întors de la principiile fundamentale pe care doreai mai înainte să le vezi realizîndu-se... îmi dau

seama că nu mai ai decît cîţiva paşi de făcut pînă ce tot răul sistemelor de care te-ai separat se va reproduce în mijlocul adunării tale... unirea voastră va deveni tot mai mult o chestiune de doctrină şi de opinie mai curînd decît de viaţă şi dragoste. Dominaţia ta va de-veni atît de preponderentă şi unică - chiar dacă ascunsă şi neexprimată, poate -, încît oamenii vor avea impresia că autoritatea omului are primul loc. Vei fi cunoscut mai mult

ca cel care aduce mărturie împotrivă decît cel care aduce mărturie pentru cineva sau pentru ceva. Vei ajunge astfel să aduci mărturie împotriva a tot, cu excepţia ta însăşi... Lumina, şi nu viaţa, va deveni măsura comuniunii"*.O asemenea luciditate nu poate fi atribuită decît darului de profeţie, şi este mare păcat că Darby n-a luat mai mult la inimă avertismentul frăţesc şi curajos al prietenului său. „Este ceva tragic", scrie G.

Ischbeck, în istoria „Adunării lui Dumnezeu" (astfel se desemnau discipolii lui Darby). „Această latură tragică stă în faptul că nu se vo- j ia fondată nici o „biserică", dar în realitate, după patru ani, se crease un organism ecleziastic pe care nici o altă denominaţiune n-o posedă, nici n-o cunoaşte"**.în Elveţia, autoritarismul lui Darby se afirmase deja. Von der Goltz scrie: „Darby, secondat de un mic număr de

adepţi dotaţi şi absolut devotaţi, domină atît de complet adunările care îi poartă nume-le, încît, cu excepţia papei, nici un conducător al Bisericii nu a exercitat vreodată o asemenea putere asupra turmei sale".(* Scrisoare citată in întregime în R. Coad: A History of the Bretbren Movement (Paternoster Press 1976), p.291-2." G. Ischbeck: J.N. Darby, Lausanne 1937, p.39.107

Separare la Plymouthîn 1845, un frate din adunarea din Plymouth, temîndu-se de o evoluţie clericală a bisericii sale, a scris lui Darby, care revenise în Elveţia, să se întoarcă în Anglia şi să intervină la Plymouth. „Văd clericalismul introdus", i-a zis acesta la reîntoarcerea sa. Pe deasupra au apărut divergenţe doctrinare: Credincioşii vor fi răpiţi înainte, sau după Marea Tribulaţie (Necazul cel mare)? Israelul din vechiul legă-mînt

făcea oare parte din Corpul Bisericii?J.N. Darby preluase de la biserica irvingiană ipoteza răpirii secrete a credincioşilor. Nunta Mielului ar avea loc în timpul Marii Tribulaţii. Dar, a obiectat Newton, Biserica cuprinde toţi credincioşii răscumpăraţi de Cristos. Ce se va întîmpla deci cu cei care vor rămîne fideli lui Cristos în timpul Tribulaţiei? Răspunsul lui Darby: O mare parte din Noul Testament nu se aplică

Bisericii, ci unei viitoare dispensaţii a rămăşiţei Israelului restabilit. Evanghelia după Matei este Evanghelia Regatului (împărăţiei), nu a Bisericii. Newton a strigat: „Dacă faci această deosebire, abandonezi în mod virtual creştinismul". Craik, G. MUller, Chapman, James Wright, S.P. Tragelles şi mulţi alţi fraţi conducători ai adunărilor au fost de părerea lui Newton în acest punct. Din nefericire, aceste divergenţe au

distrus liniştea adunării din Ebrington Street.Cu toate acestea, Darby nu 1-a atacat pe Newton în doctrina sa - ar fi fost în poziţie de inferioritate -, ci în modul său de a acţiona, unde putea mai uşor să-1 izoleze de colegii săi. L-a acuzat de faptul că a dat un raport fals despre o întîlnire în faţa altor treisprezece fraţi şi, în final, în duminica din 26 octombrie 1845, Darby a reţinut adunarea după strîngerea de dimineaţă ca s-o

anunţe că se retrăgea din biserică. „O să plec de aici, şi cine vrea poate să mă urmeze", a zis el lui Chapman, Acesta a fost începutul darbysmului în Anglia. Din toate părţile, oamenii cei mai de vază printre fraţi au încercat să acopere spărtura, dar Darby le-a respins cu uşurinţă medierea. Timp de treisprezece luni, au fost întreprinse zadarnic mai multe eforturi de împăcare. în-cepînd cu sfîrşitul lui 1845, Darby s-a strîns într-o nouă

adunare la Plymouth.în primăvara lui 1847, el a descoperit o confirmare retroactivă a108luării sale de poziţie. Bazîndu-se pe notele luate de doamna Harris la o predică a lui Newton din Psalmul 6, un prieten al lui Harris, fervent ] adept al lui Darby, a găsit că Newton dădea prea multă importanţă părţi omeneşti a suferinţelor lui Cristos. Fără să se verifice dacă acest extras

corespunea într-adevăr modului de a vedea lucrurile al predica-1 torului, aceste note au fost tipărite. Newton însuşi va zice: „N-am văzut niciodată măcar un singur rînd din aceste note. Existenţa lor mi-a fost necunoscută pînă ce-am auzit că ele fuseseră viu dezapro- \ bate într-o adunare convocată special în scopul acesta la Exeter. Nici- j odată n-am fost întrebat cu privire la exactitatea lor".George Miiller a condamnat

aspru acest mod de a acţiona ca fiind o lucrare a întunericului, ca gestul unui „zelos laş". Această îndrep-tăţită luare de poziţie i-a adus multe atacuri.Darby a publicat o broşură împotriva lui Newton, acuzîndu-1 de erezie şi de a fi „primit direct de la Satan sistemul său profetic". New- \ ton a respins energic sensul anumitor fraze care îi erau atribuite, dar a recunoscut că a insistat cam prea mult asupra

unui aspect anume al adevărului.în noiembrie 1847, el a publicat un referat în care recunoştea că a emis nişte erori de doctrină pe care le retracta în întregime şi cu umilinţă: „N-ar fi trebuit să fac niciodată o legătură între Cristos şi Adam ca şef federal. Vreau să afirm limpede că ţin la perfecţiunea lui ! Cristos şi la caracterul complet al sacrificiului Său ca la nişte ade-văruri aflate în afara oricărei îndoieli: toate

doctrinele şi toate părerile trebuie să fie subordonate acestor adevăruri fundamentale şi directoa- ] re, toate trebuie să se orienteze după ele... îmi recunosc deplin eroa- { rea, şi o recunosc ca păcat. Vreau s-o mărturisesc înaintea lui Dumnezeu şi înaintea Bisericii Sale. Doresc ca lucrul acesta să fie considerat ca o expresie a regretului meu şi a supărării mele profunde şi sincere, mai ales cu privire la cei care au

putut fi întristaţi sau răniţi prin j falsele mele afirmaţii sau prin vreo urmare care ar fi rezultat de aici. Am această încredere că Domnul nu numai că mă va ierta, dar va şi neutraliza toate efectele negative care au putut rezulta de aici"*.Darby s-a străduit să arate că, în ciuda acestei retractări explicite, Newton nu renunţase la rătăcirile sale, şi că nu se pocăise niciodată•Ciut de W. Trotter op. cit. p. 23.

109aşa cum se cuvenea de păcatul său. Iată de ce continua să-1 considere drept „om periculos", „blasfemator", şi să vadă în el „inamicul numă-rul unu" (arch-enemy).Dezgustat de toate aceste certuri, Newton a părăsit definitiv adunarea şi oraşul în decembrie 1847. Odată ce „falsul învăţător" îşi retractase învăţătura şi se retrăsese din lucrare, odată ce învăţătura falsă fusese stigmatizată şi

respinsă, te puteai aştepta ca valurile ridicate să se potolească, iar pacea să revină în adunări. Din păcate, nu aşa s-a tn-tîmplat. Darby nu s-a mulţumit cu această retractare, şi el va face din această luare de poziţie faţă de Newton criteriul „învăţăturii sănătoa-se" a indivizilor, ca şi a adunărilor. Oricine nu arunca anatema împotriva lui Newton şi a adunării din Plymouth nu putea să rămînă în comuniune cu el.

Problema de la BetesdaConflictul între vederile lui Darby şi cele ale unui mare număr de conducători ai adunărilor Fraţilor şi-a atins punctul culminant într-un caz examinat în adunarea Betesda din Bristol. „Problema din Betesda" a rămas - şi rămîne încă în unele adunări — „şiboletul" (criteriul) care permite acceptarea sau respingerea cuiva din comuniune.încă din 1847, adunarea din

Betesda se distanţase de învăţătura lui Newton şi-şi primea membrii în adunare numai după ce s-au asigurat că ei nu împărtăşeau erorile lui doctrinare puse sub acuzaţie.în aprilie 1848, o asemenea primire i-a fost fatală. Un colonel Woodfall şi fratele său, mutîndu-se din Plymouth la Bristol, au cerut să fie primiţi ca membri în adunarea Betesda. La sfatul înţelept al lui Craik, membrii care ridicaseră obiecţii la primirea

lor au fost însărcinaţi să cerceteze cazul. Ca urmare a avizului lor favorabil, cei doi Woodf all au fost primiţi.în 20 aprilie, Darby a venit la Bristol şi, după obiceiul său, a făcut o vizită lui G. Miiller, care 1-a rugat să ţină predica din seara duminicii următoare de la Betesda. Darby a răspuns că nu putea s-o facă, deoarece se angajase să predice la Exeter. Discuţia a fost amicală şi n-a lăsat să se prevadă nimic.

Cîteva zile mai tîrziu, într-adevăr, Darby anunţa public, într-o110mare strîngere de fraţi la Exeter, că nu mai putea reveni la Betesda, deoarece adepţii lui Newton fuseseră primiţi aici. El a confirmat ulterior această decizie printr-o scrisoare trimisă lui G. Muller.Adepţii lui Darby din adunarea Betesda au cerut ca biserica să facă o cercetare aprofundată a erorilor lui Newton (renegate

de autorul lor). Prezbiterii au convocat deci o strîngere a adunării pentru sfîrşi-tul lui iunie, unde s-a citit şi aprobat de către majoritatea din biserică o proclamaţie a zece prezbiteri, cunoscută de atunci sub numele de „scrisoarea celor zece". în această scrisoare, ei condamnau categoric învăţăturile eronate atribuite lui Newton. în ea se spunea mai ales: „Respingem afirmaţia că Fiul lui Dumnezeu ar fi fost implicat în

greşeala primului Adam sau că S-ar fi născut sub blestemul Legii încălcate din cauza legăturilor Sale cu Israel... Afirmăm divinitatea Persoanei Sale, natura Sa fără păcat, perfecţiunea sacrificiului Său..."„Dacă această scrisoare, scrie Neatby, ar fi fost aprobarea tuturor erorilor doctrinare ale creştinătăţii începînd din zilele lui Cerintus, cu greu ar fi putut dezlănţui o mai mare furtună de blesteme"*.

Pasajul cel mai contestat din această scrisoare este următorul: „Chiar presupunînd că autorul acestor lucrări (adică Newton) ar fi fundamental eretic, lucrul acesta nu ne-ar autoriza să respingem fraţii care ar veni din această adunare, înainte de a fi dobîndit convingerea că ei au înţeles şi au acceptat aceste opinii dezastruoase pentru adevăr; cu atît mai mult cu cît cei care s-au strîns în Ebrington Street la Ply-mouth,

în ianuarie trecut, au emis o declaraţie prin care renegau erorile semnalate în aceste broşuri".în aceeaşi scrisoare, cei zece afirmau că vor să rămînă în comuniune cu toţi credincioşii şi să se considere ca „asociaţi în mod deosebit cu cei care se strîng, ca şi noi, în Numele Domnului Isus", fără să fie obligaţi să examineze toate erorile care pot fi susţinute în lume. „Dacă un frate este în drept să ne ceară să cercetăm o

carte de cincizeci de pagini, poate la fel de bine să ne ceară să analizăm o eroare conţinută într-o lucrare cu mult mai importantă, astfel că tot timpul nostru ar fi risipit în cercetarea erorilor cuiva, în loc să fie folosit pentru o lucrare mai importantă".Aceste consideraţii pragmatice sunt caracteristici ale diferenţei în-(•W.B. Neatby: A History of the Plymouth Brethren (1902)), p.159).

111tre G. Muller şi J.N. Darby. Cum zice R. Coad: „Muller, Craik şi Chapman erau prea ocupaţi cu munca lor ca atenţia să le fie distrasă de nişte controverse teoretice şi, temperamental, ei le evitau"*.Extinderea conflictuluiGroves, întors din India, povesteşte că „la puţin timp după citirea ,scrisorii celor zece' în adunare, a venit Darby la Bristol şi a avut o în-trevedere cu Muller şi cu

Craik, în cursul căreia a cerut din nou ca Betesda să examineze temeinic broşurile lui Newton şi să le condamne. Dar, constatînd că atitudinea lor nu putea fi schimbată, Darby a căutat să-i intimideze prin ameninţarea că-i va separa de ei pe toţi credincioşii din celelalte localităţi cu care ei întreţineau de ani de zile relaţii frăţeşti".Şi Darby nu s-a mulţumit numai să ameninţe, ci a desfăşurat în punerea în

aplicare a ameninţărilor o energie extraordinară. „El s-a dus dintr-un loc în altul, continuă Groves, căutînd să obţină pretutindeni aprobarea faţă de poziţia pe care o luase împotriva Betesdei... Nişte adunări de sfinţi au fost excluse pentru singurul motiv că nu puteau recunoaşte că Darby avea dreptate şi că Betesda greşise! Cînd a ajuns la Leeds, el a publicat circulara litografiată din 26 august 1848 prin care el, Darby, excludea

nu numai Betesda, ci şi toate adunările care ar primi un credincios aflat în comuniune cu Betesda!"în ea se zice mai ales: „Vai de cei care ar ajunge să-i iubească mai mult pe fraţii Muller şi Craik - sau propriile lor afaceri - decît sufletele sfinţilor care au preţ pentru Cristos (şi care ar putea fi contaminate prin învăţătura falsă). Aş vrea să ştie limpede că faptul de a pri-mi pe cineva care vine de la Betesda înseamnă să deschizi

uşa contaminării cu un rău înspăimîntător... Cît depre mine, nu mă voi duce la Betesda în starea ei actuală, nici acolo unde au fost primite persoane care vin de la Betesda"*.„De atunci, scrie G. Ischbeck, este justificată din punct de vedere istoric eticheta de darbysm".în 31 octombrie, G. Muller anunţa public că el condamna învăţătu-•Op. cit. p.124.

•The Bethesda Circular (Coli. Writings Vol.15, Stoww HM), p.165-166.112ra lui Newton - cum mai făcuse în iunie şi iulie. în noiembrie şi decembrie au avut loc şapte întruniri ale adunării din Betesda, unde au fost examinate, pagină cu pagină, caietele lui Newton. în final, s-a ho-tărît că nişte persoane care apără, afirmă sau menţin opiniile ori scrierile lui Newton nu ar trebui să fie primite în

comuniune. Această decizie a fost anunţată în mai multe adunări de către fraţii Groves, Miiller şi Craik.Din nefericire, această luare de poziţie, cum nu se poate mai limpede, n-a schimbat situaţia, şi adunările darbyste au continuat „să judece problema Betesda". Cu toate acestea, se pare câ Darby a avut cî-teva scrupule. în iulie 1849 s-a dus să-1 vadă pe G. Miiller, în noul orfelinat, la ora unu fără zece. Ei şi-au întins mîna, şi Darby a

zis: „Acum că ai condamnat broşurile lui Newton, nu mai este nici un motiv pentru ca să rămînem despărţiţi". Miiller a răspuns: „Nu am în clipa aceasta decît zece minute la dispoziţie, căci am o convenţie importantă de negociat. Deoarece ai acţionat cu atîta răutate în chestiunea aceasta, nu pot să revin asupra ei în cîteva minute". Atunci Darby s-a sculat şi a plecat*. Cei doi servi ai lui Dumnezeu nu s-au mai revăzut niciodată, şi Darby

a continuat să ceară cu stricteţe punerea în aplicare a decretului său. El a rămas pînă la sfîrşitul vieţii în anatemele sale împotriva Betesdei. în 1864, el a scris: „Răul, la Betesda, constă în a primi, împotriva oricărui principiu (biblic), nişte oameni care îl blasfemiază pe Cristos"**. în 1867, el a mai repetat: „Resping Betesda ca pe o ticăloşie (wickedness) — cum am făcut-o totdeauna. Cînd a apărut doctria blasfematorie a

lui Newton, Betesda a apărat-o şi acreditat-o în deplină cunoştinţă de cauză"***.Epoca excluderilorAtacînd Betesda, „darbysmul s-a înşelat pe sine însuşi, a zis Coad. Miiller şi Craik erau de departe bărbaţi profund respectaţi, din cauza lucrării lor creştine deosebite, şi punctul culminant al campaniei îm-* Jurnalul lui G. Miiller este din nefericire mut asupra acestei întrevederi, ca si asupra

a tot ce priveşte chestiunea Betesda. Pentru diferitele argumente por sau contra acestei întrevederi, vezi G.H. Lang: A.N. Groves, p.333-341. **Letters II, p.216. '"Citat de Neatby: op. cit. p.172.113potriva Betesdei a despărţit de Darby pe unii dintre cei mai influenţi bărbaţi din Mişcare. Puterea dură a personalităţii lui Darby, precum şi călătoriile sale, care făcuseră din el prietenul personal al unor oa-

meni pentru care Miiller nu era decît un nume, poate să explice de ce gruparea lui Darby a ieşit cea mai puternică din dezbinarea care a urmat; dar numele celor care au refuzat să-i aplice decretul împotriva Betesdei şi care, prin urmare, au suferit aceeaşi excludere, arată grăitor că darbysmul nu va fi o forţă durabilă"*.într-adevăr, Chapman, Groves, Lord Congleton, Rhind, Săltau şi chiar Harris care dăduse foc

prafului de puşcă la Plymouth, au rupt-o cu Darby. Vechi prieteni ai lui Darby au rămas în comuniune cu Betesda. Nişte adunări au fost excluse de Darby şi apropiaţii lui pen-tru că ele primiseră un membru din Betesda sau din Plymouth la Cina Domnului. De atunci, ele au fost stigmatizate ca „adunări cu învăţătură falsă". Aşa a fost cazul adunării din Tottenham la Londra care 1-a primit pe Groves, a celei din Bath care 1-

a primit pe un alt membru din Betesda, a celei din Leeds, care 1-a acceptat pe colonelul Woodfall... „Cînd - nu importă unde pe continent - un membru al unei comunităţi găseşte primire undeva, cercul care-1 primise, precum şi toată adunarea erau declarate întinate şi erau lovite cu excluderea... Nobilul dr. Cronin era atît de ataşat de învăţătura lui Darby, încît a interzis accesul în casă al prietenului său Groves,

colaboratorul său cel mai apropiat, pentru că ,lua parte la păcatul altuia'. Lucrul acesta nu 1-a împiedicat să fie exclus la rîndul lui, în 1879, la vîrsta de optzeci de ani, de către Darby, octogenar ca şi el, după douăzeci şi cinci de ani de prietenie strînsă. Motivul: odată, la o Cină, nu acţionase exact după regula darbystă"**. Ceea ce era mai grav, este că Darby şi cei care îl urmau considerau o asemenea excludere nu numai o ruptură

de comuniune cu cercul lor, dar şi ca o excludere din Biserica lui Dumnezeu. Ca răspuns la o întrebare care i-a fost pusă în 1864, Darby a răspuns: „îl consider pe Goodal ca exclus sau schismatic şi, datorită acestui fapt, în afara Bisericii lui Dumnezeu de pe pămînt, căci el a fost tăiat de către adunarea din Londra, şi nu există două Biserici pe pămînt. Scriptura mă obligă să-1 consider astfel".

R. Coad: op. cit. p.160. • Ischbeck: op. cit. p.99-100.114Aceste evenimente au divizat profund acest fluviu de binecuvîntări care fusese Mişcarea Fraţilor. De acum, în lume, se vor găsi două curente separate: pe de o parte, cei care rămîneau în comuniune cu Darby şi care vor fi conduşi de guvernul central al adunărilor, unj comitet de fraţi care se strîngea în fiecare sîmbătă seara la Londra, cei care

urmau să fie numiţi de atunci: Fraţii exclusivi sau darbyşti; pe de altă parte, cei care doreau să continue în aceeaşi linie ca şi adu- j narea Betesda şi care vor fi numiţi: Fraţii largi.Cîţiva ani după excluderea lui Newton, J.N. Darby a fost el însuşi acuzat de propriii săi discipoli că deviază de la doctrina biblică a suferinţelor lui Cristos, deoarece a susţinut că Fiul lui Dumnezeu îndurase mînia divină într-un alt mod decît vicarial şi ispăşitor. „Deşi

teza sa nu a fost identică cu cea a lui Newton, era fondată pe aceleaşi erori de exegeză", zice F.F. Bruce, şi adaugă: „Cei doi bărbaţi şi-au identificat interpretarea lor a adevărului revelat cu însuşi adevărul j revelat... Deoarece interpretările lor nu se armonizau, fiecare credea că apără adevărul împotriva erorii"*.„Perioada excluderilor" a durat zeci de ani. Partidul darbyst s-a subdivizat de

numeroase ori. Chestiunea botezului (Darby a rămas adept al botezului copiilor), a atitudinii faţă de lume, chestiuni cu privire la persoane, profeţii şi asociaţie au fost la originea nenumăratelor divizări în rîndurile „Fraţilor exclusivi"**.Adunarea din Betesda a fost la rîndul ei profund tulburată de aceste evenimente. Una dintre membrii ei, doamna Anne Evans, scrie: „Am fost zguduiţi

dintr-o parte şi alta: au fost rupte legături de familie, de afaceri, a naufragiat sănătatea şi chiar şi raţiunea multora. Am fost profund umiliţi; de-am fi crescut la număr, de-am fi avut conducători ireproşabili, am fi fost ispitiţi sa ne umflam de mîndrie. Dumnezeu a permis lui Satan să ne atace... în tot acest timp, G. Miiller a fost un mare sprijin pentru noi: el nu şi-a pierdut capul, a ţinut frîiele cu o mînă fermă. Cînd, la sfîrşit, Betesda a ieşit din

furtună, biserica era mai puternică şi mai liberă ca niciodată. Crescuserăm chiar la număr: eram pe atunci şapte sute de mebri în comuniune".• Christian Brethren Research Fellowship Journal 1979.•* în Brief History of the Brethren (Victory Books 1968, p.10), Ian Mc Dowell întocmeşte o cartă „simplificată" a diferitelor grupări ieşite din darbysm: exclusivi-Stoney, -Kelly, -Grant, Stuart, -Lowe, -

Tunbridge, -Clanton, -Raren, -Taylor...115Două orientăriG. Miiller declara în 1863: „Atunci cînd ne ţinem tare de adevăr, de tot adevărul în care am fost învăţaţi de Scriptură, trebuie totdeauna să ne amintim că ceea ce ar trebui să unească credincioşii nu este gradul de cunoaştere la care au ajuns, ci viaţa comună pe care o au în Isus, faptul că sunt răscumpăraţi prin sîngele lui

Isus, membri ai aceleiaşi familii, pe cale spre Casa Tatălui unde vor fi în curînd adunaţi toţi; din cauza acestei vieţi comune la care iau toţi parte, fraţii ar trebui să trăiască împreună în unitate. Aceasta este voia Tatălui şi a Fiului binecuvîntat care Şi-a dat viaţa pentru noi, ca noi să ne iubim unii pe alţii!"*Principiul lui Darby se află în întregime rezumat în titlul uneia dintre scrierile lui: „Separarea de rău: principiul

divin al unităţii". Dar el numea „rău" tot ceea ce nu concorda cu propriile sale opinii.în Biblie, „singurul motiv de a exclude pe cineva a cărui calitate de frate nu este pusă la îndoială era comportarea rea"**.Dacă cineva avea alte opinii decît Pavel (Paul), apostolul folosea argumente în chestiunea respectivă (l.Cor.15) sau aştepta ca Dumnezeu să-i lumineze (Fil.3:15), dar nu excludea biserica. Cele două

principii au adus roade diferite odată cu separarea de la Betesda: adunările dar-byste au rămas închise, grijulii să păstreze învăţătura sănătoasă - fie şi cu preţul separărilor (care continuă pînă în zilele noastre); adunările zise ale „Fraţilor largi" au adus în numeroase ţări o contribuţie importantă la evanghelizare, la misiune şi la opere de binefacere - exact cum făcuse George Miiller.Mesaj predicat la conferinţa de

la Clifton în octombrie 1863 (reprodus in Jehovas MagnificifţQ'7jC\ n Oft 00•• G.H. Lanr- The Cburcher of God (Londra 1959), p.95.Capitolul 14Perspectivă în ciuda încercăriiBoala Lydiei MiillerIulie 1853. - I-a plăcut Domnului să-mi pună la încercare credinţa într-un fel pe care nu l-am cunoscut pînă acum. în 20 iunie, fiica mea iubită a căzut bolnavă de febră tifoidă. în 8 iulie, draga

noastră fiică era condamnată de doctori. Domnul ne-a ajutat, pe mine şi pe soţia mea, s-o încredinţăm în mîna Domnului. El ne-a susţinut. Dar nu voi spune decît ceea ce mă priveşte pe mine. Deşi unicul meu copil, fiica « mea iubită, se afla la marginea mormîntuîui, sufletul meu a rămas I într-o pace perfectă, gata să aprobe decizia Tatălui ceresc, deplin asi- J gurat că această decizie ar fi spre cel mai mare bine al copilului şi al

părinţilor lui. Starea de gravitate extremă a continuat pînă în 20 iulie, apoi S-a produs o ameliorare. în 18 august, deşi era încă foarte slabă, fiica noastră se simţea destul de bine ca să suporte călătoria din Cle-vedon. Căzuse bolnavă acum 55 de zile.în acest timp de încercare, de foarte mare încercare, am fost păzit într-o stare de spirit perfectă, nu numai cu privire la încercarea însăşi, dar şi

referitor la raţiunea încercării.Mai înainte, se întîmplase ca mîna lui Dumnezeu să apese asupra mea, şi atunci înţelesesem imediat că El voia, în înţelepciunea şi iubirea Sa, să mă vindece de starea de căldiceală în care căzusem. De această dată, nu mai aveam deloc sentimentul acela. Deşi eram conştient de multe slăbiciuni, de numeroase lipsuri în lucrare şi de greşeli, şi fiind gata să strig împreună cu apostolul Pavel (Paul): „O,

om nenorocit ce sunt!", ştiam că nu exista de data aceasta o mustrare de-a Domnului, ci o punere la probă... Credinţa mea era pusă la încercare.Se crede în general că în chestiuni băneşti este pusă credinţa la încercare. De data aceasta, în mod deosebit, Domnul mă punea la încercare în ceea ce mi-era mai drag pe pămînt: cea mai scumpă dintre posesiunile mele pămînteşti, după iubita mea soţie. Părinţii ştiu ceea ce înseamnă un

singur copil, un copil iubit, şi mai ales ce înseamnă pentru nişte părinţi creştini un copil care se teme şi-L serveşte pe

117Domnul. Ei bine, mă atingea acea încercare, şi Tatăl ceresc îmi zicea: „Eşti gata să-Mi dai copilul tău?" Şi inima mea a putut să răspundă: „Cum găseşti de bine, Tată, facă-se voia Ta". Dar cum părinţii erau gata să-I dea pe cea pe care le-o dăduse El, iar El era

gata să le-o lase, ea a trăit. Domnul să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima (Ps.37:4). Eu voiam mai presus de orice tot ce voia Dumnezeu, şi să nu-mi păstrez copilul iubit decît dacă aceasta era voia lui Dumnezeu; şi mijlocul de a o păstra era tocmai găsirea voii divine bune, plăcute şi desăvîrşite, oricare ar trebui să fie ea.în toate încercările credinţei prin care a trebuit să trec, aceasta a fost cea mai

dureroasă; şi, prin marea bunătate a lui Dumnezeu, zic lucrul acesta spre lauda Sa, am fost făcut în stare să fac din voia Sa desfătarea mea... De aceea, inima mea a fost păzită în pace, o pace perfectă, fără nici un singur moment de nelinişte. Aşa ar trebui să fie ea totdeauna pentru creştin, dacă credinţa lui în Dumnezeu ar fi eficace.A te bizui numai pe Dumnezeu31 decembrie 1853. - în acest an, I-a plăcut Domnului să-mi

dea 638 de lire. Unii cititori vor zice poate: Aproape 640 de lire! Ce de bani! Poate numai unul la sută dintre pastori ajunge la o asemenea sumă!... Şi le-aş răspunde că felul meu de a obţine ceea ce-mi trebuie pentru a trăi este desigur cel bun. Dar dacă cineva doreşte să meargă pe această cale, trebuie s-o facă într-adevăr şi nu numai să zică. Unii zic că se încred numai în Dumnezeu, dar apucă toate ocaziile posibile ca să-şi arate nevoile

lor altora, ca să-i îndemne să le ofere concursul sau ajutorul. Nu zic că este rău să-ţi faci cunoscute necesităţile; dar zic că nu se cade să le relatăm altora ca să fim ajutaţi atunci cînd declarăm sus şi tare că ne bizuim numai pe Dumnezeu... Dacă într-adevăr ne bizuim numai pe El, ne e de-ajuns să rămînem cu El şi să vorbim doar cu El...Oricine se încrede numai în Dumnezeu trebuie să vrea să fie bogat sau sărac, după cum

va vrea Domnul. Trebuie să fii gata să ştii ce înseamnă să fii în belşug şi în lipsă, şi să laşi această lume fără să posezi nimic în ea. Trebuie să fii gata să primeşti în modul în care-I118va plăcea lui Dumnezeu să-ţi dea: sume infime, contribuţii modeste sau donaţii importante... Trebuie să fii gata să te consideri administratorul Domnului, şi să împărţi cu alţii ceea ce primeşti. Altfel, dacă servitorul s-ar pune să adune

banii, sau să-i cheltuiască pentru sine, Domnul n-ar întîrzia să sece canalele folosite ca să vină în ajutor nevoilor sale, influenţînd altfel inima creştinilor pe care-i foloseşte pentru această lucrare.Pentru multe motive, cred că ar fi de preferat să nu public în fiecare an totalul sumelor primite, dar o fac avînd în vedere numai gloria lui Dumnezeu, şi-mi găsesc desfătarea în a vesti bunătatea Stăpî-nului pe care îl servesc.

Ceea ce scriu, scriu pentru îmbărbătarea şi încurajarea tovarăşilor mei de călătorie, ca să fie gata să se încreadă tot mai mult în Dumnezeu...în raportul din 1855 al Instituţiei pentru răspîndirea Bibliei, se dovedeşte că în cursul ultimilor douăzeci de ani au fost consacrate şcolilor 7.204 lire, iar 16.115 misiunilor. în acest timp, au fost distribuite 13.949 Biblii şi 9.047 Noi Testamente.Construirea unei a doua case

(Ianuarie 1856. — în mai 1853, G. Miiller are deja 12.600 de lire pentru construirea unui nou orfelinat, dar el estimează că-i trebuie de două ori mai mult înainte de a începe să clădească. în ianuarie 1856, nişte prieteni creştini se angajează să verse împreună 5.680 lire. G. Miiller a primit opt sute de cereri de admitere, cărora nu le-a putut răspunde favorabil. Se hotărăşte deci să înceapă lucrările la al doilea orfelinat.

Donaţiile în bani şi în natură îi susţin şi îi încurajează cre-dinţa, în această perioadă, primeşte o dată 4.000 de lire. Un prieten se angajează să pună pe cheltuiala sa geamurile la cele trei sute de ferestre mari. „Dar, scrie George Miiller, se constată că de data aceasta cheltuiala n-a fost cuprinsă în contract ca la prima casă". Lucrările mari sunt duse la capăt, şi se începe acum amenajarea interioară a „căminului orfanilor". într-o

zi, întorcîndu-se acasă după ce a verificat instalaţiile de gaz şi. cele o sută cincizeci de arzătoare, G. Miiller găseşte la sosire un cec de o mie de lire cu această notă: „Mi se pare bine şi avantajos să plasez această sumă în orfelinate...").1119Ispită12 octombrie 1856. - Am primit astăzi un cec de 100 de lire pe care donatorul voia să-i plasez. în gîndirea lui, această donaţie

trebuie să fie începutul unui fond destinat nevoilor mele şi nevoilor celor ai mei, atunci cînd vom îmbrătrîni. Această propunere, atît de plină de bunătate, atît de binevoitoare, mi s-a părut totuşi o ispită, o tentaţie subtilă, destinată să mă facă să ies de pe calea pe care mi-am trasat-o de 26 de ani, şi să mă facă să-mi părăsesc principiile directoare ale vieţii mele şi ale lucrării orfelinatelor. Reproduc mai jos scrisoarea respectivă şi

răspunsul meu, gîndindu-mă că vor avea poate vreo utilitate pentru cititor.„Dragă domnule, admir serviciile pe are le aduceţi cauzei orfanilor şi omenirii în general, de aceea cred că este drept să vă gîndiţi la dumneavoastră. Vă trimit deci 100 de lire pentru dumneavoastră şi pentru ai dumneavoastră. în gîndirea mea, este doar începutul unui fond pe care alte persoane îl vor creşte cu donaţiile lor. Sper

că veţi ţine într-adevăr seama de dorinţa pe care mi-o exprim.Dumnezeu să continue să vă binecuvinteze, pe dumneavoastră şi lucrările dumneavoastră, aşa cum a făcut-o pînă acum...".Prin graţia lui Dumnezeu, n-am avut nici o clipă de şovăială despre ceea ce aveam de făcut. Deşi am apreciat marea bunătate a donatorului, am văzut în ea o ispită permisă de Dumnezeu, o cerere de a mă încrede într-o siguranţă

materială, în loc să privesc doar la El. Am răspuns deci după cum urmează:„Dragă domnule, mă grăbesc să vă confirm primirea amabilei dumneavoastră scrisori, ca şi a cecului care o însoţea.Eu nu posed nimic, şi nici iubita mea soţie; de douăzeci şi şase de ani am renunţat la salariul de pastor şi, din această cauză, nu încasez nimic ca director al orfelinatelor şi al altor lucrări

ale institutului nostru biblic. Cînd am nevoie de ceva, îngenunchez înaintea lui Dumnezeu şi-I cer să-mi dea; atunci, El pune pe inima unuia dintre copiii Săi ca să-mi dea. Astfel, de douăzeci şi şase de ani, El a venit în ajutorul tuturor nevoilor mele, şi pot să spun, spre lauda Sa, că nu am dus niciodată lipsă de ceva. Soţia mea şi fiica mea sunt complet de acord cu acest fel de trai...120

N-am crezut niciodată că trebuie să pun ceva deoparte pentru mine, pentru soţia mea sau fiica mea, decît în acest mod: cînd sunt în contact cu vreo văduvă bătrînă şi săracă, sau vreun bolnav, vreun copil fără ajutor, îi ajut din toată puterea, cheltuind ceea ce mi-a dat Dumnezeu, deplin convins că, dacă ne aflăm vreodată în vreo nevoie, eu, soţia sau fiica mea, Domnul ne va restitui din belşug ceea ce I-am dat, deoarece cine dă săracului, dă

lui Dumnezeu.De aceea, nu pot să accept suma pe care mi-o oferiţi pentru începerea unui fond în vederea viitorului nostru. Tot ceea ce vrea cineva să-mi trimită pentru mine personal, sau pentru familia mea, sau pentru orfani, accept cu recunoştinţă; dar mă tem că-L supăr pe Dumnezeu care mi-a dat cu atîta dărnicie pînă acum pîinea zilnică dacă constitui un fond pentru viitor. Vă pun deci cecul la dispoziţie... Vă rog să

credeţi că bunătatea dumneavoastră m-a emoţionat profund, şi-I cer lui Dumnezeu să binevoiască a vă răsplăti cu cele materiale şi spirituale...".După două zile, primeam un răspuns din partea corespondentului meu că dădea suma pentru orfani. A doua zi, primeam un alt cec de 100 de lire de la acelaşi donator pentru orfani, şi după alte patru zile o sumă identică, cu aceeaşi destinaţie.Gustaţi şi vedeţi ce bun este

Domnul28 decembrie 1856. - La sfîrşitul anului 1855, am zis că Domnul avusese grijă din belşug de toate nevoile mele... Am spus lucrul acesta în dependenţă de Dumnezeu şi pentru a-L glorifica. Mi-a trecut prin gînd că, citind cifra sumei pusă la dispoziţia mea, cîţiva prieteni creştini dragi care, pînă aici, se interesează de problemele mele materiale, vor gîndi că de acum darurile lor sunt de prisos, deoarece am

un asemenea belşug... Cu toate acestea, am vrut să public spre gloria lui Dumnezeu darurile Sale în privinţa mea, fără să mă ocup de interesele mele materiale şi de repercusiunile pe care-ar putea avea lucrul acesta asupra mea.Şi care a fost rezultatul? Cîţiva dintre prietenii mei creştini şi-au zis efectiv: „George Miiller primeşte atîtea donaţii, că nu mai e nevoie să ne gîndim la el". Şi ce a făcut Domul? El ştia că eu mă consider doar ca

administrator al belşugului pe care mi-1 trimitea, că nu pu-121neam nimic deoparte, şi consideram ca o onoare să cheltui pentru El ceea ce îmi încredinţa, astfel că, dacă unii au stat deoparte din cauza belşugului meu, El, dimpotrivă, a onorat tot mai mult încrederea pe care mi-am pus-o în El şi principiile după care mă conduc ca administrator al Său. în loc de a avea mai puţin, am avut mai mult. în luna care

a urmat publicării Relatării am primit mai mulţi bani decît am avut vreodată; de atunci, fluviul de belşug n-a încetat să curgă pentru mine. Şi cînd mi-am calculat soldul, am văzut că primisem şapte sute optzeci şi una de lire sterline şi şapte peni!Astfel, bietul străin, care nu avea decît 5 lire în buzunar cînd a început să lucreze pentru Dumnezeu în această ţară, a primit în cursul anului care tocmai se încheiase

această mare sumă de bani ca răspuns la rugăciune... „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul: fericit este omul care se încrede în El" (Ps.34:8).Inaugurarea celui de al doilea orfelinat12 noiembrie 1857. — Ziua atît de mult aşteptată şi pentru care mă rugasem atîta vreme a sosit în sfîrşit. Dorinţa inimii mele s-a împlinit, şi pot sa deschid al doilea orfelinat care este în stare să primească patru sute de orfani... Rugasem de

asemenea pe Dumnezeu ca, în providenţa Sa, să pregătească, prin Spiritul Său Sf înt, personalul auxiliar necesar; şi atunci cînd casa a fost terminată, şi ei erau gata, fără să fi recurs la anunţuri. Astfel, primesc preţioasa recoltă a miilor de rugăciuni pe care le-am înălţat către Dumnezeu.(După plata tuturor cheltuielilor, în mîinile lui G. Miiller rămîne suma de 2.280 de lire pe care o pune deoparte în vederea construcţiei celui de

al treilea orfelinat, căci el doreşte să poată primi o mie de orfani, încă de la începutul anului următor, el primeşte o sumă de 3.000 de lire sterline. Urmează alte donaţii, şi el se ocupă mai întîi de cumpărarea unui teren, gîndindu-se că e preferabil să nu construiască iarăşi, cum plănuise mai întîi, pe proprietatea unde există deja primele două orfelinate. în septembrie, achiziţionează un teren Ungă orfelinate. Deoarece cererile de primire tot

depăşesc locurile vacante, G. Mul-ler, după ce a cerut părerea arhitecţilor, decide să construiască un orfelinat care poate,primi patru sute cincizeci de copii. Lucrul acesta va122da un total de o mie o sută cincizeci de locuri, în loc de o mie propuse. Se începe construitul la 17 iulie 1859. în 12 martie 1862 se inaugurează orfelinatul. Cererile de adoptare a orfanilor se înmulţesc, în timp ce

Dumnezeu are grijă de toate nevoile, şi copleşeşte lucrarea de credinţă şi dragoste a servului Său cu cele mai bogate binecuvîntări ale Sale. De aceea, acesta continuă să privească în viitor. în mintea sa capătă contur alte construcţii, care au fost ridicate în anii următori, şi în 6 ianuarie 1870, cînd au fost terminate al patrulea şi al cincilea orfelinat, toate cele cinci orfelinate din Ashley Down pot adăposti două mii de orfani şi tot personalul

necesar).Peste două mii de persoane de hrănit„Peste două mii de persoane de hrănit în fiecare zi! Dar hrana nu este singura cheltuială, mai este îmbrăcămintea, lenjeria, întreţinerea, încălţămintea! Gîndiţi-vă numai la aceasta: Copiii noştri au şase mii de perechi de pantofi! în fiecare an primim sute de noi orfani, şi alte sute pleacă ca ucenici, ca servitoare, ca studenţi. Toţi duc cu ei un tru-sou complet. Mai

mult, noi plătim patronilor 15 lire de ucenic.Pentru toată această mică lume a copiilor, avem un numeros stat major de inspectori, de directori şi directoare, de institutori şi institutoare, un întreg personal medical, în fine mult personal auxiliar în toate serviciile.Pe lîngă cheltuielile care au legătură directă cu orfanii, cu întreţinerea, cu educaţia, cu instruirea lor, ca să nu mai vorbim de cheltuielile în caz de

boală, şi uneori de cele care însoţesc decesul, mai există o serie de cheltuieli ocazionate de reparaţiile acestor clădiri imense.Avem cheltuieli de întreţinere ale celor cinci grupe de construcţii, care numără o mie şapte sute de ferestre mari şi cinci sute de săli! încercaţi să vă imaginaţi numai cheltuielile de tencuire, de zugrăvit, precum şi de reparaţiile de orice gen de care au nevoie clădirile... Trebuie să curăţim,

să întreţinem, să reparăm, să reînnoim mobilierul a cinci sute de săli; să întreţinem acoperişurile, canalizările, etc...Avem impozite mari de plătit, şi în fiecare an sume considerabile pentru lucruri neprevăzute... Totuşi, deoarece ne bizuim pe Dumnezeu care e infinit de bogat, totul merge bine; El are grijă de tot.Capitolul 15Dumnezeu este viuPovestea unui cazan

Noiembrie 1857. — Spre sfîrşitul lunii, am aflat că exista o scurgere la cazanul nostru de încălzit, lucru care era grav şi care cerea reparaţii imediate. Deoarece el era complet zidit, era necesară mai întîi dărî-marea zidului pentru a se constata situaţia exactă. De opt ani de cînd funcţionează aparatul, nu se mai produsese ceva asemănător. Eram foarte supărat, şi mă gîndeam mai ales la copilaşi. Ce să fac ca să

nu sufere de frig? înlocuirea cazanului ar cere probabil cîteva săptămîni; cît despre reparat, ar fi oare posibil? în orice caz, pentru a ne da seama de starea cazanului, trebuia să îndepărtăm zidirea din jurul cazanului, lucru care ar necesita, după cît se pare, mai multe zile. în această perioadă, cum să-i încălzim pe cei trei sute de copii ai noştri? Mă gîndeam la sobe cu gaz, dar instalaţia noastră se pare că era insuficientă şi nu putea

furniza încălzitul în acelaşi timp ca şi iluminatul. Aş fi dat bucuros 100 de lire pentru această instalaţie, sau pentru vreo altă măsură, pentru ca copiii să nu sufere de frig. Nevăzînd nici o soluţie, am hotărît să pun toată problema în mîinile lui Dumnezeu, care este totdeauna milos şi îndurător, şi dau ordin să se demoleze zidul din jurul cazanului.A fost fixată ziua pentru reparaţii; focul trebuia desigur

să fie stins. Ei bine, iată ce s-a întîmplat: fixasem ziua reparaţiilor în săp-tămîna următoare, miercurea. Dar joi (sau vineri?), a început să sufle un vînt îngheţat dinspre nord. Erau primele friguri mari ale iernii, care soseau pe la începutul lui decembrie. Era imposibil să mai amînăm reparaţiile. Am cerut atunci de la Domnul două lucruri: să schimbe direcţia vîntului şi să-1 facă să sufle dinspre sud; să pună pe inima lucrătorilor să

lucreze cu ardoare. îmi aminteam de lucrarea făcută în 52 de zile pe vremea lui Neemia, pentru că „poporul lucra cu inimă". Ziua se apropia, marţi seara tot mai sufla vîntul dinsgre nord, dar, miercuri, vîntul s-a pornit să bată dinspre sud aşa cum Ii cerusem lui Dumnezeu. Vremea era aşa de blîndă, încît încălzitul era de prisos.124După ce s-a îndepărtat zidul de cărămizi, s-a descoperit imediat

locul care trebuia reparat, şi muncitorii au început să lucreze cu ardoare. Către ora opt şi jumătate seara, pe cînd mă întorceam acasă, mi s-a spus, aproape de cămăruţa portarului, că sosise unul dintre directori ca să vadă ce avea de făcut; m-am dus şi eu imediat la subsol ca să-1 întîlnesc. El mi-a zis că oamenii vor fi din nou acolo a doua zi dis-de-dimineaţă. Eram aproape de muncitori, şi aceştia au auzit discuţia.

Atunci maistrul, luînd cuvîntul în numele tuturor, a zis: „Iertaţi-ne, domnule, dar am prefera să lucrăm toată noaptea". Mi-am amintit atunci de a doua parte a rugăciunii mele. Dumnezeu le pusese într-adevăr pe inimă să lucreze cu ardoare. Dimineaţa, reparaţia era terminată; după treizeci de ore, zidăria era refăcută; în tot timpul cît au durat lucrările, a continuat să sufle vîntul de sud, aşa cum îi cerusem lui Dumnezeu...

Totul a mers bine timp de trei luni. La începutul lui februarie, alte rugăciuni, altă scurgere. Am recurs la rugăciune, şi reparaţiile au fost făcute foarte repede, aproape în treizeci de ore. Primăvara, am înlocuit cazanul.Dumnezeul vîntului şi al ploiiîn ianuarie 1865, sau dezlănţuit nişte furtuni înspăimîntătoare asupra oraşului Bristol şi a împrejurimilor. Acoperişurile orfelinatelor au avut mult de

suferit. Ele au crăpat în cel puţin douăzeci de locuri. Au fost sparte mai multe geamuri mari. Era sîmbătă. Era imposibil ca geamgiul şi ţiglarul să poată veni mai devreme de luni. De aceea, Dumnezeul vîntului şi ploii a fost rugat să protejeze între timp imobilul ameninţat. Vîntul s-a potolit, iar ploaia a scăzut pînă la mijlocul zilei de miercuri, adică pînă în clipa cînd s-au terminat reparaţiile. Totodată, nişte averse

puternice de ploaie duseseră cu ele ţigle de pe acoperiş. Una dintre găuri rămăsese, şi ar fi putut avea ca rezultat o mare stricăciune. Dar, ca răspuns la rugăciune, s-a oprit ploaia, şi lucrările au putut fi reluate. De fapt, în timp ce rămăsese această ultimă gaură, nu s-a produs nici o pagubă, căci ea se afla pe partea sudică a clădirii, în timp ce ploaia venea dinspre nord.125Trezire în orfelinate

(în anul 1866, un val de trezire a atins orfelinatul fetelor, aşa cum se întîmplase cu un an înainte în cel de băieţi. Peste o sută dintre ele erau tulburate cu privire la starea lor spirituală şi căutau salvarea. G. Muller, împreună cu soţia sa şi cu colaboratorii săi L-au rugat pe Dumnezeu ca această trezire să cîştige în profunzime şi în întindere. O fată de 17 ani, intrată la orfelinat la vîrsta de trei ani, rămăsese în cea mai deplină indiferenţă faţă de

lucrurile spirituale, în ciuda dragostei cu care o înconjurau domnul şi doamnna Mttller, precum şi colaboratorii lor. Cu toţii nu încetau să se roage pentru ea. Convertirea ei este mijlocul de care S-a servit Dumnezeu pentru a-i face pe numeroşi orfani să-şi schimbe viaţa. într-un singur orfelinat, trei sute cincizeci de copii au fost determinaţi să caute pacea în Isus, şi să o apuce prin credinţă. Convertirea şi mărturia Emmei Bunn, orfana

recalcitrantă, au fost ocazia celei mai mari treziri care a izbucnit vreodată la Ashley Down...).„Faptul acesta prezintă multe învăţăminte: 1) inima cea mai dură poate fi zdrobită prin rugăciune; 2) cunoaşterea Bibliei, chiar dacă nu pare să aducă imediat roade, nu este niciodată inutilă; de îndată ce graţia lui Dumnezeu a pătruns în inimă şi dezleagă limba, ea devine o sursă de binecuvîntare; 3) în general,

lumea se ocupă prea puţin cu instruirea religioasă a copiilor şi nu acordă destulă încredere convertirii celor tineri. înaintând în viaţă, G. MUller era din ce în ce mai frapat de triumfurile graţiei pe care le observa la copiii convertiţi la vîrsta de nouă sau zece ani şi care au rămas totdeauna fideli credinţei din copilăria lor" (R. Pierson).Privire retrospectivă(în 1865, la 31 de ani de la inaugurarea primului orfelinat

din strada Wilson, George Muller, aruncînd o privire înapoi în timp, a observat că, prin graţia lui Dumnezeu, rămăsese fidel principiilor puse la baza lucrării. Nu făcuse niciodată datorii, nu căutase vreun alt sprijin decît pe cel al lui Dumnezeu, vreo altă ocrotire decît cea a Tatălui ceresc. Cît despre colaboratorii săi, el i-a ales dintre cei care-L onorează pe126Dumnezeu şi îl servesc. El

reaminteşte că scopul său primordial este să-L glorifice pe Dumnezeu arătînd ceea ce pot să îndeplinească credinţa şi rugăciunea, şi poate să aducă mărturie că „pînă aici Domnul a ajutat". Dacă timp de aproape cinci ani colaboratorii săi şi el şi-au văzut aproape zilnic credinţa pusă la încercare, tot ei au fost zilnic martori ai fidelităţii lui Dumnezeu. Lucrarea n-a făcut decît să crească, dar ajutorul divin a crescut în aceeaşi

proporţie.în acest timp, nici misiunea, nici misionarii, nici lucrarea de distribuire a tractatelor şi a Bibliei, nici şcolile creştine n-au fost uitate. G. Miiller veghează ca să dea din fondurile pe care le primeşte lucrării care are cea mai mare nevoie de ele, la nevoie luînd şi din ceea ce-i era destinat folosirii personale.Este imposibil să amintim aici trimiterea de misionari, de fonduri, numeroase şcoli

fondate sau subvenţionate, colportajul şi vînzarea de Biblii şi tractate religioase.în 1865, cînd s-a ocupat de repartizarea sumelor de care dispunea pentru lucrarea misionară, George Miiller s-a aflat în prezenţa a o sută douăzeci şi două de nume de misionari. Pentru a trimite fiecăruia fondurile pe care i le destinase, îi trebuiau 460 de lire. Dar lui îi lipseau aproape 100 de lire. I-a cerut atunci lui Dumnezeu această sumă, şi a

primit mai mult decît a cerut).Moartea lui Henry Craik22 ianuarie 1866. — în această seară, spre ora zece şi jumătate, iubitul meu coleg şi prieten de treizeci şi şase de ani a intrat în odihnă. El era bolnav de vreo şapte luni. Amîndoi îl cunoşteam pe Domnul de peste patruzeci de ani, şi amîndoi trecusem de 60 de ani. Iubitul meu frate şi prieten şi-a terminat acum alergarea. Am onoarea şi privilegiul să continui să lucrez

pentru Domnul aici pe pămînt, dar fără el! Ca şi în încercările anterioare şi în toate dificultăţile mele, privesc la Dumnezeu; asupra Lui mă sprijin de peste treizeci şi şase de ani.Dumnezeu împlineşte rugăciunile(3 aprilie 1866. - Lucrarea s-a mărit. Ea înghite zilnic sume mari. Vremea „începuturilor slabe" a trecut, e nevoie de donaţii mari pen-127

tru a face faţă cheltuielilor. Prima distribuire a corespondenţilor îi aduce 26 de lire. G. Miiller îi mulţumeşte lui Dumnezeu şi îi cere mai mult. La ora 11, a doua distribuire: 10 lire: „Mulţumesc, Doamne, mai dă-ne astăzi". La ora 14,14 lire, la ora 15, 20 de lire. Puţin după aceea, i se aduc 6 lire. „în acea zi, scrie Miiller, am mai cerut, şi am primit încă 5 lire". La ora 19 i se înmînează 16 lire. După ce a mulţumit lui

Dumnezeu, a zis soţiei sale: „Chiar şi la această oră, Dumnezeu ne poate trimite mai mult decît în întreaga zi". După o oră, soseşte o cutiuţă conţînd bancnote în sumă de 100 lire însoţite de o bucăţică de hîrtie pe care era scris doar un pasaj biblic: Matei 6:3. Astfel, într-o zi, ca răspuns la rugăciune perseverentă, G. Miiller a primit aproape 200 lire.într-o zi de decembrie, G. Miiller calculează că i-ar trebui

11 lire ca să facă faţă nevoilor următoarelor 24 de ore. în aceeaşi seară, primeşte 1 liră de la un prieten. Atunci, pledează înaintea lui Dumnezeu ca să primească cele 10 lire restante. în aceeaşi zi, la Liverpool, un om de afaceri îşi aminteşte brusc că a pus undeva o bancnotă de 10 lire pentru orfelinatele din Bristol. „Oare unde-am pus bancnota?" se întreabă el. Dar sunt atîtea lucruri urgente care îl aşteaptă. „O s-o găsesc cînd-

va..." „Nu, Dumnezeu mai întîi, i-a spus o voce, afacerile pot să aştepte!" Cînd a regăsit bancnota, a scris un bileţel: „Această bancnotă aşteaptă de cîtva timp pe biroul meu, dar am fost aşa de ocupat, că n-am găsit ocazia să v-o trimit. Fac deci acum lucrul acesta". A doua zi, în clipa cînd G. Miiller se scoală după ce I-a spus încă o dată lui Dumnezeu nevoia, un mesager bate în poartă, aducînd plicul cu bancnota. „Exact cît îmi trebuia!"

exclamă G. Miiller deschizîndu-1).Distribuire de Biblii(în 1867, G. Miiller distribuie Biblii la expoziţia din Paris prin intermediul a doi fraţi, dintre care unul vorbeşte trei limbi, iar celălalt opt. Sunt distribuite două mii de Biblii sau părţi din Biblie, în trei-sprezece limbi.în anul următor, are loc o expoziţie la Le Havre. Din nou, G. Miiller distribuie Biblii cu această ocazie. Cînd, într-un

mod neaşteptat, se deschide o uşă în Spania, în ţara Inchiziţiei, se grăbeşte să ia128măsurile necesare pentru a distribui aici Cuvîntul lui Dumnezeu. Pentru prima oară se văd atunci Biblii pe străzile Madridului. Se vînd pînă la două sute cincizeci de exemplare pe oră, şi curînd cererile depăşesc stocurile disponibile.Revenirea Domnuluiîn toţi aceşti ani, G. Miiller

continuă să predice la Bristol şi în întruniri creştine. Unul dintre subiectele sale favorite este speranţa glo-rioasă a revenirii lui Isus Cristos. El rămîne foarte sobru în detalii.El nu 1-a urmat pe Darby în teoria sa despre răpirea secretă. El zicea: „într-o zi, am văzut că trebuia să iau o decizie: sau să abandonez Biblia, sau să mă distanţez de Darby. Am rămas deci cu pre-ţioasa mea Biblie"*.* Ciut de RX. Thomas: 71»

Restitutioa of AU Things (Ravensthorpe, Australia, 1960) şi J. Grâu: Curso de formacion Teologic» evangetica (Clie, Tarraca 1977), voi.VII, p.162.Capitolul 16încercări şi bucurii în familieDecesul doamnei Miiller(La începutul lui 1870, doamna Miiller a răcit. Medicii au diagnosticat o febră reumatismală).Marţi, 1 februarie, am rămas acasă, lîngă iubita mea soţie,

scrie G. Miiller. în camera ei era o carte care conţinea texte biblice. Am deschis-o: Vremurile mele sunt în mina Ta (Ps.31:15). Am putut să răspund din toată inima acestui mesaj: „Da, Tatăl meu, vremurile copiilor Tăi sunt în mîna Ta. Şi, desigur, ceea ce decizi Tu va fi spre cel mai mare bine al soţiei mele şi al meu, fie viaţa, fie moartea. Dacă este posibil, vindec-o iarăşi. Tu poţi s-o faci, deşi este aşa de bolnavă; dar indiferent

ce hotărăşti, Tată, ajută-mă ca să găsesc totdeauna că voia Ta este bună, plăcută şi desăvîrşită...". în timpul acestei săp-tămîni, cînd soţia mea era atît de grav bolnavă, am avut neîncetat în rninte versetul uneia dintre cîntările noastre care vorbeşte despre tandreţea infinită şi iubirea de nepătruns a Tatălui ceresc: „Best of blessings He will provide us, nought but good shall He betide us, Safe to glory He will guide us, Oh how He lovesf

(El ne va da cele mai bune binecuvîntări. Vom avea doar ce este bun. El ne va duce în siguranţă spre glorie: O, cît de mult ne iubeşte El!)Şi inima mea răspundea: „Da, El ne iubeşte desăvîrşit, şi nu vrea decît cel mai mare bine al nostru".Miercuri, deoarece iubita mea soţie suferea mult mai puţin, am putut, înainte de apleca la orfelinat, să-i citesc versetul 11 din Psalmul 84: „Domnul Dumnezeu este un soare şi un

scut; Domnul dă îndurare şi glorie, şi nu lipseşte de nici un bine pe cei ce duc o viaţă curată".După ce am citit acest pasaj, i-am zis: „Iubita mea, Dumnezeu ne-a dat graţia Sa şi unuia, şi celuilalt, deci vom primi şi gloria; şi, deoare-130ce, cu ajutorul Său, umblăm cinstit şi drept, nu ne va lipsi de nici un bine". Acest verset a fost o mîngîiere pentru ea, şi în cursul zilei ea i-a vorbit din el

fiicei noastre...Joi, am văzut că doctorul îi considera starea ca fiind foarte gravă.Vineri, acesta mi-a spus că dorea o consultare cu un confrate, starea soţiei mele fiind dintre cele mai grave.Noaptea care a urmat a fost foarte rea; ea a suferit mult. Aproape toată noaptea am fost în picioare, încercînd într-un fel sau altul să-i uşurez suferinţa şi s-o ajut, deoarece ea nu-şi mai putea mişca nici

un singur membru. în fine, către ora două dimineaţă, durerile au părut] să cedeze pînă spre ora patru. Dar ceea ce îndurase în noaptea aceea ] urma să-i grăbească sf îrşitul pelerinajului pămîntesc.La ora zece dimineaţa, nu mai era nici o speranţă de vindecare, şi 1 am simţit că era de datoria mea să-mi avertizez iubita că Domnul ur- ] ma să vină s-o caute. Ea mi-a răspuns: „El va veni curînd". Voia oare j să spună că

Domnul va veni în curînd, şi că vom fi împreună unii cu ] alţii? Aşa am presupus.Cu Isus. — La ora unu şi jumătate, cînd am încercat să-i dau nişte medicamente, apoi o linguriţă de vin amestecată cu apă, am văzut că 1 de abia înghiţea. După cîteva minute, nu mai pronunţa decît cu greu J cuvintele. După un sfert de oră, am observat o schimbare în ochi. Am chemat-o imediat pe Lydia şi pe mătuşa ei, Miss Groves, avertizîn- 1 du-le de

sfîrşitul apropiat. Ele au venit în cameră; la puţin timp, intra | şi doamna Mannering (o altă soră de-a soţiei mele).Toţi patru, în tăcere, o înconjuram pe iubita mea... Spre ora patru j şi douăzeci, ea a adormit în Isus, în ziua Domnului, în după-amiaza ) lui 6 februarie 1870 (la vîrsta de şaptezeci şi trei de ani). Atunci, am căzut în genunchi şi L-am binecuvîntat pe Dumnezeu care o izbăvise, implorîndu-L totodată să ne

ajute şi să ne susţină şi pe noi.(însoţit de mii de prieteni, corpul neînsufleţit al doamnei Miiller este dus la cimitir. Convoiul este urmat de o mie două sute de orfani, şi tot personalul a cărui prezenţă la orfelinat nu este neapărat necesară. George Miiller ţine el însuşi serviciul funebru).131Cheile unei căsnicii fericite(într-o predică pe care o rosteşte la cîtva timp după aceea, el evocă amintirea soţiei

sale şi fericirea lor): „O fericire care a crescut cu anii. Nu mi s-a întîmplat niciodată să-mi întîlnesc pe neaşteptate iubita mea soţie, la Bristol, la orfelinate sau altundeva, fără să simt imediat o mare bucurie, şi aceasta nu numai în timpul primului nostru an de căsătorie sau în timpul celor zece sau douăzeci sau treizeci de ani care i-au urmat, ci în tot timpul, şi pînă la sfîrşit. în fiecare zi, cît era posibil, petreceam cu ea în camera ei,

la orfelinate, douăzeci sau treizeci de minute, stînd în şezlongul pe care i-1 oferise un frate creştin la prima ei criză de reumatism. Rămîneam aşezaţi unul lîngă altul, mînă în mînă, nevorbind decît puţin, fericiţi unul de altul şi fericiţi în Domnul. Fericirea noastră de a fi ai lui Dumnezeu şi unul altuia era de nedescris... Deseori, mi s-a întîmplat să-i spun iubitei mele soţii: „Crezi, draga mea, că poate exista în Bristol sau undeva în lume o

unire mai fericită ca a noastră?"Care au fost motivele acestei fericiri?1. Amîndoi urmăream acelaşi scop aici pe pămînt: să trăim pentru Cristos, şi nu ne-am abătut niciodată de la scopul acesta. Dacă această unitate de scop lipseşte din viaţa a doi soţi creştini, să nu se aştepte să cunoască fericirea.2. Aveam şi unul şi altul multe de făcut, şi munceam amîndoi. Acest belşug de muncă a fost

de asemenea unul din factorii fericirii noastre. Nu era nevoie niciodată ca să ne întrebăm dimineaţa: „Ce să facem astăzi?" Aveam mai mult de lucru decît puteam face. Mulţi oameni, chiar creştini adevăraţi, fac greşeala de a suspina după o situaţie în care să nu mai fie supuşi la munca de fiecare zi şi să aibă timp li-ber. Ei nu ştiu că-şi doresc un mare rău, în loc de un mare bine. Fără nişte ocupaţii regulate, s-ar găsi expuşi la

multe ispite.3. Oricît de numeroase ar fi fost ocupaţiile noastre, n-am permis niciodată ca ele să ne absoarbă atît de mult, încît să neglijăm îngrijirea sufletelor noastre. înainte de a începe lucrul, luasem obiceiul să ne rugăm şi să citim Biblia, fiecare separat. Dacă copiii lui Dumnezeu neglijează să aibă în fiecare dimineaţă clipe de comuniune cu Domnul, momente în care îşi hrănesc sufletul, dacă se lasă absorbiţi

de132serviciul lor, chiar dacă este vorba de servirea lui Dumnezeu, nu pot păstra multă vreme bucuria lui Cristos, şi fericirea căminului se resimte imediat.4. Mai mult încă, soţia mea şi cu mine ne rugam împreună, şi acesta este în mod special un factor esenţial al fericirii conjugale. De mulţi ani, douăzeci sau treizeci, pe lîngă clipele noastre de reculegere

individuală, pe lîngă serviciul divin făcut în cadrul familiei, ne rugam împreună în fiecare dimineaţă, ca să-I spunem lui Dumnezeu recunoştinţa noastră şi să venim înaintea Lui cu lucrurile cele mai im-portante din ziua aceea. Dacă treceam printr-o încercare deosebită, sau dacă aveam în mod special nevoie de ceva anume, ne rugam din nou după prînz, sau chiar o dată sau de două ori în cursul după-amie-zii. în sfîrşit, seara, convenisem

ca ultima oră pe care o petreceam în orfelinat să fie consacrată rugăciunii, deşi totdeauna aveam multe de făcut la ora aceea, mai mult ca în oricare perioadă a zilei: rugăciune, cerere, mijlocire, aducere de mulţumire. Toate acestea durau în general între patruzeci şi cincizeci de minute, şi uneori şi o oră întreagă. îi prezentam lui Dumnezeu vreo cincizeci de chestiuni diferite, conti-nuînd să ne rugăm în fiecare zi

pentru aceleaşi subiecte pînă la împlinire; atunci, lauda lua locul cererii... Niciodată nu ne-am reunit la rugăciune fără să fi avut un nou motiv de a mulţumi, în timp ce o altă povară era depusă la picioarele Domnului. Recomand în mod deosebit părinţilor creştini să se unească astfel la rugăciune. în ceea ce ne priveşte, cred că mai ales aici trebuie căutat secretul fericirii noastre conjugale şi al dragostei noastre reciproce care n-a făcut decît să crească

odată cu anii.Domnul a fost bun şi binefăcător dîndu-mi o asemenea tovarăşă de viaţă, lăsîndu-mi-o în ciuda bolilor şi a accidentelor care i-au pus de mai multe ori viaţa în pericol. El a fost bun şi binefăcător că mi-a îndepărtat dorinţa ochilor.Toţi creştinii care m-au auzit sunt gata probabil să zică împreună cu mine că Domnul a fost bun cu mine că mi-a dat-o şi mi-a lăsat-o. Să facă un pas mai departe împreună cu

mine şi să zică că Dumnezeu a fost bun luînd-o la El. în timp ce spun lucrul acesta, simt golul din inimă. în fiecare zi, ea îmi lipseşte tot mai mult. în fiecare zi, descopăr tot mai mult ceea ce au pierdut orfanii prin moartea ei. Cu toa-133te acestea, fără efort, sufletul meu se bucură de fericirea ei. Bucuria ei îmi dă bucurie. Fiica mea şi cu mine n-am vrea s-o chemăm înapoi, chiar dacă ne-ar sta în putere. Dumnezeu

e Cel care a luat-o.Ca soţ, ca director de orfelinate, îi simt în fiecare zi tot mai mult pierderea; dar, ca şi copil al lui Dumnezeu, ca serv al lui Isus, vreau ceea ce vrea Domnul, şi încerc să-L glorific printr-o ascultare totală de voia Sa sfîntă...Logodna Lydiei Miiller4 august 1871. - (La un an şi jumătate de la moartea doamnei Muller). Astăzi, domnul Wright, unul dintre principalii mei colaboratori la

institutul biblic, mi-a cerut mîna fiicei mele. Această cerere m-a surprins foarte mult, şi în acelaşi timp sunt obligat să recunosc că nu există nici o altă persoană căreia i-aş încredinţa cu atîta plăcere cea mai preţioasă comoară care îmi rămîne pe pămînt. Timp de cincisprezece zile, în inima fiicei mele s-a dat o luptă dureroasă, pentru că nu-şi putea imagina că mă poate lăsa singur. Dar am rugat-o să nu lase ca eu să fiu

un obstacol pe drumul ei, şi i-am zis ce bucurie şi ce mîngîiere ar fi pentru mine s-o ştiu unită cu un asemenea bărbat. Ea a acceptat deci cererea domnului Wright.A doua căsătorie a lui G. MullerLogodna fiicei mele şi multe alte motive m-au făcut în cele din urmă să iau în considerare posibilitatea unei asemenea uniri. Fie că este vorba despre lucrarea în orfelinate, căreia soţia mea i se consacrase, şi în

care ea îmi lipsea în fiecare clipă, fie că este vorba despre mine, cred că, după ce-am luat totul în considerare, e preferabil să mă recăsătoresc. Am adus această chestiune înaintea lui Dumnezeu, şi am ajuns la convingerea că această decizie avea aprobarea Tatălui meuceresc.în 10 noiembrie a fost celebrată cununia fiicei mele cudomnul Wright.

în 30 noiembrie 1871 m-am căsătorit cu Miss Susannah Grace San-gar, pe care o cunosc de douăzeci şi cinci de ani ca o creştină încer-134cată şi care, am toate motivele s-o cred, îmi va da ajutorul de care am nevoie în diversele mele activităţi.James Wright este numit co-director1872. - De peste douăzeci de ani, mulţi oameni mi-au repetat: „Ce se va întîmpla cu

orfelinatele cînd nu veţi mai fi, domnule Miiller?" Şi, invariabil, am răspuns că proprietatea construită şi terenul fuseseră puse în mîna a unsprezece administratori, astfel că, din acest punct de vedere, orfelinatele din Ashley Down se aflau în aceeaşi situaţie ca alte instituţii publice similare. „Dar, după dumneavoastră, cine va! conduce lucrarea în acelaşi spirit ca dumneavoastră, bizuindu-se nu-1 mai pe

Dumnezeu?" Şi răspunsul meu: „Cînd îi va plăcea Domnului să mă cheme la Sine, îmi va arăta că El, Domnul, nu depinde de mi-ne, şi că poate cu uşurinţă să aibă grijă de înlocuirea mea..." Nişte j prieteni creştini mi-au arătat de asemenea în mai multe rînduri că ar j trebui să mă rog lui Dumezeu şi să-I cer un succesor. în sensul acesta, le spuneam în general că mă rugam pentru lucrul acesta. Iar acum, < am bucuria să anunţ

că Dumnezeu mi-a dăruit ceea ce-mi dorea inima. Am găsit în ginerele meu, domnul James Wright, lucrurile după j care suspina inima mea: colaboratorul pe care-1 cerusem lui Dumne- j zeu ca să mă ajute la conducerea institutului şi, cînd El mă va chema la Sine, succesorul meu.Nu l-am ales pentru că este ginerele meu. Sunt treizeci şi unu de ani de cînd îl cunosc, şi de peste douăzeci de ani i-am putut urmări de aproape

evoluţia vieţii, care este în armonie cu titlul său de creştin; în fine, de peste treisprezece ani, el este unul dintre cei mai buni colabo-ratori ai mei, braţul meu drept, în toate chestiunile importante. De doisprezece ani, soţia mea şi cu mine ne-am rugat pentru el, cerînd lui Dumnezeu să-1 pregătească pe domnul Wright să fie succesorul meu. Am formulat această rugăciune de sute de ori, şi aveam tot mai mult sentimentul că Dumnezeu

ne va împlini cererea.în februarie 1870, după ce iubita mea soţie mi-a fost luată, am căzut bolnav. Atunci am trimis pe cineva să-1 caute pe domnul Wright, şi i-am destăinuit dorul inimii mele. Soţia sa mai trăia pe atunci; şi, din punct de vedere omenesc, nu părea că Dumnezeu era pe punctul135de a o lua la Sine; deci, nici o probabilitate ca domnul Wright să devină vreodată ginerele

meu. El a acceptat. După optsprezece luni, devenit văduv la rîndul său, domnul Wright mi-a cerut fiica în căsătorie... Prin bunătatea lui Dumnezeu, pot din nou să muncesc ca altădată... Totuşi, simt că este bine să mă descarc parţial de lucrul meu. De aceea, l-am asociat începînd cu mai 1872 pe domnul Wright la conducere, mai apoi desemnîndu-1 ca succesor.Capitolul 17Semănat şi secerat

Semănatul prin carte1874. - Citirea Raporturilor lucrării şi cea a Relatării darurilor lui Dumnezeu cu privire la G. Miiller a fost mijlocul de care S-a servit Dumnezeu pentru convertirea multor oameni. Pe de altă parte, mii de creştini au fost întăriţi şi încurajaţi de această lectură; ei au fost readuşi la Scriptură, făcuţi să se încredinţeze mai mult lui Dumnezeu şi să înainteze pe drumul credinţei, pe care merg

eu însumi cu ajutor de sus. De treizeci şi şase de ani, aproape că nu trece o zi fără să am noi dovezi despre lucrul acesta, şi aş putea cita mii de exemple de binecu-vîntări. Lucrul acesta m-a făcut să mă rog cu şi mai multă ardoare pentru ca Dumnezeu să continue să binecuvînteze aceste publicaţii pentru edificarea credincioşilor şi pentru convertirea necredincioşilor. Cred deci că fac bine dacă dau următoarele amănunte care îi vor încuraja

pe credincioşi să se roage, şi în acelaşi timp le vor furniza rela-tarea exactă a faptelor citate adesea în legătură cu trezirea:în noiembrie 1856, un tînăr irlandez, James MacQuilkin a fost adus la cunoaşterea Domnului. Puţin după aceea, văzînd anunţul referitor la primele două volume ale Relatării, a simţit o mare dorinţă să le citească, şi le-a procurat în ianuarie 1857. Citirea lor a fost, prin bu-nătatea lui Dumnezeu, un izvor

de mari binecuvîntări pentru el. El a văzut mai ales ce putea obţine rugăciunea, şi şi-a zis cam aşa: „Iată ce obţine domnul Miiller doar prin rugăciune. Deci şi tu poţi să obţii bi-necuvîntarea prin rugăciune".Şi el s-a pus pe rugăciune, cerînd în primul rînd lui Dumnezeu ca să-1 ajute să găsească un prieten creştin care să-L cunoască pe Dom-nul. Puţin după aceea, îl întîlnea pe prietenul căutat.

Amîndoi au început atunci o adunare de rugăciune într-una din şcolile duminicale din Connor. D-1 MacQuilkin a cerut din nou ca Domnul să-1 conducă spre alţi creştini, şi Domnul i-a mai dat doi tineri... în acelaşi an, toamna, a spus celor pe care Dumnezeu îi dăduse ca răspuns la rugă-ciunea credinţei ce binecuvîntare primise citind Relatarea, şi le-a pro-137pus să ceară împreună

binecuvîntarea Domnului asupra diferitelor lor activităţi: şcoli duminicale, reuniuni de rugăciune, evanghelizare. Toţi patru au căzut de acord, şi s-au strîns ca să se roage în fiecare vineri seara, într-o şcoală mică aproape de satul Kells (parohia Connor). în acea vreme, Spiritul Sfînt acţiona cu putere în Statele Unite. Domnul MacQuilkin şi-a zis: „De ce nu s-ar întîmpla lucrul acesta şi la noi, întrucît domnul Miiller a făcut nişte lucruri aşa de mari

doar prin rugăciune?"în 1 ianuarie 1858, Domnul le-a dat o împlinire minunată a rugăciunii prin convertirea unui servitor de la fermă, care, de atunci, li s-a alăturat. Apoi a fost rîndul unui tînăr de douăzeci de ani. Au fost atunci şase, ceea ce i-a încurajat foarte mult. S-au convertit şi alţii, care li s-au alăturat pentru citirea Cuvîntului, rugăciune şi îndemn în comun. Toate acestea se petreceau pe teritoriul parohiei Connor.

Aproape de Crăciun, un tînăr din Aboghill, convertit la Connor, s-a întors acasă şi a vorbit prietenilor săi despre salvarea lor şi despre ceea ce se petrecea în Connor. Aceştia şi-au exprimat dorinţa de a-i întîlni pe unii dintre convertiţi. Astfel, J. MacQuilkin şi alţi doi s-au dus la Aboghill şi au ţinut o adunare într-una din bisericile prezbiteriene, în 2 februarie 1859. Cîţiva dintre ei au crezut, alţii şi-au bătut joc, alţii au crezut că aceşti tineri

erau plini de înfumurare, mai mulţi au cerut o nouă întrunire. Ea a avut loc în 16 februarie, şi cu această ocazie Spiritul lui Dumnezeu a început să lucreze cu putere. Au avut loc mai multe convertiri, şi numărul acestora nu a încetat să crească. Unii dintre ei s-au deplasat, ducînd cu ei flacăra trezirii, astfel că acţiunea divină s-a întins în multe locuri...Acesta a fost începutul unei treziri puternice care a

provocat convertirea a sute de miii de suflete... Ea s-a întins în Anglia, în Ţara Galilor, în Scoţia, şi a trecut în Europa continentală... Inutil să adău-găm că toată onoarea îi revine Spiritului Sfînt şi nu oamenilor, care au fost simple unelte; şi dacă reamintesc aceste fapte, în ordinea corectă, este ca să arăt că lui Dumnezeu îi face plăcere să împlinească în chip minunat rugăciunea acelora dintre copiii Săi care cred în împlinire.

138Bilanţ(în 1874, G. Muller publică un bilanţ al sumelor primite începînd cu 1831.Din an în an, el primeşte mai mult, şi să tot mai mult altora. Dar, în 1840, el primeşte mai puţin decît în anii precedenţi). Domnul îşi schimbă adesea metoda, scrie el cu privire la aceasta. Nu numai că în acel an na fost creştere, ci a fost chiar o scădere serioasă. Astfel pune deseori Dumnezeu la

încercare credinţa copiilor Săi pentru cel mai mare bine al lor; El îi învaţă lecţii foarte preţioase şi permite anumite dificultăţi ca să le încerce inimile. Şi ce am făcut noi, soţia mea şi cu mine? N-am zis: „Domnul ne-a uitat"; nici n-am zis că, de acum înainte, ar trebui să economisim; ci am continuat să dăm în măsura posibilului.în 1841, încercarea credinţei noastre a continuat. Dar, în anul următor, I-a plăcut

Domnului să ne încredinţeze mai mult, ceea ce a permis să dăm mai mult pentru lucrarea Sa.O aud încă pe iubita mea soţie pe care mi-a luat-o Dumnezeu: cînd o anunţam că putusem să aloc cutare sumă de bani fondului de construire a orfelinatelor sau celui de misiune, ea îmi răspundea atunci cu un surîs afectuos: „Mulţumesc, prietene". Sau, dacă o consultam, aveam imediat cea mai caldă dintre

aprobări; mai mult, ea simţea o mare bucurie la gîndul că puteam da atîta. îmi amintesc de asemenea că-i ziceam deseori, ca şi fiicei mele: ,Dragele mele, dacă I-ar plăcea lui Dumnezeu să mă ia la Sine înaintea voastră şi aţi avea nevoie de ceva, duceţi-vă la El cu o simplitate copilărească: cereţi să vă dea puţin din ceea ce am dat eu săracilor şi pentru lucrarea Sa. Cu siguranţă că nu vă va părăsi...'

Ar fi o greşeală să se creadă că mă grăbesc să cheltui ceea ce primesc, ca şi cum ar fi o crimă faptul că posed nişte bilete de bancă. Nu, ceea ce vreau este să nu mă consider niciodată proprietarul a ceea am - fie puţin, fie mult - şi să am viu în minte faptul că totul aparţine lui Dumnezeu şi nu mie... Am putut deci să dau de la 1 ianuarie la 26 mai 1874 mult mai mult din ceea ce am primit şi să am grijă de cheltuielile lucrării pe care donaţiile nu le

mai acopereau.Mulţi cititori vor zice, sunt sigur: ,Ce bine face că poate să dea ast-139fel! Ce plăcut este că poate să dea cu atîta dărnicie! Cît mi-ar place să fac la fel!' Efectiv, aceasta este o experienţă binecuvîntată. Nu vrei să faci şi tu la fel? Dă, pe măsură ce Dumnezeu te binecuvîntează şi-ţi dă îndestulare. Nu da decît puţin dacă nu ai destulă credinţă pentru a da mult; dar

ceea ce faci, fă-o din toată inima, cu fidelitate, cu perse-verenţă. Nu fă o încercare de cîteva săptămîni numai, continuă oricare ar fi împrejurările, şi vei avea tot mai multă bucurie să dai.încă un cuvînt. Ca administratori ai Domnului, nu se cuvine să cheltuim mult pentru noi înşine. Totdeauna mi-am cumpărat ceea ce era necesar, şi chiar ceea ce face viaţa confortabilă, uşoară, mai ales de cînd am îmbătrînit; dar

m-am ferit totdeauna de lux...Şi acum, la apusul vieţii, crezi că regret cele 27.000 de lire pe care le-am dat pînă aici? Sigur că nu! Şi-L binecuvîntez pe Dumnezeu pentru onoarea pe care mi-a făcut-o permiţîndu-mi să le dau.Bilanţul instituţiei pentru distribuirea Sfintelor Scripturi(în 1897, în ultimul raport pe care G. Muller îl va publica despre institutul pentru distribuirea Sfintelor Scripturi, el notează că în cursul

ultimilor şaizeci şi trei de ani trecuţi, 121.683 elevi au fost învăţaţi în diferitele şcoli fondate. Uneori, pe semestru se înregistrau vreo şaizeci de convertiri. Instituţia a distribuit 281.652 Biblii, 1.448.662 Noi Testamente, 21.343 psaltiri, 222.196 de alte părţi din Scriptură, şi 111.489.067 tractate şi broşuri. Cîmpul de activitate al instituţiei se întindea în Anglia, Irlanda, Scoţia, Franţa, Italia, Spania, Australia şi China. O sută de

misionari din aceste ţări, ca şi din Africa, Palestina şi diferite ţări din America au primit 259.776 lire ca subvenţie. Raportul mai notează că 2.813 de orfani au părăsit casa în calitate de credincioşi, şi mai multe sute dintre ei s-au convertit după plecarea lor de aici).Capitolul 18CălătoriiMisionar la apusul vieţii(„La apusul vieţii!" zicea G. Miiller aruncînd o privire

asupra anilor scurşi. E departe de a-şi imagina că Dumnezeu îi va cere încă mai bine de douăzeci de ani de serviciu activ în afara Bristol-ului; un serviciu misionar peste mări, aşa cum îşi dorise odinioară. în cinci, rînduri, în timpul celor opt ani care au urmat după convertirea sa, G. Miiller a încercat să plece în misiune; de fiecare dată, Dumnezeu i-a barat calea. Acum, unealta este gata, Dumnezeu 1-a îmbogăţit din toate experienţele făcute în

serviciul Său, şi-1 va trimite. Iată cum este condus G. Miiller în această nouă sferă de activitate: Doamna Miiller se îmbolnăveşte atît de grav, încît îşi fac griji pentru viaţa ei. Ea se restabileşte, apoi se impune o schimbare de aer, şi pleacă amîndoi în insula Wight, unde G. Miiller predică în parohia unui frate în Cristos. Acesta, deşi avînd o mare experienţă în predicare, este foarte uimit auzindu-şi prietenul, şi îi zice că ziua în care i-a auzit prima

predică a fost cea mai fericită din viaţa sa. Această remarcă pătrunde în gîndi-rea lui G. Miiller, şi el întrevede posibilitatea unei lucrări de predicare dincolo de hotarele Bristol-ului. Incepînd cu 1832, el predică aproape exclusiv în Bristol unde îl reţin obligaţiile faţă de lucrarea pe care a întemeiat-o. Dar, în prezent, nu se duce lipsă de fraţi capabili şi experimentaţi la Betesda. J. Wright şi-a dovedit aptitudinile: el este capabil să

conducă singur orfelinatele şi instituţia pentru cunoaşterea Bibliei. De aceea, G. Miiller se întreabă dacă Domnul nu-1 cheamă să-şi consacre ultimii ani de viaţă unei lucrări de predicare itinerantă. Imediat, începe să caute călăuzirea Domnului cu privire la aceasta. Se roagă îndelung, cum face dintotdeauna, temîndu-se să ia o decizie care să nu fie după voia lui Dumnezeu. în timpul acestei perioade de aşteptare, i se pare că într-adevăr Domnul

este Cel care îl cheamă la acest nou apostolat. Lucrarea din Ashley Down este atunci universal cunoscută, şi el are cu adevărat un mesaj pentru Biserica universală: lunga sa lucrare, corespondenţa voluminoasă, mărturisirile pe care le141găseşte uneori în scrisori, numeroşii vizitatori atraşi de orfelinate şi de fondatorul lor, toate acestea adăugate propriei sale experienţe care îl ajută să

înţeleagă punctele slabe ale predicării în general şi insufi-cienţa creştinismului majorităţii creştinilor, lipsa lor de supunere, anemia lor spirituală. Atunci, sub privirea lui Dumnezeu, se decide:1. Să predice Evanghelia în simplitatea ei, şi să arate că salvarea nu se întemeiază pe sentimentele sau pe credinţa noastră, ci pe lucrarea îndeplinită de Cristos.2. Să-i facă pe creştini să înţeleagă ceea ce le dă

salvarea. Atîţia credincioşi şi chiar atîţia păstori ignoră pacea şi bucuria pe care o da Domnul! Ei nu pot deci să le dea altora.3. Să-şi dea osteneala să-şi conducă ascultătorii la Biblie ca să descopere bogăţiile pe care le cuprinde ea, ca să evalueze toate lucrurile după acest criteriu divin, ca să mediteze zilnic asupra Scripturilor şi ca să se supună învăţăturilor din ea.4. Să pledeze cauza iubirii

frăţeşti printre credincioşi, încurajînd pe toţi cei care iubesc acelaşi învăţător şi se încred în acelaşi Salvator să se ridice deasupra barierelor care împiedică comuniunea frăţească. „Deşi nu sunt de acord cu toate părerile şi practicile acestor fraţi, spunea el, mă duc totuşi printre ei, căci am simţit de mulţi ani cît de în-tristat trebuie că este Domnul din cauza neunităţii care domneşte între discipolii Săi. De aceea, am căutat ca, în

măsura slabelor mele mijloace, să-i unesc pe toţi credincioşii adevăraţi. Şi cum este imposibil s-o fac dacă stau deoparte de fraţii şi surorile noastre în Cristos, pînă ce văd şi ei în toate punctele ca şi noi, rn-am dus în mijlocul lor şi m-am asociat cu ei în măsura în care nu mi s-a cerut nimic pe care să nu-1 fac cu conştiinţă curată".5. Să lucreze pentru întărirea şi dezvoltarea credinţei creştinilor, îndemnîndu-i la o

încredere mai simplă, mai copilărească, mai adevărată, mai de nezguduit în Dumnezeu, care răspunde invariabil la rugăciunea făcută cu credinţă, cînd aceasta se sprijină pe promisiunile categorice, precise din Cuvîntul Său.6. Să arate că creştinul trebuie să se despartă, să se separe de lume, să moară faţă de lume; dar i-ar pune şi în gardă împotriva exagerărilor fanatismului religios.

7. în fine, să îndrepte privirile ascultătorilor săi spre speranţa142binecuvîntată a revenirii Domnului Isus. El le-ar reaminti în acelaşi timp adevăratul caracter al dispensaţiei actuale, în timpul căreia Dumnezeu adună, din mijlocul naţiunilor, Biserica militantă care este soţia mistică a lui Cristos. Astfel, ar reaminti creştinilor care este poziţia Bisericii în raport cu lumea.Primele „călătorii de

predicare"în 26 martie 1875 părăseşte G. MUller Bristol-ul, însoţit de soţia sa, ca să spună Bisericii şi lumii experienţele fericite pe care le-a făcut cu graţia şi cu fidelitatea lui Dumnezeu. în două luni, vorbeşte de şaptezeci de ori în public, în Brighton, Sunderland, Londra (în Tabernacolul lui Spurgeon şi în alte săli), în New-Castle on Tyne. Numărul ascultătorilor depăşeşte adesea o mie; în trei rînduri, vorbeşte înaintea a

vreo trei mii de persoane. La sfîrşitul anului, G. MUller împlineşte şaptezeci de ani.A treia călătorie durează şi ea aproape un an; începută în 16 august 1876, se termină în 25 iunie 1877. Ea ne interesează în mod special, pentru că, de această dată, G. MUller îşi îndreaptă paşii spre Europa şi vizitează Franţa, Elveţia, Germania, Olanda. „După ce a lucrat cîteva săptămîni la Ashley Down şi a rezolvat problemele diferitelor sec-toare

ale institutului biblic, scrie doamna MUller, după ce a predicat regulat în cele trei capele din Bristol, el fiind unul din pastorii lor, domnul MUller întreprinde a treia sa călătorie, simţindu-se chemat de Domnul să lucreze în serviciul Evangheliei în Elveţia şi Ger-mania". Rămîne vreo zece zile la Paris, unde predică de cinci ori în engleză la capela din strada Regală. Domnul şi doamna MUller vizitează Versailles şi Charenton, şi

profită de lucrul acesta ca să distribuie Evanghelii. în 28, pleacă la Dijon unde petrec noaptea; a doua zi, în drum spre Neuchatel şi Berna, unde sosesc în 31. La 1 septembrie, G. MUller vorbeşte în germană la biserica liberă. Sunt treizeci şi unu de ani de cînd nu mai predicase în această limbă. Numărul ascultătorilor este atît de mare, că trebuie să ţină un al doilea serviciu la biserica franceză, al cărei local este mai mare. La 3 septembrie, se

adresează unui auditoriu de aproape o mie cinci sute de persoane, în FesthUtte. Vizitează orfelinatul doctorului Bloesch şi predică în fieca-143re seară pînă duminică iO septembrie. La ora trei, mai predică încă o dată în Fest-hutte înaintea unui auditoriu de vreo mie nouă sute de persoane, iar seara, la biserica franceză, ţine predica de rămas-bun în faţa unui auditoriu estimat la două mii

de persoane. După cîteva zile de destindere la Lucerna, îşi continuă turneul de predicări la Zurich, Saint-Gall, Constanz, Schaffhause, Winterthour, Basel, apoi în Germania şi Olanda... După a treia călătorie, găsim în jurnalul lui G. MUller acest scrut rezumat:„Am predicat de trei sute două ori în şaizeci şi opt de locuri diferite... Pretutindeni, fusesem invitat, căci lucrările şi scrierile mele sunt cunoscute

pe continent la fel de bine ca în Anglia. Pretutindeni, bine-cuvîntarea lui Dumnezeu mi-a însoţit paşii într-un mod evident, ceea ce mă încurajează să perseverez în această lucrare cu Cuvîntul, şi să-mi folosesc apusul vieţii mergînd din loc în loc, din ţară în ţară, cît timp îmi va da Domnul putere, şi va deschide calea înaintea mea.în timpul absenţei noastre, totul a mers în Bristol ca şi cînd am fi rămas acolo. Cînd este necesară părerea mea, o

transmit prin scrisoare şi, în fiecare săptămînă, d-1 Wright îmi scrie o dată sau de douăori.Ţin să fac observaţia că serviciul meu de predicare itinerantă nu depinde de lucrarea din Bristol. Nu am întreprins aceste călătorii pen-tru a colecta fonduri, ci numai pentru a împărtăşi creştinilor şi mai ales celor tineri experienţa mea şi cunoaşterea mea despre cele divine, şi ca să vestesc Evanghelia celor neconvertiţi.

Nu fac nici măcar aluzie la institutul nostru, decît dacă mi se cere".în Lumea NouăA patra călătorie: Canada şi Statele Unite (18 august 1877 - 8 iulie 1878). - „La revenirea noastră din Europa, am petrecut cîteva săptămîni la orfelinate, scrie doamna MUller. Totul mergea bine acolo. După ce ne-am rugat mult timp, domnul MUller s-a decis să răspundă de data aceasta invitaţiei colective pe

care o primise din America; astfel că, în 18 august, am ajuns la Liverpool ca să ne îmbarcăm pentru Canada".în cursul acestei călătorii, domnul şi doamna MUller sunt invitaţi144la Casa Albă, unde sunt primiţi cordial de către preşedintele Hayes şi soţia sa, care le pun multe întrebări despre orfelinate şi despre toată lucrarea lor. în Carolina de Sud, Camera Reprezentanţilor

cere lui G. Miiller să-i deschidă deliberările prin rugăciune. în diverse locuri, G. Miiller îi întîlneşte pe foştii lui orfani; la San Francisco, unul dintre ei a fost mijlocul de convertire a mai multor persoane.în această a patra călătorie, G. Miiller a vorbit de trei sute opt ori în public şi a făcut 30.000 de km pe uscat şi pe mare.„Am predicat la Quebec şi în toate oraşele principale ale Statelor Unite... în mai multe rînduri, şi la cerere specială,

m-am adresat unui auditoriu exclusiv compus din pastori. Ei erau adesea între o sută şi două sute, dar uneori şi trei sute, iar o dată cinci sute. Vorbeam în general timp de o oră sau peste; apoi îmi puneau întrebări în problemele care îi interesau mai mult. Eu consider că aceste întruniri speciale au fost printre cele mai importante din acest turneu.Am avut de asemenea ocazia să vorbesc în universităţi, colegii,

se-1 minare, şi în faţa unor adunări de cinci sute pînă la două mii cinci sute de lucrători creştini. Am predicat de 299 de ori în engleză, şi de asemenea în germană printre cei din naţiunea mea, înaintea congre-gaţiilor de albi şi negri, şi în biserici din toate denominaţiunile, căci eu iubesc pe toţi cei care îl iubesc pe Domnul Isus Cristos, şi încerc tot mai mult să mă unesc cu copiii lui Dumnezeu. Am predicat printre episcopalieni,

prezbiterieni, congregaţionalişti, metodişti episcopa-lieni, luterani şi baptişti. Pretutindeni se deschideau porţile, şi eu intram prin ele cu bucurie, deoarece nu se cerea nimic care să fie contra conştiinţei mele.Totul a mers bine în Bristol în timpul absenţei mele.Unele ziare au publicat faptul că primisem sume mari de bani în America pentru lucrarea din Bristol, ceea ce este fals. Ceea ce mi-a fost dat în acest scop n-

ar fi de-ajuns ca să acopere jumătatea cheltuielilor dintr-o singură zi".în EuropaA cincea călătorie: Elveţia, Franţa, Spania şi Italia (din 5 septembrie 1878 pînă la 18 iunie 1879). — „In timpul acestui turneu de predi-145care, am vorbit în engleză şi germană, dar şi în franceză, după ce mă ocupasem cîtva timp cu învăţarea acestei limbi. în Spania şi în Italia m-am

servit de una din aceste trei limbi care erau traduse în spaniolă, respectiv italiană, dacă lucrul acesta era necesar. I-a plăcut lui Dumnezeu ca să-mi dea binecuvîntări foarte mari în această călătorie de predicare. După ce-am predicat de trei ori la Paris, am ajuns la Berna trecînd prin Neuchatel. în Elveţia am avut cea mai călduroasă primire.De la Yverdon m-am dus în Geneva, unde am predicat de douăsprezece ori; apoi la Lyon,

Marseille, Nîmes, Montpellier, şi în Spania. Aş dori mult să văd cu ochii mei şcolile care sunt întreţinute, de mulţi ani, de către institutul nostru din Bristol, şi aş vrea să iau con-tact cu lucrarea misionară căreia i-am trimis atîtea mii de lire sterline într^o perioadă de zece ani. Am avut o şedere de zece zile în Barcelona, în acest oraş am avut bucuria să întîlnesc mulţi fraţi în lucrarea Evangheliei pe pămîntul Spaniei. Am vizitat cele zece

şcoli ale noastre, al căror director este domnul Payne. Ele sunt frecventate de 756 de elevi, aproape toţi catolici. Părinţii îi lasă la noi, în ciuda ameninţărilor preoţilor, pentru că apreciază mult învăţătura care este în ele". La întoarcere, G. Miiller predică în Bayonne, Biarritz, Pau, Bordeaux, La Force, apoi la Cannes, Nice, Menton, unde îl întîlneşte pe C.H. Spurgeon, şi în fine se duce în Italia.Pînă la marginile lumii

A şasea şi a şaptea călătorie au ca scop America şi Canada. Plecaţi în august 1879, domnul şi doamna Miiller observă la întoarcerea din prima călătorie că rămîn o sută cincizeci şi patru de invitaţii scrise cărora nu le-a putut răspunde. De aceea, după două luni de şedere la Biarritz, traversează din nou Atlanticul, revenind în Anglia de abia înmai 1881.în timpul acestor călătorii, dr. Pierson îl întîlneşte pe G.

Miiller şi-1 invită să predice la Detroit. A.T. Pierson va deveni unul dintre cei mai buni biografi ai lui G. Miiller.în timpul unei călătorii în America, nava se afla prinsă într-o ceaţă deasă aproape de ţărmul estic. Zilele trec, vaporul nu mai înain-146tează. Atunci G. Miiller se duce la căpitan:„Domnule căpitan, am venit să vă avertizez că trebuie să fiu sîm-bătă după-amiază în

Quebec. (Era deja miercuri) - Imposibil! - Dacă vaporul dumneavoastră nu mă poate duce acolo, reia G. Miiller, Dumnezeu va găsi un alt mijloc. N-am lipsit niciodată de la o întîlni-re în 57 de ani. - Aş dori mult să vă ajut, dar nu văd ce-aş putea face. - Coborîţi cu mine, o să ne rugăm. - Dar, domnule Miiller, aţi văzut ce deasă este ceaţa? - Eu nu mă uit la ceaţă, ci la Dumnezeu care stă-pîneşte ceaţa, ca şi toate împrejurările vieţii mele".

„Doamne, s-a rugat el, ridică această ceaţă în cinci minute. Tu ştii că sunt aşteptat sîmbăta viitoare în Quebec". - „O rugăciune de copil de nouă ani", va zice mai tîrziu căpitanul, care a vrut să se roage la rîndul său, dar G. Miiller i-a pus mîna pe umăr: „Nu merită osteneala. Mai întîi, nu credeţi că Dumnezeu o va face, şi apoi, eu cred că deja a făcut-o. Deschideţi uşa, domnule căpitan, şi veţi vedea că nu mai este ceaţă". Efectiv,

dispăruse orice urmă de ceaţă, şi domnul Miiller a fost sîmbăta următoare în Quebec.A opta călătorie, începută în 23 august 1881, a durat pînă în 30 mai 1882. G. Miiller vizitează Germania, Egiptul, Palestina, Siria, Asia Mică, Turcia şi Grecia.El se adresează pelerinilor ruşi care merg în Ţara sfîntă, studenţilor, evreilor, predică în bisericile misionare, în închisori, vestindu-L pe Cristos „în prilejuri potrivite şi

nepotrivite".Anul 1882 este un an greu pentru institutul din Bristol. Nişte prieteni ai lucrării insistă ca G. Miiller să rămînă la Ashley Down; ei cred că absenţele acestuia sunt cauza scăderii donaţiilor. G. Miiller ascultă sfaturile, dar vrea să caute la Dumnezeu călăuzirea supremă. El a constatat că împreună cu domnul Wright şi cu numeroşii săi colaboratori, toate sectoarele lucrării n-au încetat să se dezvolte armonios

şi să aducă roade. Pe de altă parte, Dumnezeu îşi dă în mod evident bi-necuvîntarea asupra lucrărilor Sale misionare de-a lungul şi de-a latul lumii. în fine, el are convingerea tot mai mare că trebuie să îndepli-nească lucrarea pe care i-o cere Dumnezeu în ultimii ani ai vieţii sale. De altfel, chiar absent, rămîne în legătură cu institutul din Bristol; şi rugăciunile sale, din orice loc s-ar înălţa la Dumnezeu, au tot atîta valoare ca şi de la Bristol.

Dar, pentru el, motivul suprem este acesta: să147admită că prezenţa sa ia Bristol este necesară bunului mers al lucrării înseamnă să se pună în opoziţie directă cu principiile care i-au determinat fondarea. Adevărata încredere în Dumnezeu nu se lasă zguduită de împrejurări sau aparenţe. Iată de ce, în ciuda sfatului afectuos al prietenilor institutului, care sunt şi donatori, G. Miiller crede de

bine să pornească la drum pentru a face dovada, dacă mai este nevoie, a faptului că prezenţa cuiva nu este necesară pentru ca Dumnezeu să-Şi facă lucrarea. El îşi continuă deci activitatea misionară şi face încă nouă călătorii în timpul următorilor zece ani, adică pînă în 1892.Ultimele călătoriiîn 1882, vizitează Europa centrală, Austria, Ungaria, Boemia, Polonia, Rusia. în 1883, se întoarce spre India şi

scrie cu privire la aceasta:„La puţin timp după convertirea mea, în noiembrie 1825, încercasem să plec misionar în India... şi, în cei opt ani care au urmat, m-ara oferit în patru rînduri, într-un mod foarte serios şi cu rugăciune, dar degeaba. Cu cît mă rugam mai mult, cu atît devenea vădit că Dumnezeu voia ca eu să rămîn în Anglia, şi acolo să lucrez pentru El. La 79 de ani, deci la vreo cincizeci de ani de la ultima mea ofertă

de plecare, am vorbit din nou Domnului despre India şi, de data aceasta, El mi-a împlinit cererea".La bordul vaporului care îl ducea în India, în porturile unde se făceau escale, apoi în oraşele vizitate, pretutindeni, G. Miiller evanghe-lizează, predică, întăreşte pe fraţi. Este deosebit de emoţionat la vede-rea mulţimilor fără Cristos, mai ales în Benares, oraş sfînt al hinduşilor, cu cele două sute de mii de locuitori ai lui, cu

cele o mie cinci sute cincizeci de temple, cu moscheile, cu fîntînile sacre şi cu băile de pe malul stîng al Gangelui, cu sutele lui de şcoli, cu cei douăzeci şi cinci de mii de pândiţi (învăţaţi) care predau în ele şi cu milioanele lui de pelerini. Este contactul cu păgînismul; şi marea dragoste pe care o are deja pentru misiuni şi pentru misionari creşte şi mai mult... Anii 1884 şi 1885 sunt consacraţi Ţării Galilor, Scoţiei şi Angliei. în

noiembrie 1885, G. Miiller are optzeci de ani; el pleacă în Australia, China, Japonia, Malaiezia. El doreşte să-i întîlnească pe misionarii ajutaţi de institutul biblic, ca să-i încurajeze, să-i întărească. Pretutin-148deni pe unde trece, el vesteşte Evanghelia. în 1887, călătoreşte în Australia de Sud, şi vizitează apoi Tasmania, Nouă Zeelandă, Ceylon şi India. La Calcutta se

îmbolnăveşte atît de grav din cauza căldurii foarte mari (44 grade la umbră), încît soţia lui crede că va muri.„în timpul unora dintre călătoriile noastre, scrie G. Miiller, am fost expuşi la temperaturi foarte aspre. Pe mare, am avut de înfruntat multe furtuni, şi chiar un taifun. Pe calea ferată am călătorit pînă la şapte zile şi şapte nopţi fără întrerupere. în două rînduri, am avut mult de suferit din cauza insectelor, a

ţînţarilor în mod special; pe do-uă dintre vapoarele de clasa întîi cu care am călătorit erau atîţia şobolani, încît noaptea fugeau peste pasageri. Cu toate acestea, Dumnezeu ne-a ajutat pînă aici, şi credem că ne va ajuta pînă la sfîrşit".(La Jubbulpore, o telegramă a domnului Wright îi anunţă lui G. Miiller trista veste a morţii fiicei sale. G. Miiller scrie cu privire la această încercare):„O iubeam cu duioşie pe fiica mea, şi lovitura a fost foarte

dureroasă. Dar, pentru ea, este capătul încercărilor şi durerilor din această viaţă, şi este limpede că se simte mult mai bine lîngă Domnul. Cît despre mine, deoarece am convingerea intimă că toate lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, inima mea rămî-ne într-o pace perfectă. Aş dori ca toţi fraţii mei dragi care trec prin încercare şi care n-au înţeles încă adevărul cuprins în acest pasaj din epistola către

romani (8:28) să şi-1 însuşească în sfîrşit, astfel ca inima lor să rămînă în pace, în clipa încercării", în martie 1890, călătorii se reîntorc la Bristol. A şaisprezecea călătorie îl conduce în Germania şi Elveţia pe neo-bositul misionar, care are acum 85 de ani. Plecat din Bristol în 8 august cu soţia sa, se reîntoarce în 5 iunie 1891, ca să întreprindă aproape imediat cea de a şaptesprezecea şi ultima sa călătorie, în

Germania, Olanda, Austria şi Italia, pînă în mai 1892.Mulţi creştini competenţi estimează că aceste călătorii misionare sunt lucrarea cea mai importantă din viaţa sa. Aceste călătorii se întind pe o perioadă de şaptesprezece ani, timp în care parcurge patruzeci şi două de ţări, şi vorbeşte unor auditorii care depăşesc deseori o mie de persoane. Aceste călătorii atrag după ele cheltuieli mari. Sumele necesare sunt primite ca

răspuns la rugăciune, aşa cum se în-149tîmplă şi în celelalte sectoare ale institutului.Cea de a doua soţie a lui G. Miiller este victima unui grav accident, astfel că medicii nu-i mai oferă nici o şansă de salvare:„Unul dintre medicii cei mai eminenţi din Londra m-a asigurat că nu văzuse încă niciodată pînă atunci un pacient redobîndindu-şi sănă-

tatea după o hemoragie ca cea a soţiei mele... Pentru a treia oară, am cerut sufletului meu să fie mulţumit în Dumnezeu, să-şi găsească bucuria în El, şi să sărute mîna care m-a rănit. Prin graţia lui Dumnezeu, mi-a fost posibil s-o fac... Ştiu, prin revelaţia pe care Dumnezeu mi-a dat-o despre Sine însuşi în Cuvîntul Său, că El este o Fiinţă plină de iubire, de graţie şi de dărnicie. Ştiu de asemenea, din experienţă personală, că această revelaţie

este adevărată. Prin urmare, mi-am găsit bucuria în El. Astfel, El mi-a acordat dorinţa inimii mele, adică restabilirea sănătăţii iubitei mele soţii".Retragere activă•De acum, domnul şi doamna Miiller rămîn la Ashley Down unde se instalează într-una din case. Toată viaţa, G. Miiller a fost un lucrător neobosit, şi acum continuă să fie tot aşa. Sculîndu-se foarte devreme dimineaţa, iarnă şi vară, el şi-a

citit deja corespondenţa pînă la ora opt. Atunci îşi primeşte colaboratorii şi le împarte însărcinările.în 1892, un reprezentant al ziarului Commonwealth Christian se duce să-1 vadă pe G. Miiller la Ashley Down, şi el scrie cu ocazia acestei zile următoarele:„Mă aşteptam să văd un moşneag slăbit, cu înfăţişarea venerabilă, şi încovoiat sub povara anilor săi. Spre marea mea surpriză, domnul Miiller

mi-a făcut o cu totul altă impresie: cea a unei vigori fizice foarte mari. Se ţine perfect drept, şi după cît mi-am putut da seama atunci cînd m-a însoţit pe coridor, pasul era întins şi iute. Faţa este austeră; trăsăturile accentuate dezvăluie că trebuie să fie în multe pri-vinţe un om de fier. Totuşi, ştie să zîmbească, şi cînd i se întîmplă, vezi omul sub un cu totul alt aspect. El dă o profundă impresie de demnitate. Manierele îi sunt ca

ale unui prinţ: este curtenitor şi amabil. Se exprimă în mod clar, simplu, cu un uşor accent german.Iată un om de optzeci şi şapte de ani care conduce lucrarea cea mai150151remarcabilă din lume. întinderea activităţii sale se poate măsura după simplul amănunt că are şapte secretare numai pentru corespondenţă... Se întîmplă că se aude această

întrebare: Oare Dumnezeu ascultă rugăciunea? Cel care caută sincer un răspuns în această privinţă să studieze istoria institutului din Bristol... Scepticii, ca profesorul Hux-ley, vor dovezi. Iată una, şi ea nu este constituită numai dintr-un singur fapt, ci din mii; ea nu este efemeră, ci se întinde pe mai mult de o jumătate de secol. Dacă faptele au vreo valoare, vreo însemnătate, este imposibil ca ştiinţa să ignore monumentul ridicat de credinţa

lui G. Miiller: existenţa orfelinatelor din Ashley Down".Decesul celei de a doua soţii a lui G. Miiller13 ianuarie 1895. — „I-a plăcut lui Dumnezeu s-o ia la Sine pe iubita mea tovarăşă de viaţă din ultimii douăzeci şi trei de ani. Mai mult ca niciodată, vreau să-mi ţin ochii aţintiţi asupra lui Dumnezeu şi să-mi amintesc această promisiune din Cuvîntul Său: ,Toate lucrurile lucrează împreună

spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu' (Rom. 8:28).... în martie 1875 am început împreună seria de călătorii mi-sionare. Doamna Miiller n-a vorbit niciodată în public, dar colaborarea ei mi-a fost extrem de preţioasă. Ea m-a ajutat să distribui mii şi mii de Biblii şi de tractate în numeroase limbi; ea a primit numeroşi vizitatori şi a discutat cu mii de persoane neliniştite cu privire la salvarea lor.Consider că aceste călătorii

misionare pe care le-am făcut constituie partea cea mai importantă a lucrării pe care mi-a cerut-o Domnul. Dar, din multe motive, n-aş fi putut să călătoresc singur, şi iubita mea soţie din primii mei ani, dacă ar fi trăit, ar fi fost prea în vîrstă ca să suporte oboseala unor călătorii lungi. Am înţeles deci, la mulţi ani după marea mea încercare, căile lui Dumnezeu privitoare la mine, şi am putut să constat încă de pe pămînt că toate lucrurile lu-

crează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Domnul".O persoană prezentă la înmormîntarea doamnei Miiller scrie: „Am putut să asist vinerea trecută în ,Stokes Croft Chapel' la serviciul fu-nebru al doamnei Miiller, ceremonie de o austeră simplitate, care estepoate unică în istoria lumii. Acolo, patriarhul venerabil şi venerat a oficiat el însuşi serviciul, în ciuda vîrstei sale înaintate, susţinut de această

credinţă care 1-a făcut capabil să îndeplinească lucruri mari şi care 1-a purtat prin toate necazurile, prin toate încercările, prin toate muncile unei vieţi îndelungi, mărturie vie a unui creştinism poate fără precedent în istoria neamului nostru omenesc.Credinţa sa nu pare să fie atinsă nici de încercare, nici de vîrstă: sub lovitura cea mai dureroasă, rămîne nezguduită".Invitat să ia cuvîntul în 1897 la

o reuniune a Societăţii biblice pentru Marea Britanie şi străinătate, şi neputînd să se ducă, G. Miiller scrie aceste rînduri:„Aţi avea bunătatea să citiţi asistenţei acest mesaj? ,De şaizeci şi opt de ani şi trei luni sunt îndrăgostit de Cuvîntul lui Dumnezeu, şi aceasta fără întrerupere. L-am citit de peste o sută de ori cu meditaţie şi rugăciune, în general de patru ori pe an. Marea mea dragoste faţă de Biblie şi convingerea

mea intimă că trebuia s-o răspîndesc m-au făcut deseori să-I cer lui Dumnezeu să mă folosească ca unealtă a răspîndirii ei şi să-mi dea mijloacele necesare pentru a face lucrul acesta. El a vrut într-adevăr să-mi asculte rugăciunea, astfel că am putut trimite un mare număr de exemplare pe tot pămîntul şi în diferite limbi. Rezultatul: mii de persoane au fost aduse la cunoaşterea lui Isus doar prin citirea ei'".

Ultimii aniConducerea institutului biblic, cea a orfelinatelor şi lucrarea pastorală ocupă ultimii ani ai lui G. Miiller; dar el încetează să predice seara. îşi dă totdeauna concursul bisericilor care îl invită, şi vorbirile sale, în care adevărul este subliniat prin exemple luate din viaţa sa extraordinară, sunt o mare binecuvîntare, mai ales pentru cei tineri. Nu oboseşte niciodată în a zice ce a făcut Dumnezeu pentru el.

Moartea lui G. MiillerDuminică dimineaţa în 6 martie 1898, G. Miiller predică în Alma Road Chapel. Luni seara, asistă la adunarea de rugăciune de la Betes-1152da. Marţi şi miercuri, îşi face munca obişnuită la orfelinate. în aceeaşi seară, conduce el însuşi adunarea de rugăciune săptămînală din casa numărul 3, aceea unde locuieşte el. Apoi se retrage la ora obişnuită. A

doua zi dimineaţă, joi 10 martie, la ora şapte, servitoarea aduce ceaiul pe care el îl bea în general la această oră. Ea bate la uşă şi, cum el nu răspunde, intră şi-1 vede pe domnul Miiller întins pe duşumea, aproape de pat. Doctorul, chemat în grabă, declară că moartea survenise probabil înainte cu o oră, şi că fusese produsă de o sincopă.Vestea morţii produce în toate cercurile o emoţie profundă.Ea loveşte Biserica întreagă:

mulţimea celor pe care credinţa sa creştină i-a primit, înconjurat, crescut, sau pur şi simplu ajutat, îi plîng plecarea aşa cum este plînsă cea a unui părinte iubit şi venerat.în 14 martie 1898, bărbaţi şi femei de orice poziţie socială şi de orice credinţă lasă munca şi distracţiile, şi merg cu zecile de mii lungul drum care duce de pe înălţimile lui Ashley Down pînă în Bristol la capela Betesda, şi de acolo la cimitirul „Arno Vale". Drapelul cate-

dralei şi al celorlalte biserici sunt în berna. Clopotele sună, şi pe toate arterele principale ale oraşului, magazinele rămîn închise cu storurile lăsate: Bristol este în doliu!)Capitolul 19Donaţii şi donatoriFelurimea donaţiilorG. Miiller a notat cu grijă donaţiile în bani sau în natură pe care le primea. Acestea din urmă erau dintre cele mai variate: o bibliotecă, o maşină, o colivie cu opt canari, doi boi

vii de tăiat pentru orfani, că-ruţe încărcate cu legume, bijuterii, haine. Unii dintre donatori trimit produsul unei bucăţi de pămînt pe care au pus-o deoparte pentru or-felinat; alţii, o parte din vînzarea găinilor, porcilor, vacilor, oilor, fructelor, legumelor. Unii au avut obiceiul donaţiilor regulate, alţii dau cu ocazia unei izbăviri, a împlinirii unei rugăciuni, a unei binecu-vîntări, alţii îşi refuză o

călătorie, o maşină, zahăr la ceai, un desert, şi trimit banii economisiţi; un armator renunţă la asigurarea navelor sale şi dă pentru orfani suma de asigurare; un prinţ renunţă să se ducă la o seară de gală şi trimite economia realizată, care este de-ajuns ca să plătească prînzul a o sută de copii; fiul unui baron renunţă să mănînce unt şi ouă timp de şase săptămîni, şi adaugă la banii primiţi pe cei cîştigaţi cu prinsul şobolanilor şi

şoarecilor.O croitoreasă trimite salariul primei lucrări făcute cu o maşină de cusut pe care o primise cadou, o văduvă salariul copilului ei pe prima săptămînă.Să nu ceri nimic de la nimeni„Am primit bani; aveţi acum nevoie de ceva pentru instituţie?" îl întreabă un vechi donator pe G. Miiller. „Ştiu că nu veţi cere nimic, decît lui Dumnezeu. Dar a răspunde cînd vi se face o cerere mi se

pare altceva. Şi am un motiv ca să vă întreb: dacă instituţia dumneavoastră nu are nevoie de nimic, poate că alte lucrări ale lui Dumnezeu au nevoie".G. Miiller răspunde: „Vă mulţumesc pentru grija dumneavoastră. Sunt de acord că există o diferenţă între a cere şi a răspunde cînd eşti154155întrebat. Cu toate acestea, nu am libertatea să vă răspund privitor la starea fondurilor

noastre, avînd în vedere că primul scop al lucrării noastre este să arătăm celor care sunt slabi în credinţă că există o realitate în faptul de a trata o problemă numai cu Dumnezeu".Dar, chiar în clipa aceea, casa de bani este goală; în ea nu se află nici măcar un peni. Dar G. Miiller ştie că se poate baza pe Dumnezeu. Corespondentul lui răspunde trimiţînd 100 lire.într-o seară, pe la ora opt, un străin cere să-1 vadă pe G.

Miiller. „Am întîrziat, i-a zis el, dar trebuia să vă aduc nişte bani", şi îi întinde 2 lire. „Mulţumesc; cum vă numiţi, vă rog?: - N-are importanţă, puteţi să scrieţi în raportul dumneavoastră ,trimis', căci sunt sigur că sunt trimis de Domnul". într-adevăr, nu rămîne nimic în casa de bani, dar ajutorul soseşte în clipa potrivită, ca răspuns la multe rugăciuni.Dumnezeu veghează asupra darurilor

O femeie săracă ia de jos o scrisoare în parcul public Hyde Park din Londra. Această scrisoare îi este adresată lui G. Miiller, la Bristol, nu e semnată, nu este lipită, şi nu conţine decît o bancnotă de 5 lire, cu aceste cuvinte: „Jumătate din această sumă pentru nevoile personale ale fratelui Miiller, jumătate pentru lucrările sale. Fie ca Dumnezeul milei să continue să-1 binecuvînteze din belşug".Femeia săracă îi trimite lui G.

Miiller bancnota şi rîndurile care o însoţesc: „Vedeţi cum veghează Dumnezeu asupra lucrării Sale?" a spus G. Miiller cu privire la lucrul acesta.într-o seară, lui G. Miiller nu-i mai rămîn decît doi peni. A doua zi dis-de-dimineaţă, în timp ce-şi face plimbarea obişnuită înainte de micul dejun, se abate de la drumul său obişnuit. După ce a trecut de o barieră, se întreabă de ce-1 conduce Domnul într-acolo.

Se apropie cu-rînd un domn care îi dă 2 lire pentru orfani.Banii săracilorîn timpul serviciului religios de la capelă, o văduvă săracă şi în vîrstă pune în cutia destinată orfanilor o scrisoare anonimă careconţinea 86 de lire. Ea îşi vînduse căsuţa şi grădina, tot ceea ce avea, şi cele 86 de lire sunt rezultatul acestei vînzări. G. Miiller este sigur că scrisoarea vine de la ea, de aceea se duce la ea şi încearcă

tot ce poate ca s-o facă să-şi ia banii înapoi, dar degeaba. Sunt mai mult de zece ani de cînd doreşte ea să facă această donaţie, şi Miiller trebuie să ia înapoi bancnotele. El pune atunci donaţia deoparte şi nu se atinge de ea. Nouă luni mai tîrziu, îi scrie văduvei, oferindu-i din nou să-şi ia înapoi toţi banii, sau măcar o parte din ei. Dar primeşte acelaşi răspuns, în cele din urmă, suma este trimisă misionarilor care lucrează în

ţări păgîne, căci lucrul acesta corespunde cel mai bine dorinţelorvăduvei.Un creştin se prezintă la G. Miiller şi îi dă 20 de lire pentru misiuni; este ceea ce o creştină în vîrstă a economisit toată viaţa ei ca servitoare; dar, cum tocmai primise o rentă anuală de 30 de lire, este constrînsă de iubirea lui Cristos să-şi dea economiile. Ea n-a cîştigat niciodată decît 5 sau 6 lire pe an, şi trimite în fiecare an de

multă vreme 1 liră sau mai mult pentru orfani.Un biet colector de oase şi cîrpe scrie din Derby lui G. Miiller: „în ianuarie trecut am auzit vorbindu-se despre lucrarea dumneavoastră de credinţă şi dragoste printre orfani, şi am hotărît să dau pentru ei ceva din puţinul meu cîştig. Cînd am putut pune deoparte primul meu bănuţ, am îngenunchiat înaintea lui Dumnezeu şi I-am cerut să mă ajute să fac mai mult; de atunci, punînd din

cînd în cînd deoparte cîte un bănuţ rezultat din vînzarea cîtorva oase, am putut să strîng suma de 3 la 6 peni pe care vă rog să-i primiţi... Domnul să fie cu dumneavoastră, şi să vă încununeze lucrările cu un mare succes!"O femeie săracă are un soţ bolnav, incapabil să muncească. într-o zi, starea lui se înrăutăţeşte, astfel încît cere o îngrijire neîncetată, şi soţia lui trebuie să renunţe la serviciu. Nu mai au cu ce trăi

(pe atunci nu erau asigurări sociale)! Parohia le alocă trei şilingi şi jumătate pe săptămînă pentru nevoile lor şi ale copilului lor plăpînd. Cîţiva prieteni miloşi îi ajută din cînd în cînd. Această femeie greu încercată simte atîta recunoştinţă, încît îşi zice: „Domnul Şi-a dovedit iubirea pentru mine; cum I-aş putea-o dovedi pe a mea?" Ea se hotărăşte cu acordul soţului ei să pună deoparte, pentru fiecare şiling pe care-1 va

primi, o jumătate de peni pentru lucrarea lui Dumnezeu. După cîtva156timp, trimite o jumătate de coroană (doi şilingi şi jumătate) lui G. Muller, ca pîrgă a donaţiilor ei.Rugăciune precisă - răspuns precisUn mare negustor din Londra a trimis de mai multe ori 100 de lire lui G. Muller care, de altfel, nu-1 cunoştea. Aflîndu-se într-o zi în nevoie, G. Muller

îi cere lui Dumnezeu bani, şi-L roagă să atingă inima negustorului din Londra. A doua zi, sau în următoarea, negustorul trimite un nou cec de 100 lire cu aceste cuvinte: „Dragul meu domn, cred că vă trimit acest cec printr-o acţiune a lui Dumnezeu exercitată asupra mea..." - „Sunt sigur de asta, scrie G. Muller, şi sunt ascultat de două ori: Dumnezeu îmi trimite bani, şi El mi-i trimite prin omul pe care I-am cerut să-1

folosească".în mai 1842, primeşte un ceas şi un lanţ însoţite de o scurtă scrisoare al cărei conţinut ne arată cîte resurse am găsi pentru lucrarea lui Dumnezeu dacă am şti să ne limităm puţin nevoile noastre artificiale sau imaginare. Iată această scrisoare: „Un pelerin nu are nevoie de un ceas ca acesta pentru a-1 face fericit. Un ceas de calitate inferioară va servi la fel de bine ca să-i arate cu cîtă promptitudine fuge timpul, şi

cu ce rapiditate înaintează el spre acest Canaan unde nu va mai fi timp. Faceţi deci ceea ce vreţi cu ceasul acesta. Pentru mine este ultimul rest al vanităţilor pămînteşti. O, de-aş putea, cîtă vreme voi mai fi în acest corp, să fiu păzit de orice idolatrie!"într-o zi, casa de bani este goală, şi trebuie să se dea de mîncare orfanilor şi celor o sută doisprezece angajaţi. Soseşte un săculeţ anonim, foarte greu. Evident, trebuie să

fie bani, „farthing"-ii pe care cei săraci îi pun deoparte pentru orfani. G. Muller îl dă cuiva ca să numere monedele de aramă. Se deschide sacul, şi în el sunt monede de aur, două sute la număr, deci 200 de lire.în ziua dinaintea sabatului, israeliţii în deşert primeau o porţie dublă de mană. Sîmbăta, G. Muller îi cere lui Dumnezeu banii necesari pentru nevoile zilei şi ale celei următoare. într-o sîmbătă seara, el n-a primit decît cîţiva şilingi, şi îi

trebuie mai mult ca să aibă cu ce să cumpere şi să-i hrănească pe toţi duminica. Tocmai în acea zi, prietenul său R. Chapman este invitat la el. Seara, la ora opt, el a zis unui157angajat: „Hai cu mine să vedem cum va răspunde Domnul rugăciunilor noastre". La ora opt şi jumătate, soseşte Chapman. De abia ajuns de cîteva minute, el dă zece şilingi lui G. Muller. Şi iată acoperite nevoile de a doua zi. „Vedeţi

cum a aşteptat Domnul pînă în ultima clipă ca să ne pună la încercare credinţa? Totodată, cînd a sosit fratele Chapman, n-a aşteptat pînă a doua zi ca să-şi dea darul".în timpul verii lui 1861, la Bristol a sosit familia Townsend. Micuţa Abigail, care nu împlinise încă trei ani, îşi auzise părinţii povestind împlinirile minunate ale rugăciunii acordate de Dumnezeu lui G. Muller. într-o zi, ea a spus celui care devenise

un mare prieten pentru ea: „Mi-ar place mult ca Dumnezeu să-mi împlinească şi mie rugăciunile cum le împlineşte pe ale tale". „O va face", a răspuns G. Muller şi, luînd-o pe genunchi, i-a explicat promisiunile lui Isus. Apoi a întrebat-o: „Spune-mi, ce ţi-ar plăcea să ceri de la Dumnezeu?" „Lînă". „Atunci, repetă: Te rog, Doamne, trimite lînă lui Abbie". Şi fetiţa a repetat cu fidelitate cuvintele, apoi a fugit în grădină, sigură

că Dumnezeu îi va răspunde. După cîtva timp, ea a fugit din nou la G. Muller: „Aş mai vrea să mă rog". „Nu acum, draga mea, sunt ocupat". „Dar am uitat să-I spun lui Dumnezeu ce culoare a lînii aş vrea". „Drept", i-a zis G. Muller luînd-o pe genunchi, „trebuie totdeauna să fii precisă în rugăciuni. Atunci, zi lui Dumnezeu ce culoare ai vrea să aibă lîna". „Te rog, Doamne, trimite-mi lînă de diferite culori".

A doua zi dimineaţă, bucuria ei n-a mai cunoscut margini cînd a primit un pachet care conţinea lînă de tot felul de culori. învăţătoarea ei de la şcoala duminicală, amintindu-şi brusc că Abigail îşi avea ziua de naştere cîndva în luna aceea şi ştiind că ea începuse să tricoteze, i-a trimis pachetul exact la timp pentru a împlini rugăciunea fetiţei.Altădată, Abigail a fost martora uneia dintre cele mai spectaculoase împliniri ale

rugăciunii lui G. Muller. într-o dimineaţă, ea era pe cale să se joace în grădina soţilor Muller, cînd papa Muller a luat-o de mî-nă: „Hai să vezi ce-o să facă Tatăl nostru ceresc". A dus-o în sufragerie. Farfuriile şi castroanele erau pe mese, dar toate erau goale. Nu mai era nimic de mîncare în cămară, nici bani în casă cu care să cumpere de mîncare. „Copiii mei", a zis G. Muller orfanilor, „voi ştiţi că trebuie să fiţi la timp la şcoală". Apoi,

ridicîndu-şi mîinile, s-a rugat: „Dragă Tată, îţi mulţumim că ne vei da de mîncare". S-au auzitnţc:nB;!Jîf

o C" o 2 o « 4 '-•Pp-rOrî^BOQPr^3 s p< m ~- ?t 8 1. Iii" 3 C i» 2. O* N- -SSs g *e o a Om ^ C ►- Mi C§.o K " g " n c; P K p< a,

2 2 3 « °- c: « -*• £■ S, 5" s=— ST. o. o 2S i6 c c » „>

5 Z 5? 2> 5 2. 2i p ja o> fcT T <T«■eass-tlspi.

n S- « „&3c«l3^^ ?'■§. S 5 8" S-g"8•d 5 * 8 c 2 * "

9futecI I3. I

1Bs.B' f^-StfnBc^ o. 5 P< 2 g p 3 ^01 o.B «la1

S'BS 2.o

SoSofl 8 r- 32». 3" o. <S 5 c P< T3 O. CS' 3. ° S a.-!' 8 B'-e« - P p-o ° S*unP< 3 ^^2.Ocs»5 »SP —s P

Ii.l8aon p s

3 Z

6.UP«T3 O

BO g » tn BC3 P 3 N<2. I

o. "O 2 B. o p p»" . &• 5 n PSSSo 3 3 ie(BO 3 O e ;§ | -l 13 «f 3 FT g S§3 2.| 3. P P o c

.; 3*1 S:§8 &*-plgÎD ^ *" -2. Pg>| g 8 §B O ^ ia 3 P *î 5IPO " c»

2 3 3*8• g P " O rf•ff. o o ~p g p n

8-1°pe ^nii|«litll22-« ţ 3I - s &£ S 3 B.Hi■— & s» ST

160să găsim prieteni, ne întăreşte sănătatea, ne binecuvîntează acţiunile şi activităţile, etc... Dar dacă Dumnezeu nu ne permite să secerăm în această viaţă, secerişul se va face în viaţa eternă.Mulţi creştini nu simt nici o nevoie de a consacra lui Dumnezeu tot ceea ce le aparţine; ei n-au ajuns nici

măcar la statura lui Iacob care, în vechiul legămînt, la prima lucire a Spiritului divin în el, a strigat: „Dacă Dumnezeu este cu mine şi mă păzeşte, îi voi da a zecea parte din tot ce-mi va da". Ei nu se îngrijesc să dea lui Dumnezeu zeciuială din tot ceea ce le dă El. Ei consacră de bunăvoie sume mari de bani cumpărării caselor lor, educării copiilor lor, întreţinerii numeroşilor lor servitori. Ei vor o viaţă confortabilă, şi dau prea puţin

pentru convertirea paginilor şi necredincioşilor, pentru hrănirea celor înfometaţi şi pentru îngrijirea bolnavilor. Care e urmarea? Trăind mai mult pentru ei înşişi şi pentru copiii lor decît pentru Dumnezeu, nu sunt fericiţi în Domnul, şi scopul pentru care sunt puşi pe pămînt nu e atins.Lucrul acesta nu se adresează numai creştinilor bogaţi, ci şi creştinilor nu prea înstăriţi, şi chiar şi celor mai săraci. Creştinul care cîştigă puţin din

comerţul pe care îl practică, sau care are un salariu foarte mic, îşi zice: „Ceea ce pot economisi pentru alţii este atît de puţin, în-cît nu merită osteneala s-o dau"; şi tot ceea ce cîştigă foloseşte pentru el sau, dacă economiseşte ceva, şi-o păstrează cu grijă pentru sine. Ce se întîmplă atunci? El este nenorocit din punct de vedere spritual, şi Dumnezeu nu-1 face să prospere. Pentru că el nu este „fidel peste pu-ţin(ul care i-a fost încredinţat)"

(Mt.25:21), Dumnezeu nu poate să-i încredinţeze mai mult.Adesea, Dumnezeu este obligat să trimită acestor creştini infideli încercări, boli care le iau înapoi ceea ce n-au vrut să dea gratuit şi cu inimă bună din iubire pentru Cristos.Să dăm pentru Dumnezeu, nu pentru oameni, şi după felul cum suntem călăuziţi în rugăciune.Pe cît e posibil să punem deoparte banii consacraţi lui

Dumnezeu.Să nu facem datorii.Să nu ne punem garanţi pentru cineva.Să nu folosim niciodată reclame care nu sunt strict conforme cu adevărul şi care nu se acordă cu porunca: „Să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi".Capitolul 20Biblie şi rugăciuneReculegere zilnicăI-a plăcut Domnului să mă înveţe, fără ajutorul uneltelor

umane (atît cît pot să-mi dau eu seama), un adevăr a cărui binecuvîntare nu am pierdut-o niciodată. Am descoperit cu cea mai mare claritate că marea problemă, problema principală a fiecărei zi, este hrănirea fiinţei mele interioare, lăuntrice.Căci, chiar dacă aduc mărturie despre adevăr înaintea celor neconvertiţi, chiar dacă încerc să-1 împărtăşesc celor credincioşi, chiar dacă încerc să am grijă de cei necăjiţi şi

dacă fac eforturi ca să mă com-port în această lume aşa cum se cuvine unui copil al lui Dumnezeu, dacă nu sunt fericit în Cristos, Salvatorul meu, dacă nu sunt hrănit şi întărit în interiorul meu zi de zi, toată activitatea mea nu decurge din spiritul care îmi trebuie, adică dintr-un spirit aflat într-o stare normală de echilibru.în timpul acestor ultimi zece ani cel puţin, iată cum procedam dimineaţa: mă îmbrăcam, apoi mă puneam să

mă rog.Acum, înţeleg că lucrul cel mai important este să citesc Cuvîntul lui Dumnezeu şi să meditez la el, astfel ca inima mea să fie întărită, încurajată, reangajată (în luptă), instruită, şi, în această meditaţie, să fac experienţa comuniunii cu Domnul. Am meditat deci la Noul Testament încă de dimineaţă, începînd cu primele pagini, după ce-am cerut lui Dumnezeu binecuvîntarea Sa asupra acestui studiu al Cuvîn-

tului Său. Apoi, m-am silit să găsesc o binecuvîntare în fiecare verset, nu gîndindu-mă la predicări viitoare, ci numai cu scopul de a-mi hrăni sufletul.Iată rezultatul: aproape invariabil, sunt condus la mărturisire sau la aducere de mulţumiri, sau la mijlocire, sau la cerere, astfel că, începînd cu meditaţie şi nu cu rugăciune, sunt făcut aproape imediat sămă rog...Cînd vine ora micului dejun,

fiind hrănit şi întărit lăuntric, aproa-162163pe totdeauna mă bucur de o mare pace interioară, sau chiar de o mare bucurie. Astfel, Domnul îmi comunică ceea ce devine, prin urmare, hrană pentru alţii, deşi meditez în fiecare zi la Cuvînt nu pentru aproapele meu, ci pentru a-mi hrăni sufletul.Altădată, cînd mă puneam să mă rog de îndată mă sculam,

nedes-chizînd Biblia atunci cînd sufletul meu uscat avea în mod special nevoie de hrană şi de înviorare, mi se întîmplă adesea să petrec pe genunchi un sfert de oră înainte de a căpăta vreo înviorare, înainte de a ajunge să mă umilesc... şi după ce m-am chinuit destul de mult cu hoinăreala gîndurilor mele, de abia după aceea începeam să mă rog cu adevărat.Astăzi mi se întîmplă extrem de rar lucrul acesta. Deşi sunt un

nimic, şi sunt nevrednic de lucrul acesta, cum mă hrănesc din adevăr intru imediat în comuniune cu Dumnezeu, şi-I vorbesc Tatălui şi Prietenului meu despre ceea ce tocmai mi-a spus în Cuvîntul Său preţios.Acum că I-a plăcut lui Dumnezeu să-mi reveleze aceste lucruri, îmi apare absolut evident că lucrul esenţial în fiecare dimineaţă este obţinerea hranei necesare fiinţei interioare. Noi n-am putea lucra prea mult timp fără

să-i dăm corpului hrana pe care o cere, şi hrăni-rea este unul din primele lucruri pe care le facem într-o zi. La fel este şi cu fiinţa interioară. Această hrană nu este rugăciunea, ci Cuvîntul lui Dumnezeu. Nu este doar o lectură care ne trece pur şi simplu prin cap, ci o meditaţie a textului care devine un subiect de meditare şi pe care îl aplicăm sufletului nostru.Numai atunci cînd ne-am hrănit sufletul cu meditaţia

Cuvîntului putem să ne rugăm mai bine. Oricît de slabi am fi din punct de vedere spiritual, tot putem să medităm la cele scrise în Scriptură într-un mod profitabil, cu binecuvîntarea lui Dumnezeu; mai bine încă: cu cît suntem mai slabi, cu atît ne este mai folositoare această meditaţie.Dacă insist asupra meditaţiei Cuvîntului, este pentru că primesc din ea cel mai mare bine, extrag din ea un imens profit spiritual; o ră-corire

unică pentru sufletul meu. De aceea, îi rog pe fraţii mei în Cristos să binevoiască a încerca lucrul acesta. Prin această meditare, cu binecuvîntarea lui Dumnezeu, am primit ajutorul şi forţa necesară trecerii în pace prin încercări foarte dureroase care au depăşit tot ceea ce am cunoscut pînă atunci. Sunt patruzeci de ani de cînd procedezastfel. Deci în cunoştinţă de cauză şi în temere de Domnul

recomand această meditare matinală din Cuvînt. Ce diferenţă este atunci cînd sufletul s-a înviorat şi s-a săturat, cînd el a fost îmbucurat încă de dimineaţă! Atunci, el nu este slab pentru serviciu, şi e gata să întîlneas-că încercări şi ispite zilnice. (Acest ultim paragraf a fost adăugat în 1881 cu ocazia unei noi ediţii. G. Muller avea atunci 76 de ani).Citirea regulată a întregii Bibliiîn 13 iulie 1834, G. MUller

scrie: „Astăzi, în clipa noastră de rugăciune în familie, am ajuns la sfîrşitul Bibliei. Este deja a doua oară de cînd o citim în întregime fiind în Bristol, adică de ceva mai mult de doi ani. Menţionez acest fapt pentru a arăta de cîte ori putem parcurge ansamblul Scripturilor necitind decît puţin în fiecare zi, dacă facem lucrul acesta în mod regulat şi la rînd.Dacă cineva m-ar întreba ce să facă pentru a citi Biblia cu profit, aş răspunde mai întîi: să

înţeleagă faptul că numai Dumnezeu poate să-I ilumineze prin Spiritul Său; şi deoarece Dumnezeu vrea ca noi să-I cerem ce este bun pentru noi, este drept să-I cerem binecuvîntarea înainte de a citi Sf înta Scriptură, şi în timp ce citim.Spiritul Sf înt este cel mai bun dintre învăţători şi un învăţător suficient; dar lucrul acesta nu înseamnă că ne răspunde imediat la cereri; se poate ca noi să-L întrebăm de multe ori

privind explicaţia unui pasaj înainte de a fi ascultaţi, dar împlinirea este sigură dacă noi căutăm răbdători lumina în scopul glorificării lui Dumnezeu.Sfaturi pentru a citi BibliaEste extrem de important de a citi în fiecare zi şi la rînd un pasaj din Vechiul şi din Noul Testament:1. Lucrul acesta ajută la înţelegerea contextului. Să alegi un capitol de aici şi unul de dincolo te împiedică să

înţelegi prea mult din Scrip-tură.2. De asemenea, cîtă vreme trăim în corpul acesta, schimbarea ne este necesară, chiar în lucrurile spirituale. Dumnezeu are grijă de ma-16465rea varietate pe care o găsim în Cuvînt.3. A citi în întregime Biblia îl glorifică pe Dumnezeu; lăsînd ici şi colo cîteva capitole, facem cunoscut: în fapt, dacă nu în

cuvinte - că pentru noi, unele pagini sunt mai bune decît altele, sau că există pagini inutile.4. A citi Scriptura în mod regulat de la un capăt la altul poate să ne dea o vedere de ansamblu, deci să ajute la înţelegerea ei. Lucrul acesta ne împiedică să punem prea mult preţ pe anumite concepţii îndrăgite.Scripturile conţin tot ceea ce I-a plăcut lui Dumnezeu să ne dezvăluie din voia Sa. Trebuie

deci să facem tot posibilul ca să citim complet documentul pe care-1 exprimă. Mă tem că, în zilele noastre, sunt mulţi creştini care n-au citit niciodată în întregime Biblia; şi totuşi, ar putea s-o facă în cîteva luni, citind cîteva capitole în fiecare zi.Este necesar să medităm toată ziua asupra ceea ce am citit, fie asupra unei părţi, fie asupra întregului.Ceea ce inima a înţeles te face în general umil, voios, şi

conduce mai aproape de Dumnezeu. Cunoştinţa dobîndită în felul acesta nu se lasă clătinată de vreun raţionament oarecare, şi de îndată ce a prins rădăcină în inima noastră, o folosim aplicînd-o la viaţa noastră.RugăciuneMartie 1875. - „în cursul vieţii mele creştine, adică şaizeci şi nouă de ani şi trei luni, nu-mi amintesc să fi căutat voia lui Dumnezeu nici măcar o dată, cu sinceritate şi perseverenţă,

cu ajutorul Cuvîntului lui Dumnezeu prin Spiritul Sfînt, fără să fi fost invariabil condus pe calea dreaptă. Dar cînd spiritul de echitate al inimii şi integritatea înaintea lui Dumnezeu mi-au lipsit, şi n-am ştiut să aştept cu răbdare sfatul lui Dumnezeu, preferind sfatul altor oameni declaraţiilor Cu-vîntului Dumnezeului cel viu, atunci am făcut greşeli grave".Cum să deosebeşti voia lui Dumnezeu1. Caut mai întîi să mă asigur

că nu există în inima mea nici o voinţă proprie asupra unui subiect oarecare. Nouă zecimi din chinul an-umitor persoane provin în general din acest fapt. Nouă zecimi difl . ficultăţi sunt învinse cînd inimile noastre sunt gata să facă voia Dumnezeu oricare ar fi ea. Cînd eşti într-adevăr într-o asemenea ***" re, voia lui Dumnezeu nu întîrzie să fie revelată.2. Dacă am rezolvat acest prim

punct, nu-mi pierd vremea cu sen" timentele şi cu impresiile. Dacă aş face aşa, aş cădea curînd în jiian dezamăgiri.3. Caut voia Spiritului lui Dumnezeu în Cuvîntul lui Dumne^eu" Spiritul şi Cuvîntul merg împreună. Dacă eu îl consult numai Pe Spiritul Sfînt fără Cuvînt, pot încă să fiu amăgit. Dacă mă con<Juce

Spiritul Sfînt, lucrul acesta va fi totdeauna în armonie cu Scripturi.4. Pe urmă, pun în balanţă

împrejurările. Acestea din urmă iirica adesea voia lui Dumnezeu, în acord cu Cuvîntul şi cu Spiritul Sf îflt#

5. îl rog apoi pe Dumnezeu să-mi dezvăluie toată voia Sa.6. Astfel, prin rugăciune, studierea Cuvîntului, meditare, ajun8 să-mi formez o părere şi, după cunoştinţa şi capacitatea mea, sufte. meu fiind în pace, iau hotărîrea să acţionez într-un spirit de rug£cluJ ne. în lucruri obişnuite şi în chestiuni de mare importanţă, ac^asta

metodă mi-a reuşit totdeauna.Cinci condiţii pentru rugăciunea eficace1. Să avem o încredere deplină şi întreagă în meritele şi mijloC11"^ Domnului Isus Cristos este singurul teren pe care am putea cere vreo

binecuvîntare (vezi Io.l4:13; 15:16).2. Să lăsăm orice păcat cunoscut; dacă păstrăm vreo nelegiuire in inima noastră, Domnul nu ne va asculta, căci ar trebui să pedeps^asca păcatul

(Ps.66:18).3. Să posedăm o credinţă implicită în Cuvîntul lui Dumnezeu» ^-u" vîntul promisiunii pe care Dumnezeu 1-a confirmat cu jurămînt- "■ nu crede ceea ce zice El înseamnă a-L face mincinos şi sperjur (^vr-11:6; 6:13-20).4. Să nu cerem decît ce este după voia Sa. Motivele noastre trebu*e să fie pure; să nu urmărim nici un dar al lui Dumnezeu ca să-J nsl~ pim în

poftele noastre (l.Io.5:14; Iac.4:3).5. Să fim pisălogi în cerere. Trebuie să ştim să aşteptăm cev* <*e *a

166Dumnezeu, şi să aşteptăm cu răbdare, aşa cum agricultorul aşteaptă cu răbdare rodul preţios al pămîntului (Iac.5:7).Mai bine aşteptăm luni, chiar ani, decit să facem un pas fără siguranţă, sau să nu fim decît pe jumătate siguri că este voia lui Dumnezeu să facem cutare

sau cutare acţiune.împliniri1880. Am ţinut totdeauna un registru cu împlinirile pe care mi le-a dat Dumnezeu la rugăciuni, şi recomand fraţilor şi surorilor mele să ţină şi ei unul. în partea stingă a cărţii, scrieţi rugăciunile pe care le adresaţi lui Dumnezeu, cu data în care aţi început să vă rugaţi, şi lăsaţi pagina din dreapta în alb ca să înscrieţi pe ea împlinirile cu data lor. Veţi vedea curînd cîte răspunsuri

veţi primi. Veţi fi tot mai încu-rajaţi, credinţa vă va fi întărită. Veţi vedea ce bun şi milos e Dumnezeu; veţi fi tot mai plini de iubire pentru El; veţi zice: „Ce bun a fost Tatăl meu ceresc! Vreau să mă încred în El, vreau să mă bizui pe El!"(în 1880, Miiller scrie în jurnalul său): „în noiembrie 1844, am început să mă rog pentru cinci tineri. M-am rugat pentru ei în fiecare zi, fără nici o singură întrerupere, fie sănătos, fie bolnav, pe mare ca

şi pe uscat, şi oricare ar fi fost toate activităţile mele. După optsprezece luni, unul dintre ei s-a convertit. I-am mulţumit lui Dumnezeu şi am continuat să mă rog pentru ceilalţi. După cinci ani, s-a convertit al doilea. I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru al doilea şi am continuat să mă rog pentru ceilalţi. După şase ani, s-a convertit al treilea. Am mulţumit lui Dumnezeu pentru cei trei şi am continuat să mă rog pentru cei doi. Omul căruia

Dumnezeu, în graţia Sa nemărginită, i-a dat zeci de mii de împliniri ale rugăciunii chiar în ora sau în ziua în care fusese făcută rugăciunea, chiar în ora sau în ziua în care fusese făcută rugăciunea, a fost timp de treizeci şi şase de ani în rugăciune în fiecare zi pentru convertirea acestor doi oameni, şi cu toate acestea ei rămîn neconvertiţi. Dar sper în Dumnezeu, continui să mă rog, şi aştept un răspuns".G. Miiller a mai aşteptat

şaptesprezece ani. Unul dintre ei, cel puţin, s-a convertit după moartea mijlocitorului lui.EpilogCăutînd cheile reuşitei lui G. Miiller, A.T. Pierson găseşte la el şapte calităţi „a căror întrunire a făcut din el ceea ce-a fost: integritate fără cusur, simplitate de copil, precizia unui om de afaceri, urmărire tenace a ţelului, credinţă îndrăzneaţă, obiceiul rugăciunii, consacrare plină de bucurie". Şi el a conchis:

„Viaţa sa sfîntă a fost condiţia necesară a lucrării sale fecunde". Dar mai ales prin ascultarea sa necondiţionată de Cuvîntul lui Dumnezeu — pe plan individual, ca şi pe acela al bisericii - şi prin caracterul său transformat, G. Miiller va rămîne un model pentru noi.Cuiva care îi ceruse să-i spună secretul lucrării sale, el i-a răspuns: „A fost o zi în care am murit, am murit de-a binelea, am fost mort faţă de G. Miiller, faţă de părerile lui,

faţă de preferinţele lui, faţă de gusturile lui, faţă de voinţa lui, faţă de lume, faţă de aprobarea şi de criticarea ei, chiar faţă de aprobarea şi blamarea fraţilor şi prietenilor lui, şi de atunci nu m-am ţinut decît de un lucru: să mă prezint înaintea lui Dumnezeu ca un lucrător încercat (2.Tim.2:15)".Isus a zis: „Dacă grăuntele de grîu care a căzut în pămînt nu moare, rămîne singur; dar dacă moare, aduce mult rod" (Io.l2:24). Viaţa lui G. Miiller

este o ilustrare convingătoare a acestei legi. Ea rămîne pentru noi o dovedire vie a realităţii şi puterii lui Dumnezeu. Ea ne încurajează credinţa, ne stimulează zelul şi ne înviorează rugăciunea. „Amintiţi-vă de cei ce vă conduc, care v-au vorbit Cuvîntul lui Dumnezeu, şi privind atent la rezultatul purtării lor, imitaţi-le cre-dinţa!" (Evr.l3:7).

Cuprins

PrefaţăCap. 1 O tinereţe puţin promiţătoare Cap. 2 O cotitură decisivă Cap. 3 în Anglia Cap. 4 A trăi în doi... prin credinţă Cap.5 BristolCap. 6 în căutarea unei convingeri Cap. 7 Primele orfelinate Cap. 8 Credinţa pusă la încercare Cap.9 Dumnezeu este fidel Cap. 10 Structurarea bisericii din Bristol Cap. 11 Convertirea şi siguranţa salvării Cap. 12 Orfelinatele de dezvoltă Cap.

13 Tulburări în Betesda Cap. 14 Perseverenţă în ciuda încercării Cap. 15 Dumnezeu este viu Cap. 16 încercări şi bucurii în familie Cap. 17 Semănat şi secerat Cap. 18 Călătorii Cap. 19 Donaţii şi donatori Cap. 20 Biblie şi rugăciuneEpilog59162534

4248566370769195104116123129136140153

161167