GENEZA UNIVERSITĂŢILOR MEDIEVALE

1. Originile universităţilor

Secolele al XII-lea şi al XIII-lea nu au marcat doar o „Renaştere” la nivelul culturii şi al ştiinţei, ci şi o înnoire a instituţiilor, cu precădere a celor destinate unor forme de învăţământ superior (studium generale). Grandiosul fenomen spiritual a început cu şcolile din preajma mănăstirilor sau a catedralelor şi s-a încheiat cu primele universităţi. În secolul al XII-lea, se poate sesiza un uriaş influx de cunoaştere, dinspre civilizaţia islamică spre Europa Occidentală, prin intermediul mai multor filiere, cum ar fi: statele creştine cruciate din Orientul Apropiat, Sicilia, sudul Italiei şi, în principal, studenţii arabi din Spania. Pe de altă parte, încă pe la anul 1100 „şcoala însoţea profesorul”. După anul 1200, profesorul urma şcoala, adică universitatea şi prestigiul acesteia.

La sfârşitul secolului al XI-lea, învăţământul de înaltă ţinută se confunda cu cele şapte arte liberale ( septem artes liberales) tradiţionale. Aceste discipline, specifice începuturilor învăţământului medieval, prin excelenţă monahal, fuseseră canonizate şi standardizate de Martianus Capella, încă din veacul al V-lea. „Renaşterea” secolului al XII-lea (C.H.Haskins) a completat trivium-ul şi quadrivium-ul cu noua logică,matematică şi astronomie. A generat facultăţi de drept, medicină, teologieşi, în final, filosofie. Prin urmare, universităţile s-au cristalizat, în modfiresc, o dată cu expansiunea cunoaşterii. Revoluţia intelectuală şi ceainstituţională au progresat într-o armonioasă sincronizare.

Pe lângă faptul că a generat universităţile, secolul al XII-lea a statuat forma de organizare şi funcţionare a acestora pentru vremurile care au urmat. Universităţile nu au însemnat resurecţia unui model ancestral.Lumea greco-romană nu a cunoscut universităţi, în sensul modern alcuvântului. A dispus, e drept, de un învăţământ urban de excepţie, de un remarcabil proces de instruire în domeniul dreptului, al retoricii şi al filosofiei, dar acest sistem de educaţie nu a fost organizat pe facultăţi,colegii sau „naţiuni” şi nu a cunoscut nici mecanismul unor programe didactice riguroase şi al unor grade academice. Universităţile medievalesunt, în consecinţă, instituţii insolite, tipic europene, contribuţii specificeale secolului al XII-lea la civilizaţia universală. De aceea, cei care auanalizat veacul respectiv vorbesc, în plan spiritual, de o „Renaştere”.

2. Primele universităţi medievale europene

Antecesoarele primelor universităţi au fost şcolile de pe lângă mănăstiri şi catedrale, întemeiate şi reorganizate prin stipulaţiile legislaţiei carolingiene. Cele şapte arte liberale, care urmau să fie însuşite în cadrul şcolilor monastice, au constituit un ideal, deseori intangibil. Şcolile de la Monte Cassino şi Bec, centre de erudiţie notorii, au fost câteva dintre strălucitele excepţii ale vremii. De fapt, în secolul alXII-lea, mănăstirile intră în declin şi se transformă în sedii cultural-edu-cative derizorii, de un prestigiu îndoielnic.

În schimb catedralele câştigă în importanţă, pe parcursul aceluiaşi secol, prin dinamizarea activităţii din şcolile care funcţionau în incinta lor.Cele mai importante şcoli din preajma catedralelor se profilează acum în nordul Franţei. Unele, precum cele de la Reims şi Chartres, ating apogeul în această epocă, iar altele, precum cele de la Laon şi Tours, dobândesc numai un prestigiu efemer. Doar şcolile de pe lângă catedralele din Paris şi Orléans ajung să se transforme în universităţi.

La Paris, universitatea obţine, printr-o bulă papală, din 1213,contracararea autorităţii cancelarului episcopal. În 1215, cardinalul Robertde Courçon, legat papal, îi conferă primele statute oficiale, dar abia în urma grevelor sângeroase din 1229-1231 şi la intervenţia papei Grigore al IX-leaîi este recunoscută autonomia de către regele Ludovic al IX-lea cel Sfânt şise sustrage definitiv de sub jurisdicţia episcopului.

Obscură şi relativ inexplicabilă este apariţia, la Oxford, a primei universităţi de pe teritoriul Angliei. Experţii consideră că e vorba de o evoluţia accidentală. Localitatea nu beneficia nici de resurse intelectuale remarcabile şi nici de o eventuală catedrală. Pentru a deveni centre de învăţământ universitar, păreau mai adecvate, la ora respectivă, Londra,York, Winchester sau Canterbury. Cu toate acestea, profitând, se pare, de un grup masiv de studenţi englezi, rechemaţi, în anul 1167, de la Paris,şcoala de la Oxford se transformă în universitate. Cealaltă universitate istorică engleză, Cambridge, e întemeiată, la începutul secolului al XIII-lea(1209), de un grup de studenţi şi profesori din Oxford, care migrează, însemn de protest faţă de încălcarea autonomiei universitare de către autorităţile locale, spre orăşelul din vecinătate.

Tot atât de complicată şi de insolită este geneza universităţilor din spaţiul mediteranean. Întemeiată, probabil, la sfârşitul secolului al XI-lea,de o corporaţie studenţească, universitatea medievală din Bologna este oconsecinţă a renaşterii dreptului roman, pe de o parte, iar pe de alta, a poziţiei geografice ideale pe care o deţinea oraşul, situat la confluenţa drumurilor comerciale din Peninsula Italică. Ca instituţie de învăţământlegislativ a fost precedată de şcolile din Roma, Pavia şi Ravenna, care nu au avut însă şansa să evolueze, la ora respectivă, până la rangul de universitate. Prin secesiuni succesive sau prin migrarea unor profesori prestigioşi din Bologna se vor constitui, pe parcursul secolului al XIII-lea,în perimetrul Peninsulei Italice, şi alte universităţi, la Padova, Modena,Vicenza şi Neapole.

În Peninsula Iberică, primele universităţi iau fiinţă cu concursul suveranilor Aragonului, Castiliei, Leónului şi Portugaliei. Începutul îl face Alfonso al X-lea cel Înţelept, care, printr-o chartă privilegială, favorizează întemeierea universităţii din Salamanca (1254). În deceniile următoare, seinstituie universităţi la Valladolid (1250), Lérida (1300), Lisabona (1290) şi Coimbra. În sudul Franţei, la Toulouse, prima instituţie de învăţământsuperior se înfiinţează în anul 1229, cu aportul papalităţii, care intenţiona să combată în regiune erezia valdensă.

Mai târziu, în veacul al XIV-lea, se întemeiază o serie de universităţi şi în Europa Centrală, la Praga (1347-1348), Cracovia (1364) şi Viena(1365). Germania a fost una dintre ultimele ţări occidentale în care s-au constituit universităţi medievale. Abia în anii 1385-1386, la iniţiativa electorului palatin, Ruprecht, se pun bazele universităţii din Heidelberg.Cel mai prestigios învăţământ medical se practică, în schimb, la şcoala medicală din Salerno şi la Montpellier, în ciuda faptului că şi alte universităţi cu renume înglobau facultăţi de medicină.

Universitatea din Bologna

 In primele secole ale evului mediu (V-XI), cultura este in declin, dupa disparitia treptata a scolilor antice in Galia, Spania si Italia, in primele decenii ale sec. al VI-lea. In locul lor s-a organizat, foarte lent, o retea de scoli ecleziastice (bisericesti), instalate pe langa catedrale si manastiri, fondate si controlate de episcopi si abati. In aceasta perioada a evului mediu timpuriu, Biserica si-a impus cvasimonopolul asupra invatamantului, disparand orice forma de scoala laica.

            Geneza intelectualului medieval se plaseaza in sec. al XII-lea  in contextul renasterii urbane europene. Bologna (Italia) – este prima universitate, fondata la mijlocul sec. al XII-lea), la inceputul sec. al XIII-lea apar universitati medievale la Sorbona (Paris), Oxford (Anglia). Originea universitatilor se regaseste in marile scoli catedrale episcopale din sec. al XII-lea. Universitatea medievala, matrice a universitatii moderne, este o institutie tipic europeana, absolut originala si caracteristica evului mediu. Antichitatea greco-romana si cu atat mai putin lumea Orientului n-a cunoscut institutia universitara, deoarece invatamantul superior din  antichitate nu era organizat pe facultati, n-avea o programa de studii ferm stabilita si nici nu acorda un titlu academic la finalizarea studiilor.

            Universitatea medievala era o institutie corporativa (legal recunoscuta), fiind denumita sub forma: „universitas scholarium”, „universitas magistrorum”, „universitas magistrorum et scholarium”, adica  era o comunitate, o asociatie a profesorilor si studentilor. Se numea „studium generale” nu pentru ca programa de studiu ar fi inclus toate disciplinele, ci pentru ca studentii proveneau din toate regiunile Europei, universitatile fiind institutii de invatamant superior internationale, limba de predare fiind una singura: latina. Universitatea era o federatia de scoli, fiecare magistru mentinandu-si autoritatea asupra studentilor sai, insa scolile erau grupate in facultati: facultatea pregatitoare in „arte”, apoi facultatile „superioare” de teologie, drept sau medicina. O universitatea trebuia  sa aibe cel putin doua facultati: una de „arte liberale” si o facultate superioara (teologie, drept sau medicina). Cel mai mare numar de profesori si de studenti il avea facultatea de arte. Rectorul Universitatii era de obicei decanul Facultatii de Arte. Celelalte facultati erau conduse fiecare de cate un decan, desemnat de corporatia profesorilor si studentilor.

            La Bologna se constata o situatie specifica deoarece aici  profesorii nu fac parte din universitas. Corporatia universitara nu regrupeaza decat studentii, grupati pe „natiuni”, in timp ce magistratii formeaza Colegiul Doctorilor. Diversele „natiuni” studentesti au reusit sa se reuneasca, la inceputul  sec. al XIII-lea, in doua universitati, cea a italienilor sau a celor de dincoace de munti si cea a strainilor sau a celor de peste munti. In fruntea fiecaruia se afla un rector ales o data pe an. Cele mai vechi statute pastrate ale Universitatii din Bologna dateaza din 1252. In aceeasi perioada, Comuna ajunge sa recunoasca autonomia universitara si privilegiile ei fiscale si juridice. In 1219 Universitatea capata ca sef pe arhidiaconul de Bologna ce pare sa fi jucat rolul de cancelar, fiind uneori desemnat sub acest nume, institutia fiind luata sub ocrotire papala. Facultatea de Teologie, monopolizata de calugarii cersetori, nu va fi infiintata decat in 1364.

            In primul deceniu al sec. XIII a aparut Universitatea din Paris iar in 1215 un comisar pontifical i-a acordat primele statute si privilegii scrise. Universitatea  din Paris se compune din 4 facultati: Arte, Drept (drept canonic), Medicina si Teologie. Facultatile avea rolul de a organiza studiile  intre-un mod uniform si de a veghea la respectarea stricta a cerintelor invatamantului academic. De departe cea mai numeroasa, primind studentii cei mai tineri, Facultatea de Arte avea o organizare speciala: profesorii si studentii erau repartizati dupa originea geografica in „natiuni” (franceza, picarda, normanda si engleza). Universitatea veghea asupra

disciplinei  generale a comunitatii de magistri si studenti, ii apara in fata puterilor exterioare (regele, episcopul, papa) si negocia cu acestea  acordarea sau confirmarea libertatilor si privilegiilor care-i garantau autonomia si personalitatea morala. Rectorul Universitatii din Paris era ales doar pentru 3 luni.

            Puterea corporatiei universitare se sprijinea pe 3 privilegii esentiale: autonomia jurisdictionala (in cadrul Bisericii catolice, dar cu anumite restrictii la nivel local si dreptul de a face apel la papa), dreptul la greva si la secesiune si  monopolul conferirii gradelor universitare.

Studentii saraci frecventau colegiile, unde li se asigurau cazare si  masa gratuite. Un asemenea colegiu a fost la origine Sorbona pariziana, infiintata de Robert de Sorbon in 1257, capelanul regelui Frantei Ludovic  al IX-lea cel Sfant.

            In sec. XIII-XVI, in Europa au aparut si alte universitati. Cambridge s-a nascut prin plecarea unor profesori si studenti de la Oxford (1209). In Franta, scolile de medicina de la Montpellier au fost ridicate la rang de universitate de un emisar pontifical in 1220 iar in 1234 se formeaza universitatea din Toulouse. In Peninsula Iberica, dupa mai multe tentative nereusite, doar Universitatea din Salamanca   s-a  putu impune, intemeiata in 1218 de regalitate, reconfirmata apoi de papalitate (1255), aici functionand o renumita facultate de teologie. In Italia apar universitatile dinPadova (1222), Palermo (1224), Neapole (1224) iar in sec. al XIV-lea s-au intemeiat universitati la Roma (1306), Perugia (1308), Pisa (1343), Siena (1357), Pavia (1361), Avignon (1303, Franta), Valladolid (1346, Spania), Praga (1348), Cracovia (1364), Viena (1365), Heidelber (1385, Germania).

            In ceea ce priveste organizarea studiilor, invatamantul universitar se desfasoara  pe doua nivele. Mai intai, toti  studentii urmau cursurile Facultatii de Arte, unde studiau programul traditional al instructiunii antice. El cuprinde doua cicluri si „sapte arte liberale”. Primul ciclu, format din 3 arte (trivium), cuprinde gramatica, retorica si dialectica. Urmatorul, compus din 4 arte (cvadrivium), reunea aritmetica, geometrica, astronomia si muzica. Dispunerea acestor discipline  in cele doua cicluri si continutul lor cu fost preluate de lumea medievala din antichitate. La absolvirea, dupa 6 ani, studentii universitatilor medievale sustineau un examen de bacalaureat in arte. Absolventii, puteau apoi sa urmeze una din cele trei facultati superioare, de teologie, drept sau medicina, incheiate cu un examen de licenta si, pentru cei mai buni absolventi, cu doctoratul. Pentru cei care absolveau ciclul integral al invatamantului universitar, studiile se incheiau, de regula, la o varsta ce depasea 30 de ani.

          Comunitatea universitara era, in principiu, diferita de celelalte meserii urbane si statutul membrilor sai era apropiat de cel al clericilor. Universitatea isi putea crea propriile  statute pentru a-si fixa disciplina interna si a-si stabili regulile de functionare: programele, cursurile, examenele, conferirea gradelor succesive (bacalaureat, licenta, doctorat) erau definite liber in fiecare facultate de adunarea profesorilor. Universitatea organiza si intra-jutorarea frateasca intre membrii sai, le asigura apararea si-i reprezenta in fata autoritatilor exterioare. Singura isi recruta noii studenti in vederea inmatricularii si tot singura isi alegea sau coopta noii profesori. Autonomia universitara era reala si asigura exercitarea unei libertati de gandire favorabila activitatii intelectuale. Universitatea medievala are o vocatie universalista. Acest universalism era cel al stiintei transmise  de universitate (scolastica), pretutindeni aceeasi. Predata intr-o limba universala (latina), bazandu-se pe „autoritati” (Priscianus, Aristotel, Galienus, Corpus iuris civilis, Biblia, etc.), aceasta stiinta poate fi regasita in mod uniform in toate universitatile din lumea crestina. Gradele universitare erau valabile pretutindeni in Europa, indiferent unde fusesera obtinute iar studentii puteau sa-si aleaga universitatea.

          Universitatile erau legate direct si asezate sub protectia papalitatii. Papa le confirma privilegiile, in numele sau cancelarul conferea licenta si tot el ii proteja pe profesori si studenti impotriva „abuzurile” autoritatilor locale, laice sau ecleziastice. In schimb, papalitatea astepta din partea universitatilor ca ele sa fie auxiliarele doctrinale fidele si conforme autoritatii romane si sa-i accepte in cadrul lor pe calugarii cersetori (franciscani si dominicani).  In sec. al XIII-lea, in Europa incep sa apara noile elite intelectuale, inclusiv de factura laica. O mare importanta a capatat invatamantul juridic. La Bologna, Orleans si alte universitati europene era insusit dreptul roman, pastrat in Codul lui Iustinian.

            Aici s-au format juristii imperiali ai lui Frederic Barbarosa si mai tarziu „legistii” regilor francezi, care au sustinut lupta regalitatii contra papalitatii si efortul de centralizare a statului. Tot din randurile lor au fost recrutati consilierii si dregatorii regali. Se produce treptat laicizarea functionarilor din aparatul birocratic al statului, care aduceau cu ei un spirit nou in viata politica. Tot in aceste universitati s-au format si alte elite intelectuale ale sec. XIII-XV: profesori, notari, medici, avocati etc.