gândirea, an i, nr.1, 1 mai 1921

8/7/2019 Gândirea, an I, nr.1, 1 mai 1921

http://slidepdf.com/reader/full/gandirea-an-i-nr1-1-mai-1921 1/22© BCU Cluj


http://slidepdf.com/reader/full/gandirea-an-i-nr1-1-mai-1921 2/22

J JL JL V ̂ JL - / .ÂL JL.

L I T E R A R Ă , A R T I S ,T I C Ă, S O C I A L A

Apare la î şi 15 ale fiecărei luniRedacţia şi administraţia. Calea Regele Ferdinand No. 38, Chij

ABONAMENTE: 1 an lei 60; 6 luni lei 35; 3 luni lei 20. - Lei 2"50exemplarul. — Pentru instituţii un an 120 lei. * * * * * * *

INSERŢII £1 RECLAME se primesc la administraţia revistei, achizitoriîmputernicit şi toate agenţiile de publicitate,. *•. * * •*• * * . *

REDACŢIONALE. Gândirea va face minuţioase recenzii tuturor lucrărilortrimise pe adresa noastră. Domnii autorii şi casele de editură sunt

rugate a trimi te câte 2 exemplare. — Manuscrisele trimise nu se înapoiază.Primim bucuroşi cronici asupra mişcăr ii. culturale, literare şi socialedin toate ţinuturile româneşti. * + * * * * • * • . * * * *

#

BAINTOA AGRARAS O C I E T A T E A N O N I M Ă C L U JG A L , E A . R E G E L E F E R D I N A N D N r . 3 6 - 3 8(In casele proprii) * * * (Telefon Nr. 5-39 şi 12-17)

CAPITAL SOCIAL LEI 50000000(Bancă împuternicită cu finanţarea reformei - agrare prin

Decretul-Lege Nr. 4167 din 12 Septemvrie 1919).

E x e c u t ă t o t f e l u l d e o p e r a ţ i u n i d e b a n c ă

cu 5°L nettoPrimeşte depuneri spre fruCtifizare ,. \.Primeşte depuneri în cont curent (Cumpără şi vinde monezi străine. •••'Finanţează întreprinderi agricole şi industriale.Emite scrisori fondare.Acoardă împrumuturi hipotecare cu .anuităţi pe 10, -15, 25 ani.Acoardă împrumuturi cambiale.Acoardă împrumuturi pe gaj de efecte (lombard,).

/ Acoardă împrumuturi pe mărfuri (varante).Excontează cambii; efecte, cupoane, devize.Secţie specială pentru organizarea cooperativelor.Secţie specială pentrsu maşini agricole.Secţie specială pentru produse agricole.

firimente directe de cont-curent cu toate băncile mari dinţară şi străinătate



REDACŢIAŞl ADMINISTRAŢIA :

CALEAREGELE'

FERD1NAND

No. 38C LU J

-^ J K ̂ M ̂ W »

crr\g>tr<2aL,iTe©APĂ - AQTi/YicAye>c\ A U Â

' APARE LA î ŞJ LA 15 ALE FIECĂREI LUNIREDACTORI: CEZAR PETRESCCTŞI D. I. CUCCI

ANUL I

No. 1 •

1 MAI 1921

EXEMPLARUL2 LEI 50

CUVIX IEP E N T R U o r e U M

E obiceiul ca atunci când porneşti

o revistă să o călăuzeşti cu o explicaţie sau un program. Nu vremsă ne exagerăm nici puterile, nicifâgăduelile.

începem această revistă, avânddin primul ceas înainte socotelilede tipar şi hârtie, şi conştiin ţa căprimul rod va fi departe de'tot deîmbogăţire. In România-Mare, încare atâţia umblă după o pradă orialta, — mai trebue să fie şi ceipentru ideal. Gândirea noastră se

întemeiază pe faptul că odată, românii mici şi subjugaţi au avut unLuceafăr. Unii din solii Luceafărului au murit, alţii sunt miniştri %mulţi nu mai scriu. In România ceanouă, e o datorie să încercăm afacesăaparăo revistă— cel puţintot atât de bună cât a putut săapară în timpuri de asuprire streină.Fi-vor lanţurile nevoilor materialede azi o mai mare piedecă decâtduşmanul de eri ? Aceasta t rebueexperimentat. — Nu e în putereanoastră, a celor mici de azi, sărăst răm înălţimea ce'or mari cariau amuţit. Vie alţii, fiindcă tre- ,bue să vie, fiindcă ţara are nevoiede lumina Gândirii, cum a avutodinioară nevoie de gândul consolator al Luceafărului. Nu suntemnoi cei chemaţi — înalţe-se alţ .i!

Să mai răspundem de ce apărem? Dar primăvara de afară, de

ce-şi ridică din ţarină lumina florilor ?• — Surit unele mai sărace,altele mai bdgate, dar toate divineca simbol al Irtvierii.

RĂTĂCIRE Aleia cu pomi negri — şi casa aplecatăPe care cade seara... Trist bufniţele plâng.Aici copilăria mi-am petrecut odată,Azi m'âm întors. De vânturi copacii grei se frâng.Cu ochi reci şi negri — rea noaptea priveghiază,In amintire intru ca 'ntr'un uitat cavou,Vremelnicia 'n toate pieirea îşi gravează,Nici moartea nu mai pare să fie lucru nou.

Unde 'i fi tu acuma, Copilă de-altă datăAi fost un basm sau viaţă? — în micul cimitir Pe crucea dărâmată e slova măcinatăŞi un măceş mai creşte, în loc de trandafir.

Mai trebuieşte clopot jeluitor să geamăCând viaţa-mi simt străină? — In viaţă şi 'n poveste!Fără durere norii în lacrimi se destramăIar ochii seci stau ţintă spre tot ce nu mai este.

ADRIAN MANIU.

Drumul e deschis. Pentru ceiscârbiţi de politică vană, pentrucei desamăgiţi de făgădueli şiteorii căzute dela primul sbor capaserile cu aripile retezate, —„Gândirea" vrea să fie un prietin.Drumul nostru va trece; uneori şiprin paragini pustii, dogorite desoare ameţitor, — drumuri pline,de praf şi lătrături de câini. Vatrece şi pe sub asfinţituri şi răsărituri, — şi poate şi sub acele nopţifără luceferi, în cari numai pulbe-rea din calea robilor e lumină.

Încă ceva. Mai e obiceiul ca atuncicând închei această primă pagină,

să arăţi un criteriu, un programde activitate fixă, un sistem dupăcare întreg grupul'va întră în blocîn nemurire. Cu asemeni programe

infailibile pierd şi jucătorii de ru?Ietă, şi au pierit şi multe reviste.

Nu ne-am strâns laolaltă să fimmai tari ca turmă. — Pe drumul

„Gândirei" fatal fiecare e răzleţşi izolat. Drumul e deschis — altulpentru fiecare; şi înţelegem a recunoaşte dela primul pas, că fiecare va ajunge acolo, unde puterile sale sunt în stare să-l ducă.

Obicinuiţii drumeţi au o trais 'ăcu merinde pentru ei. — Scriitoriiînsă ca şi în străvechiul vis bib'ic,trebue să poarte pe frunte azimiledin care paserile cerului şi flămânziilumei vin şi pradă.

Vom da tot ce avem mai bun,şi vom da până ce prin putereaaltora, darul nostru va fi deprisos.

© BCU Cluj



GÂNDIRE)

inelul GU piatra de rubinIn capul scărilor, doctorul se opri

obosit. Aerul primăvăratec de afară,păru divin parfumat după mirosulde eter, cloroform, sânge şi iod,respirat două, ceasuri în şir în săliledreptunghiulare şi albe cu paturi derăniţi.

O pasere ciripi îndrăzneaţă petreptele cenuşii de piatră. Gâze cu-aripele punctate negru şi roşu alergau pe lespezile încălzite de soare.O petunie pierdută, se ofilea strivităde paşi . Doctorul vru să coboare.II, cheamă în fată aleele cu nisipuljilav, arbuştii cu mugurii abia pesniţi,zambilele timpuriu înflorite.

Dar medicinistul îl opri, şter-gându-şi o urmă invizibilă de praf,de pe mâneca tunicei elegante.

— Mai avem încă trei răniţi ,domnule Maior. Intr'o sală de jos...

Cei mai gr av i. .. Sunt cazuri interesante.Studentul rosti ultimile cuvinte

cu o nuanţă de mândrie în glas.Ca orice începător entuziast, sevedea că apreciază „cazurile interesante".

Maiorul se resemna. Ar fi doritmai degrabă umbra aleelor, parfumul de zambile şi câteva clipe dehodină, înfund, pe banca de submolizii cu miros tare de răşină.Dar dorinţele demult nu mai aveaudecât o însemnăta te accesorie.Pentru a amâna însă şi ultimacorvată, deschise port-ţigaretul.

— Fumăm mai întâi. Asta linişteşte nervii.,

Studentul îndrăzni cu greu săaprindă una, sa lutând prompt,cu spinarea încovoiată, încântatde fam liaritatea noului şef. „Cuăsta o să meargă uşor", — îşizise, şi mulţumit zâmbi fără voie,dimineţei însorite", pădurei de brad,cerului albastru, primăverii. Pentrua câştiga mai repede încredereanoului comandant se simţi datorsă amintească iarăşi cele trei „cazuri

Interesante". Doi cu leziuni grave lacap, orbi. Celalt operat a cinceaoară, fără nădejde aproape.

"— înainte de a pleca la Corp,domnul Colonel i-'a scos dintr'orană pros operată la ambulanţă,bucăţi de postav şi . un colţ -defotografie. O ţinea la piept... S'auivit complicaţii. Acum nu scapă decât dacă încercaţi o operaţie în-drâsneaţă. Domnul Colonel, spuneacă numai dumnevoastră,. un specialist, veţi reuşi poate...

Inventase această apreciere a

Colonelului, doar pentru a-şi asigura statornic simpatia noului medic. In scurta-i experienţă, începătorul învăţase că oricât de • stângace ar fi o linguşire, întotdeaunaîncântă vanitatea şefilor.

\l\

Maiorul însă, dădu nepăsător dinumeri.

Venita de la o ambulanţă imediatdin deXul" frontului ,, acest spitaladăpostit în hotelurile unei staţiunibalneare, la 50 de kilometri de liniafocului, departe, de chaoticul bombardament al artileriei, „i se păreaaproape un lăcaş de lux şi repaos.

Acolo lăsase câteva corturi de pânză,răniţi cari mureau pe targa sausub cuţit, pe masa improvizată descânduri. Rănile erau încă murdarede ţărâna, bolnavii cu ochii turburide spaimă, toate se petreceu vertiginos într'o înfrigurare întreţinutăde clănţănitul vecinie apropiat almitralierelor.

Aici găsise săli luminoase, instrumente sterilizate în aparate strălucitoare de nichel, paturi cu lingeriaalbă, unde răniţii întorşi de la noroiul şanţurilor se cufundau cu

voluptate.Surorile de caritate purtau înbuzunările şorţurilor ultimile ro

mane franţuzeşti cu coperta galbenă, de la Cartierul Diviziei vecine,ofiţerii cu uniformele încătărămateîn curelele noui, treceau călări pecai cu îngrijire lustruiţi, fumau ţigăriaurite, puţeau râde cu veselie şinepăsare.

Cei douăsute de bolnavi cercetaţipână acum erau în preajma convalescenţei. „Cazurile grave" nu pu

tea exista de cât în imaginaţiajuvenilă a începătorului. Cei gravimuriseră pe drum, sau la primeleambulanţe. Dar studentul se în-căpăţină să-şi apere sala favorită.

— Dacă încercaţi după masăoperaţia, poate scapă. N'aveţi ideece interesant e numărul 3 7... SesDune că s'a luptat ca un brav.Nu se desparte de fotografia uneifemei. Primeşte dela dânsa Ia fiecare trei zile câte o scrisoare. I-letrimite la urmă, de la regimentDar nu vrea să răspundă. .. Nu

poa te scrie şi nu lasă pe alţii, zicesă n'o înspăimânte... E un Om tare,domnule Maior! Poate-i redaţi viaţa...Doctorul se hotăra, dezarmat deromantica însufleţire a tânărului.Aruncă ţigarea.

'— Să-ţi vedem dar eroul...Medicinistul încântat o luă în

ainte, dealungul culuoarului. O infirmieră cochetă în şorţul albrăsări de undeva şi păşi în urmă,în vârful pantofilor. In dosul uneiuşi se auzi o frântură de cântec ,Alături gemete. Câţi-va bolrWi, înhalaturi, fumau în fund, pe o bancă.

Studentul păşea sigur, aproape cuautoritate ca într'un domeniu undese simte atotputernic. Totuşi înfaţa uşei, deschizând, se înclinălipit de uşor, făcând loc şefului cuun respect exagerat. Doctorul îşf zâmbi singur, răutăcios, ca întotdeauna când surprindea o slăbiciune: — „ăsta ajunge departe" .

Cei doi răniţi cu fruntea înfăşurată în bandagii enorme, nu semişcară la vuetul paşilor. Poatenici nu auzeau sgomotul. Poateresemnaţi vecinicului întunerec nu

mai găseau demult interesant săafle ce se petrece în jurul lor. Incele două paturi lipite lângă fereastrăpăreau două momâi monstruoase,înţepenite sub cerşafuri şi lipsitede viaţă. Prin geamul deschis, aerulnăvălea fraged şi rece; dar bolnaviîl respirau înăbuşit prin filtrul io-doformat al bandajelor. Un cais îşiscutura pe pervaz florile roze* svâr-lite de-o slabă adiere. In anticameramorţii nimeni însă nu lua seamăcă afară e primăvară. Ori poate ovedea numai rănitul dintr-al treileapat. Căci ochii acestuia forsforescenţide durere, negri şi mistuiţr subfruntea palidă, priveau neclintit,undeva afară, în albastrul fără noral cerului, printre crengile caisuluicu flori trandafirii, unde zumzăiaualbinele. Mâinile întinse dealungulcerşafului, golite de sânge şi cadaverice, schiţau abia îndrăsnit gestulunei desmierdări pentru o vedenieabsentă; desmierdarea murea însăneputincioasă în vârful degetelor.Ecoul paşilor îl lăsă strein. Priveliştea de dincolo de ziduri, îi adunase parecă hipnotizat, tot restul

pâlpăirei de viaţă care nu fugiseîncă prin vinele deschise.Rănitul nu tresări decât atunci

când doctorul îi prinse mâna şicu automata obicinunţă a meserieiîi pipăi pulsul. Atunci închiseploapele. Smuls din visare răspunsecu un gamăt slab, ca un scâncettimid de copil.

Maiorul se plecă să-i rosteascăconvenţionala formulă de încurajare,repetată de sute de ori, la căpătâiul a sute de muribunzi.

Dar glasul îi muri pe buze. Scăpă

braţul -rănitului şi înăbuşit : deemoţie se sprijini jde fiarelepatului, mai palid de^â t muribundul: Cu degetele dus / la frunte încercă zadarnic să zuunge o apariţieimposibilă. In sal/ aceia, pe patu

© BCU Cluj



/ GÂNDIREA

de moarte, regăsea singurul om pecare n'ar fi gândit să-1 mai întâlnească nicări, niciodată.

Studentul crezu că e nevoe de olămurire şi se apropie aşteptând.Cu un se/fin abia văzut arată măsuţa unde între flacoanele de medicamente, rezemată de perete, înfotografia cu cartonul sfâşiat şi

pitetă de sânge, o femee surâdeaserafic pachetului de scrisori dinfaţă. Tânărul zâmbi satisfăcut.Povestirea Iui se dovedea întemeiată.Doctorul se putea convinge că la

.capul muribundului veghează umbra unei femei... Dar doctorul îşitrecu rătăcit privirea dela rănit lafotografie şi de aici iarăşi lapachetul de scrisori. Bolnavuldeschise ochii, clipi şi pupilile ise dilatară deodată de spaimă. 11recunoscu. Iar în minte-i născubrusc teama unei halucinaţii carenu putea însemna decât începutul delirului, agonia şi pe urmădebunăseama moartea . Vru să ridice mâna pentru a pipăi arătarea.Dar mâna refuză şi căzu inertă.

Se strânse sub pânzele albe şiaşteaptă cu respiraţia tăiată. Tăceacu gemătul înăbuşit în gâtlej. Tăceaşi doctorul. Tăceau nedumeriţi acumşi studentul şi infirmiera cu buzeleroşi. Aşteptau cu toţii ceva. Nimeninu ştia ce. In cameră cutreeră unfior nehotărât ca o presimţire.Un orb neliniştit înalţă capul uriaşşi fără figură d'ntre perne. întrebă

ceva surd în mormanul de pânze.Un fluture, — cel dintâi' — întrăvesel pe geam. sbură în zigzagdeasupra paturilor, îşi tremurăumbra aripelor pe "obrazul fărăsânge al muribundului. Toţi urmăriră fără voie câteva clipe sborulvioi al insectei, flpoi fluturile ieşidin nou pe fereastra deschisă. Orbul, necăpătând nici un răspunsîşi îngropa capul în aşternut. Nuse mai auzi decât tictacul abiadistincta! unui ceasornic, şi departe,

. undeva în pădure, chemare inter

mitentă a unei goarne. Celalt orbplânse prin somn...

Când Maiorul se întoarse în camera ce bagajele nedesfăcute încă,studentul cobora in grădina întristat. Bucuria de adineori se risipise. Doctorul cel nou se aratăcapricios şi ascuns. In scena neînţeleasă din sala muribunzilor,bănuia vre'o vină necunoscută,vreo abatere neobservată dela regulament, vre'o greşală în îngrijireabolnavului, şi tăcerea încăpăţînată

a doctorului care nu-şi arătase celpuţin nemulţumirea, îl nelinişteamai grozâv.,decât cea mai asprăobservaţie. Prevedea deacum nouineajunsuri. „De p e f r o n t t o ţ i , s e

întorc maniaci"/^i asta se întâmpla

DRAGOSTE Te cuget — şi nu pot să te pătrund;Dar când lumina ochilor mi-o 'ntuneciCu vfllurile părului profund

Si 'n braţele 'acordate de avânt Cu mlădieri şerpuitoare 'mi luneci,Mă sgudni tot, orbit, şi mă frământ.

Ca pomu 'n care chiuie o furtunăCutremurat din vârf până 'n pământ Sărmanulcuget — cummi-ar fimai bună

Mereu pregetătoarea lui povaţăCând coardele simţirii îmi răsunăDe adânca şi vijelioasa viaţă ?

Dă-mi ochii sfinţi şi sânul blestemat Amestec ce mă arde şi mă 'nghiaţă.Un zeu şi un diavol s'au îngemănat.

Şi-au măsurat puteri nemăsurateîn lutul scump din care ţe-au creiat.Femee tu, amară voluptate,

In tine simt, haotic şi durut,Cerealele 'ntrebări nedeslegate.Nu vreau să te 'nţeleg; — în van am

[vrut; —

Dar le trăiesc, m'absorb şi le pătrund Când te sărut — şi le sărut când te sărut,Şi, dus de mii de sărutări,: m'afund

Ca într'un haos luminat de steleCe isvorăsc din noaptea fără fund.Asemenea săruturilor mele

Nichifor Crainic

tocmai acum, când era masa deJoi la Cartierul Diviziei, . şi cândDomna General. îl., invitase săacompanieze câteva- romanţe nouila vioară. Petrecerile făgăduite seîndepărtau... Figura tinerească seîmbufna într'o supărare de copilcăruia i se răpeşte o jucărie dorită.

Iar pentru a-şi răzbuna desarnăr-girea, aleargă să vestească colegilor, infirmierelor şi surorilor decaritate că Medicul venit de pefront e fără îndoială un maniac,dacă nu cumva mai rău...

De sus, dela fereastră, Maio. uiîl zări trecând grăbit pe aleie sprepavilioanele de unde se aureau rîsetefemeeşti şi suspinul unui tril de flaut.

Pavilioanele aceastea noui nu lerecunoaştea doctorul. Dar restuldecorului îi era dureros de familiar.

Şi cărările cu nisipul netezit,şi bazenurile pe jumătate secate şipădurea de brad prăvălată pânăsub stâncile râului. După cinci ani,văgăuna aceasta de munte, unde ise surpase deodată toată fericirea,

îl ^chemase asemeni unui tainicdestin pentru a-i amesteca şi laultimul desnodământ. Cu frunteaîncleştată în pumni , cu coatelerezemate în pervazul dur, încercaşă-şi alunge amintiri le. Ele se întorceau însă îndărătnic, năvălindodată cu mirosul aspru de răşină,care-i scormonea plămânii ca o

mână ce sfâşie o dureroasă rană.In acelaş parc, în acelaşi alei, lapicioarele aceloraşi pini cu acelebrumate, unde se soreau acumconvalescenţii cu feţele su pt e;rătăcise înebunit in noaptea aceiacând femeia care surâdea seraficpe cartonul fotografiei de la căpătâiul rănitului, şi dânsul, muribundul de- jos, îi călcaserâ in picioareviaţa. întâmplarea neghioabă îipusese „în seara aceia în. mânăscrisorile lor, unde încrederea luinaivă era subiect de răutăcioasealuzii.

Urzeala ace;a de minciuni caridurau de o lună,' îi apăruse deodată pe neaşteptate, monstruoasăşi brutală. Femeia, singura de carenu se îndoise niciodată, îl înşelasecu cel dintâi venit, cu un ofiţeraşpudrat şi Cu părul cleios de brillian-tină, sec şi preocupat doar de ultimele romanţe de varieteu, de cai,de câini şi de scrimă. Zadarnic încercase să priceapă. Cu fălcile încleştate rătăcise în întunerec, între-'bându-se de ce, de ce ? Şi susorchestra cânta, lumea putea fiîncă veselă, ferestrile cazinoului văr-sau valuri de lumină peste cetinabrazilor... Viaţa şi-o ' "âse apoicenuşie. Scârba şi dorinţa îi chinuisenopţile. Fiecare surâs, fiecare gestal unei femei întâlnite îi trezeaamintirea ei. Carnea lui ov dorea.Se trezise de atâtea ori aşteptând-o !în speranţa că se va întoarce. Secoborise şi până acolo. Dupăpatru ani, nu începuse să uitedecât atunci când' " îmbrăcânduniforma şi -• chemat să scormonească cu fierul cuţitelor

rănile altora, durerea şi-o topiseabsorbită de alte suferinţi maiimediate şi de permanenta vecinătate a morţii. In dimineaţa aceiachiar, apropiindu-se pe şosea delocurile, a'căror amintire numai, îiciispa. altădată pumnii, pândindu-şibănuitor emoţiile, cu bucurie in-ţeleseze că însfârşit trecutul eramort. Nu mai simţise nimic alt,decât tristeţea pe care o dă întotdeauna întoarcerea în aceleaşi ţinuturi cunoscute odinioară; undeun copac mai îmbătrânit, o schim

bare neînsemnată; o stâncă prâ-vaiată. de la locul ei, jaloneazămelancolic trecerea anilor. Se simţeatare.- .Vindecat. Iar primăvara îiîn ̂ mugurise în suflet nădejdi noui,pentru o altă viaţă începută dela

© BCU Cluj



4

capăt, cât de târziu, şi cât desărăcăcioasă de acum în bucurii.

Cu un ceas.înainte, gândise săcoboare scările, să treacă pe subfiecare copac, pe fiecare cărareunde gemuse atunci, pentru a-şicerceta încă odată cicatricile. Lecredea închise pentru totdeauna.

... Şi jos,, în patul celor cari îşi

aşteapră moartea, se întâlnise faţăînhaţă cu el, vinovatul, singurulvinovat. Tot ce clădise zi cu zi seprăvălise deodată. Toată uitarea sedovedise amăgitoare. O simţise în-tr'o singură clipă. O simţea şi acum,la gândul că după Cinci ani, fericirealor dura încă, pe când a lui trecuse ca fluturile de adineori dupăcâteva pâlpâiri. După cinci ani, pecelalt ea îl iubea încă tot atâ t depătimaş ca în cel dintâi ce as ; odovedea vraful de scrisori „trimisla fiecare trei zile". După cinciani, celalt, era încă mistuitîntr 'atâ ta de dorinţa ei, pentru anu Se despărţi nici în pragulmorţii de nemernica fotografiece-şi lăsase bucăţi de cartonîn rana de care murea acum. Pedânsul îl uitaseră de atu nc i. .. Amintirea lui .nu le turburaseră fărăîndoială nopţile lor. Intre dânşii,între săruturile lor,întreîmbrăţişeriledin fiecare ceas, umbra lui nu apăruse niciodată ca o îndepărtatămustrare...

Dar acum dânsul murea jos. 11vor îngropa, după o simplă în-

regristrare în condicile cu tartaşeleverzi: Va putrezi. Şi ea zădarrtic îlva aştepta lacomă de sărutări, mis-

1 tuită în aşternutul unde va dormideacum singură, singură, singură.

Doctorul uşurat respiră şi râserăutăcios.

Primăvara cu mugurii plesniţi deviaţa cea nouă,, cu florile de cais,cu seva întinerită care pulseazăpretutindeni în ierburi şi vietăţi, îipăru deodată sălbatică şi superbă.El va respira şi mâine mirosul puternic de răşină care-i îndurereazăastăzi plămâni, celalt va amuţi

sub pământ. La ce-i va fi servit căi-a furat fericirea?Mâinele ei calde, cu puful blond

care se sburleşte voluptuos înnopţi le de iubire, în van se vorîntinde înbrăţişând deacum înainteo umbră. Celalt nu se va mai întoarce. De acolo, nu se întoarceniciodată nimeni.

Iar atunci, când celalt va fi fostplâns îndestul, singurătatea va începe s'o doară. îşi va aminti şi dedânsul. Nu se poate să nu-şi amintească. II va dori poate. Intr'o

noapte dintracelea când femeile nunu pot îndura tăcerea şi solitudinea, va veni el. se va strecura peuşe ca un demult aşteptat, îi vacuprinde încet capul în mâini, şi

PLIMBAREde Alfred Mombert.

Ei HreclŞtrin verdele gradinei.Paseri cântă şi flori înfloresc.

Un bărbat şi un copil tăcut.Ei sorb cu sete-al primăverii vânt.

Mirat copilul se opreşte:„Eu cred că pot vedea pe mama .. . "

Ei îşi ţintesc privirea 'n iarbă .. .Paseri cântă şi flori înfloresc.

trad. de L. B.

va erta, va uita, vor plânge uitândîmpreună. Fericirea lor mai poateînvia încă. Dar pentru aceastacelalt trebue să fie mort, putrezitde mult, trecut în rândul umbrelor.

Doctorul se desprinse dela fereastră înviorat.

Cobora scările cu faţa luminată.Bătu pe umeri studentul cu o

familiaritate părintească şi fericită.Fredona o frântură de romanţă .

Cercetă bolnavii, împărţind nădejdi fiecăruia. Prin săli trecu cao suflare de speranţă , şi ochi ră 'niţilor îl însoţiră din paturi spreuşă, bucuroşi şi înmuiaţi de recunoştinţă.

In camera muribunzilor întră cuumerii îndreptaţi voiniceşte. În

târzie lângă orbi.Aduse cu el un val de lumină.Povesti primăvară deafară. Le amintică ştiinţa face minuni, şi o minunele va reda cu siguranţq vedereamâine. Orbii ascultau nemişcaţi. Incapetele ascunse sub tampoanelede vată, începea să încolţească vecinie omeneasca încredere în supra-omeneştile minuni.

. Celalt asculta cu mâinile palideîntinse dealungul cerşafului alb . Cuochii înfipţi îdărătnic în bucata demătase a cerului, începu la rându-isă spere. Cu ultima desnâdejde se

acăţa de gândul că poate „el" vaerta , că poa te îl va înăbuşi umilitsub o mărinimie generoasă,ci poateîşi va stoarce toate resursele ştiinţei pentru a-i dărui ca unui netrebnic viaţa de care i-e sete, de carenu vrea să se despartă, de careare nevoe pentru ea, numai pentru ea. Şi privind albastrul de Cleştar al cerului, ramura legănată devânt a caisului, sorbind eu nărilelacome şuvoiul răcoritor de aer,muribundul speră laolaltă cu orbihi Doctorul se opri în faţă, îi prinsemâna grea, număra bătăile si nu-şiputu înăbuşi bucuria când le simţineregulate şi şovăelnice, slaba pulsaţie a ultimului rest de viaţă carese,topea în fiece clipă. O lăsă să

GÂNDIREA \

AŞ VREA SĂ FIU FRAGAR \ — Szâp Erno —-

Aş vrea să fiu frăgar enorm,Ca 'n scuturare,Cu fragiCopiii 'ntregei lumi să-i sati\...

Aş vrea să scutur sărutăriPe buza arsă-a celor, care trec,Să scutur cprnuri bieţilor flămânzi, \ Şi inimă bogaţilor . . .

VflSILE ftL-GEORGE. .

cadă. Pe cerşaful alb, întinse dealungul trupului şi inerte, păreauacum două mâinî de mort, douămăini ale cadavrului care va fimâine. In paloarea de ceară strălucea viu o singură' pică tură de

sânge, rubinul dela inelul din mâna.stângă. Doctorul îl recunoscu. Erainelul ei. Acel pe care-1 dăruise el,pe care îl purtase dânsa, atunci, aşade demult, când credeau amândoi învecinicia iubirii lor. Muribundul îighici privirea. Poate ştia. Căci încerca să ascundă mâna sub pânză.Dar mâna nu se supuse şi inelulstrăluci mai departe, picătură închegată de sânge, pe degetul deceară. In ochii rănitului tîşnirălacrimi rotunde şi se rostogolirăpe obrajii uscaţi.

Atunci doctorul se întoarse cătrestudent, şi rosti apăsat, ca nucumva să-i scape muribunduluivr'un cuvânt.• —- Nu mai încercem nimic. E

condamnat... Mâine ...Si întoarse spatele.

Coborînd scările, întinse tînă-rului o ţigare şi, ca şi cum şi-arfi adus aminte de o hotârî re neînsemnată, adaogă:

— După ce se termină cu 37-îmi aduceţi mie fotografia, scrisorileşi inelul de pe pe deget. O să le'

trimit eu femeii. 0 cu no sc .. .Apoi coborî şi începu liniştit să

se plimbe pe aleele cu nisipul stropit. Convalescenţii cântau undeva,sub pădure.

Vântul ninse flori albe. Rupse osâmbilă, şi sorbind însetat, cu ochiiînchişi, parfumul ameţ itor, întâiavară după cinci ani, surâse zileide mâne cu încredere.

Ceza r Pe t rc scu .

© BCU Cluj



SOLDATUL CRISTEA.(ÎNVIEREA)

O noapte când întreaga primăvarăSe revărsase 'n flori de ghiocei,Am auzit cum ţiuitul de ghiuleleîn dangăt greu de clopot iar schimbase.Atuncia înainte-mi s'a oprit Aproapele — din suferiniisoldatul liniştit.El care mâncase din gamelele noastreti a cărui pâine o, mâncasemDesculţ purta încă rosătura cizmelor.

După ce cu sudoare în frunteli adâncisem groapă de veşnicieAstupând cu o marmură somnul lui în munte,Ce căuta în şanţul din câmpie?Prin arătarea lui ca prin ceaţăVedeam coastele pământului —• şi o stea.Domol de mine s'a apropiat Cercetam să nu fiu în visare nebună.Departe auzeam cum tunurile tunăşi simţeam atât de bine toateTărâmul sur în ultima bătaie a luneiAdăpostul Ucurind sârme ghimpa'eŞi cerul albastru cum e pielea prunii.Cerul — de stele cu de suliţe străpuns.

In alţi .ani pe vremea asta la sat Copii în mâini cu sălcii mugurite

Cântau — osana — celui înviat —

„De unde vii" l'am cercetat — nu ştiiCe poţi să păţi — când află căpitaniiLipseşti de atâta vreme! — Dar chiar eu.V'am povestit a lui îmermântare

Şoptit-a el: Am fost la Dumnezeu;întâi o negură mă coprinseseŞi negura lumină s'a făcut ,Cum aşi privi în soare — am zărit •Tot drumul cum veneau pe noriCa pe o targa moale — duşi de îngeri mulţi soldaţiDin toate armatele, din lume adunaţi.Şi tatăl cerului, la sânul'luiPe cât de prosti şi păduchioşv strângeaMai bun — C u cât a fost viaţa mai reaDe-s şchiopi 'ngenunchiau. fără durereCei fără câte-un braţ — s'alâturau

Şi două mâini în rugă împreunauIntrând pe acelaş drum în raiŞi cei viteji de moarte dătătoriLeoarcă de sânge, roşi ca roşii flori,Şi cei în lanţuri încă ferecaţiPentru .radare sau ca pildă împuşcaţi.

O — mulţi pană la porţile cereştiŢineau încă în mâna încleştatăMâner de sabie sau o granatăSi buzele albastre suptePurtau înjurături de lupteŞi vorbe' de iubire — mamă —< tată.

Dar razele Dumnezeiriiîi curăţau de ţărna amintiriiŞi îi vedeam cum urcă în neştireDin sutele de mii de, < imiţi reDe pe planeta noastră blestemată.

Moşneagul cerului se tânguia:— Am risipit (« pumnii steleAm plămădit pământul şi eraAtât de bun, cu păsări, flori şi câte cele. . .Copilul meu n'a pătimit destul ?Invăătură moartea lui n'a fost? .

v— Tăceam şi plecam capul ca un prost.Şi pricepeam — < e'ndepariat vorbeş e!Zicând, aproapele mai mult de cât pe (ine îl iubeşte!N'aţi înţeles că toţii sunteţi fraţiChiar 'dacă aveţi altă haină de soldaţi?

Iar cei ce'ndură < hinurile vieţii •Când pâinea 'nu din ori ce zi mănâncăDe-am zis că este însuşi trupul meuAflaţi tă'i numai putrezirea voastrăE carne de prietin şi duşmanCrescută, pe acelaş spic de grâuŞi frământată de acelaş greu.

In ceaţa plumburitei dimineţiM'am frez t singur dintr'o datăVedeam prin sarma — lăcrimatăIn mirosul de mort şi giocelUn soare nou.

© BCU Cluj



LA POST.1.

In curtea birtulului . „Leul deaur" stăteau de mai bine de-unceas, înhămaţi . caii la trei căruţedela ţară. Caii micuţi, slabi, nupăreau nerăbdători, îşi ţineau capetele plecate, obosiţi, apioapedurmind, iar picioarele le erau cufundate adânc în noroiul sur, cu

răsuflet acriu, pişcător, care acoperea întreagă ograda birtului. Inrăstimpuri le şuera prin coamaaspră vântul dela . miază-noapte,care izvorea, tot mai înteţit, dinvăzduhul posomorit şi rece, des-prinzându-se parcă din norii întunecaţi ce se târau în silă de-asu-pra oraşului.

Nerăbdători erau cei trei băeţaşi,între doisprezece şi patrusprezecearii, care şedeau pe scândura ceservea drept capră în ceîe trei căruţe, cu hăţurile într'o mână, cubiciul în cealaltă, cu obrăjorii învineţiţi de frig, eu nasul roşu, cuochii înlăcr imaţi, cu căciulile rotunde, albe, trase adânc pe urechi.Aruncau în toată clipa ochii sprefereştvle murdare dela o sală a birtului, şi din când în când, vr'unuldin cei trei zicea:

— Nu se mişcă nici acum!— Nu! răspundeau' repede cei

lalţi.Şi de câte ori schimbau vorbele

acestea, se mişcau pe scândurilelor pentru a se învăli mai bine înţoalele roase, apoi îşi st rângeau

subsuoară hăţurile şi codorişteabiciului, şi-şi frecau pălmile, su-flând în pumnişorii lor roşii-vineţ1,să se încălzească.

Cădea înserarea; subt şoproa-nele din curte nu mai erau decâtdouă căruţe, deşi au fost ticsitepeste zi, fiind zi de târg la oraş ;drumeţii se grăbiră să plece dinbună vreme: drumurile erau releşi desfundate, şi cât ce cădeanoaptea, un întuneric să-1 tai cucuţitul. Era pela mijlocul lui Noem-vrie.

— Iată-i că se ridică! se auzideodată vesel, glasul unuia dinbăeţi.

Dar nădejdea lor fu zadarnică:în birt se aprinseră lămpile şi lalumina lor băeţii zăriră pe cei trei

preoţi stând în picioare, lângămasă- De mult stăteau aşa, darîn inserarea ce cădea tot maigreu, bAeţi nu putură vedea desluşit ceţfjac cei din lăuhtru..

O după amiază întreagă ţinudiscuţia intre cei trei prieteni, şinu o puteau sfârşi nici acum.Deşi erau din sate destul de

aproape, nu se întâlniseră decândîncepuse mişcarea revoluţionară,odată cu venirea acasă a soldaţilor, după prăbuşirea armateiaustro-ungare pe frontul italian.Deşi pentru ei era limpede ce aresă se întâmpe pe viitor, deşi ştiaucă România a mobilizat,' că întâiletrupe au trecut Carpaţii, şi căpeste două săptămâni se va ţineadunarea dela Alba-Iulia, cei treipreoţi erau foarte neliniştiţi şipărerile lor erau împărţite, asupramăsurilor care vor trebui luate, pe

de-o parte pentru a nu se întinderevoluţia şi a nu degenera înmişcări primejdioase înfăptuireiRomâniei mari, iar pe de altăparte pentru a umple golurilelăsate in administraţie prin fugacelor mai mulţi slujbaşi unguri şide alte neamuri.

Cei ce demobilizaseră din propiavoinţă, odată Cu prăbuşirea armatei Monarhiei, se inapoiară în satele lor întunecaţi, adânc nemulţu- ,miţi şi porniţi... spre o revoltă carepărea că nu poate fi satisfăcutănumai prin alungarea autorităţilorstrăine şi prin înlocuirea lor custăpâni rea românească. Cei treipreoţi, trăind în mijlocul poporului, băgâră de , seamă că foştiisoldaţi sunt nemulţumiţi cu toaterânduielile vechi, cu oameni vechimai ales, chiar dacă erau români,ca de pildă primarii şi juraţii satelor ; că-i delătură pretutindeneaşi-i înlocuesc cu omeni ditre ei.Băgară de seamă cu durere adâncă,cu surprindere, şi uneori cu dis-gust, că' demobilizaţii privesc cu oură, nedefinită încă, mai ales pe

intelectuali, ca şi când toţi aceştiale-ar fi fost nişte duşmani. Auzirăcă, din câteva sate, chiar preoţiişi învăţătorii au trebuit să fugă.Pe de altă parte cele mai multeslujbe administrative rămaserăgoa le: - slujbaşii streini fugiră, şise putea. foarte uşor să şe prăbuşească întregul aparat al vieţiide stat.

Doi dintre proţi erau de părereacă mai mare nevoie de ajutorullor era la oraşe, să suplinească pefuncţionarii fugiţi; al treilea, Ion

Albu, apăra morţiş punctul lui devedere, Că locul preotului nu poatefi decât în mijlocul poporului.

Cei doi, după ce se aprinserălămpile în birt, dându-şi seamacă e târziu şi că nesmintit'trebuie

GÂNDIREA, \

să plece, încercară pentru Cea din \ nrmă oară să-1 convinqă pe IonAlbu.

— Tu ai putea să înţelegi psihologia poporului în clipele de acum,îi zise părintele Marcu; „*izi îi sun- .tem străini şi-i vom fi îneâ^ multăvreme. Zadarnic mai stăm îh mijlocul lui : nu numai că ne înoun-

jură şi nu ne întreabă de nimîc,dar ne şi urăşte. N'am rămas, toţi %trei, în câteva zile dela întoarcerea \ demobilizaţilor, fără slugi? Maivine cineva, cu ori ce plată,' să-ţide-a o mână de ajutor în economie? In sfârşit, ce ş'ar putea întâmpla dacă ne ducem noi ? Vorîmpărţi moşiile pe .unde sunt şise vor potoli. In schimb, noi putem fi folositori la oraş, ocupândlocurile rămase goale în diferiteslujbe. Vom face cât ne vor ajutaputerile. Crezi tu că în zadar vinapelurile dela cei mari să le dămo mână de ajutor?

— Dragă Marcule, eu rămân pelângă hotărârea mea, răspunde liniştit Ion Albu.

„Cred că exodul la oraşe a luatşi până acum proporţii prea mari.Sunt o mulţime de sate în care 'oamenii au rămas de capuJ lor. •E adevărat ce spui că azi poporulnu ne mai ascultă, dar eu crednu el e vinovat de starea sufletească în care a ajuns, şi maicred că criza asta va trece. Euam o convingere: o mare parte

din tăria neamului nostru în Ardeala isvorît din buna în'ţe!egere şiîncrederea împrumutată dintre preot.şi popor. Acum vine România-mare.Bine: eu cred că şi ea trebue săse clădească chiar dela inceputtot pe încrederea împrumutatădintre noi şi popor. Eu înţelegce-mi spuneţ i voi ; ştiu că pentrunoi, de-acum, ar fi cu-rnult maiuşor să trăim ţinând cutareslujbă la oraş. Am fi mai tihniţişi mai liniştiţi. Ne-am putea creştemai uşor copii la şcoală. Cunosctoate argumentele acolora care auîncercat să-şi legitimeze părăsireasatelor. Dar văd cea mai mareprimejdie pentru viitorul nostrudacă am lăsa, chiar acum, poporulde capul lui. Credeţi că nu s'arputea întoarce împotriva oraşelorunde s'au refugiat toţi împilatoriilui de pe vremuri ? Credeţi că:l-arimpresiona faptul că în oraşe

i sunt aztăzi şi români ? De credeţiaşa, mi se pare că nu cunoaşteţicât de bolnav sufleteşte s'a întorspoporul nostru din război. Faceţice vâ place, eu n'am să vă judec.

Cât mă priveşte, eu rămân în satul meu.

— Cuvân.tul tău din urmă? în.-treabară deodată . cei doi.

— Cuvântul meu din urmă!

© BCU Cluj



GÂNDIREA 7

Acum când despărţirea s'apropie, acumîmi par e tot "mai dra gă iubir ea care pleacă,Aşi vrea să am putere ca s'o opresc din drumMăcar o clipă încă, —aşi vrea să ne mai facă

Să credem că norocul şi dragostea-s comoriCe nu pier ni ciod ată. — Eu ştiu că pe-amân doiAcelaş gând ne paş te şi-am vrea de-atât ea oriSă-1 spun em, dar nu-1 spune nici unui di ntre noi.

Şi uite, despărţirea s'apropie mereuCiipită cu clipită — şi neg rul ei pustiuîn suflete pătrude tulburător şi greu . . .Eu plâng acum, tu poate vei plânge mai târziu.

ECATER1NA PITIŞ.

Tovarăşii, atinşi puţin de vin,se priviră, ridicară din urmeri, şipărintele Marcu nu se putu răbdasă nu zică :

—• Se vede că ţie nu ţi s'a oferito slujbă care să-ţi placă!

Ion Albu păli, îşi luă pălăria,şi la plecare zise:

— Dacă ştiam că aveţi astfel

de bănueli nu'mi pierdeam dupăamiaza asta cu voi. Noapte bună !— Stai, păcatele noaste, ce te

mânii, spuse celalalt preot, părinteleDumitraş, ţinându-i drumul, „fimauzit şi no i! Dar, dec'ai fi vrutsă vii la oraş, ţi-am fi găsit noi unloc. „

— Mă mir, cum voi, care măcunoaşteţi, puteţi crede ori cesvon. Dacă aş voi să-mi părăsescsatul, frate-meu, advocatul, nu esubprefect? Aş avea lipsă deajutorul vostru sau al altuiastrein?

v>i Ion Albu eşi urmat de ceilalţidoi. Se urcă fiecare în căruţa lui,spre marea uşurare a celor treibăeţaşi. Caii îşi descleştară picioarele din glod, îşi mişcară urechilepăroase, şi căruţele porniră. Incurând ^se pierdură în noapteacare căzuse grea, şi prin Careşuera ali'arnă şi a pustiu vântuldela miază noapte.

II. .Când se apropie de satul lui,

Ion Albu auzi puşcături tot mai

dfise^.tot mai clare. De vr'o săptămână, decând se înfiinţase o gardănaţională locală, nopţiie fură"liniş-tite. Părintele Albu nu putea pricepece să însemne descărcaturile acestede arme. Tot la cinci minute băe-

ţeşul care mâna caii, ţinând loculslugii, îşi îutorcea capul, mai multînsufleţit parcă decât neliniştit, şiîntreba:

—* Ai auzit?Dup'un răstimp preotul întreabă

aşa ca pentru el:—-Ce poate fi? Ce s'a întâm

plat?

— Mi se pare că Dinu Natuluise ţine de cuvânt, răspunse c'unfel de mândrie băeţeşul.

Ion fllbu rămase pe-o clipă zăpăcit. Dinu Natului? dar' acestaîncă nu seîntoarsese de pe front.Era, şi înainte de războiu, cel dintâi bătăuş din sat, un om careaprindea o ceartă cu bătae cu uşurinţa cu care alt om1 aprindeaun chibrit.

-— Ce vorbeşti? Gheorghiţă, aNatului încă nu s'a întors din bătae, zise preotul, încredinţat că

băeţaşul vorbeşte iac'aşa să nutacă.— S'a întors părinte, începu

Gheorghiţă însufleţit. „Ieri dimineaţă s'a trez' tVuţa cu el. A veritcu puşca 'n spate şi n'a vrut s'odea gardiştilor. A zis că ei suntneşte proşti care se fac iar cătane,pe când trebue să facă revoluţie".

Gheorghiţă tăcu, foarte mândr,ude ceece împărtăşise părintelui.— „L'ai văzut şi tu? " îl întreabăIon Albu.

— Da, I'am văzut şi Fam auzit

când a spus că el va face revoluţia, îl ascultau vr'o cincizeci deoameni.

Puşcăturle se mai răriră. Intrarăîn sat. Preotul se gândea: Cumde n'a putut afla nimic despre în

toarcerea lui Dinu? Simţi din noucum îi învălue sufletul 6 întristareadâncă ce nu-1 mai părăsea decâteva săp tăm âni : poporul se fereşte de el, se instrăinează din ziîn zi.

Acasă o află pe preuteasa în-spămiântată, şi pe slujnică cu oprivire de părea că vrea să intre însufletul celor doi soţi, să ştie ce

se petrece fn ei. Din faţa, din ochiiei se putea citi cu cât neastâmpărîncordat ar vrea ea să cunoască.ce crede acum popa şi preuteasa,pentruca îndată să poată eşi laportiţă să-i spună celui dintâi venit,Si parcă ar fi dorit ca popa şipreuteasa să se teamă de cele cse întâmpla sera in sat. Le dorearăul? Nu! Dar era ceva din nebunia aceea molipsitoare a vremi-lor tulburi când, instinctiv, o clasăsocială simpatizează cu cei dinclasa sa, şi dujmăneşte pe cei din

o clasă socială mai înaltă'.Preotul o trimise însă la bucătărie," şi închise uşa.

Preuteasa, abea putându-se stăpâni din plâns, începu să-i spunăcele petrecute în sat. BăeţaşulGheorghiţă avusese dreptate : DinuNatului se apucase de . .. revoluţie.

Notarul'din sat, un ovrei, fugiseodată cu jandarmii, la sosireacelui dintâi transport de demobilizaţi. Cancelaria notarială rămasepustie, dar oamenii aveau zilnic

nevoii de limpezit la primărie.Cum demobilizaţii scoaseră dinslujba şi pe primarul cel ve-chiu, şi pe casier, precum şi petoţi slujbaşii care se pricepeaula câte ceva, şi-i înlocuiră cuoameni de-ai lor, nu mai era nimeîn toată primăria care să ştie faceo scrisoare de care era nevoie.Vr'o câţiva demobilizaţi, fini de-aipărintelui, l-au rugat pe Albu,după ce au văzut că lucrurilese'ncurcă rău, să le fie el notar .Preotul a primit, ştiind că'ntr'adevăr

poate să le fie de folos. îşi aduseun ajutor/un învăţător pensionat,în cancelarie, şi lucrurile începusere "să meargă bine.

Când, satul se trezi cu Dinu Natului, numai decât două vorbe cu-trierară satul şi-1 puseră în fierbere:dela primărie nu s'au dat toţi baniipentru familiile celor duşi în războiu, şi nu s'a plăti t- nimic dinajutoarele date de ^„ţară" pentrucei demobilizaţi. El Dinu, — a văzutcu 'ochii cum s'au înpărţit într'altesate. Ai lor i-a mâncat popa şi cu

ajutorul lui din cancelarie.Ieri începu să umbe vestea şiazi, după amiazi, satul întreg, înfrunte cu Dinu, a tăbărât asupraprimăriei. Ajutorul, dascălul pensionat, a scăpat printr'o spărtură

© BCU Cluj



8 GÂNDIREA

a gardului din grădina cancelariei,fugind înainte de a-1 tăbărî mulţimea. Nime nu 1-a mai văzut de-atunci. Poporul a spart, a jefuitşi acum cancelaria e ca o casăpustie: n'are uşi, n'are fereşti.Bani n'au găsit. De-acolo au venitînaintea caselor parohiale.

Ce i-a fost dat preutesei să

audă atunci, nu mai cutează să-ispună părintelui. Acum plânge înăbuşit, plânge de ruşine, şi dedurere. E aproape de cincizeci deani preuteasa Măria, părinteleapropie şaizeci, dar amândoi, cumplâng acum încet, par nişte copii,pe care cineva i-a întristat demoarte.

Păiintele Ion Albu sosise târ.ziu,şi până când preuteasa îi povesticele întâmplate, se făcu şi maitârziu. Se apropia miezul nopţii,când printre şuerele vântulu i, se

auzi de-odată un pocnet sec, odescărcare de armă, apoi a doua,*a treia, apoi tot mai multe şi olarmă care tot se apropia, din sprebirtul satului.

Cei doi.soţi se priviră.— „Vin aici" şopti cu spaimă

preuteasa.— „Doar' nu vor fi înebunit de

tot" răspunse preotul cu o Voce ,înăsprită de-odată.

Dar larma se tot apropia şi,undeva mai departe, detunăturilede ârmâ se înmulţeau.

Preotul stânse luminarea, luă pepreuteasa de mână şi trecură într'ocameră ale cărei tereştri răspundeauîn grădină, Abea închiseră uşa şiauziră J un ţincănit de geamurisparte , şi ceva greu rostogolîndu-seîn camera din care eşiseră.

— „Ne sparg fereştile" şoptipreuteasa. „Nu trebue să-i lăsăm",şi ea voi să deschidă uşa.

— Rămâi liniştită Mărie. Las'să le spargă! zise preotul.

— Dar, omule, suntem* în caz

de iarnă şi nu se găseşte sticlănicăiri.Rând pe rând ţincăniră toate gea

murile din spre stradă. Larma sepotoli după cel din urmă zuruit desticlă spartă.

Nu peste mult Jnu* se mai auzinimic în uliţă.

111.Subprefectul, fratele părintelui

Albu, se urcă< mănios în au tomobilul care-1 aşfepta înaintea caseiparohiale. Dar când văzu, a douaoră, fereştile dinspre stradă lipitetoate cu hârtie de gazetă, se coborî şi se apropie din nou de Ceidoi soţi.

— Te rog pentru cea din urmăoară, să mă asc ul ta ţi : Lasă-i aicipe păcătoşii ăştea şi vino cu mine,

\\

REVERIE FUNEBRĂCa mâini mă pierd şi eu, curmându-mi cântul...Pri bea g, m'oiu stâ nge ' ntr' un amu rg de ghlaţă . . .Blând mă va 'nchi de groapa mea răzl eaţă —La cap mi-or plânge ploile şi vântul — —

Ca pe un tort m'a destrăma mormântul . . .Flămânde rădăcini m'or str âng e 'n br aţ ă:din morta-mi vlagă plante-or bea viaţă —setos m'a suge 'n porii săi pământul:

Cu seva lui din brazdă 'n brazdă-oiu trece — ;în spice blonde-am să răsar sub soare

Sau mă voiu face : mugur, frunză, floare . . .Cu sete voiu sorbi lumina clară,Pân 'ce răscoptul rod o să plece —Şi m'a primi pământul negru iară . . .

GEORGE VOEV113CA.

Aici nici viaţa nu ţi-o ai în siguranţă.

— Nu pot, răspunse .preotul— Şi nu te învoeşti nici să le

dau pedeapsa meritată?

— Nu!— Atunci, Dunezeu să te mai ,înţâleagă. După ce ţi s'au suit încap, nu ştiu ce crezi că vei maiputea face cu ei. Dar' îţi spun,dacă nu-i pedepsesc întâia oară,adoua oară nu voiu mai putea.

— Nici nu ţi voiu cere.Subprefectul se urcă în maşina

care începu să bubu'e şi porni,împroşcând până departe cu tină.

Trecură două săptămâni. Părintelui Albu nu-i mai zise nime ovorbă legănată; parochienii săi îl

încunjurau c'un fel de sfială; îidădeau bunăziua de departe, cuochii în pământ . Nime nu cutezacând trecea pe drum, să se uite lacasa parohială , oarbă acum. Darla biserică nu mai veneau decâtcâteva bătrâne.

Preotul îmbătrânise în câtevazile ca mai înainte în câţiva ani.Locuia cu preuteasa în odăiţa alecărei geamuri răspundeau în grădina. Slujnica, le umbla în voie,cu ochii în pământ . La patru ziledupă „revoluţia" lui Dinu, primarulfu chemat la oraş să i se plăteascăajutoarele pentru demobilizaţi.Satul intreg era acum tăcut şi ruşinat. Poate din pricina asta bărbaţii nu mai călcau pragul bise-ricei; nici chiar epitropii; nu se

aflase în sat om Care, in toiul nebuniei, să-i fi ţinut partea părintelui.

Cei doi soţi vorbeau puţin. Sufereau amândoi, dar poate sufe

rinţa era mai grea pentru preuteasa. Ea nu se putea gândi caIon Albu că poporul acesta s'aînapoiat bolnav din războiu, easimţea numai ruşinea şi desilusiadupă treizeci de ani de păstorirea soţului său în satul acesta, depăstorire atât de rodnică pentrusat, şi nu-şi putea închipui cumîl mai rabdă inima să rămânăa:ci. Dar' nu cuteza să-i zică nimic;de trei zeci de ani n'a eşit dincuvântul lui.

După două săptămâni satul

începu să fiarbă din nou. Se adunau grupuri-grupuri la primărie,pe uliţi, umpleau.birtul, şi vorbeaucu toţii de-odată, într'o larmămare. Preotul nu umbla prin satdecât când era chemat la bolnavi.Când se apropia de grupurile deoameni aceştia tăceu, îl salutaufără să-1 privească şi rămâneau înlinişte până ce preotul se depărta.De câteva ori lui Albu îi păru căbărbaţi mai în vârstă ar voi să seapropie de el, să-i spună ceva,dar' nu cutezau.

Într'o zi, de dimineaţă, începurăsă sune clopotele, trase într'odungă. Bărbaţii alergau pe uliţi,cei mai mulţi, c'o furcă, în mână,c'un topor Fugeau cu toţii cătrehotarul satului dinspre miază-zi.

© BCU Cluj



GAţJPlKEA

MtlNŢIlIn frământări* aprinse, în lupte uriaşe, 'Unind într'o sforţare puterea voastră toată, •Cotropitori, odată,Aţi spart pământul aspru, ce v'a ţinut ca 'n faşeIn carnea lui tirană, în coaja-i milenară —Şi aţi ţişnit spre cer —• revolte uimitoare —Să împietriţi pe veci, în drumul către soare . . .

Ca voi, o/munţii mei,Am' sângerat. Zadarnic, m'am opintit mereu, -Ca dintr'o strimtă ocnă, să saît oda t' din ruine . . .Să ies,

Să scap,Să fugDe piedeca-mi de humă, de-al cărnii mele jugDespotic, zilnic, slut şi-omorîtor de greu —Şi stăbătând în voe, nemărginirea oarbă,Cu sufletu-mi ce totul râvneşte să absoarbă,Să m ă, înalţ- sălbatic — statornic curcubeu —•In setea-mi de mai bine,Cu creştetul în nouri ca voi, o munţii mei ! . . . /

De-odată portiţa dela casa paro

hială fu isbită cu putere în lături,şi trei ţărani, intre cari şi primarulcel nou, întrără în curte.

Slujnica era îngrozită.— Unde e părintele?Dar ne mai aşteptând răspunsul,

cei trei porniră spre uşa odăiţeide către grădină. Preotul le eşiînainte. •

— „Părinte" zise primarul să viimimai decât cu noi. E primejdiemare. Se'ncaeră trei sate, se faceun măcel de ni se duce vestea şiumplem temniţele. '

• Toţi trei păreau îngroziţi. Preotulnu ştia nimic din ceea ce să pregătea.

— îţi spunem pe drum. Te rugăm să vii cu noi. Căruţa ne aşteaptă la primărie.

Preuteasa deschise uşa voindsâ-1 oprească. Dar când văzu hotărârea din ochii soţului său, nus^ai zise nimic."

— „Sărutăm mâna", zise primarul către preoteasă. „Ne legăm noic? nu i se va întâmpla părinteluinimic.

Preotul îşi luă pălăria şi paltonul,şi pleeă cu cei trei,

Pe drum primarul îi esplică învorbe frânte, spuse într'o mareagitare, despre ce e vorba. Satul

..lor şi încă două sate vecine, caret'qate trei se mărginesc cu moşia

fi. COTKfJŞ.

paro- baronului K. s'au învoit să împartă

ături, proprietatea între ele. Toate suntnarul lipsite de pământ. Dar trebuiau tăiate părţi după dreptate, după suflete,dup.ă pluguri, după vite. S'au alesdin fiecare sat câte o comisie. De-o

insul, săptămână se ceartă mereu nepu-iâiţei tân d isprăvi nimic; de-o săptămânăe eşi satele sunt tot mai răscolite de

veştile pe care le aduc comisiile.;ă vii in sfârşit azi. dimineaţa cei dinejdie Curmătura au eşit cu plugurile,face să-şi tae partea lor cu puterea.

ea şi E satul cel mai mare. S'a trasclopotul într'o dungă în toate trei

eotul satele şi oameni au alergat nebuni,pre- cu pe ce-au putut pune mâna .CJnii spun că încăerarea a şi în-

e ru- ceput.s aş- Cei trei ţărani erau foarte agi

taţi. Cu cât îl vedeau pe preotroind mai liniştit, cu atât le creştea în-i ho- crederea în el.i, nu — „Aşa-i dacă nu mai avem

nici un om cu carte într.e noi"-ima- spuse unul dintre ţărani." In) noi Curmătura, în Aluiş nu-i nici popăitelui nici notar,. iar la n o i . . . .

El voi să mai , spună ceva dar

onul, nu putu .încăerarea se începuse, într'ade-;ă în văr, pe când sosiră cei patru cumare căruţa la mo$ie, dar Ia ivireaSatul proetului se .potoli, şi oamenii dincare cele trei sate se adunară roată inîoşia jurul Iui. Avea dreptate părintele

fllbu ; nu erau oamenii aceştianici săjhătăci'ţi-, nicr. setetJŞr'-'-'iâe^sânge , .• ci bolnavi parcă după o' |dreptate pe rare. alţii în -a nu !e-o.puteau da, ei nu.şHO_ştiau-împărţi,..?dar pe care o voiau ifneHiătă.

'Preotul ie vorbi, îi linişti. Aleserăcomisii nouă, şf din-ziua acea,.,vreme de patru săptămâni, ion fllbu

fu tot pe drumuri:.când în Aluniş,când, în Curmăturaş, când la' oraş,când la moşia boerească cu comisiile; :' ' ' • ' • '

In sat, în câteva rânduri, DinuNatu^u mai încerca să vorbească

contra popii. Dar repede se găseaupalme care să-i astupe gura.

După o muncă şi alergare depatru săptămâni moşia se împărţi,în- deplină înţelegere între celetrei sate . • .

Iar parochienii părintelui Albu'când trec pe lângă casa cu geamuri de gazetă simt cum li setulbură firea şi li se.strică sufletul.In schimb ii umplu biserica, tot

ca'n zi de Paşti, dar adevărat; e căpărintele trebue să slujească acumpe rând şi în. Curmătura şi înAluniş: l-au rugat, aşa de multoamenii de-acolo, încât n'a : pututsă nu-i. asculte

L Agârbiceanu.

CANŢEC }Se vindecă- inima greu.Câ'n strâmtul jâcaş unda zace.

E noapte şi umbră mereu,E umbră, şi umbra nu-i placeCăci umbra o doareŞi, Doamne,-ce bine i-ar face0 rază de soare.

ECXT. PITIŞ.

© BCU Cluj



10 &ÂNDIREA

Cin Copernic al istoriei;Oswald Spengler.

La noi nu s'a scris încă nici unsingur cuvânt asupra acestui maregânditor şi istoric din Germania,în jurul căruia s'au iscat discuţiuni •atât de vehemente. In timpul războiului a apărut opera sa cu titlul:„Der Untergang des Abetidlandes",în care se profeţeşte nici mai mult,nici mai puţin decât tragică prăbuşire a apusului. Cartea e chie-

mată să revoluţioneze multe dinideile de azi; o autoritate ca Q.Simmel a mărturisit că ar fi ceamai geniala concepţie despre istorie dela Hegel încoace. Spengler însuşi crede că filozofia sa înlocuieştepunctul de vedere ptolemeic din carese privea până; acum istoria prin-tr'unul tocmai întors: e .aceeaşiinversiune copernicană cu care semândrea Kant când vorbea despreteoria cunoaşterii, — şi cu care seafişează astăzi un Einstein enunţând relativitatea timpului şi a spa

ţiului. Cum Einstein recunoaştecâţiva înaintaşi cari i au pregătitdrumul (Lorentz, Mach şi alţii), —astfel îşi are şi Spengler precursorii cari i-au netezit calea; înaintede toate Mietzsche şi Chamberlain.Punctului de vedere cronologic dincare se privea mai înainte fenomenul istorie Spengler îi substituie unul morfologic. Timpul îşipierde importanţa în favorul —eternităţii; Spengler priveşte faptele istorice oarecum sub specieaeternitatis, căutând în dosul lor

ideia platonică, fenomenul arhe-tipic, originar, fundamental, metafizic. E o nouă aplicare a metodeiîntrebuinţate de Goethe în , ştiinţele naturale. Cronologia disparefăcând loc unor sinteze mai presus de timp ; în consecinţă Spengler are îndrăzneala să afirme bunăoară că noi cei de astăzi suntem„contimporani" cu alexandrinii delasfârşitul erei clasice — prin tot felulnostru de-a fi şi de-a gândi şi prinaceeaşi soartă tragică de-a reprezenta veriga cea din urmă a unei

culturi, Adâncind evenimentelepână'n substratul lor metafizic,Spengler nu se sfieste să reintroducă ideia de „fatalitate" în istorie, noţiune care se acopere maimult cu cea a determinismului organic decât cu noţiunea de teleo-

Iogie. Faptele izoişte, cronologice,-au aproap%numaf' importanţa desimbol pentr»; ceva cu mult maiprofund,, » |tzsche diferenţia încultura anticutăţii două elementefundamentale: „apdllinicui" şi „dionisiacul" ; Spengler crează niştesinteze cu mult mai largi. Pentruel anticitatea clasică e un product

al apollinicului, iar cultura apusului a „faustescului". Apoliinicul înseamnă iubirea de măsură, logică,armonie, simetrie, mărginire ; apol-linicul dă naştere geometriei luiEuclid şi statuei lui Praxitel; faus-tescul e avântul spre infinit în micşi în mare, spre desechilibru şiiraţional ; faustescul creiază. calculul infinitezimal şi „fuga" în muzică, goticul şi barocul. In culturaapusului cei doi factori creatori adeseori se întreţes. „Faust" e luptadintre aceste două elemente ale

naturii spirituale.'Orice cultură are ca centru viu,ca focar d'namic lăuntric mitul, —şi orice cultură degenerează exte-riorizandu-se încetul cu încetul înforme de civilizaţie. Prăbuşirea clasicităţii îndeamnă pe gânditorulacesta să creadă pe temeiul uneiserii de analogii în prăbuşirea iminentă a apusului. Posibilităţile culturale ale apusului ar fi epuizateîn toate direcţiile; o singură faptăi-ar mai rămânea de săvârşit şianume o mare filosof ie a istoriei.

(Hegel credea că sistemul său degândire.e ultima etapă definitivă aistoriei, filosofiei, probabil în acelaşi fel îşi sugerează şi Spenglerideea că filosofia sa e cea din urmăfaptă culturală a apusului 1) __ Deacum vom intra într'o epocă decivilizaţie fără spirit, ^de forme şi demăiastre stăpânire a materiei, ceeacee identic cu prăbuşirea noastră. Trebuie să amintim însă că Spenglernu consideră pe Ruşi ca fii ai apusului. Cu alte cuvinte el deschidepentru Slavt încă o largă perspec

tivă de desvoltare în cadru! fiinţeilor date deja virtual.Cele înşirate până aci sunt nu

mai câteva din ideile lui Spengier.El e în deosebi un înverşunatduşman al ideii de evoluţie. „Euvăd, zice el, în locul icoanei monotone a unei istorii lineare, — omultiplicitate de culturi puternice,cari înfloresc cu putere cosmicădintr'un fond ascuns de care fiecare din ele e strâns legată încursul întregei sale dăimuiri, —culturi din tre cari fiecare impreg

nează umanităţii forma sa, dintrecari fiecare îşi are ideia sa, patimile,viaţa, voinţa, simţirea şi moarteasa." (Cităm după. Deutsche Rundschau. 1920 Iulie). — Discuţiunileîn jurul lui Spengler vor durapoate încă zeci de ani . Şi chiar

dacă profeţia cu prăbuşirea apusului nu se împlineşte nu însemnează că premisele sale nu corăs-pund adevărului. Şi chiar dacă ideile sale nu corespund adevăruluinu însemnează că opera lui Spengler nu e genială şi cu intuiţiiadânci spre nOuă orizonturi. '

LUCIAN BLAGA.

Entuziasm, dar cueconomie.

La' Cluj, trecând peste ienevo-asa şi formalista iniţiativă oficială,

• din simpla pornire o câtorva oamenide bine, s'a încercat întâia oară cusucces o minune. Sub acelaş acoperiş şi învecinate pe acelaaşi panouri, au fost adunate laolaltă ope-rile tuturor artiştiilor Ardeleni, denaţionalităţi, temperamente şi şcolivariate. Salonul de ară ArdeleanăCollegium Artisticum Transylvani-coram) a însemnat primul pas spreo visată unificare sufletească şispre nivelarea asperităţilor etnice.Presa a primit iniţiativa cu o neobicinuită însufleţire. Publicul s'aîmbulzit. Dar expoziţia se închisdupă o lună, cu 10 mii de lei di-ficit adică cu un bilanţ care va lecui

pentru totdeauna de aluzii pe iniţiatori şi pe artişti. Căci mulţimeafoarte elegantă, foarte după ultimamodă învestmântată, după ce acolindat sălile, nu s'a lăsat tentatăsă cumpere de cât 16 (citiţi şaisprezece) tablouri din cele vre'o300 expuse. Ştiţi,. — parfumurileşi ciorapii de mătase s'au scumpitatâta, încât nu mai îngădue niciunui îmbogăţit de război să şi plătească în afară de acestea, şi luxulunei pânze care să i lumineze cuo viziun colorată medioritatea interiorului împodobit cu cromolito-gravuri.

A trecut pe acolo şi d. Ministrulal Artelor. S'a a răta t încântat. Apromis că va cumpăra pentru statcâteva pânze alese — şi erauslavă domnului de unde alege.Dar promisiunea a rămas cuvântde poet. Unii artişt i, veniţi să-'şiaducă tablourile din Jcine ştie cecolţ îndepărtat al Ardealului, pentrua-şi plăti drumul la întoarcere şi-auamanetat ceasul, alţii au rămasdatori la hoteluri, cu toţii s'au vin

decat de expoziţii. ,-Povestim acestea, drept răspunspentru acei ce se întreabă de ceCollegium Artisticum Trahsylvani-corum nu a fost strămutat şi laBucureşti. O tristă experienţa pean e îndestulă, ' *

© BCU Cluj



GÂNDIREA

Falimentul democraţiilor parlamentare.

Direcţia evidentă a evoluţiei po-liticeactualea statelor, evindenţiazăexistenţa unui curent irresistibil sprea cât mai desăvârşita parlamenta-rizare şi democratizare. E o constatare banală. Imperii de vechiul tipca Rusia şi China, ca Germania,Austria şi Turcia s'au transformatîn republici democratice parlamentare, iar, în plin răsboi, chiar stateca Germania şi România şi-au accentuat şi democratizat parlamentarismul. Despre vechile sisteme nuse mai vorbeşte astăzi decât cadespre strigoi.

Ori care ne-ar fi convingerilepolitice, fie că am considera aceastăevoluţie ca un pas înainte sau căun regres faţă de tipul ideal pe careni l'am făurit, trebue să constatăm

faptul definit şi durabil, — un faptcare este de-asupra şi în afarăpuţinţ i de acţiune a Individualitate! celei mai puternice: -r Era democraţilor parlamentare şi-a atinsaproape apogeul extensiunii, iarîrrfluenţa adunărilor reprezentativeasupra guvernării statelor creştecontinuu •— cel puţin ca principiurecunoscut.

Astăzi guvernele caută să eludeze sau să exploateze principiul,să-i facă eficacitatea iluzorie, darnimeni nu mai luptă pe faţă împo

triva lui.Gigantica experienţă a. răsboiu-lui şi a anilor ,âe după război, aadus însă concluzia deplin dovedită, ca un fapt experimental ge-neralmente verificat că:

Cu toată posibilitatea crescândă aa popoarelor de a se guverna eleinşile, actele de guvernământ nu sunt mai puţin potrivnice intereselor realeale colectivităţilor guvernate: iar democraţiile moderne sunt tot atât de .prost guvernate că şi autocraţiile pe cari le-au înlocuit.

Factorii ca ri ' au condiţionat acestfaliment al democraţiei, aceastănăruire a nădejdilor frumoase aleideologilor democraţiei, trebuesccăutaţi pe de o parte în incompatibilitatea principială între ţinta nobilăce constitue idealul democraţiei şi intre mijloacele naive şi absolut inade-quate prin cari caută să şi-o atingă.Iar pe de altă parte trebue se căutaţiaceşti factori în nepregătirea totalăa elementelor umane de care democraţia se slujeşte ca să-şi exprime voinţa şi-sâ-şi exercite acti

vitatea.Ţinta expres recunoscută şi prin

cipial pusă organelor de legislaţieşi guvernământ ale democraţiilorparlamentare este strict utilitară:

Actele de guvernământ trebuesc

făcute toate numai pentru a obţinemaximul de bine şi profit pentrucomunitate. Tocmai în acest principiu şi numai în el ajutat putereade prozelitism şi fjperioritateamorală a acestui soi de guvernământ, faţă de autocraţii şi oligarchiile de oiice formă.

Care este acum complexul de

acţiuni prin care tinde sâ-şi ajungăscopul noua formă de guvernământ?Le cunoaştam în structura şi activitatea lor: Ele sunt exclusiv legislaţia şi controlul parlamentar alorr ganelor executive de tot soiul.

Schema genesei şi funcţionăriimecanismului activ al democraţieiîn naiva şi jalnica lui simplicitateeste suficientă spre a ne arătacomplecta şi principala neputinţă.

Grupuri de cetăţeni, geografi-ceşte sau fiscal limitaţi, aieg p*rinmajoritate de voturi, fără alt criteriude cât simpatia şi încrederea, unulsau mai mulţi reprezentanţi, cari,pe o perioadă de timp determinată, să decidă în numele lor,precum le va dicta conştiinţa şiprecum,îi a tăia capul.

De la început deci un mandat înalb şi un mandatar deplin irres-ponsabil!

Si acum modul de activitate:Mandatarii se adună la date

fîxe şi decid de actele de legislaţieşi de resultatele controlului exercitat. Decizia se face totdeaunaprin majoritate de voturi, mai- totdeauna prin vot secret şi totdeaunafără responsabilitatea votanţilor.

Si despre ce decid astfel adu-uările legislative? E vorba sausă prevadă cursul şi resultatele viitoare, mai mult sau mai puţin îndepărtate, ale unei măsuri importante şi neprevăzute — un război, un tratat de alianţă, un tratatcomercial, creiarea unui port, repartiţiile bugetare,etc.,etc. —, fie înfine să prevadă efectele reale aleunei măsuri legislative asupra mersului complexului organic al colec-

tivitătei de multiple voinţe, careconstitue statul. . . .A prevedea şi numai a prevedea

cursul unor fenomene complexe cunumeroşi factori activi şi variaţi.

In afară de intuiţia genială —şi parlamentarii nu sunt totdeaunaşi în majoritate genii, iar în parlament majoritatea decide; — mijlocul unic de preveziune al omului normal este pregăt irea ştiinţifică în direcţia fenomenelor al cărorcurs trebue prevăzut.

Democraţiile moderne nu cerînsă niei o pregătire şi nici unexamen de capacitate şi cunoştinţemandatarilor cari dispun în modirresponsabil de soarta lor. i re s ponsabilitatea reală şi ii limitată aparlamentelor, corraborată de ne-

îi

PRIZONIER!!Se'ntorc din ţări .îndepărtateDe pe-alt tărâm de basme şi poveşti,Purtând în ochi fiorul de mister,Păşii frumoase din alt cerŞi teama de necunoscut.Purtând în ochi reflexele din RinŞi umbre, din

Monumentale catedrale,In care mâni necunoscute împleteau[agale

Buchete mari de pietre înegrite.Purtând în ochi extaze năgrăiteCe coborau în taina serii, tristeDin mari vitralii de-ametiste..Şi-acum s'ntorc cu paşi tărăgănaţi,Cu ochii vagi şi deşteptaţiAbia din vis!Figura lor e-un palid manuscrisPe care soarta — gravă scriitoare —•Şi-a scris sentinţa ei nepieritoareŞi ultimul cuvânt.

Şi-acum se scurg bătuţi de vânt...Mantalele fluturătoare,In care epicul rezbelŞi 'nfipse ghiarele mistuitoare,Sînt vii făşii de glorios drapel.

D. KfiRNflBflTT.

pregătirea lor definitivă şi adâncă,sunt factorii falimeniului democraţiei sub forma ei actuală. — Câttimp aceşti factori vor fi activi.guvernarea va fi bogată în dezastreşi popoarele adăpate mereu de

mizerii.Vechiile oligarhii şi autocraţii,urmărind pe de o par te interesepersonale sau dinastice bine delimitate, mereu aceleaşi şi mereuvizibile, aveau un complex de clişee tradiţionale de guvernământ.Organele pe cari le însărcinau cuexecuţia erau răspunzătoare directîn faţă elementelor conducătoarecare erau în acelaşi timp şi celeinteresate. Acestea selecţionau şiutilizau cu îndestul discernământşi simţ de conservare talentele şi

genialitâţile adequate nevoilor şiscopurilor lor.Democraţiile parlamentare mo

derne şi-au închipuit * să vechileclişee de struc tură şi activitate, aleorganismului guvernamental pot fiutilizete de ^.voinţa poporului suveran" cu tot atâ t succes şi eficacitate ca de voinţa potentatuluisuveran de odinioară. Aici stă eroarea fundamentală de concepţie.

Linguşitorii noului şi îndreptăţi-tului suveran i'o cântă şi azi, tă-mâindu-i, pentru a face cea cefăceau şi linguşitorii trecuţilor potentaţi: A exploata pentru puterea,pentru interesele şi ambiţiile lor.

DAN ' RĂDULESCU'Prof. Universitar.

© BCU Cluj



12 <ŞÂM{HME4

Nimerii nu'i filozof în' tara' lui.

Un cronicar al „Vieţii Româneşti"pre umilinţa noasră, ne descopere

abia acum un geniu necunoscut.E vorba despre d. căpitan de marină Ştefan Cristescu.

Al treilea volum a! său de filozofie „Evolution des Mondes et-desf©rces" a apărut decurând la Pariscomplectând alte studii de multtipărite tot acolo, unde au stârnit,— ne spune cronicarul —• senzaţie.

De e sincer cetitorul, va mărturisi ca şi subsemnatul că deşi ceteşte pe an' trei patru sute de volume, totuşi numele Dlui' căpitanCristescu, ca şi titlurile operilor saleanterioare îi sunt necunoscute.Suntem în fata unei ignorante ingrate şi nejustificate. Trebue s'omărturisim pocăiţi. Căci cronicarul„Vieţii Româneşti"" ne' apune căsavanţi ca Richet Perrier," BranlySeailles/îl clasează pe d. Cristescuprintre cei mai mari gânditori aitimpului.

Şi noi care credem că BouţrouxBergson, Einstein, Spengler:..D. Florin la „Viaţa Românească,,

şi-a luat sarcina să spargă vălulignoranţei noastre, Cum? cităm laîntâmplare:

„D. Cristescu, inginer de construcţii navale, se ocupă în orelelibere, când nu face planuri de vapoare, cu construcţia... Universului,această navă uriaşă care pluteş'e penesfârşitul- ocean al spaţiului cu oiuţeală formidabilă".

Recenzentul nau'fragiâză astfel

de la început în „nesfârşitul spaţiual metaforelor şi îl îneacă pe d.căpitan înainte de a eşi din port.

E posibil ca d. Cristescu să fieun mare savant, ignorat în patriasa ingrată. O regretăm cu toţii.Dar decât recomandat cu*clocoti

toarele comparaţii ale Dlui Fiorin,mai fericit era să se resemneze laaprecierile lui Richet şi Seailles.

Mai departe, recenzentul ne spuneoă d. constructor nava) a clătina,•puţin şi teoriile lui Einstein. E oadevărată victorie naţională dar-

Pâcat însă că şi aceasta e comprot• misă ••.imediat de aprecie-ile recen-.zentuJui,. care se grăbeşte să-1 numească pe. d. căpitan „franctireur"a! ştiinţei, destăinuindu-ne tot odatăconfidenţial' , câ pe lângă preocupările filozofice-şi navale, Dsa se

rasa* ocupă-.cu .gimnastica,,şi ",}diri-tr'.un băeţaş. ' debil care. la..>ll.,.aniera.:predispus ftiziei;:.căpitanul -Sarvânt: a.ajuaş un adevărat atlet carea putut ri™a 35 kgr. Cu un singurbraţ şi 96 kgr. la dinamometrulforţelor cu pumnul", i

Iată ce n'o să.poată face Einsteinnici odată!

Sfârşind, d- Florin . îi mai- trageo figură de : stil şi compoziţie;,,. -«şi cum acestcăpitan este în ace-

laş. timp şi în atlet al gândirei, neputem explica uşurinţa Cu care ridică teoriile cele mai.grele şi aruncămintea cititorilor în: cele mai de-'părtate regiuni ale cugetării omeneşti».

Pariem că mintea recenzentuluirătăceşte şi acum în spaţiile interstelare. O păţesc şi „atleţii gân-tfrei"...

Mai' puţină ingratitudine. .

;i.e împlineşte o jumătate de JunăO decând ziarul . „Dacia" a făcut

dureroasa destăinuire, că .văduvalui Coşbuc,. primeşte drept recompensă naţională, o pensie de 80lei lunar. Mai puţin adică- decâtvăduva unui sergent de stradă.Ierte-ni-se brutala comparaţie. Deatunci, dacă nu ne, înşelăm, unsingur ziar — din Ardeal — a găsit de.cuviinţă, jn treacăt să atragăla rându-i atenţia dlor Miniştri deFinanţe şi de Arte. şti rea însă acăzut .ca un neînsemnat fapt divers în mijlocul atâtor evenimentesenzaţionale petrecute în culisele

politicei. In mod firesc s'a făcuttăcere, in ţara : unde Eminescu amurit cu creerul -strivit într'o casăde nebuni, văduva unui mare poetmuritoare de foame, nu ţ oate stârni compătimire. E un episod banal.Sunt atâtea alte guri' mai lacomeşi mai sgomotoase de potolit.. Darin Ardeal, sunt dacă nu ne .înşelăm, peste o sută de instituteromâneşti de credit, bănci, etc, etc,cari cu tot schimbul „dezastruos"al Coroanelor, cu toate impozitile„barbare" ale dlui , Titulescu, • fac

încă.destule afaceri pentru a hrănijurule o sumă de oamem, cari cee drept, n'au avut nici cândde-a face , cu poezia. Foamea,celei ce a fost tovarăşe lui Coşbuc,n'a.apărut nici,'unuia ca o remuş-care?: . • • ' : . , . . . - . . •• .; Win.

Ca şi în expoziţia sa de anultrecut, Octav Băncilă a venit cutoate Zarzavageria "rudimentară aunui'desăvârşit inamic al frumosului.

Şi totuşi â plecat înapoi la Iaşi,cu respectabila sumă de două sutede mii de lei, cari adăugaţ i celortrei sute de mii luaţi anul trecut,ridică la suma de . jumătate demilion averea tovarăşului, aprig

socialist—proletar fireşte— numitOctav Băncilă.Explicaţia, o scoatem doar din

cele scrise mai sus. Zarzavaturilerentează mai. bine ca ori c e . . .

Altfel nu s'ar putea admite caun pictor să facă avere dintr'opictură onestă

Octav Băncilă n'a ştiut de altfelnici odată ce va să zică o cinsteartistică, pentrucă nici- odată n'aînţeles rostul artei şi nici odată n'acăutat să se facă nki interpretulunui sâmbure de frumos, nici evi-denţiatorul unui adevăr.

Băncilă a înghi ţit.mii de chilo-grame de văpsele^ pe care le-astropşii: apoi pe chîlometri pătraţide pânză şi a lăsat întâmplăriigrija de a compune...

Nicăeri, în harababura de bâlcia lui Bănci.lă nu se mai vede omână grijulivă şi respectuoasă faţăde meşteşug măcar, dacă arta edată pe uşă afară...,

A fost odată — demult — unsingur tablou („Peticarul" delamuzeul Simu) în care Octav Băncilăa greşit, şi-a făcut o lucrare bună...

încolo, potop de zugrăveli... fărăarmonie, fără desen, fără consistenţă

întrebat odată de un pictor asupracelui mai bun ustensil de pusculoarea pe tablou, marele nostruQrigorescu a răspuns:

— Pune-o nenişorule şi Cu toculcizmei ! — numai, s'o pui pe ceacare trebue...

Şi Octav Băncilă şi-a găsit liniasa de conduită pictoricească...

Pune culoarea cu tocul cismei...A uitat însă — $i a uitat definitiv—că e nevoe să pună culoarea caretrebuie...

VICTOR ION POPfl

© BCU Cluj



14 GÂNDIREA

MIHAIL KOGALNICEAMii mimmu mmPOPULARE

— Fragment dintr'un. studiu sub tipar.—

Care scriitor, din trinitatea delaDacia Literară,— Negruţi, filecsan-dri, Kogălniceanu, — a descoperitpoezia populară? Cui îi revinemeritul istoric?

Negruţi, până la contactul cuKogălniceanu, adică până la 1840,când a apărut articolul prozatorului în Dacia Literară: „scene pitoreşti din obiceiurile Moldovei: Cântece populare a Moldovei", nu avorbit despre poezia populară, deşiputuse să o facă, atunci când ştimcă ţinuse condeiul în mână încădela 1823 şi când începe să devinăliterator public la 1833.

Mlecsandri veni în tară, dela Paris,la sfârşitul anului 1839, după Ceîncercase poezia în limba franceză

(Versuri franceze scrie şi la- 1841!)Cea mai aproape de literatura românească, din încercările lui franceze, — deşi aşa de depărtată deidealul naţionalizator al lui Kogălniceanu! •— ar fi fost, numaiprintr'un personagiu, o poezie încare era vorba de-o româncă răpităspre'Crimeea de un han.

flsache, care avusese o colecţiede poezii populare, nu Ie valorificase în destul, pentru că, dacă nua publicat din ele până la 1827,când au ars într'un inecendiu, întrebarea este: de ce nu a mai revenit asupra lor ulterior, când de-abeâ după această dată, devineliterator public militant?

| = = • — - ^ = =

petrolului, despre moartea unu'academician, despre sistemul luiSpengler, despre monopolul sării,despre mortalitatea infantilă, despre pământ, soare, lună şi tot cese poate petrece sub pământ şideasupra pământului. Iar fiindcăacestea toate nu vor părea îndestule nesăţiosului Moloch, i-şe va maicere să dea lectorului pentru pre

ţul celor -cincizeci de centimeşi câteva pagini „umanitare, creştineşti şi primăvăratece".

Se întoarse ia masă, şterse primul cuvânt şi începu din nou:

„Directorul Gazetei, păru că sfârşeşte.' Răsfoi vraful de scrisori încădesfăcute, căutând ceva. flpoi amin-tindu-şi deodată :- >

—' fi uitam... Pentru suplimentulde Paşte..."

Penija scârţia în noapte ca ronţăitul măîunt al unui şoarece harnic. Din când în cândjsurădea, în

torcând foMe. Insfârşit" găsise.Peste două zile, l'au dat afară.

Nu avea contract tip.C. Robul.

Când au venit în tară, mai în-tăiu filecu Russo, la sfârşitul anului 1838, şi apoj la un an, filecsan-dri, îj găse/a p<f%ogălniceanu acasă,familarizat cuSproblemele literareşi mai ales cu programul naţionalformulat, pe care am văzut că înIanuarie 1839, mergea la Bucureştidin laşi, să-l arate şi poetului Gri-gore filecsandrescu. Dar mai alesîl găseO şi cu o mică activitateliterară, începută la Alăuta Românească, unde lansase primul săumanifest iiterar, care manifestaseîn luna Iulie 1838, convingereanecesitatei de a ne cunoaşte istoria,„obiceiurile, aşezămenturile patriei"etc. Dar numai cu atât le eraînnaintaş Kogălniceanu? Să întrămpuţin în amănunte.

Mihail Kogălniceanu, auzise demic copil baladele populare, fie lamoşia părintească, fie la laşi. Leauzise şi ceilalţi scriitori; insă el

avu ocazia să Ie valorifice, pe carenu au avut-o şi ceilalţi, filecsandriîn Franţa scrie versuri franceze, fi.Russo a părăsit Basarabia foartede mic, nu Ia 1828. cum au afirmatunii biografi, ci mai înnainte, pentru că la 1822 tatăl său se afla laViena, unde negocia pentru Basarabia, cum am arătat altădată. *)La 182*2 fiiecsandru Russo, copilde 5 ani,- dacă* admitem ca dată anaşterei 1817, era mutat de-acasăsau în Moldova sau călătorea cutatăl, care-1 duse Ia un institut din

Elveţia.F\.

Russo, a avut ca substratsufletesc, decorul nata', întietatepsihologică faţă de ceilalţi scriitori„orăşeni", al unui „sat frumos,răschirat între grădini şi copaci,pe o vale a codrilor Bacului, cuun păr mare în mijloc"; dar apierdut contactul de mic copil cuţara, aşa că până târziu, dupăce se înnapoiase din străină tate,scrie numai în limba franceză.

In schimb, Kogălniceanu arecontact literar cu Moldova, se interesează de toate publicaţiile, când

era la studii în Franja şi Germania,după cum am arătat • face apeldin străinătate la colecţiile de cronicari de-acasă şi asistă la valorificarea ştiinţifică a folclorului, înGermania, unde Cunoştea, dupăcum mărturiseşte în schiţa despreistoria Iiteraturei române, faima IuiVuc Stefanovici. încă din 8 Aprilie1836, cere surorilor printr'o scrisoare,trimisă din Berlin, balada Moartealui Ghica Vodă, iar în scrisoareadela 13 Octombrie, roagă pe vărullui să-i trimită poezia Luarea Ho-tinalui, „ainsi que d'autres chosesde ce'genre". Cererile lui Kogălniceanu dovedesc cunoştinţa pe

*) Viaţa lui Alecsandu Russo in Neamul Românesc Literar, 1912, n-rele 43'44.

care o avea despre literatura populară, înnainte de 1834, când aplecat din Moldova Ia studii înstrăinătate, flcurn ie colecţiona prinintermediul vărului şi surorilor sale,în vederea schiţei Roihanische ader Wallachische Sprache und Literatur,care era scrisă în 1836, de vremece apare în Ianuarie 1837, la Berlin, într'o publicaţie mare. Kogălniceanu scrie în această schiţă,dupăce a făcut istoria iiteratureiromâneşti vechi şi contemporane:

„Dar. ceea ce este sâmburiiepoezie noastre, sunt baladele şicântecele populare. Sunt unele dintre ele care ar onora pe cel maibun poet, iar cele mai Interesantesunt următoarele: Moartea lui Han-gerliu, domnul Munteniei, CucerireaCetăţei Hotinului, Moartea lui Ghica,domnul Moldovei şi altele1) ". It

Iar după ce face un citat străin; înfavoarea poeziei populare române,

mai adoagă:„Aici mai trebue de adăogat căse mai află şi poezii istorice, despre diferiţi domni ,şi haiduci români, ca despre îamandi, Bujor,fiul româncei şi altele".

Lui Kogălniceanu pe lângă că îiera cunoscut, întrebuinţa şi pentrupoezia populară română, termenulgerman Volkslied.

fişa, dar încă dela 1836, cu doiani înnainte de a veni Russo înţară şi cu patru ani înnainte de ase începe curentul favorabil poeziei

populare, Kogă!niceanu_era convins,nu numai dre~7rxnmsetea, dar şi deimportanţa ei în universalul studiua! folclorului. •— El este cel dintăiuscriitor român, care consacră poezieipopulare, importanţa şi dreptul laun capitol, in istoria noastră literară.

RADU DRflGNEfi

1) Kogăl niceanu înţelege greşit prin„poezia ncţionajă", poeziile populare caşi poeziile făcute de un autor anumit, caStihurile asupra lui Ghica ,Vodă', carenu sunt din popor , ci sun t scrise decineva din clasa cultă. Kogălniceanuînsă-şi a atribuit mai târziu această poezielui Enache Kogălniceanu, greşit, cum aarătat dl. N. lorga în Istoria LiteratureiRomâneşti în v.-XVIII. La 1837 el nudeos ebea poezia po pular ă de aşa zisă

poezie cultă, deos ebir e pe care o faceînsă în conspe ctul un ei conferinţe desp reistoria- literatu rei româneş ti, scrisă între1844—1846, care se păstrează la AcademiaRomână (Manuscrisul Noi 1176, filele258-266.)

© BCU Cluj



GÂNDIREA 15

Literaturade după războiuCaracterul ei şi consecinţelece determină. încercare rezu

mativă pentru un studiucritic mai vast.

Literatura de după războiu apreocupat şi va preocupa încă multcercurile intelectuale din toate ţărilecu civilizaţia trecută prin purgati-tranşeelor. Nu e vorba de litera-

' tura care a inundat vitrinele librăriilor cu note şi impresii, îndatăce „demobilizaţii" au putut schimbasabia în peniţă şi prichiciul şanţurilor strâmbe cu o masă de scris.Literatura de după războiu înseamnă o întreagă epocă literară,iar preocuparea ce o stârneş te ejustificată de noua îndrumare ceva lua gândirea omenească . înaceastă epocă unică în istoria încercatei noastre planete.

Literaturile bătrâne ale civilizaţieiapusene înregistrează o fază de_

evoiuţie mai mult. Ideia fraternităţii şi egalităţii sociale, . atât deschilod realizată de generoşii de la1790, capătă o simţitoare întregireîn urma războiului. Evoluţia socialăoferă material nou literaturei; îndrumarea ce ea va căpăta, e condiţionată «de împrejurările speci-

*fice fiecărei ţări în par te, cu înrudiri numai în ceea ce priveşte ideilegenerale ale timpului. Nu ne vompierde în consideraţii prea adânci.Ele alungă cititorul dela pirmelerânduri. . Ne vom întoarce însă la.

procesul ce sepetrece sub ochii noştriNu se poate să nu ne-intereseze.Până la 1830 de o literatură

românească propriu zisă nici nuse poate vorbi. Abia de 60 de anifigurăm ca stat pe harta Europei,având o viaţă socială care s3-şisuporte fără jenă numele. Războiulhotărniceşte dar aproape o sută deani de evoluţie a unei literaturiprimare. .

In aceşti o sută de ani de evoluţieliterară, ani făcut salturi uimitoare.Trei generaţii de literaţi s'au isto

vit luptând cu o societate pripitalcătuită, o societate încomplectăşi bolnavă; trei generaţii de maritalente s'au sacrificat pentru a necreia un trecut şi o t radiţ ie literară ; trei generaţii au făcut sfor-

ţâri uriaşe pentru a ne pune înrând cu literaturile tichnit evoluateale apusului. E o trudă» pe careo uităm prea iute. M *>

Această sTlnţă de şcolar întârziat e un fenomen unic în istoriaculturelor omeneşti. După o sutăde ani de evoluţie, avem o literatură care a îmbrăţişat toate genurile poetice în opere de netăgăduităvaloare, proză remarcabilă în nuvelă, schiţe, povestiri, şi câtevaonorabile încercări de roman şiteatru.*)

Cu această bogată zestre intrămîn epoca ce ne deschide un nouorizont. Românismul, totalizat îngraniţele sale • etnice, nu va maiîntâmpina nici o piedecă în desvol-farea însuşirilor sale fireşti —• forţele de producţie s'au întregit; prefacerile ce se operează în vedereaviitoarelor aşezări, vor creia o viaţăsocială solid alciuită, complectă,care să ofere un mai bogat şi maivariat material literar. Drept primăconsecinţă aşteptăm apariţia romanului ca gen constat în 'literaturaromânească.

Mişcarea ltfeYară din ultimii doiani, e carac terizată prin numărulprodigios de romane apărute.Foarte adevărat că multe din elenusînt mai bune ca cele produse înepoca de evoluţie, dar prea sîntemaproape de ea şi în vâltoarea prefacerii, pentru a pretinde mai mult.

Romanulcere scriitorului studiuşi progresivitate. Majoritatea'romanelor publicate după războiu aducîri literatură nume noui, Saltul enefiresc. Trecerea prin schiţă şinuvelă, ca etapă evolutivă, e necesară, cu atât mai mult câtmediul sociai nu este încă stratificat, ficeste gânduri ni-au fost provocate de cele câteva talente realedar prea fragede, cari s'au hazardat ; — nu ne putem ocupa însăde beţia de cuvinte a dadaiştilorşi nici de diletantismul bizantolo-gilor cu catedră de arheologie,plimbaţi în excursie de amuzamentla Paris , în timp ce Mărăşeştii şitifosul exanternatic sfârtecau rândurile celui din urmă tineret.

Remarcăm totuşi tendinţa şi nemulţumim cu numărul.

*

Apariţia romanului ar fi însă odesăvârşire şi nu o îndrumare. Pece căi va merge literatura în nouăepocă ce ne deschide războiul, rămâne de văzut însă mai tâ rziuLipsa şcolilor literare "cari să de-

'*)• Excepţie face romanul lui N.-Filimon „Ciocoii vechi şi, noui", primeleromane ale Dlui Zamfirescu si teatrullui Caragiali, cari reprezentând un realmoment social, pot figura în literatura ' prin propria lor voioare, nu cit caracterdocumentar ca alte „opere".

termine curente, e una din principalele piedeci ce se opun pronosticării ; prezenţa bisericuţelorcari anchilozează producţia şi nimiceşte talentele, •' ar fi o a doua.Dar cea mai de. seamă greutaterezidă în totala lipsă de orientare a întregei noastre mişcări literare. Trecând la poezie înregis-*trăm dn noianul de manifestăridisparate, succesul realizat de nouişi puternice talente prin recunoaşterea şi încetăţenirea versului liber,atât de hulit până în preajma războiului.- E un succes care nu poateiămâne fără urmări pentru îndrumarea literaturei noastre.

Curentele de idei cari vânturăEuropa au găsit teren prielnic înRomânia. Dorinţa de prefaceri emanifestarea tuturorclaselorsociale.Progresul nu mai e apanajul câtorvaentuziaşti stingheri. Aceste idei auprins a se încrusta statornic pe fondul ideologiei româneşti, înlesnindînţelegerea poeziei noui, ca produsal âspiraţîunilor generale. Ceea cee de observat e că versul liber nue o şcoală care să reprezinte un• f urent hotărât de gândire şi simţire,ci o formă, un mijlo,-, de exteriorizare.Talentele ivite după războiu, suntmahifestaţiuni asemănătoare nu-,mai ca manieră, dar profund deo-s'ebite ca fond — sunt individualităţi. Opera lor e născută dintr'o,impulzie interna, nu mai e fructulexotismului, flm putea presupunedeci că mergem cătră un individualism literar, ceea ce nu credem încăcu desăvârşire posibil în prea tânăranoastră literatură. Grupările se voralcătui pe măsură ce.sfera de producţie se va lărgi, şi afinităţile sevor pronunţa, ftbia atunci sevaproduce îndrumarea definitivă. Dinlupta care se va da fără îndoialăîntre grupări.le literare credincioasetradiţiei şi cele noi; cele cari vorînvinge, vor influenţa " atmosferaliterară a viitorului. Vor însemnăo piatră la răscruce de drum. Pânăla .această victorie, a unora orialtora, vom asista Ia lupta ce sepregăteşte. Va fi neertătoare. Tinereţea nu cruţa. Iar ; mişcarea carestrăbate tot sufletul Europei va' fide partea tinerilor. Dispariţia dinviaţă a celor din' urmă mari talente poetice ale literaturei dinaintearăzboiu, ne îndreptăţeşte să credemcă lupta nu va fi nici aprigă, nicide lungă durată.

0.1. 'Cuca..

© BCU Cluj



16 GÂNDIREA

LUCIAN BLAGA. — Paşii pro-/*?/«/«/.--Versuri.— Ed. "Ardealul",Cluj. — Pre{ul 12 lei.

Începuturile tânărului poet Ardeleannu au cunoscnt amărăciunea îndoelilor.La apariţia celor două volume, tipăriteîn 1919 la Sibiu, critica printr'o excepţieunică în ţara Românească, s'a grăbit sărecun oască însfârşit un poet întrade vârnou, cu noutatea interioară; nu ciugulitădin bizareriile inovaţilor poetice din occident, Această unanim ă bună primi re, erăsplătită din belşug de noul volum alpoetului. Lucian Blaga nu ne aduce nicio d esamăgire. Poezia sa evoluiază robust

ca un fruct care îsi soarbe viaţa prin ră- 'dăcini sănătoase. Ea îşi deschide singură-pentru viitor; toate prespectivele îngăduite . Poezia cea nouă, suferia la noi dedouă păcate capitale. Originalitatea multtrâmbiţată, era până acum de fapt o simplă valută străină, introdusă de pestefrontiere prin fraudă. Iar gândi rea abs entăera înlocuită prin muzicalitate, sonoritateşi o supra bunde nţă de imagini adeseaartificială, întotdeuna căutată cu trudă înafară de optica comună. Tinerei poet! s'auscutura t de preocupările singularităţilorde sintaxă^ şi vocobular, şi au- reuş it să -ascu ndă înlăuntrul versului un miez degândir e. Printre aceştia Lucian Blaga senumără între cei mai de frunte. Clocotulinterior plesneşte pojghiţa versului, fra

gilă, după cum trecătorul sau trup „eprea strâmt pentru straşnicul suflet, ce-1poartă " De aceia critica deprins*? să eti-cheeZe şi să clasifice fiecare autor-în-tr'un saltăras, cu fişele sale poetice speciale, va ezita n edum erită . Lucian Blaganu poate fi încarcerat în nici una din \ celulele numerotate până acum.

Spaţiul restrâns, ne interzice la aceastî rubrică pur informativă să docume ntă mîn măsura în care s'ar cuveni, rara plăcere pe care ne-a procurat-o lectura celui de al treilea volum al poetului..

•Evofearea străvech iului zeu al tiner eţiiPan, orb, Ia gura somnoroaselor peşteripipăind mugurii ramurilor şi 'ncăpsorulmeilor „corniţele sub năstureii moi de

lân ă", — strecoară în suflet o tristă şipăgână poesie de primăvară.„Picurii de rouă-s mari şi calzi,Corniţe'e mijesc,iar mugurii sunt plini . . ,-.'. . Să fie primăvară ?

Evocaţii ca acestea abundă. Dar viersul îndrăzneţ, aspru, expresionist, înadins •

4 primitiv, şi indisciplinat, va înspăimântacritica oficioasă car e s'a grăbit să-1 ado ptepe Blaga cu entus iasm dela primele volume. Evoluţia fireasca îl îndepărtează-dela codul poetic al acestora. Unii maisinceri îl ,yqr mustra, cum, au- şi inceputCei mai mulţi, făţarnic, se vor sili să-1laude, pentru a savura apoi acasă la ei,departe de ochii indiscreţi, ţăcăneala desilabe a Dlui Mircea Rădulescude o pildă,car esuncf atât de armonios pentru urechilevătuite.

Paşii profetului, duc pe drumuri preanebătute, pentru a nu simţi datoria sărevenim. — c. p.

,-~"is—

D.D.PATRAŞCANU. — DomnuNae. — Ed. H. Steinberg & fiu,Buc. — 14 lei.

Alături de A admirabilă paginăde impresii pblvocate de ocupareaBucureştilor, schiţele din vremeabcupafiei ' s înt o şarje plină devervă şi spirit — câteodată chiarrăutate —- la adresa războinicilordin vremea neutralizăţii şi nemer

nicilor din timpul războiului.Domnul Patraşcanu are patimaşarjei, aşa precum o are un pr^abun şi smereinic cazac. înşfăcat decoama sburlită . a fugarului, dl.Patraşranu se avântă în domnulMae, pe stradă, şi acasă, face nevinovate victime din Papa Trăsnea,Mme Calfayani, născută Mânzoc-, şiGoga Tăsică, pentru ca apoi, fărămilă să schiţeze arabescuri cu vârful săbiei pe epiderma fină şi cuîngrijire parfumată a, căpitanuluiPontbriant sau Dlui Victor Anto-

nescu,In urmă, degajat de imaginarulinamic, descăleca, priponeşte calulîn sabia «înfiptă în pământul reavăn al câmpului, şi se întinde liniştit la umbra mişcătoare a bidiviului. — Cum însă D-sa e un sufletfoarte complex, îl apucă aşa deodată o adâncă amărăciune, valuride simţire omenească îi îneacăsufletul şi scena din ocupareaBucureştiilor îi sgudue fiinţa, pentrua găsi o melancolică şi resemnatăliniştire în amintirea • laşilor copi

lăriei şi ai tinereţii.— Dar ce înseamnă, mă rog,această slăbiciune femeiască! îşizice deoda'ă supărat, şi smulgândarma reia şarja tot aşa de aDrigcum o începuse.

Dl Pătrăşcanu e un incorigibil!

^ E. REBREANU. - Catastrofa. —Ed. Viata Românească, Buc. —12 lei.

Un volum de trei nuvele e oraritate în literatura românească.Dl. Rebreanu, care are o onora

bilă încercare de roman în 1920,simte necesitatea revenirei la nuvelă. — Dsa ar folosi tot atâ t demult dacă această necesi tate s'arîndrepta şi "către sintaxă.

Nuvelele Dsale nu sînt lipsite devaloare „Catastrofa" şi „Itic Strul,dezertor" ar fi putut avea o bunăreuşită cu ceva mai mult controlal gradaţiilor şi desnodămintelor„Hora Morţii" e o simplă naraţiune,destul de romantică. Dorinţa dea produce efect — cabotinaj lite<rar — îl face să treacă fără pudoare

peste cele mai elementare cunos*t<nţe ale balisticei. Se ştie aproapede toată lumea că armele modernestrăbat şapte oameni. In „HoraMoţii" Haramu moare împuşî^lt

în spatele Iui Boroiu, pentru a dasatisfacţie cetitorului cu justiţiadivină.

Repetăm, sintaxa, şi puţin Control n'ar strica Dlui Rebreanu, \ căruia talentul nu-i lipseşte.

/. AGARBICEANU — Trăsuricaverde — Cartea Românească, Bucureşti. — 14 lei.

Volumul de povestiri proaspătieşit pana distinsului prozator ardelean, în mod firesc, nu aduce înliteratură nimic nou. Dl Agârbiceanuurmează liniştit o cale apucată.Cunoscător al sufletului omenescdsa adună conştiincios materialuluman al unei epopei ce se desfăşură crâmpoţit. Fiecare bucată eo mică dramă, din care foarteadeseori conflictul e sguduitor.Trăsurica verde, Vecinica, MoşIliuţ etc. sunt fiecare în parte omică lume cu ale sale măruntepatimi, dureri şi bucurii. Stilul

. curgător Ie învălue cu deopotrivăde iertătoare simpatie.

/. AGARBICEANU — Ceasuri deseară — Cartea Românească , Bucureşti. — 10 Lei.

Reputaţia literară bine stabilităi-a îngăduit dlui Agârbiceanu săabordeze şi genul dificil al poemeiîn proză. încercarea poate ar ficerut o mai stăruitoare inzîstentă.DI. Agârbiceanu trece iute pestemomente care ne emoţionează.E un gen, în care nu şi-a spus

încă cuvântul din Urmă, — şi etocmai acela dela care aşteptămpagini mai preţioase.

RADU ROSETTI — Poveşti moldoveneşti. —• Ed. „Viaţa Românească", laşi. — 12 lei. - •

Bătrânul boer moldovean revinela literatură după câţiva ani detăcere. Poveştile moldoveneşti suntadmirabile pagini de istorie socialădin trecutul Moldovei. Povestireacaldă, vioaie, cu o coloratură specifică moldoveanului, povestitor

prin temperament, ia proporţii dedramă de cel mai omenesc conflict în mâna dibace a dlui Rosetti.(Lepădarea de lege). Aproape toatesunt întâmplări trăite, de autorsau de- alţii (părintele Zosim,), şitransmise din generaţie în generaţie. Aceste povestiri; înbogătiteprin transmisiune, formau deliciullungilor seri de iarnă, în patriarhalele curţi boereşti ale Moldovei dealtă dată. in această atmosferă atrăit cel ce a îmbogăţit literaturaprin fixarea lor în cadrul rigid alşpaltului.

C. STERE. — In literatură. Editura Viaţa Românească ne puneîn cunoştinţă cu activitatea literară

\

© BCU Cluj



GÂNDlEăA.

dlui Stere, care e destul de bo-aată. Dl Stere, om de o vastăcultură europeană, a avut strânse• pături cu literatura româneascăla a cărei desăvârşire nu a contribuit cu puţin, atât ca directorcât şi colaborator al Vieţii Româneşti. Această activitate se întrerupe brusc în preajma marelui

războiu mondial. C. Şărcăleanu —pseudonimul sub care au apărutîn Evenimentul literar şi ViaţaRomânească schiţele adunate învolumul de care vorbim — dispare,pentru a,face loc omului politic.Dispariţia a fost definitivă, iarastăzi dl Stere îşi reclamă drepturile asupra operii dispărutului.

O apreciere asuprajschiţelor impresioniste din volumul de faţă ar.fi riscată. Cine a cunoscut activitatea literară a dlui Stere a ştiutdemult să preţuiască, aşa cum

trebue, contribuţiile cu atâta îngrijire ascunse sub un pseudnimtransparent numai pentru prieteni.Având avantajul să fie cunoscătoral limbei ruseşti, pe lângă familiarizarea cu limbile moderne apusene, cu o erudiţie cum puţine îipot echivala în România, aprecierile sale asupra lui Tolstoi, Ibsenşi Oscar Wilde sunt superioare înceea ce priveşte primul, şi cel puţintot aşa de valoroase pentru ceilalţidoi mari gânditori şi artişti, — oricăror aprecieri apusene. Schiţeledlui Stere ne îmbogăţesc litera

tura cu un material extrem depreţios — păcat' însă că aşa deredus — şi înlesnesc celor ce nuse pot alimenta din literaturastrăină, să-şi complecteze cunoştinţele.

O observa ţie: din cele şapteschiţe ale volumului, trei privescliteratura română, iar din acesteadouă se ocupă cu poezia luiCoşbuc şi Goga.i E o preferinţăsau o simplă întâmplare?

Dl Stere a avut mari neplăceripolitice.

Victimă a unei politice care adat faliment, victimă a temperamentului său rigid şi septentrionalşi mai ales victimă a unei intrigipolitice care l'a costat 3 ani deamărât surghiun, dsa se întoarcevictorios din Basarabia unde acrescut şi pentru care a luptat întotdeauna dârz. Dar reîntorsul nupoate fi primit cu bucurie de cătremulţi: e o forţă care jenează.Campania reîncepe. Vechiul aparatde denigrare personală e pus înf _nc_ţie. Dl Stere, adversarul, e

trădător de neam pentrucă a făcutgreşeUpo'litiCe. — Noi nu o credem. C W dintre bărbaţii noştripolitici n\i e tratat în acelaş felcând luptaN.de principii şi idei nudă roade! \

Dl Stere e în Parlament şi seapără. Dar apărarea e pentru ceipuţini, cari dacă nm cred în vinovăţia materială a |rcufpatului, autot interesul să: îrttreţie în masseignorarea adevărului. Aproape înacelaş timp apare volumul de faţă.Cine va ceti paginele scrise despreCoşbuc şi mai ales despre dl Qoga

va înţelege că omul care a scrisacele rânduri, acum cincisprezeceani, poate fi capabil de un calculpolitic greşit, dar nu de o trădare.

Dacă pentru acest lucru s'a făcut înmormântarea definitivă a luiC. Şărcăleanu, bine s'a făcut.„Viaţa Românească" ar mai puteasă ne dea în acest scop şi paginile de impresii de călătorie înArdeal ale aceluiaş C. Stere, atâtde nefericit pentru moment inpolitică, dar atât de preţios în literatură.

Cerem ertare că am depăşit cumult spaţiul unei modeste recenzii.Chestiunea e de-o prea mare importanţă şi nu priveşte numaicazul Stere. 6 vie reacţ iune pornită contra sistemului de calom-niare trebue să se pro dută dintoate părţile, pentru a întră purificaţi şi din punctul de vedere aleticei sociale, în grandioasa eră cese deschide românismului. D. I. C.

AND RE AS LATZKO,—- Oameniiîn războiu, traducere de AdonisPopov. — Ed-. Viaţa Românească,Iaşi. — 8 lei.

Scriitor obscur până după războiu, fostul colaborator neînsemnat al revistei germane „Jugend",Andreas Latzko, e astăzi cea maî'vie figură a literaturei inspirată debarbaria civilizată a războiului.

Pentru cei ce aveau încă naivitatea să mai discute reabilitareaepopeei eroice, cartea exilatuluiungur de astăzi, este o lecţia definitivă. Totala lipsă de morală amijloacelor moderne de luptă, câtşi nerespectarea fiinţei omeneşti,după două mii de ani de practicăa sublimei morale creştine, a produs profundă revoltă în sufletelefiinţelor alese.

, ; . . . . Eu ştiu că va veni o zi când toată lumea va gândi ca mine..."zice cu îndrezneală admirabilăAndreas Latzko, deschizând procesminciunei în care ne bălăcim.

Cine a simţit umilirea turmeidusă la abator, cine a simţitdurerea neputinţei şi scârba oribilului măcel în massă va trebui săgândească la fel cu Latzko, chiar

dacă ar fi „cândva, mai târziu".Cartea tre bue cetite. O scurtărecensie nu poate cristaliza înspaţiul său restrâns, complexul deemoţii şi. desnădăjduitul .humanita-rism care palpită în fiecare pagină.

17

Viata Românească (No. 3 AnulXIII) Revista ieşeană, — singuranoastră publicaţie lunară care maipăstrează contact real cu cititorii,ne aduce ca întotdeuna o cronicăbogată, dar târzie. Un nume necunoscut: Lucia Mantu semneazăcâteva pagini de proză fraged in-'spirată şi tr ata te cu o ştiinţă a scri

sului neobicinuită la un începător.„Coada lui Tărcuş" şi „Busuiocul"disoneazâ alături de mediocritateafâră început şi fără sfârşit a prozei iscălite de d. Tudor Parnfile,bunăoară.

I. Slavici, continuă o serie deamintiri despre Eminescu, din carefragmente, arh întâlnit risipite în diferite reviste sau ziare. Documenrateşi îndrăzneţe consideraţiuni asupraproblemei indemnităţii de război,aduce d. D. Suchianu. Prof. Dr.Parhon, reia mult desbătuta pro

blemă a bătrâneţe! şi tratamentului ei, popularizata in marele publicdupă senzaţionalele experienţe alelui Steinach şi Voronoff. Încă odatădistinsul profesor dela laşi, seplângecu acest prilej de sgârcenia Stătului şi a iniţiativei particulare, carenu înţelege să contribue la -reiareaunui Institut de Biologie. Ne esteîncă vie în minte amintirea dureroasei mărturisiri a aceluiaşi savant, în aceiaşi revistă, anul trecut;când povestind toate zădărniciteintervenţii pentru a obţine un câtde slab ajutor la înfiinţarea unuiastfel de laborator de studii pe lângăSpitalul Socola ne spunea cuma fost ţinut la uşa Ministerului deInstrucţie ca un simplu postulant.Se găsesc milioane pentru mieiiviagi în'străinâtate, pentru tot soiulde budgetivori. — pentru laboratorul unui savant cu reputaţie dincolo de hotarele ţării, statul devine .deodată avar şi circumspect . D. Za-borovschi expune teoriile originale •ale lui Spengler, despre care sevorbeşte şi în numărul nostru defată. Recenzii şi cronici abundente.

De ce însă atât de puţin se vorbeşte despre mişcarea intelectualaromânească/ despre cărţile şi revis- ^tele româneşti, despre expoziţiilede artă româneşti, despre teatrulromânesc ?

IDEEA EUROPEANĂ îl Aprilie 1921, Nrul din urmă al revisteibucureştene începe publicarea diferitelor răspunsuri la anchetainternaţională asupra naţionalismului şi umanitarismului. Avemde a face cu variantele aeeluiaş

răspuns simplu, lipsit de orice dialectică, adânc înrădăcinat în conştiinţa sufletelor nobile de pretutindeni. Pe Barbusse îl vedem alături de Wundt, pe Boutroux alături de Borgese — şi cetind rân-

© BCU Cluj

http://luptan.de/

http://luptan.de/

http://luptan.de/



18 GÂNDIREA

durile lor ne rămâne în suflet oadâncă părere de rău că nu eifac politica lumii. — O notiţă la»Fapte şi re"euzii« anunţă, că distinsul scriitor M. Beza va {ine înMaiu o serie de conferinţe despreliteratura engleză la universitateadin Cluj,

CUVÂNTUL LIBER, 16 Aprilie1921. Revista, despre care nu ştiamdece şi pentru cine apare s'a îmbunătăţ it simţitor în timpul dinurmă. Dl Emanoi! Bucuţa publirăo poezie „Decor" cu strofe caac east a: „Fete prin tufiş ascundrâsuri ucigaşe, pâlcuri albe, case'nfund, prevestesc oraşe" De-un deosebit interes sunt îndeosebi informaţiile şi însemnările desprem şcarea literară. Intre altele celecâteva rânduri, cari rezolvă problema dispariţiei epopeei din lite

ratura universală de astăzi: „Epo-peia e de fapt, un complex degenuri literare, care s'au despărţitcreându-şi o viaţă aparte fiecare.

: TRANSIL MANIA, Februarie 1921.Revista dela Sibiiu se prezintă cumult mai bine decât acum câtevaluni. Harnicul secretar al „Asocia-ţiunii" va şti cu timpul să aleagămai hotărât materialul ce i se vatrimite spre publicare. Nu putemtrece cu vederea articolul despreproblemele noastre arheologice al

dlui Vasile Pârvan şi-apoi consideraţiile asupra filosofiei de dl MarinStefănescu. Numai în poezie artrebui dl Georgescu să-şi găseascăcolaboratori mai — proaspeţi.„Carmina veris" nu mai merg în1921. .

OSTLAND, Nr. 10 Februarie1921.Se ştie că „Ostland" e cea mai •bună revistă a germanilor dela noi.Nrul din urmă publică între alteleun dialog asupra „expresionismului"scris de Egon Hajek, simpaticul şi

talentatul poet braşovean. Dl EgonHajek, deşi stă sub influenţa formalismului estetic al lui ŞtefanGeorge, nu e străin nici de puternica şi bărbătească mişcare expresionistă, care* a cucerit aproape toa tesufletele tinere şi dornice de-olume nouă ale Germaniei. Intr'unalt articol dl Dr. Victor Roth, alesmai zilele trecute doctor de onoareal facultăţii teologice din Viena,face o interesantă dare de seamăasupra cercetărilor de până aziasupra artei, săseşti din Ardeal.

Restul revistei cuprinde informaţiiculturale.

DEUTSCHE RUNDSCHAU,April 1921. Cunoscuta revistă germană aduce un studiu asupra cul

turii franceze şi ge rmane — deKarl Toth. Cu oareşi care tendinţănu tocmai binevoitoare se Spunecă culturi fiP|Aceză ar însemnăcultivarea „felfieninului", iar ceagermană >a „bărbătescului" dinspiritul omenesc. — Theophile v.Bpdisco vorbeşte într'o lucrareamănunţită şi bine studiată despre„problema religioasă laDostoievski".paradela între Dostoievski şi alţiscriitori mari ai literaturii universale e făcută într'adevăr cu mu^ămăiestrie. „Ivan" din Fraţii Karamasov, e numit „Faust" al slavilor.Si-apoi se mai poate ghici încăceva din rândurile iui Bodisco:influenţa covârşitoare a lui Dostoievski asupra literaturii şi îndeosebi asupra spiritului germande astăzi.

NAPKELET, April 1921. Mişcareaculturală maghiară din Transilvaniaeste reprezentată în primul rândde această revis'ă bilunară, care aajuns la No. 7, în al doMea an deapariţie.

O gardă de scriitori de seamă,grupaţi în jurul acestui organ, nevorbesc de o lume nouă , despreoameni noui, despre o artă nouă.

„Dacă ne ridicăm capul de-a-supră micilor evenimente, dacă .privirea noastră trece de marginileoraşului în rare trăirii şi a ţăriinoastre, îmbrăţişăm toată lumea,—• vom vedea că viaţa noastrăeste cu totul alta decât până acum,că nervii se scaldă într'o atmosferă deosebită.

Deci nu mai putem fi cum am'fost! Nu ne mai putem opri laespres iile: patria mea, ţara mea,poporul meu! Trebuie să spunem •'Lumea! Umanitatea! Astfel prieteniinoştrii se sporesc fără măsură,orizontui nostru creşte nemărginit, viaţa noastră se îmbogăţeştenespus.

Urmează apologia umanităţii,

făcută cu sinceră însufleţire.Tot în acest număr al revisteigăsim traduse două sonete ale luiEminescu.Cel dântăieste „Veneţia",tradus de Alexandru Kereszturi.Am mai citit acest sonet tradus înungureşte de Gyori Erno, dar niciunul nu a putut reda complectfrumuseţile acestui mărgăritor.Totuşi traducerea Dlui Kereszturise apropie de original.

, UJ KONYV, No, 2, Martie 1921.La Viena apare sub . conducerea

scriitorului maghiar Lâzâr Mîklosrevista lunară „Uj Kpnyv" cu unsumar foarte bogat semnat deKrudy Geza, Szep Erno, LâzârMiklos, Karintky , Frigyes etc. Numărul de faţă cuprinde un frag

ment din ultima comedie a luiFrancisc Molnâr „Lebăda" (Hattyu),jucată pentru primadată la Vienaîn iarna trecută", şi primită ,cu entuziasm de toată critica. Afară depoeziile frumoase ale lui KemenySimon, un fruntaş al şcoalei noui,găsim două traduceri din Long-fellow şi un interesant studiuasupra lui Einstein.

nainte încă de a vedea lumina''

zilei, iniţiativa noastră a fost comentată de o parte dintre confraţi cu o bunăvoinţă care pentrujertfele noastre a fost o consolare,de altă parte,cu o ostilitate, pentrucare iarăşi suntem recunoscătorifiindcă ne oţeiesc la drum.

Pentru aceşti răuvoitori, datorimo lămurire. „Gândirea" apare cusacrificiile materiale ale doi tinericare-şi câştigă existenţa din trudacondeiului. Fiecare exemplar sevinde cu nu leu sub costul net alhârtii şi tiparului, la care se vor

adaugă cheltueii de administraţie,ele etc, şi la care nu socotimaportul muncii noastre şi a colaboratorilor de pretutindeni.

Am socotit matematic dar, căvom pierde lunar cel puţin patrumii de lei, smulşi din puţinul sărăciei noastre. Cu aceste calculeăm pornit la drum. Nu mai putem avea dezamăgiri. Ele au fostdin timp prevăzute. Ca şi toatesurprizile . . . rele ; căci bune, —o ştim bine, — prea puţine vor fide aşteptat.

S'au găsit însă ziaje, care s'augrăbit a inrâmpina apariţie noastră,înainte de a şti cine sîntem şi cevrem, cu ironie sau cu bănueli. Eo Ingratitudine gratuită. Când oficialitatea după doi ani, n'a reuşitîn acest Ardeal, unde apar 2 reviste bune germane şi 5—6 maghiare, să dea sprijin unei publicaţii româneşti; de ce nu e îngăduit unor tineri să facă ei jertfape care budgetul de miliarde alstatului, sgârcit, o socoate inutilă ?Înainte de a porni la drum, ni s'a

strecurat pe buze o picătură deamăriciune. E poate un bine./foatebăuturile întăritoare sînt •/amare.

Iar bunilor prietini, cari ne-auatribuit câteva intenţi/' neformulate de noi, mulţumindu-le, le atra-

© BCU Cluj



atenţia că revistă noastră seadSseazâ şi marelui public şi nune putem st rânge intr un dogma-' m ce ar egala cu o sinuciderenremeditată. Astăzi doctrinele sîntLr -o fază de cristalizaţie. Curentele literare de asemeni.. Problemele sociale pun semne de întrebare, fără a găsi decât soluţiiefemere. Iar toată tara are înfăţi

şarea unei scoarţe vulcanice înaşezare. O dogmă, o linie dinainteprecizată, un idol, sau înregimentarea printre unii ori alţi schismatici ai literaturerei, ne-ar fi închisorizontul de la început. Nu leaşteptăm acestea toate din afară.Vor ţâşni din mijlocul nostru, scoase la lumină de impulzia noastrăinterioară. Am voit o revistă viabilă. Si braţele libere. Am fost temerari, o ştim. Dar tinereţea e îndrăzneaţă şi vremea, — cum nespunea un binevoitor confrate —

cere îndrăzneală.Altfel am fi ascultat povaţa bătrânului Metastasio: „Să-nu plecepe mare ce r ce se teme de vânturi!" — cp.

Trăim la umbra morţilor. Daruităm morţii prea iute. E o dovadăde vitalitate? De năvalnica viaţăcare ţâşneşte prin toţi porii? Debeţia biruinţii care ne împingeînainte neîngăduindu-ne a întoarceochii îndărăt, spre cei ce ne-aubătătorit cărările noastre de sgo-

motoşi epigoni ?Ne îndoim. E poate numai egoismul ermetic închis într 'o crustăde nepăsare. In jurul nostru, lamarginea oraşelor, în ţinterimeleunde paşii ne duc numai în ceasuritriste, pe mormintele uitate, doararbuştii sălbătăciţi cu cruciuliţileflorilor albe şi roşii mai evocă opioasă şi creştinească recunoştinţă,oamenilor absentă.

Noi, ceştialalţi suntem prea grăbiţi pentru a ne aminti morţii.Într'o jumătate de an, am lăsatsă t reacă în surdină prea multeaniversari triste. Apropiate ori târzii. Atâţia ani, —- unul sau o sută,dela moartea sau naşterea luiCuzaVladimirescu, Viăhuţa, Traian De-metrescu Haralamb Lecca AlexXenopol, Kogălniceanu... Cine letine socoteala? O notă de ziar,nu parastas la o biserică cu les-pesile goale, arareori desfăşurareaunei glaciale solemnităţi oficiale;—toate cu aspectul unor simpleachitări de conştiinţă.

Tctuşi aceia ne-au deschis fereastra către o bucată de cer. Nicio palwă din drumul nostru n'a

i întâi hebâtâtorită de paşii

mediocrităţilor biruitoare o clipă ;când gurile lor sgomotoase voramuţi, din cenuşa f |or nu va rămâne în amint ire( noastră ori acopiilor noştri, ninfic, nimic, nimic.Peste un, an ori zece, ne vom uimide spaţiul exagerat, pe care l'aocupat o faimă efemeră, pe caremoartea o va sparge ca vârfulun,ui ac băşicile de săpun. De ce

însă ştiind-o, gândurile noastre nesunt preocupate numai de fiinţaacestora şi nu de acelor duşi, darcari au însemnat ceva mai mult decât o nulitate politică diversă?

Trecem în revhtă morţii şi nepăsarea Contimporenilor ne doareca o remuşcare.

Ne au năvălit aceste reflecţii gân-dindu-ne la cei trei zeci de ani. dela-moartea lui Kogălniceanu. Suntemsiguri, gloria Iui va fi revandicatăde un partid pe care cândva larepudiat. Amintirea ca şi viaţa lu ;,

va fi călaată în pic'oarele rumegătoarelor politice. Iar marele public, cunoscând că n'a fost decâtun om politic oarecare, va trecepeste aniversare cu nepăsare. Inpolitică morţii nu comptează, ei nupot făgădui sinecure.

Iar intelectualii vor gândi: — Afost un om atât de vechiu 1 Ope-rile lui miroase atât de mult aantiquărie, a tărtaşe roase de caiişi a praf înecăcios nescuturat dedecenii! S'a ocupat de poeziepopulară, de teatru pentru cei

slabi cu duhul, de gazete săteşti,a fost surghiunit pentru convingerinaţionale... Phiu. Om vechiu, omvechiu... Nu voim strigoi.

Să-1 îngropăm bine, adânc, să-inivelăm sub picioarele noastre deproaspeţi biruitori, ţărâna cu brazdedeasupra.

O spunem pentru a prevenimustrarea ce va să vie, fiindcăne-am jertfit o pagiaă din săraculspaţiu al revistei noastre, cu prilejul ' celor 30 zeci de ani de lamoartea lui. Am socotit necesar a

reînvia o Clipă din activitatea neîntreruptă pe care cincizeci de ani,disgraţiosul bătrân cu ochelarinemţeşti şi cu barbişon de altreilea imperiu, a dus-o' pentru apune temeliile românismului, decare astăzi ne lepădăm cu o atât dehumantaristă generozitate.

Drumurile noastre— prietini —duc şi pe lângă cimitire.

Mai.ales pe lângă cimitire.

lor.Dintre 1 ce ne stropesc astăzi

cu. noroiul Timuzînilor, din -pletora

19

Odată cu primăvara viaţa de provincie se destinde lenevos din trândăvie

hibernaţiei. Teatrele buciireştene dauultimele reprezentaţii ale stagiunei. Laterasă, la Bar sau la Elysee s'au început conciliabuliletn vederea iurneurilor.Metropola ostenită de beţia unei iernide febrila petrecere, va revărsa asupraprovinciilor, nesfârşite „companii" subvenţionate sau nu. Ca şi în alţi ani neaşteptăm la apariţia ţănaşilor şi ciu-cureştilor sau la trupa sforăitoare aunei' ligi cu nume frumos.

Necesitatea turneurilor teatrale numai e nevoe să o discutăm. Trebueînsă să se considere cu mai puţină superficialitate scopul ce să urmăreşte, caşi compoziţia artistică a companiilor cari vin să facă operă de. cultură românească în provinciile însetate de ea.

Turneurile 'de pricopseală, oficialăsau nu, trebuesc stârpite. Opera rămâneîn sarcina unui minister care — zice-se — reprezintă artele şi le protegueşte.Am vrea însă să nu se'repete greşslafăcută cu o bună trupă bucureşteanăcare, rămânând fără local în Bucureşti,a plecat în oraşele din vechiul regat unde necesitatea nu era aşa de mareca în nouile provincii.

' Teatrul modern nu trebue neglijai. InTransilvunia există o cultură şi o ci' vilizaţie la nivelul tuturor civilizaţiilor moderne. Iată de ce nu se simte nevoienici de melodramele răsuflate ale teatrelor naţionale de provincie şi nici delecţiunile de istorie rimată ale trapelor lig'ei cu nume pompos. Teatrul modernsi clasic satisface când e bine jucat şi aceasta aşteptăm să ne vină de laBucureştii cari monopolizează avat arta dramatică.

n dorinţa de a familiariza publicul cu marea mişcare, care

străbate sufletul modern, vom tra

duce în -fiecare număr pagini alesedin cei mai reprezentativi scriitori— poeţi sau prozatori — ai acestui curent. Am început cu „Plimbarea" lui Mombert. El e unul dinmarii poeţi moderni ai Germaniei,mai. unilateral decât Dehmel, darmai adânc, mai primitiv în formădecât Ştefan George, dar cu incomparabil mai mult fond, maipuţin rafinat decât Rilke, dar maivizionar.

Un grup de studenţi olteni spun,

ziarele au hotărât să comemoreze Ia 1 Mai, douăzecişicinci deani dela moartea Iui Traian Deme*trescu. — Poetul sentimental al„Senzitivelor" şi „Aquarelelor", aliubirilor fără leac şi fără nădejdeşi al bohemei proletare, va fi astTelrăsbunat de nepăsarea craiovenilorcu dare- de mână, care nu pardeloc nici orgolioşi şi nici miraţ icâ nu l-au avut decât pe dânsul.

Bunul gând al tineretului oltean,ne aminteşte o altă aniversare a poetului, tot Ia Craiova, cu vre-b câţivaani înainte de răsboî. S'au strânsatunci la Teatrul Naţional de-acolo, toţi literaţii timpului, cetindfie-care din operele lor.' Un criticcu trecere pe vremea acea a declarat că după toate calculele sale

\ © BCU Cluj



^

2) GÂNDIREA

social estetics, adevăratul poet alromânismului se va naşte în Oltenia. Dar despre Traian Demetrescun'a pomenit decât un vechi prietenal poetului, un avocat cu renume,abil interpret al codului de comerţ. Scopul festivităţei părea afi fost un monument, a cărui real-zare a rămas însă tot sub formăde intenţiune frumoasa.

Studenţii olteni vor fi poate maipioşi cu singurul lor poet mai daseamă.

Pentru a treia oară, în acest an, 'Don Juan e adus pe scena

fianceză. După piesa- pqstumă alui Rostand şi după „L'homme âla Roşe" a lui Bataille, Henri deKegnier a reprezentat în cursul trecutei săptămâni la L'Oeuvre „LesScrupules de Sganarelle."

Am fost deprinşi să-1 cunoaştempe Regnier, poet, povestitor graţios

şi romancier cu un stil de o rarăsavoare. Întâia oară înfruntă scena.Urmează astfel calea bătută deaproa-pe toţi scriitorii contemporani aiFranţei, tentaţi la maturitate demirajul rampei.

Spre deosebire de predecesoriisăi, cari au adus în ultimul timppe sceană romantica figură a IuiDon Juan, Regnier s'a ţinut strictin limitele personagiului creiat deMpliere. S'a mărginit să aducă tipuri de repertoriu, cu trăsăturilecaracteristice, limbajul/impertinenţa

şi verva moştenită de la mare leînaintaş. Toate acestea cu unvocabular colorat şi minuţios limitat la al XVII secol. Piesa a avutsucces. Pe când şi „Don Juanii"noştri ? Căci am auzit până acumcel puţin trei autori dramatici, fă-'găduindu-ne un Don Juan definitiv.

Jn editura Champion s'a tipărit

manuscrisul înregistrat la Biblioteca Naţională a Franţei, subnumele Le Memoire de Mathelot —Laureat, cuprinzând interesante do

cumente asupra decorului, accesoriilor şi aspectul scenei în teatrulsecolului al XVII-lea. Decoratoriiacelui timp aveau obiceiul de anota accesoriile necesare reprezihrtaţiilor cari se dădeau la Hotelde Bourgogne, şi mai târziu laComedia Franceză. Se găsesc astfel amănunte asupra decorurilor şicostumelor întrebuinţate Ia 192 piese şi desemne cari reconstituescena la alte 47 piese; «ncepândcu anii 1633 — 34, şi sfârşind cuperioada clasică, severă, simplă ştde o riguroasă sărăcie.

In aceast ă epocă a decorurilorfastuoase, unde regisura a ajunsla p adevărată mecanică savantă,ne apare extrem de interesantereconstituirea decorului şi acceso

riilor cu care s'au jucat întâia oarăpiesele lui Corneille, Racine, ori Mo-lere, rămase pe nt ru totdeauna înrepertoriujbtuT^or timpurilor. Astfel, manuscrrp&l indică,' pentruPhedraiVn palat boltit, un scaun;pentru Cid,: O camer-ă cu patruuşi, un fotoliu pentru rege; pentruBajazet: un. salon „â Ia turque",două pumnale; pentru Iphigenia:corturi şi în fund marea şi corăbii;pentru Misanlropul: O camer?,şase scaune, trei scrisori, cisme;pentru Scoală femeilor: 0 piaţă deoraş cu faţada a două case, unscaun, o pungă, o scrisoare; pentruTartuffe: O cameră, două fotolii,o masă, douî sfeşnice, un maiuetc. etc.

Restul era complectat de talentul autorilor, al interpreţ ilor şi debinevoitoarea fantezie a publicului.

Ma ie ri , ni se plângea un tână rpoet cu*piesa căzută la Naţional;

că numai regizura, mizerabila re-gizură. săracă şi zgârcită, şi actorii i-au omorât capo-dopera . . .Totuşi Teatrul Naţional i-a dat ceamai mult de cât, un palat boltit şiun scaun. Nu i-a putut da şi cevadin genul lui Racine. Dar prietenul nostru, oho, nu are nevoie . ..

Să fi fost decorurile şi regizuracum visa!

In numele democraţiei se săvârşesc după cum se va vedea mai

jos nu numai crime, dar şi îndestule farse proaste.

Un editor din Plzen (Cehoslovacia) gândindu-se să ofere cititorilor sâra i, capodoperile literatureiuniversale în ediţii eftine, a găsito soluţie ingenioasă. Nu s'a măr

ginit să reproducă de exemplucelemai a'ese pagini dintr'o operă, cia dat opera întreagă în rezumat.Madame Bovary a fost astfel concentrată în 32 pagini, Sonata Kreu-tzer şi un roman ai lui Dickens in totatâtea. Ziarele cehe. socotesc căs'au păstrat astfel din textul originalcam 10 cuvinte la sută. SărăcimeaCehă o să-şi facă frumoasă ideede capodoperile universale.

Se împlineşte,o lună de cândfostul Primministru al Franţei,

Clemenceau, s'a întors, din călătoria sa în Indii, Cambodge şialte ţinuturi îndepărtate şi4"cu numesonore, cuprinse între tropiceşi equator. De o lună de zile

Tigrul" redevenit simplu cetăţean

al Parisului îşi face plimbarea dedimineeţă ca orice alt obscurmuritor. Ziarele nu mai amintescnumele său decât în treacăt. DoarL'fiumanite foaia comunistă îiînsoţeşte caricatura; — cu epitete 1injuriose. Totuşi moşneagul acelacu mustăţile ca două imenseibandagii albe, a fost poate timpde jumătale de veac, cea mai caracteristică şi furtunoasă personalitate a Franţ ei; — iar în ceasurile >cele mai tragice ale războiului,;unicul animator.

Fără Clemenceu, ar fi biruitpoate Caillaux, — sau ştim noi ?Germania. Dar despre Caillaux set pomeneşte acum mai des decâtdespre Clemenceau. Actualitatea,are tainele ei nepătrunse.

Criza literaturei Italiene, îşi cautărezolvarea prin întoarcerea \z

creştinism.

De la dispariţia lui Carducci,sub influenţi lui D'Annunzio şi ,Pascoli, «literatura italiană se aflăîn deplină decadenţă Creaţ'a artistică a fost coborîtă ia roiul de isimplă meserie. Casele de'editurănu urmăresc decât succesul delibrărie cea ce nu poate fi nici pe;departe Un criteriu de apreciereşi valorificare artistică. De douăzecide ani, literatura italiană se sbateîn reacţii şi contrareacţii, cari auputut îngădui apariţia celor maibizare şi paradoxale manifestaţiuni,

ca furturismul Iui Marinetti saudecandestimul sgomotos al grupului florentin „La Voce". împotrivaprecipitaţii introduse de D'Anunn-jzio, reacţia s'a manifestat acum 15ani printr'o sărăcie voită a stilului.Unei decadenţe s'a substituit oalta. In mod mecanic s'a ivit acumo nouă reacţie, care tinde să înrlocuiască amoralitatea şi negligenţa-stilului; printr'o glacială moralitate"creşt nă şi o virtuozitate de stilpur literară. Grupul roman „LaRonda" întorcându-se la tradiţialui Leopardi şi Manzoni, păcătueşteprintr'o exagerată preocupare în"alegerea cuvintelor şi restaurareastilului purist. Alături de aceştia,partizanii,reacţiei creştine, — en-%tuziasmaţi de convertirea veşnicschimbătorului Gio\anni Papini, —duc luptă împotriva amoralităţiiD'Anunnziene şi post D'Anunn-ziene.

„Mercure de France" vede şiintr'aceasta o nouă manifestaţie]morbidă a decadenţei.

gândirea, an i, nr.1, 1 mai 1921

Documents