Studiu de caz- SituaŃia FranŃei după cel de-al doilea război mondial. Perioada 1945-1947 este cea a reconstrucŃiei FranŃei. Guvernul de Gaulle, inspirându-se din programul elaborat de Consiliul NaŃional al RezistenŃei din martie 1944, a pus bazele redresării. A fost lansat un program de naŃionalizări, fără precedent în Ńările occidentale, cu scopul de a permite statului de a se ocupa de reconstrucŃie. Acest program viza domenii ca cel a energiei, industriei de automobile, aeronautica, acordarea creditelor şi companiile de asigurări. Cel însărcinat să se ocupe de un Comisariat al Planului a fost Jean Monnet. A fost elaborat şi un important program social: revenirea la libertatea sindicală, crearea unor comitete de întreprinderi (februarie 1945), înfiinŃarea asigurărilor sociale (octombrie 1945). La 21 octombrie 1945, are loc un referendum şi alegeri pentru Adunarea Constituantă. Pentru prima oară la alegeri participă şi femeile. Şef al guvernului a fost ales generalul Charles de Gaulle, dar el demisionează la 20 ianuarie 1946, în semn de protest că nu a fost consultat în privinŃa ConstituŃiei şi miniştrii săi au fost obstrucŃionaŃi. Noua ConstituŃie a fost acceptată prin referendumul din 13 octombrie 1946, fapt ce consemnează instituirea a celei de-a IV-a Republici. Au fost organizate alegeri pentru Adunarea NaŃională la 10 noiembrie 1946. Rezultatele consemnau preponderenŃa “tripartidismului”: comuniştii, reprezentanŃii Mişcării Republicane Populare şi socialiştii. Socialistul Vincent Auriol, devine primul preşedinte al celei de-a IV-a Republici în ianuarie 1947, iar Paul Ramadier este ales preşedinte al Consiliului de Miniştri. Guvernul se confruntă cu o nouă opoziŃie politică în aprilie 1947 - este vorba de Adunarea Poporului Francez, grupare politică înfiinŃată de generalul de Gaulle cu scopul de a combate “regimul partidelor”. Partidele aflate la putere, alcătuiesc între cele două forŃe: comuniştii şi gaulliştii, majoritatea celei de-a treia forŃe, care va dura până în 1951. Urmează o perioadă a instabilităŃii guvernamentale (10 guverne între anii 1948-1952), dar portofoliile cele mai importante revin de fiecare dată aceloraşi persoane, fapt ce permite continuarea procesului de redresare economică precum şi cel de construcŃie europeană. FranŃa cunoaşte o perioadă de puternică dezvoltare, care mai târziu va fi numită “cei treizeci de ani glorioşi” ai economiei franceze. Disputa legată de ratificarea tratatului prin care se crează Comunitatea Europeană de Apărare (C.E.D.) divizează Adunarea NaŃională din 1952 până în 1954. La 18 iunie 1954, Adunarea NaŃională îl învesteşte pe radicalul Pierre Mendes France cu scopul de a rezolva problema Indochinei. El se angajează să negocieze pacea în interval de o lună: acordurile semnate la Geneva, la 21 iulie 1954, ilustrează reuşita sa. Începând din iarna 1954-1955, viaŃa politică franceză este măcinată de problema algeriană. Alegerile din 2 ianuarie 1955 sunt marcate de victoria relativă a Frontului republican, socialistul Guy Molet devinind Preşedinte al Consiliului de Miniştri. BilanŃul celui mai îndelungat guvern din timpul celei de-a IV-a Republici (februarie 1956 - mai 1957) îl constituie: trei săptămâni de concediu plătit, Fondul naŃional de solidaritate, independenŃa Tunisiei şi Marocului (martie şi mai

37

1956), lege-cadru asupra Africii negre (iunie 1956); semnarea tratatelor de la Roma prin care s-a infiinŃat Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) şi Euratom (martie 1957). Preşedintele Coty îl invită la 29 mai 1958 pe de Gaulle să ocupe funcŃia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, iar la 1 iunie acesta este investit de Adunarea naŃională, care-i acordă puteri depline timp de şase luni şi-l însărcinează cu pregătirea unei noi ConstituŃii. Cea de-a IV-a Republică, instaurată în 1946, nu a rezistat problemelor ridicate de decolonizare, totuşi, ea a reuşit să modernizeze profund structurile sociale ale FranŃei şi să gestioneze o dezvoltare economică fără precedent. Noul proiect constituŃional, inspirat de ideile generalului de Gaulle, este aprobat la referendumul din 28 septembrie 1958, intrând în vigoare la 4 octombrie 1958, fiind primul act juridic al Republicii a V-a. ConstituŃia a limitat drepturile parlamentului dar a extins şi drepturile puterii executive, în special cele ale preşedintelui. De Gaulle va concentra în mâinile sale atât politica internă, cât şi politica externă. În domeniul extern, el a recunoscut dreptul algerienilor la independenŃă, Alegria declarându-se stat independent în martie. După alegerea sa a doua oară, în 1965, de Gaulle a pus problema ieşirii FranŃei din organizaŃia militară a blocului NATO, luând această decizie în februarie 1966. În concepŃia lui de Gaulle, Europa nu se limita numai la partea vestică, ci se întindea “de la Atlantic până la Urali”, pledând astfel pentru revizuirea atitudinii faŃă de U.R.S.S. şi alte state socialiste. În privinŃa ComunităŃii Economice Europene, de Gaulle s-a opus extinderii şi admiterii Marii Britanii, Irlandei, Danemarcei şi Norvegiei. În aprilie 1969, de Gaulle şi-a dat demisia. S-a stins din viaŃă la 9 noiembrie 1970, la vârsta de 80 de ani. Alegerile prezidenŃiale din iunie 1969 au fost câştigate de fostul priemier, Georges Pompidou, care a afirmat că va promova o politică de edificare a unei societăŃi moderne. În domeniul extern a urmat în linii mari cursul elaborat de de Gaulle. În relaŃiile cu S.U.A. a promovat o politică de apropiere şi îmbunătăŃire a relaŃiilor, dar a refuzat de a intra în NATO. După decesul subit a lui Pompidou în aprilie 1974, noul preşedinte a devenit Valery Giscard d’Estaing. Programul lui prevedea reforme sociale în spiritul liberalismului. În domeniul extern s-a menŃinut pe poziŃiile lui de Gaulle, promovând o politică de sine stătătoare. Şi-a asumat rolul de apărător al intereselor europene, Valery Giscard d’Estaing, renovând ideile “europenismului” şi a “corectând” politica de integrare a FranŃei în Comunitatea Europeană. Alegerile prezidenŃiale din primăvara anului 1981 au fost câştigate de liderul Partidului Socialist Francez, Francois Mitterand, care a reuşit să fie ales în calitate de preşedinte si, la următorul scrutin, din mai 1988. Alegerile pentru Adunarea NaŃională din 1986 au fost câştigate de forŃele de dreapta - Adunarea pentru Republică, condusă de Jacques Chirac şi Uniunea Franceză pentru DemocraŃie, liderul căreia era Valery Giscard d’Estaing. Noul guvern a fost format de Jacques Chirac. Francois Mitterand dizolvă în 1988 Adunarea NaŃională şi convoacă alegeri, soldate cu victoria socialiştilor. Aceştia şi-au propus un program guvernamental menit să amelioreze situaŃia financiară, dar rezultatele au fost modeste. Pe plan european, FranŃa a dat dovadă de mai multă iniŃiativă. În 1990 Mitterand s-a pronunŃat pentru crearea unei ConfederaŃii a tuturor statelor europene. În ianuarie 1992, FranŃa a propus partenerilor din C.E.E. elaborarea unui program comun al doctrinei europene nucleare. Preşedintele francez s-a pronunŃat pentru ratificarea Tratatului de la Maastricht, referendumul fiind organizat în FranŃa la 20 septembrie 1992.