foto4all contest version

P H O T OP H O T OP H O T OP H O T OP H O T OP H O T OP H O T OP H O T O4ALL.ro

Andrei BaciuEbru SidarEmilian ChirilăBill Jay despre fotografieSfaturi - Trepiede 4ALLCălătorie = FotografieFotobibliotecaConcurs

ISSN 2247-7454

numarul 5 decembrie 2011

P H O T O

PHOTO 4 ALL

Fotobiblioteca

Câteva cărţi de căpătâi în fotografie.

Fiecare titlu este un must have care până va ajunge

în biblioteca noastră pe raftul cu my precious,

ar trebui măcar răsfoite.

Concursuri Expozitii Tabere &

WorkshopuriScurtă listă de concursuri,

expoziţii, tabere & workshopuri de fo-

tografie de luna asta, nimic de ratat.

fotopopulis

calatorie=fotografie

cover story

despre fotografie cu...

portofoliu international

Vă publicăm fotografiile

Vrem să vă vedem lucrările, vrem să publicăm ceea ce

fotografiaţi. Dacă şi voi vreţi să vă vedeţi imaginile în revistă,

puteţi fie să le trimiteţi pentru această rubrică, fie să participaţi

la secţiunea “Fotografia ta sub lupă”, sau să vă înscrieţi la con-

cursul tematic.

Andrei Baciu“Mă interesează, am ajuns

să îmi dau seama involuntar, poezia vizuală, a obiectelor prozaice, a peisajului, mo-

mentelor zilnice. Îmi place să cred că vorbesc, (şi caut să o fac, dar nu după vreun orar

fix, ci urmându-mi fluxurile şi refluxurile sufleteşti) cât mai multe dialecte ale limbajului

fotografic, însă toate rostite pe acest ton liric. De aceea site-ul meu se numeşte “Andrei Baciu

Photogralysm”

Emilian ChirilăNu suntem obişnuiţi

să ne promovăm. Şi nici pro-motori de fotografie nu prea

există. Aici suntem la început dar din câte văd, încet, încet

lucrurile par să se mişte. Mai o galerie, mai o tipăritura de

fine art, expoziţii în creştere ca număr, spaţii de expunere non-

conformiste şi noi, mai multe site-uri dedicate fotografiei.

Dar problema este că suntem mult prea individualişti şi asta ne afectează pe toţi. Fotografi

buni, rai, oameni obişnuiţi sau genii. Menirea omului este de

a învăţa împreună cu cei de lângă el. Cu cât înţelegem asta

mai repede cu atât mai bine.

Ebru SidarÎn 2005, un prieten de-al meu

mi-a trimis un link către un website de fotografie. M-am uitat la fotografiile de acolo

și am trimis un portret pe care l-am realizat cu telefonul mobil. Criticile pe care le-am

primit m-au determinat să plec într-o călătorie pentru a-mi

îmbunătăți tehnica fotografică. După acel moment, tot ce am

văzut, atins, simțit, visat, trăit și tot ce era de trăit și-a schimbat înțelesul. Da, de aceea fotogra-fia este un mod de viață pentru

mine.

PeruErau oameni simpli, a căror

viaţă se desfăşura în acea co-munitate, muncind pentru a-şi

procura hrana naturală, plan-tele medicinale şi ţesăturile.

Peste tot în Peru apare această îmbrăcăminte colorată, ca o

exteriorizare a trăirii interioare, a prieteniei. Toate ţesăturile

sunt făcute manual, o activitate deloc simplă, în care pun parcă o parte din ei. Hainele sunt şi o modalitate de recunoaştere

socială. Astfel bărbaţii căsătoriţi poartă altfel de culori

decât cei necăsătoriţi, iar cea mai colorată dintre căciuli

este parte din vestimentaţia autorităţii acelei comunităţi.

Tradiţie de Ignat

Inaugurăm o nouă rubrică cea a fotografiei de reportaj, cu o

serie de imagini despre tăierea porcului.

to do

sfaturi 4all

reportaj 4all

numarul 5 decembrie 2011

caseta redacţiei

senior editor: cristina ţintă

(cristina.ţintă@foto4all),

redactori: alina georgiana sică,

mirela bichigeanu.

colaboratori: emilian chirilă, ciprian

furtună, călin stan.

concept grafic & DTP:)

foto copertă:andrei baciu.

marketing:cristina ţintă

online editor:ionuţ dorneanu

susţinători:andrei zincenco

azero

reproducerea totală sau parţială a imaginilor sau

textelor este permisă numai cu acordul scris al

foto4all.

drepturile de autor asupra textelor şi imaginilor din

această publicaţie aparţin autorilor şi foto4all.

răspunderea pentru conţinutul materialelor pub-licate aparţine semnatarilor.

e-mail:redacţie@foto4all,©foto4all.ro 2011

PHOTo4ALL-nr5/2011 PHOTo4ALL-nr5/2011

Achiziţionarea unui trepied

Călin Stan ne dă sfaturi despre ce anume să avem în vedere

când achiziţionăm un trepied, sfaturi mai mult decât utile,

având în vedere numărul mare de modele de trepiede existent

la ora actuală.

imaginiNumărul ăsta este mai special, pentru mine cel puţin. Am învăţat, începând de luna trecută de fapt, că e muult mai complicat să îi intervievezi pe cei cu care ai avut deja un oareșce contact, ai mai schimbat o vorbă, o opinie, te-ai mai consultat pe un aspect sau altul legat de fotografie. Nu doar că e greu să intervievezi obiectiv, dar parcă la început nici nu știi de unde să apuci întrebările. Am răzbit, într-un final. Inaugurăm și o rubrică nouă, cea de reportaj. Iar începutul va părea dur unora, cu siguranţă. Exceptându-i însă pe vegetarieni, vă întreb un singur lucru: voi nu mâncaţi de Crăciun șorici, cârnaţi sau sarmale? Dacă răspunsul este da, ar trebui să vă gândiţi de două ori înainte de a emite judecăţi asupra genului ăsta de imagini, care au mai apărut și cu alte ocazii, și în alte reviste, fie că erau imagini de reportaj pe tradiţii sau imagini din abatoare șamd. Suntem ipocriţi adesea, imaginile astea spunem că ne fac rău, că n-ar trebui scoase așa, în public, însă pomana porcului, cârnaţii și sarmalele au un gust al naibii de bun și parcă ne-am mai pune o porţie...E adevărat că în general ne străduim din răsputeri să ascundem moartea, să o cosmetizăm, nu facem însă decât să ne ascundem după deget. Câti aţi fi dispuși de azi să nu mai mâncaţi nici o friptirică, nici un pește?La fel ne ascundem adesea și de imaginile de război, de imaginile cu persoane cu dizabilităţi, cu bolnavi, de imaginile cu avorturi și multe altele. De parcă dacă nu le vedem lucrurile s-ar petrece altfel. Fals. Nu facem decât să uităm să apreciem cât de norocoși suntem adesea, să amânăm lucruri care ar trebui făcute azi, acum, să nu mai avem o întelegere cât mai largă asupra a ceea ce presupune viaţa asta, cu bune și cu rele. Chiar dacă noi nu ne gândim și nu vedem, lucrurile tot se întâmpla. Se gândesc și văd alţii. N-a fost niciodată totul lapte și miere. Şi sincer, dacă ar fi, cred că ne-am plictisi.Sărbători fericite!

Despre imagini, sarmale

şi alte aspecte

E d i t o r i a l

PHOTo4ALL-nr5/2011

Unui fotograf bun îi stă bine cu drumul și Mihai Moiceanu este un mare călător. România din fotografiile sale este România din sufletul său. Şi asta se vede în povețele fotografice pe care le veți citi în paginile acestei cărți și în compozițiile sale cu lumină, în care a strâns - prin experienţa de zeci de ani - minunile unor locuri care ne sunt la îndemână, dar totuși atât de departe. Cartea a fost lansată oficial în București, pe data de 15 noiembrie, la sediul F64, o puteţi comanda însă oricând de pe siteul: www.chip.ro .

Comunitatefoto.ro (www.comunitatefoto.ro/) și Asociaţia “Bucureștiul Meu Drag” (www.orasul.ro), la ideea Ioanei Dinescu, psiholog și autor de haiku (Clubul Român de Haiku www.haikuind.wordpress.com), au lansat încă de pe 15 noiembrie o provocare: Orașul în haiku-uri ilustrate! Sunteţi invitaţi să alegeţi unul dintre cele 137 de haiku-uri, scrise pe tema orașului de comunitatea autorilor de haiku din România, să le ilustraţi într-o creaţie foto cât mai reușită și să vă înscrieţi în competiţie pe site-ul comunitatefoto.ro pana pe 9 decembrie. Fiţi parte din acest proiect interdisciplinar ! * Vă așteaptă în final o expoziţie foto și posibilitatea ilustrării propriilor portofolii în albume foto create prin soluţii profesioniste oferite de sponsorul oficial al acestei editţi: DAVO print and finishing solutions.*inscrierea este condiționată de înregistrarea gratuită, în prealabil, ca membru al comunității.

PHOTOLIFE- expoziţie foto

de la workshop-uri

Până în data de 10 decembrie, mai puteţi vizita expoziţia găzduită de Libraria Okian din Brasov, înglobând unele dintre cele mai fru moase imagini realizate de către participanţii de la workshop-urile lui Dan Dinu sub sigla Photolife. Cei 18 participanţi ex pun atât peisaje, cât și păsări sau oameni, macro sau fo to grafii mai ab stracte, alcătuind astfel o colecţie de 50 de lucrări care reprezintă însăși experienţa fiecărui workshop petrecut îm preună.

Robert CapaExpoziție de fotografie

Tot la Brașov, până pe 11 decembrie 2011 mai puteți vedea Expoziția de fotografie Robert Capa, care reunește fotografii din colecția Muzeului Maghiar al Fotografiei, din Kecskemét. Expoziția, realizată cu sprijinul Centrului de Coordonare Culturală a Republicii Ungare este găzduită la sediul Muzeului de Artă din Brașov - B-dul. Eroilor nr. 21 (lângă Hotel Capitol), încă din luna octombrie. Am aflat târziu de ea, însă pe ultima sută de metri o puteți prinde. Robert Capa (1913-1954) este unul dintre cei mai celebri fotografi ai secolului XX. Născut la Budapesta, Endre Erno Friedmann, ajuns faimos sub pseudonimul Robert Capa,

a avut o biografie fascinantă, participând în calitate de fotoreporter de razboi la evenimente definitorii pentru istoria secolului XX (războiul civil din Spania, debarcarea din Normandia, războiul din Indochina). Fotografiile sale au făcut înconjurul lumii, fiind publicate de reviste prestigioase.Cele 68 de fotografii incluse în cadrul expoziției ilustrează principalele momente din cariera de

fotoreporter a lui Robert Capa: războiul civil din Spania (1936-1939), campania forțelor aliate în nordul Africii, Sicilia și sudul Italiei (1943), debarcarea din Normandia (6 iunie 1944 – D Day), călatoriile în Uniunea Sovietica (1947) și Ungaria (1948).

Foto-haiku: Oraşul

LansareSfaturi de fotografiere - 10 destinații fotografice din România

T o D oPHOTo4ALL-nr5/2011 PHOTo4ALL-nr5/2011

Ce are un pergament chinezesc din Antichitate în comun cu o fotografie făcută de un paparazzi, sau o piatră din preistorie cu ultima creație video? Raspunsul ni-l ofera Julian Bell, călăuza acestei călătorii imaginare admirabile, întreprinse de-a lungul mileniilor și de-a latul oceanelor lumii, pe firul unei narațiuni incitante din care este țesută cea mai bogată istorie a artei din câte s-au povestit.Facând parte din categoria sintezelor de istoria artei,

”Oglinda lumii”, de Julian Bell, se diferențiază de majoritatea lucrărilor anterioare prin faptul că oferă, în spiritul erei globalizării, și o perspectivă consistentă asupra unor spații culturale altădată superficial cunoscute, sau chiar neglijate, atât de cercetătorul, cât și de publicul european. Pentru prima dată cititorul român are posibilitatea de a parcurge o traducere publicată simultan cu apariția originalului: versiunea în limba română a cărții lui Julian Bell este realizată

în coediție cu prestigioasa Thames&Hudson.„Ce este arta și de unde a început ea? Pentru ce o facem și de ce se schimbă?”, sunt câteva dintre întrebările la care Julian Bell încearcă să răspundă în această nouă istorie a artei, scrisă pentru secolul al XXI-lea.

Istoria Frumuseții Istoria Urâtului- Umberto Eco Cu toate că este ilustrată cu sute de capodopere ale tuturor timpurilor, aceasta nu este doar o istorie a artei. Imaginile, ca și ampla antologie de texte de la Pitagora până în zilele noastre, ne ajută să reconstruim diferitele idei despre Frumusețe care s-au manifestat și care au fost discutate începând cu Grecia antică și ajungând până la noi. Cartea ilustrează modul în care a fost felurit concepută Frumusețea naturii, a florilor, a animalelor, a trupului omenesc, a astrelor, a raporturilor matematice, a luminii, a pietrelor prețioase, a veșmintelor, a lui Dumnezeu și a Diavolului. Chiar dacă au ajuns până la noi doar textele filosofilor, ale scriitorilor, ale oamenilor de știință, ale misticilor sau ale teologilor, precum și mărturiile artiștilor, cu ajutorul acestor documente poate fi reconstituit și felul în care era percepută Frumusețea de către cei umili sau marginalizați, de către oamenii de rând din toate timpurile. Se poate vedea cum nu numai de-a lungul a mai multe epoci, ci uneori și în cadrul aceleiași culturi, diferitele concepte de Frumos au intrat în conflict unele cu altele. Le revine ci-titorilor, parcurgând aceste pagini, să hotărască dacă, prin nenumatatele sale întrupări, ideea de Frumusețe și-a păstrat sau nu unele trăsături constante. Făcând pandant cu Istoria Frumuseții, volumul Istoria Urâtului, aparut de asemenea sub atenta coordonare editorială a scriitorului și semioticianului Umberto Eco, este o adevărată delectare intelectuală, oferind cititorului o analiză diacronică a conceptului estetic de Urât și a variilor sale materializări în artele plastice (pictura, în primul rand), în gândirea filozofică și în texte beletristice. Concepută ca un elogiu al urâțeniei, definită prin opoziție cu frumusețea, cartea este un repertoriu al metamorfozelor urâtului care, paradoxal, poate atinge sublimul.

de la 126 lei/volum

Oglinda Lumii-

Julian Bell

F o t o b i b l i o t e c a


Expunerea Extremă Te-ai săturat să alegi varianta sigură atunci când vine vorba de expunere? Pentru mulți fotografi digitali, expunerea începe la f/8 și 1/125 sec. Dar există un punct în care această combinație sensibilă devine un șablon, poate chiar plictisitoare? Expunerea extremă este antidotul la această deprindere, eliberându-i pe fotografii amatori de a explora extremele vitezei și deschiderii diafragmei pentru a capta imagini creative, surprinzătoare. Plină de imagini și tehnici de la fotograful expert David Nightingale, precum și cu imagini care se disting clar de la fotografi colaboratori, Expunerea Extremă îţi oferă libertatea de a trece dincolo de fotografiile convenționale pentru a capta imagini care nu vor trece neobservate.

A fi (sau a nu fi)

fotograftext text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text text

text text text text text text text text

“Cabalinul cotat la bursă” -

Jim Dratfield De la legenda vestică veche a cowboy-ului bătut de vânt și a calului său devotat până la atletismul urban al săriturilor și dresajului, de la munții maiestuoși din Montana până la terenul vulcanic din Islanda, caii sunt o parte integrală a vieții de zi cu zi pentru mulți oameni de pe glob. În aceste fotografii sepia frumoase, Jim Dratfiled a captat spiritul, forța și nobilitatea cailor.Dublat de citate care includ pe toată lumea de la James Thurber până la Amelia Earhart, de la Henrik Ibsen până la Lauren Bacall și cu o întindere de la lucrurile inspiraționale până la cele absolut hilare, “Cabalinul cotat la bursă” sărbătorește aceste animale magnifice. Jim

Dratfield a călătorit în toată lumea pentru a capta în fotografii atât candide cât și tip portret esența cabalinului, în cele mai surprinzătoare decoruri, de la cai andaluzieni care dansează în Spania până la cai de muncă în Mongolia.Fie că este vorba despre un copil care trage de poneiul său cu încăpătânare, de un cal care aleargă liber în sălbăticie sau de un moment intens la o competiție ecvestră, imaginile din carte sunt fermecătoare, vii, superbe și, uneori, amuzante. Cabalinul Cotat la Bursă aduce un omagiu eleganței eterne a cailor, acelor multor discipline și sporturi construite în jurul lor și tuturor oamenilor care îi iubesc.


Cai. Bucăţi lirice

”Aproape 90% din informaţia ce umple

creierul uman este dobândită prin văz. Poţi fi în acelaşi timp chinez,

ghanez, francez, filipinez ori libanez. Totul e să ai

chichirez. i miez. Firebinte. În stare să pună pe jar

ce întâlneşte în cale: prejudecăţi, comodităţi

şi alte bucăţi ale sufletelor împrăştiate care încotro.”

(Dan Mititleu)Tocmai despre fotografii

cu miez este vorba şi în cele ce urmează şi despre

un exemplu perfect de situaţii în care mai puţin

înseamnă de fapt mai mult, mult mai mult...

Andrei Baciu

P o r t o f o l i u n a t i o n a l


Dumnezeu i-a dat omului animalele domestice și pentru a se obișnui cu gândul că, așa cum acestea mor, la fel, încet-încet, se va despărți și de cei din jurul său. Bine, din ce văd eu, e mai puțin probabil ca cineva să păstreze un cal până la moartea acestuia. Calul vecinului meu Titi, calul Guță, de pildă. Titi l-a dat pentru că era bătrân și, cu banii de pe el, și-a luat altul mai tânăr. La fel de alb, doar că puțin mai slab și cam murdar.

Cu Guță devenisem aproape prieten. Citii mai adineauri despre un nene care a zis că limbajul nostru uman este doar un joc și că dincolo de el nu există nimic. Că nu există adevăr și că totul e doar o făcătură, în ciuda prejudecăților unor oameni.

Eram noaptea, pe câmpul plin de lucernă. Treceam pe acolo de la fotografiat și am dat de Guță. Ajuns în punctul acesta al povestirii, așa cum se cuvine în anul de grație 2010, mă încearcă o dilemă. Să mai descriu atmosfera de poveste – noapte de vară cu stele, Ursa Mare, Ursa Mică, vântul adie abia, Guță păscând atât de domol și impasibil de parcă era acolo de mai înainte de a se fi ridicat dealul ce acum moțăia undeva în fundal – sau să o dau cotită, postmodernistic, și să mă râd copios că cineva – eu, adică – ar putea fi atât de naiv încât să creadă că există, ha, povești, cai nemuritori, formațiuni geologice care să moțăie, Urse mari, mici, stele, nopți sau veri? Un nihilist însă, dacă este cu adevărat

bărbat, nu are cum să stea să scrie când știe că nimic nu există. (Căci ceva totuși există. Exact, moartea. Când știi că nu mai ai de trăit decât, să zicem, 63 de ani, adică numai 23010 zile, ai – sau ar trebui să ai – lucruri mai bune de făcut. Asta e problema cu nihiliștii din ziua de azi. Păi dacă ești conștient că vei crăpa în doar 552240 de ore, și asta în cel mai bun caz, dacă nu cumva mâine te va lovi o mașină pe trecerea de pietoni, o albină te va mușca exact de limbă, un viezure pitic rătăcit din Munții Alpi la tine în oraș, fără ca savanții să poată explica încă de ce, să îți transmită un microb foarte fancy, păi, așadar, nu e de un elementar bun-simț, nu e rațiune pură să devii paranoic, o frunză să-ți pară o amenințare, un

strănut – o crimă, legea gravitației – o întâmplare care speri să continue și în următoarea secundă? Darămite să te ții de făcut texte.)

I-am bătut calului Guță cu lanterna direct în ochi. Nici nihilist, nici nenihilist, ci doar cal, calul Guță s-a uitat mirat la mine. Mi-a fost jenă. Cuvintele nu mai sunt ce-au fost, de acord. Noi, noi le-am contaminat și pe ele. Culmea e că, acum, ne-am și obișnuit cu gustul lor de surogat amar și că avem impresia că vorbim. „Adio” nu înseamnă „nu ne vom mai vedea niciodată.” Mi-a fost jenă, dar el nu de-aia s-a uitat la mine. S-a uitat, pur și simplu, și și-a văzut de ale sale. Sigiliu blând peste șoaptele pământului și, cum îi spune, Calea Lactee, le nuntea.

D


cristina ţintă: DSLR din 2009. Unii ar spune că, în cazul ăsta, ai avut un avânt serios în a face fotografie. Alții, care au auzit și de începutul cu camera de la telefonul mobil, vor să știe cum era pe vremea aceea. Și ce s-a întâmplat cu acele imagini? Sunt păstrate într-o arhivă secretă? Sau știm anumite fotografii dar habar nu avem cu ce au fost făcute?

andrei baciu: Cum era pe vremea aceea? Era o serie continuă de uimiri, ale cuiva care intrase cvasi-accidental pe teritoriul fotografiei (eu voiam de fapt un mobil, iar camera foto era un accesoriu pe care nu îl prevăzusem inițial) și nu-i venea să creadă că într-un dreptunghi de pe ecranul calculatorului ori de hârtie, după caz, pot încăpea atâtea stări și emoții – toate, mai exact. Cu acest aparat digital primitiv am învățat să văd, sau, încă mai bine, am învățat să învăț să văd, într-un fel de a cărui existență eram perfect neștiutor înainte. Imaginile de atunci nu mai sunt acum publice și stau cuminți pe un CD, pe care îl parcurg uneori cu o nedisimulată încântare.

c.ţ.: Ai un stil al tău. Asta e clar. Adică cei care îți știu imaginile ar putea identifica și altele noi, realizând că sunt făcute de tine. Subiectul pe de altă parte diferă. De la a transmite ceva prin lucruri/obiecte/contexte aparent banale, la peisaje , monografii șamd. Cum apar ideile? E ceva spontan? Sau lucrurile sunt planificate în avans? Și cum se face că deși diferite, există o interconectivitate a seriilor tale de imagini?

a.b.: Gradul de planificare depinde de tipul fotografiei. Dacă vorbim despre natură moartă, ca în seria Naturi colocviale, el este integral. Alegerea obiectelor, dispunerea lor, lumina, fundalul, profunzimea de câmp, atmosfera, formatul cadrului și, bineînțeles, ideea din spatele lui sunt, toate, rezultatul unei evidente planificări. Pentru fotografia de peisaj, făcută de obicei la răsărit, aș spune că raportul dintre cele două extreme este unul echiunitar, deoarece îmi aleg de dinainte fotografiile potențiale, dar nu am cum să știu exact ce voi găsi acolo în dimineața respectivă. În fine, pentru, să zicem, R500 (serie ce conține fotografii făcute pe o rază de 500 de metri de casa mea), el se reduce la o inefabilă stare de concentrare relaxată/ de relaxare concentrată, stare ce constituie de altfel, alături de bu curie, unul dintre ingredientele de bază ale oricărei fotografii. În ceea ce privește interconectivitatea seriilor mele, singura ex plicație pe care o găsesc este aceea că, mă rog, îmi aparțin toate.

c.ţ.: Există un timp anume pentru sesiunile de fotografii? Sau aparatul (și fotograful) stau în umbră, gata oricând să surprindă ceva?

PHOTo4ALL-nr5/2011PHOTo4ALL-nr5/2011

a.b.: Păi, ambele, în funcție de genul fotografiei, așa cum rezultă și din răspunsul anterior. Peisajul este condiționat de anotimp, de pildă (deși nu mereu, căci nu litera însăși, ci spiritul ei contează), iar poezia momentelor zilnice, aparent banale, există la tot pasul, murind de nerăbdare să fie observată. Una dintre imaginile mele favorite de anul acesta are ca subiect, pe un fundal negru, un cearșaf pus la uscat, la mine în curte, pe care se proiectează umbra ramurilor unui copac, în vreme ce pe sub el trece, hoțește, o pisică la fel de albă (link, eventual: http://andreibaciu.1x.com/photo/93299/2241/ ). Citeam ceva pe verandă și, când am ridicat ochii și am văzut cearșaful, am zbughit-o după aparatul foto aflat la două camere distanță. E drept că, în timp ce fugeam, realmente, după el, mă gândeam la eventualitatea utilității unui examen psihologic pentru o persoană ce aleargă cu disperare să facă o poză unui cearșaf pe o sârmă. Imediat însă ce m-am întors, a apărut pisica. Dacă aș fi amânat fie și câteva secunde plecarea după aparat, ca să nu mai vorbesc despre fuga după el, aș fi ratat trecerea pisicii și m-aș fi ales cu o imagine care mi-ar fi plăcut mult mai puțin. Asta nu înseamnă, firește, că un examen medical nu este și el bun, măcar din când în când...

c.ţ.: Crezi că unele zile sunt mai bune decât altele pentru făcut fotografii? (lăsând la o parte lumina, chiar dacă es este însăși esența)

a.b.: Da, cred, și nu doar că unele zile sunt mai bune decât altele, ci singurele zile bune de făcut fotografii sunt cele în care vrei cu adevărat să faci fotografii, cu tot ceea ce presupune aceasta.

c.ţ.: Consideri fotografia o artă? Da sau ba? Dezbateri au fost și sunt multe pe tema asta. Tu ce zici?

a.b.: Eu zic că, după cum se întâmplă de cele mai multe ori, una dintre cauzele unei astfel de dezbateri o constituie insuficienta definire prealabilă a termenilor discuției. Fotografia este un limbaj, un mijloc de comunicare cu o gramatică proprie, și, prin ea însăși, nu este nici artistică, nici ne-artistică. Dar, așa cum limbajul verbal, cantitativ unul funcțional-pragmatic, poate fi folosit pentru a exprima, poetic, sensuri profunde, așa și fotografia, când trece de nivelul strict utilitar (imagini de buletin, de produs etc), posedă absolut aceleași drepturi ca oricare altă artă. Şi acest lucru a fost și este dovedit din plin de atâția și atâția fotografi senzaționali.

c.ţ.: Cât îți influențează literatura* și muzica imaginile? Ce preferințe ai din acest punct de vedere?


a.b.: Zice-se, adesea, că un om este suma experiențelor sale culturale. Nu sunt de acord cu această afirmație, pentru că este incompletă. O dată, întrucât scoate din ecuație acea parte pe care Cel de Sus a luat-o din El și a pus-o în fiecare dintre noi, și, în al doilea rând, deoarece ignoră, comod, experiențele de viață de din afara livrescului și, mai ales, felul în care am ales să le trăim. Literatura și muzica îmi influențează imaginile, așadar, în aceeași măsură în care o fac toate celelalte niveluri ale ființei mele. E un tot unitar ce nu poate fi divizat procentual.Preferințele mele literare țin de tot ceea ce exprimă ceva autentic despre om și despre tainele sale sufletești. Îmi plac foarte mult clasicii și, la celălalt capăt, simt repulsie față de fragmentarismul postmodern, care, orbit de propria trufie, în locul nimicului pe care (are el impresia că) îl denunță triumfător nu este în stare să pună decât golul

insipid din propria inimă. În ceea ce privește muzica, Tudor Gheorghe, Beethoven, Sophie Zelmani, Ionel Tudorache, ATB, Chopin, Puccini, Coldplay, Andrea Corr, U2 sunt primele nume care îmi vin în minte.

c.ţ.: Ce cărți consideri că ai putea să le numești ”de căpătâi” în fotografie si le-ai recomanda și altora?

a.b.: Cel mai aproape de sufletul meu sunt cărțile lui Brooks Jensen (are patru până acum, una din ele fiind, după cum se știe, tradusă și la noi), de care am aflat, cu ceva ani în urmă, datorită remarcabilului efort de popularizare întreprins de Voicu Bojan. Recomand de asemenea și podcast-urile pe care editorul american le publică pe site-ul revistei sale, LensWork. La fel, foarte, foarte dragă, datorită punerii fotografiei în relație directă

cu sufletul și cu imponderabilele sale, îmi este The Tao of Photography (Seeing beyond seeing), de Philippe L. Gross și S. I. Shapiro. Cam din aceeași categorie face parte și The Practice of Contemplative Photography (Seeing the World with Fresh Eyes), de Andy Karr și Michael Wood. Nu am apucat să citesc decât o pagină, însă mi-a plăcut mult și sunt sigur că e o achiziție foarte bună. The Photo Book a lui Ian Jeffrey mi-a deschis ochii în multe privințe și, deși unele analize mi se par exagerate și seci, altele sunt într-adevăr foarte consistente. Foarte frumoasă și solidă, ca o poveste a fotografiei, este Photo Icons. The story behind the pictures,de Hans-Michael Koetzle, la editura Taschen. O apariție recentă semnată de Bruce Barnbaum, The art of photography. An approach to personal expression , reprezintă și ea o lectură foarte bună. Un veritabil manual de compoziție în fotografie este cartea lui Michael Freeman,

The Photographer’s Eye. De fiecare dată când mă uit pe ea învăț câte ceva nou despre un lucru pe care credeam că îl cunosc integral. Am văzut-o de curând tradusă și în românește. Același nume îl poartă și un album editat de John Szarkowski. Deși nu sunt decât câteva eseuri, scurte, sunt foarte, foarte consistente, alcătuind o reală axiomatică a fotografiei. Chiar vreau să mai citesc eseuri de-ale lui Szarkowski, cu atât mai mult cu cât e recunoscut ca fiind una din cele mai importante voci care a existat vreodată în domeniu. La fel, Bill Jay, pe care cu încântare constat că îl publicați și voi în FOTO4ALL,merită citit din plin. Nu pot să nu amintesc aici și de textele excepționale ale domnului Dan Mititelu, care, deși nu sunt culese într-o carte, se găsesc, alături de fotografii, pe site-ul dumnealui și care, mai mult chiar decât titlurile de mai sus, reprezintă, din punctul meu de vedere, o lectură obligatorie.


c.ţ.: Când preferi culoarea și când alb-negrul? Există un element determinant pentru o astfel de alegere? Știi de la început că o fotografie de-a ta va fi alb-negru sau color în final?

a.b.: Cam da, știu în general de dinainte să declanșez cum va fi fotografia. Există numeroase articole despre diferențele estetice dintre cele două abordări, așa că mă voi mulțumi să precizez că renunț la culoare ori de câte ori simt că ea distrage atenția în loc să participe la edificarea mesajului.

c.ţ.: Aș vrea să ne expui, măcar pe scurt, teoria privind fundamentalitatea calității morale și umane a creatorului. Iar excepțiile ? Consideri că vin doar să întărească regula? Dar despre cazurile din muzică- unde sunt atâtea povești cu droguri etc. dar melodiile sună de minune și au ramas mult dupa ce creatorii lor au dispărut- ce zici?

a.b.: Asemeni apei calde, nici „teoria” în cauză nu este vreo invenție personală. Lucrurile sunt foarte simple. E ca în acel banc cu Gigel care, în ciuda insistențelor mamei sale, refuza cu încăpățânare să coboare din pat pentru a merge la școală argumentând că și Costel de la clasa a doua a putut să lipsească două zile din cauza unei răceli. Deși raționamentul lui pare perfect valabil, el se surpă brusc atunci când mama îi dă dreptate, însă doar pentru a-i reaminti că, spre deosebire de Costel, el este directorul școlii... Relevanța poantei este aceea că demonstrează dezarmant cum oamenii, fie că își dau seama, fie că aleg să nu o facă, deformează în interes egoist realitatea și, adesea, iau din ea doar ce le convine. Or, ca orice altă artă, și fotografia are ca premiză esențială claritatea percepției realității, atât a celei exterioare, cât și – mai ales – a celei interioare. Această claritate, așadar, este cu atât mai adâncă, cu cât creatorul este mai purificat de toxinele propriului egocentrism. Nu degeaba arăta Petre Țuțea că valoarea artistică înseamnă ținuta morală la care îți ridici comunitatea, iar Steinhardt cita aserțiunea lui Wittgenstein, potrivit căreia, scurt pe doi, eticul este egal cu esteticul.Arta este o scară, al cărei capăt inferior se sprijină pe pământ, iar cel superior trece prin nori, printre stele, și se sprijină de gardurile raiului, tânjind, asimptotic, după Dumnezeu. Neîndoios că cei din cazurile pe care le menționezi urcă și ei câteva trepte ale acestei scări, însă se opresc, dureros, sub un cer care la ei este pustiu. Kurt Cobain, Kafka, Virginia Woolf – deznădejdea absolută, absurdul iremediabil, depresia atoatedevorantă. Deși nu am cum să nu accept că fiecare dintre noi experimentează, într-un grad sau altul, aceste trăiri, îmi


este complet imposibil să afirm, odată cu ei, că aici se termină totul. Dimpotrivă, absolut dimpotrivă.

c.ţ.: Am putea considera pierderea actuală de repere în societate o posibilă cauză a non-valorilor prezente peste tot, inclusiv în fotografie? Spun asta pentru că, deși într-adevăr accesul nu era atât de ușor în trecut la aparatura fotografică, fotografii nu erau totuși puțini. Iar imaginile, erau destul de multe, ca să nu zic chiar foarte multe multe cu altă încărcătură, altă profunzime, altă forță de a transmite, altă stare.

a.b.: Bineînțeles, relația fiind, am impresia, o analogie la nivel social a celei din întrebarea de mai sus. Cu atât mai mult cu cât produse ale unor, să fiu iertat, dar mai bine n-oi putea-o spune, impostori ca Warhol sau Mapplethorpe (Bill Jay are, printre alții, niște articole foarte tranșante pe această temă) sunt vândute la niște prețuri indecente de-a dreptul. Împăratul e mai gol ca niciodată.

c.ţ.: ”If there are no photopraphs, there is no history.” Mi-a rămas în cap propoziția asta și uneori sună ca o placă stricată, derulându-se la nesfârșit,lăsându-și în urmă sensul. Ce părere ai despre relația asta?( mai ales în contextul în care fotografia este subiectivă din toate punctele de vedere-cel puțin așa cred eu- și atunci creăm istorii reprezentative pentru noi, la un moment dat.)

a.b.: Relația dintre fotografie și istorie este aceeași cu relația dintre oricare alt limbaj și istorie: cel dintâi poate fi oricând deturnat ideologic pentru manipularea celei de a doua. Mai precis, nu a istoriei înseși, ci a felului în care este ea relatată. Nu aș zice că fotografia este totalmente subiectivă, adică autoreferențială, ci că reprezintă o întâlnire dintre cele două domenii. Nici limba vorbită nu își este sieși suficientă (nu pot înțelege ce înseamnă „fericire” dacă nu o trăiesc efectiv și dacă mă limitez numai la alte cuvinte pentru a o descrie), după cum nici omul nu este autoreferențial. Firește că fiecare dintre noi are trăiri proprii, însă nu putem merge până la a relativiza totul. Şi conceptul de „durere” poate fi relativizat teoretic, și chiar în chip strălucit, însă doar până când îți prinzi odată degetele în ușă.

c.ţ.: ”Cai.Bucăți lirice.” Cum a apărut proiectul, dacă îl pot numi așa?

a.b.: A apărut pe parcurs, când mi-am dat seama că am multe imagini cu cai, și asta deoarece sunt unele dintre cele mai prezente animale în zonele în care fac eu fotografii, motiv pentru care am decis să îmi grupez laolaltă toate cadrele cu acest subiect. Caii sunt niște ființe minunate și mă bucur de fiecare dată să mă aflu în preajma lor. Dacă te referi la textul de pe marginea seriei foto, l-am scris într-o noapte când nu puteam să dorm și simțeam nevoia să spun, pur și simplu, niște lucruri care îmi stăteau demult pe suflet.

c.ţ.: Ești mulțumit de imaginile tale? Ai vrea să îmbunătățești ceva?

a.b.: Dacă fotografia este o artă și arta – o scară, atunci e normal ca, atunci când pășești pe treapta următoare, să fii foarte încântat, iar apoi, putând să vezi lucrurile de la o nouă înălțime, să încerci brusc o nemulțumire deoarece intuiești că, deasupra, se află încă o treaptă. Împăcarea judicioasă a celor două stări opuse reprezintă ea însăși o componentă a actului artistic, însă cred din toată inima că, dincolo de toate, trebuie să se afle bucuria și sentimentul recunoștinței – există întotdeauna riscul de a te lua prea în serios. Mai multe nu am cum să adaug la acest răspuns, și aceasta din singurul motiv că cele două întrebări, cumva, violentează ceva ce ține de intimitatea mea cea mai profundă. Mircea Dinescu arăta undeva că un poet care își explică opera este asemeni unui cardiolog ce operează demonstrativ, în fața studenților, pe propriul cord.

c.ţ.: Ce obiective ai de atins, legate de fotografie? Unde vrea Andrei Baciu să ajungă ca fotograf? Te-ai gândit vreodata la asta?

a.b.: Am tot felul de idei, mari și mici, realizabile ori nu – nu știu încă. Nu vreau să ajung neapărat undeva, ci doar să mă bucur de fiecare declanșare. Vreau să rămân viu, adică să nu mor, trăind încă. Şi, pentru asta, nu trebuie să uit că, așa cum o spun sfinții, toate lucrurile bune din viața noastră, așadar și fotografia, sunt, în ultimă analiză – singura cu adevărat corectă – un cadou ce ne-a fost făcut de Sus.


SidarEbru

P o r t o f o l i u i n t e r n a t i o n a l


Cum ai descoperit fotografia? Ce te determină să faci fotografii? Și este acesta un mod de viață pentru tine?

În 2005, un prieten de-al meu mi-a trimis un link către un website de fotografie. M-am uitat la fotografiile de acolo și am trimis un portret pe care l-am realizat cu telefonul mobil. Criticile pe care le-am primit m-au determinat să plec într-o călătorie pentru a-mi îmbunătăți tehnica fotografică. După acel moment, tot ce am văzut, atins, simțit, visat, trăit și tot ce era de trăit și-a schimbat înțelesul. Da, de aceea fotografia este un mod de viață pentru mine.

Ai început cu portrete, apoi ai renunțat la acestea în favoarea fotografiei de peisaj. Cum s-a produs această schimbare? Îți aduc peisajele mai multă satisfacție?

Aleg ceea ce-mi stârnește entuziasmul. Aici există partea noastră umană, oameni și fețe care ne fac să ne simțim mai bine inițial. Adică portretele. Pe măsură ce trece timpul și percepția se dezvoltă, acel sentiment este extins la tot. Privesc cerul și acesta plânge, copacii râd, apa este furioasă. În acest punct mă aflu momentan. Are loc o schimbare continuă. Reînnoire... Fără ea, nu va exista nicio evoluție. Într-un fel, este un proces de învățare care durează toată viața...

Am observat că îți place să dezvălui mișcarea în imaginile tale, există o anumită dinamică ce apare des, fie că este vorba de mișcarea făcută de subiect, de mișcarea aparatului sau de un efect al obiectivului. De ce preferi acest tip de imagini?

Iubesc viața foarte mult. Îmi place mult să trăiesc și îmi place tot ce este în viață. Caut viața în obiecte neînsuflețite și văd viață în ele. Acesta este motivul pentru care preferințele mele se îndreaptă în această direcție.

Mulți artiști vizuali fotografiază peisaje cu timp lung de expunere.Tu de ce faci acest

lucru? Prin ce se diferențiază imaginile tale de ale lor?

În general, prefer expunerile lungi în cazul conceptelor legate de apă. Oferă atmosfera imaginară și epică pe care vreau eu să o văd. Poate că ceea ce mă diferențiază de ceilalți este pasiunea mea de a spune povești care exclude estetica și grija față de simetrie.

Cred (și se pare că și tu crezi la fel) că fotografia este un limbaj universal. Pentru fotojurnaliști, de exemplu, acest lucru este mai mult decât evident, dar cred că este la

C PHOTo4ALL-nr5/2011 PHOTo4ALL-nr5/2011

fel de adevărat și pentru restul. Nu toate poveștile sunt adevărate, dar limbajul este același. Ce părere ai? Si ce povești îți place să spui?

Oricare ar fi materialul nostru, așteptările noastre sunt aceleași. Vrem ca fotografiile noastre să ne atingă sufletul sau să se intersecteze cu o parte din viața noastră. Când obținem acest lucru, ne place ce vedem, citim sau ascultăm. Şi eu am aceleași așteptări.

Cum este mișcarea fotografică în Turcia? Sunt interesată de tot felul de lucruri de la studii universitare și alte cursuri din acest domeniu (există o paletă mică sau mare de cursuri de fotografie?) până la concursuri, expoziții etc. Care este viziunea ta asupra felului în care se desfășoară lucrurile în acest domeniu, în țara ta. Este suficient loc ca să te promovezi și să-ți dezvolți abilitățile de fotograf?

Există anumite evoluții importante în ceea ce privește fotografia în Turcia. Noile cluburi de fotografie, case de artă, expoziții, concursuri, galerii promit mult. Dezvoltarea propriei ambiții în ceea ce privește fotografia și arta este posibilă cu aceste noi evoluții.

Apropo de promovare, tu cum te promovezi? Ce metode au dat cele mai bune rezultate până acum?

Până astăzi, singurul efort pe care l-am făcut în ceea ce privește fotografia a fost să fac fotografii și să le public pe website-ul meu și să public unele dintre ele pe unele dintre website-urile de fotografii. Anul acesta o să aibă loc niște evenimente importante în viața mea. Prima mea expoziție va avea loc la Paris în 2012.

Folosești destul de mult vignetarea. Care este motivul?

Cred că în majoritatea timpului, vignetarea susține și rezumă expresia.

De ce forma pătrată? Este un mod mai bun

de a umple cadrul? Te exprimi mai bine în acest fel?

9- Forma pătrată are un fel de a nu obosi ochiul. Este foarte puternică din punct de vedere estetic și ca emfază. Această alegere are, de asemenea, și ceva obișnuit.

Ce lucruri te inspiră? Este actul creației mai degrabă spontan, decât intuitiv? Sau îți gândești imaginile dinainte?

10- Uneori, sunt impresionată de un film sau o propoziție dintr-o carte. Există, cu siguranță, unele concepte la care mă gândesc înainte de a face fotografii și, în natură, lucrurile se desfășoară spontan.

Ce fel de muzică îți place? Ce cărți citești? Dar filme? Poți să realizezi un top 5 pentru categoriile muzică, filme și cărți?

12- Muzica este unul dintre elementele indispensabile din viața mea. Îmi place muzica anilor ‘70. Simt o mare plăcere când ascult albumele mele la un pahar de vin. Citesc cărți în fiecare seară înainte de culcare. Prefer thillerurile fantastice sau polițiste. Sunt deschisă în ceea ce privește alegerile în materie de filme. Mă uit la aproape orice tip de filme.

Care sunt planurile de viitor ale lui Ebru Sidar?

14- Am luat câteva decizii importante și am făcut un pas mare în viața mea care va schimba lucrurile radical. 2012 va fi un an dedicat numai fotografiei și va trebui să muncesc foarte mult pentru a obține acest lucru. Cred și sper că succesul va fi rezultatul firesc.


EmilianChirilă Nu îl cunoaşteţi cu toţii pe

Emilian Chirilă, pentru că a stat de mult în umbră, a lucrat în linişte, şi-a văzut de treabă, a comunicat mai mult cu cei din afară decât cu cei de la noi... Cu toate astea, Bebe - cum

îi spun prietenii - are multe de zis, în şi despre fotografie. Tocmai de aceea i-am propus

un interviu. Iar răspunsurile, aşa cum mă aşteptam, m-au pus şi ar trebui să vă pună şi

pe voi pe gânduri.

d e s p r e f o t o g r a f i e c u . . .

Cum a ajuns Emilian Chirilă să ia contact cu fotografia? Pozele vechi de pe pereţii casei bunicilor și un aparat de fotografiat, Smena 8, primit de la părinţii mei, au făcut totul. Pozele vechi, îngălbenite, crăpate, și îndoite au și au avut o fascinaţie aparte, cel puţin pentru mine. Având un aparat în mână și lumea deschisă în faţă, totul a decurs de la sine. Orice aparat foto este ceva magic.

Ai un stil aparte, axat pe ceea ce majoritatea fotografilor sau chiar a oamenilor aș putea spune - ignoră de cele mai multe ori; obiecte aparent banale, pe care tu le transformi în imagini interesante, exprimând ceva prin ele. Ce te-a atras în a face acest tip de fotografii? Dacă am în față două mere, unul frumos și proaspăt și unul scofâlcit și stricat, îl voi fotografia pe al doilea. Este nevoia de a face altceva, diferit de ce face toată lumea. De a ieși și de a scăpa din așa zisa normalitate. Poate e o revoltă împotriva a ce am fost învăţaţi că e bine și frumos, într-o perioadă în care nu puteam face alegeri. Totul în jur are farmec și mister. Trebuie să fim în stare să vedem și să înţelegem asta și să găsim modul de a o arăta sau spune.

Intuitiv său cerebral? Răspunsul îl știu, cred că și ceilalţi îl pot deduce. Mă interesează însă și de ce/cum? Sau mai clar spus, cum decurge modul tău de a face imagini. Pur și simplu vezi ceva ce ţi-a atras atenţia și apeși pe buton? Nu ai deloc proiecte fotografice gândite înainte, schiţate măcar mental (lăsând în afară cele legate de job)? He, he... intuitiv! Într-o lume calculată și plină de proiecte, trebuie să recunosc că nu am așa ceva. E bine, e rău? Încă nu știu. La o întâlnire a membrilor BOG de la Sibiu, Ioana

Moldovan, întrebata același lucru nici măcar nu putea pronunţa cuvântul proiect. Asta îmi vine în minte când aud de proiect fotografic. Am teme în care îmi grupez pozele pentru a le prezenta cât de cât unitar pe site. De exemplu, îmi plac stâlpii de curent de pe câmpuri. Când am posibilitatea îi fotografiez și îi adun în cutia/folderul cu stâlpi. Dar nu am ceva gândit înainte. Am aparatul de fotografiat la mine aproape tot timpul și subiectele sunt peste tot în jurul meu.

În opinia ta, fotografia este sau nu artă? Dezbaterea pe această temă este mai mult decât vech e, dar vreau să știu și părerea ta despre acest aspect.

Eu zic să nu ne pronunţăm. Să lăsăm pe alţii să tragă concluzia, mai competenţi și mai ales mai dornici să elucideze treaba asta. Să catalogheze, să decidă și să stabilească ce și cum. Actul fotografic îl văd că ‘ceva’ ce pleacă de la simţuri, trece prin concretul tehnologiei și se transformă prin subtilul sufletului, născându-se pe hârtie deci adresându-se tot simţurilor. Ciclul astfel se închide. Dacă este perfect echilibrat este un cerc. Dacă ceva scârţâie, lipsește (printul intra aici acum în era internetului) sau accentul cade prea mult pe, să zicem, tehnologie, cercul se deformează și devine o curbă închisă, mai mult sau mai puţin deformată. Important este să încercăm să facem curba cât mai frumoasă. Să tindă spre cerc. Cum vezi situaţia fotografiei abstracte în România? Crezi că este apreciată sau nu? Și de către ce tip de public? Suntem în urmă mult faţă de restul lumii la acest capitol? Cât estimezi că ar mai dura până intrăm în rând cu lumea?

Abstactul este greu de acceptat și digerat în toate formele lui: fotografie, muzică, pictura, film, dans... etc. Îţi pune capul la contribuţie, îţi cere

CPHOTo4ALL-nr5/2011 PHOTo4ALL-nr5/2011

imaginaţie și implicare. Asta cere efort și cunoaștere. E mai greu. În plus îl judeci, îl cataloghezi și îl critici mai greu. La o floare vezi repede că îi lipsește o petală. Va veni și rândul abstractului atunci când lumea va vrea asta. Lucrurile nu pot fi forţate.

Și că tot am adus în discuţie fotografia de la noi, de ce crezi că stăm așa prost la capitolul promovare? Mă refer atât la promovarea individuală,pe care și-o face fiecare, cât și la lipsa unor impresari, curatori etc. sau la lipsa interesului în acest sens din partea diverselor cluburi și asociaţii de fotografie. De ce acest dezinteres, de unde atâta demotivare?

Nu suntem obișnuiţi să ne promovăm. Şi nici promotori de fotografie nu prea există. Aici suntem la început dar din câte văd, încet, încet lucrurile par să se miște. Mai o galerie, mai o tipăritura de fine art, expoziţii în creștere ca număr, spaţii de expunere nonconformiste și noi, mai multe site-uri dedicate fotografiei.Dar problema este că suntem mult prea individualiști și asta ne afectează pe toţi. Fotografi buni, rai, oameni obișnuiţi sau genii. Menirea omului este de a învăţa împreună cu cei de lângă el. Cu cât înţelegem asta mai repede cu atât mai bine.

Tu unde/cum îţi promovezi imaginile?

Mă promovez cam puţin sau să zicem discret. Am de doi ani un site personal www.emilianchirila.ro, iar fotografiile le mai încarc pe câteva site-uri de foto care se potrivesc cu stilul meu. Facebookul are și el rolul lui. Am mai apărut, cu portofolii, în câteva reviste virtuale și în una tipărită. Cam pe aici mă aflu. O promovare mai bună implica și bani mai mulţi iar lucrurile devin mai complicate pentru un simplu și liniștit fotograf ca mine.


Consideri că alte lucrări de-ale fotografiei (shootinguri pt clienţi, editări, lucrări de tot felul la cerere)- pe scurt realizarea de imagini pentru că trebuie, nu pentru că vrem,are impact asupra creativităţii? Tu cum împaci ce faci ca job cu ce faci în rest?

Creativitatea îţi trebuie și o folosești cam în orice tip de fotografie fie că este de client sau personală. Am un mare noroc cu specificul firmei. La workshopuri și foto-tururi numai de lipsa de creativitate sau încorsetări nu se poate vorbi iar clienţii pentru care am lucrat la firmă, fotografie de produs, ne-au oferit o mare libertate de mișcare. De fapt asta și urmărește Mihai Moiceanu prin firma lui: calitate în combinaţie cu originalitate. La editarea fotografiilor pentru firmă și a celor personale apar diferenţele majore. Pentru client trebuie respectate unele reguli stricte pe când la cele personale imaginaţia face legea. Par două lucruri diferite dar tehnic sunt despărţite de o linie subţire și poţi sări ușor dintr-o parte în alta. Dacă la o fotografie personală zone luminate prea mult său mult subexpuse pot da bine la fotografie de produs este dezastru.

Prin ce se definește o fotografie bună?

Aici intrăm din nou în zona citatelor celebre și a dezbaterilor savante. Nu cred că trebuie să ne oprim la a vorbi despre o fotografie bună. Ar trebui să vorbim despre fotografi buni. Şi cei buni sunt cei care au primit ’suflul magic’ de sus din cer, au devenit conștienţi de acesta și ce este cel mai important nu l-au neglijat și l-au îngrijit. Altă reţetă de a face o fotografie bună nu cred că există.

O serie de imagini are mai multă forţă? Ne ajută mai bine în exprimarea mesajului? Sau situaţia este totuna și în cazul imaginilor individuale, totul fiind


doar un mod de lucru, în funcţie de preferinţele fotografului.

Depinde de la caz la caz. Sunt imagini de excepţie care vorbesc singure și nu au nevoie de susţinere. Dar astea nu prea sunt multe. Dacă vrei să transmiţi mai mult și lucruri mai complexe categoric ai nevoie de un proiect sau de serii de fotografii pe o temă dată. Un articol, să zicem din National Geographic, nu poţi să îl susţii cu o singură fotografie.

Ce te inspiră? Cum apar ideile? Cum apar ideile de postprocesare? Știi de când vezi imaginea brută sau înainte să faci cadrul cum îţi dorești să arate rezultatul final?

Lucrând intuitiv e foarte greu de arătat o cale de lucru. Un prieten m-a rugat să îi arăt cum se fac fotografiile abstracte. M-am blocat! Făcând fotografii alb negru caut peste tot contraste și jocuri de lumini cu umbre. Restul imaginilor nici nu intre în discuţie și nici în card. Este ceva în interior care bâzâie când dă dau de un cadru bun și care îmi place. Cu cât zumzetul e mai mare cu atât fotografia iese mai bine. Chestia asta funcţionează aproape perfect. La procesare, de obicei fac câteva variante pe care le vizualizez rapid, una după alta, la o dimensiune mică, cam de 300 x 300 de pixeli. Așa aleg cadrul care îmi place mai mult.

Ai o fotografie de-a ta pe care o preferi? Ce o face să fie cea mai cea?

Eram ’copilot’ în mașină, cu Sikă, colegul meu, în drum spre Brăila. Eu moţăiam cu aparatul în mână când am văzut un câmp plin de stâlpi de curent ce păreau aranjaţi într-un fel mai ciudat. Am răsucit obiectivul pe infinit (folosesc doar obiective manuale) am pus aparatul la ochi și am apăsat pe buton. După o prelucrare unde am adăugat un pic de mister și de sinistru, poza sau dacă vrei, fotografia a ajuns preferata mea sau cea mai cea din portofoliul meu. Cred că mă caracterizează cel mai bine.

Când ne inviţi la o expoziţie personală Emilian Chirilă? Și că tot am venit cu întrebarea asta, când crezi că ar trebui un fotograf să expună? Există un timp mai potrivit pentru a face asta? Este

necesară o planificare riguroasă a unui eveniment de tipul unei expoziţii personale?

Cam greu cu întrebarea asta. Cred că oricine își dorește să aibă o expoziţie personală. Am avut doar câteva mici participări în expoziţii colective. Şi aici vreau să îi mulţumesc lui Dan Oprea de la’ Depoul de Artă Urbana’ cu care am avut două colaborări în Brașov. Nu cred că este un timp său moment anume mai bun ca să faci o expoziţie. Trebuie doar să ști ce vrei să transmiţi și să ai și fotografii bune care să o facă. Nu cred că amatorismul va mai trăi prea mult prin zona asta. Vor fi din ce în ce mai mulţi fotografi talentaţi și promotori profesioniști.


Crezi în limitarea copiilor în prinţ? Sau o imagine n-ar trebui “limitată” în acest fel?

Într-o lume în care banul este cel care dictează, tipărirea unor serii limitate de copii care au și semnătura autorului, face parte din joc. Este un mod de a face bani din fotografie.

Ce planuri legate de fotografie nu ai dus încă la îndeplinire?

Păi majoritatea sunt în grupa ’nu inca’. Așa că nu are rost să le înșir. Personal mă văd la început de

drum. Sper să am timp să mai merg înainte. Așa, că de final, îmi doresc ca o fotografie de a mea să apară pe o copertă la un CD de muzică, la casa de discuri ECM Records. Majoritatea fotografii sunt pătrate, alb/negru, mișcate și nu par dintr-un proiect anume.


Alegerea unui

trepiedghid practic

de Călin Stan

O veche zicală a fotografilor spune că nu există obiectiv mai “sharp” decât un trepied zdravăn!

Alegerea trepiedului potrivit pare – la prima vedere – uşoară. Totuşi, această experienţă poate deveni nu tocmai plăcută în momentul în care trepiedul pe care l-aţi ales se dovedeşte a fi insuficient de rigid pentru a face faţă situaţiilor fotografice sau atunci când uzura fizică îşi spune cuvântul mult prea devreme. Daca în cazul aparatelor foto DSLR există un număr relativ restrâns de producători, iar alegaerea unui aparat se poate face pe baza caracteristicilor sale tehnice, în cazul trepiedelor există zeci de branduri pe piaţă, cu sute de modele de trepiede ce se adresează fotografilor amatori sau profesionişti. În continuare vom încerca să vă ajutăm să răspundeţi la întrebarea “Ce trepied este mai potrivit pentru mine?” sau “Este recomandat trepiedul X pentru aparatul meu foto?“.

S f a t u r i 4 a L L


a dvs. Înălţimea minimă se referă la cea mai joasă poziţie (faţă de sol) la care poate fi utilizat trepiedul respectiv. Un trepied de calitate vă poate ajuta să fotografiaţi din unghiuri mai apropiate de sol, un ajutor esenţial în fotografia macro. Lungimea trepiedului atunci când este pliat (strâns) este o informaţie de care este bine să ţineţi cont dacă vă doriţi un trepied ușor de transportat. Cu cât trepiedul este mai scurt, cu atât va fi mai ușor de transportat.

Trebuie avut în vedere și numărul de segmente telescopice din care este compus trepiedul. Cu cât numărul de segmente este mai mic, cu atât stabilitatea va fi mai bună.

Coloana centrală.

Coloana centrală este secţiunea ce vă permite să ajustaţi pe verticală înălţimea de la care veţi fotografia, prin simpla acţionare a unei manivele sau a unui manșon de prindere, în funcţie de modelul de trepied ales. Avantajul principal al trepiedelor fără manivelă este faptul

că majoritatea permit demontarea coloanei centrale și montarea acesteia în poziţie inversă, pentru a coborî și mai mult aparatul faţă de sol. Astfel se reduce și mai mult înălţimea minimă (de care vorbeam mai sus).

Capul de prindere al aparatului foto.

Atunci când vorbim de trepiede foto nu este suficient să ne

referim la ansamblul for mat din cele trei picioare și co-

loana cen trală. Deși un trepied poate fi achi ziţionat

și sub formă de “kit” compus din picioare, co-loana centrală și cap de prindere, de cele mai multe ori alegerea capului de susţinere o veţi face separat. Alegerea unui cap de prindere trebuie făcută având în vedere libertatea de mișcare pe care acesta o oferă (cap panoramic, 3D, “cu bilă” etc) dar și greutatea maximă

ÎCare sunt caracteristicile unui trepied?Materialul din care este confecţionat trepiedul.

În principal, există trei tipuri de trepiede: din oţel, din aluminiu sau din fibră de carbon. Cele din aluminiu sau oţel sunt mai grele și de obicei mai ieftine, iar cele din carbon sunt mai scumpe dar mai ușoare și mai confortabile la transport. Cele din carbon oferă un raport greutate/rezistenţă mai bun decât în cazul trepiedelor confecţionate din aluminiu sau oţel și sunt de preferat în condiţii de utilizare intensă.

Greutatea maximă suportată.

Fiecare trepied este proiectat pentru a susţine în condiţii de siguranţă și stabilitate maximă aparatură foto de o anumită greutate. Atunci când decideţi să achiziţionaţi un trepied, verificaţi ca greutatea maximă suportată să fie peste cea a aparatului DSLR împreuna cu cel mai voluminos obiectiv pe care îl aveţi și restul accesoriilor pe care le utilizaţi frecvent (grip, blitz etc).

Înălţimea trepiedului.

Nu este suficient să vorbim despre înălţimea unui trepied referindu-ne doar la lungimea sa maximă când este desfăcut. Există trei indicii ce caracterizează înălţimea trepiedului: înălţimea maximă, înălţimea minimă și lungimea când este transportat (strâns).

Un trepied ce nu este suficient de înalt pentru a ridica aparatul foto la nivelul ochilor fotografului poate deveni incomod datorită poziţiei “aplecate” pe care trebuie să o aveţi în timpul utilizării. De aceea este recomandat să achiziţionaţi un trepied a cărui înălţime maximă se apropie de cea


suportată. Aceasta, ca și în cazul trepiedului în sine, trebuie să fie mai mare decât a aparatului DSLR și a obiectivului cel mai voluminos pe care îl aveţi în trusa foto.

Există, în principal, două tipuri de capete de trepied: capete cu bilă și capete pe trei axe (zise și “panoramice” sau “3D“). Capetele cu bilă sunt utile datorită vitezei și ușurinţei ajustării poziţiei aparatului iar cele pe trei axe sunt compuse din două mânere ce poziţionează aparatul pe cele trei axe de lucru. Avantajul acestora este că se poate ajusta poziţia aparatului doar pe una dintre axe, lăsând “setarea” celorlalte neatinsă. Acestea sunt bune, de exemplu, pentru fotografierea panoramelor. Cele cu bilă sunt utile în fotografierea wildlife acolo unde ajustările rapide și fine sunt mai importante.

Dacă trepiedul pe care îl achiziţionaţi vine “la pachet” și cu cap de prindere pentru aparat, trebuie avută în vedere greutatea suportată de capul de susţinere pentru a putea suporta

greutatea aparatului și a obiectivului atașat pe acesta. Există, în principal, două tipuri de capete de trepied: capete cu bilă și capete pe trei axe (zise și “panoramice” sau “3D“).

Ce condiţii trebuie să întrunească un trepied de calitate?

Există un set minim de condiţii necesare pentru că un trepied să poată fi considerat de calitate. Trepiedul trebuie să fie în primul rând rigid și stabil, pentru a nu vibra în timpul fotografierii.

Dacă veţi dori să aveţi un trepied ușor de transportat atunci este important ca acesta să aibă o greutate cât mai redusă și o lungime minimă atunci când este strâns. Totodată, trepiedul trebuie să fi o achiziţie de lungă durată,

deci trepiedul ideal trebuie să fie rezistent la utilizarea zilnică și să fie durabil în timp.

Întrebări la care trebuie să răspundeţi înainte de a decide asupra unui trepied:

1) Cât de des vreţi să îl transportaţi cu voi? Va fi un trepied folosit în studio sau vreţi un trepied pe care să îl luaţi cu voi peste tot? În funcţie de răspuns puteţi alege un trepied mai compact și mai ușor sau un trepied mai greu, dar mai solid.

2) Trepiedul ales suportă greutatea aparatului și a lentilei? Trepiedul ales trebuie să poată susţine atât greutatea aparatului foto dar și

a obiectivului, a bliţului sau a altor accesorii (de exemplu gripul). Dacă greutatea aparatului și a lentilei este la limită său depășește specificaţiile producătorului trepiedului, stabilitatea va avea de suferit și, nu în ultimul rând, există riscul ca trepiedul să se dezechilibreze sau componenta de prindere a aparatului să se rupă, eveniment ce ar putea avea consecinţe nu tocmai plăcute asupra camerei foto.

3) Din ce material este realizat trepiedul? Dacă doriţi un trepied rezistent dar și ușor în același timp, veţi alege, cel mai probabil, unul din fibră de carbon. Atenţie, acestea sunt mai scumpe decât cele din aluminiu, dar și mai performante.

4) Care este înălţimea maximă/ minimă? Poate fi utilizat ca trepied pentru fotografia macro? Un trepied prea mic va fi incomod în utilizare iar un trepied prea înalt poate fi prea greu inutil. Trebuie să aveţi în vedere


înălţimea maximă dar și cea minimă, mai ales dacă doriţi să fotografiaţi subiecte aflate la nivelul solului.

5) Care este garanţia produsului achiziţionat? Deoarece niciodată nu se poate ști de la început cum se va comporta trepiedul peste câţiva ani este foarte important să alegeţi un trepied de la un producător ce oferă o garanţie cât mai îndelungată și servicii post-garanţie (piese de schimb, întreţinere etc).

6) Trepiedul arată foarte bine. Dar este neapărat și cel mai potrivit pentru mine? Faptul că un trepied arată bine nu înseamnă că este neapărat și cel mai solid sau de calitate. Până la urma contează calitatea și nu designul … nu trepiedul este subiectul fotografiei!

Câteva sfaturi pentru achiziţie:

Verificaţi dacă trepiedul pe care doriţi să îl achiziţionaţi suportă greutatea aparatului și a obiectivului. Ştiu, am mai menţionat acest lucru de două ori până acum în acest articol, dar este unul dintre criteriile cele mai importante pentru achiziţie!

În general, preţul spune multe. Încercaţi să nu vă limitaţi la un trepied ieftin și de marcă necunoscută. Ca în multe alte domenii, calitatea are preţul ei. De aceea nu vă recomandăm trepiede produse de firme fără tradiţie în domeniu sau care oferă produse de calitate îndoielnică la preţuri mici. Studiaţi cu atenţie piaţa trepiedelor ce se încadrează în

bugetul vostru și alegeţi în cunoștinţă de cauză. Dacă nu

sunteţi hotărât încercaţi să vă consultaţi cu un

reprezentant de vânzări, cereţi cât mai multe detalii

despre trepiedele oferite spre vânzare și verificaţi trepiedul cu aparatul de fotografiat propriu.

Dacă trepiedul nu este suficient de rigid în magazin,

va fi un dezastru în condiţii de fotografiere r e a l e .

Trepiedul t r e b u i e să fie robust, astfel

încât să nu vibreze

în condiţii de vânt sau atunci când apăsaţi butoanele aparatului. Aflaţi dacă trepiedul pe care doriţi să îl achiziţionaţi este oferit împreună cu un sac de transport. O geantă de transport este necesară dacă doriţi să transportaţi trepiedul fără bătaie de

cap. Multe trepiede nu au și geanta de transport inclusă în preţ!

Verificaţi dacă trepiedul este dotat și cu bulă de nivel pentru confirmarea planeităţii structurii formată din trepied +

aparat. Este importat ca aceasta să fie poziţionată cât mai aproape de aparatul foto, în mod ideal chiar pe capul de prindere al acestuia, deoarece camera foto este cea ce trebuie așezată în plan orizontal și nu trepiedul! Dacă trepiedul nu este dotat cu bulă de nivel, puteţi achiziţiona una ce se poate fixa pe patina bliţului sau, mai nou, nivela electronică cu leduri.


Arborele, Oliver Merce, Nikon D60 cu obiectivul 18-105mm f3.5-5.6 VR,ISO 200, 8s, f 8

Amiaza pe traseu, Ghebosu Florin

F o t o P o P u l i s

Principiul este simplu:Puteţi să ne trimiteţi în permanenţă fotografiile voastre pe adresa de email a redacţiei: [email protected]. în fiecare lună, redacţia va alege dintre imaginile primite, primele 5 color și primele 5 alb-negru, pentru a fi publicate în paginile revistei.Ce trebuie să știţi: Fotografiile trimise trebuie să aibă măcar 1000px pe latura lungă și să fie în format JPG, fără ramă. Color sau alb-negru. Editate sau nu, ia alegerea voastră. Fară watermark. Să fie denumite astfel: autor_tiltu. (exemplu: razvangeorgescu_miraj sau razvangeorgescu_faratitlu, în cazul în care fotografia nu are un titlu)împreună cu fotografiile trimise, nu mai mult de 3 de persoană, adăugaţi în email: numele vostru, vârsta, echipamentul utilizat, iso, timp expunere, diafragma și două-trei rânduri despre povestea ilustrată sau un titlu pentru fotografia respectivă. Tema este liberă. Ne interesează ca imaginea să exprime ceva. Contează doar talentul!

Vă publicăm fotografiile

Vrem să publicăm ceea ce

fotografiaţi! Dacă şi voi vreţi să vă vedeţi imaginile

în revistă puteţi să le trimiteţi pentru această rubrică, fie să participaţi

la secţiunea “Fotografia ta sub lupă!” sau

să vă înscrieţi la concursul tematic.

Indiferent că sunteţi începători

sau avansaţi regulile jocului sunt

aceleaşi.

REGU

LI


“Hildegard”, Anca-Madalina Mitroi,Canon Powershot s5 IS,ISO: 80, 1/40 sec, f/3.2

Identitate, Lorena Dumitraşcu

Fotografia ta sub lupă

O rubrică adresată în special începătorilor, o oportunitate de a auzi păreri pro și contra despre imaginile voastre, de a „testa publicul”.Va exista întotdeauna o părere pro voi și alta contra. Că așa e în fotografie. Criticii vor veni cu argumente care să le susţină afirmaţiile. Vă alegeţi cu imaginea publicată și viziunea altor oameni despre ceea ce faceţi în ceea ce privește regulile de publicare, se aplică aceleași aspecte ca mai sus: JPG, 1000px pe latura lungă, color sau alb-negru, editate sau ba, fără ramă, fară watermark, însoţite de nume și echipamentul utilizat, iso etc.Şi aici tematica este liberă. Totodată, dacă aveţi voi înșivă întrebări despre imaginea trimisă, criticii vă vor răspunde. Totul pe adresa: [email protected]ţia va alege între 2 și 4 imagini care vor fi analizate sau autorilor cărora li se va răspunde la întrebări. Fotografiile trebuie trimise până în data de 15 a fiecărei luni calendaristice. Vă așteptăm sub lupă! îndrăzniţi!

REGU

LI


Sides, Andrei Weingold

Dixit

reclama

“Să nu încurcăm lumea cu jumătăţi de măsură reducând Iubirea la “iubi” fotografia la “foto” și Creaţia la un “cr” mârâit cu infatuare “

Dan Mititelu


Raze de toamnă, Ştefan Neagu

Sister September, Anca Mitroi

REGU

LI Avem concurs tematic. Pentru luna decembrie, tema concursului F0T04all este: „Gheaţă” . Fotografiile trebuie să respecte urmatoarele indicaţii: adecvate tematicii, format JPG, 1200px pe latura lungă, fără watermark sau alt text de copyright, fără ramă. Denumirea fișierului să includă și numele autorului!!!Juriul diferă de la concurs la concurs. La fel și premiile oferite. Pentru luna decembrie, primele două locuri vor fi recompensate cu câte un voucher în valoare de 100 de lei, oferit de AZERO-MyPoster, respectiv cu cartea „Despre fotografie, cu dragoste”, de Brooks Jensen.Alegerea făcută de către juriu nu poate fi contestată. De asemenea, juriul își rezerva posibilitatea de a anula concursul.Fotografiile se trimit pe adresa: [email protected], împreună cu numele autorului, adresă de email și echipamentul utilizat, până la data de 17 decembrie 2011.

concursfoto4all.ro


Venice, Sorin Bogda

Smaranda Moldovan Sony DSC H50

Dixit“Artiștii sunt interesaţi de lucrarea de artă din artefacte. Restul oamenilor sunt interesaţi de viaţa din opera de artă“

Brooks Jensen


“Cei mai buni oameni, fac cele mai bune fotografii“

Morley Baer

Prunc fără Madona, Cristian Munteanu

reclama

Dixit


1C o n c u r s

Cel de-al patrulea concurs al revistei noastre, cu tema „Peisaj de iarnă”, a fost câştigat de Florin Emil Ghebosu, din Bucureşti, cu fotografia „Sfinxul”. Felicitări! Cartea “înot

sincron”este a ta, la fel şi printul pe care îl vei realiza la AZERO/MyPoster (voucher 100 lei).

2C o n c u r sLocul doi, cu fotografia „Micro Space”, este deţinut de Dorin Bofan.

Cartea lui Tom Mackie, “Landscape Photography Secrets”, precum şi un print oferit de AZERO/MyPoster (voucher 100 lei) sunt alte tale. Felicitări!

Locul doi

3C o n c u r s

La această ediţie a concursului acordăm şi un loc trei, premiul fiind câştigat de Mircea Marinescu cu al său peisaj de la Rănea şi constând într-un voucher

de 50 lei pentru un print realizat de AZERO / MyPoster. Felicitări!

PRO

PRO

CONTRA

CONTRA

Cromatică plăcută, imaginea

conţine mult prea mult spaţiu și elemente neesenţiale de jur imprejurul chipului personajului central, plus că din cap îi ies două crenguţe. Atenţie la încadrare așadar. Alături am făcut câteva sugestii în acest sens.

F o t o g r a f i a t a s u b l u p a

Vânt de toamnă, Cristina Pantea

Fotografia iniţială, indiferent dacă respecta regula treimilor, nouă, redacţiei, ne-apărut un cadru mult prea larg, mai ales că uitându-ne la imaginea ta, privirea ni s-a oprit aproape de fiecare dată doar in partea superioară stânga, fapt pentru care am propus, in viziunea noastră, cropul /decuparea de mai sus.

Subiectul este centrat de această dată, insă părul îi formează o așa numită “ramă naturală” plăcută, a rămas suficient din fundai cât să plasăm subiectul in anotimp tomnatic, îndemnând practic partea imaginii care nu ne interesapropriu-zis, deși ocupa 3/4 din cadru.

Vânt de toamnă, Cristina Pantea

Cromatică plăcută, imaginea conţine mult prea mult spaţiu și elemente neesenţiale de jur imprejurul chipului personajului central, plus că din cap îi ies două crenguţe. Atenţie la încadrare așadar. Alături am făcut câteva sugestii în acest sens.

Fotografia iniţială, indiferent dacă respecta regula treimilor, nouă, redacţiei, ne-apărut un cadru mult prea larg, mai ales că uitându-ne la imaginea ta, privirea ni s-a oprit aproape de fiecare dată doar in partea superioară stânga, fapt pentru care am propus, in viziunea noastră, cropul /decuparea de mai sus.

Subiectul este centrat de această dată, insă părul îi formează o așa numită “ramă naturală” plăcută, a rămas suficient din fundai cât să plasăm subiectul in anotimp tomnatic, îndemnând practic partea imaginii care nu ne interesapropriu-zis, deși ocupa 3/4 din cadru.

F o t o G r a f i a t a s u b l u P a


Atenţie, urmează

fotografii violente şi explicite

Tradiţia deIgnat

Fotografii de Andrei Zincenco

R e p o r t a j 4 a l l PHOTo4ALL-nr5/2011

În vechiul Egipt, deși porcul era considerat un animal dezgustător, oamenii il jertfeau și îl mancau, ritual în cinstea zeului Osiris, într-o anume zi din an. După multe milenii de la atestarea porcului ca divinitate, românii păstreaza multe elemente ale cultului: îl sacrifică ritual la Ignatul Porcilor (20 decembrie), i se imită glasul cu un instrument special, numit surlă, apare în folclorul și în jocurile de copii (De-a Poarca, Purceaua) și, mai ales, are o colinda Şiva, probabil numele marelui zeu indian, Shiva. Cunoscuta mască a colindatorilor, îmbrăcată și jucată de un fecior (Capra, Țurca, Cerbul etc), este înlocuită în colindul Şiva cu capul împodobit al porcului jertfit la Ignat. Obiceiul a fost atestat în Europa numai la români și aromâni,

iar în Asia la indieni. Tăierea porcilor avea loc într-o anumita zi, la Ignat (20 decembrie), și într-un anumit moment al zilei, de obicei în zori sau dimineața..Ignat este, se pare o divinitate solara care a preluat numele si data de celebrare a Sfantului Ignatie Teoforul (20 decembrie) din calendarul ortodox, sinonim cu Ignatul Porcilor. Sacrificiul sangeros al porcului si ritul funerar de incinerare (parlitul porcului) in ziua de Ignat (Ignis = foc) este o practica preistorica care supravietuieste in tinuturile romanesti extracarpatice. Intalnim o serie de obiceiuri si superstitii de Ignat, sarcbatoare care este cunoscuta si sub numele de Ignatul porcilor sau Craciunul tiganilor. In ajunul Ignatului se fierbe grau,


capul familiei il tamaiaza si il binecuvanteaza. Din grau mananca toti ai casei, iar ce ramane se da dimineata la pasari. Aceasta sarbatoare are si semnificatii magice. Se spune ca in aceasta noapte porcul isi viseaza cutitul sau se viseaza la gat cu margele rosii. In aceasta seara se ia un dovleac, i se taie coada si se pastreaza, se spune ca e bun pentru leac de bube dulci la copii. Tot in aceasta noapte vrajitoarele umbla sa ia belsugul casei, de aceea se presara mei si sare imprejurul casei, al hambarelor si al curtii. Se spune ca untura de la porcul negru e buna la vrajit, mai ales pentru sanatatea oilor.O bucata din untura de porc negru era dusa la biserica de Boboteaza, sa fie

sfintita de preot. Apoi se ungeau cu ea cei care aveau dureri de picioare ori junghiuri. Tot cu untura de porc negru taiat la Ignat era uns trupul celui banuit ca ar putea ajunge strigoi. In ziua de Ignat nu se lucreaza ci se taie porcul.La taiatul porcului sa nu fie de fata oameni milosi. Atunci porcul moare greu si carnea lui nu mai e buna. Daca in inima porcului se gasea mult sange “inghetat”, era semn ca stapanul va avea noroc la bani. Cei care au ajutat la porc, primesc pomana porcului, de la care este nelipsita tuica fiarta. Sf. Ignat e zis si Craciunul tiganilor, ei fiind cei care taie porcii.


PERUŢara Minunilor

C a l a t o r i e F o t o G r a f i e

Mă aflu in

Mexic, discutând cu o prietenă din Franţa, Floriane, ce-mi

povestește despre noul ei plan de călătorie și-

mi cere să merg cu ea. Unde? În ţara incașilor! Nici

nu știu cum am ajuns aici; totul a fost o serie

de coincidenţe ce parcă încercau să-mi atragă atenţia asupra aceluiași loc. Încă

de copilă am fost fascinată de imaginile cu

Machu Picchu, iar după un timp, nu l-am mai putut asocia

cu o realitate, ori cu ceva ce ai putea vedea într-o viaţă de om. Ei, uite că acest vis hotărăște acum

(fără să mă mai întrebe) să devină realitate mult mai

devreme decat mi-aș fi imaginat! Să-i

spun „da”?

COLOMBIA

Ecuador

Brazil

SouthPacific

Ocean

Bolivia


A

PERUA fost o decizie de ultim moment. Am cumpărat

biletele de avion cu mai puţin de două săptămâni înainte de data plecării și, iată-ne, două studente europene în Peru, numai cu un ghid turistic în mână și două rucsacuri micuţe. Nu aveam rezervări pe niciunde, doar un plan schematic pe care speram să îl transpunem cumva în realitate. Bineînţeles că cei de-acasă ne puseseră în gardă în privinţa tuturor lucrurilor rele ce s-ar putea întâmpla. Printre peruani însă, am descoperit cu totul altceva!

Pe tot parcursul acestei călătorii porţile ni s-au deschis, iar toată informaţia necesară parcă venea ea la noi înainte să mai apucăm noi să o căutam. Oamenii ne-au ajutat oricănd, oriunde, încă din avion, până să punem măcar piciorul în ţara lor. Întotdeauna mi-au plăcut oamenii munţilor, dar aceștia erau mai mult decât atât. „Noi suntem copiii Soarelui!” - cam așa suna o frază ce ni s-a tradus din limba quechua, rămânând pe buzele noastre pe parcursul întregului drum. Este impresionant cât de mulţi oameni mai vorbesc încă această limbă ce, pe vremea conchistadorilor a fost interzisă prin lege,

impunându-se spaniola. În mod admirabil, astăzi oamenii le cunosc pe amândoua.

Primul loc important de pe lista noastră era canionul Colca, cel mai adânc canion din lume, și locul în care pot fi vazuţi condorii. Îmi amintesc și acum acel sentiment incredibil! Acea libertate trezită de înălţimi, de peisaje, de binecunoscutul „El condor pasa” răsunând în inimile noastre. Totul te îndruma parcă să pornești și tu într-un zbor lin alături de aceste păsări enorme! Urcam spre munţi, tot mai sus, iar în urma noastră lăsam oameni cu haine pline de culori, de viaţă. Sunt oameni ce adesea străbat la pas acele meleaguri, ducând mai departe tradiţiile străvechi. Cănd ajung la capătul puterilor, se așează pentru o clipa sa-și tragă suflarea și nu numai... iau o piatră pe marimea oboselii, o trec peste tot corpul să absoarbă osteneala și-apoi o oferă pământului, plasând-o deasupra unor alte mormane de pietre ce pot fi vazute, ici-colo, pe intregul drum.

Această legătură cu pământul ne-a fost înfăţișată mult mai puternic pe Lacul Titicaca, unde am avut ocazia să dormim în casa unor indigeni, pe insula


Amantani. Era o insulă micuţă, la peste 4000m altitudine, cu două vârfuri muntoase pe care locuitorii construiseră câte un templu – primul pentru Pachamama (Mama Pământ), iar celalalt dedicat lui Pachatata (Tatăl Pământ). Am urcat la ambele temple, urmărind cu entuziasm peisajele impresionante ce se conturau în jurul nostru. Privind în urmă se putea vedea împletirea nunaţelor de albastru, ale cerului și ale apei din care răsărea, din loc în loc, câte o insulă. De partea cealaltă, cerul se sprijinea parcă de pământul gălbui, aproape complet lipsit de vegetaţie. La orizont, asemeni insulelor,

făcând parcă o legătură între cer și pământ, se zăreau oamenii. Erau în special femei, cărând ofrande pentru templu și saci mari cu produse pe care sperau să le vândă turiștilor a căror venire fusese anunţată. Nici copiii cu obrajii arși de soare nu pierdeau vremea - apăreau pe ici pe colo, cântând la instrumente tradiţionale andine. Mai toţi se lăsau fotografiaţi, dar se știa că pentru asta ar trebui să lași o „propina”, un bănuţ sau o bombonică de coca. Erau oameni simpli, a căror viaţă se desfășura în acea comunitate, muncind pentru a-și procura hrana naturală, plantele medicinale și ţesăturile. Peste tot în Peru apare această

îmbrăcăminte colorată, ca o exteriorizare a trăirii interioare, a prieteniei. Toate ţesăturile sunt făcute manual, o activitate deloc simplă, în care pun parcă o parte din ei. Hainele sunt și o modalitate de recunoaștere socială. Astfel bărbaţii căsătoriţi poartă altfel de culori decât cei necăsătoriţi, iar cea mai colorată dintre căciuli este parte din vestimentaţia autorităţii acelei comunităţi.

Următorul drum a fost în jungla amazoniană! În unele locuri, zeci de fluturii dansau în jurul nostru, maimuţele, trecând în grupuri, uneori se opreau să ne privească,

păsările colorate zburau pe deasupra noastră, pe când noi ne croiam drum prin vegetaţia luxuriantă. Atmosfera acelui loc umple sufletul atât de mult că parcă nu mai are loc în vasul trupului și vrea să dea pe dinafară, printr-un strigăt, prin lacrimi de bucurie. Este întoarcerea la natural, la ceea ce suntem. Acolo oamenii se imbăiază în lacul cu anaconde, piranha și caimani, într-o comuniune perfectă cu natura. Mă doare să mă gândesc că aș putea fi parte din ultimele generaţii ce mai au posibilitatea să vadă acest loc, în toată splendoarea lui.


Am lăsat mai la urmă mult așteptata minune a incașilor, Machu Picchu. Drumul a fost lung, iar intrarea s-a făcut a doua zi, la ora 6 dimineaţa, oferindu-ne posibilitatea de a vedea răsăritul din acel loc special. Deja se găseau acolo multe persoane ce salutau soarele ieșit din munţii îmbrăcaţi în junglă. Meditau, cântau, se bucurau, prindeau lumina în braţele deschise. Orașul pierdut al incașilor nu era deloc pierdut cu cei 2500 de turiști ce s-au adunat până la sfârșitul zilei(și asta pentru că s-a impus o limită zilnică, biletele fiind cumpărate doar pe bază de rezervare). Am petrecut 10 ore in Machu Picchu, și deși eram absolut extenuate, înca ne venea greu să ne despărţim de acel loc. Nu știu despre ce energie vorbesc alţii, dar acolo pur și simplu simţi că prinzi viaţă! Este unul dintre acele puţine locuri care, cu toată reclama ce i-a fost făcută, va fi deasupra așteptărilor tale!

Peru a devenit pentru mine o „ţara a minunilor”, un loc ce-mi va rămâne-n suflet .Nu a fost o călătorie de fotografie și nici nu pretind a fi fotograf. Întorcându-mă însă, mi-am dorit ca din acestă experinţă să împart cu voi câteva momente dintr-o parte îndepărtată a lumii. Cum aș putea-o face mai bine?Fotografia dăruiește cuvintelor

povestitorului viaţă și culoare. Îl lasă pe ascultător să privească direct prin ochii fotografului, prin lentila aparatului, ca printr-un glob de cristal ce șuntează spaţiul și timpul.

În urma acestei călătorii am învăţat să-i îndrăgesc pe turiști. Ei sunt suflete mânate de puternica dorinţă de a cunoaște lumea în care ne aflăm, de a citi mai mult decât o singură pagină (la care ne limităm adesea) din cartea planetei, cartea vieţii. Şi nu sunt oare experienţele, amintirile, cele ce contează mai mult? Există atâtea lucruri lipsite de importanţă în care ne punem toate resursele atât materiale, cât și spirituale.Dacă am fi mai selectivi, am putea oare să facem mai mult din ceea ce ne hrănește mintea și sufletul? Începutul e mai greu, cu restul mă încred in voi.


Bill Jay și-a început cariera în Anglia, unde a fost primul Director de Fotografie la Institutul de Arte Contemporane. în plus, mai întâi a fost Editor/ Director la revistele Creative Camera și Album. în această perioadă, și-a câștigat existenţa ca editor de imagine la o revistă de știri de circulaţie largă și ca man¬ager European la o agenţie internaţională de fotografie.După ce a studiat cu Beaumont Newball și Van Deren Coke la Universitatea New Mexico, a fondat programul de studii fotogra¬fice la Universitatea Statului Arizona, unde a predat istorie și critică timp de 25 de ani.Bill Jay a publicat peste 400 de articole și este autorul a peste 20 de cărţi de istoria foto¬grafiei și critică fotografică. Câteva dintre tit¬lurile sale recente sunt: Cyanide and Spirits: an inside-out view of early photography; Oc¬cam’s razor: an outside-

in view of contempo¬rary photography; USA Photography Guide; Bernard Shaw: On Photography; Negative/Positive: a philosophy of photogra¬phy; 61 Pimlico; Sun in the Blood of the Cat; Men Like Me, etc. A fost rugat de nenumărate ori să contribuie cu cu eseuri la monografii făcute de fotografi foarte cunoscuţi, precum Jerry Uelsmann, Bill Brandt, Michael Kenna și Bruce Barnbaum. A scris regulat editoriale pentru jurnalul LensWork.Până să iasă la pensie, Bill Jay a fost invi¬tat des în calitate de lector la simpozioane șiconferinţe si la facultăti în Marea Britanie siEuropa, precum și în SUA. Fotografiile sale au fost publicate și expuse pe scară largă, inclusiv în cadrul unei expoziţii organizate în cinstea sa la Muzeul de Artă Modernă de la San Fran¬cisco. Monografia lui anterioară, Photogra- phers

Photographed, includea o selecţie de mii de portrete pe care le făcuse unor per¬soane celebre din domeniul fotografiei, a cărei bază de date se află la Centrul Foto¬grafiei Creative (Creative Photography Center) care găzduiește, de asemenea, arhivele cercetărilor sale.A murit în anul 2009, la vârsta de 69 de ani.A lăsat în urma sa un număr impresionant de articole, eseuri și gânduri despre foto¬grafie. O parte le veţi găsi și în revista noastră, prin bunăvoinţa fiicelor lui Bill Jay, in special a lui Juliet Jay, care și-au dat acor¬dul în ceea ce privește utilizarea drepturilor de copyright (referitor la publicare și tra¬ducere) pentru textele tatălui lor. în numărul nostru din decembrie, citim despre ce au de-a face una cu cealaltă viaţa și arta:

BILL JAYdespre fotografie


Odată, am avut o relație cu un psiholog. Ea îmi punea, pe ne aș-teptate, întrebări bizare și apoi se delecta analizându-le, de ta liând aspectele negative ale per so na-lității mele. Ne uitam la fotbal la televizor și m-a întrebat: De pe ce poziție ți-ar plăcea să joci? Trebuia să-mi dau seama ce avea să urmeze, dar am răspund fără să stau pe gânduri: Aș prefera să fiu comentatorul din cutie, deasupra terenului, privind și în cercând să prezic tiparele jo-cului. Desigur că acest lucru însemna că sunt antisocial, rece, un egoist, un observator al vieții mai degrabă decât un participant la viață. Pentru că probabil avea dreptate, am fost, în mod firesc, și mai iritat.

Desigur, așa văd eu relația mea cu domeniul fotografiei. Sunt mai degrabă un comentator entuziast al „jocului” decât un participant.

Așadar, cu persiunea dvs., aș dori să fac unele observații generale cu privire la relația dintre artă și viață în fotografia contemporană. Apoi, dacă interesează pe cineva, voi răspunde la întrebări de natură mai personală.

Întrebarea de dinainte de sim po zion este aceasta: Ce legătură are o viață personală cu fotografiile unui individ - și viceversa.

Răspunsul, ca un răspuns din I Ching la oricare dintre marile pro bleme ale vieții, poate fi incredibil de succint: viața și arta ar trebui să aibă totul de-a face una cu cealaltă. Practic, așa cum văd eu domeniul artei fotografice, din poziția mea de outsider, arta și viața au legătură

și în ce privește cele mai mărunte lucruri. De fapt, cred că aceasta este problema centrală în arta fotografică, în acest moment.

Ca toate răspunsurile scurte la chestiuni complexe, există mai multe întrebări decât răspunsuri, până când încep să fiarbă toate în conștiință la o rată crescândă, apărând în minte la frecvențe alarmante. Cuvinte ca „Artă” și „Viață” tind să aibă acest efect mai mult decât altele. (Fotografii nu scriu cărți cu subiecte ca „uleiul” și „hamburgerii”). Așa că sunt necesare puțin mai multe cuvinte pentru a explica mai clar la ce mă refer când spun că termenii artă și viață sunt legați într-un mod mult mai profund decât observ că se întâmplă în fotografia contemporană (sau orice alt tip de artă). În primul rând, un exemplu simplu:

Când locuiam în Anglia, am jucat un dublu act cu David Hurn, un fotograf Magnum. I s-a cerut adesea să țină cursuri la facultăți, dar îi displăcea să vorbească în public. Așa că mă alăturam și „îl intervievam” în fața audienței. Pentru el, acest mod de lucru a fost mult mai puțin stresant. Într-o zi, studenții se pregătiseră pen tru vizita noastră aranjându-și lucrările pe care le-am examinat înainte de a începe. Pe măsură ce se desfășura „interviul”, studenții întrebau din ce în ce mai des: dar cum sunt lucrările noastre? În cele din urmă, trebuia să li se răspundă la întrebare. Răspunsul lui Hum a fost: sunt incredibil de plictisitoare. A spus: Când mă uit la imaginile unui fotograf tânăr, mă aștept să mă simt gelos pentru că el sau ea are acces la subiect,

stiluri de viață, locuri, oameni la care eu nu am acces din cauza vârstei mele și din cauza a cine sunt. Unde este, a spus el, expresia unicității voastre ca ființă umană? Ați fotografiat numai ceea ce este posibil ca eu și orice alt profesionist să fi fotografiat deja și chiar mai bine!

Are dreptate. Dintre mii de stu denți la fotografie care termina o facultate sau o universitate in fiecare an, încă nu am văzut niciun portofoliu despre ce în-sea mnă să fi student la o facultate americană.

Studenții sunt învățați, prin im pli ca ție, că fotografiile lor trebuie să facă referire la tendințele stilistice actuale, să trateze într-un mod semnificativ chestiunile critice din domeniu, să facă re-fe rire în mod reflex la însăși arta fo to grafică. Pentru că asta fac așa-numiții fotografi importanți. Viața însăși? Irelevant.

Acum câțiva ani, s-a eliberat un post de profesor la universitatea cu care sunt asociat. Au apli cat patruzeci de persoane. Cinci-sprezece fotografi, din toata SUA, au depus imagini cu tufișuri, realizate noaptea, cu blițul, co-lor! (Tendințele, în ziua de azi, sunt atât de efemere încât acest lucru ar putea fi folosit pentru identificarea anului exact - și și chiar perioada anului – când au fost depuse aplicațiile și portofoliile). Care este acea magie care a transformat brusc tufișurile în niște lucruri atât de relevante pentru viețile a atât de mulți fotografi, în același timp? De ce a dispărut dorința arzătoare de a fotografia tufișuri atât de rapid și de simultan?

Sunt sigur că vă puteți gândi cu toții la tendințe similare cu viață scurtă: de exemplu, impulsul de a înregistra colțurile camerelor greu de descris, garajele și ho-lurile hotelurilor. Sau mania pro-prie e orașului San Francisco a lucrurilor „Fabricate ca să fie Fo-tografiate”.

Sunt toate acestea relevante pen tru viețile personale? Nu cred.

În arta fotografică, viețile per-sonale au devenit irelevante. As -pectul imaginii este totul. Ches-tiunile din domeniu se umflă la întâmplare și arbitrar, măturând lumea mică și insignificantă a creării unor imagini profesioniste. Cei care au fost îndepărtați în primele izbucniri, primesc atenția domeniului și devin „cunoscuți” pentru un timp atât de scurt, până când vântul aduce un alt nume în vizor. Şi cine este respins prima dată și primește astfel atenție? Cei a căror muncă nu își are rădăcinile adânc înfipte în experiențele de viață. Deci, putem explica motivul pentru care cei care merită cel mai puțin atenție, o primesc cel mai repede.

Recomand oare ca fotografii să se concentreze pe intimitățile pro priilor vieți, să-și examineze cu indulgență fiecare puf din propriul buric, să-și plimbe camera pe deasupra fiecărei imperfecțiuni a corpului lor și cel al partenerului lor de viață? Doamne ferește!

Cel puțin imaginile formaliste pot fi văzute cu indiferența plic ti-si toare că munca lor merită. In ti-mitățile frontale ale celor care se comportă ca și când ar fi singurii indivizi care experimentează an-

xi e tatea emoțională sunt la fel de dificil de ignorat precum puștii răsfățați, cerând afecțiune în timp ce părinții încearcă să comunice.

Unul dintre prietenii mei era hotărât să fotografieze Viața Re-ală. A decis să îi fotografieze pe soția și copiii săi în toate stările de spirit, nu numai în momentele plăcute. Soția lui nu își putea face toaleta dacă nu avea camera îndreptată către ea; camera foto intra la atac în mijlocul unei certuri domestice; camera foto îi filma când mergeau la culcare. Nu e de mirare că soția a divorțat de nemernicul ăla crud și fără nici un pic de sentiment.

Un coleg a spus următoarea poveste, cu aprobare, despre de-vo tamentul unui fotograf. Dor-mea în pat, cu soția sa, când a sunat telefonul. A răspuns, a as-cultat o vreme și l-a rugat pe ape-lant să aștepte. Apoi, a adus ca-mera, a îndreptat obiectivul către soția sa și a trezit-o ca să-i spună că apelul era pentru ea. Când a răspuns la telefon, a aflat că mama ei tocmai murise, în timp ce soțul ei îi fotografia reacțiile.

Asta nu înseamnă să-ți pese. Asta este agresivitate activă, totală.

Pe lângă o lipsă de bune maniere, gust și omenie (toate trăsăturile esenţiale, după părerea mea), acești fotografi afișează o ignoraţă abisală faţă de viaţă: nimănui nu-i pasă de caracterul sordid al vieţii lor meschine.

Având în vedere că am menţionat ambele aspecte ale mediului formalist/ intim, vă datorez să-mi expun părerea despre ce cred eu că înseamnă relaţia ideală dintre viaţă și

Via

ţă /

Mun

căB.J

.O PHOTo4ALL-nr5/2011 PHOTo4ALL-nr5/2011

muncă/ muncă și viaţă. O fotografie este produsul final

al cuiva despre ceva “de acolo de afară”. Cele mai bune fotografii elimină această atitudine plină de grijă care nu poate fi definită, dar care este foarte evidentă.

De exemplu, Lewis Hine nu era interesat să se promoveze ca artist-fotograf, dar îi păsa profund de condiţia copiilor folosiţi în medii periculoase în condiţii de muncă de sclavi. A început să lucreze pentru Comitetul privind Munca Infantilă în 1907 și fotografiile lui, reproduse prost în imagini așa de mici încât par adesea cufundată în text, au fost publicate în The American Child. A recunoscut că povestea va fi spusă de cuvinte, dar că fotografiile sale pot face povestea dramatic de reală. Îi păsa și se vedea.

Dar acest interes pentru subiect nu este prerogativul unor teme atât de încărcate emoţional precum munca infantilă. Stephen Dalton are evident o pasiune pentru și o cunoaștere profundă despre insecte. Din imaginile lui cu insecte, extraordinare din punct de vedere tehnic și frumoase din punct de vedere estetic, se scurge o dragoste pentru insecte chiar și privite de cei care au o aversiune faţă de micile bestii.

Alte exemple ar fi superflue pentru că toţi fotografii buni sunt profund dedicaţi și implicaţi în subiectele lor și, prin fotografie, le comunică celorlalţi înţelegerea și pasiunea lor. Dacă nimic de acolo de afară nu ar atrage complet, atunci un fotograf bun nu ar pu-tea să existe. Este ca și cum ai încerca să fii scufundător în mij-

locul deșertului Mojave. Dacă fo to graful comunică o pasiune per sonală prin ceva, orice, din fo to grafii, atunci imaginile spun și ele, întâmplător, foarte multe des pre fotograf precum și despre su biect. Atitudinea lui faţă de via ţă este evidentă.

La un nivel simplu, acest lucru este explicabil pentru simplul fapt că alegerea unui fotograf cu privire la temă poate evidenţia personalitatea precum și interesele sale. La un nivel mai profund, chestiunea devine mai profundă. Cu cât fotograful se luptă mai intens să pună emfază pe temă, paradoxal, fotograful aduce în vizor o atitudine personală asupra vieţii însăși. Acest lucru nu este niciodată dezvăluit într-o singură fotografie. Totuși, un corp de lucrări aparţinând unui fotograf începe să reflecte către privitor nu numai relaţia autorului cu subiectul, dar și legătura cu o atitudine unică faţă de viaţă.

Acest lucru nu poate fi indus in tenţionat într-o fotografie. Sti-lul nu este ca un filtru care afec-tează imaginea când este plasat peste lentilă. Prea mulţi tineri fo to grafi fotografiază un beţiv dormind în prag ca să arate că le pasă; în realitate, acest lucru ara tă, de obicei, opusul. Așa cum a remarcat dispreţuitor un personaj: îţi poţi da seama de preţul echipamentului unui fo to-graf după numărul de zdrenţe din fotografie.

Când mă plimb prin pădure noaptea, drumul iese din întuneric, dar nu îl caut. Un stil unic iese la suprafaţă din fotografie ignorând-o, concentrându-se pe subiect și permiţând existenţa

atenţiei, pasiunii și cunoașterii să se ridice la suprafaţă prin foarte multă muncă pe o perioadă lungă de timp. De aceea, cele mai bune fotografii reflectă cu adevărat fotografii. Fotografiile devin extensii ale persoanei și este evident că a apărut un stil personal care nu poate fi confundat cu lucrările niciunui alt fotograf. Nu este un lucru dificil de înţeles; este cât se poate de evident în stilul scriitorilor, poeților și muzicienilor. Stilul în fotografie operează în exact același fel, în ciuda faptului că acest domeniu este mai apropiat de realitate.

Legătura strânsă dintre o atitudine faţă de viaţă și o discuţie despre stil nu impune existenţa niciunui paradox. Am făcut acest lucru intenţionat pentru că în același fel în care tema reflectă zonele de interes tot așa stilul unui fotograf reflectă atitudinea sa faţă de viaţă. De exemplu, Don McCullin este probabil cel mai mare fotograf de război pe care acest domeniu l-a cunoscut până acum. Tema lui este deprimantă, asta ca să fiu finuţ. Refugiaţi în-fo metaţi, copii bombardaţi, civili mutilaţi, soldaţi pe moarte, fa milii terorizate și ca davre în des com-punere văzute de parcă ar trebui să fie imagini ex trem de deprimante din punctul de vedere al unui privitor ma sochist. Totuși... să ne uităm la mai multe dintre ima-gi nile ori bile ale lui McCullin și se naște o altă impresie adâncă ce con trazice prima reacţie șocantă. Fotografiile, en masse, răspândesc de mnitate, mândrie spirituală și devotament faţă de valorile uma ne, lucruri care sunt supuse

testul extrem al durabilităţii. Ele ne inspiră și, în ciuda temei, ne ri dică spiritele și le reafirmă sau chiar ridică speranșa umanităţii. Şi aceasta este marca unui mare fotograf.

Așadar, nu există niciun paradox între faptul că un fotograf pune em fază pe temă și, totuși, datorită de votamentului și capacităţii de în ţelegere, dezvăluie o atitudine per sonală faţă de viaţă. Toate ma rile fotografii sunt realizate la această interfaţă dintre realitate și răspunsul subiectiv. Ele sunt și per sonale și obiective în același timp.

Astfel, cea mai relevantă întrebare pentru toţi fotografii tineri este aceasta: ce anume te interesează, ce te incită, ce te intrigă ce te mișcă, ce te fascinează și ce te energizează? Ce te-ar putea de termina să te trezești cu sen timentul că ziua care urmează te incită? De cele mai multe ori, studentul nu va putea răspunde. Noţiunea în sine pare absurdă. Educaţia formală (în fotografie) trebuie să răspundă pentru multe daune. Am legitimizat, sanitizat, academizat domeniul fotografic până când am rămas cu chestiuni în loc de substanţă, poziţii critice în loc de acţiune, am încurajat mimarea imaginilor deja moarte, cum ar fi cele ale pictorilor din secolul XIX care au pretrecut ani de zile copiând sculptura greacă.

Cordonul ombilical dintre via ţă și artă s-a rupt. Şi arta fo to-grafică academică este pe moarte. Sunt în favoarea eutanasierii pen tru a pune capăt suferinţei pacientului.

Dar asta ar însemna să terminăm într-o notă atât de

negativă! Așa că vă voi citi cele mai adevărate, mai frumoase, mai relevante și mai pline de umilinţă cuvinte scrise vreodată (după părerea mea) despre relaţia dintre viaţă și artă. În introducerea scenariului filmului The Seventh Seal, 1968, Ingmar Bergman vorbește despre construirea catedralei Chartres Cathedral:

”... este părerea mea că arta şi-a pierdut avântul creativ de bază în momentul în care a fost separată de veneraţie. A tăiat un cordon ombilical şi acum îşi duce propria viaţă sterilă, generându-se pe sine şi degenerându-se pe sine. În trecut, artistul rămânea necunoscut şi munca sa era gloria lui Dumnezeu. El trăia şi murea fără să fie mai mult sau mai puţin important decât alţi artizani; “valori eterne”, “nemurire” şi “capodoperă” erau termenii care nu se aplicau în cazul lui. Abilitatea de a crea era un dar. Într-o astfel de lume, înfloreau încrederea invulnerabilă şi umilinţa naturală.

Astăzi, individul a devenit cea mai înaltă formă şi cel mai mare blestem al creaţiei artistice. Cea mai mică rană sau durere a egoului este examinată la microscop de parcă ar fi de o importanţă eternă. Artistul consideră că izolarea sa, subiectivismul său, individualismul său sunt aproape sfinte. Astfel, ne întâlnim, în sfârşit, într-un stilou mare, unde stăm şi ne plângem de singurătatea noastră fără să ne auzim unii pe alţi şi fără să ne dăm seama că ne ajutăm unii pe alţii să murim.

Individualiştii se holbează unii la alţii şi, totuşi, îşi neagă unii altora existenţa. Ne învârtim în cercuri, atât de limitate de propriile noastre temeri încât nu mai putem face diferenţa între adevăr şi minciună, între capriciul gangsterului şi cel mai pur ideal.

Astfel, dacă sunt întrebat care aş vrea să fie scopul general al filmelor mele, aş răspunde că vreau să fie unul al artistiştilor din catedrala de pe marea câmpie. Vreau să fac dintr-o piatră un cap de dragon, un înger, un demon - sau poate un sfânt. Nu contează ce anume; satisfacţia este cea care contează. Indiferent dacă eu cred sau nu, dacă sunt creştin sau nu, aş juca un rol în construirea colectivă a catedralei.”


foto4all contest version

Documents