formarea conștiinței istorice.docx

8/14/2019 Formarea conștiinței istorice.docx

http://slidepdf.com/reader/full/formarea-contiinei-istoricedocx 1/13

Formarea conștiinței istorice

1.Premise

Dacă pe întreaga perioadă a epocii medievale conștiința supremă era ceareligioasă,manifestată prin apartenența la un ansamblu de valori spirituale ce țineau dedomeniul sacrului, începând cu Umanismul Renascentist se va naște un nou tip de conștiință,și anume, conștiința istorică.O astfel de conțiință, reprezintă atât înțelegerea identitățiitrecutului și a tradiției istorice, cât și a comunității de interese, de scopuri și idealuri.

Acest curent scoate omul în evidență, crezându-se că acesta este înzestrat cu rațiune deextracție divină și de aceea trebuie sa-și cunoască existența și lumea în care trăiește.Înconcluzie acesta își va putea domina existența prin cunoaștere și prin știință.

Conștiința istorică se naște din încercarea de a construi identitatea unui poporm aunei națiuni, prin raportare la alte națiuni.Câteva dimensiuni specifice ale acestei raportărisunt: situarea în timp și spațiu, evenimentele istorice, limba, cultura și civilizația,mentalitățile.

Formarea conștiinței istorice a poprului român se realizează treptat, fiind reflectatăîn scrierile umaniștilor din secolele XV-XVII, care consemnează în documentele ci ne s-au

păstrat, redactate mai întâi în limba slavonă, apoi în limba latină, iar mai târziu în limbaromână, modul în care românii din diferite provincii se înscriu în cursul istoriei apar în

documentele scrise în limba slavonă.Acest interes se dezvoltă datorită contactelor pe care cei preocupați de formația lor intelectuală încep să le aibă cu alte culturi și alte civilizații.

Primul român care afirmă, în lucrarea sa Hungaria ( 1536 ), scrisă în limba latină,originea română și unitatea limbii și a poporului român este savantul umanist NicolausOlahus.Pasul important este făcut în acest domeniu de cronicarii moldoveni, cei care lamijlocul secolului al-XVII-lea și începutul secolului al-XVIII-lea, scriind în limba română,

pun bazele istoriografiei și care, deasemeanea, sunt considerați a avea merite în crearea unuistil literar.

Scrierile lor au un ecou și în Țara Românească, unde apar alte cronici care continuăefortul de reconstituire a istoriei mai îndepărtate sau mai recente.

De-a lungul timpului, conștiința indentitară generază polarizări ( în perioada interbelică )sau presupune ideologicul ( în perioada comunistă apar teorii deformate despre originile șivechimea românilor).



2.Timp și spațiu

Cronica

Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine cronologicăevenimentele dintr-o anumită perioadă, după surse diverse, atât scrise, cât şi orale ( maifrecvente în Evul Mediu).

Cronografiile sunt scrieri de factură istorică, începând cu facerea lumii, şi care se bazează peizvoare istorice, dar şi pe legende populare.

Astfel, în secolul al XV-lea şi al XVI-lea apar cronici în limba slavonă iar în secolul alXVII-lea apar cronici scrise în limba română în Moldova precum Letopiseţul Tarii Moldoveide Grigore Ureche, continuat de Miron Costin şi Ion Neculce, cronici in limba polonă, înversuri şi în proză, scrise de Miron Costin, o istorie a moldovenilor scrisă de Miron Costin,cronici anonime muntene și cronici de autori din Ţara Românească.

Aceste letopiseţe sunt un fel de pomelnice, notând sumar nume de voievozi şi anii dedomnie ai acestora.

Cronicile au o importanţă deosebită, şi anume:

Istorică – pun bazele istoriografiei româneşti, abordând probleme legate de originea latină a poporului şi a limbii noastre, de continuitatea şi de unitatea poporului român;

Lingvistică – sunt o sursă însemnată de cunoaştere a unei etape din evoluţia limbii române;

Literară – oferă forme incipiente ale prozei noastre artistice.

Cronica, poate fi, în funcţie de autor sau iniţiator:

cronica domnească este cronica oficială, întocmită sub directa supraveghere a domnului carea avut iniţiativa ei şi este expresia punctului de vedere oficial;

cronica de autor este cronica întocmită de un învăţat laic, exponent al clasei sociale cu acces

la instrucţie, care are iniţiativa de a fixa în scris evenimentele importante din istoria neamuluisău;

cronica anonimă este un tip de cronică al cărei autor nu este cunoscut; cercetările întreprinseasupra acestor cronici, începând cu secolul al XIX-lea, au permis diferite ipoteze privind

paternitatea lor; pentru a desemna presupusul autor, se foloseşte formula “ atribuită lui”.

Temele fundamentale abordate de cronicar i şi de ceilalţi autori preocupaţi de conştiinţaistorică a românilor sunt: originile, limba, continuitatea, evenimentele istorice, instituţiadomnie



Grigore Ureche

Primul dintre marii cronicari este Grigore Ureche ( 1560-1677 ), care a jucat un rol

important în viața politică a Moldovei, îndeplinind funcția de mare logofăt ( logofăt era înEvul Mediu în Țara Românească și Moldova un mare dregător șef la cancelaria Domnească.Elredacta hotărârile luate de domn și de Sfatul Domnesc ).

El a fost plecat o vreme înafara țării dar când s-a întors în Moldova, a îndeplinitcâteva funcții: logofăt, spătar, mare spătar în timpul domniei lui Vasile Lupu, devenind unuldintre sfetnicii domnitorului, apoi mare vornic al Țării de Jos.

A luat ca model scrieri istorice străine pe care le-a cunoscut în Polonia și începe săredacteze în limba română un Letopiseț amplu al Moldovei în care vroia să consemneze

evenimentele mai importante din istoria țării.

S-a inspirat din toate documentele vremii ( cronicile polone și latine, letopisețele moldoveneîn limba slavonă ), din amintirile tatălui său, ale altor boieri bătrâni precum și din scrisorile

primite de la străini și actele aflate la curtea domnească, după cum înșuși mărturisea: „GrigoreUreche ce au fost vornic mare, […] au cercat ca să putem afla adevărul, ca să nu mă afluscriitorii de cuvinte deșarte”.

Scrisoarea sa se numește “Letopisețul Țării Moldovei” și consemnează evenimenteledesfășurate între anii 1359-1594, începând cu întemeierea Moldovei, de către Dragpș Vodă

până la a doua domnie a lui Aron Vodă.

Acest letopiseț este singura sa lucrare cunoscută, păstrată sub formă de copiii și rămasăneterminată.

Cronicarul Grigore Ureche își expune intențiile în capitolul introductiv al lucrării, intitulat„Predoslovia”.Autorul însuți mărturisește că: „…cetind cărțile și izvoarele, și ale noastre șicele străine, au aflat cap și începătură moșilor…ca să nu se înece anii trecuți și să nu știe ce s-au lucrat…” Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele și întâmplările celemai importane, ținând foarte mult să nu fie un „scriitor de cuvinte deșarte, ci de dreptate”.

Istoriograful Ureche a intuit primul originea romană a poporului nostru și a afirmat ideealatinității limbii și a poporului român.În opera lui mai apare și ideea originii comune a tuturorromânilor din Transilvania și Maramureș cu ceea a moldovenilor: „căci de la Râm ( Roma )ne tragem și cu ale lor ( ale latinilor ) cuvinte ni-s amestecate.”

Acesta dedică trei sferturi din cronica sa pentru schițarea portretului voievodului Ștefan celMare.În capitolul „De moartea lui Ștefan Vodă celui Bun, vă leato 7012”, pe 2 iulie 1504,Grigore Ureche realizează portretul marelui domnitor într -un stil artistic, de aceea esteconsiderat primul portret literar: „Fost-au Ștefan-Vodă om nu mare de statu, mânios de grabă

vărsătoriu de sânge nevinovat;de multe ori la ospețe omorâea fără județu.Amintirilea era unom întreg la fire, neleneșu șu lucrul său il știa a-l acoperi, și unde nu gândeai, acolo îl aflai.La



lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși să vârâia, ca văzându-l ai săi, să nuîndepărteze, și pentru aceia raru război de nu biruia.Și unde-l biruia alții, nu piereanădejdea,că știindu-se căzut gios, să ridica deasupra biruitorilor”.

Grigore Ureche a mai schițat portretele morale a altor voievozi români cum este Ștefan cel

Mare: aflăm că Ștefan era temperamental, inteligent, harnic, bun conducător de oști, viteaz,autorul lăudându-l pentru multele războaie câștigate și pentru dăruirea sa pentru țară. Alt

portret este cel al domnitorului sângeros Alexandru Lăpușneanul.

Ureche mai prezintă tablouri din viața internă a Moldovei, aceasta fiind prezentată simplu șiilustrând relațiile între domnitori și boieri, obiceiurile de la curtea domnească, ca și lupteleinterne pentru tronul țării, dusă între domnitorii ajutați de oaste străină.

E de subliniat importanța pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea și dezvoltareaconștiinței naționale a poporului, cu toate că a promovat ideea izbăvirii Moldovei de turci

numai în alianța cu Polonia.

În capitolul intitulat “Pentru limba noastră moldovenească”, cronicarul remarcă influențaaltor limbi “așișderea și limba noastră din multe limbi este adunată și ne iaste amestecat graiulnostru cu al vecinilor din primpejur”, afirmă dependența romană și face unele aprecierireferitoare la cuvintele românețti care seamănă cu cele latinești:”…de la râmleni, ce el zicemlatini: pâne, ei zic panis, carne, ei zic carno, găină, ei zic galina, etc. …că de ne-am socoti preamănuntu, toate cuvintele le-am înțelege”.Cronicarul afirmă și originea comună amoldovenilr, muntenilor și ardelenilor.

,,Adevăratul dar a lui Ureche este…portretul moral, pe care îl crează, îl sintetizează”, într-unmod original. ,,Toată valoarea cronicii lui Ureche se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic de asugera faptele prin foşnitura şi aroma graiului.[...]. Vorbirea cronicarului e dulce şi cruntă,cuminte şi plină de ascunzişuri ironice[...]”.Nicolae Manolescu spune că: ,,Prima noastrăcronică este, în ansamblul ei, o operă clasică a prozei istorice”.

( George Călinescu, “Istoria literaturii române”)



Miron Costin

Miron Costin ( 30 martie 1633-1691 ) a fost un cronicar român din Moldova, unul

dintre primii scriitori și istoriografi din literatura română.Prin anvergura lucrărilor sale, Costineste personalitatea cea mai proeminentă din Țările Române, în tot veacul secolului al -XVII-lea.

Miron Costin reia firul istoriei cu domnia lui Aron Vodă ( 1595 ), despre care rămăsese doarun titlu de capitol în cronica lui Ureche, şi duce naraţiunea evenimentelor până la domnia luiStefăniţă vodă Lupu inclusiv ( 1661 ). Cronica sa conţine evenimente din vremea lui StefanRăzvan, din domniile Movileştilor în competiţie cu Mihai Viteazul, Alexandru Iliaş şi StefanDomşa al II-lea, din epoca lui Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan. Aşadar, autorul a rămas cu

povestirea departe de evenimentele trăite personal în ultimii treizeci de ani. El a scris înmomentele de linişte ale deselor perioade zbuciumate şi nu a ajuns la împlinirea întâiului săugând de a da un letopiseţ complet al Moldovei.

Miron Costin a fost martor şi în acelaşi timp participant la multe evenimente din istoriaŢării Moldovei, pe care în mare parte le-a reflectat în cronica sa.

Cronicarul a lăsat posterităţii o bogată moştenire spirituală cărturărească. Principala sa operăeste “Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron-Vodă încoace de unde este părăsit de Ureche ,vornicul de Ţara de Jos, scos de Miron Costin, vornicul de Ţara de Jos, în oraş Iaş, în anul dela zidirea lumii 7183, iar de la naşterea mîntuitorului lumii Iisus Hristos, 1675 meseţă …dni”.

Letopiseţul este împărţit în 22 de capitole neintitulate, iar acestea în paragrafe, numite“zaciale”, şi cuprinde o descriere desfăşurată a istoriei ţării între anii 1595-1661, încheindu-secu relatarea morţii lui Ştefăniţă Vodă Lupu şi înmormîntarea sa. Înzestrat cu o înaltă măiestriede povestitor, Miron Costin a rămas în primul rând istoric, căutând să -şi întemeieze opera saistorică pe o largă bază documentară. La elaborarea cronicii sale cărturarul a apelat pe larg laun şir de lucrări ale istoricilor transilvăneni şi polonezi: L. Topeltin, “Despre originea şicăderea transilvănenilor”, P. Piaseţki “Cronica celor mai mai însemnate evenimente dinEuropa (1568-1638)”, A. Guagnini, “Descrierea Sarmaţiei europene” etc. Începînd cuevenimentele din 1633, Miron Costin apelează frecvent la amintirile şi impresiile proprii,letopiseţul căpătînd într -o măsură oarecare un aspect de memorii, mai cu seamă când estevorba de domniile lui Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan.

În ultimii ani de viaţă, Miron Costin a lucrat asupra unei alte opere de largă rezonanţă şiînaltă ţinută ştiinţifică, intitulată “De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”.Opera constă din 17 capitole, în care autorul vorbeşte despre Imperiul Roman, despre Dacia şicucerirea acesteia de către Traian, despre strămutarea populaţiei româneşti din Maramureş înMoldova, despre cetăţile moldovene, despre îmbrăcămintea, obiceiurile şi datinilemoldovenilor etc. Scopul urmărit de autor constă în a arăta originea nobilă romană a

poporului său, precum şi originea comună latină a tuturor românilor, comunitatea limbii lornumită limba română, care de asemenea este de origine latină. Drept argumente, Miron Costin



aduce nu numai izvoare scrise, ci şi mostre arheologice, epigrafice, numismatice şietnografice.

„De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” reprezintă un adevărat simbolal conştiinţei latine şi al mândriei originii romane de neam a poporului nostru.

Miron Costin este considerat în acelaşi timp drept unul din întemeietorii poeziei româneştidin Moldova. Lui îi aparţin asemenea opere poetice ca “Viaţa lumii”, “Stihuri de descălecatulŢării Moldovei”, etc.

La Miron Costin întâlnim pentru ultima oară un echilibru între tentaţia povestirii şi efortulde pozitivare a demonstraţiei. Miron Costin îşi încheie predoslovia la „Letopiseţ” cufăgăduinţa unui „letopiseţ întreg” şi cu regretul de a nu-l fi realizat încă.

Miron Costin este primul intelectual român la care putem surprinde o încercare(mai mult

bazată pe intuiţii decât pe demonstraţie) de a fundamenta o metaistorie. El a înteles că istorianu e doar o succesiune (ordonare cronologică) ci şi cauzalitate, monument cultural şi îndreptar politic. El îşi îndreaptă o mare parte a eforturilor spre lămurirea originii a poporului, a căreinecunoaştere o deplânge deseori.

Miron Costin prin întreaga sa operă a adus o mare contribuţie la dezvoltarea culturii,istoriografiei, limbii, şi literaturii româneşti.

„Însă adevărata contribuție a lui Costin la scrisul românesc este sintaxa.Cunoscător al frazeilatine,el a desfășurat-o în moldovenește în spiritulși cu ajutorul limbii noastre,păstrându-i

toate registrele și toate fluierele.Cu el sintaxa literară apare începută și cu desăvârșireîncheiată,în stare de a exprima orice gând”.

(George Călinescu„Istoria literaturii române,de la origini până în prezent”)



Ion Neculce

Ion Neculce ( 1672-1745 ) este, cronologic vorbind, al treilea mare cronicar

moldovean, după Grigore Ureche si Miron Costin, continuator al cronicilor acestora, prin carese reconstituie istoria Moldovei “de la al doilea descălecat”, de la întemeierea din 1359, pânăla evenimente apropiate de contemporaneitatea autorilor.

Înfățișând o perioada istorica la care, în bună parte, este contemporan, Ion Neculce nu scriedupa izvoare decât pentru primii cinci ani, de la Dabija-Vodă pana la Duca-Vodă, pentruurmatorii, pana la 1643.Tonul pe care acesta îl adoptă este al autorului impersonal, obiectiv (vorbind despre ele însuși la persoana a-III-a ), care scrie nu din interese propii sau la poruncadomnească, ci pentru a duce mai departe povara colectivă a înaintașilor de recuperare atimpului istoric: „Iară de la Dabija-Vodă înainte-s-au și Ion Neculce, biv-vel-vornic în Țara deSus, a scrie întru pomenirea domnilor”.Cu toată acestă declarație inițială, în genere respectată,de-a lungul scrierii învinge impresia directă, de participant sau de martor apropiat alevenimentelor, care conferă cronicii lui Neculce calități literare remarcabile, de povestitorautentic.

În cronica propriu-zisă, structurată în 25 de capitole, câte unul pentru fiecare domnie din perioada respectivă, Neculce prezintă uneltirile grupurilor de boieri la Poartă, lupteleinterminabile pentru domnie, fiscalitatea timpului, alianțele pentru apărarea creștinătății,evenimentele mai deosebite din viața țării, întâmplările mai neobișnuite.

Cronicarul folosește deopotrivă anecdota, portretul boieresc, amănuntul colorat.Personajulcel mai important al cronicii sale este Dimitrie Cantemir, căruia îi oferă o tipologie modernă,de personalitate impunătoare a timpului său.

Neculce se dovedește însă și un om cu temperament vulcanic, devenind de mai multe orinarator subiectiv, înclinat spre pamflet.

Miron Costin nu pătrunde indiscret în viața personajelor, în timp ce Neculce stoarce aceastăsursă spre a-și colora puternic și original întruchipările individuale, de altfel, este cunoscutfaptul că Neculce a fost un mare iubitor de cancanuri, cele cu substanță erotică atrăgându-l cu

deosebire.

Când şi-a ţesut naraţiunea,cronicarul a avut o intuiţie sigura a „nucleelor”ce puteau generaepicitatea,a identificat cu precizie „personajele” (şi nu doar„negativii”, ca în cronica lui MironCostin). Iar această naraţiune, ce aduce a literatură de colportaj, agreează cu precădereamănuntul, mărunţişurile ( pe lângă care Costin sau Ureche ar fi trecut netulburaţi ), într -uncuvânt, anecdoticul. Discursul narativ al acestui ultim mare cronicar al Moldovei este foarte

personal, nu mai are puritatea impersonală a textului evocator a lui Ureche, neimplicat camartor nici măcar în ultimele evenimente povestite.O alta caracteristică a cronicarului estecapacitatea incontestabilă de a ironiza.



Cronica lui Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a douadomnie a lui Constantin Mavrocordat, este cea mai importantă dintre toate cronicilemoldoveneşti pentru evoluţia prozei literare prin arta naraţiunii, dovedind talentul de

povestitor înnăscut al autorului.Lucrarea,preponderent memorialistică, selecţionează dinmultitudinea de evenimente trăite, atitudini omeneşti care imprimă o direcţie dramaticădestinului uman.

Cronicarul este întemeietorul portretului anectodic, din care lipseşte descrierea, detaliile decaracterizare morală şi psihologică adunându-se din întâmplări pline de viaţă. Toate cele 42de legende puse în fruntea Letopiseţului, sub titlul de „O samă de cuvinte”, exprimă atracţiacronicarului pentru legendar şi anecdotic, în acelaşi timp. Acestea au introdus în literaturanoastră genul povestirii de delectare.

Astfel, Ion Neculce subliniază caracterul oral al acestor naraţiuni şi rolul propriu în a letransforma în poveşti scrise.

Sub denumirea generica de cronicari munteni a rămas în cultura română un grup decărturari din Țara Româneasca, unii anonimi, autori de cronografe sau letopiseţe în secoleleal-XVII-lea și al-XVIII-lea.Cronologic, aceştia au scris mai târziu față de cronicariimoldoveni. Deși la curțile muntene ale lui Matei Basarab, Radu cel Mare sau Neagoe Basaraba existat o înfloritoare viață culturală, un letopiseţ sistematic și complet al țării nu s-a păstrat.

Făcând o paralela între cronicile moldoveneşti şi cronicile munteneşti, putem spune căoperele muntenilor sunt diferite de cele ale cronicarilor moldoveni, fiind mai puţindocumentate şi mai puţin obiective. Autorii lor nu au formaţia intelectuală a moldovenilor. În

plus, cronicarii munteni reprezintă facţiuni politice boiereşti în lupta pentru putere. Cronicariimoldoveni au dat sinteze ale surselor anterioare lor, scriind despre ce s-a întâmplat încontinuare, în schimb muntenii nu fac decât s-o ia de la început de fiecare dată, ca şi când nuar fi avut predecesori, toate cronicile începând cu descălecatul lui Negru-Voda, plasat la 1290.



Generația de la 1848

Revoluția

Explozia naționalismului și raportarea cultural-istorică romanilor începe cu adevăratîn secolul al XIX-lea, cu mult timp după scrierea cronicilor. Departe de a fi un caz singular,Țările Romane învață, începând cu 1821 prin Revoluția lui Tudor Vladimirescu ( după unii,1829, când s-a semnat Pacea de la Adrianopol ) să manifeste opinii favorabile unitățiinaționale.

Anul 1848 aduce întregii Europe o serie de mișcări revoluționare, începând cu lunafebruarie ( în Franța ) și printre care se numără și revolutia romană. Aceasta a fost o expresiede afirmare a națiunii romane și a constiinței istorico-nationale.

Deoarece Franța era un stat național unitar, r evoluția de aici a avut un predominant caractersocial, pe când în celelalte tări a luat diferite forme, după necesitățile locale. Principiullibertăților cetățenești cerute de revoluționarii francezi a evoluat și s-a transformat în libertăținaționale pentru popoarele supuse, iar peste revendicările sociale s-a suprapus ideea de unitatenaționala. Revoluția română de la 1848 s-a desfășurat în condițiile în care părți importante

din teritoriul național se aflau în stăpânirea imperiilor vecine ( Transilvania și Bucovinafăceau parte din Imperiul Habsburgic ). Moldova era sub protectoratul Rusiei țariste, iarMuntenia, sub suzeranitatea Imperiului Otoman.

În Moldova, mișcarea revoluționară a avut un caracter pașnic, fiind denumită și revolta poeților. Petiția redactată de Vasile Alecsandri era moderată, cerând schimbări administrativeși culturale, în conformitate cu Regulamentele Organice. Domnitorul Mihail Sturdza a folositînsă petiția ca pretext pentru a aresta capii mișcării, aceștia fiind nevoiți să fugă în Bucovina.

În vara lui 1848 se aflau la Cernăuți aproximativ cincizeci de fruntași ai tineretului

revoluționar moldovean, printre care Alexandru Ioan Cuza, C.Negri, D.Canta, VasileAlecsandri, Alecu Russo si Mihail Kogâlniceanu. Ei au redactat o nouă petiție, mult mairadicală, fiind împortiva Regulamentelor Organice și protectoratului țarist. Se cereauegalitatea politică și civilă, instrucțiune gratuită, împropietărirea tăranilor și visul în sfârșitexprimat de a reliza unirea cu Muntenia.

În Țara Românească, revoluția s-a bucurat de mai mult succes ca în Moldova.Tineriirevoluționari i-au atras în tabara lor pe intelectualii mai de seama din acea vreme, precum și o

parte a administrației și a armatei. După proclamația de la Islaz, se formează un guvern provizoriu ce se bucura de sprijinul maselor. Acesta este condus de mitropolitul Neofit și îi

are ca membri pe Nicolae Bălcescu, C.A.Rosetti, Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Magheru,Ion C Bratianu ș.a.



Guvernul adopta o serie de măsuri, printre care și tricolorul ca steag național, înainteca Revolția să fie înnăbușită de otomani.

Ideea de libertate și unitate națională preluată de revoluția maghiară de la francezi eraînțeleasă în sensul formării unei națiuni civice. Neținând seama de populația eterogena aTransilvaniei, Dieta de la Cluj a proclamat unirea cu Ungaria, ceea ce i-a nemulțumit peetnicii romani. La Blaj, ei formează o adunare proprie, apoi, printr-o armată de voluntaricondusă de Avram Iancu, se împotrivesc forțelor maghiare.

Deși Nicolae Bălcescu încearcă să medieze conflictul între liderul ungur Lajos Kossuthși Avram Iancu, revoluția este oprită de austrieci.Liderii mișcării din Transilvania sunt AvramIancu, Alexandru Papiu Ilarian, Simion Barnuțiu, Timotei Cipariu ș.a.



Simbioza literaură-istorie

Fiind vorba despre manifestările conștiinței istorice în literatura română, se poateridica întrebarea dacă opera cronicarilor are și valențe artistico-literare. Adevărul este că, deșivaloroși pentru istorie, cronicarii au reprezentat și prima generație de scriitori, de autori deliteratură. Cronicarii aduc in limba romana si in literatura toate modurile de expunere, asadar,

pe langa naratiune si descriere, dialogul si monologul. Odata cu descrierea, in literatura au patruns si figurile de stil, utilizate in mod frecvent de Neculce, luand din vorbirea popularacomparatia, cea mai simpla figura de stil.

La Neculce se întâlnesc câteva epitete populare, majoritatea continuând adjectivul „bogat”, precum: „face bogata stricăciune”, ori „s-au făcut mare și frumoasa nuntă”.

Metaforele sunt rare, la fel ca în vorbirea populară: „Duca sa tulbura tare si-si aprinse poaleli de toate partile”, etc.

Scriitorii postmedievali au utilizat operele cronicarilor ca modele și surse de inspirație.Un exemplu elocvent este nuvela lui Costache Negruzzi din 1840, “Alexandru Lapușneanul”,al cărei punct de pornire este chiar în cronica lui Ureche, în scena în care Lăpușneanul, când ise spune că boierii nu îl vor domn, el raspunde: „De nu mă vor, eu îi voiu pre ei, si de nu măiubescu, eu îi iubescu pre dânșii și tot voiu merge, ori cu voie, ori fără voie”.

Normele pe care cronicarii le impun mai mult sau mai puțin voluntar stabilesc un setde reguli plastice privind figurile de stil, descrierile ( mai ales portretele ) și relatările epice,apropiindu-se, prin limbaj și viziune, de roman.



Titu Maiorescu

Titu Maiorescu a fost o personalitate impunătoare a societății „Junimea ”.A avut

preocupări multiple în ceea ce privește literatura și limba română. Pe planul ideologiei, politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei evoluții naturale, organice și temeinic pregătite. În cadrul

formarea conștiinței istorice.docx

Documents