forma de conducere a bisericii in primele 3 secole

8/18/2019 Forma de Conducere a Bisericii in Primele 3 Secole

http://slidepdf.com/reader/full/forma-de-conducere-a-bisericii-in-primele-3-secole 1/16

Forma de conducere a bisericii î nprimele 3 secole

Lucrare de Seminar

Scopul lucrării preotului canonist Gheorghe I. Soare este de a î nf ăţișa, î n forma ei adevărată,

organizarea Bisericii creștine, î n epoca celor dintâi 3 veacuri. Autorul, precizează de asemenea î n

prefaţă că, deși primele 3 veacuri nu ne prezintă o organizaţie ajunsă la desăvârșire totuși, adevărata

concepţie după care sfinţii apotoli și urmașii lor imediaţi s-au condus la stabilirea formei de

conducere a Bisericii, au fost principiile stabilite de Însuși î ntemeietorul ei, Domnul nostru Iisus

Hristos.

Despre autor - pr. Gheorghe Soare

N. 2 sept. 1905, î n Borcea, jud. Galai, decedat la 6 iun. 1971 î n Bucureşti. Seminarul teologic

“Sf. Andrei" din Galai (1918-1926), Facultatea de Teologie din Bucureşti (1926 - 1930), cu licena

î n 1930 şi doctoratul î n 1938 şi - paralel - Facultatea de Drept din Bucureşti (licena). Diacon

(1931) şi preot (1939) la biserica “Sf. Vineri-Hereasca", până la moarte; inspector bisericesc (1943-

1949), apoi consilier (1949 - 1954) la Arhiepiscopia Bucureştilor, consilier patriarhal la Sectorul

î nvăământ şi Relaii Externe (1954-1968), apoi la Sectorul Bunuri şi Fondul Central Misionar

(1968-1971); iconom stavrofor (1949).

A publicat studii de Drept canonic, articole, predici etc.1

După cum se preciza mai sus, î n anul 1938, la 30 noiembrie, diaconul Gheorghe I. Soare, î n varstă

de 33 de ani, obţine titlul de Doctor î n teologie (Teologie Practică) î n urma susţinerii tezei cu titlul

Forma de conducere î n Biserica creștină î n primele trei secole, coordonatorul doctoratului fiind pr.

prof. dr. Petre Vintilescu.2

1http://biserica.org/WhosWho/DTR/S/GheorgheSoare.html



Fișă tehnică

Forma de conducere î n Biserica creştină î n primele 3 veacuri : Teză de doctorat î n teologie

Autor: Soare, Gh. I.

Responsabilitate: Diacon Gh. I. Soare

Detalii publicare: Tipografia „Carpaţi“

Locul publicării: Bucureşti

Anul Ediţiei: 1938Descriere: XXXVI, 194 p.

Note: Antetitlu: Universitatea din Bucureşti. Facultatea de Teologie

Note: Bibliogr. p. IX-XXXVI

Limba: Română3

Note de subsol: 722

CUPRINS

Prescurtări

Prefaţă

Bibliografie

Introducere

1. Biserica î n aspectul ei de societate

2. Subiectul autorităţii bisericești

2 http://patriarhia.ro/images/pdf_2015/Teologic_educational/UNIVERSITATEA_BUCURESTI_1919_1949_doctoriFtoub.pdf

3 http://catalog.ucv.ro/opac/bibliographic_view/50536;jsessionid=0DCD8E09E42DAA577BA16402A6866493

http://catalog.ucv.ro/opac/author/89223

http://patriarhia.ro/images/pdf_2015/Teologic_educational/UNIVERSITATEA_BUCURESTI_1919_1949_doctoriFtoub.pdf


http://catalog.ucv.ro/opac/bibliographic_view/50536;jsessionid=0DCD8E09E42DAA577BA16402A6866493



http://catalog.ucv.ro/opac/author/89223




Cap. I

Conducerea Bisericii î n timpul sfinţilor apostoli

1 Privire asupra primelor manifestări de organizaţie bisericească

3. Ierarhia conducătoare î n timpul sfinţilor apotoli

4. Caracterul formei de conducere î n Biserică, î n timpul sf. aposoli

Cap. II

Ierarhia conducătoare î n scrierile de după sf. apostoli, până la sf ârșitul sec III

1 Învăţătura celor 12 apostoli

5. Epistola I către Corinteni a lui Clement Romanul

6. Epistolele sf. Ignite al Antiohiei

7. „Păstorul“ lui Herma

8. Justin Martial și filosoful

9. Hegesip

10. Sf. Irineu

11. Tertulian

12. Clement Alexandrinul

13. Alte mărturii

Cap. III

Treptele ierarhice, subiect al autorităţii conducătoare î n Biserică, î n sec II și III

1 Episcopul

14. Preotul15. Diagonal

Cap. IV

Organele de conducere î n biserica locală, î n sec. II și III

1 Caracterul de unitate și solidaritate al comunităţilor

16. Caracterul monarhic constituţional al episcopatului

17. Rolul presbiterului î n conducerea bisericească



18. Atribuţiile comunităţii î n conducerea bisericii locale

Cap. V

Sinodul ca organ de conducere și de păstrare a unităţii î n Biserică

1 Necessitate sinoadelor

19. Dreptul de participare la sinoade

Cap. VI

Dezvoltarea mitropoliilor ca organ de conducere î n Biserică, spre sf ârșitul sec. III

1 Privier istorică asupraformării sistemului mitropolitan

20. Funcţiunea mitropolitului î n conducerea Bisericii

21. Dispoziţiuni canonice cu privire la funcţionarea sinodului mitropolitan la sf ârșitul sec. III

a) Obligaţia canonică de a se î ntruni sinodul provincial

b) Convocarea sinodului provincial

c) Președinţia sinodului provincial

d) Num

ărul membrilor

e) Raportul dintre membri sinodului mitropolitan

Încheiere



Cap. I

Făcând o comparaţie cu un organism căruia „nu trebuie să-i căutăm de la î nceput

perfecţiunea formelor care se vor î ntâlni mai târziu, când va urma creșterea și dezvoltarea lui“4, tot

„așa trebuie privită dezvoltarea organismului biserciesc care la î nceput apare simplu, f ără multe

ramificaţii, dar cuprinzând î n sine, de la î ntemeiere, toate elementele necesare unei dezvoltări

progresive“5.

Plecând de la aceste premise, autorul ne spune că dezvoltarea funcţiei de conducere a Bisericii î n

secolul apostolic, are destul de puţine dovezi precizate î n Sf ânta Scriptură, lucru ce i-a facut pe

protestanţi să conteste organizarea Bisericii Ortodoxe. Acest fapt, spun ei, lasă loc fiecărei biserici

să își adapteze conducerea după cea a orașului î n care funcţionează.

Considerăm că, de fapt, acesta a fost motivul real al unei astfel de cercetări, mai precis de a

se demonstra cu mărturii, î n special din Scriptură, a faptului că Domnul Hristos și apostolii au fost

cei care au pus bazele ierarhiei bisericești și a formei de conducere a acesteia, scoţând î n evidenţă

nenumărate mărturii din textele Sfintei Scripturi î n general, și ale Noului Testament î n special.

Ceea ce urmează, - prezentarea teoriilor protestante cu privire la originea organizării bisericii6 - ne

dovedește faptul că autorul este un fin cunoscător al teologiei protestante î n domeniul pentru care

face referire lucrarea sa.

4 pag. 15

5 pag cit.



Pornind de la aceste teorii, canonistul de mai târziu Gh I. Soare, realizează o teză de doctorat de o

mare importanţă pentru teologia ortodoxă practică românească a î nceputului de secol XX(si nu

numai), cu argumente scripturistice foarte bine găsite, cu argumente patristice din teologia

răsăriteană și apuseană, cu argumente din cărţi de teologie romano-catolică și protestantă. Trebuie

menţionat faptul că bibliografia propusă de părintele Soare, cu exceptia Sfintei Scripturi care este î n

limba română, este fie î n greacă sau î n latină, fie î n limbi moderne ca franceza, engleza sau

germana.

Ce spuneau teologii protestanţi?

„Din citirea epistolelor sf. ap. Pavel, nu vedem nicio unitate de organizaţie, și că toate

comunităţile î ntemeiate de el, ar fi fost f ără nicio constituţie, neavând nicio lege pe care s-o observe,

o tradiţie pe care s-o menţină, etc“7.

Pentre a dovedi existenţa unei organizări, existenţa unei legi și a anumitor principii disciplinare a

primelor comunităţi creștine, autorul î ncepe să redea cu argumente scripturistice î n acest sens, din

Faptele Apostolilor și din Epistolele Sf ântului Apostol Pavel. Paradigma plecării de la simplu la

complex de-a lungul dezvoltării unui organism viu face ca Gheorghe Soare să poată susţină și

dezvoltarea instituţiei Bisericii. Dintre argumentele pe care le aduce autorul amintim:

- Sinodul Apostolic de la Iersualim;

- Alegerea celor 7 diaconi;

- existenţa unei demintăţi intermediare, a presbiterilor.

Se insistă, de asemenea, asupra „locului special“8 pe care Sfantul Iacov î l avea la Ierusalim,

de conducător al acestei comunităţi, funcţie î n care autorul ne propune recunoașterea demnităţii

episcopale, poate chiar, de ce nu, de Întâistătător al Bisericii din Ierusalim, așa cum sorţii le

descoperiseră apostolilor, f ăcând referire aici la propovăduirea cuvântului Evangheliei de după

Cincizecime. De asemenea, ne este prezentată și comunitatea din Antiohia î ntemeiată de Sf ântul

Apostol Pavel î mpreună cu Barnaba î n călătoriile sale misionare, comunitate condusă de presbiteri.

6 a) ipteza cf. căreia originea organizării Bisericii este în sinagoga iudaică -Vitringa; b) ipoteza cf. căreia model pt. organizareabisericească au stat colegiile religioase greco-romane -G. B. de Rossi; c) ipoteza care le combină pe cele de mai sus, cf. căreia

Biserica și-a împrumutat forma de organizare potrivită, atât de la organizarea iudaică, cât și de la cea greco-romană -Carl Weizsacker,

R. Sohm, G.V. Lechter.

7 J. Reville - p.176

8 pag. 26



Prezentarea acestor comunităţi î l fac pe autor să concluzioneze că Biserica primară era formată din

cler și credincioși, conducători și conduși, oferind două citări din epistolele Sfantului Apostol Pavel

care vin să susţină afirmaţia: I Tes. 5, 12-13; Filipeni 1, 1.

După această prezentare a vieţii Bisericii primare, a faptului că exista o rânduială introdusă chiar de

către î ntemeietorii primelor comunităţi, rânduială ce a constituit baza dezvoltării de mai târziu a

Bisericii de astăzi, autorul ne propune o nouă abordare, „ î n chip amănunţit“9 a ierarhiei biserciești,

așa cum reiese ea din scrierile Noului Testament.

Din scrierile Sfantului Apostol Pavel aflăm că, pe lângă și î n afară de cei doisprezece, existau mulţi

oameni care erau aleși de apostoli pentru a ajuta la propovăduirea cuvântului evangheliei. Astfel,

dupa cum aflăm din prima epistolă către Corinteni, harismaticii erau cei care erau î nvestiţi cu slujba

cuvantului și care se deosebeau prin darurile primite de la Duhul Sf ânt.

Prima dovadă scripturistică, î n ceea ce privește formarea unei ierarhii mai dezvoltate decât

î n alte locuri o î ntâlnim î n Filipi10, unde î ntâlnim conducători ai comunităţii care, î nzestraţi fiind cu

o autoritate deosebită își consacrau activitatea î ndrumării celorlalţi credincioși. Alte locuri î n care

aflam despre existenţa unei ierarhii a bisericii sunt: Faptele Apostolilor, prima epistolă a Sfantului

Petru, I Timotei, Tit, Iacov.

Lipsa de precizie

î n

î ntrebuin

ţarea termenilor care definesc ierarhia bisericeasc

ă a dat ocazia unora

să pună la î ndoială existenţa primei tepte, a episcopatului, susţinând adepţii acestei teorii faptul că,

aceasta ar fi fost instituită abia mai târziu, î n secolul II, prin privarea unor drepturi ale presbiterilor.

Se merge mai departe cu teoria, iar susţinatorii spun că episcopii ar fi fost de la î nceput egalii

presbiterilor, schimbând astfel organizarea democratică cu una monarhică.

Această lipsă de precizie, a formulării termenilor ierarhiei, a dat naștere mai multor teorii

î mpotriva existenţei episcopatului, dintre care autorului î i atrag atenţia î n mod deosebit două,

ocupându-se atent de tratarea lor: Teoria presbiteriană și Teoria formult ă de Fericitul Ieronim11

.

9 pag. 31

10 Filipeni cap. I

11 Teoria presbiteriană susținea că nu este nicio diferență șntre episcop și presbiter, întrucăt nici Mântuitorul nici Sfinții apostoli nu au

stabilit o asemenea diferență; Teoria Fericitului Ieronim susține faptul că însuși colegiul presbiterilor a „ridicat“ din rândul lui unreprezentant urmare a consimțământului liber, mai ales pentru păstrarea unității de credință.



Teoriile sunt combătute î n cuprinsul lucrării, iar concluzia autorului este foarte clară: identitatea

numelor (presiter vs. episcop) nu î nseamnă și identitatea puterii sau a func ţ iunii.

Concluzia autorului î n ceea ce privește treptele ierarhiei superioare este trasă la sf ârsit de capitol

toate treptele ierarhiei sunt de origine divină de la ânceput, cu atribuţii specifice î n conducerea

bisericii iar ipoteza identităţii atribuţiilor episcopilor și ale presbiterilor, ipoteza susţinută mai ales

de protestanţi, nu are niciun temei.

În ceea ce privește forma de conducere a Bisericii î n perioada apostolică, concluzia este

foarte clară. Chiar dacă o biserică î ntemeiată de apostoli avea conducere proprie care dădea

dispoziţii clare, care judeca si pedepsea (când era cazul) pe cei care se abăteau de la disciplină,

hirotonea preoţi, etc., atunci când și unde se simţea necesitatea unei autorităţi mai mari, hotărârile

erau luate î ndeobște, î mpreună, î n sinod : alegerea lui Matia, aplanarea conflictului dintre iudei și

eleniști, alegerea celor 7 diaconi, ridicarea lui Timotei la treapta de episcop, cearta iudeo-creștinilor

cu elino-creștinii din Antiohia, etc., toate aceste acţiuni au ca rezolvare sinodul drept ultima

instanţă.

Poporul era la rândul său implicat î n actul de conducere din Biserică, numai că, sfinţii apostoli au

acordat poporului dreptul de a propune f ără a le da dreptul de a dispune.

Cap. II



Pentru a face o expunere sistematică a participării celor 3 trepte ierarhice: diacon, preot și

episcop la exercitarea autorităţii conducătoare î n Biserică12, autorul consideră de cuviinţă că nu

poate face această trecere f ără ca să nu se facă o privire cronologică î n scrierile primelor trei secole

ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Astfel, capitolul II al tezei sale de doctorat este dedicat î n î ntregime

scrierilor sfinţilor părinţi, mai precis acelor pasaje din scrierile acestora care fac referire la ierarhia

conducătoare, pentru a vedea cum s-au clarificat si precizat rolul fiecărei trepte.

Autorii și scrierile pe care le propune sunt:

- Învăţătura celor 12 Apostoli;

- Clement Romanul - Epistola I către Corinteni;

- Sf. Ignatie al Antiohiei - Epistolele;

- Herma - Păstorul;

- Sf. Iustin Martirul si Filosoful - Apologia I

- Hegesip - prin Eusebiu de Cezareea;

- Sf. Irineu - Adversus Haereses;

- Tertulian - Despre botez, De praescriptione haereteciorum;

- Clement Alexandrinul - Pedagogul, Stromate

- Origen - Despre rugaciune

- Sf. Ciprian - epistole

- Constituţiile apostolice

- Canoanele apostolice.

Alti sfinţi părinţi ai bisericii precum Sf. Athanasie cel Mare, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Vasile

cel Mare, Sf. Grigore de Nazians, Sf. Grigore de Nissa, Sf. Ioan Gura de Aur, sfin ţii Epifanie și

Ambrozie, Fericiţii Ieronim și Augustin, chiar daca au scrieri ulterioare secolului III, oferă î n

acestea nenumărate informaţii cu privire la forma de conducere a Bisericii in perioada imediat

urmatoare perioadei apostolice.

12 pag. 77



Cap. III - Cap. IV

În capitolul III al lucrării sale, Gheorghe Soare ne vorbește despre „treptele ierarhice“ ca

subiect al autorităţii bisericești î n secolele II-III.

Bazându-se pe scrierile Noului Testament și ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii primelor trei

veacuri, autorul ia pe rand treptele ierarhiei bisericești superioare pentru a demonstra originea

divină a fiecăreia, existenţa ei chiar din timpul sfinţilor apostoli precum și rolul ei bine determinat

î n conducerea și funcţionarea bisericii primelor 3 veacuri crestine.

Astfel concluzionând asupra originii si funcţiei celor 3 trepte ale ierarhiei, se afirma foarte clar, cu

argumente că:

- episcopii au existat din timpul sfinţilor apostoli, formând o treaptă ierarhică deosebită de

presbiteri si diaconi, cărora le erau superiori; ei au primit prin succesiune apostolică puterea de a

conduce Biserica pentru totdeauna; î n fiecare comunitate exista un singur episcop care conducea

Biserica, î mpreună cu presbiterii si diaconii, conform î nvăţăturii Sfintei Scripturi și î n limitele

fixate de autoritatea superioară lui, sinodul tuturor episcopilor13.

- Preoţii sau presbiterii

De la î nceputul sec. II, cea de-a doua treaptă a ierarhiei superioare bisericești apare precizată și

fixată î n mod clar, astfel î ncât, pentru conducătorul monarhic suprem al comunităţii apare

denumirea de , î n timp ce cu denumirea de erau desemnaţi colaboratorii lui,έπίσκοπος πρεσβύτεροι

cei care formau , consiliul episcopului î n conducerea bisericii. Conform epistolelorπρεσβιτέριον

Sf ântului Ignatie din sec. II, presbiterii reprezintă „adunarea de sfat a lui Dumnezeu“, adică a

episcopului. Sfantul Ciprian scriindu-i lui Corneliu, episcopul Romei, î i numește pe presbiteri

„ î mpreună șezători“ și „ î mpreună conducători ai Bisericii“. Comunitatea si autoritatea presbiterilordevine mai simţită după jumătatea secolului III odată cu creșterea numărului credincioșilor și cu

numărul comunităţilor. (catedrală)

- diaconii

Treapta diaconilor este singura menţionată explicit î n Noul Testament. Pe lângă Faptele

Apostolilor, unde se menţionează clar modul și scopul alegerii celor 7 diaconi, mai gasim menţiuni

13 pag. 92-93



pe parcursul Noului Testament la Filipeni14, î n formula de adresare și la epistola I către Timotei15.

Erau sfinţiţi prin rugăciune și prin punerea mâinilor, deci prin hirotonie. Se cereau aceleasi calităţi

ca și episcopilor. Diaconii serveau episcopului atât la aducerea sfintei jertfe la sf ânta liturghie cât și

la î mpărţirea milosteniei. Făceau la rândul lor parte din consiliul de conducere al bisericii.

Organele de conducere în Biserică sec. II-III

Din epistolele Sf. Ignatie adresate smirnenilor și filadelfienilor, observăm că aceștia formau o

comunitae, având conducători pe episcopi, î mpreună cu preoţii și diaconii. Numai așa erau săvârșite

actele liturgice, î n special Sf. Euharistie. Sf. Ignatie, inspirându-se probabil de la sf. ap. Pavel, care

insista pe ideea de corp a comunităţii religioase (I Cor X, 17; XII, 27), insistă la rându-i pe ideea de

unitate, cerând creștinilor să nu activeze decât î n adunările comunităţii respective, comunitate ce s-a

numit mai tarziu ?? .παροκα

Pentre î nţelegerea mai clară a formei de conducere, autorul face o comparaţie/analogie cu

monarhia constituţională. Trebuie precizat că la momentul î n care a fost scrisă lucrarea (1938), an î n

care forma de conducere a României era aceea de monarhie constituţională, exemplul era la

î ndemâna oricui, mai ales că studierea Constituţiei era o disciplină la clasele de gimanziu/liceu.

Considerăm că î n acest moment, acest capitol doar î ngreunează î nţelegerea formei de conducere a

bisericii primelor 3 secole, o eventuală revizuire a lucrării părintelui Soare, trebuie să ia î n seamăscoaterea acestor pagini, mai ales că exemplele și analogiile pe care autorul le face sunt cu Legea

Fundamentală pe care România o avea la momentul scrierii tezei sale de doctorat.

Reverend la scrierile Sfantului Ignatie, acesta î i î ndeamnă pe credincioși să fie supuși

conducătorilor lor, să stea î n unire cu episcopul16. Tot Sf ântul Ignatie, atunci când vorbește de

slujitorii bisericii, pentru episcop folosește î ntotdeauna singularul, spre deosebire de pluralul folosit

adesea, atunci când denumește celelalte trepte ale ierarhiei superioare.

Sfinţii Părinţi, î n redactarea canoanelor, au ţinut seama și au stabilit ca să nu se modifice forma de

conducere, nepermiţând existenţa șntr-o cetate a mai mult de un episcop.

14 „Pavel și Timotei, robi ai lui Hristos Visus, tuturor celor care sunt în Filipi, împreună cu episcopii și diaconii“ Filipeni 1,1.

15 I Tim 3, 8-18 „Diaconii, de asemnea, trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri…“

16 Epistola către Smirneni VIII, 2



Scriindu-le Tralienilor, Sf ântul Ignatie Teoforul insistă asupra rolului treptelor ierarhiei,

recomandându-le tuturor să respecte pe diaconi ca pe Iisus Hristos, pe episcop ca cel ce este chipul

Tatălui, iar pe presbiteri (preoţi) ca pe Sinedriul lui Dumnezeu. Tot Sf ântul Ignatie, reușește să

î nf ăţișeze cel mai bine raportul armonios care trebuie să existe î ntre cele trei trepte: preoţii și

doaconii sunt cei dimpreună cu episcopul. Între cele trei trepte există o unire organică, o unire

mistică a sufletelor; pentru î nţelegerea și mai clară, Sf. Ignatie spune că unirea mistică trebuie să fie

asemenea cu unirea ce se produce î n armonia corzilor cu corpul unei chitări.

Cap. V

În primele două secole nu î ntâlnim un sinod al preoţilor (presbiterial) cu caracter permanent

pe lângă episcopi. Acest lucru se va î ntâmpla abia î n sec. III și doar pe lângă anumite comunităţi.

Un Sfat pe lângă episcop șo aflat sub ascultarea acestuia î ntâlnim chiar de la sf ârșitul veacului

apostolic, informaţie care ne este oferită de Constituţiile Apostolice. Același sf ânt Igantie î i felicită

pe magnesieni că sunt supuși episcopului și presbiteriului, î ndeamnă pe tralieni să cinstească pe

presbiteri iar filadelfienilor le cere să facă totul î n unire cu presbiteriul si diaconii.

Și diaconii f ăceau parte din presbiteriu, iar mărturii î n acest sens avem la Sf. Ciprian, î n Didahia

celor 12 Apostoli, Constituţiile Apostolice.Comunitatea participa și ea la conducerea bisericii prin confirmarea vieţii morale pe care o

avea unul dintre cei pe care episcopul î i rânduia ca preot sau diacon. Participarea comunităţii era

mai mare, î n special la sinodul ce alegea episcopul unei cetăţi, sau la alegerea clerului. De asemnea,

și excomunicarea și absoluţiunea se f ăcea tot cu consultarea comunităţii. Dreptul de excomunicare

aparţinea episcopului, dar pentru a fi o judecată f ără prihană, episcopul ţinea să-și î ntemeieze

sentinţa și pe consimţământul comunităţii. (Sf. Ciprian)

Chiar dacă absoluţiunea este atribuţia specifică puterii episcopului, la care comunitatea nu

are niciun drept, se î ntâlnesc cazuri de absoluţiune dată de episcop cu consimţământul comunităţii.

Sf. Ciprian î l mustră pe Therapius î n timpul desf ășurării lucrărilor Sinodului de la Cartagina pentru

că acordase comuniunea î nainte și f ără consimţământul comunităţii. Iertarea celor căzuţi (lapsi),

conform sf. Ciprian, trebuie hotărâtă cu consultarea comunităţii. În acest sens, Sf. Ciprian, dă o

marturie î n scrierile sale, spunand că, „nu a f ăcut nimic niciodată f ără acordul sinodului și

consultarea comunităţii“.



Dezvoltându-se numărul comunităţilor, s-a dezvoltat și numărul episcopilor. În raportul

dintre ele și ale reprezentanţilor lor, -episcopii-, comunităţile aveau aceeași î nsemnătate și putere.

Aveau, una faţă de cealaltă, aceeași î nsemnătate și putere, aceleași drepturi și datorii. Niciuna nu

putea să vorbească î n numele î ntregii Biserici, niciun episcop nu avea superioritate faţă de altul.

La un moment dat s-a simţit nevoia uni accentuări a unităţii prin șmpreuna sf ătuire a episcopilor și

prin luarea de hotărâri de comun acordasupra unor chestiuni mai importante cum ar fi dogmele,

sfintele taine, sau asupra chestiunilor legate de cult.

Colaborarea episcopilor pentru afirmarea unităţii Bisericii este observată cel mai bine in sinod.

Originea sinoadelor o î ntâlnim la sinodul apostolic de la Ierusalim 50-52.

Persecuţiile, î n principal, dar și alţi factori nu î ngăduiau conducătorilor comunităţilor

creștine să se î ntâlnească î n mod regulat pentru a lua decizii. Până la jumătatea secolului II nu avem

informaţii cu privire la desf ășurarea altor sinoade de dupa Ierusalim. Eusebiu de Cezareea ne oferă

informaţii despre desf ășurarea a două sinoade î n anii 120 și 156 sau 157 cu privire la erezia lui

Montanus, iar cel de-al doilea având ca subiect principal de dezbatere Data Paștelui.

Începând cu secolul III se observă o regularitate a sinoadelor, după cum urmează:

Sinodal din Cartagina, sub conducerea lui Agripinus, ce a avut ca temă de dezbatere botezul

ereticilor; sinodul ţinut î n Africa, amintit de Sf. Ciprian, sinod ce a hotărât că preotul nu poate fi pus

tutore; tot in secolul III ne sunt amintite alte dou

ă sinoade

ţinute

î n Alexandria

î n care s-a discutat

despre Origen care fusese sfinţit preot de un alt episcop, de care Origen nu apartinea; 236 avem un

sinod la Iconium ce a dezbatut botezul ereticilor; 244, la Bostra î n Arabia, sinod ţinut cu referire la

ereziile lui Beril, episcop de Bostra. Urmeaza alte doua sinoade î n Asia la Noet; au tratat

antitrinitarismul și patripasianismul; 249 Africa, alt sinod de care ne vorbește Sf. Ciprian. La

jumătatea sec. III se tin alte două sinoade la Cartagina si Roma care dezbat schisma novatiană și

botezul celor căzuţi(lapsi) î n timpul persecuţiilor lui Decius. În 252 la Cartagina se ţine un nou

sinod, amintit și acesta de Sf. Ciprian. Ni se spune ca la acest sinod au participat 66 de episcopi.Între 255-256 se ţin alte 3 sinoade î n Africa(Arsinoe), cu scopul declarat de a dezbate problema

botezului săvârșit de eretici. Între 255-256 se desf ășoară un sinod la Narbona, convocat de

episcopul acestei localităţi, Paul, cu scopul de a se dezinovăţii î n faţa colegilor de faptele de

imoralitate pe care i le reproșaseră doi diaconi de-ai lui. Ultimele sinoade de care știm ca s-au mai

desf ășurat î n secolul III, sunt cele 3 sinoade ţinute î n Antiohia (Siria), 264-269, cu privire la Paul de

Samosata.

Episcopii adunaţi î n sinod, deliberau și hotărau sub inspiraţiaa Duhului Sf ânt, iar Sf. Ciprian

ne spune î n Epistola 57, 1, că, prin î nţelepciunea cu care se lua o hotărâre se ridica cinstea



episcopatului. Dreptul de participare la sinod nu era contestat nici clerului nici credincioșilor. Tot

Sf. Ciprian ne dă mărturie de prezenţa la sinodul ţinut de el cu privire la botezul ereticilor, au mai

participat î n afară de cei 87 de episcopi, preoţi, diaconi și mare parte de popor. Același sf ânt părinte,

î n epistola 71, 4, mai face o precizare foarte importantă cu privire la membrii sinodului, și anume ca

„numai episcopii sunt membri ai sinodului“, concluzionând ca episcopii au luat sfatul și avizul

clerului și chiar al laicilor, dar aceștia din urmă nu au avut niciodată vot deliberativ î n sinod. Din

Istoria Bisericii a lui Eusebiu de Cezareea aflăm, referitor la sinoadele ţinute la Antiohia cu privire

la Paul de Samosata (264-269), că epistola sinodală dată ca urmare a hotărârilor luate, este scrisă

atât î n numele episcopilor, dar și î n numele preoţilor, diaconilor și al comunităţii, fiind semnată și

de un preot (Malchion) care prin dialectica lui a reușit să să î l facă pe Paul de Samosata să își

recunoască greșeala. Aceasta î nsă, a vrut să demonstreze doar unanimitatea comunităţii î n

condamnarea lui Paul de Samosata și nicidecum vreun drept de participare cu vot deliberativ al

preotilor, diaconilor și a comunităţii.

Rolul comunităţii î n conducerea bisericii î l aflăm tot din scrierile sfinţilor părinţi, dar și din

scrierile Noului Testament. În principal, rolul comunităţii era acela de a asista episcopii î n luarea

deciziilor. Sf. Ciprian, î n epistola 67, 5, ne oferă o importantă mărturie cu privire la importantul rol

al comunităţii î n alegerea episcopului. Alegerea unui nou episcop se f ăcea de către episcopii cei mai

apropia

ţi din acela

și

ţinut,

î n prezen

ţa poporului. Comunitatea, bine

î n

ţeles c

ă nu avea rol

deliberativ, dar aceasta cunostea perfect viaţa candidaţilor la această î naltă demnitate.

Cap. VI

Ultimul capitol al lucrării, autorul î l dedică instituţiei Mitropoliei, ca formă de conducere ce

apare tot acum, spre sf ârșitul primelor trei secole. Capitolul merită doar amintit, pentru că instituţia

Mitropoliei va face obiectul unui alt studiu al parintelui Gheorghe Soare.

Amintim totuși despre faptul că î ncă din primele trei secole, unele scaune episcopale î ncep

să fie mai privilegiate (ne î nţelegându-se prin aceasta un privilegiu din punct de vedere al harului

primit de către reprezentanţii acestor scaune episcopale), asta datorită faptului că sediul lor era î n

orașele importante ale imperiului. Astfel, pe lângă Roma, Antiohia si Alexandria, mai avem

Cartagina, Numidia si Mauritania, Lugdunul, Tarsul, Cezareea pentru Capadocia, Bostra.



La dezvoltarea sistemului mitropolitan a contribuit necesitatea unei autorităţi care să asigure

unitatea de î nvăţătură și disciplină. Un alt motiv pentru î nfiinţarea mitropoliilor a fost necesitatea

dreptului de apel, asta î n condiţiile î n care cineva era pedepsit de episcopul locului.

Toate acestea, dar și mai multe informaţii, sunt tratate mai pe larg î n lucrarea intitulată Mitropolia

î n dreptul canonic ortodox, a aceluiași autor.

Concluzii

Importnaţa lucrării părintelui Soare trebuie privită sub două aspecte. Astfel, pentru

momentul î n care a fost scrisă lucrarea a reprezentat un important izvor de informa ţii excelent cu

privire la forma de conducere a bisericii î n primele trei secole. Bibliografia, analogiile f ăcute pentru

o mai bună î nţelegere a fenomenului, exemplele pe care le oferă, etc. Informaţia este prezentată

logic, obiectiv.

Pentru momentul actual î nsă, lucrarea ar trebui revizuită, ţinându-se seama de faptul că

majoritatea surselor citate(scrierile Sfinţilor Părinţi) au fost traduse î ncepând cu 1986 î n colecţia

Părinţi și Scriitori Bisercești, a Editurii Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, iar contestatarii ierarhiei si a formei de conducere a Bisericii s-au î nmulţit, luând naștere

mult mai multe erezii care fac acest lucru, culte neoprotestante nou apărute momentului 1938. De

asemenea scrierile teologiei apusene s-au dezvoltat î n acest sens.

Lucrarea pr. prof. Gheorghe Soare, rămâne pentru teologie ortodoxă actuală doar o sursă

istorică cu privire la modul î n care biserica era condusă î n primele trei secole.

forma de conducere a bisericii in primele 3 secole

Documents