E D I T A T Ă D E P R O T O P O P I A T U L O R T O D O X R O M Â N I R L A N D A

Evanghelia*: MATEI 17, 14-23

Foaia cateheticӑ Duminica a 10-a după Rusalii

(Vindecarea lunatecului)

NR. 164

12 AUG‘12

Apostolul*: I CORINTENI 4, 9-16

F raților, mi se pare că pe noi, apostolii, Dumnezeu ne‐a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe niş-

te osândiți la moarte; fiindcă privelişte lumii ne‐am făcut, şi îngerilor, şi oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos, dar voi, înțelepți întru Hristos; noi suntem slabi, dar voi, tari; voi sunteți ținuți în slavă, dar noi în necinste! Noi până’n ceasul de acum flă-mânzim şi însetăm, suntem goi şi suntem pălmuiți şi pribegim şi ne ostenim lucrând cu mâinile noastre. Ocărâți fiind, binecuvântăm; prigoniți fiind, răbdăm; defăimați fiind, mângâiem. Ca gunoiul lumii am ajuns, lepădătura tuturor pân’acum. Nu ca să vă ruşinez vă scriu acestea, ci ca să vă do‐jenesc ca pe nişte copii ai mei iubiți. Că de‐ați avea zeci de mii de învățători în Hristos, totuşi nu aveți mulți părinți; că pe voi eu v’am născut întru Hristos Iisus prin Evanghelie. Aşadar, vă rog eu pe voi: călcați pe urmele mele!

*) Texte preluate din Biblia, ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000 (citată pe scurt: Biblia Bartolomeu).

Î n vremea aceea, mergând ei spre mulțime, s’a apropiat de Iisus un om căzându‐I în ge-

nunchi şi zicând: „Doamne, milu‐ieşte pe fiul meu, că este lunatic şi pătimeşte rău, că deseori cade în foc şi deseori în apă; şi l‐am adus la ucenicii Tăi şi ei n’au fost în stare să‐l vindece”. Iar Iisus, răspunzând, a zis: „O, neam ne-credincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?... Aduceți‐Mi‐l aici!” Şi Iisus l‐a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s’a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu‐se ucenicii de Iisus, L‐au întrebat deoparte: „De ce noi n’am fost în stare să‐l scoatem?” Iar Iisus le‐a răspuns: „Din pricina puținei voastre cre-dințe; că adevăr vă grăiesc: Dacă ați avea credință cât un grăunte de muştar, veți zice muntelui acestuia: Mută‐te de aici acolo!, şi se va muta şi nimic nu va fi vo-uă cu neputință. Căci soiul acesta de demoni nu iese decât numai prin rugăciune şi prin post”. Întorcându‐se ei din Galileea, Iisus le‐a spus: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor şi‐L vor omorî şi a treia zi va învia”. Şi ei foarte s’au întristat.

PAGINA 2 Foaia catehetică PAGINA 2 Foaia catehetică

Cum se produce suferinţa? Cum o simţi? Mulţi s-au revoltat, au căzut în necredinţă de frica su-ferinţei. Cei care cercetaţi literatura, gândiţi-vă la un Camus, cu vestita lui carte, "Ciuma". Surprinde răul şi suferinţa lumii, scoţând în relief mai ales suferinţa copiilor. Se zguduie, oare, în tine credin-ţa, când vezi suferinţa unui nevinovat? Scriptura a răspuns şi la aceasta prin suferinţa lui Iov. Aţi au-zit de Maica Tereza, cea care lucra atât de mult printre bolnavi, printre leproşi. Şi ea a spus unei femei bolnave de cancer: Să ştii că Hristos e pre-zent în boala asta a ta!El te îmbrăţişează cu aceas-tă boală. Şi biata femeie a răspuns: Roagă-L pe Hristos să nu mă mai îmbrăţişeze cu boala. Era zguduită, sărmana, în suferinţa ei.

Vedeţi la ce încercare e pusă Evanghelia însăși, în faţa durerilor? Dacă ai intra într-un spital cu bol-navi de SIDA (această boală e socotită incurabilă; se va găsi, din mila lui Dumnezeu, şi aici un leac), nu te-ar zgudui? Sau când intri într-un cămin-spi-tal, unde te întâmpină deopotrivă şi bătrâneţea, cu neputinţele ei, dar şi chipurile desfigurate de boală. Cât de zguduită e atunci conştiinţa umană în faţa Dumnezeului milostivirii, în faţa Dumnezeului luminii şi al iubirii!(…)

Cei necredincioşi se revoltă împotriva lui Dumnezeu, dar soluţii nu au. De curând, am citit un interviu acordat de un fost conducător politic român, comunist; el afirma la un moment dat: "Dacă Dumnezeu există, de unde atâta suferinţă şi nedreptate în lume, şi de unde atâtea războaie şi atâtea pătimiri?".

Să răspundem şi noi, atât pentru credincioşi cât şi pentru ceilalţi: Există o singură soluţie, care ne uneşte pe toţi. Una singură: lupta împotriva sufe-rinţei. Altfel, necredincioşii, bunăoară Freud, care spune că viaţa însăşi este un dor pentru moarte, nu dau ca soluţie decât resemnarea sau revolta. Dimpotrivă, pentru omul credincios e nevoie de o analiză a cauzei, cum pe drept cuvânt Ioan Gură de Aur a spus: "Nu suferinţa e răul, ci păcatul". Păcatul, care aduce stricăciunea şi moartea.

Ce înseamnă păcatul? Despărţirea de Dumnezeu.

Păcatul e ruptură. O, iubiţilor, să analizăm împre-ună această temă! Când încerci suferinţa? Când se produce o ruptură. Câtă vreme mâna mea este întreagă, normală, sănătoasă, n-am durere. Dacă se produce o tăietură, chiar şi o mică înţepătură, o ruptură, apare durerea. Deci durerea, în adân‐cul şi în manifestarea ei, înseamnă ruptură, des-părţire. Atunci adâncul durerii - pornim de la viul vieţii, de la experienţa vie (definim păcatul drept despărţire de Dumnezeu sau neascultare de Dumnezeu) - este călcarea voii lui Dumnezeu con-ştientă şi liberă, cu gând, cuvânt, faptă. Deci păca-tul înseamnă călcarea voii lui Dumnezeu, neascul-tarea, despărţirea şi, prin urmare, suferinţa. Acolo unde s-a produs, nu mai e păstrată armonia, uni‐tatea fiinţei, echilibrul (…) unităţii cu Dumnezeu, cu Autorul, cu Ziditorul meu şi Mântuitorul meu şi Sfinţitorul meu - Duhul Sfânt, şi, în acelaşi timp, unitatea cu întreaga creaţie şi cu armonia ei.

Copilul când se naşte, ţipă pentru că s-a despărţit de locul matern. Se desparte apoi de sânul ma-mei, şi iarăşi ţipă. Apoi, cu vârsta te desparţi de pruncie, de copilărie, de adolescenţă, de tinereţe, de maturitate… de viaţă. Trăieşti în diverse stări această despărţire şi ruptură cu formele ei de du‐rere. Abia atunci înţelegi: răul stă tocmai în această ruptură din armonia dumnezeiască. Rup‐tura deopotrivă faţă de Dumnezeu şi faţă de lu-me, o sfâşiere lăuntrică în mine însumi. Şi dacă în această ruptură şi dezechilibru nu-mi mai găsesc locul, atunci, în faţa suferinţei, cum mă comport? Cum sunt în stare s-o suport?

Omul necredincios, sărmanul, se revoltă. Soluţie nu are. Caută. De multe ori se spune despre cine

Cum se produce suferinţa? Părintele Constantin Galeriu

PAGINA 3 Foaia catehetică PAGINA 3 Foaia catehetică

va (dacă n-o declară el însuşi) că este ateu. Nu există atei! Un astfel de om s-a revoltat împotriva Dumnezeului celui viu şi adevărat, dar îşi constru‐ieşte alţi zei. Un fel de fericire din lumea aceasta. Sau un idol din lumea aceasta: o plăcere, o pati-mă. Aşa s-au construit idolii, din această revoltă şi cădere originară. Dar idolul pe care ţi-l constru‐ieşti nu mai este Dumnezeu; el e din lumea aceas‐ta şi te îngroapă în lumea aceasta. Ar trebui să o ştie toţi ateii. Ei nu sunt fără Dumnezeu;ei îndum-nezeiesc altceva. Iar cele pe care le îndumneze-iesc ei sunt morminte văruite. Atunci, în suferinţă, când eu ştiu că ea este ruptura mea de lume şi de Dumnezeu, răspunsul credinţei e tocmai reface-rea legăturii mele cu Dumnezeu, atât cu El perso-nal cât şi cu semenii mei.

Cineva analiza, iubiţilor, diverse stări ale suferin-ţei. Discuta întâi suferinţa mută: când eşti părăsit, eşti atât de doborât încâ n-ai nici glas (…). Nu mai ai putere. Nu-ţi poţi striga durerea. Este ultima expresie a suferinţei. O altă treaptă e aceea când poţi s-o strigi; şi dacă poţi s-o strigi eşti auzit. Dacă eşti auzit, suferinţa ta o trăieşti nu de unul singur, ci în comuniune. Şi cei din jur se străduiesc să te ajute. Atunci suferinţa e trăită în solidaritate umană. Am relatat nu o dată următorul episod: un avion era gata să se prăbuşească; dar pilotul, inspirat, aproape de la pămant l-a săltat din nou. Toţi cei din avion, care simţeau de acum iminenţa prăbuşirii, s-au prins lanţ, unul de altul; şi au uitat de suferinţă în misterul acesta al comuniunii, al iubirii.

Hristos spune că păcatul te desparte de Dumnezeu, de Tatăl Ceresc, de Dumnezeire. Iisus înfruntă durerea, luptă împotriva ei. Suferinţa este consecinţa răului, a rupturii, a despărţirii de Dumnezeu. Dar suferinţa nu e răul în ea însăşi. De aceea a şi luat-o Hristos, purtând Crucea. A luat suferinţa şi a descoperit atunci - taină a Dumnezeirii - calea ieşirii din rău, făcând din su-ferinţă un mijlocitor, un leac, un înger vestitor care iţi arată, te anunţă că a pătruns în tine riscul distrugerii; te anunţă ca viaţa ta e operă divină şi trebuie s-o aperi. Şi dacă tu în suferinţă ieşi din ruptură, ai ieşit din lucrul demonului; pentru că demonul este ruptură şi fărâmiţare, sfâşiere, stri-căciune şi moarte.(…)

Îmi stăruie în minte acel moment descris de Ava Dorotei, în care ucenicul lui, Dositei, bolnav, cu o febră puternică şi cu un trup istovit, stătea aşezat în pat, acoperit cu ce era pe atunci, tot un fel de cearşaf - o pânză - şi în fiecare dimineaţă venea Ava Dorotei şi îl întreba: "Cum îţi este? Roagă-te!" Fă din nou legatură cu Dumnezeu, căci faci legă-tura cu Izvorul vieţii! Căci păcatul te-a despărţit, te-a aruncat în stricăciune şi durere. Refă legătu‐ra!

Au mărturisit toţi credincioşii că în rugăciune uită de durere, pentru că în rugăciune faci legătura între adâncul din tine şi adâncul dumnezeiesc. Nu uitaţi! Aşa au suferit martirii; pentru că stricăciu-nea, păcatul, nu ajung până la adânc, până la ulti‐ma adâncime. "Dumnezeu a pus în vistierii adân‐cul" - reţineţi ideea aceasta!

Suferinţa se manifestă în straturile superficiale, nu în ultima adâncime. Dacă mintea mea, atenţia mea e îndreptată numai spre locul durerii, acolo unde e boala, atunci eu rămân pironit în boală. Dar dacă eu reuşesc prin rugăciune să refac legă-tura adâncului din mine (ultima adâncime) cu Dumnezeu, durerea se estompează; şi gândurile negre dispar.

Aşa l-a îndemnat Ava Dorotei pe Dositei: "Roa- gă-te! Roagă-te!" Şi în fiecare zi venea: "Înalţă-te dincolo de lume, dincolo de durerile lumii, dinco‐lo de patimile ei! Înalţă-te!" După câteva zile însă, venind şi privindu-l în suferinţa lui, totuşi îl vede cu faţa mai senină, liniştită: "Dositei, Dositei! Înal- ţă-ţi inima, cugetul!". Şi Dositei a putut răspunde, tremurând: "Nu mai e nevoie să mă înalţ. Nu mă mai înalţ eu, pentru că a coborât El la mine". Şi din înălţimea Lui a coborât, aşa cum a făcut Dumnezeu totdeauna, şi mai ales în Fiul Său a coborât, "căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său L-a dat ca toţi cei ce cred în El să nu piară".

(Fragment din predica la Duminica a 10-a după Rusalii preluată de pe site-ul www.crestinortodx.ro)

PAGINA 4 Foaia catehetică PAGINA 4 Foaia catehetică

Încă din tinereţe mă întreb la ce ser-veşte suferinţa şi nu am găsit încă răspunsul potrivit. Am constatat că pentru toată lumea, pentru cei care suferă şi pentru cei care nu suferă, suferinţa este în acelaşi timp o reali‐tate, o problemă şi o taină. Realitate pe care nu o putem evita, problemă pe care nimeni nu a reuşit să o rezol-ve, suferinţa rămâne taină. De fapt, nu e important ceea ce credem sau gândim despre suferinţă; important este raportul pe care îl avem cu propria noastră suferinţă. Ce putem face ca să nu suferim?

Biserica nu vrea ca oamenii să sufere. În timpul slujbelor noi ne rugăm pentru un “sfârşit creşti-nesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos, să cerem”. Biserica doreşte ca credin‐cioşii să-şi ducă viaţa în linişte şi pace, şi cât este posibil, să nu sufere. În timpul Sfintei Liturghii ne rugăm de asemeni pentru conducătorii Bisericii, pentru episcopul nostru, “ca Domnul să-l păzeas-că întreg, în pace, cinstit, sănătos, îndelungat în zile”. După ce am făcut această cerere pentru conducătorii Bisericii, o facem şi pentru noi toţi, pentru că adăugăm: “pe toţi şi pe toate”.

Biserica doreşte, deci, ca toţi oamenii să trăiască în pace, să fie sănătoşi şi să aibă zile îndelungate. Ea nu încurajează suferinţa, dar ne învaţă să o su‐portăm atunci când o întâlnim, să acceptăm par‐tea noastră de suferinţă, să o primim pentru bine-le nostru. Să nu ne dorim suferinţa, dar să o ac‐ceptăm dacă vine. Nu e nevoie ca toţi oamenii să aibă partea lor de suferinţă. Unii sunt scutiţi, alţii o pot suporta cu uşurinţă, iar pentru alţii este un adevărat chin. Când spun asta mă gândesc în spe‐cial la suferinţa fizică. Cunosc persoane care su‐portă o suferinţă adâncă, care nu se pot mişca de pe patul de boală, şi care totuşi radiază de bucu‐rie, o bucurie pe care ceilalţi, deşi sănătoşi fizic,

nu o au. Unii se revoltă în faţa suferinţei, iar alţii o ignoră. În fiecare din aceste ca‐zuri trebuie să luăm în considerare inten‐sitatea suferinţei, căci sunt suferinţe care-l

pot distruge pe om.

Sunt însă persoane despre care cre‐dem că suferă, dar care ştiu cum să se comporte în faţa suferinţei, ani‐hilând-o. Un medic român, care crede în Dumnezeu, spunea că sunt două lucruri pe care omul nu le poa-te face fără credinţă în Dumnezeu: să crească copii buni şi să suporte o mare suferinţă. Eu cred, de asemeni, că cei ce au de purtat o cruce grea, au şi puterea de o duce uşor, fiind

persoane care cred în Dumnezeu. Ei primesc par‐tea lor de suferinţă ca venind din mâinile Dom‐nului, ştiind că dacă Domnul a îngăduit-o, nu e în zadar. Sfântul Marcu Ascetul spunea că nu e im‐portant să ştim de unde vine suferinţa, ci să ştim cum să o primim fără să ne revoltăm. Un părinte din mănăstirea noastră, părintele Arsenie Boca, spunea: “Dacă tot trebuie să suferim, măcar să nu suferim zadarnic”. Pentru a putea folosi suferinţa spre binele său, omul trebuie să creadă că sufe-rinţa are un sens pentru el, chiar dacă pe moment nu înţelege. De fapt, cel care înţelege şi ştie cum să suporte suferinţa, nu mai suferă.

Aş spune că suferinţa e o realitate pe care avem dreptul să o evităm, dacă putem, o problemă pe care avem dreptul să o rezolvăm, dacă ne stă în putinţă, dar trebuie să ne plecăm în faţa tainei şi să folosim suferinţa care ne este dată pentru pro‐gresul nostru spiritual.

Dacă nu putem să ne înţelegem propria suferinţă, nu vom putea înţelege nici suferinţa celorlalți. Putem totuşi să încercăm să-i ajutăm să-şi poarte suferinţa. Este chiar o datorie, căci Domnul ne-a chemat să-I fim colaboratori, să ne ajutăm aproa-pele. Fără a avea puterea de a vindeca, avem da‐toria de a face tot ce ne stă în putinţă pentru a-l ajuta pe cel de lângă noi. Să ne gândim la cei pa-tru care l-au adus în faţa Domnului pe paraliticul din Capernaum. Ar fi putut să aştepte să se întâl-nească cu Domnul, dar ei au simţit nevoia să-l aducă pe prietenul lor cât mai repede în faţa

Cum să nu ne revoltăm în faţa suferinţei

Părintele Teofil Părăian

PAGINA 5 Foaia catehetică PAGINA 5 Foaia catehetică

Domnului, pentru a fi vindecat. Şi-au dat seama că ei nu-l puteau vindeca, dar au ştiut că Domnul o poate face.

Totuşi, Domnul nu vindecă mereu. Pe unii îi lasă să sufere, pentru binele lor şi al celor din jur. Am constatat adesea că oamenii care suferă sau care au trecut prin mari suferinţe, sunt oameni puter‐nici. Ei au căpătat o altă perspectivă asupra vieţii şi au dobândit unele calităţi pe care oamenii scu-tiţi de suferinţă nu le pot avea. Suferinţa poate fi primită ca un dar, ca o îmbogăţire. Unii simt sufe-rinţa ca pe o nedreptate, ca pe ceva care nu ar fi trebuit să li se întâmple lor. Asta pentru că ei se compară cu ceilalţi, ceea ce nu are nici un sens. Fiecare om trebuie să-şi trăiască viaţa care i-a fost dată. Fiecare are raportul său cu suferinţa, fiecare poate câştiga ceva din suferinţă. Cred că ceea ce trebuie să ne ajute este conştiinţa că Dumnezeu îngăduie această suferinţă şi că ea are un motiv, chiar dacă noi nu-l ştim. Această conştiinţă, sau mai bine zis această încredere, ne ajută să ne pur-tăm crucea cu seninătate.

Pot să vă asigur că credinţa în Dumnezeu ne ajută să suportăm o mare suferinţă. Să ne reamintim însă că dacă nu am suferit, nici nu ne dorim să suferim, pentru că nici Biserica şi nici oamenii nu o doresc. Să evităm suferinţa dacă putem? Da! Dar să nu fugim de crucea care ne mântuie. Dom‐nul nu ne binecuvântează o asemenea atitudine. Căci Domnul ne cere să ne purtăm fiecare crucea, crucea lepădării de sine însuşi. Fără cruce nu este mântuire; mântuirea nu ne vine numai prin Cru‐cea Domnului ci şi prin purtarea propriei cruci. Când trecem printr-o ispită, printr-o boală, prin- tr-o durere, un necaz, ne întâlnim crucea pe care trebuie să o purtăm şi ea devine într-adevăr cru‐cea mântuirii noastre.

Să fim convinşi că crucea ne este necesară pentru a ne mântui. Să-I cerem Domnului sănătate şi tot ceea ce e bun, dar să-I cerem şi puterea de a ac‐cepta suferinţa atunci când ne este trimisă. Să-I cerem Domnului să ne întărească în credinţă pen-tru a putea face faţă tuturor încercărilor care ne vin, să-I cerem Domnului să ne ajute să purtăm cu bucurie suferinţa. Sfântul Isaac Sirul spunea:“Cau-tă un doctor înainte de a fi bolnav şi roagă-te înainte de venirea ispitei”.

Să ne pregătim să suferim, suferinţă fizică sau su-ferinţă morală. Pentru a putea răbda suferinţa morală şi pentru a putea profita de ea, trebuie însă să ne smerim. Să nu ne tulburăm văzând că suferinţa este o realitate pe care nu o putem evi‐ta, o problemă pe care nu o putem rezolva, o tai-nă care pentru binele nostru, pentru progresul nostru spiritual ne uneşte cu Crucea Domnului. Ea este o taină care ne uneşte cu suferinţa Domnului care a avut milă de noi şi ne-a mântuit, pentru că ne iubeşte. Ea este o taină care ne uneşte cu Domnul, care ne iubeşte chiar şi atunci când ne lasă să suferim şi care ne şterge lacrimile atunci când ştie că suferim pentru binele nostru.

Noi nu suntem singuri. Dumnezeu este cu noi. Să credem că îngerul nostru păzitor ne însoţeşte pre‐tutindeni, că Maica Domnului ne ocroteşte mereu şi la bine şi la rău. Să credem că mila Domnului ne însoţeşte mereu.

(Cuvânt al Părintelui Teofil, înregistrat în Franța,1999 )

Mă încredințez în fiecare zi că oamenii sunt foar-te îndurerați, sunt tare chinuiți. Pe de altă parte însă, nimic nu poate să-mi scoată din suflet cre-dința că Dumnezeu le știe pe toate, le cunoaște pe toate și prin urmare, putem să ne încredințăm Lui, ca să credem și să ne odihnim, chiar dacă ve-dem înaintea noastră cel mai rău lucru.

Dumnezeu Însuși L-a văzut pe Fiul Său răstignit și mai ales împovărat de păcatele oamenilor, lucru care L-a făcut să-și întoarcă ochii și să-L lase să sufere, dar apoi L-a înălțat pe Acesta și a rămas pildă și pentru noi. Astfel, unul dintre noi va fi răstignit, altul va suferi din altă pricină, unul va pătimi ceva, altul altceva, dar nu vom fi părăsiți.

(…) Poate că nimic altceva nu folosește în aceas-tă lume cât folosește suferința. Toate câte le faci, pe ici și pe colo, se pierd, dar durerea care este în trupul tău nu poate nimeni să ți-o ia. Și împă-rat de-ai fi, dacă te cuprinde durerea, va trebui să o rabzi. Poate “vreo fărâmitură” să-ți dea ca să te ușureze, dar nu sunt de ajuns fărâmiturile, în special când este vorba de suferința sufleteas-că. Să le purtăm pe acestea și să credem că Dumnezeu va scoate din ele tot binele.

(Din “Taina Suferinței”, Arhim. Simeon Kraiopoulos)

PAGINA 6 Foaia catehetică PAGINA 6 Foaia catehetică

Fiți cu luare aminte! De câte ori ne arătăm interesul pentru ceilalți și suferim pentru ei, dar totuși nu ardem pentru mântu-irea lor? Vi se pare straniu? Să zicem că vizităm un bolnav pe patul de suferință sau auzim despre el și-l compătimim, ne pa-re rău și poate ne și rugăm pentru el să se vindece. Dar cât ne pasă, oare, dacă acest om este pe calea mântuirii, dacă se va mântui? Și se poate ca de multe ori acest lucru să depindă de atitudinea pe care o luăm noi, de ceea ce vom spune. Oare nu putem face altceva? Să ne rugăm, adică, lui Dumnezeu, dar să audă Dumnezeu că, împreună cu ceilalți, ne pasă de mântui-rea acestui om, ne pasă ca el să se mântuiască.

Este un lucru sigur că trebuie să mergi să vizitezi un bolnav, sau să fii încredințat că are medicamente sau bilet să se întoarcă acasă, când iese din spital. Sunt bune toate aceste lucruri, nu sunt rele. Dar în zilele noastre problema cea mare nu este că lipsesc acestea, de vreme ce, mai mult sau mai puțin, toți sunt asigurați. Cine nu are medicamente sau bilet să se întoarcă aceasă sau cine nu are pe cineva de-al lui care să-l viziteze? Este sugestiv faptul că și noi, creștinii, ca și cei care cred că sunt mai buni, ne purtăm ca și cum nu am vrea să vedem adevărul, întregul adevăr, să ne inspirăm din tot ceea ce ne înconjoară și să facem ceea ce trebuie să facem. Adică, așa cum spuneam altădată, aduceți-vă aminte că Dumnezeu poate preveni îmbolnăvirea cuiva și îi poate vindeca pe toți bolnavii. Nu poate? Cum putem spune așa ceva?!

Suntem mai iubitori de oameni noi cei care nu avem putere? Și ca să înțelegem mai bine acest lucru, dacă vă aduceți aminte, spuneam că, dacă cineva dintre noi ar fi avut putere să vindece bolnavii, și-ar fi arătat iubirea lui de oameni prin faptul că ar fi trecut pe la toate spitalele și pe la toate clinicile și i-ar fi vindecat pe toți. Dumnezeu însă, Domnul nostru, are puterea să o facă și nu o face. Prin urma-re, problema noastră nu este să-l vindeci pe celălalt. Da, înțeleg să-l mângâi, în suferință, să-i ții com‐panie, ca să-i ușurezi încercarea prin care trece, să-i dai ceva material, care îi lipsește.

Însă problema este o taină mare și adâncă: Dumnezeu, fiind Dumnezeu, îl lasă pe om să sufere, de‐oarece omul a ajuns să se îmbolnăvească prin atitudinea și faptele sale. Însă Dumnezeu este Dumnezeu, îl mustră pe om dar nu este nemilostiv, nici nu face cum facem noi când poate uneori spunem: “Așa-i trebuie! O să-i arăt eu!” Nu, Dumnezeu este numai iubire! Iar dacă lasă pe cineva să se îmbolnăvească, este spre binele lui. Ne gândim la acest lucru? Adică, s-a îmbolnăvit omul și îl doa-re; vrea, nu vrea, o să treacă prin toate, ca să iasă până la urmă binele pe care îl vrea Dumnezeu. Ne pasă de acest lucru, ne preocupăm de el, facem o rugăciune și îl ajutăm în acestă direcție, așa încât să se folosească de boala lui, să iasă sfințit de acolo, și dacă îi este dat să lase lumea aceasta, atât de mare să-i fie pocăința, întoarcerea și comuniunea cu Dumnezeu încât să se mântuiască? Nu ne preo-cupă foarte mult acestă problemă și nu ne interesează prea mult. De vreme ce de toate celelalte oa‐menii nu au atât de mare nevoie astăzi, ar fi de dorit, în zilele noastre, să existe o astfel de pronie așa încât, câtă vreme Dumnezeu vrea ca fiecărui om să-i fie de folos să pătimească, să devenim mădulare ale Sale, să avem folos fie dintr-o boală, fie din diferite greutăți, fie din alte accidente.

(Text selectat din “Taina Mântuirii”, Editura Bizantină, București, 2012 )

Taina adâncă a suferinței omenești

Arhimandrit Simeon Kraiopoulos

PAGINA 7 Foaia catehetică PAGINA 7 Foaia catehetică

Un stol de păsări - ce privelişte încântătoare! O singură pasăre nu lasă niciodată impresia unei frumuseţi atât de copleşitoare precum o face un stol întreg. Nici un stol de păsări care se odih-neşte pe pământ nu este la fel de frumos ca un stol în zbor, ce zboară tot mai sus şi mai com‐pact.

Imaginaţi-vă un milion de păsări dintr-o singură specie. Imaginaţi-vă că toate sunt roşii. Şi că ele coboară, se aşază pe sol şi rămân acolo. Un alt milion coboară, se aşază şi rămâne. Şi iarăşi un altul şi altul, şi aşa secole şi secole de-a rândul. Stoluri nenumărate, miliarde, fără de capăt, de păsări. Rămânând pe pământ, îşi schimbă culoa-rea în diverse nuanţe. Unele devin roşu închis, altele negre, pestriţe sau albe.

Şi imaginaţi-vă că aceste stoluri nenumărate, de parcă ar primi un ordin de la cineva, s-ar ridica toate odată în aer şi ar începe să zboare. Ce privelişte măreaţă! Cele mai multe sunt păsările albe şi stolu-rile lor dense zvâcnesc în faţă. După ele urmează păsările pestriţe, apoi vin cele roşii şi, în cele din ur-mă, cele negre. Păsările albe zboară iute şi vioi, iar cele ce urmează după ele cu cât sunt mai în spate, cu atât zboară mai neîndemânatic şi fără poftă. Soarele va fi acoperit cu totul, iar deasupra pământu-lui se va lăsa întunericul nopţii.

O, fraţilor şi surorilor, acesta nu este doar un vis şi o imagine. Realitatea va depăşi orice vis şi orice imaginaţie a omului.

Într-o noapte înstelată, Dumnezeu l-a scos pe dreptul şi credinciosul Avraam afară şi i-a zis: “Ia uită-te la cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri!" Avraam, cuprins de teamă şi consternare, a privit. Atunci Dumnezeu i-a zis: “Atât de mulţi vor fi urmaşii tăi!" (Fac. 15,5). Şi la vremea aceea Avraam era bătrân şi fără copii. Şi-a îndeplinit Dumnezeu promisiunea?

Până astăzi miliarde fără capăt de suflete umane au coborât şi s-au aşezat pe pământ, îmbrăcate toate în carne şi sânge ca într-un veşmânt purpuriu. Aşa a binevoit Dumnezeu. Miliarde fără capăt, şi totuşi în momentul în care Dumnezeu a promis aceasta Avraam nu avea nici un copil! Miliarde fără capăt. Sunt oare mai multe stele pe cer?

Sara a râs în inima ei când a auzit promisiunea lui Dumnezeu că în curând va naşte un fiu. Soţia lui Avraam a zis: “După ce am ajuns bătrână să-mi mai fie mie a zburda? Iar stăpânul meu e un moş-neag!" Atunci Domnul a zis lui Avraam: “Pentru ce a râs Sara?... Este la Dumnezeu vreun lucru cu ne‐putinţă?" şi într-adevăr, Dumnezeu nu s-a dat înapoi de la cele promise. El şi-a ţinut promisiunea. Urmaşii drepţi ai lui Avraam au îmbogăţit în plan spiritual poporul creştin. Şi probabil s-au înmulţit, depăşind numărul stelelor de pe cer.

Aceasta a fost promisiunea lui Dumnezeu, legată de coborârea sufletelor pe pământ. O promisiune măreaţă şi minunată, egalată doar de o altă promisiune a lui Dumnezeu şi anume înălţarea sufletelor

“Aştept învierea morţilor" Sfântul Nicolae Velimirovici - tâlcuire la Crez,

partea a 13-a

PAGINA 8 Foaia catehetică PAGINA 8 Foaia catehetică

de pe pământ şi învierea din morţi. Dumnezeu, prin Domnul Hristos Cel înviat, a făcut o promisi‐une adevărată, cum că morţii vor învia şi se vor înfăţişa la Judecată. “Când va veni Fiul Omului întru mărirea Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci şedea-va în tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii..." (Matei 25, 31 şi urm.).

Domnul vorbeşte despre toate neamurile, despre toate stolurile de păsări care s-au aşezat pe pă-mânt de la începutul până la sfârşitul timpului. Apostolul lui Hristos vede învierea ca pe o taină fără seamăn şi astfel el o dezvăluie încet şi cu grijă credincioşilor spunând: “Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă ca să nu vă întristaţi în rând cu ceilalţi, care nu au nădejde... Pentru că Însuşi Domnul, cu strigare mare, la gla-sul Arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor în‐via întâi" (I Ţesal. 4, 13- 16). Şi iarăşi spune: “Iată, taină spun vouă... într-o fărâmă, într- o clipeală de ochi, la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii se vor scula fără stricăciune..." (I Cor. 15, 51-52). Atunci ceea ce e trecător va fi îm-brăcat în ceea ce e netrecător şi ceea ce e muritor va fi îmbrăcat în nemurire. Şi atunci se vor adeveri cele scrise: “Moarte, unde este biruinţa ta? Moar-te, unde este boldul tău?" (I Cor. 15, 55).

Atunci miliarde de suflete se vor îmbrăca în lumi-nă, veşmânt nepieritor, în trupuri cereşti asemă-nătoare cu cel al lui Hristos. Şi acele stoluri, o, acele nenumărate stoluri, îşi vor lua zborul de pe pământ. Unele stoluri vor fi albe ca zăpada, altele roşii, altele pestriţe, altele negre. Stolurile albe vor fi albe datorită curăţeniei şi virtuţiilor, cele roşii vor fi roşii din cauza sângelui care are întâie‐tate asupra duhului lor, cele pestriţe vor fi pestri-ţe din cauza amestecului de bine şi de rău din ele, iar cele negre vor fi negre din cauza păcatului din ele.

Să nu cădeţi pe gânduri dacă cineva va râde de promisiunea lui Dumnezeu privind învierea morţi-lor. Şi Sara a râs cu mult timp în urmă de promisi‐unea lui Dumnezeu, şi apoi s-a ruşinat.

Credeţi, voi credeţi şi nu vă îndoiţi, că cel ce râde de a doua promisiune a lui Dumnezeu va fi ruşi-nat, întrebaţi-l şi ziceţi-i: “Este la Dumnezeu vreun

lucru cu neputinţă?".

“Aştept învierea morţilor". Aşteptăm învierea spi-rituală a păcătoşilor zi de zi, ceas de ceas. Aştep-tăm ca sufletele împestriţate şi înnegrite de păcat să se albească şi să revină la viaţă prin pocăinţă. Şi noi ne bucurăm împreună cu îngerii din cer când măcar un păcătos se pocăieşte şi se întoarce la Hristos (Luca 15,10). Ne bucurăm cu Tatăl, care găsindu-şi fiul rătăcitor a spus: “Acest fecior al meu era mort şi a înviat" (Luca 15, 24). Adesea aşteptăm acest fel de înviere şi adesea o primim.

Dar noi mai aşteptăm şi învierea tuturor. Aştep-tăm o înviere unică, finală a tuturor morţilor, care de la începutul creaţiei au locuit pe pământ şi au căzut pradă puterii morţii. Noi ne bazăm în aceas-tă aşteptare pe raţiune, pe conştiinţă şi mai ales pe promisiunea lui Dumnezeu.

Raţiunea limpede şi clară ne spune că acest vârtej al vieţii nu se sfârşeşte la moarte. Din timpuri imemoriale popoarele au simţit că moartea nu este un punct, ci o virgulă. Toate triburile pămân-tului, chiar şi în întunecimea lor idolatrică, au avut presentimentul unui oarecare mod de viaţă după moarte. Poeţii şi filosofii Greciei antice au vorbit despre viaţa sufletului uman din Hades, în semiîn‐tuneric şi în semiviaţă. Egiptenii îmbălsămau cor-purile neînsufleţite cu răşină şi cu uleiuri aromate pentru a le păstra pentru o altă viaţă.Continuarea

PAGINA 9 Foaia catehetică PAGINA 9 Foaia catehetică

vieţii după moarte şi judecata dreaptă au fost concepute de către conştiinţele umane lucide ca ceva firesc şi necesar.

Totuşi, noi, creştinii, în credinţa noastră nu ne ba‐zăm pe înviere şi viaţa dincolo de mormânt, pe teoriile poeţilor şi filosofilor sau pe bănuielile şi presentimentele naţiilor şi triburilor, ci pe experi‐enţă şi pe promisiunea lui Dumnezeu. Credinţa noastră e clădită pe piatră şi nu pe nisip. Domnul nostru lisus Hristos, Revelatorul tuturor adevăru‐rilor vieţii, ne-a revelat şi adevărul învierii din morţi. El ni l-a revelat atât prin cuvinte, cât şi prin fapte, pentru ca să se bucure inimile voastre, o, purtătorilor de Hristos.

Odată, saducheii care nu credeau în înviere au vrut să-L pună pe Domnul la încercare. Ei L-au în-trebat a cui soţie va fi o anumită femeie în “lumea de dincolo". Batjocoritorii au fost ei înşişi mustraţi de prostia lor. Blândul Domn lisus le-a răspuns: “La înviere, cei ce înviază nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu din cer. Şi Domnul a mai adăugat: Nu este Dumnezeu al morţilor, ci al viilor" (Matei 22, 30; 32). Şi dacă toţi cei vii de pe pământ ar muri şi ar rămâne în morminte, cum ar putea Dumnezeu fi numit “Dumnezeu al viilor"?

În Capernaum, acea cetate a necredincioşilor care a dispărut de pe faţa pământului din cauza lipsei de credinţă - în această cetate puţin credincioşii iudei îi puneau Domnului o întrebare după alta. În cele din urmă, Domnul a zis: “Amin, amin grăiesc vouă. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi" (loan 6, 53-54). În faţa templului lui Solo‐mon care a fost ras de pe faţa pământului, fiind pângărit de necredinţă, Domnul a spus: “Vine ceasul, şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu... Şi vor ieşi: cei ce au făcut

cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândei" (loan 5,25-29). Celor ce clatină din cap spunând ce greu le vine lor să creadă, spuneți- le: “Este la Dumnezeu vre-un lucru cu neputinţă?".

În plus, lisus a mai făcut şi alte multe afirmaţii despre învierea morţilor. Şi pentru a nu lăsa loc pentru îndoială, El a confirmat cele spuse de El prin fapte. El a înviat pe fiica moartă a lui lair, un conducător al sinagogii iudeilor. Domnul a luat mâna ei rece şi moartă în a Sa şi a spus: “Copilă, ţie zic, scoală-te!". Şi în fetiţa moartă a revenit viaţa şi s-a ridicat (Matei 9,25; Marcu 5,41).

Şi iarăşi, Domnul a înviat pe fiul văduvei lui Nain. Ajungând în acel oraş împreună cu discipolii Săi, El a întâlnit o procesiune funerară şi a văzut o văduvă bocindu-şi cu disperare unicul fiu. Mai întâi, El s-a apropiat de mamă consolând-o cu cu‐vintele: “Nu mai plânge!". Apoi apropiindu-se, s-a atins de raclă şi a rostit: “Tânărule, ţie zic, scoa- lă-te!", şi tânărul a înviat şi s-a ridicat. “Şi lisus l-a dat mamei sale" (Luca 7,12-15).

Mai apoi, Domnul l-a înviat şi pe Lazăr în Betania. Patru zile a stat el în mormânt. Surorile sale îl plângeau. Şi toate rudele sale îl plângeau. Până şi Domnul a început să plângă. Şi lisus a strigat: “Lazăre, vino afară!". “Şi mortul a ieşit la lumi-nă" (loan 11). Şi Domnul l-a lăsat să meargă la surorile lui.

Pe cine a mai înviat Domnul? Pe Sine. El a înviat din mormânt a treia zi după ce a murit, aşa pre‐cum a proorocit. Şi “văzând că este Domnul s-au bucurat ucenicii" (loan 20,20). Ce suflet omenesc însetat de viaţă nu s-ar bucura de Domnul? Învia‐tul care înviază! Aşa atotputernicul Domn lisus a confirmat cuvintele Sale şi promisiunea sa privind învierea celor ce sunt morţi.

Sfinţii Apostoli au făcut din învierea din morţi a lui Mesia temelia predicării Evangheliei. Şi toată spe-ranţa lor personală şi tot curajul lor neclintit în fa-ţa morţii şi-a extras putere şi hrana din acest eve-niment slăvit. Unii dintre ei, care la început perse‐cutau Biserica lui Hristos, dar mai apoi au văzut viu şi înălţat pe Domnul, au scris: “Iar de vreme ce Hristos se propovăduieşte că a înviat din morţi, cum zic unii printre voi că nu este o înviere a mor-

PAGINA 10 Foaia catehetică PAGINA 10 Foaia catehetică

ţilor?... Iar dacă nădejdea noastră în Hristos este numai pentru viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii" (I Cor. 15,12,19). Dar Hristos a înviat din morţi şi a confirmat şi învierea noastră; şi El ne-a făcut pe noi, cei ce credem în El, cei mai fericiţi dintre toţi oamenii.

Domnul a murit şi a înviat pentru a arăta şi a de-monstra propria noastră înviere din morţi. Cu în-vierea Sa o flacără de credinţa nestinsă a fost aprinsă pentru vecie în inimile oamenilor, credin-ţa că şi ei vor învia. “Şi precum întru Adam toţi mor, aşa şi întru Hristos toţi vor învia! (I Cor. 15, 22). Şi dacă vreo Sara actuală va râde şi va zice: “Aceasta este greu de crezut", răspundeţi-i: “Este oare la Dumnezeu vreun lucru cu neputinţă?".

Demult, în timpuri străvechi, un prooroc a văzut şi a proorocit ca cei care dorm în ţărâna pământului se vor deştepta, unii pentru viaţa veşnică, iar alţii spre ocară şi spre scârba veşnică (Dan. 12, 2).

Totuşi, un alt prooroc, mai înainte, a privit şi a vă-zut într-o viziune o vale întinsă plină până peste margini cu oasele uscate ale morţilor. Şi el a privit şi a văzut cum la glasul Domnului s-a făcut cutre-mur mare şi oasele uscate au început să se adune şi să se aşeze. Şi privind, el a văzut cum oasele au început să se acopere cu carne şi să se îmbrace cu piele. Şi Dumnezeu a poruncit şi duhul vieţii a in‐trat în ele. Şi proorocul a văzut cum corpurile omeneşti au prins viaţă şi “se sculă în picioare o foarte mare oştire" (lez. 37).

Acestea sunt viziunile şi proorocirile drepţilor pro-feţi ai lui Dumnezeu. Realizarea acestor viziuni şi îndeplinirea acestor proorociri a venit de la Hris‐tos şi prin Hristos. Iar celor ce se mai îndoiesc încă şi care spun că acest lucru este imposibil, răspun-deţi-le: “La oameni aceasta este cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă" (Matei 19, 26). Răspundeţi-le cu cuvintele Celui ce înviază. Astfel veţi împrăştia îndoielile lor şi vă veţi salva fraţii şi surorile.

Aceasta este credinţa drept credincioşilor şi a celor prevăzători. Celor ce au fost amăgiţi de gân-direa lumească şi celor ce au fost îmbătaţi de aro‐mele acestei lumi le este greu să accepte şi să păstreze această credinţă. Cei pe care lumea îi înnegreşte cu nămolul său nu-şi apleacă urechea

la promisiunea lui Dumnezeu. Dar adevăraţii cre-dincioşi cred în cuvântul Domnului şi aşteaptă cu trezvie împlinirea sa. Ei sunt sătui de minciunile celor înşelători şi sunt scârbiţi de drumul scurt al falsităţii. De aceea, cărările lungi ale Celui Preaî-nalt au devenit dragi lor şi drumurile mari ale Ce‐lui Adevărat sunt scumpe pentru ei. Pe aceasta cărare lungă El îi înviorează cu adeverirea desti‐naţiei celei bune. Cea mai mare înviorare a lor este cuvântul Mântuitorului şi Ghidului ce a par‐curs ca om această cărare a lor şi a ajuns la desti‐naţie; a văzut destinaţia şi le-a vestit lor fericire mare.

La capătul scurtăturilor mincinoşilor se afla întot-deauna câte un balaur; întotdeauna acel şarpe străvechi care l-a împins pe primul reprezentant al rasei noastre afară din Paradis. Dar la capătul lungii cărări a adevărului aşteaptă împăratul şi Tatăl, consolatorul care înviază. Aceasta bucură pe dreptcredincioşi şi pe prudenţi. Şi ei împărtă-şesc bucuria lor fraţilor lor, tovarăşilor lor, copii ai Marelui Împărat.

Aceasta este credinţa voastră, o, purtătorilor de Hristos, credinţa strămoşilor voştri dreptcredin‐cioşi şi prudenţi. Fie aceasta şi credinţa copiilor voştri, din generaţie în generaţie, până la capătul călătoriei. Aceasta este credinţa ortodoxă mântu‐itoare care nu a fost niciodată ruşinată. Cu adevă-rat, aceasta este credinţa poporului ales, a celor ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei. La judecata lui Hristos, în Marea Zi, ei nu se vor întrista, ci vor primi viaţa şi vor fi numiţi binecuvântaţi.

(Text preluat din “Tâlcuirea Crezului. Credinţa poporului lui Dumnezeu”, Editura Sophia, 2010)

Protopopiatul Ortodox Român Dublin

Christ Church, Leeson Park, D 6, mobil: +353876148140

Comitetul de redacţie:

Dr. Tatiana Tăbircă, Sabina Tăbircă, Maria Plămadă, Pr. Călin Florea

e-mail: revcalin.florea@gmail.com, tabirca1@cs.ucc.ie,

mariaplamada_ccl@yahoo.ie