E D I T A T Ă D E P R O T O P O P I A T U L O R T O D O X R O M Â N I R L A N D A

Evanghelia*: MATEI 8, 5-13

Foaia cateheticӑ Duminica a 4-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului)

NR. 158

1 IUL‘12

Apostolul*: ROMANI 6, 18-23

F raților, izbăvindu‐vă de păcat, ați devenit robi ai dreptății. – Vorbesc omeneşte, având în vedere

slăbiciunea trupului vostru –. Că aşa cum mădularele voastre vi le‐ați făcut roabe necurăției şi fărădelegii spre fărădelege, tot astfel faceți‐le acum – mădularele voastre – roabe dreptății spre sfințire. Căci la vremea când erați robi ai păcatului, liberi erați dinspre partea dreptății. Ca urmare, ce roadă aveați atunci?: roade de care acum vă ruşinați; pentru că sfârşitul acelora este moartea. Dar acum, eliberați fiind de păcat şi robi făcându‐vă lui Dumnezeu, aveți roada voastră spre sfințire, iar sfârşitul, viața veşnică. Pentru că plata păcatului este moartea, dar harul lui Dumnezeu este viața veşnică întru Hristos Iisus, Domnul nostru.

*) Texte preluate din Biblia, ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000 (citată pe scurt: Biblia Bartolomeu).

Î n vremea accea, pe când in‐tra Iisus în Capernaum s’a apropiat de El un sutaş, ru-

gându‐L şi zicând: „Doamne, servul meu zace slăbănog în casă, cumplit chinuindu‐se”. Şi Iisus i‐a zis: „Voi veni şi‐l voi vin-deca”. Dar sutaşul, răspunzând, I‐a zis: „Doamne, nu sunt vred‐nic să intri sub acoperişul meu, ci zi numai cu cuvântul şi servul meu se va tămădui. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi‐i spun unuia: Du‐te! şi se duce; şi altu-ia: Vino! şi vine; şi robului meu: Fă asta! şi face”. Auzind acestea, Iisus S’a minunat şi a zis celor ce veneau după El: „Adevăr vă gră-iesc, nici în Israel, n’am aflat atâta credință! Şi vă spun Eu vouă că mulți de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor şedea la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob în împărăția cerurilor, iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşni‐rea dinților”. Şi i‐a zis Iisus sutaşului: „Du‐te, să‐ți fie după cum ai crezut!” Şi s’a însănătoşit servul său în ceasul acela.

PAGINA 2 Foaia catehetică PAGINA 2 Foaia catehetică

Cum să se mântuiască un om lipsit de smere-nie, de blândeţe, de supunere şi de asculta-re faţă de Dumnezeu? Cum să se mântuiască necredin-ciosul şi păcătosul dacă drep-tul abia se mântuieşte (I Pe-tru 4, 18)? Apa nu se adună pe crestele munţilor ci în lo-curi joase, adânci. Nici bine-cuvântarea lui Dumnezeu nu se sălăşluieşte în cei mândri, care se umflă pe sine în faţa Lui, ci în cei smeriţi şi blânzi, care şi-au adâncit inima prin smerenie şi blândeţe, prin în-chinare înaintea măreţiei lui Dumnezeu şi asculta-re de voia Sa.

Când o viţă de vie nobilă, îndelung îngrijită, se mănează şi se usucă, gospodarul o taie şi o aruncă în foc şi în locul ei sădeşte o viţă sălbatică. Când fiul uită dragostea părintească şi se ridică împo-triva tatălui său, ce va face acesta? Îl va alunga din casa sa pe fiu şi va înfia pe străin.

Cum e în natură, aşa e şi între oameni. Necredin-cioşii spun: Cutare şi cutare lucru e după natură, şi după legile noastre; cei care au credinţă însă nu vorbesc în felul acesta. Ei, care au dat la o parte perdeaua legilor fireşti şi omeneşti şi au privit în ochii strălucitori ai tainei veşnicei libertăţi, vor-besc altfel. Ei spun: lucrul acesta se întâmplă din voia lui Dumnezeu şi spre binele nostru. Dumnezeu scrie cu degetul Său, dar scrierea Lui tipărită cu foc şi cu Duh în lucruri şi întâmplări n-o pot pătrunde dintre oameni decât aceia care sunt în stare să o citească. Cei înaintea ochilor cărora firea şi viaţa stau ca un maldăr de litere moarte, lipsite de noimă, vorbesc de "întâmplare". "Tot ce se întâmplă", zic ei, "e din întâmplare".Prin aceas-ta ei înţeleg că tot mormanul acela de litere se mişcă şi se amestecă singur, din amestecătură ie-şind o întâmplare sau alta. De n-ar fi Dumnezeu un Dumnezeu al milei şi al ȋndurării, ce-ar mai râ-de de nebunia acestor tâlcuitori de lume şi viaţă! Dar e cineva care râde cu răutate de nebunia lor: duhul cel rău, vrăjmaşul neamului omenesc, cel fără de milă şi cruţare.

O gâscă păşind pe un covor întins într-o grădină,

poate va crede că iz-voadele şi culorile sunt acolo din întâm-plare, sau poate chiar

că au crescut din pământ ca iarba. Atâta e mintea gâştei. Dar ţesătorul care a urzit co-vorul şi l-a ţesut ştie că n-a ieşit la voia întâmplării, după cum ştie şi ce însemnează orice amănunt al desenului şi culorii, şi de ce desenul şi cu-

loarea sunt cum sunt. Numai cine a ţesut covorul cu mâna lui poate să înţeleagă ţesătura, şi cei că-rora el le-o desluşeşte. Aşa se preumblă şi necre-dincioşii pe minunatul covor al lumii şi vorbesc de "întâmplare". Şi numai Dumnezeu, care a ţesut lumea, cunoaşte înţelesul fiecărui fir şi cei cărora El le desluşeşte.

Isaia a văzut, şi a scris: Aşa zice Domnul: Sălăşlu-iesc într-un loc înalt şi sfânt şi sunt cu cei smeriţi şi înfrânţi, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit şi să îmbărbătez pe cei cu inima frântă (Isaia 57, 15). Aşadar, aici pe pământ Dumnezeu este numai cu cei cu inimă înfrântă şi duhul umilit. Iar celor cu care este, Dumnezeu le dezvăluie tainele lumii şi ale vieţii, şi adâncimile duhovniceşti a tot ceea ce El a scris prin împrejurări şi lucruri. Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Moise şi David,toţi aceştia au avut ini-mă înfrântă şi duh umilit, şi de aceea Dumnezeu a fost cu ei, şi le-a făgăduit să fie şi cu urmaşii lor câtă vreme şi aceştia vor fi cu inimă înfrântă şi smerită. Dar când deasa legătură cu Dumnezeu îl face pe om mândru, omul cade într-o pierzanie mai grea decât cei care n-au avut cunoştinţă şi apropiere de Dumnezeu.

Cel mai bun exemplu îl avem chiar în israeliţi, co-borâtori din marii şi lui Dumnezeu plăcuţii părinţi pomeniţi mai sus. Ne mai încăpându-şi în sine de multa apropiere de Dumnezeul cel adevărat, po-porul acesta a început să se uite la celelalte nea-muri ca la praful de pe pragurile lui Dumnezeu. Dar cu aceasta şi-a pricinuit ruinarea, pentru că mândria într-atât i-a orbit, încât din toate desco-peririle făcute de Dumnezeu prin profeţi şi prin plăcuţii Săi una doar a priceput: ca el e Poporul Ales. Duhul şi înţelesul revelaţiei celei vechi a lui Dumnezeu s-a spulberat pentru ei cu totul, iar

Credința în Iisus Hristos

Sfântul Nicolae Velimirovici

PAGINA 3 Foaia catehetică PAGINA 3 Foaia catehetică

Sfânta Scriere a început să joace în faţa ochilor aces-tui popor ca o încâlcitură de litere de neînţeles. Când Hristos a venit cu o descoperire nouă, poporul evreu în orbenia şi ignoranţa lui nu numai că a căzut pe ace-eaşi treaptă cu neamurile păgâne, dar învârtoşat la inimă fiind şi cu vederea întunecată, a ajuns în multe privinţe chiar mai prejos decât păgânii.(…)

Hristos, văzător în Duh până la sfârşitul veacurilor, fa-ce o profeţie amară pentru iudei dar spre bucuria neamurilor: Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în îm-părăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Profeţia aceasta s-a împlinit şi se împlineşte până astăzi. (…)

Mulţi au venit la credinţă cu neamul întreg: armenii şi abisinienii, grecii şi romanii, şi toate popoarele Euro-pei; în alte ţări, doar unii au ajuns creştini: dintre ara-bi şi egipteni, indieni şi persiani, chinezi şi japonezi, negri şi malaiezi, pe când fiii împărăţiei (adică iudeii) au rămas neclintiţi în necredinţă până astăzi; şi de aceea sunt împrăştiaţi peste tot pământul, alungaţi de la vetrele lor, urâţi şi dispreţuiţi de popoarele între ca-re se pripăşesc. Şi viaţa lor pe pământ s-a făcut întu-neric, plâns şi scrâşnirea dinţilor. Dar în lumea cealal-tă, la masa fără de moarte a părinţilor lor, Avraam, Isaac şi Iacov, vor fi mai multe neamuri din toate col-ţurile lumii decât iudei. Şi în acea lume pentru fiii îm-părăţiei va fi iarăşi întuneric, plâns şi scrâşnirea din-ţilor. Gospodarul smulge viţa uscată şi o aruncă în foc şi în locul ei sădeşte mlădiţe de vie sălbatică. Domnul va despărţi pe fiii răzvrătiţi ai Tatălui lor de Sine în veci, şi în locul lor va înfia pe străini. Şi aşa cel ales va fi lepădat iar cel lepădat va fi ales. Şi cei de pe urmă vor fi cei dintâi, iar cei dintâi vor fi cei de pe urmă.(…)

E o învăţătură tăioasă ca sabia heruvimică, limpede ca lumina zilei, neaşteptată şi proaspătă ca floarea de munte: ca să ne străpungă cu ascuţişul ei, să ne lumi-neze cu limpezimea ei, şi să ne scoată din apatia şi ne-păsarea noastră. Şi mai cu seamă să ne aducă aminte nouă creştinilor ca nu cumva să ne fălim cu mersul la biserică, cu rugăciunea şi cu mărturisirea lui Hristos, spre a vedea la Judecata de Apoi că cei dinafara Bise-ricii au fost găsiţi cu mai multă credinţă şi fapte bune decât noi. (…)

(Text preluat din “Predici”, Editura Ileana, Bucureşti, 2006)

“La ce ne obligă credinţa lui Hristos? – La schimbare duhovnicească, la neîncetată po-căinţă, rugăciune, la iubire, la dreptate şi ură pentru orice nedreptate, la sporire în toată fapta cea bună, la blândeţe, smerenie, ascul-tare, bunătate, înfrânare, curăţie, milostivire, sensibilitate, compasiune, împreună suferin-ţă în întristări, împreună bucurie în izbânzi, tăgăduire de sine, răbdare, sinceritate în toa-tă dorinţa de bine. Credinţa lui Hristos cere ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, gata la tot lucrul bun.

De este cineva în Hristos, acela este făptură nouă. Ce se află însă în omul cel vechi? Ce însuşiri, ce patimi? Viclenie, minciună, înşe-lătorie, egoism, iubire de desfătare, avidita-te, invidie, lipsă de bunăvoinţă, mândrie, va-nitate, neascultare, înfumurare, favoritism, dispreţ faţă de semeni, ură, împietrirea ini-mii zgârcite, avariţie, ghiftuială, lăcomie, be-ţie, desfrânare, hoţie, escrocherie, clevetire, mărturie mincinoasă, lene la rugăciune, ne-credinţă, nerăbdare, iritare, mânie, nelegiu-ire, blasfemie, hulă împotriva lui Dumnezeu, cârteală, deprimare, disperare, crimă, sinu‐cidere.

Diavolul a semănat în inimile oamenilor un noian de patimi; l-a corupt pe om, făcându-l să apară în faţa lui Dumnezeu şi a semenilor ca duşman al lui Dumnezeu şi străin de El, dar apropiat de diavol. Numai credinţa lui Hristos îl împacă pe om cu Dumnezeu şi îl trece la El, îl schimbă în chip minunat, făcân‐du-l moştenitor al lui Dumnezeu, restaurând în el chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, al‐terată şi pierdută prin păcat.”

(Sfântul Ioan de Kronştadt)

PAGINA 4 Foaia catehetică PAGINA 4 Foaia catehetică

La Sfinţii Apostoli totul este dătător de învăţătură: pilda vieţii lor, ostenelile în pro-povăduirea Evangheliei şi mai ales scrierile lor de Dumnezeu insuflate, cu care şi suntem îmbiaţi în fiecare an prin cele ce se citesc în biserică. Cine doreşte, poate să tragă învăţătură şi din acest izvor îmbelşugat, dar adânc; eu însă vreau acum să-mi opresc luarea-aminte, împreună cu voi, la ceea ce e mai simplu şi mai apropiat nouă, şi anume la numele Sfinţilor Apostoli verhovnici, şi să scot din ele, pentru mine însumi şi pentru voi, o lecţie. Va rog să ascultaţi.

În primul rând, să pătrundem cu gândul în noima numelor acestor Sfinţi Apostoli: ce înseamnă nu-mele “Petru” şi “Pavel”, şi de ce Domnul a rânduit ca ei să fie prăznuiţi împreună? “Petru” înseamnă “piatră”, şi arată tăria, statornicia şi neclintirea. “Pavel” înseamnă “mic”, şi arată părerea de sine lipsită de îngâmfare, defăimarea de sine şi smere-nia. Împreună, Petru şi Pavel ne învaţă că trebuie să fim tari în credinţa şi în vieţuirea creştină, dar totodată smeriţi şi defăimători de sine, şi ne arată că nu trebuie să fim tari fără să fim smeriţi, ci, dimpotrivă, cu cât este cineva mai smerit, cu atât este mai tare şi mai neclintit în credinţa şi în vie-ţuirea creştină. Cel ce clădeşte o casă face la înce-put temelie adâncă: şi în creştinism trebuie să ne adâncim prin defăimarea de sine, ca să ne înte-meiem cu tărie în el şi abia apoi să ne clădim casa mântuirii, aşa cum ne arată Domnul, Care e teme-lia mântuirii noastre – temelie pe care nimeni al-tul n-o poate pune – şi Care, fiind mai presus de

toate, S-a smerit totuşi, as-cultător fâcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce. Astfel, smerenia este cea mai trainică temelie a vieţii şi a virtuţii creştine. De ce aşa? Pentru că fără harul dumnezeiesc nu putem nici să gândim, nici să facem vreun lucru bun, iar harul lui Dumnezeu nu se dă celor în-

crezuţi, care nădăjduiesc în puterile lor. Spre cine voi căuta, zice Domnul, fără numai spre cel blând si smerit, care tremură de cuvintele Mele? Ploaia se coboară de sus şi adapă locurile joase: şi sme-renia atrage harul îmbelşugat al lui Dumnezeu, iar trufia şi nădăjduirea în sine îl fac să se îndepărte-ze. Aceasta este legea dreptăţii dumnezeieşti: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Nu cred că e nevoie să vă mai lămuresc, fraţilor, la ce îndatorează lucrul acesta, deoarece vedeţi, fără îndoială, şi singuri.

În al doilea rând, luaţi aminte la schimbarea nu-melor apostolice. Petru se numea înainte Simon, iar Pavel – Saul. Domnul le-a schimbat numele şi pe Simon l-a numit Petru, iar pe Saul – Pavel. Această schimbare a numelor arată schimbarea esenţială care s-a petrecut în sufletele Apostoli-lor, pentru că Dumnezeu nu pune numele la în-tâmplare, ci în aşa fel că prin punerea lor nu nu-mai că arată schimbarea, ci o şi face. La fel, fraţi-lor, primim şi noi, toţi creştinii, un nume nou printr-o schimbare esenţială. Ne naştem, ca toţi oamenii, din Adam cel vechi, şi după acest Adam de pământ ne numim şi suntem şi noi de pământ, precum şi acela era de pământ. După aceea însă

Ce înseamnă numele Petru şi Pavel, şi de ce Domnul a rânduit ca ei să fie prăznuiţi împreună?

Sfântul Teofan Zăvorâtul

“Cu ce cununi de laude vom ȋncununa pe Petru şi pe Pavel, pe cei despărţiţi cu trupurile şi ȋmpreunaţi cu duhul, pe mai marii propovăduitorilor de Dumnezeu?

Cu ce frumuseţi de cântări vom lăuda pe Petru şi pe Pavel, pe cei ce sunt aripile cunoştinţei de Dumnezeu, care au zburat pe la margini şi la cer s-au ȋnălţat, mâinile Evangheliei harului,

picioarele propovăduirii adevărului, râurile ȋnţelepciunii, cornurile Crucii, prin care sprânceana demonilor Hristos o a surpat, Cel care are multă milă.” (Antologhion)

PAGINA 5 Foaia catehetică PAGINA 5 Foaia catehetică

ne naştem pentru a doua oară în Adam Cel nou – în Domnul nostru Iisus Hristos, şi după Acest Adam Ceresc ne numim şi suntem cereşti, precum şi El este ceresc. Creştinul se împodobeşte cu nu-mele lui Hristos tocmai pentru că primeşte o viaţă nouă de la Hristos Domnul. Dacă este cineva în Hristos, făptură nouă este (II Cor. 5, 17). Aceasta se săvârşeşte prin Sfintele Taine, şi se săvârşeşte prin cuvânt. Odată cu cuvintele “se botează robul lui Dumnezeu”, moare omul cel vechi şi se naşte cel nou; odată cu cuvintele: “pecetea darului Sfântului Duh” se pogoară şi se întipăresc în fiinţa noastră noile puteri harice.La început, Dumnezeu, dând nume celor ce nu erau, le-a dat şi fiinţare: şi aici, cuvântul lucrător de taină pricinuieşte în chip de taină ceea ce a plănuit Dumnezeu. Cugetând la asta, fraţilor, ce vom spune? Vom spune: “Mulţu-mim Domnului pentru darul Lui negrăit!”

Şi atâta doar? Nu, ci potrivit numelui nostru să fie şi vieţuirea noastră. Hristos, odată înviat, nu mai moare: şi noi, odată renăscuţi prin har la viaţa no-uă, să începem a umbla întru înnoirea vieţii (Rom. 6, 4). Dumnezeu, Cel mai înainte de veci, încă dinainte de întemeierea lumii ne-a numit pe noi ca să ne înfieze prin Iisus Hristos (Efes. 1, 4-5). Numindu-ne astfel ȋnsă, El tot atunci ne-a ales, altfel spus ne-a menit întru Sine ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea Lui în dragoste. Aşadar, fraţi-lor, fiind părtaşi chemării cereşti, să umblaţi cu vrednicie după chemarea cu care aţi fost chemaţi (Efes. 4, 1), ca altminteri să nu cadă şi asupra vre-unuia dintre noi mustrarea: ai nume că trăieşti, dar eşti mort (Apoc. 3, 1). Numele nu ne este de folos singur. Trebuie să adăugăm la nume şi fapta. Iudeii se lăudau că sunt fii ai lui Avraam şi se mân-dreau cu asta; Domnul ce le-a zis însă: Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul (In 8, 44). Şi noi suntem de fapt aşa cum ne vede Domnul, deşi El nu do-reşte să ne vadă niciodată astfel. Numele nostru este cel de “creştini”, însă de fapt poate că unii dintre noi sunt păgâni, iar alţii necredincioşi prin felul lor de a gândi şi de a trăi. Aşa îl şi vede Dumnezeu, şi unul ca acesta poartă în chip de tai-nă numele potrivit – bineînţeles, nu spre îndrep-tăţire, ci spre mustrare. Să râvnim, deci, a fi aşa cum Dumnezeu doreşte să ne vadă pe toţi în Domnul nostru Iisus Hristos, adică sfinţi şi nepri-

hăniţi în dragoste, precum ne-a şi numit în El mai înainte de întemeierea lumii. Iar pentru asta, cel ce are de slujit, să slujească; cel ce are îndatorirea de a învăţa, să înveţe; cel ce este într-un post de conducere, să conducă; cine are îndestulare ma-terială, să dea cu simplitate şi altora; între noi să trăim în dragoste nefăţarnică, urând răul şi alipin-du-ne de bine, să fim harnici cu osârdie, să ardem cu duhul, slujind Domnului prin rugăciunile de acasă şi prin cele de la biserică. Îndeobşte, potrivit Apostolului, nu trebuie să ne potrivim cu acest veac, ci trebuie să ne schimbăm prin înnoirea minţii, deosebind care este voia lui Dumnezeu cea bună, şi plăcută, şi desăvârşită (Rom. 12, 2).

Dacă ne vom întocmi un asemenea fel de viaţă şi vom fi statornici în el, biruind toate piedicile – atât cele dinafară, cât şi cele lăuntrice -, luaţi sea-ma ce făgăduinţe mari ne vesteşte Domnul: birui-torului îi voi da să mănânce din mâna cea de tai-nă, şi îi voi da lui o pietricică albă, şi pe pietricică scris un nume nou, pe care nimeni nu-l ştie decât primitorul (Apoc. 2, 17), şi în continuare: cel ce biruieşte va fi îmbrăcat în veşminte albe, şi nu voi şterge nicidecum numele lui din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui (Apoc. 3, 5), iar în cele din urmă: pe cel ce biruieşte îl voi face stâlp în tem-plul Dumnezeului Meu, şi afară nu va mai ieşi, şi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi nume-le cetăţii Dumnezeului Meu, al Ierusalimului celui nou, care se pogoară din Cer, de la Dumnezeul Meu, şi numele Meu cel nou (Apoc. 3, 12). Ce poate fi mai presus de asta? Deci, cel ce are urechi de auzit, să audă. Amin!

(Text preluat din “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

PAGINA 6 Foaia catehetică PAGINA 6 Foaia catehetică

Aleşilor, Hristos S-a înălţat! Pământul nu-I poate dăuna şi nici mormântul nu-L poate închide, înăl-ţate să fie sufletele voastre, a celor plini de bine-cuvântarea lui Hristos! Să lumineze icoana lui Dumnezeu din voi, cei curăţaţi de ţărână si salvaţi din decăderea aducătoare de moarte. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci Mesia al vostru, Unul şi Unicul, a biruit moartea, această teroare a tuturor celor născuţi pe pământ!

Miraculoasa ridicare din mormânt a Domnului Hristos a fost în completă concordanţă cu apariţia Sa miraculoasă în lume. Ea corespunde cu naşte-rea Sa extraordinară din cea mai nevinovată Fe‐cioară, cu lucrările Sale omnipotente pe pământ, cu înţelepciunea şi mila Sa cerească, cu răbdarea şi demnitatea în faţa nedreptăţii şi a torturii la care a fost supus şi cu iertarea divină a celor care L-au pironit pe cruce. Toate acestea sunt armoni‐zate. Toate se aseamănă şi corespund una celei‐lalte. Aşa cum se poate afla natura întregii mări după o singură picătură de apă, tot aşa se poate cunoaşte întregul caracter al lui Hristos după un singur eveniment din viaţa Sa. Întregul Său carac‐ter reprezintă un miracol continuu care se compu‐ne în mod organic din nenumărate miracole. El este Mântuitorul vostru atotputernic, o, purtăto-rilor de Hristos, care v-a binecuvântat de pe cru-ce, din mormânt, din afara mormântului.

Învierea este ca o piatră preţioasă dintr-un lung şirag de nestemate, şirag ce simbolizează viaţa Domnului pe pământ. Această piatră preţioasă are aceeaşi frumuseţe, aceeaşi valoare nepreţui-tă, aceeaşi graţie ca şi celelalte din şiragul divin al lui Hristos. Învierea Sa este complet normală, ţi-nând seama de realităţile eterne pe care le-a re-velat El prin toate lucrările Sale şi prin întreaga Sa personalitate. În zorii celei de-a treia zi, atotpu-ternicul Domn S-a ridicat din morţi şi S-a arătat Maicii Sale Sfinte, mironosiţelor şi apostolilor (Matei 28; Marcu 16; Luca 24; loan 20 şi 21; I Cor. 15,16). După aceasta S-a înfăţişat ucenicilor şi pri‐etenilor Săi timp de patruzeci de zile (Fapte 1). Mai târziu i s-a arătat lui Saul, duşmanul şi perse‐cutorul Său (Fapte 9). Aşadar, mai întâi El S-a

înfăţişat prietenilor şi celor ce-L urmau, adică pri-milor membri ai Sfintei Sale Biserici pentru a-i în-tări şi a-i alege, şi mai apoi duşmanilor Săi. Aces‐tora din urmă li S-a arătat atât pentru a-şi apăra Biserica, cât şi pentru a arăta milă duşmanilor Săi, aşa cum a făcut-o şi pe cruce. Căci El “iubeşte pe cei drepţi şi arată milă faţă de păcătoşi” şi doreşte ca toţi oamenii să cunoască adevărul şi să fie mântuiţi. Domnul înviat şi viu S-a înfăţişat în con‐tinuare la numeroşi bărbaţi şi femei martirizaţi în numele Său. El S-a arătat unor bărbaţi demni de veneraţie şi unor femei şi fecioare sfinte de-a lun‐gul întregii istorii a Bisericii lui Dumnezeu până în zilele noastre. El S-a arătat celor treji şi în vis, în războaie şi în închisori, lângă paturile bolnavilor în vremuri de restrişte, atunci când puterea ome‐nească nu mai putea face nimic. S-a arătat în co-cioabe săracilor, în altare strălucitoare sfintei sale preoţimi, precum şi în ascunzători ale samavolni-cilor păcătoşi pocăiţi. S-a arătat doar acolo unde credinţa puternică şi rugăciunile rostite cu lacrimi L-au chemat şi unde apariţia Sa era indispensabi-lă. La ce bun să le enumerăm? Prezenţa Sa vie este constant resimţită de către cei cu adevărat aleşi, de către cei ce poartă icoana lui Dumnezeu

“Şi a înviat a treia zi, după Scripturi” Sfântul Nicolae Velimirovici - tâlcuire la Crez, partea a 7-a

PAGINA 7 Foaia catehetică PAGINA 7 Foaia catehetică

în sine. Gândiţi-vă care au fost ultimele cuvinte pe care Domnul Cel Înviat şi Viu le-a spus celor ce-L urmau: “Şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28,20).

Amin să fie o, Doamne! “După Scripturi”, aşa cum au scris inspiraţii autori ai scripturilor, după cum au prezis profeţii lui Dumnezeu, aşa s-a întâmplat. A fost scris de profeţi: “că nu vei lăsa sufletul meu în iad şi nu vei da pe un cuvios al Tău să vadă stri-căciunea” (Ps. 15, 10). Şi iarăşi este scris şi proo-rocit: “Să se scoale Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii lui” (Ps. 67,1).

Dar pe lângă multele proorociri despre învierea lui Hristos din Vechiul Testament, acest eveni-ment maiestuos a fost exprimat în mod simbolic şi prefigurativ prin destinele multor bărbaţi drepţi.

Astfel, soarta dreptului Avraam care a fost în peri-col de moarte de multe ori, în mâinile duşmanilor mai puternici, şi care a ieşit viu şi victorios repre-zintă o prefigurare a biruinţei lui Hristos la învie-re. Isaac, cel care a stat sub cuţitul tatălui său şi a fost salvat este o altă prefigurare, ȋncă una este a profetului lona care a petrecut trei zile în burta unei balene şi apoi a fost aruncat afară viu. Ase‐mănătoare au fost şi vieţile multor bărbaţi drepţi ca Noe, Moise, losif, regele David, proorocii Ilie şi Daniel, cei trei copii din cuptorul încins, mult pătimitorul Iov şi mulţi alţii, care, fiind oprimaţi de nedreptatea inumană şi diabolică, au ieşit în final biruitori în toate şi au atins slava păstrând nestricată icoana lui Dumnezeu din ei. De aceea Sfinţii Părinţi de la Niceea au afirmat că Domnul Hristos S-a ridicat din morţi “conform Scripturi-lor”. Căci o întâmplare prezisă dinainte este mult mai convingătoare pentru oameni decât una neprevăzută.

Şi în Evanghelii Sfinţii Apostoli au arătat cum În-suşi Domnul şi-a prezis propria înviere discipolilor Săi în multiple ocazii. Şi ori de câte ori Domnul prezicea suferinţa şi moartea Sa, El prezicea în acelaşi timp şi slăvita Sa înviere (Matei 16, 21; 17, 23; 20,19; 26, 32; Marcu 8, 21; 9, 9-31; 10, 34; 14, 28; Luca 9, 22; 18, 33; loan 2, 19-22). Şi toate s-au întâmplat după cum a fost proorocit. Domnul şi Mântuitorul vostru a fost torturat, răstignit, în-gropat mort, dar a treia zi El S-a ridicat din morţi

plin de slavă.

Iubirea este de neînfrânt, copii împărăteşti, Izvo-rul său este în ceruri, împărăţia sa este eternă, umbra sa este pe pământ şi lipseşte din iad. Vai, ce puternică este această umbră ! Dar iubirea adevărată, iubirea ce pâlpâie în inima eternei pa‐ternităţi şi eternei filiaţii a lui Dumnezeu, iubirea pe care Hristos a adus-o pe pământ – această iu-bire este atotputernică. Satan împreună cu păcă-toşii s-au bucurat nebuneşte de moartea lui Me‐sia. Satan şi-a primit nebunia atunci când a pier-dut total icoana lui Dumnezeu din el. De unde ar fi putut el să ştie? Cum ar fi putut el să simtă cât de atotputernică este iubirea divină? Puterea acestei iubiri este incomparabilă, nemăsurată şi nemărginită. Pământul ar fi explodat dacă Hristos nu s-ar fi ridicat din el. Pământul nu e în stare să-L ţină înăuntrul său. Aceasta este puterea iubirii cereşti eterne şi adevărate. Forţa iubirii nu poate fi descrisă. Cu forţa acestei iubiri arzânde, împăra-tul cerurilor a vizitat pământul, a suportat toate umilirile şi torturile şi în final a înviat. Prin forţa sa

PAGINA 8 Foaia catehetică PAGINA 8 Foaia catehetică

sunt vindecate infirmităţile, sunt alungaţi demonii, sunt tratate bolile, sunt liniştite furtunile şi întrea-ga natură este forţată să se supună. Această iubire este în întregime făcătoare de minuni şi oriunde a-pare, în orice loc şi în orice timp, ea face miracole.

Aceasta este credinţa copiilor lui Dumnezeu, o, copii împărăteşti, copii care au fost adoptaţi de Dumnezeu prin puterea iubirii lui Hristos. Cei ce urăsc şi cei ce fac rele, care îl dispreţuiesc pe Dumnezeu şi pe oameni, care se înlănţuiesc sin-guri cu păcatele lor şi pun aceste lanţuri în mâinile demonilor din iad nu pot accepta această credinţă. Aceasta este credinţa sufletelor pure şi luminoase, a celor care-L iubesc pe Dumnezeu şi pe oameni. Ei acceptă această credinţă şi pătimesc pentru ea urmând exemplul lui Hristos. Dragostea le uşurea-ză suferinţele şi le îndulceşte amarul. Ochii lor ră-mân înceţoşaţi în faţa tuturor bogăţiilor amăgitoa-re ale acestei lumi; dar vederea lor sufletească, spălată şi luminată de lacrimi, străbate cu uşurinţă până acolo de unde izvorăşte iubirea eternă. Bine‐cuvântaţi vor fi ei în Ziua Judecăţii, în temuta zi a răsplăţii lui Dumnezeu. Ei vor supravieţui acelei zile şi se vor încălzi la inima iubirii eterne. Nu este aceasta şi credinţa voastră, purtatorilor de Hristos, şi a celor mai slăviţi strămoşi ai voştri? Fie aceasta şi credinţa copiilor voştri. Aceasta este credinţa ce nu a fost niciodată ruşinată, credinţa ortodoxă – amară ca moartea, vindecătoare ca un balsam ce-resc, luminătoare ca învierea. Cu adevărat, aceasta este credinţa sufletelor mari, a poporului cu ade-vărat ales care poartă icoana lui Dumnezeu în sine. În Ziua Judecăţii a Celui Înviat Mesia, lor li se va arăta milă şi vor fi numiţi binecuvântaţi.

(Text preluat din “Tâlcuirea Crezului. Credinţa poporului lui Dumnezeu”, Editura Sophia, 2010)

Protopopiatul Ortodox Român Dublin

Christ Church, Leeson Park, D 6, mobil: +353876148140

Comitetul de redacţie:

Dr. Tatiana Tăbircă, Sabina Tăbircă, Maria Plămadă, Pr. Călin Florea

e-mail: revcalin.florea@gmail.com, tabirca1@cs.ucc.ie,

mariaplamada_ccl@yahoo.ie

“Hristos nu rămâne ȋn starea morţii decât atâta cât să se vadă că El a murit cu adevărat, adică până a treia zi. Unirea deplină ca om cu Tatăl prin jertfă Îi aduce fără ȋntârziere starea de ȋn-viere. Aceasta arată că nu se ajunge la ȋnviere fără să se treacă prin moarte ca jertfă, dar nu numai ca să se arate că trebuie să se treacă de la trupul acesta muritor la cel nemuritor, ci şi pen-tru ca starea la care se ajunge prin moartea ca jertfă e o stare de unire deplină cu Dumnezeu, deci cu totul superioară celei trăite ȋn trupul mu-ritor. E o stare la care trece prin moarte cel ce va ȋnvia. Hristos ajunge la Înviere ȋndată după starea ȋn care intră prin moartea primită ca jert-fă, dar noi ajungem la ea la sfârşitul acestui chip al lumii, când materia ȋntreagă se va transfigura, după ce va servi, ȋn forma actuală, tuturor oa‐menilor de după noi spre creşterea spirituală şi spre primirea ȋn trupul acesta muritor a morţii lui Hristos. Aceasta şi ca să ne rugăm aici cu ȋn-ţelegere, pentru cei ce au fost pe pământ ȋna-intea noastră. Învierea fără ȋntârziere a lui Hris‐tos e preȋnălţarea Lui (Filip II, 9) pentru că El a primit Cel dintâi moartea ca jertfă de bunăvoie şi pentru ca El să ne fie nădejdea ȋnvierii tuturor şi ca focar de atracţie spre ea. Învierea lui Hris‐tos prevesteşte deplina “trecere” de la viaţa ro‐bită legilor naturii ȋn starea actuală, la viaţa din Dumnezeu Cel Absolut, ȋn care materia va fi ridicată ȋn Duhul Sfânt peste legile care o robesc şi prin care robeşte pe om.”

(Părintele Dumitru Stăniloae)