E D I T A T Ă D E P R O T O P O P I A T U L O R T O D O X R O M Â N I R L A N D A

Evanghelia*: MATEI 4, 18-23

(Chemarea primilor Apostoli)

Foaia cateheticӑ Duminica a 2-a după Rusalii

(a Sfinţilor Români)

NR. 156

17 IUN ‘12

Apostolul*: ROMANI 2, 10-16

F raților, mărire, cinste şi pace oricui face binele: iudeului mai întâi, şi eli-

nului. Căci la Dumnezeu nu există părtini-re! Aşadar, câți au păcătuit fără lege, fără lege vor şi pieri; iar câți au păcătuit sub le-ge, prin lege vor fi judecați. Pentru că nu cei ce aud legea sunt drepți înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea, ace-ia se vor îndreptăți. Căci când păgânii, care nu au lege, din fire fac cele ale legii, ei fără să aibă lege îşi sunt loruşi lege; ei arată fapta legii scrisă în inimile lor prin mărtu-ria conştiinței şi prin judecățile lor, care îi învinovățesc sau chiar îi apără în ziuacând, potrivit Evangheliei mele, Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, cele ascunse ale oamenilor.

*) Texte preluate din Biblia, ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000 (citată pe scurt: Biblia Bartolomeu).

Î n vremea aceea pe când umbla Iisus pe lângă Marea Galileii, a văzut doi frați, pe Simon cel ce se numeşte Petru şi pe

Andrei, fratele său, care aruncau mreaja în mare, că erau pescari, şi le-a zis: „Veniți du-pă Mine şi vă voi face pescari de oameni!” Iar ei, îndată lăsându-şi mrejele, au mers după El. De acolo, mergând mai departe, a văzut alți doi frați, pe Iacob al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele, şi i-a chemat. Iar ei, îndată lăsându-şi corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învă-țând în sinagogile lor şi propovăduind Evan-ghelia împărăției şi tămăduind toată boala şi toată neputința întru popor.

PAGINA 2 Foaia catehetică PAGINA 2 Foaia catehetică

Liniştea, isihia în limba greacă sau sihăstria în graiul nostru românesc, este un dar divin cu care Dumnezeu a înzestrat întreaga creatură, de la îngeri şi oameni până la păsările ce-rului şi florile câmpului. Prin linişte înţelegem armonie, împăcare a cre-aţiei cu Creatorul ei, a omului cu ini-ma sa, cu conştiinţa sa, cu semenii săi, cu toată zidirea. Liniştea, atât cea exterioară firească, cât şi cea interioară, duhovnicească, for-mează o însuşire vitală a sufletului omenesc fără de care omul nu poate creşte normal… Liniştea, precum o numesc toţi Sfinţii Parinţi, este maica rugăciunii şi a multor fapte bune. Nimeni nu se poate ruga lui Dumnezeu cu mintea şi inima tul-burată de griji, de gânduri şi de patimi. (…) Liniş-tea este mediul ideal în care se nasc sfinţenia, ar-ta, cultura.

Aşadar, este o linişte exterioară a naturii neprihă-nite, a cerului înstelat, a mării odihnite, a păstoru-lui înconjurat de turmă, a ţăranului legat de pă-mânt, a mamei cu pruncul la sân. Este o linişte interioară a conştiinţei împăcate, a datoriei împli-nite, a omului care se jertfeşte pentru alţii, a creş-tinului care împlineşte după putere poruncile Evangheliei lui Hristos. Este şi o linişte a Duhului Sfânt care covârşeşte toată mintea, care vine în dar de la Dumnezeu după îndelungate osteneli duhovniceşti. Este liniştea inimii care poartă în ea pe Hristos, liniştea plânsului şi a lacrimilor de bu-curie, liniştea nostalgiei divine şi a rugăciunii de foc, liniştea jertfei supreme.

La prima treaptă a liniştii ajung toţi oamenii care trăiesc cât mai mult în mijlocul naturii. Ei simt pe Dumnezeu din armonia şi frumuseţea celor văzu-te, pe care Sfinţii Părinţi o numesc contemplaţie naturală în duh. La a doua treaptă a liniştii ajung călugării şi creştinii sporiţi, care îşi împlinesc evanghelic datoriile faţă de Dumnezeu şi de oa-meni. Iar la a treia treaptă ajung numai sfinţii, cu-

vioşii şi marii sihaştri întăriţi de harul Duhului Sfânt. Nimeni însă nu poate ajunge aici dacă nu uneşte liniştea cea din afară a naturii înconjură-toare, care este călăuză spre Hristos, cu liniştea interioară a conştiinţei sale. Iar când acestea se unesc, atunci omul simte dor de Dumnezeu, se roagă fără gânduri, îşi stapâneşte imaginaţia şi simţurile, dobândeşte uşor darul lacrimilor şi iu-beşte pe toţi oamenii deopotrivă.

Iată pentru ce înaintaşii noştri căutau să traias-că cât mai feriţi de tulburările lumii, cât mai mult în liniştea naturii. Ca să poată ei înşişi învăţa din cele exterioare taina liniştii şi a rugăciunii interi-oare, până când pacea şi liniştea Duhului Sfânt se odihnea în inimile lor.

Poporul român a fost înzestrat din belşug cu acest dar dumnezeiesc care se numeşte linişte. El a trăit în Carpaţi ca într-o măreaţă catedrală, ca într-o minunată sihăstrie naturală aproape fără egal în lume. De aceea n-a plecat niciodată de acasă, nici n-a râvnit la liniştea şi pâinea altuia. De aceea a simţit cu atâta putere întotdeauna în inima lui , dorul casei natale, nostalgia patriei, a cerului, pe care le-a cântat ca puţini alţii. De aceea a înălţat atâtea sfinte biserici, sihăstrii şi mănăstiri, cum mai rar se pot întâlni în altă ţară. Cuminţenia, sta-tornicia, omenia, evlavia creştină, mila, iertarea, mulţumirea sufletească, speranţa, lăsarea în voia lui Dumnezeu, cântarea, bucuria inimii, trăirea în sânul naturii, toate sunt virtuţi ce caracterizează sufletul românului care cresc şi se adapă la izvoa-rele liniştii.

Despre neam, linişte şi sfinţi

Arhimandritul Ioanichie Bălan

PAGINA 3 Foaia catehetică PAGINA 3 Foaia catehetică

Sfinţii Romani IPS Bartolomeu Anania,

Multe ţinuturi ale lumii s-au învrednicit să-i facă raiu-lui belşug de suflete alese, care pururea se împărtă-şesc de neînserata lumină a lui Dumnezeu. Întru aceasta, nici hotarele neamului românesc n-au fost mai sărace decât altele. Din duhul poporului român au izvorât suflete ce s-au suit în ceata drepţilor; din sângele lui s-au plămădit trupuri care n-au suferit stricăciunea morţii; sub altarele lui s-au mucenicit mădulare care, prin suferinţă, au mărturisit puterni-cia duhului întru Hristos; prin munţii lui s-au mântuit sihaştri în luminată cuvioşie, mistuindu-se în rugăci-une, post şi priveghere; şi nu pe puţine din scaunele vlădiceşti s-au nevoit ierarhi care, peste cununa de aur şi nestemate a preţuirii celei de obşte, şi-au adăugat cununa cea nepieritoare a sfinţeniei.

Slavă lui Dumnezeu pentru darurile Sale, că nu ne-a ruşinat în faţa altor seminţii lipsindu-ne de rugători apropiaţi. Deşi aceştia, împreună cu toţi sfinţii, mijlo-cesc pentru noi în limba îngerilor, cea mai presus de orice limbă, ei cu osârdie ne pomenesc pe noi, purtă-torii graiului în care, aici, L-au mărturisit pe Hristos.

Cu toate că au chipuri duhovniceşti, mai presus de orice chip al sângelui şi al cărnii, ei sunt acolo iconarii chipurilor noastre, ca unii ce s-au desăvârşit în tem-plele Duhului Sfânt. Şi cu toate că sălăşluiesc în ceta-tea luminii, cea mai presus de orice împărăţie, ei cu osebire ne priveghează, ca nişte străjeri neadormiţi ai cetăţii lor celei pământeşti.

Prin sfinţii lor, toate neamurile pământului purced din Dumnezeu şi se întregesc în Dumnezeu, aşa cum culorile curcubeului purced din soare şi se întregesc în soare. Şi precum roua pământului răsfrânge soa-rele şi-i arcuieşte lumina pe boltă, desfătându-ne, aşa sfinţii cerului îl răsfrâng pe Dumnezeu Cel nevă-zut şi-I arcuiesc slava peste veacuri, mântuindu-ne cu puterea Lui.

Slavă lui Dumnezeu că şi pe pământul ţării noastre a revărsat îmbelşugată ploaie de har, din care s-a brobonit roua cea mântuitoare a sfinţilor noştri.

(Fragment preluat din “Sfinţi Români şi Apărători ai Legii Strămoşeşti”, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987)

Românul a fost din începuturi om de linişte, suflet celest şi curat, împăcat cu Dumnezeu şi cu oamenii. El şi-a făcut întotdeauna casa pe munte sau pe deal, la marginea pădurii sau în poiană, cât mai aproape de izvor. Ferestrele şi le-a împodobit cu flori, pereţii cu icoane, din care nu lipsesc niciodată Maica Domnului cu Pruncul în braţe şi Sfântul Nicolae cel Blând, protectorii cei mai iubiţi ai casei şi copiilor săi. Pridvorul casei l-a împodobit cu viţă, ograda cu stupi de albine, iar ocolul l-a umplut cu turme de oi şi miei. Românul a sa-crificat de obicei ordinea impusă, frumosul creat, artificial, impropriu sufletului său, de dragul liniştii şi bucuriei interioare, a trăirii sale cât mai în mijlocul naturii. Din această linişte divină, din această armonie şi frumu- seţe nemuritoare au ieşit toate comorile şi capodoperele sacre ale neamului, începând de la marii noştri sfinţi, domni şi eroi, până la sfintele noastre mame; începând de la fru-moasele slujbe şi picturi bisericeşti, până la colinde şi la poezia Mioriţa. Toate sunt rod al liniştii şi al păcii sufleteşti.

(Fragment preluat din “Vetre de sihăstrie românească”, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001)

PAGINA 4 Foaia catehetică PAGINA 4 Foaia catehetică

Sfinţilor români, voi, care sunteţi podoaba neamului nostru şi roada lui cea mai de preţ: mucenici, care aţi murit pentru Stăpânul Hristos; ierarhi, care ne-aţi păstorit cu sfinţenie; cuvioşi, care v-aţi nevoit ca nişte îngeri în trup; mărturisitori, care aţi păzit dreapta credinţă; şi voievozi, care ne-aţi apărat Biserica şi neamul, staţi tari, precum aţi şi stat, înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-vă cu lacrimi să ne ierte păcatele şi să ne întoarcă spre toată fapta cea bună.

Noi credem şi marturisim că voi, sfinţilor care aţi odrăslit din neamul nostru, sau care aţi venit în aceste părţi pentru a ne lumina cu viaţa sau cu moaştele voastre, vă rugaţi cu dragoste pentru noi şi ne sunteţi cel dintâi ajutor în faţa lui Dumnezeu, şi pentru aceasta ne şi rugăm vouă cu evlavie: păziţi-ne, împreună cu Maica Domnului, de toate greutăţile şi încercările care se abat asupra noas-tră; nu de cele ce sunt îngăduite spre pocăinţă şi spre întoarcere la Dumnezeu să ne păziţi, sfinţilor, ci de cele care sunt din răutatea şi invidia vrăjmaşilor noştri văzuţi şi nevăzuţi, şi care sunt mai pre-sus de puterea noastră. Izbăviţi-ne, aşadar, cu rugaciunile şi îndurările voastre, de venirea altor neamuri asupra noastră, de războiul cel dintre noi, de secetă, de cutremur, de foc, de potop, de boală şi de toate necazurile pe care din cauza răutăţii noastre le pătimim.

Că, iată, cu nenumărate păcate Îl mâhnim pe milostivul Dumnezeu: cu uciderea de prunci cea cum-plită, cu desfrânarea cea ruşinoasă, cu hoţii şi viclenii şi minciuni, şi îndeobşte cu toată fapta cea rea. Ne-am îndepărtat sfinţilor, întru totul de Dumnezeu şi de Biserica Sa, şi vă rugăm acum să ce-reţi pentru noi iertare de păcate, chip de pocăinţă şi râvnă pentru toată fapta cea bună. Şi să ne în-toarceţi la dragoste pentru Dumnezeu şi pentru Maica Sa şi pentru Biserica cea strămoşească. Ca nu cumva din pricina noastră să fie hulit Dumnezeu printre neamuri, ci mai degrabă să fim un neam întru care să se slăvească sfânt numele Lui.

Ca astfel, ridicându-ne la cinstea cea dintâi, să ne închinăm vouă, iubiţi ai noştri sfinţi români, şi să slăvim pe Dumnezeu cel Unul în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Rugăciune din Acatistul Tuturor Sfinţilor Români)

PAGINA 5 Foaia catehetică PAGINA 5 Foaia catehetică

Acum mai este tot datoria noastră a cunoaşte care sunt acele rele care aduc osândă veşnică, ca să învăţăm pe oameni a se feri de dânsele. Ele sunt multe şi de multe feluri, însă noi ne mărgi-nim la una în care de va cădea omul toate celelal-te rele le va urma fără mustrare de conştiinţă. Toată hula împotriva persoanei fiului omului se va ierta, numai hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta în veci, a zis Însuşi Mântuitorul Hristos. Aşa-dar, cel mai mare păcat este, defăimarea învăţă-turilor cuprinse în Testamentul Vechi şi Nou, care ne învaţă cunoştinţa de Dumnezeu şi virtutea, că-ci insuflate de Duhul Sfânt sunt; defăimarea învă-ţăturilor Domnului nostru Iisus Hristos scrise de cei patru evanghelişti; defăimarea scrierilor şi învăţăturilor Sfinţilor Apostoli; dispreţul către ce-le şapte sfinte taine rânduite de Însuşi Mântuito-rul Hristos prin Sfinţii Apostoli; hulirea împotriva orânduielilor bisericeşti întocmită de Sfinţii Părinţi în sfintele soboare prin insuflarea Duhului Sfânt, pentru însuşi mântuirea sufletelor noastre şi pen-tru fericirea noastră spirituală şi pământească. Căci toate ne învaţă a lucra virtutea, spre a ne apropia de Dumnezeu. Toate câte s-au scris, spre învăţătura noastră s-au scris, şi toată Scriptura de Duhul Sfânt este insuflată, a zis marele Apostol Pavel. De aceea oricine se împotriveşte rânduieli-lor şi învăţăturilor Bisericii şi moralei creştine, Duhului Sfânt se împotriveşte; şi cine va huli împ-otriva Duhului Sfânt în veci nu se va ierta. (…)

Fraţilor preoţi! Răceala care se vede asupra cre-dinţei, după dispreţul ce se vede asupra Bisericii Ortodoxe, asupra rânduielilor şi moralei ei, către religie şi către persoanele bisericeşti, putem cre-de cuvintele marelui Apostol Pavel care zic: Vor veni vremuri cumplite când învăţătura cea sănă-toasă nu o vor primi, ci după poftele lor îşi vor alege învăţători. Aceştia vor fi – a zis marele Apostol – clevetitori de religie, fără conştiinţa despre faptele lor, iubitori de sine, trufaşi, nemul-ţumitori, vânzători, iubitori de argint, neînfrânaţi,

de părinţi neascultători, care pururi se învaţă dar la cunoştinţa adevărului nu vor veni. Dintre care unii sunt chiar învăţători de morală şi de religie, având numai chipul bunei credinţe, iar puterea ei tăgăduind. Aceştia nu vor a fi un Dumnezeu crea-tor al tuturor văzute şi nevăzute, vor a le crede toate făcute de sineşi. Nu vor a fi providenţă ci toate a se cârmui la întâmplare; în timp ce univer-sul cu toată regulata lui frumuseţe şi statornicie precum şi natura întreagă dovedesc pe un atot-puternic creator şi chivernisitor, care este Dumnezeu. Aceştia nu vor să fie de nici o cre-dinţă, să nu aibă nici o religie, ci voiesc ca fiecare din ei să aibă credinţa sa, religia sa, pentru că le place libertatea naturii, a trăi dobitoceşte în toată desfrânarea. Nu le place nici un guvern , nici o religie, nici o regulă, pentru că nu vor să fie su-puşi, nu vor să aibă nici un respect, nici către cei mai mari; pentru că toată stăpânirea de la Dumnezeu este rânduită, nici către cei bătrâni, nici chiar către părinţii lor.

Fiilor! Dumnezeu voieşte, toţi oamenii să se mân-tuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină: “N-am venit să chem pe cei drepţi ci pe cei păcătoşi la pocăinţă, că mare bucurie se face în cer pentru un păcătos ce se pocăieşte” a zis Însuşi Mântuitorul Hristos, care S-a pogorât din cer pe pământ ca să întoarcă pe cei rătăciţi la cunoştinţa adevărului; şi cine a întors suflet de la rătăcire, a acoperit mulţi-me de păcate. Şi datoria noastră este ca acestor ateişti să le arătăm că au rătăcit, s-au abătut de la cunoştinţa adevărului, şi să-i facem a înţelege că nu poate fi de sineşi nimic, toate urmează a avea un început, un autor, şi acest mare creator este Atotputernicul Dumnezeu, a căruia fiinţă este veşnică, definiţia: spirituală, nematerială, destina-ţia: de a guverna universul şi peste fiinţele create de Dânsul spre gloria Lui şi toate sunt supuse Lui. Aşadar toată fiinţa are început, are definiţia sa, destinaţia sa, urmându-şi curgerea sa regulată, precum providenţa a rânduit-o. Prin urmare şi

Actualitatea unei scrisori din 1863 a Sfântului Calinic de la Cernica

“Fericiţi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe dânsul.”

PAGINA 6 Foaia catehetică PAGINA 6 Foaia catehetică

omul ca fiinţă îndumnezeită, spre a se susţine în vrednicia sa, a trebuit să aibă o religie; însă toată religia, tot cultul trebuie să aibă misterele sale, morala sa, formele sale, aşezămintele şi regulile sale, şi pe care tot omul este dator a le crede, a le primi cu conştiinţă şi a le privi şi a se purta către dânsele cu respect; şi dacă nu pentru ştiinţa sa, cel puţin întâi că toate sunt insuflate de Duhul Sfânt şi în al doilea rând pentru binele obştesc după învăţătura marelui Apostol Pavel. Iar dacă stau foarte împietriţi în rătăcitele lor socoteli, datori suntem să ne ferim de dânşii noi şi toată tur-ma: “Păziţi-vă de învăţaţii minci-noşi care vin la voi îmbrăcaţi în chipul bunei credinţe, iar înăun-tru sunt lupi răpitori. Nu daţi cele sfinte câinilor nici aruncaţi măr-găritarele voastre înaintea porci-lor ca nu cumva să le calce în pi-cioare şi întorcându-se să vă rupă şi pe voi” – a zis Însuşi Mântui-torul Hristos. De omul stricat la credinţă după o sfătuire şi două de nu înţelege, ne învaţă marele Apostol, să fugim; că cuvântul lor, suflarea lor, cangrenă este care molipseşte chiar aerul. Că omul cel rău, din comoara inimii sale, cele rele scoate, şi nu poate pomul putred să facă poame bune. O! Cât de înfricoşătoare va fi ziua aceia când se va zice: “Duceţi-vă de la mine cei ce aţi lucrat fărădelegea”. Că nu numai pentru faptă ci şi pentru tot cuvântul hulitor, avem să dăm seama la ziua judecăţii, a spus însuşi Mântu-itorul Hristos. Fericiţi dar cei ce vor asculta cu-vântul lui Dumnezeu, propovăduit de bărbaţii vir-tuoşi prin insuflarea Duhului Sfânt, şi-l vor păzi pe dânsul. (…)

Duhovniceştilor fii şi fraţi preoţi! A învăţa pe oa-meni să se iubească între dânşii, să-şi iubească patria, să jertfească orice interes pentru fericirea ei viitoare, care este pentru voi şi pentru copii voştri, este datoria noastră, sau mai bine să zic a voastră. A voastră zic, pentru că trăiţi în popor, voi sunteţi sufletul societăţii, voi primiţi pe om din pântecele maicii sale şi călătoriţi împreună pe calea acestei vieţi spinoase până îl duceţi în sânul pământului care este maica noastră a tuturor. Voi

dar, o cunoaşteţi mai bine ce o apasă, ce duh rău o ispiteşte pe naţiune. Mântuirea ei ȋntr-adevăr atârnă de la dânsa, dar atârnă şi de voi, pentru că voi sunteţi datori a-i arăta pe lupii care prin vicle-şug vor să o sfâşie la credinţă şi s-o împrăştie. Pentru că voi sunteţi păstorii, iar ei oile. Slujiţi-le voi de exemplu pentru credinţa în Dumnezeu şi pentru toată fapta bună; şi toţi se vor face muce-

nici, cel puţin toţi virtuoşi. Păzind voi cu respect aşezămintele Bise-ricii, se vor face buni creştini. Slujiţi-le voi exemplu pentru dra-gostea către aproapele prin fa-ceri de bine şi-şi vor aduce averi-le la picioarele voastre ca să le împărţiţi la săraci. Slujiţi-le de exemplu pentru iubirea de drep-tate, şi toţi vor zice ca vameşul: “de am luat ceva pe nedrept în-torc împătrit”. Slujiţi-le de exem-plu pentru patriotism, şi toţi vor lăsa averile, soţiile şi copii şi vă vor urma; se vor face eroi, vor în-frunta moartea ca nişte zei: “Păs-

torul cel bun care-şi pune sufletul său pentru oile sale, el merge înaintea lor, şi oile merg după dân-sul, la glasul lui toată turma urmează; iar năimitul care păstoreşte numai pentru interes, când vede lupul venind fuge că năimit este şi nu-i este lui grijă de oi”.(…)

Duhovniceştii mei fii! În tot timpul ca arhipăstor al vostru n-am încetat a-mi aduce aminte de datori-ile mele şi a vă da sfătuirile mele. Iată şi acum prin această epistolă vă aduc aminte ca să vă în-deletniciţi fără obosire cu citirea dumnezeieştilor cărţi spre a vă îmbogăţi mintea, că chemarea voastră este înaltă, este sfântă, mai repet o dată, este a întoarce pe fraţii voştri de la rătăcire la cu-noştinţa adevărului. A le insufla respect pentru tainele şi învăţăturile religiei ortodoxe, şi către cei mai mari. A-i învăţa să fie supuşi la legi, a fi liniş-tiţi, fii ai păcii şi deprinderea la toată fapta bună cu însuşi exemplul vostru. Datoria voastră este a o apăra de lupii ce vor a o sfâşia de la credinţă, a o compune, a o demoraliza şi a o umple de vicii prin desfrânare şi lux.

(Fragment preluat din revista “Argeşul Ortodox”, Anul VII, nr. 358, 2008)

PAGINA 7 Foaia catehetică PAGINA 7 Foaia catehetică

Precum o mamă care se apleacă şi se înclină asu-pra copilului care plânge în leagăn, aşa este şi coborârea Creatorului între oamenii din această lume temporală şi văzută, coborârea din existenţa Sa miraculoasă în istorie. Noi, oamenii, şi mântui-rea noastră am fost cauza coborârii Sale şi a mo-dului cum s-a făcut aceasta: născut din Fecioara Maria şi din Sfântul Duh. Cine spune aceasta? Da-că noi, oamenii, am afirma aceasta, ar mai rămâ-ne loc şi de îndoială. Dar El Însuşi a spus-o, Unul, lucru de care nu se poate îndoi nici unul dintre cei ce poartă icoana lui Dumnezeu în sine.

El Însuşi, Unul, Adevăratul, a spus despre Sine că a venit “ca să slujească El şi să-şi dea sufletul răs-cumpărare pentru mulţi" (Matei 20, 28). Adică, ca să servească oamenilor şi să Se dea pe Sine ca răscumpărare pentru oameni. Acesta este scopul coborârii Sale. Şi nu un om a arătat modul în care El a coborât (nimeni nu l-ar fi crezut), ci un Arhan-ghel al lui Dumnezeu. Gavriil, Arhanghelul lui Dumnezeu, a descoperit aceasta Fecioarei Maria din Nazaret: “Vei lua în pântec şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui lisus". Când Maria a între-bat: “Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?", Arhanghelul lui Dumnezeu a răspuns: “Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfân-tul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema". Dacă cineva dintre voi se întreabă consternat cum este posibil aşa ceva, Vestitorul veştii celei bune a lui Dumnezeu îi răspunde la fel precum a răspuns Preafericitei Fecioare când a spus: “La Dumnezeu nimic nu este cu neputin-ţă" (Luca 1, 28-37). Mai potrivite sunt aici tăcerea şi bucuria decât întrebarea şi îndoiala - tăcerea în faţa tainei sublime şi bucuria în faţa atotputerni-ciei Dumnezeului şi Creatorului nostru.

Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Fecioarei - Unul, conce-

put în ceruri şi născut pe pământ, care exis-tă şi în veşnicie şi în timp. Acesta este Me-sia al vostru, o, aleşi-lor, şi Salvatorul vos-tru. Conceput în eternitate de Tată fără de ma-mă. Născut în timp din Mamă fără tată. Cel ce vrea să înţeleagă aceasta deplin să spună dacă în-ţelege firul de nisip de sub piciorul său, sau frunza din copac, sau stelele de pe bolta cerului. A înţe-les el cele mai mici creaturi ale lui Dumnezeu pe care le zdrobeşte sub tălpi, le atinge sau le vede? Oare gândirea omenească, ce tot cercetează, nu-mără, măsoară, compară, descrie de sute şi mii de ani, a înţeles ea pe deplin o singură lucrare a lui Dumnezeu din această lume? Această lume este miraculoasă; întreaga lume emană miracole. Această lume e misterioasă; întreaga lume este tămâiată cu mireasma misterelor sublime şi pătrunse de veneraţie. Cu atât mai miraculos este însă Creatorul acestei lumi! În orice punct în care veşnicia se intersectează cu timpul, în care cerul se intersectează cu pământul, apare o lumină su-blimă. Această lumină şi nu întunericul este mai presus de înţelegerea voastră. Sfânta Fecioară din Nazaret a fost un punct binecuvântat în care cerul a intrat în contact cu pământul. Şi din acel punct a luat naştere o lumină sublimă care a început să lumineze asupra întregii lumi. Această lumină e cea de neînţeles pentru voi, binecuvântaţilor, si nu întunericul.

Cercetaţi, binecuvântaţilor, cu umilinţă şi cu tea-mă; cercetaţi cu mintea voastră tot ceea ce a cre-at Dumnezeu, dar credeţi ceea ce a revelat El des-pre Sine şi despre propria Sa fiinţă sublimă. “Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere" (II Cor. 5, 7). Este Dumnezeu om pentru ca paternitatea şi naşterea Sa să fie ca paternitatea şi naşterea

“Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi

S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om"

Sfântul Nicolae Velimirovici - tâlcuire la Crez, partea a 5-a

PAGINA 8 Foaia catehetică PAGINA 8 Foaia catehetică

omului? Paternitatea şi naşterea umană nu este decât un semn, o umbră, o imagine palidă a pa-ternităţii şi naşterii lui Dumnezeu. Aceasta nu ne este revelată nouă şi de aceea nu putem şti ce rol a jucat Sfântul Duh în conceperea în veşnicie, a Fiului lui Dumnezeu. Ce rost are să cercetezi când Dumnezeu păstrează tăcerea şi nu dezvăluie? Dar Dumnezeu, prin Arhanghelul Gavriil, ne-a desco-perit câte ceva despre rolul Sfântului Duh în naş-terea Fiului lui Dumnezeu în timp. Şi ceea ce Prea-înaltul a binevoit să reveleze prin vestitorul Său fără trup al veştii celei bune, pe acestea le ştim. Cunoaştem mai precis că Sfântul Duh a coborât asupra Fecioarei Maria în Nazaret şi că puterea Celui Preaînalt a umbrit-o. Astfel, eternitatea a in-trat, în contact cu timpul, cerul cu pamântul, du-hul cu fizicul şi a apărut o Lumină sublimă, ce a luminat lumea şi pe voi, cei ce sunteţi în lume. În acest fel, Sfânta Fecioară a conceput în trupul său şi a dat trup Unului, care a binevoit să fie Mesia şi Salvatorul şi să apară ca un om între oameni.

“...Şi S-a făcut om". De ce Sfinţii Părinţi de la Niceea includ şi această expresie când ei deja spuseseră: “şi S-a întrupat'' ? Nu era această ex-presie suficientă şi îndeajuns de clară? El S-a în-trupat, a luat formă trupească, El a apărut în for-mă omenească - nu este aceasta de ajuns? Nici-decum. Formele din univers sunt multe şi felurite. Demult, Dumnezeu S-a revelat israeliţilor sub for-ma unui stâlp de foc şi a unui nor. Sfântul Duh a apărut la râul Iordanului în chip de porumbel. Era necesar de a se specifica clar în ce fel de trup a apărut în lume Fiul lui Dumnezeu. El a apărut în carnea trupului uman; nu în chip de om, după cum Sfântul Duh a apărut în chip de porumbel - Doamne fereşte! -, ci ca om fizic, real. Ca un om adevărat a apărut şi nu ca un om iluzoriu. Din această cauză au trebuit rostite ambele expresii: “şi (El) S-a întrupat... Şi S-a făcut om".

El ne-a onorat cu cel mai mare privilegiu posibil atunci când, ca iubitor al omenirii, a coborât printre noi ca unul dintre noi. Lipsindu-Se de slava, fericirea şi frumuseţea Sa eternă, El a coborât în urâţenie şi în ruşinoasa noastră vale a plângerii, pentru oameni şi pentru salvarea lor. Aşa cum un rege trimite crainici într-un oraş pentru a-i anunţa venirea, la fel şi Regele ceruri-lor, care din dragostea Sa pentru oameni a dorit

să apară pe pământ, a trimis vestitorii Săi către neamul omenesc şi şi-a anunţat sosirea, în cele din urmă, El “S-a deşertat pe Sine, chip de rob lu-ând, făcându-Se asemenea oamenilor" (Fil. 2, 7). Şi toată această “deşertare" El şi-a asumat-o be-nevol - de dragul oamenilor şi al salvării noastre.

Această credinţă este oferită de Dumnezeu tutu-ror oamenilor şi tuturor generaţiilor pământeşti. Dar cel păcătos nu o poate accepta atât timp cât nu se căieşte şi nu se purifică de nedreptatea, aroganţa şi cruzimea sa. Cum ar putea cei care au profanat icoana lui Dumnezeu din ei înşişi să ac-cepte această credinţă? Glasul cerului nu găseşte ecou în sufletul lor. Când Regele cerurilor va înlă-tura definitiv perdeaua de mistere cu mâna Sa şi va apărea învăluit în nori de îngeri, va fi dureros - vai ce dureros va fi şi ce înspaimântător va fi în acea clipă pentru necredincioşi! Dar binecuvân-tate, binecuvântate sunt sufletele pure şi caste! De o mie de ori, binecuvântaţi sunt cei ce-şi pu-rifică din timp sufletele de răutate şi acceptă şi păstrează credinţa în Dumnezeu - pacea cerească în inimile lor pure şi în sufletele lor drepte. Ei nu vor fi ruşinaţi în ceruri de către Sfânta şi Preanevi-novata Fecioară, Maica Domnului şi vor primi de la Fiul său binecuvântarea şi viaţa veşnică.

Aceasta este credinţa voastră, purtătorilor de Hristos, aceeaşi ca şi a strămoşilor voştri nevino-vaţi şi caşti. Fie aceasta şi credinţa copiilor voştri, din generaţie în generaţie, până la sfârşitul veacu-rilor. Aceasta este credinţa ce nu a fost niciodată ruşinată, Credinţa Ortodoxă, credinţa luminii ade-vărului şi consolarii. Aceasta este credinţa celor mai de seamă şi mai nobili oameni ai neamului vostru şi din toate neamurile lumii. Cu adevărat,

aceasta este credinţa poporului cu adevărat ales, a celor ce poar-tă icoana lui Dumnezeu în sine. La judecată ei vor fi numiţi bine-cuvântaţi.

(Text preluat din “Tâlcuirea Crezului. Credinţa poporului lui Dumnezeu”,

Editura Sophia, 2010) Protopopiatul Ortodox Român Dublin

Christ Church, Leeson Park, D 6, mobil: +353876148140

Comitetul de redacţie:

Dr. Tatiana Tăbircă, Sabina Tăbircă, Maria Plămadă, Pr. Călin Florea

e-mail: revcalin.florea@gmail.com, tabirca1@cs.ucc.ie,

mariaplamada_ccl@yahoo.ie