Între succesul profesional şi performanţa culminală

Abstract

Pendulăm, de ceva vreme, între afirmaţii dureroase la adresa şcolii româneşti şi

poveşti despre medaliaţi olimpici sau elevi ce epatează prin cultura lor generală în şcoli

americane şi europene. În mod firesc, fiind principalii actori pe aceasta scenă, ne punem

întrebări în speranţa că ecoul întrebărilor noastre învită atât pe actori, cât şi pe

spectatori la reflecţie. Aşadar, am învăţat bine rolul de a mima performanţa? Ce se

învaţă în şcoală se dovedeste a fi, în viaţa reală, livresc, lipsit de creativitate şi

inutilizabil? Sau chiar exista în spaţiul educaţional românesc o binecunoscută apetenţă

pentru instruire, cunoaştere şi performanţă?

Suportăm cu dificultate opiniile acuzatoare şi evenimentele ce vin să intărească

ideea că şcoala românescă ar fi devenit o parodie şi obstinenţi ne înrolam în marşul spre

performanţă şi excelenţă. Adevărul este că nici una din cele două imagini nu corespunde,

în întregime, realităţii. Dacă vrem să renunţăm la spiritul mioriric şi să aplicam spiritul

judecăţii de valoare, atunci se cuvine să nu ne lamentăm inutil şi nici să exagerăm cu

aprecierile la superlativul absolut. Prin urmare, utilizarea, uneori, a instrumentelor

didactice bazate pe coerciţie, lipsite de liantul creativităţii in acumularea cantitativă, nu

pot incuraja performanţa nici pe verticală, nici pe orizontală. Performanţa pe verticală

este apanajul celor puţini, al elitelor. Întotdeauna am avut elevi cu o inteligenţă peste

medie care au repurtat victorii la concursuri şi olimpiade şcolare. Plăcerea de a lucra cu

astfel de elevi şi satisfacţia primită sunt elemente ce ne ajută să nu rămânem cantonaţi in

decepţie şi dezertare. Totuşi, nu e oare periculos să trăim doar bucuria performanţei adusă

de elevii români la concursuri prestigioase şi să ne autosugestionăm ca elevii noştri ştiu

mai multe decât elevii din alte ţări, că vorbesc limbi straine cu acurateţe şi mai fluent

decât alţii?

Se cuvine, astfel, să admitem că, într-adevăr, învăţământul românesc trece printr-o

criză de identitate, cum, de altfel, trece întreaga naţiune, iar contextul cauzal e complex.

1

Avem olimpici, e adevărat, dar numărul lor nu justifică o definiţie a performanţei aplicată

întregului sistem. În cazul de faţă, optimismul exacerbat poate fi la fel de nociv ca şi

pesimismul celor care susţin că nu putem vorbi de performanţă deoarece avem un sistem

ce mimează performanţa. O inclinaţie spre generalizări de tipul ,,sistemul educaţional

românesc păstrează un cult al calităţii învăţării şi performanţei” nu poate aduce decât

deservicii procesului de ameliorare a acestora. În ce ne priveşte, trebuie să analizăm cu

obiectivitate nivelul de performanţă atins pe orizontală şi să acceptăm adevărul aşa cum

este el. Numai in astfel de condiţii e posibilă şi performanţa.

Dacă e adevărat că performanţa nu se măsoară doar la vârf ( a se vedea rezultatele

elevilor români la testul PISA!), atunci este evident că masele largi de elevi sunt la fel de

importanţi ca şi elevii olimpici şi cei care studiază în străinătate şi primesc Magna Cum

Laude. Aceasta înseamnă că există o stringentă nevoie de o reconsiderare a echilibrului

dintre acumularea cantitativă şi calitativă. Din pacate, vorbim despre acest lucru de ceva

vreme şi ar fi timpul să recunoaştem că lipsa de legătură dintre predare şi finalităţile

învăţării, precum şi rutina în actul educaţional pot fi devastatoare. Actul de învăţăre

devine ineficient dacă nu e introdus în realitate. Sunt performanţi acei elevi care reuşesc

să valorifice noţiunile sesizate în realitatea înconjuratoare, dar şi captate în procesul

instructiv la şcoală. În cazul nostru, al profesorilor de limbi străine, lucrurile s-au aşezat

în albie: avem acum posibilitatea de a pune în faţa elevilor sarcini de învăţare autentice,

reuşim să ne centrăm pe elevi, încurajăm creativitatea pentru a motiva participarea

activă, traim satisfacţia ,,schimbării la faţă “ a actului didactic, ne-am recâştigat cumva

funcţia de magnet pedagogic, orele nu sunt abstracte, au pierdut din elementul artificial,

seamănă mai mult cu viaţa. Nu intenţionăm să afirmăm că era imposibil să atingem

măcar câteva din aceste cerinţe ale performanţei înainte de 1989. Era însă mult mai

difícil. Lucrurile erau făcute tot cu sufletul şi mintea, ne lipseau însă oportunitatea de a

alege manualele, experienţa directă, legătura cu lumea autentică şi cultura vorbitorilor

nativi.

E adevărat că standardele obligatorii ale performanţei, fie ea la vârf sau a maselor

de elevi, impun anumite rigori. Revin în acest context, într-un mod prea imperativ pentru

a putea fi trecute cu vederea, regulile triunghiului de aur: învăţare, practică, creativitate.

În acest sens, expunerea e inlocuită de conversaţie şi prin solicitarea elevilor se ajunge la

2

afirmarea personalităţii lor. Oferirea informaţiei devine un act important adresat gândirii

şi înţelegerii partenerilor noştri, elevii, act ce se bazează pe implicare, cooperare,

emulaţie. Scopul activităţii didactice e centrat pe sensul şi finalitatea învăţării.Cantitatea

trebuie să piardă in faţa calităţii. Schimbarea filosofiei educaţionale aduce în prim plan

ideea dobândirii respectului de sine şi lait-motivul actului didactic ar trebui să fie

împrumutat de la americani, de aceasta dată cu rezultat pozitiv: ,,No child left

behind!”(Nici un copil lăsat deoparte!)

Schimbarea este un element esenţial în atingerea performanţei. Pledăm, în

consecinţă, pentru schimbare, dar nicidecum pentru aruncarea copilului odată cu apa din

scăldătoare. Am observat că schimbarea produce, de regulă, incertitudine, dar fiecare

generaţie a fost nevoită să înveţe să surmonteze teama de nou. De asemenea, în susţinerea

performanţei, un rol hotărâtor îl are încurajarea reflecţiei personale privind impactul

cunoaşterii asupra individului. Nu susţinem că e lesne să te împarţi, ca dascăl, în mod

egal între elevii ce participă merituos la diverse concursuri şcolare, repurtând succese

culminale, şi ceilalţi, care sunt capabili de succes profesional, faţă de care ai datoria să îi

încurajezi, prin diversificarea metodelor, la o participare activă, să le dezvolţi capacitatea

de răspuns la solicitările reale. Învăţătura se poate chiar dilua, iar uneori există teama

lucrului neîntregit. Lucrul cu grupe sau clase eterogene distribuie atenţia, diminuează

gradul de concentrare a profesorului. În ciuda acestor impedimente, adaugăm aici şi

nemotivarea pecuniară, satisfacţia apare atunci când elevii ies din şcoala cu o pregătire

solidă, cu noţiuni clare, cu o imagine logică a unor procese şi realităţi, fiind gata să aplice

în practică ceea ce au învăţat cu noi şi de la noi. Se produce astfel şi măsurarea

performanţei ce este egală cu modul cum folosesc elevii informaţia pe care au asimilat-o

în lecţiile noastre.

Predarea poartă amprenta personalităţii celui care o practică. Cu riscul de a fi

patetici, dacă tot aceasta e o latura pregnantă a naţiei noastre, noi suntem actorii ce

ţnsufleţim sau, dimpotrivă, blazăm pe tinerii noştri spectatori. Putem influenţa învăţarea

şi performanţele ei, atitudinile şi interesele, aspiraţiile şi orientările profesionale ale

elevilor prin comportamentul, empatia şi relaţiile noastre cu aceştia. Chiar dacă suntem

nevoiţi să jucăm şi rolul Cenuşăresei, ar trebui să avem forţa de a ne câştiga funcţia de

model cultural şi de a-i stimula pe tineri, în drumul încercat spre performanţă, să se

3

întoarcă spre lectura cărţilor. Căci, aşa cum spunea Andre Maurois, ,,Cartea este calea

regală a cunoaşterii”, universul nostru, al dascălilor, se învârte în jurul ideii de

responsabilizare asupra învăţării şi a performanţei elevilor de a folosi pertinent, în

practică, informaţiile acumulate în şcoală. Avem voie oare să încalcăm regulile

universului?

La urma urmei, şcoala este o anticameră a vieţii. Acum şi aici tinerii au voie să

încerce, să testeze, să greşească, să se entuziasmeze, să viseze la succese culminale şi

profesionale. Dupa aceea, atât succesele cât şi greselile vor fi înregistrate în catalogul

vieţii. Dacă succesul culminal este rezervat unei elite, succesul profesional este accesibil

tuturor. Să nu ne aşteptăm, totuşi, ca sucesul profesional să fie un rezultat spontan,

dimpotrivă, să ne gândim că este rezultatul unui adevărat proces de fabricaţie, care poate

fi inţeles prin observare, învăţând din greşelile noastre şi ale altora. Mai mult decât atât,

să le reamintim elevilor noştri de vorbele lui Francis Bacon: ,,Ştiinţa e putere.”

Profesor Florenţa POPA

4

5