finanȚe publice Și fiscalitate - sjse-ct.spiruharet.ro · ... contabilitate Și informaticĂ de...

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI STIINȚE ECONOMICE CONSTANŢA

PROGRAM DE STUDII: CONTABILITATE ȘI INFORMATICĂ DE GESTIUNE

FINANȚE PUBLICE ȘI FISCALITATE – Suport de curs –

Lect.univ.dr. TRANDAFIR ADINA

Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina

1

Introducere

Finanţele publice constituie studiul activităţilor financiare ale guvernelor şi autorităţilor

publice. Ele sunt o parte a studiului econonomiei şi, prin urmare se referă la alocarea resurselor rare.

Finanţele publice sunt în mod specific interesate în efectele activităţii guvernamentale (sectorul

public) asupra alocării resurselor. Este ea eficientă? Este ea echitabilă? Finanţele publice, ca şi

economia, au ambele dimensiuni-pozitivă şi normativă. Analiza pozitivă vizează construirea de

modele pentru a arăta efectele reacţiei oamenilor la stimulentele economice şi financiare. Analiza

normativă oferă criteriul care să ne ajute să stabilim dacă schimbările economice şi financiare

aşteptate pot fi considerate dezirabile.

Disciplina Finanțe publice și fiscalitate cuprinde aspecte teoretice legate de dezvoltarea

finanţelor publice în România, de dezvoltările în domeniu care au loc la nivel european şi

internaţional, astfel încît să-şi poată găsi locul în economia globală care se prefigurează, de

impozitele directe și cele indirecte, de împrumuturile de stat și datoria publică, de bugetul public și

procesul bugetar, dar și aspecte practice referitoare la principalele impozite aplicate în România

conform legislației fiscale în vigoare și cele legate de desfășurarea procesului bugetar în țara

noastră.

Procesele şi fluxurile financiare sunt prezentate atît ca mecanisme, instrumente şi pîrghii de

acţiune, cît şi ca elemente ale politicii financiare ale statului, tranziţia la economia de piaţă

presupunînd o adaptare corespunzătoare a întregului sistem financiar, a instrumentelor, a

instituţiilor şi organelor financiare, a tehnicilor şi metodelor de lucru, precum şi a reglementărilor

juridice cu caracter financiar.

Constituirea principalelor fonduri financiare la dispoziţia statului (prin impozite, taxe,

contribuţii) precum şi repartizarea acestora pentru acoperirea necesităţilor publice (sociale,

culturale, economice, adminstrative, s.a.), este prezentată prin intermediul metodelor, tehnicilor şi

procedeelor specifice de alocare a resurselor, subliniindu-se în special, particularităţile existente în

cadrul cheltuielilor şi veniturilor bugetare.

Impozitele sunt prezentate atât sub aspect conceptual, cât și ca instrumente şi pîrghii de

acţiune, ca elemente ale politicii financiare ale statului, de intervenție în viața economică,

presupunînd o adaptare corespunzătoare a întregului sistem fiscal, a instrumentelor, a instituţiilor şi

organelor financiare, a tehnicilor şi metodelor de lucru, precum şi a reglementărilor juridice cu

caracter fiscal.

Împrumuturile și datoria publică sunt prezentate ca alte surse alternative de procurare a

veniturilor la bugetul de stat. Bugetul public și procesul bugetar prezintă întreaga problematică a

componenței, a derulării întregului proces derulat la nivel național.

Obiectivele cursului

Cursul de Finanțe Publice și fiscalitate îşi propune drept obiectiv principal să „înarmeze”

studenţii cu elementele de bază ale teoriei şi practicii fiscalității și finanțelor abordate la nivel

macroeconomic, astfel încât aceştia să-şi întregească cunoştinţele economice şi abilităţile prin care să

se adapteze cerinţelor impuse de competiţia pe piaţă muncii.

Desigur, vom prezenta o serie de aspecte teoretice legate de conceptul, trăsăturile, rolurile şi

funcţiile finanțelor publice, mecanismului financiar, politica financiară, sistemul fiscal, impozitelor

directe și indirecte. De asemenea, vom prezenta împrumuturile de stat și datoria publică ca surse

alternative de procurare a veniturilor. Cursul va fi completat cu aspecte teoretice și exemple concrete

privind bugetul public și procesul bugetar, abordând trăsăturile și etapele derulării procesului bugetar.

Competenţe specifice

După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilitaţi privind:


2

Identificarea, definirea și aplicarea conceptelor privind finanțele publice, finanțele private,

cheltuielile publice, cheltuielile bugetare, resursele financiare publice, presiunea fiscală,

impozitele, taxele și contribuțiile, impozitele directe, impozitele reale, impozitele personale,

impozitele indirecte, taxele de consumație, monopolurile fiscale, dubla impunere internațională,

împrumutul de stat, datoria publică, bugetul de stat; a teoriilor privind abordările finanțelor

publice, metodelor şi instrumentelor de analiză a cheltuielilor publice și a resurselor financiare

publice, dimensionarea veniturilor și cheltuielilor bugetare; metodelor şi instrumentelor de

analiză a impozitelor directe, impozitelor indirecte, a datoriei publice.

Identificarea, definirea și aplicarea metodelor, tehnicilor şi instrumentelor de culegere, analiză şi

interpretare a datelor referitoare la modalitatea de calcul a impozitelor directe și indirecte

conform cu legislația națională în vigoare, a modalitatea de aplicare a metodelor de evitare a

dublei impuneri internaționale, a modalității de plasare a împrumuturilor de către stat pe piața

internă, a datoriei publice.

Identificarea, definirea și aplicarea metodelor, tehnicilor şi instrumentelor de culegere, analiză şi

interpretare a datelor referitoare la nivelul, structura și dinamica cheltuielilor și resurselor

financiare publice.

Aplicarea cunoştinţelor, metodelor, tehnicilor şi instrumentelor pentru realizarea unei analize

economico-financiare pe baza bugetului general consolidat la nivel macroeconomic.

Explicarea și interpretarea conceptelor privind finanțele publice, finanțele private, cheltuielile

publice, cheltuielile bugetare, resursele financiare publice, presiunea fiscală, impozitele directe,

impozitele reale, impozitele personale, impozitele indirecte, taxele de consumație, monopolurile

fiscale, dubla impunere internațională, împrumutul de stat, datoria publică, bugetul de stat.

Explicarea și interpretarea teoriilor privind abordările finanțelor publice, metodelor şi

instrumentelor de analiză a cheltuielilor publice și a resurselor financiare publice,

dimensionarea veniturilor și cheltuielilor bugetare , dimensionarea veniturilor și cheltuielilor

bugetare; metodelor şi instrumentelor de analiză a impozitelor directe, impozitelor indirecte, a

datoriei publice.

Explicarea metodelor și instrumentelor de analiză și interpretare a datelor referitoare la

modalitatea de calcul a nivelului, structurii și dinamicii cheltuielilor și resurselor financiare

publice, a impozitelor directe și indirecte conform cu legislația națională în vigoare, a

modalitatea de aplicare a metodelor de evitare a dublei impuneri internaționale, a modalității de

plasare a împrumuturilor de către stat pe piața internă, a datoriei publice.

Aplicarea conceptelor privind finanțele publice, finanțele private, cheltuielile publice,

cheltuielile bugetare, resursele financiare publice, presiunea fiscală, impozitele directe,



Aplicarea teoriilor privind abordările finanțelor publice, metodelor şi instrumentelor de analiză

a cheltuielilor publice și a resurselor financiare publice, dimensionarea veniturilor și

cheltuielilor bugetare; metodelor şi instrumentelor de analiză a cheltuielilor publice, a resurselor

financiare publice, a impozitelor directe, impozitelor indirecte, a datoriei publice.

Aplicarea instrumentelor de analiză a împrumuturilor de stat, a datoriei publice și a soldului

bugetar.

Aplicarea instrumentelor de analiză și interpretare a datelor referitoare la modalitatea de calcul a

indicatorilor de nivel, structură și dinamică a cheltuielilor și veniturilor publice, a impozitelor

directe și indirecte conform cu legislația națională în vigoare, a modalitatea de aplicare a

metodelor de evitare a dublei impuneri internaționale, a modalității de plasare a împrumuturilor

de către stat pe piața internă, a datoriei publice.

Evaluarea critică a conceptelor privind finanțele publice, finanțele private, cheltuielile publice,

cheltuielile bugetare, resursele financiare publice, presiunea fiscală, impozitele directe,




3

Evaluarea critică a teoriilor privind abordările finanțelor publice, metodelor şi instrumentelor de

analiză a cheltuielilor publice și a resurselor financiare publice, a celor privind dimensionarea

veniturilor și cheltuielilor bugetare; metodelor şi instrumentelor de analiză a impozitelor directe,

impozitelor indirecte, a datoriei publice. Efectuarea de analize economico-financiare pe baza datelor culese din bugetul general

consolidat la nivel național.


4

Structura cursului

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1

EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE FINANȚE PUBLICE. FUNCȚIILE FINANȚELOR

PUBLICE

1.1. Evoluția conceptului de finanțe publice

1.2. Funcțiile finanțelor publice

1.3. Finanțe publice vs. Finanțe private

CAPITOLUL 2

MECANISMUL FINANCIAR

2.1. Concept și componente

2.2. Sistemul fondurilor de resurse financiare

2.3. Componentele sistemului financiar

CAPITOLUL 3

POLITICA FINANCIARĂ

3.1. Concept și trăsături

3.2. Obiectivele politicii financiare

CAPITOLUL 4

SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

4.1. Conţinutul şi caracterizarea cheltuielilor publice

4.2. Aprecierea economică și monetară a cheltuielilor publice

4.3. Clasificarea cheltuielilor publice

4.4. Indicatorii de nivel ai cheltuielilor publice

4.4.1 Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală și reală

4.4.2. Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut

4.4.3. Cheltuielile publice medii pe locuitor

4.5. Indicatorii de structură ai cheltuielilor publice

4.6. Indicatorii de dinamică ai cheltuielilor publice

4.6.1 Modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor publice în expresie nominală şi

reală

4.6.2 Modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut

4.6.3 Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor

4.6.4 Modificarea structurii cheltuielilor publice

4.6.5 Indicatorul privind corespondenta dintre modificarea cheltuielilor publice si

modificarea produsului intern brut

4.6.6 Elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu produsul intern brut

4.7. Caracterizarea generală a cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale

4.8. Studii de caz

CAPITOLUL 5

SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

5.1. Caracterizarea generală a resurselor financiare

5.2. Gruparea resurselor financiare publice

5.3. Indicatori privind nivelul resurselor financiare

5.3.1. Volumul veniturilor publice, în expresie nominală şi reală

5.3.2. Ponderea veniturilor publice în produsul intern brut

5.3.3 Venituri publice medii pe un locuitor


5

5.4. Structura veniturilor publice

5.5. Dinamica veniturilor publice

5.5.1 Modificarea absolută a veniturilor publice în expresie nominală şi în expresie

reală

5.5.2 Modificarea relativă a veniturilor publice în expresie nominală şi în expresie

reală

5.5.3 Modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut

5.5.4 Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor

5.5.5 Modificarea structurii veniturilor publice

5.5.6 Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi

modificare produsului intern brut

5.5.7 Elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut

5.6. Studii de caz

CAPITOLUL 6

SISTEMUL FISCAL

6.1. Sistemul fiscal-generalităţi

6.2. Conceptul de impozite, taxe, contribuţii

6.3 Fiscalitatea şi presiunea fiscala

6.4. Elementele impozitului

6.5. Principii de echitatea fiscală

6.6. Principii de politică financiară

6.7. Principii de politică economică

6.8. Principii social-politice

6.9. Aşezarea şi perceperea impozitelor

6.9.1.Stabilirea obiectului impozabil

6.9.2 Determinarea cuantumului impozitului

6.9.3 Perceperea impozitelor

CAPITOLUL 7

IMPOZITELE DIRECTE

7.1. Impozitele directe – trăsături caracteristice

7.2. Impozitele directe reale

7.3. Impozitele directe personale

7.3.1 Impozitele pe venit

7.3.2 Impozite pe avere

7.4. Principalele impozite directe din România

7.4.1 Impozitul pe profit

7.4.2 Impozitul pe venitul persoanelor fizice

7.4.3 Impozitele şi taxele locale

7.5. Dubla impunere internaţională

7.5.1. Conținutul dublei impuneri internaționale

7.5.2. Metode de evitare a dublei impuneri juridice internaționale

CAPITOLUL 8

IMPOZITELE INDIRECTE

8.1. Caracterizare generală a impozitelor indirecte

8.2. Taxele de consumaţie

8.3. Monopolurile fiscale

8.4. Taxele vamale

8.5. Taxele generale

8.6. Principalele impozite indirecte din România


6

8.6.1 Taxa pe valoarea adăugată

8.6.2 Accize şi alte taxe speciale

CAPITOLUL 9

ÎMPRUMUTURILE DE STAT

9.1.Conţinutul economic al creditului public

9.1.1 Împrumuturile de stat - trăsături caracteristice

9.1.2 Clasificarea împrumuturilor de stat

9.2. Tehnica împrumuturilor de stat

9.2.1 Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat

9.2.2 Operaţiile prilejuite de împrumuturile de stat

CAPITOLUL 10

DATORIA PUBLICĂ

10.1 Datoria publică -noţiuni generale

10.2. Datoria publică internă –indicatori de analiză

10.3. Datoria publică externă –indicatori de analiză

CAPITOLUL 11

BUGETUL PUBLIC

11.1. Conceptul de buget public

11.2. Principii bugetare

11.2.1 Universalitatea bugetului

11.2.2 Unitatea bugetară

11.2.3 Realitatea bugetului

11.2.4 Anualitatea bugetului

11.2.5 Specializarea bugetară

11.2.6 Echilibrarea bugetară

11.2.7 Neafectarea veniturilor bugetare

11.2.8 Principiul publicităţii bugetare

11.2.9 Principiul unităţii monetare

11.3. Metode clasice şi moderne de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare

CAPITOLUL 12

PROCESUL BUGETAR

12.1. Fazele şi trăsăturile procesului bugetar

12.1.1 Elaborarea proiectului de buget

12.1.2. Aprobarea bugetului

12.1.3. Execuția bugetului

12.1.4 Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară

12.1.5. Controlul bugetar

12.2. Execuţia de casă a bugetului prin sistemul bancar şi prin sistemul de trezorerie

12.2.1 Obiectul execuţiei de casă a bugetului

12.2.2 Funcţiile trezoreriei


7

CAPITOLUL 1. EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE FINANȚE PUBLICE.

FUNCȚIILE FINANȚELOR PUBLICE

Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate

– definirea conceptului de finanțe, în general, a conceptului de finanțe publice și a celui

de finanțe private, reliefând asemănările și deosebirile dintre cele două concepte;

– identificarea funcţiilor finanțelor publice; – adoptarea unor noţiuni teoretice de finanțe care să le folosească viitorilor economiști în

desfășurarea de activități specifice; – înarmarea studenţilor cu principalele abordări și teorii privind finanțele publice; – prezentarea teoriilor referitoare la apariţia şi dezvoltarea finanțelor publice în evoluția

societății umane.

Noţiuni cheie: finanțe publice, funcțiile finanțelor publice, evoluția conceptului de finanțe publice,

finanțe private, bunuri publice, bunuri private, bunuri cvasipublice/cvasiprivate.

1.1. Evoluția conceptului de finanțe publice

Ca instituţie şi funcţionalitate, finanţele publice sunt rezultatul diviziunii sociale a muncii şi îşi

au originea legată de apariţia şi funcţionarea statului.

Primele elemente ale finanțelor publice (impozite, cheltuieli) au apărut odata cu instituția

statului. În măsura în care acesta și-a consolidat poziția și s-a extins atribuțiunile, s-au dezvoltat în

corelație și fluxurile de venituri și cheltuieli publice, depășind aspectul cantitativ al importanței în

plan financiar și acționând ca un instrument de intervenție în plan economic și social.

În orânduirile social-economice, finanțele s-au manifestat ca relații sociale, de natură

economică, apărute în procesul repartiției produsului social și mai ales al venitului național, în

strânsă legătură cu îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor statului, astfel:

în comuna primitivă – statul nu se formase, iar funcțiile publice erau îndeplinite de oameni

aleși de întreaga comunitate; funcțiile de conducere erau onorifice, nu se utilizau metode de

constrângere speciale; nu s-au manifestat relațiile financiare (munca se desfășura în comun

iar rezultatele se repartizau în mod egal între membrii societății);

în orânduirea sclavagistă, predomina economia natural închisă, iar funcțiile publice erau

onorifice, cheltuielile statului erau acoperite prin prestațiile în muncă sau în natură la care

erau obligați supușii. O dată cu dezvoltarea economiei de schimb, a apariției banilor, statul

folosea ca resurse, pentru acoperirea cheltuielilor publice, impozitele și împrumuturile,

așadar apar primele elemente de finanțe publice.

în orânduirea feudală, relațiile marfă-bani nu au devenit preponderente și, ca urmare, s-a

menținut forma naturală de acoperire a nevoilor statului (prestații în muncă, dări în natură,

etc.), veniturile bănești erau reduse ca pondere; visteria statului era echivalentă cu cămara

domnitorului (impozite, daruri, împrumuturi, tributuri, etc.);

în orânduirea capitalistă , acoperirea cheltuielilor publice se realiza numai pe seama

resurselor bănești. Activitatea statului viza două funcții, respectiv funcția internă de

menținere a ordinii interne și de asigurare a funcționării instituțiilor specifice economiei

capitaliste și funcția externă de apărare a țării, a independenței și a suveranității naționale, de

întreținere a relațiilor diplomatice cu alte state.

în prezent, nu numai că se mențin cele două condiții care au stat la baza apariției finanțelor,

dar, pe de o parte, asistăm la o amploare deosebită a producției de mărfuri, a schimbului și a

relațiilor marfă-bani, iar, pe de altă parte, la lărgirea și intensificarea activității statului, atât


8

pe plan intern, cât și extern, ceea ce a determinat ca veniturile și cheltuielile statului să

îmbrace în exclusivitate forma bănească.

Nevoile şi interesele publice se realizează de către stat, în principal (şi uneori exclusiv) prin

bani. Într-adevăr, cheltuielile pe care le are de efectuat statul nu se pot efectua decât în bani. Fără

bani nu există nici finanţe publice.

Această caracteristică explică şi preocuparea pentru etimologia cuvântului finanţe. După câte

se pare, noţiunea de finanţe provine de la cuvintele latineşti fiare sau finis, care se traduc prin a

termina, a încheia un diferend, o acţiune judiciară în legatură cu plata unei sume de bani. De la

aceste cuvinte s-a format financia sau financia pecuniaria, adică plata în bani. Se crede că din

aceste cuvinte latineşti s-a născut noţiunea finance folosită în Franţa în secolele XV-XVI, care avea

mai multe înţelesuri şi anume: sume de bani, resurse băneşti, venit al statului, iar les finances

echivala cu gospodaria publică, patrimoniul statului.

Trebuie remarcat însă că nici măcar concepţiile specialiştilor despre finanţe nu sunt la unison,

înţelesurile folosite de economişti fiind diferite ca de exemplu:

– Fonduri băneşti la dispoziţia statului;

– Mijloace de intervenţie a statului în economie;

– Metode de gestionare a banului public;

– Act juridic între stat şi membrii societăţii;

– Relaţii sociale, de natură economică care apar în procesul constituirii fondurilor

publice de resurse băneşti şi repartizării acestora în scopul satisfacerii nevoilor generale ale

societăţii.

Finanţele publice reprezintă forma băneasca a relaţiilor economice, în procesul repartiţiei

produsului social şi venitului naţional în cadrul îndeplinirii funcţiilor statului. Conţinutul social,

economic şi în special juridic al relaţiilor financiare, funcţiile şi importanţa lor sunt câteva din

problemele fundamentale ale ştiinţei finantelor.

1. Noţiunea clasică de finanţe publice

Această concepţie este legată de liberalismul politic, fiind specifică perioadei de dezvoltare

economico-socială de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Conform acestei concepţii, statul liberal este

preocupat mai puţin de activităţile private, limitându-şi intervenţia la funcţiile sale tradiţionale, şi

anume: apărarea naţională, diplomaţie, ordine publică şi justiţie.

Au existat două motive pentru care statul nu a intervenit în activitatea agenţilor economici. În

primul rând, activitatea economică se afla încă sub influenţa muncii manuale, industria era

predominant manufacturieră, schimbul de mărfuri fiind restrâns ca valoare. În al doilea rând,

intervenţia statului în activitatea economică necesita resurse financiare, neputându-se limita această

intervenţie numai la planificări, dispoziţii date agenţilor economici, etc.

Perioada liberală a finanțelor corespunde, în linii generale, maşinismului, capitalismului

ascendent (sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului XX) şi reflectă, de fapt, doctrina

liberală dominată de concepția privind superioritatea inițiativei particulare (idee susținută de Adam

Smith, J.B Say, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad, etc.).

Doctrina liberală consideră că, pentru buna funcționare a mecanismului pieței, activitatea

economică trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiul laissez-faire, laissez-passer

(factorii de producție să se poată mișca liberi de a un sector la altul, conform barometrului

prețurilor), urmărindu-se evitarea oricărei intervenţii din partea autorităţii publice care ar putea

perturba iniţiativa privată, libera concurenţă, acţiunea legilor obiective ale pieţii.

În concluzie rolul statului trebuia să fie cât mai neutru, reducându-se numai la constituirea

cadrului juridic și asigurarea respectării lui (stat jandarm), pe de o parte și la furnizarea unui

minim de servicii publice tradiționale: întreținerea armatei, administrația publică, realizarea

anumitor lucrari publice, pe de altă parte.

În concepţia clasică intervenţiile statului asupra activităţii economice limitau libertatea de

acţiune a forţelor pieţii, preocuparea specialiştilor fiind orientată cu precădere spre problemele

procurării resurselor necesare statului, utilizarii lor cu spirit de economie, repartizării sarcinilor

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C5%A3a

http://ro.wikipedia.org/wiki/Secolul_XIX


9

fiscale pe categorii de plătitori, contractării şi rambursării împrumuturilor, întocmirii şi executării

echilibrate a bugetului.

Finnațele publice se subordonau unor principii care impuneau:

– Limitarea cheltuielilor publice la finanțaarea anumitor servicii colective (legate mai

ales de siguranța bunurilor și persoanelor)

– Lejeritatea şi neutralitatea impozitelor, astfel încât să servească exclusiv acoperirii

cheltuielilor publice şi să nu constituie o frână pentru efectuarea schimburilor;

– Respectarea cu stricteţe a echilibrului bugetar anual, considerat ca fiind „principiul

de aur al gestiunii bugetare”. Nu se agreau nici deficitul, din cauza pericolului de a genera

inflaţie, nici excedentul, a cărui utilizare s-ar fi exprimat în cheltuieli suplimentare ale

statului, deci în intervenţia acestuia;

– Contractarea de împrumuturi publice doar în situaţii de excepţie, întrucât acestea, pe

de o parte, sporesc în mod artificial bugetul, iar pe de altă parte, influenţează generaţiile

viitoare, deoarece ipotechează libertatea de opţiune, fiind un impozit amânatşi o posibilă

sursă de inflaţie.

Asa cum am mai precizat, viaţa economică se desfăşura în conformitate cu principiul laisser

faire, laisser passer. Cheltuielile publice trebuiau reduse la minim. Concepţia guvernului ieftin îşi

găseşte suportul în teza potrivit căreia progresul social-economic reclama utilizarea venitului

naţional pentru dezvoltarea industriei şi comerţului, în loc să fie irosit pentru activităţi neproductive.

Rolul finanţelor publice constă în asigurarea resurselor necesare funcţionării instituţiilor publice.

2. Noţiunea moderna de finanţe publice (perioada intervenționistă)

Aceasta perioada corespunde dezvoltării monopolurilor (secolul XX), şi mai cu seamă

perioada de dupa primul război mondial și după marea recesiune economică mondială (1929-1933),

când, după opinia unor economişti, locul statului-jandarm a fost luat de către statul-providenţă

(statul-bunăstării), care-şi lărgeşte considerabil sfera preocupărilor. În legatură cu activitatea

economică a statului, se afirmă tot mai mult concepţia intervenţionistă.

Gândirea economică a vremii este reprezentată de concluziile economiştilor John Maynar

Keynes, James Tobin, Victor Slăvescu, Mitiţă Constantinescu, Victor Jinga, etc și sunt răspunsuri

la starea de criză.

Keynes propune o politică anticriză, bazată pe trei componente majore:

– menţinerea cererii prin nealterarea puterii de cumpărare, având în vedere faptul că

orice reducere a salariului (inclusiv pe calea impozitelor) antrenează scăderea consumului,

care este factorul determinant al cererii efective;

– exercitarea unei acţiuni globale asupra economiei, prin intervenţia autorităţilor

publice. Astfel, statul trebuie să suplinească investiţiile particulare prin investiţii publice,

argumentând că sporirea investiţiilor are un rol stimulator asupra relansării economiei prin

intermediul salariilor distribuite şi, implicit, prin creşterea puterii de cumpărare;

– implicarea statului prin acţiuni asupra componentelor monetare ale economiei.

Demonstrând rolul (pozitiv sau negativ) pe care îl pot avea banii într-o economie, Keynes

acordă o importanţă deosebită ratei dobânzii şi unei „monede dirijate”.

În concepţia modernă, finanţele publice nu mai sunt un simplu mijloc de acoperire a

cheltuielilor sale, ci, înainte de toate, un mijloc de intervenţie în economie, în care autoritatea

publică joacă un rol activ în viaţa economică, influenţează procesele economice, corectează evoluţia

ciclică şi previne sau limitează efectele crizelor


10

În condiţiile în care „mâna invizibilă” a pieţei a încetat de a mai fi modelul ideal al economiei

de piaţă, în care opţiunile economice sunt direcţionate şi reglate prin mecanismul preţurilorşi al

concurenţei, intervenţionismul pledează pentru implicarea autorităţilor publice în corectarea

dezechilibrelor apărute prin politicile: fiscală, bugetară, monetară și valutară.

În această perioadă, se evidenţiază aşa-numita „revoluţie keynesiană”, autorul său, John

Maynard Keynes, dovedind că este posibilă relansarea economică prin deficit bugetar.

Sub presiunea efectelor crizei economice generale, concepţia cu privire la rolul statului a

evoluat, în sensul că acesta poate şi trebuie să-şi extindă aria misiunilor tradiţionale, pentru a

corecta deficienţele cauzate de jocul liber al economiei de piaţă. În planul finanţelor publice,

doctrina intervenţionistă a încurajat înfiinţarea de întreprinderi publice şi societăţi mixte, acordarea

de subvenţii şi facilităţi fiscale întreprinderilor particulare, adoptarea de către autorităţile publice a

unor măsuri de combatere a şomajului şi de redresare a economiei stagnante.

Astfel, pentru statul modern, finanţele publice încetează de a mai fi doar un simplu mijloc de

acoperire a cheltuielilor strict necesare funcţionării sale şi îndeplinirii unor minime atribuţii, ci

devin un instrument activ de intervenţie în economie. Atenţia specialiştilor nu se mai limitează la

studiul mijloacelor de acoperire a cheltuielilor statului, ci se extinde şi se concentrează asupra

posibilităţilor de influenţare a proceselor economiceşi a relaţiilor sociale prin intermediul

cheltuielilorşi al veniturilor publice.

Maurice Duverger considera că „în secolul nostru, pentru stat finanţele publice nu mai

reprezintă doar un mijloc de acoperire a cheltuielilor sale de administraţie, ci, mai ales, un mijloc de

a interveni în viaţa socială, de a exercita o presiune asupra cetăţenilor, de a organiza ansamblul

naţiunii”.

Pierre Lalumière evidenţiază rolul intervenţionist al statului, arătând că atât impozitele, cât şi

cheltuielile publice reprezintă adevărate instrumente de politică financiară. Bugetul de stat are, în

concepţia sa, rolul unui imens filtru care prelevă o parte din venitul naţional pe calea impozitelor şi

distribuie acest segment de venit naţional prin intermediul cheltuielilor publice. Creşterea

accentuată a cheltuielilor publice în valoare absolută şi ca procent din produsul intern brut nu

reprezintă o decizie politică, ci este strâns legată de evoluţia tehnicii şi a societăţii, în general.

Statul modern ia asupra sa rezolvarea unor probleme majore precum eliminarea sărăciei,

asigurările sociale (pentru pensii) şi cele pentru sănătatea membrilor săi. Medicina modernă a

condus la prelungirea duratei medii de viaţă, iar costul său este în creştere. Drepturile revendicate în

prezent de cetăţeni presupun intervenţia statului cu privire la: dreptul la instrucţie, la sănătate, la

muncă, la pensie de vârstă etc. Această extindere a drepturilor omului a avut consecinţe majore în

redistribuirea veniturilor. Într-adevăr, statul, pentru a garanta anumite drepturi (dreptul la muncă,

asigurarea minimului mijloacelor necesare unui trai decent), a fost nevoit să intervină direct în

economie.

Concomitent cu sporirea cheltuielilor de securitate socială, cheltuielile publice propriu-zise au

crescut puternic şi ca urmare a progresului tehnic. Au apărut noi mijloace de comunicaţii, a căror

infrastructură este în mod tradiţional în sarcina statului. Practic, nu se poate compara preţul unei

autostrăzi sau al căii ferate din zilele noastre cu cel al drumurilor pe care în trecut circulau căruţeşi

diligenţe. Tehnica militară modernă antrenează cheltuieli pe care armamentul de la începutul

secolului XX nu le necesita.

Keynesianismul şi doctrina asociată ideilor lui Keynes s-au generalizat în democraţiile

occidentale care s-au dezvoltat după cel de-al doilea război mondial, astfel că principiile sale de

bază se regăsesc în The Employment Act/1946 din S.U.A.şi în art. 55 al Cartei Naţiunilor Unite. De


11

asemenea, administraţiile democrate ale S.U.A. din anii '60 (în timpul preşedinţilor J.F. Kennedy şi

L.Johnson) au avut consilieri keynesianişti, ca Paul A. Samuelson, N.A. Heller, James Tobin).

3. Noţiunea liberala de finanţe publice

Noua abordarea liberală s-a concretizat, dupa cel de-al doilea razboi mondial prin revenirea

teoriilor economice keynesiene la doctrina (oreintarea) liberală.

Interesant de remarcat că, în această perioadă, tendinţa liberală precum și cea intervenţionistă

(divizate în subtendinţe) au coabitatşi/sau au alternat ca pregnanţă, dând naştere unor confruntări

permanente în planul ideilor şi al transpunerii lor în practică.

Mai mult, premiile Nobel acordate pentru economie s-au împărţit între adepţii liberalismului

(Fredrich A.von Hayek, Milton Friedman, George J. Stigler, James Buchanan) şi cei ai

intervenţionismului (P.A. Samuelson, K.J.Arrow, James Tobin, Franco Modigliani), ceea ce

confirmă afirmaţia lui Georges Corm: „Economia politică modernă a oscilat între două extreme pe

care le-am trăit în acest secol: totul pentru Stat şi prin Stat, totul pentru individ şi prin individ” şi

îndreptăţeşte întrebarea aceluiaşi autor: „De cine depind bogăţia şi sărăcia naţiunilor? De puterea

statului şi a mecanismelor colective care asigură crearea şi repartiţia avuţiilor, sau exclusiv de

dinamismul individului şi de libertatea de care se bucură?”

În continuare sunt prezentate câteva dintre curentele de gândire care sunt considerate ca

alcătuind o nouă ortodoxie liberală, dupa cum urmează:

1. Monetarismul (sau Şcoala de la Chicago), în frunte cu Milton Friedman are o poziţie

diferită de cea a lui Keynes în domeniul monetar.

Caracteristica generală a monetarismului este ultraliberalismul: opoziţia fermă la intervenţia

statului şi a Băncii Centrale, susţinând creşterea masei monetare în acelaşi ritm cu cel al creşterii

produsului naţional. Punând accentul pe rolul de bază al pieţei în varietatea şi diversitatea acţiunii

individuale, Friedman recunoaşte statului rolul de far în stabilirea „regulilor jocului”şi pe cel de

arbitru în aplicarea regulilor adoptate.

2. Şcoala libertariană acuză statul providenţă că este un factor de anchilozare a societăţii,

deoarece, prin controlul asupra tuturor actorilor economici şi mecanismelor sociale, îngrădeşte

iniţiativa. De asemenea, sectorul public este considerat ca fiind mai risipitor decât cel particular.

Şcoala libertariană (având ca adepţi pe: Murray Rothbard - iniţiator , Fredrich August von Hayek,

Robert Nozick ş.a.) este considerată ramura cea mai radicală a liberalismului. Constrângerea

libertariană... interzice sacrificarea unei persoane în beneficiul alteia, întrucât societatea este

formată din indivizi distincţi, fiecare cu propria viaţă. Acest curent de gândire are ca punct central

ideea că toţi oamenii au un anumit set de drepturi, care nu pot fi negate, anulate sau confiscate în

interesul colectivităţii.

Esenţa libertarianismului o constituie „laissez faire” şi o profundă neîncredere în intervenţia

statului. Din acest punct de vedere, statului nu-i este permis să intervină pentru a afecta drepturile

de proprietate ale unora în favoarea altora prin redistribuirea veniturilor. Adepţii acestei orientări

consideră îndreptăţită existenţa unui „stat minimal” ale cărui funcţii să se limiteze la protecţia

individului (de violenţă, furt, înşelătorie) şi la asigurarea respectării contractelor. În opinia lor, doar

un asemenea stat are legitimitate morală, deoarece el nu încalcă „drepturile naturale” ale

individului, între care dreptul la viaţă şi la proprietate. Ei se pronunţă pentru reducerea fiscalităţiişi

a cheltuielilor publice, considerând că trebuie încurajată mai degrabă oferta,şi nu cererea.

3. Şcoala opţiunilor colective (sau a opţiunilor publice) este caracterizată pe scurt de unul

dintre adepţii săi - Denis C. Mueller- ca fiind „aplicarea principiilor economice la ştiinţa politică”,

astfel că obiectul de studiu îl constituie: statul, regimurile electorale, partidele, grupurile de

presiune, birocraţia ş.a. Dintre alţi adepţi ai acestui curent de gândire, enumerăm: James Buchanan,


12

G. Tullock, D. Black ş.a. Concepţiile acestei şcoli consideră că statul trebuie să se debirocratizeze şi

să se integreze în mecanismele pieţei; reducerea sectorului public să fie însoţită de o

descentralizare, astfel încât anumite sarcini să fie lăsate (conform principiului subsidiarităţii) acelor

instituţii apte să le realizeze mai bine. Administraţiile trebuie să devină mai eficiente, inspirându-se

din modelele de gestiune ale firmelor particulare. Statul nu numai că trebuie să-şi limiteze

implicarea în economie, ci trebuie să ajungă să se gestioneze în mod corespunzător, ceea ce implică

obligaţia de a-şi echilibra bugetul.

4. Economia de ofertă (având ca adepţi pe Arthur Laffer, M. Feldstein, A Gilder) condamnă

orice politică de reglare a cererii, precum şi rolul statului providenţă, militând pentru manifestarea

liberei iniţiative ca fiind singura în măsură să producă avuţie.

Conform acestei orientări, extinderea intervenţiilor economice şi sociale ale statului a condus la

excese de reglementare, de cheltuieli publice şi prelevări obligatorii, având efecte negative asupra

incitării la muncă, economisirii şi investirii, ceea ce reprezintă o frână în desfăşurarea activităţii

economice. În consecinţă, adepţii „economiei de ofertă” propun reducerea ratei fiscalităţii,

diminuarea corespunzătoare a cheltuielilor, în special a celor care vizează protecţia socială, şi

reconsiderarea iniţiativei particulare pentru dinamizarea activităţii economice.

Se poate afirma că, în perioada contemporană, circuitul fiscal- bugetar se caracterizează printr-

o modificare a dimensiunii, care a transformat raportul său cu economia reală. Această schimbare

îmbracă un aspect cantitativ, marcat de ponderea veniturilor şi cheltuielilor bugetare în produsul

intern brut – aproximativ 15% înainte de primul război mondial şi circa 50% în prezent şi un aspect

calitativ, constând în transformarea conţinutului acestora.

Rolul statului s-a extins progresiv în numeroase domenii de activitate economică - socială,

ceea ce s-a repercutat într-o creştere de volum a bugetului public şi o schimbare a rolului finanţelor

publice. Intervenţiile statului nu se mai bazează doar pe instrumentele oferite de finanţele publice,

ci şi pe o combinaţie de instrumente diverse de politică monetară, fiscală, bugetară, de credit.

În opinia profesorilor americani Richard şi Peggy Musgrave, „finanţele publice constituie un

termen care în mod tradiţional a fost aplicat la un set de probleme politice care includ utilizarea

măsurilor fiscale şi a celor referitoare la cheltuieli. Acesta nu este un termen prea fericit, deoarece

problemele de bază nu sunt cele financiare, ci mai ales cele care vizează folosirea resurselor,

distribuirea venitului şi gradul de ocupare a forţei de muncă” (Public Finance in Theory and

Practice, McGraw-Hill Book Company, New-York).1

Finanţele publice pot fi definite si de urmatoarele trăsături:

– Sunt relaţii cu caracter economic, întrucât ele apar în procesul formării, repartizării

şi utilizării produsului social.

– Apar în formă bănească, deoarece în cadrul producţiei de mărfuri şi al acţiunii legii

valorii, produsul de producţie, reproducţie şi de circulaţie a mărfurilor, repartiţia produsului

social, relaţiile de schimb, retribuirea muncii, precum şi relaţiile dintre agenţii economici

sau dintre aceştia şi persoanele fizice, se exprimă prin intermediul banilor, în cadrul unor

relaţii băneşti. Noţiunea de finanţe publice sau relaţii financiare nu poate fi confundată cu

cea de bani sau relaţii băneşti. Banii reprezintă o marfă, iar finanţele sunt relaţii de

constituire, repartizare şi utilizare a mijloacelor băneşti.

– Sunt relaţii fără echivalent, adică nu presupun în mod necesar o contraprestaţie

directă din partea subiectului beneficiar al mijloacelor băneşti.

– Sunt relații care nu implică o contraprestație directă. Mijloacele băneşti repartizate

şi utilizate de subiectele beneficiare nu se rambursează.

– De la fondurile bugetare se efectuează plăţi cu titlu nerambursabil către unele regii

autonome sau către instituţiile publice din sfera nematerială care prestează servicii pentru

1 Public Finance in Theory and Practice, McGraw-Hill Book Company, New-York, 1989


13

populaţie. Acelaşi caracter de nerambursabilitate îl poartă şi transferurile efectuate către

populaţie sub formă de pensii, burse, alocaţii de stat şi alte ajutoare pentru copii.

– Transferul de valoare la şi de la fondurile ce se constituie în economie se poate

realiza parţial, în condiţii de rambursabilitate. Un asemenea caracter poartă sumele de bani

vărsate de persoanele fizice şi juridice în contul împrumuturilor contractate de stat pe piaţa

internă; garanţiile depuse de administratorii şi cenzorii societăţilor comerciale, ca şi de

persoanele ce gestionează bani şi alte valori publice.

1.2. Funcțiile finanțelor publice

Rolul finantelor deriva din funcțiile acestora și se manifestă în plan financiar, economic și

psihosocial.

Rolul financiar rezulta din faptul ca mecanismul finantelor publice constituie modalitatea

principala de atragere a resurselor financiare ale statului necesare realizarii unor obiective de interes

general, dar si mijlocul prin care se redistribuie veniturile si averile intre membrii societatii.

Rolul economic se evidentiaza in conditiile in care finantele publice, prin cele doua etape ale

functiei fiscale reprezinta un important instrument de politica economica folosit de catre autoritatile

publice in vederea influentarii fenomenelor si proceselor economice, corectarii ciclurilor economice

si inlaturarii dezechlibrelor econmice.

Rolul psiho-social rezida pe de o parte din orientarea si modelarea comportamentelor

indivizilor in prezenta prelevarilor fiscale si a transferurilor financiare, iar pe de alta parte din

necesitatea asigurarii de catre autoritatile publice a unor programe de protectie sociala in vederea

sprijinirii categoriilor sociale defavorizate.

Finanţele publice sunt necesare, în mod subiectiv şi obiectiv, deoarece contribuie la realizarea

sarcinilor şi funcţiilor statului, care nu ar putea fi înfăptuite fără pârghiile financiare. Mijloacele

prin care finanţele publice, ca relaţii financiare îşi îndeplinesc acest rol, sunt funcţiile acestora:

– funcţia de repartiţie

– funcţia de control

Funcţia de repartiţie se manifestă în procesul repartiţiei produsului social (produsului intern

brut) şi cuprinde două faze:

– constituirea fondurilor (resurselor) bănesti;

– redistribuirea (utilizarea) acestora.

În prima fază are loc formarea fondurilor publice de resurse băneşti, acţiune la care participă

societăţi comerciale, regii autonome, instituţii publice, alte persoane juridice şi persoanele fizice,

indiferent dacă sunt rezidente sau nerezidente.

Fondurile publice de resurse se constituie în mai multe forme concrete cum sunt:

– impozite

– taxe

– contribuţii petru asigurări sociale

– amenzi

– majorări şi penalizări de întârziere

– vărsăminte din profitul regiilor autonome

– vărsăminte din veniturile instituţiilor publice

– redevenţe şi chirii din concesiune şi închirieri de terenuri şi alte bunuri proprietate de

stat

– venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat şi a bunurilor fără stăpân

– rambursări ale împrumuturilor de stat acordate

– dobânzi aferente şi ajutoare primite


14

Resursele din care se constituie fondurile publice provin din toate ramurile economice şi din

toate sectoarele sociale: public, privat, cooperatist, mixt. În proporţie covârşitoare, resursele băneşti

ale finanţelor publice sunt mobilizate cu titlu definitiv şi fără contraprestaţie.

A doua fază a funcţiei de repartiţie o reprezintă distribuirea fondurilor publice pe beneficiari –

persoane juridice şi fizice. Distribuirea este dată în competenţa autorităţilor publice şi se face în

raport cu resursele financiare disponibile şi cererea de resurse financiare.

Distribuirea fondurilor publice înseamnă stabilirea cheltuielilor publice pe destinaţii:

învăţământ, sănătate, cultură, asigurări sociale şi protecţie socială, gospodărire comunală şi

locuinţe, apărare naţională, ordine publică, administraţie publică, acţiuni economice, datorie

publică.

În cadrul fiecărei destinaţii, resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi acţiuni.

Distribuirea sau redistribuirea produsului intern brut (produsul social) are loc în două modalităţi:

– în cadrul aceluiaşi tip de proprietate, când are loc un transfer de resurse băneşti între

stat şi unităţile sale în ambele sensuri

– cu schimbarea titlului de proprietate când transferul are loc între stat pe de o parte şi

agenţii economici cu capital privat sau mixt şi populaţie pe de alta parte, şi invers.

Redistribuirea se poate realizea şi pe plan extern, prin contractarea de împrumuturi externe,

acordarea de împrumuturi externe, achitarea cotizaţiilor şi contribuţiilor către organisme

internaţionale de către stat sau alte instituţii publice, primirea sau acordarea de ajutoare externe de

către stat, etc.

Funcţia de control a finanţelor publice se justifică deoarece fondurile publice aparţin întregii

societăţi. Sfera de manifestare a funcţiei de control este mai larga decât cea a funcţiei de repartiţie,

deoarece vizează, pe lângă constituirea şi repartizarea fondurilor financiare publice, şi modul de

utilizare a resurselor.

Funcţia de control a finanţelor publice nu se limitează la modul de constiturire a fondurilor

publice şi la repartizarea acestora pe beneficiari, ci urmăreşte şi legalitatea, necesitatea,

oportunitatea şi eficienţa cu care instituţiile publice şi agenţii economici cu capital de stat utilizează

în concret resursele băneşti de care dispun.

În consecinţă, controlul se efectuează nu numai activităţilor specifice funcţiei de repartiţie, ci

el se exercită şi asupra producţiei realizate în sectorul de stat, a schimbului şi consumului ce are loc

în acest sector.

În România controlul financiar se exercită de puterea legislativă şi cea judecătorească, direct

sau prin organe de specialitate, cum sunt: Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor, bănci şi alte

instituţii financiare; organe specializate ale ministerelor, unităţilor administrativ-teritoriale şi

unităţilor economice, etc.

Richardşi Peggy Musgrave disting trei mari funcţii ale finanţelor publice, şi anume:

1. alocarea resurselor,

2. distribuirea veniturilor şi

3. reglarea vieţii economice.

În ceea ce priveşte funcţia de alocare (numită și funcție de repartizare sau funcție fiscală) a

resurselor prin politica fiscală a statului, se ştie că bunurile sociale nu pot fi obţinute prin

mecanismul pieţei, ci sunt distribuite prin intermediul autorităţilor publice. Aceste servicii sunt

finanţate pe seama resurselor publice mobilizate la bugetul statului şi au rolul de a asigura

satisfacerea unor nevoi sociale (apărare, justiţie, ordine publică, sănătate, învăţământ, cercetare

ştiinţifică etc.) fără ca membrii societăţii să achite statului „preţul” lor, ca în cazul bunurilor

achiziţionate pe piaţă. Prelevarea prin metode de constrângere a resurselor necesare finanţării

utilităţilor publice şi dirijarea acestora către instituţiile prestatoare constituie o formă de manifestare

http://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nia

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Curtea_de_Conturi&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Ministerul_Finan%C5%A3elor&action=edit&redlink=1


15

a funcţiei alocative a finanţelor publice şi a rolului autorităţilor publice. Această funcție vizează

formarea veniturilor bugetului de stat şi utilizarea lor, efectuarea cheltuielilor prevăzute în acesta.

Distribuirea veniturilor şi averilor între persoane fizice şi juridice (numită și funcție socială)

depinde de forma de proprietate şi de modul de repartizare a factorilor de producţie. Din cauză că

această distribuire, în general, nu este în concordanţă cu dreptatea sau justiţia socială, apare

necesitatea atenuării discrepanţelor ce se manifestă, prin redistribuirea fondurilor publice, acţiune

care revine statului. Principalul instrument aflat la dispoziţia statului în acest scop este bugetul

public, prin impozite şi cheltuieli publice. Această funcție presupune transferul de putere de

cumpărare între diferite domenii de activitate economico-socială sau între diferite categorii socio-

profesionale. Această funcţie are un pronunţat caracter de redistribuire întrucât, cel puţin într-o

primă fază, resursele statului se formează pe baza veniturilor primare, adică a veniturilor obţinute

de factorii de producţie pe seama contribuţiei lor la rezultatele activităţii economice: producerea de

bunuri materiale, servicii, informaţii, inclusiv cele de natură social-culturală, cum sunt educaţia,

sănătatea, asigurările sociale etc. Pe seama acestor venituri, statul întreprinde activităţi de susţinere

fie cu caracter general (pregătire şcolară obligatorie, asistenţa categoriilor sau persoanelor

defavorizate, apărarea etc.), fie cu caracter punctual (încurajarea unui anumit gen de activitate,

susţinerea unei zone defavorizate etc.).

Funcţia de reglare a vieţii economice (numită și funcție de stabilizare sau funcție

extrafiscală), prin politica fiscală a statului, urmăreşte înfăptuirea unor obiective cum sunt:

obţinerea unui grad acceptabil al stabilităţii preţurilor; atingerea unei mai mari ocupări a forţei de

muncă; realizarea unei situaţii mai solide a balanţei de plăţi externe; înregistrarea unei rate sporite a

creşterii economice. Aceasta are ca obiect utilizarea resurselor financiare ale statului pentru

favorizarea creşterii economice şi atenuarea dezechilibrelor economice. Ea presupune intervenţia

statului în activitatea socială, în general, şi în cea economică, în particular. Se urmăreşte încasarea

ritmică şi în cuantum a veniturilor statului, cheltuirea acestora potrivit legii,

eradicarea/diminuarea/limitarea evaziunii fiscale, evitarea deturnării.

1.3. Finaţe publice vs. finanțe private

Noţiunile de finanţe publice şi private sunt adecvate situaţiei din ţările cu economie de piaţă,

în care cea mai mare parte a mijloacelor de producţie se află în proprietate privată, fapt care face

posibilă realizarea unei delimitări nete între sectorul public şi cel privat.

Finanţele publice sunt asociate întotdeauna cu statul, unităţile administrativ-teritoriale,

cheltuielile, împrumuturile şi datoria acestora.

Finanţele private sunt asociate întotdeauna cu activităţile financiare ale întreprinderilor

economice, ale băncilor şi societăţilor de asigurări private, în legatură cu resursele şi necesităţile

acestora, împrumuturile primite sau acordate, creanţele de încasat şi obligaţiile de plată, asigurările

şi reasigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă.

Finanţele publice se aseamănă cu cele private cel puţin sub urmatoarele aspecte:

– Şi unele şi altele operează cu categorii financiare de bază: monedă, credit, bani.

– Şi unele şi altele se confruntă cu probleme de echilibru financiar, de resurse

financiare în ultimă instanţă.

– Şi Finanţele Publice şi Finanţele Private trebuie să asigure un echilibru financiar

pentru a garanta funcţionarea normală a sectoarelor de activitate pe care le coordonează;

– Finanţele Publice şi Finanţele Private au un cadru organizatoric;

– Şi Finanţele Publice şi Finanţele Private funcţionează în baza reglementărilor legale

Între finanţele publice şi cele private există o serie de deosebiri după cum urmează:


16

1. Privind modul de colectare a resurselor

− Resursele necesare realizării funcţiilor şi sarcinilor statului (Finanţele Publice), se procură

de la persoane fizice şi juridice în principal prin măsuri de constrângere şi într-o mică parte prin

împrumuturi şi relaţii contractuale.

− Resursele necesare întreprinderilor (Finanţele Private) pe lângă disponibilităţile proprii se

procură pe baze contractuale în condiţiile rezultate din confruntarea cererii şi ofertei (dobânda).

2. Privind posibilităţile de executare silită

− Împotriva statului şi instituţiilor sale (Finanţe Publice) dacă nuşi îndeplineşte obligaţiile,

respectiv cheltuielile prevăzute, nu poate fi urmată calea executării silite.

− Împotriva Finanţelor Private (întreprinderi, societăţi) dacă nu-şi onorează obligaţiile sau

nu-şi onorează angajamentele contractuale, calea principală este aceea a executării silite.

3. Privind efectul utilizării resurselor

− Efectul utilizării resurselor colectate de Finanţele Publice este satisfacerea nevoilor

generale ale societăţii.

− Efectul utilizării resurselor colectate (formate) de Finanţele Private este în slujba unui

grup restrâns respectiv întreprinzătorul în cauză.

4. Privind gestiunea resurselor

− Gestiunea Finanţelor Publice este supusă dreptului public (prevederi în lege)

− Gestiunea Finanţelor Private (întreprinderi, societăţi) este supusă dreptului Comercial

(contracte). Trebuie făcută precizarea că noţiunile de Finanţe Publice şi Finanţe Private sunt

specifice ţărilor cu economie de piaţă, în care se impune o delimitare clară între sectorul public şi

cel privat. În economiile socialiste (comuniste), noţiunea de finanţe private este privată de obiect,

deoarece proprietatea este colectivă de stat sau de grup.

Sintetizând, asemănările şi deosebirile dintre finanţelor publice şi finanţele private pot fi enunţate

astfel:

FINANŢE PUBLICE FINANŢE PRIVATE

Cuprind statul, unităţile

administrativ teritoriale şi

alte instituţii

Cuprind întreprinderi, bănci,

societăţi de asigurare

Resursele se procură prin

constrângere, în mod

obligatoriu, fără

contraprestaţie directă şi

imediată pentru cea mai mare

parte şi numai o mică parte

pe baze contractuale

Resursele se procură pe baze

contractuale, prin confruntarea

pe piaţa liberă a cererii şi ofertei

Statul poate lua măsuri în

legătură cu moneda naţională

în care se constituie fondurile

Întreprinderile private nu pot

influenţa în mod legal moneda în

care se constituie fondurile

Sunt folosite în scopul

satisfacerii nevoilor naţionale

Se urmăreşte realizarea de profit,

printr-o activitate rentabilă

Gestiunea este supusă

dreptului public

(administrativ şi

constituţional)

Gestiunea este supusă dreptului

commercial

Nevoi individuale vs. nevoi colective


17

La nivelul unei societăți se disting următoarele categorii de nevoi:

Nevoi individuale

Nevoi colective

Nevoi cvasi publice/cvasiprivate

Nevoile individuale depind de preferințele fiecărui om, diferă în funcție de vârsta, sex,

ocupație, mediu social, zonă geografică și sunt satisfăcute pe seama bunurilor care sunt capabile să

ofere valori de întrebuințare oamenilor (alimente, haine, locuință, transport, etc- bunuri private

procurate prin mecanismul pieței).

Nevoile colective sunt procurate pe seama unor activități (servicii) organizate de autoritățile

publice vizând asigurarea apărării naționale, menținerea ordinii interne și a securității civile,

păstrarea echilibrului ecologic, protecția socială, etc. (reclamă existența unor instituții publice

capabile să ofere cetățenilor bunuri publice).

Nevoile cvasipublice întrunesc trăsăturile specifice atât nevoilor individuale, cât și nevoilor

sociale și pot fi satisfăcute atât pe seama bunurilor publice, cât și pe seama bunurilor private (nevoia

de educație și instruire, de cultură și ocrotire medicală).

Având în clasificarea anterioară bunuri care satisfac aceste nevoi se circumscriu următoarelor

categorii:

Bunuri private

Bunuri publice

Bunuri cvasipublice/cvasiprivate

La baza satisfacerii nevoilor individuale ale populației stau bunurile private care pot fi

procurate de pe piață într-o anumită cantitate și la un anumit preț, în condiții de concurență

(conform figurii 1.1.)

Fig. 1.1. Caracteristicile bunurilor private

Aceste bunuri (precum: alimente, haine, locuință, transport, etc.) pot fi procurate de către

consumatori de pe piață, fie direct de la producători, fie de la cei care le comercializează

(intermediari). Prețul acestora este stabilit de piață, în funcție de raportul existent între cererea

consumatorilor și oferta producătorilor. Aceste bunuri nu se produc în cantități discreționare,

hrană locuință transport

Nevoi individuale

Preț

Bunuri private

Piață

Cerere

ofertă


18

datorită limitelor existente atât la nivelul factorilor de producție, cât și la nivelul resurselor bănești

disponibile ale cumpărătorilor. Dacă un cumpărător consumă o unitate dintr-un anumit bun, atunci

cantitatea disponibilă se micșorează în mod corespunzător. În acest fel se poate spune că un

consumator intră în concurență cu ceilalți cumpărători, întrucât o unitate dintr-un bun, ce servește la

satisfacerea unor nevoi individuale, nu poate fi consumată decât de o singură persoană.

Pe lângă nevoile individuale, oamenii mai au și nevoi colective satisfăcute prin bunuri publice

asigurate de către autoritățile publice. Aceste bunuri prezintă anumite particularități în ceea ce

privește accesul la consumul lor, conform figurii de mai jos:

Fig. 1.2. Caracteristicile bunurilor publice

De bunurile publice beneficiază întreaga colectivitate, indiferent dacă membrii acesteia au participat

sau nu la efortul de finanțare a acestor bunuri. Prin urmare, consumul este indivizibil și

neconcurențial.

Bunuri private vs. bunuri publice

Caracteristicile bunurilor publice și private, prezentate mai sus, pot fi sintetizate astfel:

Fig. 1.3. Caracteristici bunuri private vs. bunuri private

O anumită parte a nevoilor populației, repectiv nevoile cvasipublice pot fi satisfăcute

apelând atât la bunuri publice, cât și la bunuri private.

apărare Protecție socială Iluminat public

Nevoi colective

Consum neconcurențial

și indivizibil Bunuri publice

Autorități publice

Consum individual

Consum

concurențial

Acces condiționat

Procurate prin

mecanismul pieței

Antrenează costuri

individuale Antrenează

cheltuieli publice

Asigurate de autorități

publice

Acces

necondiționat

Consum

neconcurențial

Consum nedivizibil

Bunuri

private

Bunuri

publice


19

Fig. 1.3. Bunuri cvasipublice/cvasiprivate

În cazul bunurilor cvasipublice, furnizarea de utilități de către autoritățile publice se face în

mod selectiv, pe baza anumitor criterii de eligibilitate a beneficiarilor. De exemplu, la acordarea de

burse, se ține seama de rezultatele la învățătură ale elevilor/studenților și/sau de situația materială a

acestora.

Satisfacerea nevoilor membrilor societății se poate realiza prin intermediul bunurilor

publice, bunurilor private sau al bunurilor semipublice, în proporții diferite.

Participarea autorităților publice la satisfacerea nevoilor colective este determinată de

imposibilitatea sectorului privat de a oferi servicii și bunuri, deoarece:

nu este organizat, sub raport tehnic să desfășoare astfel de activități;

nu poate stabili cu exactitate beneficiarii acestora pentru a le putea

solicita plata prețului datorat;

deși este capabil să producă anumite bunuri și servicii, nu își asumă

asemenea sarcină, datorită incapacității beneficiarilor de a suporta costul

acestora.

De asemenea, imperfecțiunea pieței determină intervenția statului în viața

economică.

Întrebări de autoevaluare

1.Când au apărut primele elemente de finanţe publice?

2.Care sunt accepțiunile întâlnite în literatura de specialitate referitoare la conceptul de finanţe

publice?

3. Prezentaţi abordările privind evoluția conceptului de finanţe publice.

4. Care sunt trăsăturile caracteristice a finanţelor publice?

5. Prezentaţi cele trei funcţii ale finanţelor publice în viziunea lui Richard şi Peggy Musgrave.

6. Prezentaţi detaliat cele două funcţii ale finanţelor publice în viziunea majorităţii

specialiştilor.

7. Prezentați comparativ finanțele publice și finanțele private.

8. Detaliați conceptele de nevoi individuale, nevoi colective și nevoi cvasipublice.

9. Prezentați trăsăturile caracteristice ale bunurilor private, bunurilor publice și ale bunurilor

cvasipublice/cvasiprivate.

Bunuri private

Preț

Educație

Cultură

Ocrotirea medicală

Bunuri cvasipublice cvasiprivate

Bunuri publice


20

Teme de casă/seminar/aplicaţii practice

1. Analizați comparativ evoluția bunurilor publice/private/ cvasipublice furnizate pe grupe de

țări (țări dezvoltate, țări în curs de dezvoltare).

Bibliografie

Mosteanu T., Finante publice, Note de curs si aplicatii pentru seminar, Editia a IIIa,

revizuita, Editura Universitara, Bucuresti, 2011

Musagrave R.A., Musagrave P.B., Public Finance in Theory and Practice. 5th Edition, Mc

Grew Hill, New York, 1989

Ristea L., Trandafir A., Finanţe publice - între teorie şi practică, Editura Fundaţiei România

de Mâine, Bucureşti, 2005

Ristea L., Trandafir A., Introducere în știința finanțelor publice. Aplicaţii şi soluţii, Editura

Muntenia, Constanţa, 2006

Văcărel I., Finanţe publice. Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2007


21

CAPITOLUL 2. MECANISMUL FINANCIAR


– definirea conceptelor de mecanism economic și financiar, de sistem financiar;

– identificarea componentelor mecanismului financiar; – adoptarea unor noţiuni teoretice referitoare la sistemul fondurilor de resurse financiare care să

le folosească viitorilor economiști în desfășurarea de activități specifice; – înarmarea studenţilor cu principalele concepte privind întreaga problematică a mecanismului

și sistemului financiar.

Noţiuni cheie: mecanism economic, mecanism financiar, pârghii financiare, relații financiare,

sistemul fondurilor de resurse financiare, sistem financiar, instituții financiare.

2.1. Mecanismul financiar – concept și componente

Fiecare ţară încearcă să construiască un mecanism care să faciliteze funcţionarea normală,

neîntreruptă şi eficientă a economiei naţionale. În ţările cu economie planificată, planul-directivă,

obligatoriu de sus şi până jos, constituie principalul instrument al conducerii economiei naţionale şi

al reglării diferitelor procese economice. În ţările cu economie de piaţă, piaţa concurenţială este

aceea care joacă rolul hotarâtor în reglarea (autoreglarea) proceselor economice.

Dintre modalităţile de influenţare a activităţii economice de către stat, unele au caracter financiar

sau produc efecte financiare. Din această categorie fac parte: constituirea şi repartizarea fondurile

de resurse financiare publice; participarea statului la activităţi economico-financiare în calitate de

întreprinzător; folosirea pârghiilor financiare, a normelor şi normativelor financiare, a planurilor

financiare. Prin urmare, mecanismul de funcţionare a economiei naţionale cuprinde o serie de

componente de natură financiară, care alcătuiesc împreună mecanismul financiar.

Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor de conducere

şi/sau de reglare a economiei naţionale, de către factorii de decizie ai societăţii, împreună cu

obiectivele ce guvernează această conducere şi/sau reglare şi întregul sistem organizaţional prin

intermediul căruia se efectuează.

Dintre modalităţile de influenţare a activităţii economice de către stat, unele au caracter

financiar sau produc efecte financiare. Din această categorie fac parte: constituirea şi repartizarea

fondurile de resurse financiare publice; participarea statului la activităţi economico-financiare în

calitate de întreprinzător; folosirea pârghiilor financiare, a normelor şi normativelor financiare, a

planurilor financiare. Prin urmare, mecanismul de funcţionare a economiei naţionale cuprinde o

serie de componente de natură financiară, care alcătuiesc împreună mecanismul financiar.

Mecanismul financiar cuprinde: sistemul financiar; pârghiile financiare utilizate de stat

pentru a influenţa activităţile economice; metodele administrative de conducere utilizate în

domeniul finanţelor publice; cadrul instituţional; cadrul juridic.

1. Sistemul financiar. Finanţele ca sistem pot fi abordate:

- ca un sistem de relaţii economice în expresie bănească, care exprimă un transfer de resurse

financiare ce se produce în anumite condiţii;

- ca un sistem de fonduri ce se constituie în economie la anumite niveluri şi se utilizează în

scopuri determinate;

- ca un sistem de planuri financiare care reflectă anumite procese prevăzute a se produce în

economie, în cursul unei perioade de timp;


22

- ca un sistem de instituţii (aparatul financiar) care participă la organizarea relaţiilor financiare,

la constituirea şi repartizarea fondurilor, la elaborarea, executarea şi controlul planurilor financiare.

2. Pârghiile financiare constituie instrumente cu ajutorul cărora statul acţionează pentru

stimularea interesului economic al unei colectivităţi determinate (ramură sau subramură economică,

grup socio-profesional, zonă geografică etc.) sau al membrilor acesteia luaţi individual (producători,

consumatori, locuitori ai unei zone geografice etc.) pentru realizarea unui anumit obiectiv. Spre

exemplu, cu ocazia instituirii, impozitul este conceput astfel încât să constituie atât o sursă de venit

bugetar, cât şi un mijloc de: stimulare şi/sau restrângere a producţiei, a investiţiilor, a consumului, a

schimburilor comerciale externe; redistribuire a veniturilor unor categorii sociale; stabilizare

economică etc. La realizarea unor obiective sau acţiuni pe seama fondurilor publice, se pot avea în

vedere metode de finanţare care să încurajeze dezvoltarea anumitor ramuri, subramuri sau zone

geografice, să stimuleze creşterea eficienţei economice, să contribuie la protejarea mediului etc.

Pârghiile financiare pot acţiona şi în sensul sancţionării materiale a agenţilor economici, în

cazul nerespectării unor obligaţii legale sau contractuale, prin aplicare de amenzi, penalităţi,

dobânzi majorate etc.

Pârghiile economico-financiare ocupă un loc important în mecanismul de funcţionare a

economiei şi se comportă ca metode economice de conducere, însă folosirea lor nu presupune

renunţarea la folosirea anumitor măsuri de natură administrativă în conducerea economiei, ci o

îmbinare judicioasă a metodelor economice cu cele administrative, acestea completându-se

reciproc.

3. Metodele administrative de conducere utilizate în domeniul finanţelor publice constau

în:

- elaborarea de prognoze, programe economice şi planuri financiare pentru a cunoaşte în ce

direcţii, în ce ritm, cu ce eforturi şi cu ce rezultate se dezvoltă economia;

- organizarea evidenţei contabile, elaborarea situaţiilor financiare şi a bugetelor în

conformitate cu normele metodologice stabilite de autorităţile publice competente;

- stabilirea preţurilor şi tarifelor pentru unele bunuri şi servicii de către autorităţile publice;

- reglementarea de către stat a modului de acordare de împrumuturi din fondurile publice;

- supravegherea derulării comerţului exterior în cazul unor bunuri,

- reglementarea regimului valutar;

- exercitarea controlului financiar de către organele specializate şi sancţionarea evaziunii

fiscale şi a altor abateri de la prevederile legale etc.

4. Cadrul instituţional este format din organe alese democratic, organe ale administraţiei de

stat centrale şi locale, organe specializate ale statului în domeniul financiar, care au atribuţii şi

răspunderi în domeniul finanţelor publice, respectiv: organele alese democratic (Parlament, Consilii

judeţene şi locale etc), organe ale administraţiei de stat şi centrale (Guvern, ministere, prefecturi),

organele specializate ale statului ce activează în domeniul financiar (Ministerul finanţelor Publice şi

organele din subordine).

5. Cadrul juridic este format din ansamblul actelor normative care reglementează domeniul

financiar.

2.2. Sistemul fondurilor de resurse financiare publice

La nivelul economiei naţionale se constituie mai multe fonduri de resurse financiare. Fiecare

fond are regulile sale proprii de formare şi utilizare, legături şi corelaţii cu celelalte fonduri. Aceste

fonduri se pot grupa după mai multe criterii: după nivelul la care se constituie; după destinaţie; după

forma de proprietate; după titlul cu care se constituie şi se utilizează.

După nivelul la care se constituie, distingem:


23

a) fonduri constituite la nivel central (macroeconomic): fondul bugetar de stat; fondurile

bugetului asigurărilor sociale de stat; fondurile asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă;

fonduri de creditare;

b) fonduri constituite la nivel mediu (mezoeconomic), reprezintă acele fonduri la dispoziţia

unităţilor administrativ-teritoriale: fonduri bugetare ale judeţelor, municipiilor, oraşelor, comunelor;

c) fonduri constituite la nivel microeconomic: fondurile proprii ale instituţiilor şi unităţilor

economice.

După destinaţia pe care o primesc, distingem:

a) fonduri de înlocuire şi dezvoltare, care se constituie pentru înlocuirea mijloacelor fixe

scoase din funcţiune şi pentru dezvoltare (crearea de noi întreprinderi, restructurarea,

retehnologizarea, dezvoltarea întreprinderilor existente, precum şi realizarea de obiective de

infrastructură). În acest scop se folosesc: fondurile proprii ale întreprinderilor, resursele

împrumutate de întreprinderi, o parte din fondurile bugetare şi extrabugetare ale statului, o parte din

fondurile proprii ale instituţiilor şi întreprinderilor;

b) fonduri de consum. În acest scop se utilizează: o parte din fondurile bugetului de stat şi

bugetelor locale, fondurile asigurărilor sociale, o parte din fondurile proprii ale întreprinderilor

(care se servesc pentru acţiuni sociale şi stimularea salariaţilor), o parte din veniturile instituţiilor şi

ale populaţiei;

c) fondurile de rezervă, care cuprind:

- fondurile înscrise în bugetul de stat şi în bugetele locale cu acest titlu şi care

servesc pentru finanţarea unor sarcini şi acţiuni, neprevăzute, intervenite în cursul anului;

- fondurile de rezervă (de risc sau altfel denumite) constituite la dispoziţia

întreprinderilor pentru acoperirea eventualelor pierderi;

d) fonduri de asigurare:

- fondurile constituite la dispoziţia societăţilor de asigurări şi reasigurări cu acest

titlu, care servesc pentru acoperirea daunelor apărute în urma calamităţilor naturale, accidentelor şi

a altor evenimente (fenomene) aleatorii, precum şi pentru achitarea sumelor cuvenite persoanelor

asigurate în urma producerii riscului asigurat;

- mai îndeplineşte rolul unui fond de asigurare şi fondul de intervenţie constituit în

bugetul de stat la dispoziţia guvernului, care serveşte pentru finanţarea unor lucrări operative de

înlăturare a efectelor unor calamităţi naturale şi pentru acordarea de sprijin persoanelor aflate în

dificultate.

După forma de proprietate, distingem:

a) fonduri proprietate publică: fondurile bugetului de stat, fondurile bugetelor locale,

fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, fondurile publice extrabugetare, fondurile proprii ale

întreprinderilor şi societăţilor de asigurări cu capital de stat;

b) fonduri proprietate privată: fondurile proprii ale societăţilor comerciale, agricole,

bancare, de asigurări şi reasigurări cu capital integral sau majoritar privat; fondurile proprii ale

întreprinzătorilor particulari; fondurile proprii ale asociaţiilor fără scop lucrativ.

După titlul cu care se constituie fondurile de resurse financiare publice, distingem:

- prelevări cu titlu definitiv şi cu caracter obligatoriu (impozite, taxe, contribuţii etc.);

- prelevări cu titlu rambursabil şi caracter facultativ (subscrieri la împrumuturi de stat) şi

transferuri externe rambursabile (împrumuturi contractate în străinătate);

- prelevări cu titlu nerambursabil şi caracter facultativ (donaţii, ajutoare).

Baza juridică a acestor prelevări o constituie:

- dispoziţiile legale care îi dau dreptul statului să uzeze de puterea sa de constrângere şi să

pretindă de la persoanele fizice şi juridice impozite, taxe, contribuţii, amenzi, penalităţi;

- prevederile cuprinse în contractele încheiate de stat cu diverse persoane fizice şi juridice

(contracte de concesionare, de închiriere, de împrumut).


24

De la fondurile de resurse publice se efectuează plăţi:

- cu titlu definitiv (nerambursabil): alocaţii de la buget pentru finanţarea cheltuielilor curente

ale instituţiilor publice, a investiţiilor etc.

- cu titlu rambursabil: acordarea de împrumuturi.

Între fondurile de resurse financiare publice şi private există legături, dar excedentul unui

fond poate fi preluat numai la fondul cu care acesta are corespondenţă, iar deficitul de resurse al

unui fond nu se poate completa decât de la fondul cu care acesta are legături. Deci, în procesul de

echilibrare a fondurilor individuale de resurse financiare trebuie să se respecte principiul

compatibilităţii fondurilor, folosindu-se mecanismul de reglare corespunzător.

2.3. Componentele sistemului financiar

Sistemul financiar, privit ca relaţii economice, este alcătuit din:

a) relaţiile care se reflectă în bugetul de stat şi în bugetele locale;

b) relaţiile care se reflectă în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetul asigurărilor sociale

de sănătate şi în bugetele altor acţiuni ce ţin de domeniul asigurărilor sociale de stat;

c) relaţiile generate de constituirea şi repartizarea fondurilor speciale extrabugetare;

d) relaţiile de credit bancar;

e) relaţiile de asigurări şi reasigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă;

f) relaţiile generate de constituirea fondurilor la dispoziţia întreprinderilor.

Relaţiile care se reflectă în bugetul de stat şi în bugetele locale cele care se reflectă în bugetul

asigurărilor sociale de stat, în bugetul asigurărilor sociale de sănătate şi în bugetele altor acţiuni ce

ţin de domeniul asigurărilor sociale de stat, relaţiile generate de constituirea şi repartizarea

fondurilor speciale extrabugetare precum şi creditul public, luate împreună, formează sistemul

financiar public, iar relaţiile de credit bancar, relaţiile de asigurări şi reasigurări de bunuri,

persoane şi răspundere civilă și relaţiile generate de constituirea fondurilor la dispoziţia

întreprinderilor formează sistemul financiar privat.

Principale componente ale sistemului financiar public sunt:

Bugetul de stat şi bugetele locale. În aceste bugete se reflectă relaţiile de repartizare a unei

importante părţi a produsului intern brut, în scopul satisfacerii nevoilor sociale. Pe de o parte, apar

prelevările de venituri, de la persoanele fizice şi juridice, la dispoziţia autorităţilor centrale de stat,

judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale, prin mijloace de constrângere (impozite, taxe, amenzi

etc.) şi pe baze contractuale (chirii, redevenţe, dividende, vărsăminte din profitul net al regiilor

autonome, încasări din vânzări de bunuri etc.). Pe de altă parte, sunt reflectate relaţiile de distribuire

a resurselor colectate, în favoarea unor instituţii, întreprinderi, persoane fizice, sub forma alocaţiilor

bugetare pentru achiziţii de bunuri şi prestări de servicii, plata salariilor şi altor drepturi de personal,

subvenţii, dobânzi, cheltuieli de investiţii etc.

Prin intermediul bugetului de stat şi bugetelor locale se realizează un amplu proces de

distribuire şi redistribuire a resurselor financiare între sfera materială şi cea nematerială, între

ramurile şi subramurile economiei, între sectoarele sociale, între grupurile sociale, precum şi între

membrii societăţii luaţi individual, proces prin care statul influenţează mărimea şi destinaţia

fondului de consum, dimensiunea şi structura formării brute de capital.

Asigurările sociale de stat. Protecţia salariaţilor şi a altor categorii sociale, în caz de pierdere

a capacităţii de muncă, la o anumită vechime în muncă şi la împlinirea unei vârste, în caz de şomaj

şi în alte situaţii, se realizează printr-un sistem de asigurări sociale.

Prestaţiile de asigurări sociale au forme multiple: pensii (pentru munca depusă şi limită de

vârstă, pentru pierderea capacităţii de muncă, de urmaş etc.), indemnizaţii (pentru prevenirea

îmbolnăvirilor, în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă, de maternitate etc.)

indemnizaţii de şomaj, suportarea, parţială sau integrală, a costului medicamentelor achiziţionate

din farmacii, a cheltuielilor de spitalizare, a trimiterilor la tratament balnear şi odihnă etc.


25

Resursele financiare necesare finanţării acestor prestaţii se procură de către stat pe seama

contribuţiilor achitate de către angajatori şi de către asiguraţi, precum şi din alte surse. Contribuţiile

la asigurările sociale de stat sunt stabilite prin lege, iar plata lor la termenele legale este obligatorie.

Procesul de colectare şi repartizare a resurselor financiare destinate asigurărilor sociale de stat

se reflectă în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetul asigurărilor sociale de sănătate, în

bugetul asigurărilor pentru şomaj.

Fondurile speciale extrabugetare se alimentează din taxe, contribuţii şi alte vărsăminte

stabilite în sarcina persoanelor fizice şi juridice şi se pot utiliza exclusiv pentru finanţarea

obiectivelor aprobate prin legile de instituire a acestora. Pentru fiecare fond special se întocmeşte

câte un buget, iar soldurile fondurilor speciale existente la sfârşitul anului se reportează în anul

următor cu aceeaşi destinaţie.


1. Ce reprezintă mecanismul economic?

2. Ce reprezintă mecanismul financiar ?

3. Ce reprezintă sistemul financiar?

4. Care sunt componentele sistemului financiar?

5. Care sunt componentele mecanismului financiar?

6. Prezentaţi în detaliu fiecare componentă a mecanismului financiar.


1. Analizați și comparați mecanismul financiar în țările dezvoltate și în țările în curs de

dezvoltare.

Bibliografie





Ristea L., Trandafir A., Introducere în știința finanțelor publice, Editura Muntenia,

Constanța, 2006 Văcărel I., Finanţe publice. Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2007


26

CAPITOLUL 3. POLITICA FINANCIARĂ


– definirea conceptului de politică financiară;

– abilitatea de a delimita domeniile de manifestare ale politicii financiare;

– prezentarea teoretică a unor aspect precum trăsăturile politicii financiare;

– abilitatea de a prezenta obiectivele politicii financiare pe domenii de manifestare ale

acesteia.

Noţiuni cheie: politică economică, politică financiară, trăsăturile politicii financiare, domenii de

manifestare.

3.1. Conceptul de politică financiară

Politica economică constituie ansamblul deciziilor adoptate de către autorităţile publice în

vederea orientării activităţii economice unei ţări.

Politica financiară nu trebuie confundată cu finanţele, deşi între acestea există o strânsă

legătură.

Politica financiară cuprinde totalitatea normelor financiare, fundamentate pe constatări

obiective furnizate de ştiinţa finanţelor, folosite de stat pentru constituirea, repartizarea şi

optimizarea utilizării fondurilor de resurse financiare necesare realizării ţelurilor politicii social-

culturale, economice etc. ale ţării în perioada dată.

Politica financiară se defineşte ca fiind activitatea desfăşurată de forurile conducătoare în

domeniul economic pentru a pune în practică programul de guvernare.

Metodele şi mijloacele concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare, precum

şi instrumentele, instituţiile şi reglementările financiare utilizate de stat pentru influenţarea

proceselor economice şi a relaţiilor sociale, într-o etapă determinată, constituie componente ale

politicii financiare.

Caracteristicile politicii financiare:

Este o componentă a politicii generale a statului.

Trebuie să aibe o anumită strategie și o anumită tactică

Are un caracter dinamic.

Diferă de la o țară la alta în funcție de: potențial economic, grad de dezvoltare, tipul de

conducere a economiei, etc.

Principalele domenii de manifestare a politicii financiare sunt următoarele:

a) domeniul resurselor financiare publice care vizează:

veniturile ordinare, cu caracter fiscal şi nefiscal;

resursele financiare extraordinare atrase pe calea împrumuturilor, a asistenţei financiare

internaţionale nerambursabile, a privatizării unor întreprinderi ale statului, a vânzării altor

bunuri ale statului;

b) domeniul cheltuielilor publice;

c) domeniul creditului bancar;

d) domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă.

Politica financiară în sens restrâns este limitată la finanţele publice, având ca obiect numai

veniturile şi cheltuielile publice.

Politica financiară face parte din politica generală a statului şi îndeplineşte un rol important

în realizarea programelor de dezvoltare economică, a celor sociale, de apărare etc.


27

Politica financiară prezintă o independenţă relativă faţă de politica statului din celelalte

domenii de activitate, deoarece are obiective proprii şi utilizează metode şi instrumente specifice

pentru atingerea acestora. În acelaşi timp, politica financiară nu constituie un scop în sine, ci, alături

de celelalte politici ale statului (economică, socială, monetară etc.), contribuie la realizarea

obiectivelor economice, sociale, din alte domenii de interes naţional.

Politica financiară acţionează nemijlocit în sfera repartiţiei, asupra relaţiilor generate de

formarea şi de dirijarea fondurilor publice de resurse financiare în vederea satisfacerii nevoilor

sociale. Totuşi, prin modul în care se înfăptuieşte repartiţia, prin dimensiunile şi destinaţia

fondurilor constituite, ca şi prin obiectivele pe care le urmăreşte în mod sistematic, politica

financiară influenţează, practic, şi celelalte faze ale reproducţiei sociale: producţia, schimbul şi

consumul.

Raportând noţiunile de strategie şi tactică la politica financiară a statului, se poate considera că

deciziile care stabilesc coordonatele politicii financiare pentru fiecare etapă determinată din punct

de vedere istoric, precum şi programele financiare de perspectivă îndelungată formează cadrul

strategiei financiare, iar actele administrative de planificare pe perioade scurte şi măsurile concrete

care se iau pentru realizarea sarcinilor pe termen scurt ţin de domeniul tacticii financiare.

Politica financiară a statului se modifică în funcţie de interesele categoriilor sau grupurilor

sociale pe care le exprimă partidul (partidele) la putere şi de condiţiile interne şi internaţionale

specifice fiecărei perioade.

Politica financiară diferă de la o ţară la alta în funcţie de: potenţialul economic, gradul de

dezvoltare economică, resursele naturale de care dispune, orânduirea socială, metoda de conducere

a economiei, de alţi factori.

3.2. Obiectivele politicii financiare

Politica promovată în domeniul veniturilor publice trebuie să stabilească:

- volumul şi provenienţa resurselor financiare publice;

- metodele de prelevare a resurselor financiare publice;

- influenţa pe care o exercită instrumentele fiscale asupra economiei, precum şi obiectivele

ce trebuie atinse prin utilizarea acestora.

Volumul resurselor financiare publice se determină în funcţie de mărimea cheltuielilor

publice. În realitate, însă, între cheltuielile considerate indispensabile pentru satisfacerea nevoilor

sociale (cererea de resurse financiare publice) şi volumul resurselor ce pot fi procurate pe plan

intern (oferta de resurse financiare publice) nu există concordanţă.

Volumul resurselor financiare ce pot fi mobilizate la fondurile publice depinde de:

gradul de dezvoltare a economiei;

de soluţiile adoptate de autorităţile publice cu privire la modul de satisfacere a nevoilor sociale

şi de finanţare a cheltuielilor pe care le antrenează.

Resursele financiare publice pot proveni din interiorul ţării sau pot fi atrase de pe plan extern.

Se recomandă ca resursele externe să fie utilizate numai în completarea celor interne, iar decizia de

a se apela la datorii externe trebuie riguros motivată, evitându-se îndatorarea, în condiţii oneroase,

pentru scopuri neproductive.

Resursele interne pot proveni, în proporţii diferite, de la sectoarele public şi privat, în funcţie

de structura de proprietate din economie. Prin politica financiară, statul poate trata în mod egal pe

toţi contribuabilii (persoane fizice şi juridice), indiferent de forma de proprietate, sau poate încasa

de la aceştia impozite şi taxe în cote şi cuantumuri diferite, chiar dacă veniturile impozabile sunt

egale în mărime absolută, avantajând una dintre formele de proprietate. Diferenţierea obligaţiilor

fiscale mai poate fi făcută în funcţie de forma juridică de organizare a contribuabilului (societate de


28

persoane sau de capital), dimensiunea întreprinderii (mică, mijlocie, mare), ramura sau subramura

în care îşi desfăşoară activitatea, de zona geografică în care acţionează, de rezidenţă etc.

Diferenţierea obligaţiilor fiscale (ca mărime absolută şi/sau relativă) se bazează pe diferite

criterii, precum: puterea contributivă a plătitorului (exprimată prin nivelul veniturilor sau mărimea

averii); situaţia personală a acestuia şi numărul persoanelor pe care le are în întreţinere; capacitatea

de muncă (integrală, parţială sau incapacitate totală); grupa socio-profesională (salariat, liber-

profesionist, proprietar imobiliar etc.).

Prin politica financiară se stabileşte numărul şi tipul impozitelor, taxelor, contribuţiilor etc.

Teoretic, s-ar putea folosi un singur impozit, dar practica tuturor ţărilor a infirmat această

modalitate de formare a veniturilor publice. Soluţia folosirii mai multor impozite, taxe şi contribuţii

care să alimenteze fondurile financiare permite o adaptare a obligaţiilor fiscale la natura agenţilor

economici, la mărimea veniturilor impozabile, asigurând diferenţierea şi echitatea impunerii.

Politica financiară concepe impozitele, taxele, contribuţiile etc. nu numai ca surse de

alimentare a fondurilor financiare publice, ci şi ca instrumente (pârghii financiare) de influenţare a

activităţii economice, de realizare a unor obiective de ordin social, demografic sau de altă natură.

În domeniul cheltuielilor publice, politica financiară trebuie:

- să stabilească nivelul, destinaţia şi structura acestor cheltuieli;

- să definească obiectivele ce trebuie realizate cu ajutorul acestor cheltuieli;

- să precizeze metodele de finanţare.

Dimensionarea cheltuielilor publice presupune stabilirea mărimii absolute (volumul total

exprimat în moneda naţională) şi relative (ponderea în PIB) a acestora. Cheltuielilor publice trebuie

să fie menţinute în limitele resurselor ce pot fi mobilizate, în condiţii normale, pe plan intern, fără

să se recurgă la emisiune monetară sau la credite externe nejustificate.

La stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice este necesar să se pornească de la nevoile sociale

ce trebuie satisfăcute, cu prioritate, pe seama resurselor publice. Stabilirea corectă a opţiunilor şi

priorităţilor pentru fiecare etapă prezintă o importanţă deosebită, deoarece influenţează ritmul

creşterii economice, nivelul de trai al populaţiei, satisfacerea celorlalte nevoi sociale.

La repartizarea produsului intern brut, este necesar să se asigure un raport judicios între

consum şi formarea brută de capital, între investiţiile cu caracter productiv şi cele cu destinaţie

neproductivă sau indirect productivă, între consumul individual şi cel social.

Cheltuielile publice se dimensionează pe fiecare destinaţie (învăţământ, sănătate, cultură,

acţiuni economice, apărare etc.) cu luarea în considerare a obiectivelor stabilite de organele de

decizie şi a structurii economice a cheltuielilor necesare realizării obiectivelor respective (cheltuieli

de personal, bunuri şi servicii, dobânzi, subvenţii, transferuri, cheltuieli de capital etc.).

Întrucât resursele financiare sunt limitate, iar destinaţiile acestora sunt concurenţiale, cu

ocazia determinării cheltuielilor, care exprimă efortul maxim recunoscut de societate ca justificat

pentru realizarea unui anumit obiectiv, se impune cuantificarea efectului util ce poate fi obţinut.

Altfel spus, autorizarea efectuării oricărei cheltuieli publice necesită cunoaşterea eficienţei sau a

eficacităţii acesteia.

În scopul creşterii eficienţei sau a eficacităţii în utilizarea fondurilor publice, prin politica

financiară se urmăreşte şi stimularea beneficiarilor fondurilor publice prin metode de finanţare şi

gestionare sau prin alte instrumente specifice. Aceasta se poate realiza prin alegerea metodei de

finanţare adecvate pentru fiecare categorie de obiective sau acţiuni:

autofinanţare, cu completarea resurselor proprii pe seama creditului;

autofinanţare, cu completarea resurselor proprii pe seama alocaţiilor bugetare;

finanţarea integrală pe seama alocaţiilor bugetare.


29

Se pot obţine rezultate pozitive şi prin înlocuirea finanţării directe din fondurile publice a unor

obiective sau acţiuni cu acordarea de stimulente fiscale (avantaje indirecte) celor care asigură

acoperirea anumitor categorii de cheltuieli pe seama resurselor proprii.

Un obiectiv important al politicii financiare îl reprezintă problema echilibrului financiar. În

acest sens, organele de decizie trebuie să îşi precizeze poziţia în legătură cu eventualele

neconcordanţe dintre volumul cheltuielilor publice şi resursele publice care pot fi mobilizate, în

condiţii normale, într-o anumită perioadă: dacă acceptă dezechilibrul; în ce împrejurări şi în ce

limite (raportul dintre deficitul bugetului general consolidat şi PIB) acceptă deficitul bugetar; ce

modalităţi pot fi utilizate pentru acoperirea deficitului.

Dacă se apelează la împrumuturi pentru acoperirea deficitului bugetar, prin politica financiară

trebuie să fixeze: scopul împrumuturilor (realizarea unor obiective economice productive, pentru

infrastructură, pentru investiţii în resurse umane sau pentru consum), resursele pe seama cărora vor

fi rambursate împrumuturile (veniturile generate de obiectivele realizate din sumele împrumutate,

din venituri publice special afectate acestui scop sau din veniturile generale ale bugetului),

termenul, condiţiile, moneda în care se contractează împrumutul.


1. Prezentați conceptul de politică financiară.

2. Care sunt trăsăturile politicii financiare?

3. Care sunt domeniile de manifestare ale politicii financiare?

4. Prezentaţi detaliat obiectivele politicii financiare pe fiecare domeniu de manifestare.


1. Analizați și comparați politica financiară în țările dezvoltate și în țările în curs de dezvoltare.

Bibliografie






Constanța, 2006



30


31

CAPITOLUL 4. SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE


– definirea conceptului și conţintului cheltuielilor publice

– abilitatea de a delimita cheltuielile publice consolidate de cele neconsolidate

– capacitatea de a face distincţie între cheltuielile publice şi cele bugetare

– prezentarea teoretică a unor aspect precum criteriile de clasificare a cheltuielilor publice

– aplicarea de către student a indicatorilor de analiză a cheltuielilor publice într-un domeniu

macroeconomic

Noţiuni cheie: cheltuieli publice, cheltuieli bugetare, cheltuieli publice consolidate, cheltuieli

publice neconsolidate, clasificarea cheltuielilor publice, analiza cheltuielilor publice.

4.1. Conținutul și caracterizarea cheltuielilor publice

Într-o viziune tradițională a finanțelor publice, cheltuiala publica are o situatie paradoxala: pe

de o parte, i se confera o importanta hotaratoare pornind de la ideea ca ceea ce primeaza sunt

cheltuielile si apoi se cauta resurse necesare pentru acoperirea lor. Pe de alta parte insa, în viziunea

tradiționala asupra finantelor publice nu se regasesc preocupari privind natura cheltuielii publice si

influenta acesteia in viata social-economica.

În concepția modernă aupra finanțelor publice, cheltuiala publică este cercetată și apreciată, în

primul rând, prin prisma naturii sale; ceea ce conteaza nu este atat marimea ei, cat mai ales efectele

pe care le induce in viata social-economica.

Finanțele moderne delimitează noțiunea de cheltuială publică de noțiunea de cheltuială

privată. Potrivit unei aprecieri pur juridice, diferența dintre cheltuială publică și cea privata este

determinata de calitatea autorului. Astfel, toate cheltuielile pe care le face statul în calitate de stat-

autoritate sunt cheltuieli publice. Toate celelalte cheltuieli facute in baza unui contract reprezinta

cheltuieli private ale statului.

Prin cheltuiele publice statul acopera necesitatile publice de bunuri si servicii considerate

prioritare in fiecare perioada.

Cheltuielile publice inglobeaza:

- cheltuieli publice efectuate de administratiile centrale de stat, din fondurile bugetare si

extrabugetare;

- cheltuielilor colectivitatilor locale ale unitatilor administrativ teritoriale;

- cheltuielile finanțate din fondurile asigurarilor sociale de stat.

Cheltuielile publice nu înseamna același lucru cu cheltuielile bugetare.

Cheltuielile publice se refera la totalitatea cheltuielilor efectuate in domeniul public prin

interiorul institutiilor publice care se acopera fie de la bugetul statului fie din bugetele proprii.

Cheltuielile bugetare înseamna numai acele cheltuieli care se acopera de la bugetul

administratiei centrale de stat, din bugetele locale sau din bugetul asigurarilor sociale de stat.

Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile publice sunt cheltuieli

bugetare.

Sistemul cheltuielilor publice cuprinde totalitatea cheltuielilor ce se efectuează de la bugetul

statului, de la bugetele locale, din bugetul asigurărilor de stat, din fondurile proprii ale agenţilor

economici cu capital de stat, instituţiilor publice etc. pentru acţiunile social-culturale, dezvoltarea

economico-socială, organele statului, apărarea naţională, ordinea publica, asigurarea

suveranităţii şi independenţei naţionale, privite în unitatea şi interdependenţa lor.


32

Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se

manifestă între stat pe de o parte şi persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, cu ocazia

repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor sale.

Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legatură cu destinaţia lor. Unele

cheltuieli publice reprezintă consum definitiv de PIB (plăţi materializate în cheltuieli curente) iar

altele avansare de PIB (investiţii, construcţii de drumuri, porturi, aeroporturi, clădiri etc.).

O noţiune importantă în studiul cheltuielilor publice o reprezintă cheltuielile publice total

neconsolidate.

Cheltuielile publice totale neconsolidate se obţin prin însumarea cheltuielilor diferitelor

categorii de administraţii publice.

Cheltuielile publice totale neconsolidate din perspectiva nivelelor de organizare

administrativă, cuprind:

- cheltuielile publice ale administraţiei publice centrale, care, la rândul lor, înglobează:

- cheltuielile administraţiei publice centrale, finanţate de la bugetul de stat (din bugetul

guvernului central/federal)

- cheltuieli finanţate din fondurile securităţii sociale (din bugetul asigurărilor sociale de

sănătate)

- cheltuielile administraţiei publice centrale finanţate din fonduri speciale.

Cheltuielile publice efectuate de subdiviziunile politice şi administrative intermediare,

finanţate din: bugetele statelor, ale provinciilor şi ale regiunilor membre ale federaţiei.

Cheltuielile efectuate de colectivităţile locale, finanţate de la bugetele unităţilor administrativ-

teritoriale.

Ecuaţia de calcul a cheltuielilor publice neconsolidate se prezintă conform relaţiei:

Cpt =

n

j 1

Cpj = Cpc + Cpi + Cpl

unde:

Cpc = Cheltuielile administraţiei publice centrale

Cpi = Cheltuielile publice ale subdiviziunilor politice şi administrative intermediare

Cpl = Cheltuielile colectivităţilor locale

Cheltuielile publice totale neconsolidate din perspectiva surselor formale de finanţare,

cuprind :

- Cheltuieli bugetare acoperite din resurse financiare, constituite în :

Bugetul de stat ;

Bugetul asigurărilor sociale de stat ;

Bugetele locale

Bugetele instituţiilor publice autonome

- Alte cheltuieli publice

- Cheltuieli acoperite din fonduri cu destinaţie specială

- Cheltuieli acoperite exclusiv din resurse financiare publice constituite în afara bugetului,

prevăzute în bugetele de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor publice autonome

- Cheltuieli efectuate din bugetul trezoreriei statului

- Cheltuieli finanţate din alte surse, precum credite externe, fonduri externe nerambursabile.

Conform acestei delimitări, cheltuielile publice pot fi calculate după formula :

Cpt = Cb + Acp

unde:

Cb = cheltuieli bugetare

Acp = alte cheltuieli publice


33

Efortul financiar anual al statului în vederea finanţării obiectivelor şi acţiunilor în cadrul

politicii bugetare este reprezentat de cheltuielile publice totale consolidate.

Cheltuielile publice totale consolidate comportă următoarele operaţii: cheltuielile publice

totale ale fiecărui buget component, minus transferurile între bugete, plus intrările anuale de credite

externe, minus rambursările anuale de credite externe, mai puţin dobânzile aferente.

Relaţia de calcul este:

CPTC = Cpt - Tig + Crexi - Ri

în care:

Cpt = cheltuielile publice totale

Tig = transferurile între bugetele administraţiilor publice centrale şi cele locale sau alte bugete

din sistem

Crexi = intrări anuale de credite externe în fiecare buget

Ri = rambursări anuale de credite externe, mai puţin dobânzile aferente

i = numărul treptelor de bugete

4.2. Aprecierea economică și monetară a cheltuielilor publice

Chiar dacă, cheltuielile publice pot fi considerate din punct de vedere economic, ca fiind

pozitive, negative sau neutre, se pune problema dacă pot fi considerate total sau partial si ca

productive sau rentabile.

Timp îndelungat noțiunile de productivitate și rentabilitate (eficiență) au fost asociate doar

cheltuielilor din domeniul privat. În prezent datorită rolului extins al statului și creșterii apreciabile

a cheltuielilor publice se pune tot mai insistent problema determinării caracterului productiv sau

neproductiv al diferitelor tipuri de cheltuieli și măsurarea eficienței acestora.

Ca regulă generală, orice cheltuială, dacă vizează satisfacerea unei nevoi sociale de natură

materială sau nematerială, este productivă. Din punct de vedere contabil, productivitatea unei

cheltuieli publice rezultă din compararea valorii sociale a utilităților oferite de stat ca autoritate

publică, cu valoarea bunurilor și serviciilor consumate de către acesta. Diferențele în plus sau în

minus influențează în fiecare țară PIB-ul, în sensul creșterii sau respectiv a scăderii sale.

Rentabilitatea cheltuielilor publice este mult mai dificil de apreciat pentru că aceasta

presupune ca ceea ce se obține să fie mai valoros decât ceea ce s-a consumat, ori, în multe cazuri

serviciile publice sunt mult mai costisitoare decât ceea ce se obține. Mai mult, dacă consumul de

bunuri și servicii poate fi ușor și exact cuantificat, nu același lucru se poate spune și despre efectele

activității statului, atât ca urmare a defazării în timp a efectelor față de eforturi (consumuri), cât și

din cauza faptului că unele servicii ale statului pot fi evaluate într-un mod foarte diferit

(controversat).

Orice cheltuială, privată sau publică, exercită o oarecare influență asupra circulației monetare.

De regulă, cheltuielile din domeniul privat (vizeaza profitul), deși au influențe asupra circulației

monetare, nu au consecințe inflaționiste deoarece o asemenea cheltuială creează utilități.

Cheltuiala publică prin definiție sporește cererea solvabilă și reclamă și punerea de monedă în

circulație ducând la creșterea masei monetare. O parte din cheltuielile publice au consecințe

inflaționiste imediate în sensul că duc la creșterea cererii solvabile care va depăși oferta, iar

echililibrul va fi restabilit prin creșterea prețurilor. Astfel, spre exemplu, toate cheltuielile de

funcționare ale aparatului de stat pot avea consecințe inflaționiste deoarece sporesc cererea

solvabilă fără să fi determinat și creșterea ofertei.

Anumite cheltuieli publice nu au însă consecințe inflaționiste și este vorba, spre exemplu de

subvențiile acordate pentru sinistrați etc.

4.3. Clasificarea cheltuielilor publice

Abordarea structurii cheltuielilor publice necesită utilizarea mai multor criterii. În literatura

financiar şi statistică a statelor contemporane se foloseşte următoarea clasificare:

http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/FlorinDuma/finante-publice/3.htm#3


34

A. Clasificaţia administrativă grupează cheltuielile publice dupa instituţiile publice care le

realizează, respectiv ministere (departamente, agenţii guvernamentale), instituţii publice autonome,

unităţi administrativ-teritoriale şi face necomparabile în timp cheltuielile publice (un minister,

departament, judeţ reuneşte cheltuieli cu destinaţii variate şi de asemenea structura ministerelor,

departamentelor se modifică periodic). Acest criteriu este folosit la repartizarea cheltuielilor publice

pe ordonatori de credite bugetare.

B. Clasificaţia economică grupează cheltuielile publice după destinaţia acţiunilor finanţate în

conformitate cu două criterii:

Primul criteriu

Cheltuieli curente (de întreţinere şi funcţionare) includ cheltuielile de personal, cheltuielile

materiale şi pentru prestări de servicii şi cheltuielile pentru subvenţii şi transferuri (de natură

economică sau socială) şi reprezintă un consum definitiv de PIB deoarece trebuie să se reînnoiască

anual.

Cheltuieli de capital (de investiţii) sunt destinate realizării de investiţii la unităţi economice

sau instituţii publice, cumpărării de terenuri, constituirii de stocuri de rezervă şi duc la dezvoltarea

şi modernizarea patrimoniului public.

Al doilea criteriu

Cheltuieli ale serviciilor publice sau administrative cuprind, în general, remunerarea

serviciilor, a prestaţiilor şi a furniturilor necesare bunei funcţionări a instituţiilor publice sau

achiziţionării de mobilier, aparatură, echipamente.

Cheltuielile de transfer (de redistribuire) reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la

dispoziţia unor persoane juridice, fizice sau bugete ale administraţiilor locale; ele pot avea caracter

economic (subvenţii acordate agenţilor economici pentru acoperirea unor cheltuieli de producţie,

stimularea exportului, redresarea financiară, restrângerea unor activităţi economice) sau caracter

social (burse, pensii, ajutoare şi alte indemnizaţii definitive şi fără contraprestaţie), finanţarea unor

acţiuni de importanţă majoră efectuate prin intermediul administraţiilor publice locale.

C. Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de

activitate, spre care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinaţii ale cheltuielilor

legate de efectuarea unor transferuri între diferitele niveluri ale administraţiilor publice, plata

dobânzilor la datoria publică sau constituirea de rezerve. Ele reflecta obiectivele politicii financiare

a statului. Acest criteriu este important pentru repartizarea resurselor financiare publice pe domenii

de activitate şi obiective, instituţiile care funcţionează în diverse domenii de activitate fiind

consumatorii de resurse bugetare, iar conducătorii lor ordonatori de credite bugetare.

D. Clasificaţia financiară grupează cheltuielile publice în:

- cheltuieli cu caracter definitiv prin care se realizeaza o repartizare şi utilizare definitivă a

resurselor financiare alocate (investiţii, subvenţii, pensii etc.) şi cuprind atât cheltuieli curente cât şi

de capital.

- cheltuielile cu caracter temporar sunt urmate de finalizarea prin plăţi cu scadenţe certe, adică

nu presupun o finalitate imediata ci temporizează efectuarea lor (avansurile pentru anumite

achiziţionari de marfuri, servicii); majoritatea dintre acestea reprezintă operaţiuni de trezorerie şi

sunt evidenţiate în conturile speciale ale trezoreriei. Cheltuielile temporare nu figurează în bugetele

publice, ci se gestionează separat prin trezoreria publică.

- cheltuielile virtuale sau posibile reprezintă cheltuieli pe care statul se angajează să le

efectueze în anumite condiţii sau se vor efectua în anumite condiţii (garanţii acordate de stat pentru

credite care ar putea să nu fie rambursate de către debitorii giraţi).

După forma de manifestare se foloseşte următoarea clasificare:

- cheltuieli publice fără contraprestaţie - au caracter de subvenţie sau finanţare definitivă fără

a se urmări un contraserviciu din partea consumatorului;

- cheltuieli publice cu contraprestaţie - au caracter de finanţare temporară.

- cheltuieli publice definitive - nu presupun restituirea sumelor băneşti alocate de stat;


35

- cheltuieli publice provizorii - sunt urmate de rambursarea sau lichidarea obligaţiei de

furnizare de produse sau servicii statului (avansuri, împrumuturi etc.)

- cheltuieli publice speciale - se folosesc pentru finanţarea unui anumit sector economic sau

social;

- cheltuieli publice globale - vizează influenţa asupra echilibrului general economic.

După criteriul repetabilităţii se foloseşte următoarea clasificare:

- cheltuieli publice ordinare - se repetă în fiecare exerciţiu financiar şi volumul lor este

previzibil;

- cheltuieli publice extraordinare (efectuate în condiţii deosebite şi cu volum imprevizibil,

cuprinse de regulă în fonduri de rezervă).

E. Clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale grupează

cheltuielile publice în:

- cheltuieli reale (negative) - sunt cheltuielile publice cu întreţinerea aparatului de stat, plata

anuităţilor, dobânzilor şi comisioanelor la împrumuturile de stat, întreţinerea şi dotarea armatei cu

armament, etc. şi reprezinta un consum definitiv de PIB.

- cheltuieli economice (pozitive) - sunt reprezentate de investiţii efectuate de stat pentru

înfiinţarea de noi întreprinderi, dezvoltarea şi modernizarea celor existente, construcţia de drumuri,

poduri, porturi, aeroporturi etc. Aceste cheltuieli au ca efect crearea de valoare adaugată şi

reprezintă o avansare de PIB.

F. Clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale ONU

Este utilizată de toate ţările, având o valoare practică deosebită deoarece permite prezentarea,

analizarea şi compararea cheltuielilor publice ale statelor, evidenţiind destinaţia şi conţinutul lor

economic.

Clasificaţia ONU are în vedere două criterii:

1. după criteriul funcţional cheltuielile publice se grupează pe acţiuni şi obiective (învăţământ,

sănătate, apărare, activităţi economice, securitate socială, cultură, servicii publice generale ş.a.),

după cum urmează:

SERVICII PUBLICE GENERALE ŞI ORDINE PUBLICĂ

-preşedenţia sau instituţia regală

-organe legislative

-instituţii de ordine publică şi securitate

-justiţie, procuratură, notariat

-alte instituţii de drept public

-aparatul administrativ economic şi financiar cu caracter executiv

APĂRARE

-armata

-cercetare ştiinţifică şi experienţe cu arme

-baze militare pe teritorii străine

-participarea la blocuri militare şi la războaie

-participarea la conflicte militare

-lichidarea urmărilor războaielor

EDUCAŢIE

-şcoli primare, generale, liceale

-universităţi şi colegii

-institute de cercetare fundamentală

-institute postuniversitare

SĂNĂTATE

-spitale şi clinici

-unităţi profilactice antiepidemice


36

-institute de cercetări.

SECURITATE SOCIALĂ ŞI BUNĂSTARE

-asistenţă socială

-asigurări sociale

-protecţie socială

ACŢIUNI ECONOMICE

-acţiuni în favoarea unităţilor economice de stat şi ale unităţilor private din unele ramuri

economice; combustibil şi energie; agricultură, minerit, industrie şi construcţii, transporturi şi

comunicaţii; alte afaceri economice

-subvenţii pentru export;

-participarea la organisme internaţionale economice;

-participarea la societăţi internaţionale economice;

-cheltuieli de cercetare în domeniul economic.

LOCUINŢE ŞI SERVICII COMUNALE

-locuinţe şi întreţinerea lor;

-alte servicii comunale.

RECREAŢIE, CULTURĂ ŞI RELIGIE

-instituţii şi acţiuni culturale

-spaţii de agrement

-instituţii de cult

ALTE CHELTUIELI

2. după criteriul economic cheltuielile publice se grupează în cheltuieli curente, cheltuieli de

capital şi transferuri de capital.

În România, clasificarea cheltuielior publice se aliniază la criteriile utilizate în cadrul

clasificaţiei ONU, folosindu-se următoarele grupări:

1. clasificaţia economică;

2. clasificaţia funcţională;

3. clasificaţia administrativă;

4. clasificaţia pe surse de finanţare.

În legea bugetului de stat, în cadrul clasificaţiei economice, are loc următoarea grupare a

cheltuielilor publice:

CHELTUIELI – TOTAL

I. CHELTUIELI CURENTE

I.1 cheltuieli de personal

I.2 bunuri şi servicii

I.3 dobânzi

I.4 subvenţii

I.5 fonduri de rezervă

I.6 transferuri între unităţi ale administraţiei

publice

I.7 alte transferuri

I.8 asistenţă socială

I.9 alte cheltuieli

II. CHELTUIELI DE CAPITAL

III. OPERAŢIUNI FINANCIARE

III.1. Rambursări de credite

III.1.1 rambursări de credite externe


37

III.1.2 rambursări de credite interne

III.2. Împrumuturi

Conform acestei clasificaţii, relaţia de calcul a cheltuielilor publice totale neconsolidate este:

Cpt = Ccr + Ck + Opfin

unde:

Cpt = cheltuieli publice totale

Ccr = cheltuieli curente

Ck = cheltuieli de capital

Opfin = operaţiuni financiare

Clasificaţia funcţională a cheltuielilor publice conform legii bugetului de stat se prezintă

astfel: PARTEA I : SERVICII PUBLICE GENERALE

I.1. Autorităţi publice şi acţiuni externe

I.2. Cercetare fundamentală şi cercetare

Dezvoltare

I.3. Alte servicii publice generale

I. 4. Tranzacţii privind datoria publică şi împrumuturi

I.5. Transferuri cu caracter general între

diferite nivele ale administraţiei

PARTEA A II-A : APĂRARE, ORDINE PUBLICĂ ŞI

SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ

II.1. Apărare

II.2. Ordine publică şi siguranţă naţională

PARTEA A III-A : CHELTUIELI SOCIAL-CULTURALE

III.1. Învăţământ

III.2. Sănătate

III.3. Cultura, recreere şi religie

III.4. Asigurări şi asistenţă socială

PARTEA A IV-A : SERVICII/DEZVOLTARE PUBLICĂ,

LOCUINŢE, MEDIU/APE

IV.1 Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică

IV.2. Protecţia mediului

PARTEA A V-A : ACŢIUNI ECONOMICE

V.1. Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă

V.2. Combustibili şi energie

V.3. Industria extractivă, prelucrătoare şi construcţii

V.4. Agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare

V.5. Transporturi

V.6. Comunicaţii

V.7. Cercetare şi dezvoltare în domeniul economic

V.8. Alte acţiuni economice

Conform clasificaţiei funcţionale, cheltuielile publice totale neconsolidate se calculează după

relaţia:

Cpt = Sg + Aos + Csc + Sdp + Ae

unde:

Sg = servicii publice generale

Aos = apărare, ordine publică şi siguranţă naţională

Csc = cheltuieli social-culturale

Sdp = servicii, dezvoltare publică, locuinţe, mediu, ape

Ae = acţiuni economice


38

Clasificaţia administrativă sau instituţională se utilizează le repartizarea fondurilor publice în

cadrul clasificaţiei funcţionale, la nivelul ordonatorilor de credite principali (gradul I) care nu sunt

subordonaţi altor instituţii, astfel:

I. Cheltuielile publice ale administraţiei publice centrale

I.1. Finanţate de la bugetul de stat (din bugetul guvernului

central/federal)

I.2. Finanţate din fondurile securităţii sociale (din bugetul asigurărilor

sociale de sănătate)

I.3. Finanţate din fonduri speciale.

II. Cheltuielile publice ale subdiviziunilor politice şi administrative

intermediare

III. Cheltuielile efectuate de colectivităţile locale

Conform clasificaţiei administrative cheltuielile publice neconsolidate se calculează conform

relaţiei:

Cpt = Cpc + Cpi + Ccl

unde:

Cpc = Cheltuielile administraţiei publice centrale

Cpi = Cheltuielile publice ale subdiviziunilor politice şi administrative intermediare

Ccl = Cheltuielile colectivităţilor locale

Cheltuielile publice din legea bugetului de stat mai sunt grupate şi după sursele de finanţare:

cheltuieli finanţate din bugetul de stat;

cheltuieli finanţate din intrări anuale de credite interne;

cheltuieli finanţate din venituri proprii ale instituţiilor publice;

cheltuieli finanţate din fonduri externe nerambursabile.

Cpt =

n

i 1

Cpi

Cpi = cheltuieli publice finanţate din sursa i

4.4. Indicatorii de nivel ai cheltuielilor publice

O analiză aprofundată a cheltuielilor publice serveşte la caracterizarea politicii financiare şi

bugetare a fiecărui stat în diferite perioade de timp. Nivelul cheltuielilor publice totale şi al

diferitelor categorii de cheltuieli se apreciaza atât static (la un moment dat), cât şi dinamic (în

evoluţie pe o perioadă de timp) pe baza următorilor indicatori:

4.4.1 Volumul cheltuielior publice, în expresie nominală şi reală

Aprecierea efectelor intervenţiei statului în viaţa socială şi în economie presupune

determinarea volumului cheltuielilor publice efectuate de organele centrale şi locale de stat. Acest

indicator reprezintă volumul cheltuielilor publice în expresie nominală (în preţurile curente ale

anului considerat, în moneda naţională ) notat cu C np.

Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală (Cn

p) reprezintă totalitatea cheltuielilor

publice la nivelul tuturor bugetelor exprimate în preţurile curente ale anului de calcul.

Deoarece preţurile curente sunt influenţate de inflaţie, pentru exprimarea efortului financiar

real, cheltuielile publice se recalculează în preţuri constante, obţinându-se volumul cheltuielilor

publice în expresie reală (C rp).


39

Transformarea valorilor din preţuri curente în preţuri constante se efectuează cu ajutorul

indicelui preţurilor.

Relaţiile de calcul ale cheltuielilor publice în expresie reală sunt:

Cr p0 =

0Ip

C n

po

; Cr p1 =

1

1

Ip

C n

p;

în care:

Cr p0 = cheltuielile publice reale ale anului 0;

Cr p1 = cheltuielile publice reale ale anului 1;

Ip0 = indicele preţurilor anului 0;

Ip1 = indicele preţurilor anului 1.

Indicatorul cheltuieli publice în expresie nominală sau reală este utilizat în special pentru

efectuarea de analize pe plan intern, naţional, fără a avea o putere de comparabilitate internaţională.

4.4.2 Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut

Indicatorul care exprimă partea din produsul intern brut realizat într-un an şi alocat pentru

acoperirea nevoilor colective în acelaşi an este ponderea cheltuielilor publice în PIB. Această

pondere a cheltuielilor publice în PIB diferă de la o ţară la alta şi de la o zona geografică la alta.

Calculul se efectuează pe baza relaţiei:

Cp/PIB = 100xPIB

Cn

n

p

în care:

Cp/PIB = ponderea cheltuielilor publice în PIB;

C np = cheltuielile publice în expresie nominală (în preţuri curente);

PIBn

= PIB în expresie nominală (în preţuri curente).

4.4.3. Cheltuielile publice medii pe locuitor

Un alt indicator sugestiv este reprezentat de cheltuielile publice medii pe locuitor, care

exprimă suma alocată fiecărui locuitor urmare redistribuirii fondurilor publice pe destinaţii, în

corelaţie cu politica financiară a fiecărui stat. Acest indicator reprezintă marimi variabile în ţările

dezvoltate faţă de ţările în curs de dezvoltare şi se poate calcula atât în moneda naţională, cât şi într-

o monedă care poate asigura comparabilitatea datelor (expl. dolari SUA ).

Se calculează pe baza relaţiei:

Cp/loc = N

C n

p; exprimat în moneda naţională sau

Cp/loc = N

C n

p/ Cs exprimat în altă monedă naţională

în care:

Cp/loc = cheltuieli medii publice pe un locuitor

C np = cheltuieli publice în expresie nominală (preţuri curente)

N = numarul de locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul

Cs = cursul valutar al monedei naţionale în raport cu USD


40

4.5. Indicatorii de structură ai cheltuielilor publice

Analiza cheltuielilor publice ale unei ţări poate fi făcută atât din punct de vedere global, cât şi

din punct de vedere al structurii lor pe diferitele categorii în cadrul unui criteriu de clasificare

adoptat.

În acest caz, pentru determinarea modalităţii de alocare a cheltuielilor publice, în funcţie de

importanţa nevoii sociale este necesară calcularea ponderii (greutăţii specifice) a fiecărei categorii

de cheltuieli publice, în totalul acestora, pe baza relaţiei:

gscpi = 100xcpt

cpi

în care:

gscpi = greutatea specifică a categoriei de cheltuieli publice în totalul cheltuielilor publice;

cpi = cheltuielile publice ale categoriei i;

cpt = cheltuieli publice totale;

i - 1…..n categorii de cheltuieli.

Cu ajutorul ponderilor gscpi se poate da interpretarea orientărilor resurselor financiare ale

statului spre anumite obiective: militare, administrative, economice, sociale, etc. Determinarea

structurii cheltuielilor publice serveşte, de asemenea, la urmărirea în dinamică a modificării

opţiunilor bugetare sau extrabugetare. Totodată, pe seama structurii cheltuielilor se pot efectua

comparaţii între statele cu niveluri diferite de dezvoltare.

Analiza structurii cheltuielilor publice în cadrul grupării funcţionale, spre exemplu, într-un

număr însemnat de state dezvoltate conduce la observaţia că există deosebiri între ţările dezvoltate

şi cele în curs de dezvoltare.

4.6. Indicatorii de dinamică ai cheltuielilor publice

Dinamica cheltuielilor publice exprimă modificările care intervin în cuantumul şi structura

acestora în decursul unui interval de timp.

Pentru o perioadă considerată, indicatorii dinamicii cheltuielilor publice sunt:

- modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor publice în atât în expresie nominală cât şi în

expresie reală;

- modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut;

- modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor;

- modificarea structurii cheltuielilor publice;

- indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea cheltuielilor publice şi modificarea

produsului intern brut;

- elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu produsul intern brut.

4.6.1. Modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor publice în expresie nominală şi

reală

Modificarea absolută a cheltuielilor publice reprezintă suma cu care se modifică volumul

cheltuielilor publice de la o perioadă la alta. Această modificare, în funcţie de exprimarea

volumului cheltuielilor publice în preţuri curente sau constante, poate fi în expresie nominală sau

reală.

Modificarea absolută în expresie nominală – exprimă suma cu care se modifică volumul

cheltuielilor publice exprimate în preţurile curente ale perioadelor analizate şi se determină pe baza

relaţiei de calcul:

n

pC0/1 =

n

pC1 -

n

pC0;

unde:


41

Cp1/0 pentru n şi r reprezintă creşterea nominală sau reală a cheltuielilor publice în perioada 1

faţă de 0;

Cp1 si C p0 pentru n şi r reprezintă cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei

de bază (0) exprimate în preţuri nominale şi reale.

Modificarea absolută în expresie reală – exprimă suma cu care se modifică volumul

cheltuielilor publice exprimate în preţurile constante ale perioadelor analizate şi se determină pe

baza relaţiei de calcul:

r

pC0/1 =

r

pC1 -

r

pC0;

Modificarea relativă a cheltuielilor publice reprezintă procentul cu care variază cheltuielie

publice de la o perioadă la alta. Această modificare, în funcţie de exprimarea volumului

cheltuielilor publice în preţuri curente sau constante, poate fi în expresie nominală sau reală.

Modificarea relativă în expresie nominală – exprimă modificarea procentuală a cheltuielilor

publice exprimate în preţuri curente ale perioadelor analizate şi se calculează conform relaţiei de

calcul:

100 100%0/1xIC n

cp

n

rcp

sau

100xC

CC

n

p

n

pn

rcp

0

0/1

%

în care:

% Crn

cp = modificarea nominală relativă

Cn p 1/0 = modificarea nominală a cheltuielilor publice în perioada 1 faţă de 0;

Cnp0 = cheltuieli publice ale perioadei de bază (0) în expresie nominală (exprimate în preţuri

curente) .

In cp1/0 = indicele preţurilor constante ale perioadei curente (1) faţă de perioada de bază (0) în

expresie nominală ( exprimate în preţuri curente) .

Comparaţia cheltuielilor exprimate în preţuri curente (modificarea în expresie nominală) poate

da o imagine deformată, dacă în perioada analizată a avut loc o depreciere monetară (care a dus la o

creştere nominală a cheltuielilor), o criză economică, o criza monetară (care a determinat scăderea

preţurilor şi reducerea nominală a cheltuielilor). Pentru corectitudine şi corectarea influenţelor

determinate de modificarea preţurilor, este necesar exprimarea creşterii cheltuielilor în preţuri

constante.

Modificarea relativă în expresie reală – exprimă modificarea procentuală a cheltuielilor

publice exprimate în preţuri constante ale perioadelor analizate şi se calculează conform relaţiei de

calcul:

100 100%0/1xIC r

cp

r

rcp

sau

100xC

CC

r

p

r

pr

rcp

0

0/1

%

în care:

Crp1 = cheltuieli publice ale perioadei curente (1) în expresie reală (exprimate în preţuri

constante). r

CpI0/1 = indicele de modificare a preţurilor în perioada curentă faţă de perioada de bază

Cnp1 = cheltuieli publice ale perioadei curente (1) în expresie nominală (exprimate în preţuri

curente).


42

Prin intermediul indicelui creşterii preţurilor are loc transformarea indicatorilor supuşi analizei

în mărimi deflatoare, pentru a se putea asigura interpretarea ştiinţifică a evoluţiei cheltuielilor

publice şi a factorilor de influenţă.

4.6.2. Modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut

Acest indicator exprimă modificarea proporţiei de alocare a produsului intern brut pe

destinaţii, în vederea acoperirii nevoilor colective, utilizându-se următoarea formulă de calcul:

Cp/PIB = 1001

1

xPBI

Cp

- 1000

0

xPBI

Cp

în care:

Cp/PIB = Modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut

Cp1 si Cp0 = cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0) în expresie

nominală/reală (exprimate în preţuri curente/constante).

PIB1 şi PIB0 = produsul intern brut al perioadei curente (1) şi al perioadei de bază (0) în

expresie nominală/reală (exprimat în preţuri curente/constante).

4.6.3. Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor

Prin acest indicator se determină modificarea gradului de alocare a cheltuielilor publice pe cap

de locuitor, utilizându-se următoarea formulă de calcul:

Cp/loc1/0 = 1

1

N

Cp -

0

0

N

Cp

în care:

C p/loc = Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor

Cp/loc1 şi Cp/loc0 = cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)

raportate la numărul de locuitori, în expresie nominală/reală (exprimate în preţuri

curente/constante).

1N şi 0N = numărul de locuitori ai perioadei curente (1) şi ai perioadei de bază (0).

4.6.4. Modificarea structurii cheltuielilor publice

Exprimă modificarea alocării cheltuielilor publice de la o perioadă la alta în funcţie de politica

financiară a fiecărui stat. Calculul se efectuează astfel:

gs Cpi = gs Cpi1 – gs Cpi0

în care:

gs Cpi = Modificarea structurii cheltuielilor publice

gs Cpi1 şi gs Cpi0 = Ponderea (greutatea specifică) a fiecărei categorii de cheltuieli publice în

totalul acestora, în perioada curentă (1) şi perioada de bază (0).

4.6.5. Indicatorul privind corespondenta dintre modificarea cheltuielilor publice si

modificarea produsului intern brut

Analizând evoluţia ponderii cheltuielilor publice în PIB se constată fenomenul general de

creştere a proporţiei cheltuielilor publice în PIB.

0

1

1

0

0/1

0/1

PIB

PIB

Cp

Cp

I

IK

PIB

cp .

în care:

Icp 1/0 =indicele creşterii cheltuielilor publice;


43

IPIB 1/0 = indicele creşterii PIB;

K = Coeficientul de corespondenţă dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea PIB

Când K>1, aceasta exprimă o modificare mai rapidă a cheltuielilor în raport cu produsul

intern brut.

Când K =1, rezultă modificarea cu aceeaşi marime a cheltuielilor publice şi a produsului intern

brut

Când K <1, aceasta exprimă o modificare a cheltuielilor publice inferioară modificării PIB.

4.6.6. Elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu produsul intern brut

Acest indicator măsoară amploarea reacţiei cheltuielilor publice la modificarea PIB (

modificarea procentuală a chletuielilor publice la modificarea cu 1% a produsului intern brut). El

se calculează astfel:

0

01

0

01

0

0/1

0

0/1

PIB

PIBPIB

Cp

CpCp

PIB

PIB

Cp

Cp

ecp

în care :

- Cp şi Cp = cheltuieli publice şi modificarea acestora în perioada de referinţă;

- PIB şi PIB = produsul intern şi modificarea acestuia în perioada de referinţă;

- ecp = elasticitatea cheltuielilor publice.

Când ecp>1, aceasta exprimă tendinţa de utilizare într-o măsură mai mare a PIB, pentru

finanţarea cheltuielilor. Cheltuielile publice sunt elastice la creşterea PIB; când ecp =1, tendinţa

rămâne aceeaşi; când ecp <1, aceasta exprimă tendinţa de restrângere a proporţiei cheltuielilor

publice în PIB. Cheltuielile publice sunt inelastice faţă de creşterea PIB.

4.7. Caracterizarea generală a cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale

Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezintă o componentă importantă a politicii sociale

a statelor şi presupune folosirea pe scară largă a resurselor financiare publice în scopul îmbunătăţirii

condiţiilor de viaţă, a calităţii vieţii fiecărui individ. Analiza cheltuielilor publice din diferite ţări

scoate în evidenţă faptul că pe primul loc se situează cheltuielile pentru acţiuni social-culturale, cu o

pondere cuprinsă între 25% şi 50% din cheltuielile bugetare.

După cel de-al doilea război mondial, în America şi Europa a apărut o doctrina politică

referitoare la sisteme de intervenţie în direcţia satisfacerii nevoilor fundamentale ale cetăţenilor

denumită “WELFARE STATE” (stat al bunăstării). În cadrul “statului bunăstării” există metode,

măsuri şi tehnici speciale prin care autoritatea publică acţionează în trei direcţii principale:

- garantarea unui venit minim, independent de mărimea pieţei şi forma de proprietate;

- diminuarea ariei de nesiguranţă şi punerea în gardă a indivizilor şi familiilor lor în

înfruntarea unor situaţii determinate de boli, batrâneţe, şomaj;

- asigurarea pentru toţi membrii societăţii a unor standarde mai bune, disponibile în raport cu o

gamă predeterminată de servicii sociale.

Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale vizează satisfacerea unor necesităţi colective

privind învăţământul, ocrotirea sănătăţii, cultura, asigurările sociale.

Chiar dacă unele din aceste necesităţi apar ca având şi un caracter individual, ele au un

pronunţat caracter colectiv şi sunt satisfacute prin acţiuni organizate de autoritatea publică, cu

ajutorul unor instituţii specializate, pe perioade mari de timp şi cu resurse însemnate din partea

statului.


44

Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale asigură realizarea de servicii în mod gratuit, cu

plata redusă sau sub formă de pensii, alocaţii, ajutoare; de ele beneficiază o mare parte a populaţiei,

în unele cazuri chiar toată populaţia.

Rolul acestor cheltuieli se manifestă pe diverse planuri: economic, social, uman, educativ.

Resursele financiare destinate acestor activităţi social-culturale asigură instruirea, educarea şi

pregatirea profesională a oamenilor, menţinerea, refacerea şi întărirea stării de sănătate, creşterea

demografică, un sistem de securitate socială, creşterea nivelului cultural, artistic şi de civilizaţie al

membrilor colectivităţii.

Cheltuielile pentru acţiunile social-culturale manifestă o tendinţă de creştere de la o perioadă

la alta, datorită următoarelor cauze:

- dezvoltarea economică, care reclamă indivizi bine pregatiţi, sănătoşi, care să asigure

desfăşurarea normală şi dezvoltarea activităţilor economico-sociale;

- factorul demografic (număr şi structură) care determină extinderea serviciilor sociale

existente şi apariţia de noi programe sociale;

- creşterea costului acestor servicii sau a nivelului alocaţiilor, ajutoarelor, care reclamă resurse

financiare mai mari.

Structura cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale cuprinde:

cheltuieli pentru învăţământ;

cheltuieli pentru cultură, culte, acţiuni sportive şi de tineret;

cheltuieli pentru sănătate;

cheltuieli pentru securitatea socială, care includ:

cheltuieli cu ajutorul de şomaj;

cheltuieli cu asistenţa socială, ajutoare, indemnizaţii;

asigurări sociale.

În legătură cu cheltuielile de securitate socială, mentionam ca ele nu se identifica cu

cheltuielile cu protecţia socială, sfera acestora din urma fiind mult mai largă.

Protecţia socială se referă la ansamblul măsurilor şi acţiunilor economico-sociale iniţiate de

stat pentru a garanta membrilor societăţii, salariaţi sau nesalariaţi, apărarea faţă de fenomene sau

acţiuni al căror efect se răsfrânge nefavorabil asupra situaţiei lor. În măsurile de protecţie socială se

cuprind: crearea de noi locuri de muncă, subvenţionarea unor produse şi servicii destinate

populaţiei, compensaţii băneşti pentru creşterea preţurilor la marfuri de interes vital pentru

populaţie, facilităţi fiscale, dar şi cheltuieli de securitate socială cum sunt: ajutorul de şomaj,

asistenţa socială, pensii şi indemnizaţii de asigurări sociale etc.

Structura cheltuielilor publice pentru acţiuni social-culturale diferă în funcţie de gradul de

dezvoltare al ţarii. Spre exemplu, în ţările dezvoltate ponderea cea mai mare o deţin cheltuielile cu

securitatea socială.

4.8. Studii de caz

STUDIU DE CAZ NR. 1

Se dau urmatoarele date referitoare la cheltuielile bugetului de stat:

INDICATORI VALOARE U.M.

Cheltuieli de personal (Cp) 8 959 Mii RON

Bunuri şi servicii (Cbs) 3 992 Mii RON

Subvenţii (S) 4 337 Mii RON.

Dobânzi (Dob) 3 118 Mii RON

Fonduri de rezervă (Fr) 345 Mii RON

Transferuri între unităţi ale

administraţiei publice (Tap)

4 790 Mii RON

Alte transferuri (At) 4 942 Mii RON

Asistenţă socială (As) 7 032 Mii RON

Alte cheltuieli (Ac) 684 Mii RON


45

Cheltuieli de capital (Ck) 3 002 Mii RON

Imprumuturi acordate (Im) 6 228 Mii RON

Rambursari de credite externe

(Rcext)

2 440 Mii RON

Rambursari de credite interne (Rcint) 8 619 Mii RON

Să se determine valoarea cheltuielilor publice totale neconsolidate conform clasificaţiei economice

Rezolvare:

Cpt = Ccr + Ck + Opfin

Ccr = Cp + Cbs + Dob + Fr + Tap + At + As + Ac

Ccr = 8958 + 3992 + 4337 + 3118 + 345 + 4790 + 4942 + 7032 + 684 = 38 198 mii RON

Opfin = Im + Rc

Rc = Rcext + Rcint

Rc = 2440 + 8619 = 11 059 mii RON

Opfin = 6228 + 11059 = 17 287 mii Ron

Cpt = 39 198 + 3 002 + 17 287 = 59 487 mii Ron

STUDIU DE CAZ NR. 2

Se dau urmatoarele date referitoare la cheltuielile publice:


Servicii publice generale (Sg) 9 126 Mii

RON

Apărare, ordine publică şi

siguranţa natională (Aos)

11 229 Mii

RON

Cheltuieli social-culturale (Csc) 12 603 Mii

RON

Servicii şi dezvoltare publică,

locuinţe, mediu şi apă (Sdp)

1 103 Mii

RON

Acţiuni economice (Ae) 9 594 Mii

RON

Să se determine valoarea cheltuielilor publice totale neconsolidate conform clasificaţiei funcţionale

Rezolvare:

Cpt = Sg + Aos + Csc + Sdp + Ae

Cpt = 9126 + 11229 + 12603 + 1103 + 9594 = 43 655 mii RON

STUDIU DE CAZ NR. 3



Cheltuieli ale administraţiei publice

centrale (Cpc)

24 526 Mii

RON

Cheltuieli publice intermediare

(Cpi)

14 230 Mii

RON

Cheltuielile colectivităţilor locale

(Ccl)

17 603 Mii

RON

Să se determine valoarea cheltuielilor publice totale neconsolidate conform clasificaţiei administrative

Rezolvare:

Cpt = Cpc + Cpi + Ccl

Cpt = 24 526 + 14 230 + 17 603 = 56 359 mii RON

STUDIU DE CAZ NR.4



46

INDICATORI VALOAR

E

U.M.

Cheltuieli finanţate din bugetul de stat

(Cp1)

35 000 Mii

RON

Cheltuieli finanţate din intrări anuale

de credite interne (Cp2)

20 000 Mii

RON

Cheltuieli finanţate din venituri proprii

ale instituţiilor publice (Cp3)

10 500 Mii

RON

Cheltuieli finanţate din fonduri externe

nerambursabile (Cp4)

6 000 Mii

RON

Să se determine valoarea cheltuielilor publice totale neconsolidate din punct de vedere al surselor de finanţare

Rezolvare:

Cpt =

n

i 1

Cpi

Cpt = Cp1 + Cp2 + Cp3 + Cp4 = 35 000 + 20 000 + 10 500 + 6 000 = 71 500 mii RON

STUDIU DE CAZ NR. 5

Se dau urmatoarele date referitoare la cheltuielile bugetului de stat:


Cheltuieli de personal (Cp) 23 458 Mii RON

Bunuri şi servicii (Cbs) 56 145 Mii RON

Subvenţii (S) 9 875 Mii RON.

Dobânzi (Dob) 4 587 Mii RON

Fonduri de rezervă (Fr) 2 578 Mii RON

Transferuri între unităţi ale

administraţiei publice (Tap)

5 405 Mii RON

Alte transferuri (At) 2 500 Mii RON

Asistenţă socială (As) 20 879 Mii RON

Alte cheltuieli (Ac) 1 600 Mii RON

Cheltuieli de capital (Ck) 4 587 Mii RON

Imprumuturi acordate (Im) 3 345 Mii RON

Rambursari de credite externe

(Rcext)

3 440 Mii RON

Rambursari de credite interne

(Rcint)

6 819 Mii RON

Indicele preţurilor constante

(Ip)

115,6 %

Să se determine:

Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală.

Volumul cheltuielilor publice în expresie reală.

Rezolvare:

A. Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală:

Cptn

= Ccr + Ck + Opfin

Ccr = Cp + Cbs + Dob + Fr + Tap + At + As + Ac

Cptn

= volumul cheltuielilor publice în expresie nominală

Ccr = 23458 +56145 + 9875 + 4587 + 2578 + 5405 + 2500 + 20879 + 1600 = 127 027 mii RON

Opfin = Im + Rc

Rc = Rcext + Rcint

Rc = 3440 + 6819 = 10 259 mii RON


47

Opfin = 3345 + 10259 = 13 604 mii Ron

Cptn

= 127 027 + 4 587 + 13 604 = 145 218 mii Ron

B. Volumul cheltuielilor publice în expresie reală:

Cr p = C

np / Ip

Cr p = 145 218 / 115,6% = 145 218 / 1,156 = 125 621,11 mii RON

STUDIU DE CAZ NR. 6


INDICATORI VALOAR

E

U.M

Servicii publice generale

(Sg)

924 Mii

RON

Apărare, ordine publică şi

siguranţa natională (Aos)

1 104 Mii

RON

Cheltuieli social-culturale

(Csc)

709 Mii

RON

Servicii şi dezvoltare

publică, locuinţe, mediu

şi apă (Sdp)

269 Mii

RON

Acţiuni economice (Ae) 1 850 Mii

RON

Indicele preţurilor

constante (Ip)

95 %

Să se determine:

A. Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală.

B. Volumul cheltuielilor publice în expresie reală

Rezolvare:


Cptn

= Sg + Aos + Csc + Sdp + Ae

Cptn

= 924 + 1104 + 709 + 269 + 1850 = 4 856 mii RON


Cr p = C

np / Ip

Cr p = 4 856 / 95% = 4 856 / 0,95 = 5 111,58 mii RON

STUDIU DE CAZ NR.7



Cheltuieli ale administraţiei

publice centrale (Cpc)

1 019,68 Mii

RON

Cheltuieli publice

intermediare (Cpi)

607,44 Mii

RON

Cheltuielile colectivităţilor

locale (Ccl)

998,07 Mii

RON


(Ip)

110 %

Să se determine:




48

Rezolvare:


Cptn

= Cpc + Cpi + Ccl

Cptn

= 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON


Cr p = C

np / Ip

Cr p = 2 625,19 / 110% = 2 625,19 / 1,10 = 2 386,54 mii RON

STUDIU DE CAZ NR. 8


INDICATORI VALOA

RE

U.M.

Cheltuieli finanţate din bugetul

de stat (Cp1)

1 344 Mii RON

Cheltuieli finanţate din intrări

anuale de credite interne (Cp2)

690 Mii RON

Cheltuieli finanţate din venituri

proprii ale instituţiilor publice

(Cp3)

550 Mii RON

Cheltuieli finanţate din fonduri

externe nerambursabile (Cp4)

405 Mii RON

Indicele preţurilor constante (Ip) 90 %

Să se determine:



Rezolvare:


Cptn

=

n

i 1

Cpi = Cp1 + Cp2 + Cp3 + Cp4

Cptn

= Cp1 + Cp2 + Cp3 + Cp4 = 1 344 + 690 + 550 + 405 = 2 989 mii RON


Cr p = C

np / Ip

Cr p = 2 989 / 90% = 2 989 / 0,9 = 3 321,11 mii RON

STUDIU DE CAZ NR. 9

Se dau următoarele date :


Cheltuieli finanţate din

bugetul de stat (Cp1)

285 Mii RON


intrări anuale de credite

interne (Cp2)

45 Mii RON


venituri proprii ale

instituţiilor publice (Cp3)

205 Mii RON


fonduri externe

nerambursabile (Cp4)

80 Mii RON

Transferuri între bugete (T) 35 Mii RON


49

Intrări anuale de credite

externe (Crex)

15 Mii RON

Rambursări anuale de credite

externe (Ri)

5 Mii RON


(Ip)

118 %

Să se determine:

A. Volumul cheltuielilor publice totale consolidate în expresie nominală.

B. Volumul cheltuielilor publice totale consolidate în expresie reală.

Rezolvare:

A. Volumul cheltuielilor publice totale consolidate în expresie nominală

CPTCn

= Cptn

- Ti + Crex - Ri

Cptn

=

n

i 1

Cpi = Cp1 + Cp2 + Cp3 + Cp4

Cptn

= Cp1 + Cp2 + Cp3 + Cp4 = 285 + 45 + 205 + 80 = 615 mii RON

CPTCn

= 615 – 35 + 15 – 5 = 590 mii RON

B. Volumul cheltuielilor publice totale consolidate în expresie reală:

CPTCr

= CPTCn

/ Ip

CPTCr

= 590 / 118% = 590 / 1,18 = 500 mii RON

STUDIU DE CAZ NR. 10

Se dau următoarele date:




1 019,68 Mii

RON


(Cpi)

607,44 Mii

RON


locale (Ccl)

998,07 Mii

RON

Produsul intern brut (PIB) 6 850 Mii

RON

Să se determine ponderea cheltuielilor publice totale neconsolidate în produsul intern brut.

Rezolvare:

Cp/PIB = (C npt / PIB

n )* 100

Cptn

= Cpc + Cpi + Ccl

Cptn

= 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON

Cp/PIB = (2 625,19/ 6 850) * 100 = 38,32%






1 019,68 Mii

RON


(Cpi)

607,44 Mii

RON


locale (Ccl)

998,07 Mii

RON

Curs de schimb (Cs) 2,9 RON/

USD


50

Populaţie (N) 22,9 Mil

loc

Să se determine:

A. Cheltuielile publice medii pe locuitor în unitate monetară naţională.

B. Cheltuielile publice medii pe locuitor în USD.

Rezolvare:

A. Cheltuielile publice medii pe locuitor în unitate monetară naţională:

Cp/loc = C np / N

Cptn

= Cpc + Cpi + Ccl

Cptn

= 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON

Cp/loc = 2 625,19 mii RON / 22,9 mil loc = 2625,19 mii RON / 22900 mii loc = 0,12 RON/loc

B. Cheltuielile publice medii pe locuitor în USD:

Cp/loc(USD) = C np / Cs (monedă naţională/USD) / N

Cp(USD) = 2 625,19 mii RON / 2,9 RON/USD = 905,24 mii USD

Cp/loc(USD) = 905,24 mii USD/22,9 mil loc = 905,24 mii RON / 22900 mii loc = 0,04 USD/loc




Cheltuieli ale

administraţiei publice

centrale (Cpc)

1 019,68 Mii

RON

Cheltuieli publice

intermediare (Cpi)

607,44 Mii

RON


locale (Ccl)

998,07 Mii

RON

Să se determine structura cheltuielilor publice totale (greutatea specifică a fiecărei categorii de cheltuieli publice,

în totalul acestora).

Rezolvare:

gscpi/Cpt = (Cpi / Cpt) * 100

Cptn

= Cpc + Cpi + Ccl

Cptn

= 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RO

gsCpc/Cpt = (1 019,68/ 2 625,19) * 100 = 38,84 % - reprezintă cheltuielile administraţiei publice centrale în total

cheltuieli publice

gsCpi/Cpt = (607,44 / 2 625,19) * 100 = 23,14 % - reprezintă cheltuielile publice intermediare în total cheltuieli

publice

gsCcl/Cpt = (998,07 / 2 625,19) * 100 = 38,02 % - reprezintă cheltuielile colectivităţilor locale în total cheltuieli

publice



INDICATORI VALOARE N VALOARE N+1 U.M.

Cheltuieli ale


centrale (Cpc)

1 019,68 1 161,65 Mii RON

Cheltuieli publice

intermediare (Cpi)

607,44 698,56 Mii RON

Cheltuielile 998,07 1 147,78 Mii RON


51

colectivităţilor locale

(Ccl)

Să se determine:

A. Modificarea nominală absolută a cheltuiellor publice.

B. Modificarea nominală relativă a cheltuiellor publice.

Rezolvare:

A. Modificarea nominală absolută a cheltuiellor publice:

Cn p 1/0 = C

n p1 – C

n p0

Cptn

= Cpc + Cpi + Ccl

Cptn

(N) = 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON

Cptn

(N+1) = 1 161,65 + 698,56 + 1 147,78 = 3 007,99 mii RON

Cn p 1/0 = 3 007,99 mii RON - 2 625,19 mii RON = 382,8 mii RON

Cheltuielile publice totale exprimate în preţuri curente (valoare nominală) au crescut în mărime absolută, în

anul curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 382,8 mii RON.

B. Modificarea nominală relativă a cheltuiellor publice

% Crn

cp = ( C np 1/0 /C

np0 ) * 100

% Crn

cp = (382,8 mii RON/2 625,19 mii RON) * 100 = 12,52%

Cheltuielile publice totale exprimate în preţuri curente (valoare nominală) au crescut în mărime relativă, în anul

curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 12,52 procente.



INDICATORI VALOARE

N

VALOARE

N+1

U.M.

Cheltuieli ale

administraţiei

publice centrale

(Cpc)

1 019,68 1 161,65 Mii

RON

Cheltuieli

publice

intermediare

(Cpi)

607,44 698,56 Mii

RON

Cheltuielile

colectivităţilor

locale (Ccl)

998,07 1 147,78 Mii

RON

Indicele

preţurilor

constante (Ip)

110 115 %

Să se determine:

A. Modificarea reală absolută a cheltuiellor publice.

B. Modificarea reală relativă a cheltuiellor publice.

Rezolvare:

A. Modificarea reală absolută a cheltuiellor publice:

Cr p 1/0 = C

r p 1 - C

r p 0

Cptn

= Cpc + Cpi + Ccl

Cr p = C

np / Ip

Cptn

(N) = 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON


52

Cr p(N) = 2 625,19 / 110% = 2 625,19 / 1,10 = 2 386,54 mii RON

Cptn

(N+1) = 1 161,65 + 698,56 + 1 147,78 = 3 007,99 mii RON

Cr p(N+1) =3 007,99 / 115% = 3 007,99 / 1,15 = 2 615,64 mii RON

Cr p 1/0 = 2 615,64 mii RON - 2 386,54 mii RON = 229,1 mii RON

Cheltuielile publice totale exprimate în preţuri constante (valoare reală) au crescut în mărime absolută, în anul

curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 229,1 mii RON.

B. Modificarea reală relativă a cheltuiellor publice:

% Crr

cp = ( C rp 1/0 /C

rp0 )*100

% Crr

cp = (229,1 mii RON/2 386,54 mii RON) * 100 = 9,6%

Cheltuielile publice totale exprimate în preţuri constante (valoare reală) au crescut în mărime relativă, în anul

curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 9,6%.




Cheltuieli ale


centrale (Cpc)

1 019,68 1 161,65 Mii

RON

Cheltuieli publice

intermediare (Cpi)

607,44 698,56 Mii

RON

Cheltuielile


(Ccl)

998,07 1 147,78 Mii

RON

Produsul intern brut

(PIB)

6 850 7 877,5 Mii

RON

Să se determine modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut.

Rezolvare:

C p/PIB = (Cp1 / PIB1)*100 – (Cp0 / PIB0)*100

Cp/PIB = (C npt / PIB

n )* 100

Cptn

= Cpc + Cpi + Ccl

Cptn

(N) = 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON

Cp/PIB(N) = (2 625,19/ 6 850) * 100 = 38,32%

Cptn

(N+1) = 1 161,65 + 698,56 + 1 147,78 = 3 007,99 mii RON

Cp/PIB(N+1) = (3 007,99/ 7 877,5) * 100 = 38,18%

C p/PIB = 38,18% - 38,32% = - 0,12%

Ponderea cheltuielilor publice (exprimate în preţuri curente) în produsul intern brut a scăzut în anul curent, N+1

faţă de anul de bază, N cu 0,12%.




Cheltuieli ale


centrale (Cpc)

1 019,68 1 161,65 Mii RON

Cheltuieli publice

intermediare (Cpi)

607,44 698,56 Mii RON


53

Cheltuielile


(Ccl)

998,07 1 147,78 Mii RON

Curs de schimb (Cs) 2,9 3,1 RON/US

D

Populaţie (N) 22,9 22,8 Mil loc

Să se determine:

A. Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor în unitate monetară naţională.

B. Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor în USD.

Rezolvare:

A. Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor în unitate monetară naţională:

C p/loc = Cp /loc1 - Cp /loc0

Cp/loc = C np / N

Cptn

= Cpc + Cpi + Ccl

Cptn

(N) = 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON

Cp/loc (N) = 2 625,19 mii RON / 22,9 mil loc = 2625,19 mii RON / 22900 mii loc = 0,12 RON/loc

Cptn

(N+1) = 1 161,65 + 698,56 + 1 147,78 = 3 007,99 mii RON

Cp/loc (N+1) = 3007,99 mii RON / 22,8 mil loc = 3007,9 mii RON / 22800 mii loc = 0,13 RON/loc

C p/loc = 0,13 RON/loc - 0,12 RON/loc = 0,01 RON/loc

Cheltuielile publice medii pe locuitor (exprimate în preţuri curente) în monedă naţională au crescut în anul curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 0,01 RON/loc.

B. Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor în USD.

C p/loc(USD) = Cp /loc1(USD) - Cp /loc0(USD)

Cp/loc(USD) = C np / Cs (monedă naţională/USD) / N

Cp(USD) (N) = 2 625,19 mii RON / 2,9 RON/USD = 905,24 mii USD

Cp/loc(USD) (N) = 905,24 mii USD/22,9 mil loc = 905,24 mii RON / 22900 mii loc = 0,04 USD/loc

Cp(USD) (N+1) = 3 007,99 mii RON / 3,1 RON/USD = 970,32 mii USD

Cp/loc(USD) (N+1)= 970,32 mii USD/22,8 mil loc = 970,32 mii RON/22800 mii loc= 0,043 USD/loc

C p/loc(USD) = 0,043 USD/loc - 0,04 USD/loc = 0,003 USD/loc Cheltuielile publice medii pe locuitor (exprimate în preţuri curente) în USD au crescut în anul curent, N+1 faţă

de anul de bază, N cu 0,003 USD/loc.



INDICATORI VALOARE

N

VALOARE

N+1

U.M.

Cheltuieli ale

administraţiei

publice centrale

(Cpc)

1 019,68 1 161,65 Mii

RON

Cheltuieli publice

intermediare (Cpi)

607,44 698,56 Mii

RON

Cheltuielile

colectivităţilor

locale (Ccl)

998,07 1 147,78 Mii

RON

Să se determine modificarea structurii cheltuielilor publice.

Rezolvare:

gs Cpi = gs Cpi1 – gs Cpi0

gscpi/Cpt = (Cpi / Cpt) * 100


54

Cptn

= Cpc + Cpi + Ccl

În anul N

Cptn

= 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RO


cheltuieli publice


publice


publice

În anul N+1

Cptn

= 1 161,65 + 698,56 + 1 147,78 = 3 007,99 mii RON


cheltuieli publice


publice


publice

gs Cpc = 38,62% - 38,84% = - 0,22%

Ponderea cheltuielilor administraţiei publice centrale în cheltuieli totale a scăzut în anul curent N+1, faţă de anul de bază, N cu 0,22%

gs Cpi = 23,22% - 23,14% = + 0,08%

Ponderea cheltuielilor publice intermediare în cheltuieli totale a crescut în anul curent N+1, faţă de anul de bază, N cu 0,08%

gs Ccl = 38,16% - 38,02% = + 0,14%

Ponderea cheltuielilor colectivităţilor locale în cheltuieli totale a crescut în anul curent N+1, faţă de anul de

bază, N cu 0,14%



INDICATORI VALOARE

N

VALOARE

N+1

U.M.

Cheltuieli ale


centrale (Cpc)

1 019,68 1 161,65 Mii

RON

Cheltuieli publice

intermediare (Cpi)

607,44 698,56 Mii

RON

Cheltuielile


(Ccl)

998,07 1 147,78 Mii

RON


(PIB)

6 850 7 877,5 Mii

RON

Să se determine indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea produsului

intern brut.

Rezolvare:


55

K = Icp 1/0 _/ IPIB 1/0

In Cp1/0 = Cp

n1 / Cp

n0

IPIB 1/0 = PIBn1 / PIB

n0

Cptn

= Cpc + Cpi + Ccl

Cptn

(N) = 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON

Cptn

(N+1) = 1 161,65 + 698,56 + 1 147,78 = 3 007,99 mii RON

In Cp1/0 =3 007,99 mii RON/ 2 625,19 mii RON = 1,146

IPIB 1/0 = 7 877,5 mii RON/6 850 mii RON = 1,15

K = 1,146/1,15 = 0,997 ~ 1

STUDIU DE CAZ NR.18


INDICATORI VALOARE

N

VALOARE

N+1

U.M.

Cheltuieli ale

administraţiei

publice centrale

(Cpc)

1 019,68 1 161,65 Mii

RON

Cheltuieli publice

intermediare (Cpi)

607,44 698,56 Mii

RON

Cheltuielile

colectivităţilor

locale (Ccl)

998,07 1 147,78 Mii

RON

Produsul intern

brut (PIB)

6 850 7 877,5 Mii

RON

Să se determine elasticitatea cheltuielilor publice fata de produsul intern brut.

Rezolvare:

Cp 1/0 PIB 1/0

ecp = /

Cp0 PIB0

Cn p 1/0 = C

n p1 – C

n p0

PIB 1/0 = PIB 1 - PIB 0

Cptn

= Cpc + Cpi + Ccl

Cptn

(N) = 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON

Cptn

(N+1) = 1 161,65 + 698,56 + 1 147,78 = 3 007,99 mii RON

Cn p 1/0 = 3 007,99 mii RON - 2 625,19 mii RON = 382,8 mii RON

PIB 1/0 = 7 877,5 mii RON – 6 850 mii RON = 1 027,5 mii RON

382,8 1027,5

ecp = / = 0,146/015 = 0,973

2625,19 6850

ecp = 0,973<1 - aceasta exprimă tendinţa de restrângere a proporţiei cheltuielilor publice în PIB şi

cheltuielile publice sunt inelastice faţă de creşterea PIB.


56


1. Ce reprezintă cheltuielile publice totale consolidate ?

2. Ce reprezintă cheltuielile publice totale neconsolidate din perspectiva surselor de finanţare?

3. Ce reprezintă cheltuielile publice totale neconsolidate din perspectiva nivelelor de

organizare administrativă?

4. Ce reprezintă cheltuielile bugetare ?

5. Ce reprezintă cheltuielile publice totale neconsolidate din perspectiva surselor formalede

finanţare?

6. Care sunt criteriile de clasificare a cheltuielilor publice?

7. Prezentaţi în detaliu cheltuielile publice conform fiecărui criteriu de clasificare.

8. Care sunt indicatorii de nivel ai cheltuielilor publice, cum se determină şi ce semnificaţie

au?

9. Care sunt indicatorii de structură ai cheltuielilor publice, cum se determină şi ce

semnificaţie au?

10. Care sunt indicatorii de dinamică ai cheltuielilor publice, cum se determină şi ce

semnificaţie au?

11. Care sunt criteriile de grupare a cheltuielilor publice?

12. Care sunt direcţiile de acţiune ale autorităţii publice conform doctrinei politice referitoare

la sistemele de intervenţie în direcţia satisfacerii nevoilor fundamentale ale cetăţenilor denumită

„Welfare State”?

13. Ce reprezintă cheltuielile pentru acţiuni social-culturale?

14. Ce reprezintă protecţia socială?

15. Care sunt sursele de finanţare a cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale?

16. Definiți sistemul cheltuielilor publice.


1. Rolul sectorului public și importanța analizei eficienței cheltuielilor publice.

2. Analiza factorilor de influență a creșterii cheltuielilor publice în România.

Bibliografie






Constanța, 2006



57

CAPITOLUL 5. SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE


– prezentarea conceptului de resurse financiare, în general, și a conceptelor de resurse financiare

publice și private;

– identificarea criteriilor de clasificare a resurselor financiare publice; – adoptarea unor noţiuni teoretice și de finanțe publice care să le folosească viitorilor economiști

în desfășurarea de activități specifice; – prezentarea indicatorilor de analiză a resurselor financiare publice;

Noţiuni cheie: resurse financiare, resurse financiare publice, resurse financiare private, factorii

care influențează posibilitatea acoperirea cererii de resurse, clasificarea resurselor financiare

publice, analiza resurselor financiare publice.

5.1. Caracterizarea generală a resurselor financiare

Resursele sunt elemente ale bogăţiei unei naţiuni. Alături de resursele materiale, umane şi

informaţionale, un rol deosebit îl au resursele financiare.

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor

economice şi sociale într-un interval de timp.

Având în vedere distincţia dintre finanţele publice şi cele private, se pune problema raportului

dintre resursele financiare ale societăţii şi resursele financiare publice. Ţinând cont de faptul că

resursele financiare ale societăţii au o sferă mult mai largă de cuprindere, acest raport este unul ca

de la întreg la parte.

RESURSELE FINANCIARE ALE SOCIETĂȚII

Fig.5.1. Resursele financiare ale societății

Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi locale,

resursele necesare protecţiei şi asigurărilor sociale de stat, precum şi resursele instituţiilor şi

autorităţilor publice cu caracter autonom. Conform acestei definiţii, relaţia de calcul a veniturilor

publice va fi:

Vnpt = ∑ V

ni =Vascl + Vass + Viapa

unde:

Vnpt = venituri publice totale

V n

i = venituri publice în expresie nominală (în preţuri curente) de categorie i, i=1,...,n

Vascl = veniturile administraţiei de stat centrale şi locale

Vass = veniturile necesare protecţiei şi asigurărilor sociale de stat

Viapa = veniturile instituţiilor şi autorităţilor publice cu caracter autonom

RESURSELE FINANCIARE

PUBLICE

RESURSE FINANCIARE

PRIVATE


58

Resursele financiare private sunt formate din resursele financiare ale agenţilor economici

particulari, resursele instituţiilor şi unităţilor fără scop lucrativ şi resursele populaţiei.

În teoria finanţelor publice, se consideră că alocarea efectiva a resurselor între sectorul public

şi cel privat determină o anumită proporţie între acestea, putându-se accepta că alocarea resurselor

este optimă dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfacute la nivel maxim, prin intermediul

sectorului privat şi a celui public. Cu toate acestea o mare importanţă prezintă resursele financiare

publice. Nivelul lor este determinat, în primul rând de mărimea cheltuielilor publice, dar şi de

condiţii conjuncturale. Dacă cheltuielile publice cresc în limite rezonabile, este posibil să nu apară

necesitatea apelării la noi resurse sau luarea de măsuri de sporire a fiscalitatii.

5.2. Gruparea resurselor financiare publice

În toate ţările lumii, din ce în ce mai frecvent, se manifestă o cerere sporită de resurse

financiare generată de creşterea nevoilor sociale într-un ritm mai rapid decât cel al evoluţiei

produsului intern brut. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse, la un moment dat, este influenţată

de un ansamblu de factori, printre care pot fi menţionaţi:

a) factori economici - determină creşterea produsului intern brut şi pe această bază sporirea

veniturilor impozabile;

b) factori monetari - (dobânda, credit, masă monetară) care îşi transmit influenţa prin preţ;

c) factori sociali - a căror influenţă este tot mai accentuată pe masura sporirii rolului social al

statului;

d) factori demografici - determină sporirea numărului contribuabililor;

e) factori politici şi militari - pot avea efecte multiple: creşterea producţiei şi a veniturilor,

sporirea fiscalităţii, creşterea presiunii asupra bugetului public naţional; unele măsuri cu caracter

miiitar, stările conflictuale, situaţiile de război determină nevoia suplimentară de resurse financiare

publice; pe de altă parte pot apărea chiar impozite noi generate de venituri suplimentare obţinute în

timpul ori ca urmare a războaielor.

f) factori de natură financiară cum sunt cei legaţi de apariţia deficitului bugetar ce reclamă

resurse financiare sporite pentru acoperirea lui.

Datorită existenţei unui număr sporit de factori care influenţează resursele financiare publice şi

criteriile de clasificare a acestora sunt diversificate, astfel:

din punct de vedere al conţinutului economic

din punct de vedere al structurii organizatorice a statelor

prin prisma sistemului de bugete

în funcţie de ritmicitatea încasării lor la buget

în funcţie de provenienţă

Clasificarea resurselor financiare din punct de vedere al conţinutului economic este

următoarea:

Prelevările cu caracter obligatoriu, denumite şi venituri fiscale: impozite, taxe, contribuţii.

Ele alimentează bugetul administraţiei centrale de stat, bugetul asigurărilor sociale şi bugetele

locale. Veniturile fiscale au un nivel limitat şi, de cele mai multe ori, insuficient. Măsurile de

creştere a resurselor financiare se bazează pe modificari ale sistemului fiscal, care trebuie să

primească girul puterii legislative.

Resursele de trezorerie cum ar fi împrumuturi pe termen scurt (până la un an) cu caracter

rambursabil, contractate de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur.

Resursele din împrumuturi publice constituie o sursă la care se apelează în cazuri deosebite

şi reprezintă, în fapt, o datorie publica pe termen mediu (2-5 ani) şi lung (peste 5 ani). În prezent,

datorită deficitelor bugetare cronice care se înregistrează în aproape toate ţările şi datorită faptului

că veniturile ordinare nu mai acoperă cheltuielile, se apelează frecvent la împrumuturi de stat.

Acestea pot fi contractate de catre autoritatea publică centrală, de către administraţiile locale şi de


59

către agenţii economici. Subscriitorii împrumutului de stat sunt, în general, persoane fizice şi

juridice care au disponibilităţi băneşti temporare şi le pun la dispoziţia statului pe anumite perioade,

cu caracter rambursabil şi purtătoare de dobânda.

Emisiunea bănească constă în emiterea de bani de către Banca Centrală. În fapt se

realizează contractarea unui împrumut de la Banca Centrală. Creşterea volumului resurselor

financiare pe această cale evidenţiază, pe lângă nivelul redus faţă de necesar al prelevărilor cu

caracter obligatoriu, şi existenţa unor dificultăţi ale trezoreriei. Este o cale simplă şi eficace de

creştere a resurselor financiare ale statului, dar în acelaşi timp periculoasă prin efectele ulterioare,

care se manifestă prin: creşterea artificială a veniturilor, în special salarii şi accentuarea

progresivităţii impozitelor directe, creşterea preţurilor, tarifelor având ca consecinţă creşterea

impozitelor indirecte asupra consumatorului accentuarea caracterului lor regresiv, precum şi

reducerea puterii de cumpărare a banilor, adâncind inflaţia.

Gruparea resurselor financiare din punct de vedere al structurii organizatorice este

influenţată de gruparea statelor în federale şi unitare, după cum urmează:

Resursele statelor de tip federal:

- resurse ale bugetului federal;

- resurse ale bugetelor statelor, regiunilor sau provinciilor membre;

- resurse ale bugetelor locale.

Resursele statelor de tip unitar:

- resursele publice ale bugetului central;

- resursele publice ale bugetelor locale.

Gruparea resurselor financiare publice prin prisma sistemului de bugete este următoarea:

Resursele financiare ale bugetului de stat

Resursele financiare ale bugetului asigurărilor sociale de stat

Resursele financiare ale bugetelor locale

Resurse financiare ale fondurilor speciale

Resurse financiare ale trezoreriei statului

Resurse financiare ale instituţiilor publice autonome

Resurse financiare ale instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetele de stat,

locale, asigurărilor sociale de stat sau fondurilor speciale

Resurse financiare ale instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii

Resurse financiare ale fondurilor externe rambursabile sau nerambursabile

Gruparea resurselor financiare în funcţie de ritmicitatea încasării lor la buget se prezintă

astfel:

Resurse financiare ordinare resurse pe care statul le încasează în mod obişnuit, au caracter

permanent şi un volum care poate fi estimat: impozite, taxe, contribuţii (venituri fiscale) sau

vărsăminte de la întreprinderile publice; de asemenea, resursele trezoreriei reprezentate de

disponibilităţile instituţiilor publice, fondurile speciale şi mijloacele extrabugetare.

Resurse financiare extraordinare resurse la care statul recurge în situatii excepţionale, când

practic resursele curente nu acoperă cheltuielile: impozite extraordinare, împrumuturi de stat interne

si externe, emisiune bănească, ajutoare şi alte transferuri primite din străinatate, sumele rezultate

din lichidarea participaţiilor de capital etc.

Gruparea resurselor financiare în funcţie de provenienţă este următoarea:

Resurse financiare interne cuprind veniturile fiscale, împrumuturile de stat interne,

emisiunea bănească, donaţiile interne.

Resurse financiare externe sunt cele care provin din împrumuturi externe sau din ajutoare

nerambursabile din partea altor state sau a unor organisme internaţionale.

În România resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în conformitate

cu structura sistemului bugetar iar în legea finanţelor publice se stabilesc principiile, cadrul general

şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice.


60

Conform noii clasificaţii a indicatorilor finanţelor publice, valabile de la 01 Ianuarie 2006

resursele financiare publice cuprind:

TOTAL VENITURI

I. VENITURI CURENTE

A. VENITURI FISCALE

A1. Impozit pe venit, profit şi câştiguri

din capital

A11.Impozit pe venit/profit şi câştiguri din capital de la

persoane juridice

A12. Impozit pe venit, profit şi câştiguri din capital de

la persoane fizice

A2. Impozit pe salarii (restanţe din anii

anteriori)

A3. Impozite şi taxe pe proprietate

A4. Impozite şi taxe pe bunuri şi servicii

A5. Impozitul pe comerţul exterior şi

tranzacţiile international

A6. Alte impozite şi taxe fiscal

B. CONTRIBUŢII DE ASIGURĂRI

C. VENITURI NEFISCALE

II. VENITURI DIN CAPITAL

III. OPERAŢIUNI FINANCIARE

IV SUBVENTII

Conform acestei clasificaţii, relaţia de calcul a resurselor financiare publice va fi:

Vt = Vcr + Vk + Opfin + S

Vcr = VF + CA + VNF

unde:

Vt = venituri publice totale

Vcr = venituri curente

VF = venituri fiscale

CA = contribuţii de asigurări

VNF = venituri nefiscale

Vk = venituri din capital

Opfin = operaţiuni financiare

S = subvenţii

5.3. Indicatori privind nivelul resurselor financiare

O analiză aprofundată a resurselor publice serveşte la caracterizarea politicii financiare şi

bugetare a fiecărui stat în diferite perioade de timp.

Volumul însemnat şi tendinţa de creştere continuă a cheltuielilor publice în toate ţările reclamă

diversificarea metodelor de mobilizare a unor importante resurse băneşti la dispoziţia statului.

Mijloacele folosite pentru constituirea resurselor băneşti necesare diferă de la un stat la altul, de la o

etapa la alta, în funcţie de condiţiile economice, politice şi sociale specifice fiecărei ţări şi fiecărei

perioade.

Nivelul resurselor financiare publice totale şi al diferitelor categorii de venituri se apreciază

atât static (la un moment dat), cât şi dinamic (în evoluţie pe o perioadă de timp) pe baza următorilor

indicatori:


61

5.3.1 Volumul veniturilor publice, în expresie nominală şi reală

Volumul veniturilor publice reprezintă suma veniturilor publice aflate la dispoziţia entităţilor

publice.

Acest indicator se poate calcula în experesie nominală sau reală.

Volumul veniturilor publice în expresie nominală (Vn

p ) reprezintă totalitatea veniturilor

publice exprimate în preţurile curente ale anului considerat, în moneda naţională.

V n

p = ∑ V n

i

i = bugete componente ale bugetului general consolidat;

V n

p = veniturile publice în expresie nominală;

V n

i = veniturile fiecărui buget component al bugetului general consolidat

Deoarece preţurile curente sunt influenţate de inflaţie, pentru exprimarea volumului real al

resurselor, veniturile publice se recalculează în preţuri constante.

Volumul veniturilor publice în expresie reală (Vr

p ) reprezintă totalitatea veniturilor publice

exprimate în preţurile constante ale unei perioade de bază. Transformarea valorilor din preţuri

curente în preţuri constante se efectuează cu ajutorul indicelui PIB deflator, care măsoară

modificarea nivelului general al preţurilor în anul considerat 0 sau 1 faţă de anul de bază, pentru

preţurile constante, notat cst.

Indicele PIB deflator este calculat conform relaţiei:

Ip0/cst = 1000

xPIB

PIB

cst

;

Ip1/cst = 1001

xPIB

PIB

cst

;

în care:

Ip0/cst = indicele preţurilor anului 0 faţă de anul cst

Ip1/cst = indicele preţurilor anului 1 faţă de anul cst

Relaţiile de calcul ale veniturilor publice reale sunt:

Vr

p 0=

cst

n

p

Ip

V

/0

0

;

Vr

p1=

cst

n

p

Ip

V

/1

1

;

în care:

Vr

p 0= veniturile publice reale ale anului 0

Vr

p1= veniturile publice reale ale anului 1

Indicatorul volumul veniturilor publice în expresie nominală sau reală este util pentru a

reflecta volumul acestora în moneda naţională şi serveşte la efectuarea de analize pe plan intern,

naţional. El nu are putere de comparaţie internaţională.

5.3.2 Ponderea veniturilor publice în produsul intern brut

Acest indicator exprimă partea din produsul intern brut realizat într-un an care se alocă în

vederea acoperirii nevoilor colective ale societăţii. Ponderea veniturilor publice în PIB diferă de la o

ţară dezvoltată la alta şi de la o zonă geografică la alta.

Calculul se efectuează pe baza relaţiei:


62

Vp/PIB = 100xPIB

V t

p;

în care:

Vp/PIB = ponderea veniturilor publice în PIB t

pV = venituri publice totale

PIB = produsul intern brut

5.3.3 Venituri publice medii pe un locuitor

Un alt indicator sugestiv este reprezentat de venituri publice medii pe locuitor care exprimă

suma alocată fiecărui locuitor în urma distribuirii resurselor din economie. Aceste venituri

reprezintă mărimi variabile în ţările dezvoltate şi în ţările în curs de dezvoltare şi se pot calcula atât

în moneda naţională, cât şi într-o monedă care să asigure comparabilitatea datelor între diferite ţări.

Se calculează pe baza relaţiei:

Vp/loc = t

pV / N exprimat în moneda naţională locală

Vp/loc = (t

pV /Cs) / N exprimat în altă monedă naţională

în care:

Vp/loc - venituri medii publice pe un locuitor; t

pV - venituri publice totale anuale;

Cs – cursul de schimb (monedă naţională locală/altă monedă naţională)

N = numărul de locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul.

5.4. Structura veniturilor publice

În ţările cu economie de piaţă, cea mai mare parte a resurselor se constituie ca urmare a

redistribuirii produsului intern brut, ponderea cea mai mare în total resurse financiare având-o

veniturile fiscale. În aceste ţări, impozitele constituie, de regula, principalul canal de procurare a

resurselor financiare publice, dar o altă sursă importantă o reprezintă cotizaţiile pentru asigurări

sociale, suportate de muncitori, funcţionari şi alte categorii de asiguraţi, precum şi cele plătite de

întreprinzători şi de stat. Impozitele, taxele şi cotizaţiile pentru asigurări sociale furnizează în ţările

dezvoltate din punct de vedere economic pâna la 9/10 din totalul veniturilor publice.

În ţările în curs de dezvoltare, proporţia în care veniturile fiscale şi cele cu caracter nefiscal

participă la acoperirea cheltuielilor diferă în funcţie de dimensiunile sectorului public şi de eficienţa

activităţii desfăşurate în întreprinderile de stat. Deşi în numeroase ţări în curs de dezvoltare se

remarcă aceeaşi tendinţă de procurare a veniturilor ordinare mai ales pe calea impozitelor, sunt

totuşi ţări, cum sunt cele exportatoare de petrol, în care impozitele au o contribuţie redusă, fondurile

publice fiind alimentate mai ales cu venituri create în întreprinderile economice aparţinând

sectorului public, la care se adaugă uneori diverse transferuri. Cotizaţiile pentru asigurări sociale au

o contribuţie redusă la formarea veniturilor publice în ţările în curs de dezvoltare. În ţările în curs de

dezvoltare în care ritmul de creştere a cheltuielilor publice devanseaza ritmul de creştere a

veniturilor curente, ţări care se confruntă cu serioase deficite bugetare, o pondere însemnată o au

veniturile extraordinare în totalul resurselor financiare publice. Acestea provin în mare măsură din

împrumuturi externe şi transferuri primite din strainatate. La acestea se adaugă şi emisiunea

monetară peste necesităţile reale ale pieţei şi alte venituri extraordinare.

Analiza veniturilor publice ale unei ţări poate fi făcută atât din punct de vedere global, cât şi

din punct de vedere al structurii lor pe diferitele categorii în cadrul unui criteriu de clasificare

adoptat. În acest caz, este necesară stabilirea ponderii (greutăţii specifice) a fiecărei categorii de

venituri publice în total venituri publice, care exprimă modul de formare a veniturilor publice

totale ţinând cont de provenienţa fiecărei categorii de venit.


63

Relaţia de calcul este:

gsvpi= 100xV

V

pt

pi;

în care:

gsvpi = greutatea specifică a categoriei de venituri publice în totalul veniturilor publice;

Vpi = venituri publice ale categoriei i;

Vpt = venituri publice totale;

i - 1…..n categorii de venituri.

Cu ajutorul ponderilor gsvi se poate da interpretarea structurii resurselor financiare ale statului.

Totodată, pe seama structurii veniturilor se pot efectua comparaţii între statele cu niveluri diferite de

dezvoltare.

5.5. Dinamica veniturilor publice

Dinamica veniturilor publice exprimă modificările care intervin în nivelul şi structura acestora

în decursul unui interval de timp.

Pentru o perioadă considerată, indicatorii dinamicii veniturilor publice sunt: modificarea

absolută a veniturilor publice în expresie nominală şi în expresie reală; modificarea relativă a

veniturilor publice în expresie nominală şi în expresie reală; modificarea ponderii veniturilor

publice în produsul intern brut; modificarea veniturilor publice medii pe locuitor; modificarea

structurii veniturilor publice; indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor

publice şi modificarea produsului intern brut; elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul

intern brut.

5.5.1 Modificarea absolută a veniturilor publice în expresie nominală şi în expresie reală

Modificarea absolută a veniturilor publice exprimă suma cu care se modifică volumul

veniturilor publice de la o perioadă la alta.

Modificarea absolută a veniturilor publice în expresie nominală ( Vn

p 0/1) exprimă suma cu

care se modifică volumul veniturilor publice exprimate în preţuri curente ale perioadei supuse

analizei, conform relaţiei de calcul.

Vn

p 0/1 = Vn

p1– V

n

p 0

Modificarea absolută a veniturilor publice în expresie reală ( Vr

p 0/1) exprimă suma cu

care se modifică volumul veniturilor publice exprimate în preţuri constante ale perioadei supuse

analizei, conform relaţiei de calcul.

Vr

p 0/1 = Vr

p1– V

r

p 0;

unde:

Vp1/0 pentru n şi r reprezintă creşterea nominală/reală a veniturilor publice în perioada 1

faţă de 0;

Vp1 si Vp0 pentru n şi r reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de

bază (0) în expresie nominală (preţuri curente)/ în expresie reală (preţuri constante) .


64

5.5.2 Modificarea relativă a veniturilor publice în expresie nominală şi în expresie reală

Analiza modificării absolute a veniturilor publice trebuie completată cu analiza modificării

relative a veniturilor publice care exprimă procentul cu care variază veniturile publice de la o

perioadă la alta..

În acest context se poate calcula indicele de creştere a veniturilor publice, atât în expresie

nominală cât şi în expresie reală utilizându-se următoarele formule formulele:

I n

Vp 0/1 = 1000

1

xV

Vn

p

n

p;

Ir

Vp 0/1 = 1000

1

xV

Vr

p

r

p;

în care:

In

Vp 0/1 - indicele creşterii nominale a veniturilor publice;

Ir

Vp 0/1 - indicele creşterii reale a veniturilor publice.

Modificarea relativă a veniturilor publice în expresie nominală (% Vn

pr ) exprimă modificarea

procentuală a veniturilor publice exprimate în preţurile curente ale perioadei analizate şi se poate

calcula utilizând cele două formule de mai jos:

% Vn

pr = In

Vp 0/1x 100 –100 sau

% Vn

pr = 1000

1/0

xV

Vn

p

n

p

Modificarea relativă a veniturilor publice în expresie reală (% Vr

pr ) exprimă modificarea

procentuală a veniturilor publice exprimate în preţurile constante ale perioadei analizate şi se poate

calcula utilizând cele două formule de mai jos:

% Vr

pr = Ir

Vp 0/1x 100–100 sau

% Vr

pr = 1000

1/0

xV

Vr

p

r

p

în care:

In

Vp 0/1 - indicele creşterii nominale a veniturilor publice;

Ir

Vp 0/1 - indicele creşterii reale a veniturilor publice.

Vp1 si Vp0 pentru n şi r reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de

bază (0) în expresie nominală (preţuri curente)/ în expresie reală (preţuri constante) .

5.5.3 Modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut

Indicatorul privind modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut ( Vp/PIB)

exprimă modificarea proporţiei de alocare a produsului intern brut destinată acoperirii nevoilor

colective. Calculul se efectuează astfel:


65

Vp/PIB = 1001

1x

PIB

Vp - 100

0

0x

PIB

Vp.

în care:

Vp1 si Vp0 reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)

1PIB şi 0PIB reprezintă produsul intern brut al perioadei curente (1) şi al perioadei de bază

(0)

5.5.4 Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor

Indicatorul privind modificarea veniturilor publice medii pe locuitor (V0/1/ locp ) exprimă

modificarea gradului de alocare a veniturilor publice pe cap de locuitor.

Calculul se efectuează astfel:

V0/1/ locp =

1

1

N

Vp -

0

0

N

Vp.

în care:

Vp1 si Vp0 reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)

1N şi 0N reprezintă numărul de locuitori (populaţia) în perioada curentă (1) şi în perioada de

bază (0).

5.5.5 Modificarea structurii veniturilor publice

Indicatorul privind modificarea structurii veniturilor publice (gs Vpi ) exprimă mutaţiile

care se produc la nivelul categoriilor de venituri care alcătuiesc veniturile publice totale. Calculul se

efectuează astfel:

gs Vpi = gs Vpi 1 – gs Vpi 0

gs Vpi = 1001

1x

V

V

pt

pi - 100

0x

V

V

pto

pi

în care:

gsvpi = greutatea specifică a categoriei de venituri publice i în totalul veniturilor publice;

piV - categorii de venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)

ptV - venituri publice totale ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)

i - 1…..n categorii de venituri.

5.5.6 Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi

modificare produsului intern brut

Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi modificare

produsului intern brut se calculează folosind formula:

K= 0/1

0/1

PIB

Vp

I

I=

0

1

0

1

PIB

PIB

Vp

Vp

în care:

Vp - venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)

1PIB şi 0PIB - produsul intern brut al perioadei curente (1) şi al perioadei de bază (0)


66

Ivpt 1/0 - indicele creşterii veniturilor publice;

IPIB 1/0 - indicele creşterii PIB;

K -indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi modificare

produsului intern brut

Acest indicator poate avea valori subunitare, supraunitare sau egale cu 1.

În cazul în care K>1 atunci se constată o modificare mai rapidă a veniturilor publice în raport

cu modificarea produsului intern brut.

În cazul în care K<1 atunci se constată o modificare inferioară a veniturilor publice în raport

cu modificarea produsului intern brut.

În cazul în care K = 1 atunci se constată o modificare cu acceaşi mărime a veniturilor publice

şi a produsului intern brut.

5.5.7 Elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut

Indicatorul privind elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut măsoară

amploarea reacţiei veniturilor publice la modificarea produsului intern brut, şi anume modificarea

procentuală a veniturilor publice, la modificarea cu 1% a produsului intern brut.

El se calculează astfel:

evp =

0

0/1

0

0/1

PIB

PIB

Vp

Vp

=

0

01

0

01

PIB

PIBPIB

Vp

VpVp

;

în care :

Vp şi Vp = venituri publice şi modificarea acestora în perioada de referinţă: perioada

curentă (1) şi perioada de bază (0)

PIB şi PIB = produsul intern brut şi modificarea acestuia în perioada de referinţă: perioada

curentă (1) şi perioada de bază (0)

e = elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut

Când evp>1 atunci veniturile publice sunt elastice la creşterea produsului intern brut.

Când evp =1, tendinţa rămâne aceeaşi.

Când evp <1 atunci veniturile publice sunt inelastice faţă de creşterea produsului intern brut.

5.6. Studii de caz rezolvate

1. Se dau următoarele date referitoare la resursele financiare publice ale unui stat:

INDICATORI VALOARE UM

Veniturile administraţiei de stat

centrale şi locale (Vascl)

25 650 Mii um

Veniturile necesare protecţiei şi

asigurărilor sociale de stat

(Vass)

23 200 Mii um

Veniturile instituţiilor şi

autorităţilor publice cu caracter

autonom (Viapa)

11 300 Mii um



67

Să se determine:

A. Volumul veniturilor publice în expresie nominală.

B. Volumul veniturilor publice în expresie reală.

Rezolvare:

A. Volumul veniturilor publice în expresie nominală:

V n

p = ∑ V ni = Vascl + Vass + Viapa

V n

p = 25 650 + 23 200 + 11 300 = 60 150 mii RON

B. Volumul veniturilor publice în expresie reală:

V r p = V

np / Ip

V r p = 60150/116% = 60150/1,16 = 51 853,45 mii RON



Impozit pe venit, profit şi câştiguri

din capital de la persoane juridice

(Ipj)

8.853,6

Mii um

Impozit pe venit, profit şi câştiguri

de la persoane fizice (Ipf)

1.532,3

Mii um

Impozite şi taxe pe proprietate (Ipp)

480

Mii um

Impozite şi taxe pe bunuri şi

servicii (Ibs)

27.743,7

Mii um

Impozit pe comerţul exterior şi

tranzacţiile internaţionale (Icext)

1.877

Mii um

Contribuţii de asigurări (CA) 271 Mii um

Venituri nefiscale (VNF) 2.003,9 Mii um

Venituri din capital (Vk) 56,1 Mii um

Venituri din operaţiuni financiare

(Opfin)

5 Mii um

Subvenţii (S) 9 Mii um


Să se determine:

A. Volumul veniturilor publice în expresie nominală.

B. Volumul veniturilor publice în expresie reală.

Rezolvare:

A. Volumul veniturilor publice în expresie nominală:

V n

p = Vcr + Vk + Opfin + S

Vcr = VF + CA + VNF

VF = Id + Iid

Id = Ipj + Ipf + Ipp

Iid = Ibs + Icext

Ibs = TVA + Taxe pe utiliz bunurilor +Accize

Icext = Taxe vamale + Comision vamal

Id = 8853,6 + 1532,3 + 480 = 10 865,9 mii um

Iid = 27743,7 + 1877 = 29 620,7 mii um


68

VF = 10 865,9 + 29 620,7 = 40 486,6 mii um

Vcr = 40 486,6 + 271 + 2 003,9 = 42 761,5 mii um

V n

p = 42 761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um

B. Volumul veniturilor publice în expresie reală:

V r p = V

np / Ip

V r p = 42831,6/110% = 42831,6/1,10 = 38 937,82 mii um



Venituri curente (Vcr) 42 761,5

Mii um


Venituri din operaţiuni

financiare (Opfin)

5 Mii um


Produsul intern brut (PIB) 70 560,3 Mii um

Să se determine ponderea veniturilor publice în produsul intern brut exprimate în preţuri curente.

Rezolvare:

Vp/PIB = (Vp n

/ PIBn )* 100

V n


Vp n

= 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um

Vp/PIB = (42831,6/70560,3) * 100 = 60,7%



Venituri curente (Vcr) 42 761,5

Mii um



financiare (Opfin)

5 Mii um


Populaţie (P) 22,9 Mil loc

Curs de schimb (Cs) 2,9 um /USD

Să se determine:

A. Veniturile publice medii pe locuitor exprimate în monedă naţională.

B. Veniturile publice medii pe locuitor exprimate în USD.

Rezolvare:

A. Veniturile publice medii pe locuitor exprimate în monedă naţională:

Vp/loc = Vp n / N

V n


Unde:

Vp/loc – venituri medii publice pe locuitor

V pn

– venituri publice nominale anuale


69

N = numarul de locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul

Vp n

= 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um

Vp/loc = 42831,6 mii RON / 22,9 mil loc = 42831,6 mii um / 22900 mii loc = 1,87 um /loc

B. Veniturile publice medii pe locuitor exprimate în USD.

Vp/loc(USD) = (Vpn / Cs) / N

V n

p (USD) = 42831,6 mii um / 2,9 RON/USD = 14 769,5 mii USD

Vp/loc(USD) = 14759,5 mii USD /22,9 mil loc = 14769,5 mii USD / 22900 mii loc = 0,64 USD/loc



Venituri curente (Vcr) 42 761,5 Mii um



financiare (Opfin)

5 Mii um


Să se determine indicatorii privind structura veniturilor publice totale (ponderea fiecărei categorii

de venituri în total venituri publice).

Rezolvare:

gsvpi/vpt = (vpi / vpt) * 100

vpt = V np = Vcr + Vk + Opfin + S

Vp n

= 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um

gsVcr/vpt = (42761,5/42831,6) *100 = 99,84% - reprezintă ponderea veniturilor curente în total

venituri publice

gsVk/vpt = (56,1/42831,6) *100 = 0,13% - reprezintă ponderea veniturilor din capital în total venituri

publice

gsOpfin/vpt = (5/42831,6) *100 = 0,01% - reprezintă ponderea veniturilor din operaţiuni financiare în

total venituri publice

gsS/vpt = (9/42831,6) *100 = 0,02% - reprezintă ponderea subvenţiilor în total venituri publice


INDICATORI VALOARE

N

VALOARE

N+1

UM

Venituri curente (Vcr) 35 673 42 761,5 Mii um

Venituri din capital (Vk) 48,5 56,1 Mii um


financiare (Opfin)

12,3 5 Mii um

Subvenţii (S) 5,1 9 Mii um

Să se determine:

A. Modificarea absolută a veniturilor publice totale în expresie nominală.

B. Modificarea relativă a veniturilor publice totale în expresie nominală.


70

Rezolvare:

A. Modificarea absolută a veniturilor publice totale în expresie nominală

Van p1/0 = V

n p1 – V

n p0

V n


Vn p0 = V

n pN = 35 673 + 48,5 + 12,3 + 5,1 = 35 738,9 mii um

Vn p1 = V

n p(N+1) = 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um

Van p1/0 = 42 831,6 – 35 738,9 = 7 092,7 mii um

Veniturile publice totale exprimate în preţuri curente (expresie nominală) au crescut în mărime

absolută, în anul curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 7 092,7 mii um.

B. Modificarea relativă a veniturilor publice totale în expresie nominală.

% Vrpn

= In vp1/0 –100

In vp1/0 = (vp

n1 / vp

n0) * 100

% Vrpn

=[( 42 831,6/35 738,9) * 100] – 100 = 19,85%

Veniturile publice totale exprimate în preţuri curente (expresie nominală) au crescut în mărime

relativă, în anul curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 19,85%.

7. Se dau următoarele date referitoare la resursele financiare ale unui stat:

INDICATORI VALOARE

N

VALOARE

N+1

UM


Venituri din capital

(Vk)

48,5 56,1 Mii um

Venituri din

operaţiuni financiare

(Opfin)

12,3 5 Mii um


Indicele preţurilor

constante (Ip)

100 110 %

Să se determine:

A. Modificarea absolută a veniturilor publice totale în expresie reală.

B. Modificarea relativă a veniturilor publice totale în expresie reală.

Rezolvare:

A. Modificarea absolută a veniturilor publice totale în expresie reală

Var p1/0 = V

r p1 – V

r p0

V r p = V

np / Ip

V n


Vn p0 = V

n pN = 35 673 + 48,5 + 12,3 + 5,1 = 35 738,9 mii um

Vn p1 = V

n p(N+1) = 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um


71

Vr p0 = V

r pN = 35738,9/100% = 35738,9/1 = 35 738,9 mii um

Vr p1 = V

r p(N+1) = 42831,6/110% = 42831,6/1,10 = 38 937,82 mii um

Var p1/0 = 38 937,82 – 35 738,9 = 3 198,92 mii um

Veniturile publice totale exprimate în preţuri constante (expresie reală) au crescut în mărime

absolută, în anul curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 3 198,92 mii um.

B. Modificarea relativă a veniturilor publice totale în expresie reală.:

% Vrpr

= V r p1/0 /V

rpo *100

% Vrpr

= (3198,92 / 35738,9) * 100 = 8,95%

Veniturile publice totale exprimate în preţuri constante (expresie reală) au crescut în mărime

relativă, în anul curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 8,95%.


INDICATORI VALOARE

N

VALOARE

N+1

UM


Venituri din capital

(Vk)

48,5 56,1 Mii um


financiare (Opfin)

12,3 5 Mii um



(PIB)

65 890.3 70 560,3 Mii um

Să se determine modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut .

Rezolvare:

Vp/PIB = Vp1 / PIB1*100 - Vp0 / PIB0*100

Vp/PIB = (Vp / PIB )* 100

V n


Vp (N) = 35 673 + 48,5 + 12,3 + 5,1 = 35 738,9 mii um

Vp/PIB (N) = (35738,9/65890,3) * 100 = 54,25 %

Vp (N+1) = 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um

Vp/PIB (N+1)= (42831,6/70560,3) * 100 = 60,7%

Vp/PIB = 60,7% - 54,25% = 6,45%

Ponderea veniturilor publice în produsul intern brut a crescut în anul curent, N+1 faţă de anul de

bază, N cu 6,45%.


INDICATORI VALOARE

N

VALOARE

N+1

UM



72



financiare (Opfin)

12,3 5 Mii um


Populaţie (N) 22,9 22,9 Mil loc

Curs de schimb (Cs) 2,7 2,9 um /USD

Să se determine:

A. Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor exprimate în monedă naţională.

B. Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor exprimate în altă monedă naţională (USD).

Rezolvare:

A. Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor exprimate în monedă naţională :

V p/loc = Vp /loc1 - Vp /loc0

Vp/loc = Vp / N

V n


Vp (N) = 35 673 + 48,5 + 12,3 + 5,1 = 35 738,9 mii um

Vp (N+1) = 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um

Vp/loc (N) =35738,9 mii um /22,9 mil loc = 35738,9 mii um / 22900 mii loc = 1,56 um /loc

Vp/loc(N+1) =42831,6 mii um /22,9 mil loc = 42831,6 mii um / 22900 mii loc = 1,87 um /loc

V p/loc = 1,87 RON/loc - 1,56 RON/loc = 0,31 um /loc

Veniturile publice medii pe locuitor în monedă naţională au crescut în anul curen, N+1 faţă de

anul de bază, N cu 0,31 um /loc.

B. Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor exprimate în altă monedă naţională (USD).

V p/loc(USD) = Vp /loc1(USD) - Vp /loc0(USD)

Vp/loc(USD) = (Vpn / Cs) / N

V p (N)(USD) = 35738,9 mii um /2,7 um /USD = 13236,6 mii USD

Vp/loc(N+1)(USD) = 13236,6 mii USD/22,9 mil loc=13236,6 mii USD/22900 mii loc = 0,58 USD/loc

V p (N+1)(USD) = 42831,6 mii um / 2,9 um /USD = 14 769,5 mii USD

Vp/loc(N+1)(USD) =14759,5 mii USD/22,9 mil loc=14769,5 mii USD/22900 mii loc = 0,64 USD/loc

V p/loc(USD) = 0,64 USD/loc – 0,58 USD/loc = 0,06 USD/loc

Veniturile publice medii pe locuitor în USD au crescut în anul curent, N+1 faţă de anul de bază, N

cu 0,06 USD/loc.


INDICATORI VALOARE

N

VALOARE

N+1

UM




73


financiare (Opfin)

12,3 5 Mii um


Să se determine modificarea structurii veniturilor publice totale exprimate în preţuri curente.

Rezolvare:

gs Vpi = gs Vpi1 – gs Vpi0

gsvpi/vpt = (vpi / vpt) * 100

vpt = V np = Vcr + Vk + Opfin + S

În N

Vp n

= 35 673 + 48,5 + 12,3 + 5,1 = 35 738,9 mii um

gsVcr/vpt = (35 673/35 738,9) *100 = 99,82% - reprezintă veniturile curente în total venituri publice

gsVk/vpt = (48,5/35 738,9) *100 = 0,14% - reprezintă veniturile din capital în total venituri publice

gsOpfin/vpt = (12,3/35 738,9) *100 = 0,03% - reprezintă veniturile din operaţiuni financiare în total

venituri publice

gsS/vpt = (5,1/35 738,9) *100 = 0,01% - reprezintă subvenţiile în total venituri publice

În N+1

Vp n

= 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um

gsVcr/vpt = (42761,5/42831,6) *100 = 99,84% - reprezintă veniturile curente în total venituri publice

gsVk/vpt = (56,1/42831,6) *100 = 0,13% - reprezintă veniturile din capital în total venituri publice

gsOpfin/vpt = (5/42831,6) *100 = 0,01% - reprezintă veniturile din operaţiuni financiare în total

venituri publice

gsS/vpt = (9/42831,6) *100 = 0,02% - reprezintă subvenţiile în total venituri publice

gsVcr/vpt = 99,84% - 99,82% = + 0,02%

Ponderea veniturilor curente în venituri totale a crescut în anul curent N+1, faţă de anul de bază,

N cu 0,02%

gsVk/vpt = 0,13% - 0,14% = - 0,01%

Ponderea veniturilor din capital în venituri totale a scăzut în anul curent N+1, faţă de anul de

bază, N cu 0,01%

gsOpfin/vpt = 0,01% - 0,03% = - 0,02%

Ponderea veniturilor din operaţiuni financiare în venituri totale a scăzut în anul curent N+1, faţă

de anul de bază, N cu 0,02%

gsS/vpt = 0,02% - 0,01% = + 0,01%

Ponderea subvenţiilor în venituri totale a crescut în anul curent N+1, faţă de anul de bază, N cu

0,01%


INDICATORI VALOARE

N

VALOARE

N+1

UM


Venituri din capital 48,5 56,1 Mii um


74

(Vk)


financiare (Opfin)

12,3 5 Mii um



(PIB)

65 890,3 70 560,3 Mii um

Să se determine coeficientul de corelare dintre creşterea veniturilor publice faţă de creşterea PIB

(K).

Rezolvare:

K = Ivp 1/0/ IPIB 1/0

In vp1/0 = vp

n1 / vp

n0

IPIB 1/0 = PIBn1 / PIB

n0

V n


Vp (N)n

= 35 673 + 48,5 + 12,3 + 5,1 = 35 738,9 mii um

Vp (N+1)n

= 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um

In vp(N+1)/N = 42 831,6 / 35 738,9 = 1,2

IPIB (N+1)/N = 70 560,3 / 65 890.3 = 1,07

K = 1,2 / 1,07 = 1,12


INDICATORI VALOARE

N

VALOARE

N+1

UM




financiare (Opfin)

12,3 5 Mii um



(PIB)

65 890,3 70 560,3 Mii um

Să se determine coeficientul de elasticitate a veniturilor publice în raport cu PIB (E).

Rezolvare:

Vp 1/0 = vp1 - vp0

PIB 1/0= PIB1 - PIB0

V n


Vp (N) = 35 673 + 48,5 + 12,3 + 5,1 = 35 738,9 mii um

Vp (N+1) = 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um

Vp (N+1)/ = 42 831,6 - 35 738,9 = 7 092,7 mii um

PIB (N+1)/ = 70 560,3 - 65 890,3 = 4 670 mii um


75

evp = (7092,7/35738,9) / (4670/ 65890,3) = 0,2/0,07 = 2,86

evp = 2,86>1 - veniturile publice sunt elastice la creşterea PIB.


1. Ce includ resursele financiare publice?

2. Care sunt elementele componente ale veniturilor nefiscale? Dar a celor fiscale?

3. Care sunt factorii care pot influenţa posibilitatea acoperirii cererii de resurse?

4. Care sunt elementele componente ale veniturilor curente?

5. Care sunt criteriile de clasificare a resurselor financiare publice? Prezentaţi în detaliu fiecare

categorie de venit public.

6. Care sunt indicatorii de nivel ai resurselor financiare publice, cum se determină şi ce

semnificaţie au ei?

7. Care sunt indicatorii de structură ai resurselor financiare publice, cum se determină şi ce


8. Care sunt indicatorii de dinamică ai resurselor financiare publice, cum se determină şi ce



1. Analiza evoluției resurselor financiare publice în țările membre ale UE.

2. Analiza evoluției resurselor financiare publice în România și a factorilor care au influențat

cuantumul acestora.

Bibliografie






Constanța, 2006



76

CAPITOLUL 6. SISTEMUL FISCAL


– definirea conceptului de impozite, taxe, contrubuții, asietă fiscală, presiune fiscală, grad de

fiscalitate, structura fiscalității;

– identificarea elementelor impozitului; – adoptarea unor noţiuni teoretice de principii fiscale care să le folosească viitorilor economiști

în desfășurarea de activități specifice; – înarmarea studenţilor cu principalele concepte privind fiscalitatea; – prezentarea indicatorilor de analiză a presiunii fiscale

Noţiuni cheie: sistem fiscal, funcțiile sistemului fiscal, impozit, taxe, contribuții, elementele

impozitului, presiune fiscală, gradul fiscalității, principiile sistemului fiscal.

6.1. Noțiuni generale privind sistemul fiscal

Rolul primordial al sistemului fiscal este acela de a asigura finanţarea economiei publice pe

calea prelevărilor fiscale, alături de alte mijloace care să permită statului intervenţii în economia

naţională pentru corectarea unor fluctuaţii negative ale ciclului economic.

Conceptele utilizate sunt diverse, iar încercările de a stabili definiţii au scos în evidenţă o serie

de sarcini de sistematizare. Astfel, în general, conceptul de fiscalitate este explicat ca fiind un

sistem de percepere a impozitelor, însă, într-o abordare juridică, acesta poate fi definit ca un sistem

de legi referitoare la fisc sau la perceperea impozitelor.

Din cele prezentate mai sus desprindem două concepte distincte, şi anume:

1. impozitul şi definiţiile sale

2. fiscul, adică administraţia care percepe impozitele.

Analiza aspectelor fiscale trebuie să aibă în vedere definirea

procedeelor specifice teoriei şi practicii fiscale care să reunească

ansamblul elementelor de natură economică, tehnică şi

administrativă referitoare la activitatea de impunere.

În abordarea sistemului fiscal trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

1 sistemul de impozite şi taxe directe şi indirecte care funcţionează în cadrul unei economii

naţionale. Acest sistem trebuie conceput prin acte normative elaborate de puterea legislativă, prin

care să se poată aşeza, previziona, pretinde şi încasa veniturile bugetare respective.

2 metode şi procedee utilizate atât pentru determinarea, aşezarea, dar şi pentru urmărirea şi

încasarea veniturilor cuvenite statului.

3 aparatul fiscal care să reunească cele două elemente, să le pună în mişcare, să urmărească

evaluarea, încasarea şi vărsarea lor în contul bugetului. Acest aparat este factorul determinant, fiind

un veritabil motor al punerii în mişcare a metodelor şi procedeelor folosite pentru încasarea

veniturilor.

Pentru ca sistemul fiscal să răspundă unor cerinţe el trebuie să îndeplinească patru funcţii:

1. funcţia de instrument de mobilizare a resurselor la dispoziţie statului;

2. funcţia stimulativă;

3. funcţia socială;

4. funcţia de control.

Prima funcţie a sistemului fiscal este realizată prin canalele fiscale aflate în economie, statul

asigurîndu-şi prin intermediul impozitelor şi taxelor resursele băneşti mobilizate la dispoziţia

bugetului de stat. Statul trebuie să constituite o serie de canale prin care să-şi asigure alimentarea

fondurilor sale centralizate care au legătură directă cu bugetul de stat, întrucât fondurile


77

extrabugetare se constituie în afara bugetului însă preiau în exerciţiu o parte din sarcinile bugetului

de stat.

A doua funcţie a sistemului fiscal este legată de interesul statului ca activitatea economică să

se dezvolte continuu şi cu eficienţă, pentru că statul îşi procură veniturile pentru buget în marea lor

majoritate de la agenţii economici. Stimularea se realizează şi prin sistemul fiscal, prin lărgirea

activităţii aparatului financiar din economie. Se au în vedere unele facilităţi pentru societăţile

comerciale cu capital privat care îmbracă forma reducerilor sau scutirilor de plată, precum şi o serie

de facilităţi pentru sumele reinvestite din profitul întreprinderilor.

Prin a treia funcţie trebuie să se asigure şi protecţia socială a anumitor categorii de cetăţeni,

pe de o parte prin facilităţi de impunere, iar pe de altă parte, prin stimularea angajatorilor să

folosească forţa de muncă cu randament scăzut. Cu toate acestea funcţia socială a sistemului fiscal

român este mult mai redusă în comparaţie cu ţările dezvoltate.

Prin ultima funcţie se statuează faptul că statul nu mai poate interveni în economie prin măsuri

administrative ci numai prin anumite pârghii economice sau financiare. Sistemul fiscal, pe de o

parte, furnizează aceste pârghii iar, pe de altă parte, asigură mecanismul de funcţionare a lor prin

punerea la dispoziţia aparatului fiscal a acestora. Este vorba de controlul exercitat de stat printr-o

serie de pârghii financiare sau fiscale prin intermediul cărora se penetrează în activitatea agenţilor

economici până la cele mai mici detalii.

6.2. Conceptul de impozite, taxe, contribuţii

Impozitul reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor

fizice sau juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor sale. Aceasta prelevare se

face: în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie directă din partea statului.

Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie înţeles în sensul că plata acestora este o sarcină

impusă tuturor persoanelor fizice sau juridice care realizează venit sau posedă un anumit gen de

avere pentru care, conform legii, datoreaza impozit. Dreptul de a introduce impozite îl are statul si

el se exercita prin intermediul organelor puterii centrale şi uneori prin organele administraţiei

locale.

Impozitele sunt plăţi care se efectuează către stat cu titlu definitiv şi nerambursabil. În

schimbul acestora, plătitorii nu pot solicita statului un contraserviciu direct şi imediat, de valoare

egală sau apropiată. Prin aceasta, impozitele se deosebesc în mod principial fata de taxe, în cazul

cărora există un raport de contraserviciu direct.

Desigur, impozitele presupun realizarea unor contraservicii publice cum ar fi: apărare

naţională, securitate şi ordine publică, protecţie socială etc., dar acestea nu sunt percepute uşor de

către orice contribuabil. Caracterul nerestituibil al impozitelor implică faptul că nici un contribuabil

nu poate pretinde o plata directă din partea statului, pe baza impozitelor suportate. Prin aceasta,

impozitele se deosebesc de împrumuturile publice, care sunt purtătoare de dobânzi şi rambursabile.

Instituirea şi perceperea impozitelor de către stat determină o importantă redistribuire a

produsului intern brut. Prin aceasta se manifesta rolul impozitelor pe plan financiar, economic şi

social, rol ce difera de la o ţară la alta şi de la o etapa de dezvoltare a economiei la alta.

Rolul cel mai important este în plan financiar, deoarece impozitele constituie mijlocul

principal de procurare a resurselor financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice.

Pe plan economic, impozitele pot fi folosite ca mijloc de intervenţie în activitatea economica,

acţionînd ca pârghie economică. În funcţie de intenţia legiuitorului, impozitele se pot manifesta fie

ca un instrument de stimulare, fie de frânare a unei activităţi, de creştere sau reducere a producţiei

sau consumului unui anumit produs, de impulsionare sau îngrădire a unor activităţi etc.

Pe plan social, rolul impozitelor se concretizează în faptul că, prin intermediul lor, statul

redistribuie o parte importantă din produsul intern brut între clase şi pături sociale, între persoane

fizice şi juridice.

Taxele reprezintă prelevări băneşti obligatorii către stat în cazul în care o persoană fizică sau

juridică solicită un seviciu unei instituţii publice.


78

Spre deosebire de impozit, taxa reprezintă plata pentru un serviciu public divizibil, de care

beneficiază cel care l-a solicitat. Ea are un caracter obligatoriu numai pentru cine solicită serviciul

respectiv. În această categorie se cuprind taxele juridice (taxe de timbru, notariale, de succesiune),

taxele administrative (taxe pentru autorizaţii, permise, legitimaţii), taxe consulare s.a. Trebuie

subliniat faptul că taxa nu reprezintă costul serviciului respectiv, fiind de obicei mai mica decât

acest cost. În acest context aceste taxe nu trebuie confundate cu taxele poştale sau tarifele pentru

transport pe calea ferată, care reprezintă preţul plătit pentru serviciile făcute de întreprinderile

respective.

Contribuţiile reprezintă prelevări obligatorii către stat de la anumiţi contribuabili care

beneficiază de unele servicii publice sau activităţi ale statului

Faţă de impozit, contribuţiile se concretizeză în servicii publice care aduc beneficii unor

cetăţeni, fără ca ei să fi solicitat serviciul respectiv. De menţionat că plata contribuţiei este

obligatorie în sarcina debitorilor reali sau potentiali avantajaţi. În cadrul contribuţiilor o importanţă

deosebita o au contribuţiile sociale care au o natură asistenţială. Ele servesc pentru gestionarea

serviciilor de securitate socială şi acţionează în toate cazurile când e prejudiciată capacitatea de

munca a salariaţilor (boală, bătrâneţe, maternitate, şomaj, invaliditate s.a.).

6.3 Fiscalitatea şi presiunea fiscala

Dupa cum s-a menţionat anterior diferitele categorii de venituri fiscale reprezintă transferuri

din proprietatea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului. Altfel spus, datoria fiscală

reprezintă un “sacrificiu” pentru contribuabil, adica renunţarea la o parte din venit care e transferată

obligatoriu la dispoziţia statului.

Conceptul de fiscalitate indică mărimea “sacrificiului” suportat de contribuabili prin plata

impozitelor, taxelor, contribuţiilor.

Fiscalitatea se determină ca un raport între volumul veniturilor fiscale şi volumul PIB la un

moment dat şi se exprimă prin gradul de fiscalitate.

Gradul de fiscalitate este o mărime medie care nu indică presiunea fiscală la care e supus

fiecare contribuabil. De aceea gradul de fiscalitate trebuie calcula ponderat cu nivele medii de

venituri ale diferitelor categorii de plătitori (salariaţi, întreprinzători, agenţi economici, liber

profesionişti).

În practica financiară se mai calculează structura fiscalităţii, care exprimă ponderea fiecărui

impozit în totalul veniturilor fiscale.

Între gradul de fiscalitate şi creşterea cheltuielilor publice este necesară o moderaţie, un

echilibru în ideea în care necesităţile publice trebuie satisfăcute în condiţiile unui anumit grad de

fiscalitate. Fiscalitatea trebuie folosită în aşa fel încât să contribuie la îndeplinirea obiectivelor

economice şi sociale. Creşterea fiscalităţii conduce, în general, la apariţia unor fenomene negative,

cum ar fi: creşterea evaziunii fiscale şi a fraudelor fiscale, limitarea investiţiilor particulare,

deplasarea unor capitaluri în alte ţări cu o fiscalitate redusa, creşterea inflaţiei. Nu este indicată nici

reducerea fiscalităţii deoarece s-ar prejudicia realizarea obiectivelor social-economice. O fiscalitate

optimă este cea care se bazează pe echitate socială, asigură acoperirea cheltuielilor publice, are

randament şi evită fraudele şi evaziunea fiscală.


79

6.4. Elementele impozitului

Impozitul este o prelevare bănească obligatorie care are loc în baza legii şi se prezintă ca un

raport juridic. Prevederile acestui raport juridic reprezintă elementele impozitului, care trebuie să fie

clar şi precis prezentate în orice reglementare legală.

Elementele tehnice ale impozitului sunt:

subiectul impozitului (contribuabilul) este persoana fizică sau juridică obligată prin lege să

plătească impozitul. Subiecte impozabile pot fi: agenţii economici în cazul impozitului pe profit,

taxei pe valoarea adaugata sau persoanele fizice, în cazul impozitului pe venit.

suportatorul(destinatarul) impozitului este persoana fizică sau juridică din ale cărei venituri

se suportă în mod efectiv impozitul. Acest element este important în legatură cu distincţia

fundamentală dintre impozitele directe şi indirecte.

obiectul impozabil (materia impozabila) reprezintă venitul, averea sau altă bază asupra

căreia este instituit impozitul. Venitul poate fi profitul, salariul, venit din dividende, închirieri.

Averea poate fi reprezentată de cladiri, terenuri, automobile. Mai pot fi obiecte ale impunerii

diferite acte sau fapte juridice (în cazul taxelor de timbru, succesiune).

sursa impozitului reprezintă venitul de care plătitorul dispune pentru a face faţă plaţii

impozitului. Ea se poate identifica cu obiectul impozabil sau poate fi diferită de obiectul impozabil,

când acesta e reprezentat de avere, acte sau fapte juridice.

unitatea de impunere este stabilită în funcţie de natura obiectului impozabil şi serveşte

dimensionării acestuia, putând fi monetară, valorică, etc.

cota de impunere este elementul care serveşte la calcularea valorii impozitului. Ea poate fi

exprimată sub forma unei sume fixe pe unitatea de impunere sau sub formă de procent. Cota

procentuală poate fi proporţională, progresivă sau regresivă.

asieta fiscala cuprinde totalitatea operaţiunilor realizate de organele fiscale pentru

identificarea subiecţilor impozabili, stabilirea mărimii materiei impozabile şi a cuantumului

impozitelor datorate statului. Prin asieta se constată existenţa unei creanţe fiscale a statului şi se

crează obligaţia de plată în sarcina contribuabililor.

termenul de plată reprezintă data limită pâna la care impozitul trebuie achitat. El se

stabileşte în funcţie de felul şi volumul impozitului datorat. Termenele de plată sunt, de obicei,

lunare, trimestriale sau anuale. În afara acestor elemente tehnice prezentate mai sus, orice actul legal de instituire a unui

impozit mai poate să cuprindă şi următoaarele menţiuni :

autoritatea impozitului este puterea publică împuternicită să instituie impozitul, la care se

adaugă organele care aşează şi percep în mod efectiv impozitul.

beneficiarul impozitului poate fi bugetul central al statului, bugetele locale sau bugetele

unor instituţii publice, după caz.

posibilitatea impozitului relevă capacitatea economică a contribuabilului de a plăti

impozitele, precum şi baza de calcul luată în considerare la stabilirea mărimii impozitului.

facilităţile fiscale se referă la o serie de avantaje fiscale cum ar fi: exonerari pentru anumite

categorii de contribuabili, perioade de scutire, reduceri, amânări la plată sau restituiri de impozite,

dupa caz.

sancţiunile aplicabile au în vedere întărirea responsabilităţii contribuabililor în ce priveşte

stabilirea corectă a obligaţiilor fiscale şi plata acestora şi pot cuprinde amenzi, majorări de

întîrziere, popriri, confiscări, puneri sub sechestru, retragere a autorizaţiei de funcţionare,

declanşarea procedurii de faliment, precum şi declanşarea urmaririi penale.

6.5. Principii de echitatea fiscală

Principiile impunerii reprezintă cerinţe stabilite de teoria finanţelor publice, în baza cărora are

loc dimensionarea, aşezarea şi perceperea impozitelor, precum şi realizarea obiectivelor social-

economice definite prin politica fiscală. Un loc important îl ocupă principiile de echitate fiscală.


80

Echitatea fiscală semnifică dreptate socială în materie de aşezare şi percepere a impozitelor.

Realizarea echităţii fiscale presupune o impunere diferenţiată a veniturilor şi averii

impozabile în funcţie de capacitatea contributivă, precum şi scutirea de la plata acestuia a

persoanelor care realizeză venituri sub un anumit plafon, adică sub mimimul neimpozabil stabilit.

Echitatea fiscală presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii, şi anume:

(a) stabilirea minimului neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit

minim sau a unei averi care permite satisfacerea nevoilor stricte de trai, cu aplicabilitate numai

impozitelor directe.

(b) sarcina fiscală să fie stabilită în funcţie de puterea contributivă a fiecărui

contribuabil, adică să fie dependentă de mărimea veniturilor şi averilor impozabile, precum şi de

situaţia personală a subiectului.

(c) sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie comparativă cu sarcina fiscală a altei

categorii sociale la o anumită putere contributivă, iar cea a unei persoane comparativă cu sarcina

altei persoane din aceeaşi categorie socială.

(d) impunerea să fie generală, adică să cuprindă toţi subiecţii care realizează venituri

dintr-o anumită sursă sau deţin un anumit gen de avere, cu excepţia acelora care se situează sub

nivelul minim considerat în perioada respectivă.

Un rol deosebit în respectarea echitatii fiscale îl are felul impunerii, în sume fixe sau în cote

procentuale.

Impunerea în sume fixe se aplică în cazul bunurilor aflate în proprietatea persoanelor, fără a

se ţine seama de situaţia personală a contribuabililor. Un exemplu al acestui tip de impunere îl

reprezintă capitaţia - ca impozit practicat în orânduirea sclavagistă şi feudală asupra bărbaţilor apţi

de muncă, fără a lua în considerare mărimea veniturilor, averii sau situaţia personală a plătitorului.

Impunerea în cote procentuale se practică prin aplicarea cotelor proporţionale, progresive

sau regresive asupra materiei impozabile, după cum urmează:

(a) Impunerea în cote procentuale proporţionale presupune aplicarea aceleiaşi cote de

impozit asupra materiei impozabile, indiferent de mărimea acesteia. Aceasta impunere se foloseşte

pe scară largă şi în prezent. Astfel, impozitul pe profit, pe dividende, impozitul pe clădiri şi terenuri

se calculeaza utilizând cote proporţionale. La fel se calculează şi accizele, taxa pe valoarea adaugată

şi taxele vamale. O astfel de impunere reprezintă o formă de manifestare a egalităţii contribuabililor

în faţa impozitului

(b) Impunerea în cote progresive se practică începând cu a doua jumătate a sec. al XIX-

lea. Caracteristica acestei impuneri este aceea a creşterii cotei impozitului, odată cu sporirea

materiei impozabile. Cotele progresive pot creşte în ritm constant sau variabil, iar impunerea poate

fi în progresie simplă (globală), în progresie compusă (pe tranşe) şi mixtă:

Impunerea în progresie simplă presupune aplicarea aceleiaşi cote de impozit asupra

întregii materii impozabile, iar cota de impozit va fi cu atât mai mare cu cât volumul materiei

impozabile va fi mai mare. Această metodă îi dezavantajează pe contribuabilii care realizează

venituri situate la limita imediat superioară aceleia până la care se aplică o anumită cotă de

impozit.

Impunerea în progresie compusa presupune divizarea materiei impozabile în mai multe

tranşe şi aplicarea asupra acestora a unor cote de impozit crescătoare. Ca urmare, impozitul se

compune din mai multe impozite parţiale, calculate pentru fiecare tranşă de venit. Această metodă

este utilizată mai ales pentru impunerea veniturilor obţinute de persoane fizice, precum şi în cazul

impozitelor pe avere, fiind mai avantajoasă pentru contribuabili.

Impunerea progresivă mixtă realizată prin calcularea unui impozit mixt, compus dintr-

o suma fixă crescătoare şi un impozit calculat cu ajutorul cotelor progresive, aplicate asupra

diferenţei dintre valoarea totală a materiei impozabile şi nivelul minim al tranşei materiei

impozabile pentru care s-a luat în considerare suma fixă. Această metodă este folosită la calculul


81

impozitului pe veniturile salariale, pe veniturile asociaţiilor familiale şi pe veniturile persoanelor

autorizate să desfăşoare activităţi economico-sociale în mod independent.

(c) Impunerea în cote regresive constă în aceea ca, după depăşirea unui anumit nivel al

veniturilor, cota de impunere începe sa descrească. În fapt, în cazul impozitelor directe aplicarea

regresivităţii presupune divizarea în tranşe a materiei impozabile, astfel ca, până la atingerea

nivelului de venituri avut în vedere, se utilizează impunerea pe baza cotelor progresive. Pentru a se

ajunge la regresivitate, este evident faptul că trebuie aplicată progresia compusă. În acest fel,

impozitul calculat în final este unul de tip mixt. În practica fiscală contemporană acest gen de

regresie se întâlneşte foarte rar.

În vederea determinării caracterului impunerii pot fi utilizaţi următorii indicatori:

rata marginală a impunerii (Rmi)

rata medie a impunerii (Rmi).

Rata marginală a impunerii (Rmi) poate fi determinată prin raportarea creşterii impozitului

plătit (∆ T) la creşterea venitului impozabil (∆ Y).

Y

TRmi

Rata medie a impunerii (Rmi) poate fi determinată prin raportarea impozitului total plătit ( T)

la veniturile total ( Y).

Y

T Rmi

Din analiza modalităţii de impunere rezultă următoarele concluzii:

Modalitatea

de impunere

Realizarea

echităţii fiscale

Impunerea

proporţională Y

T

Y

T

Impunerea

progresivă Y

T

Y

T

Impunerea

regresivă Y

T

Y

T

În concluzie, putem afirma faptul că, dintre sistemele de impunere utilizate în practica fiscală,

impozitul care se bazează pe cote progresive, adică pe tranşe de impunere, răspunde în cea mai

mare măsură cerinţelor echităţii fiscale.

6.6. Principii de politică financiară

Aceste principii cuprind cerinţele ce trebuie îndeplinite de orice impozit nou introdus în

practică, cu referire la un randament fiscal ridicat, la o stabilitate şi elasticitate acceptabile. De

asemenea, se au în vedere tipul şi numărul impozitelor percepute de stat pentru formarea veniturilor

sale.

Randamentul fiscal ridicat pentru orice impozit se realizează în următoarele condiţii :

a) impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele fizice şi

juridice care obţin venituri din aceeaşi sursă sau deţin acelaşi gen de avere, întreaga materie

impozabilă fiind supusă impunerii;


82

b) să nu existe posibilităţi legale sau nelegale de sustragere de la impunere a unei părţi din

materia impozabilă;

c) cheltuielile aferente asietei impozitului să fie cât mai reduse.

Stabilitatea impozitelor vizează respectarea cerinţei menţinerii constante a randamentului

impozitelor, fără ca acest randament să fie influenţat de mişcarea ciclică a economiei.

Elasticitatea impozitelor presupune adaptarea permanentă a încasărilor provenite din acestea,

prin majorarea sau diminuarea lor dupa nevoile bugetului. Realitatea fiscală evidenţiază faptul că, în

cele mai multe cazuri, elasticitatea s-a manifestat prin majorarea impozitelor.

În cadrul politicii financiare, un loc deosebit de important îl deţine şi problematica tipului şi

numărului de impozite, conturându-se doua concepţii. Prima sustine ca este suficient un singur

impozit reprezentativ (concepţia impozitului unic), care contribuie în întregime la formarea

veniturilor bugetului public, iar cea de-a doua susţine necesitatea instituirii şi perceperii mai multor

impozite (concepţia sistemului pluralist de impozite).

Ideea impozitului unic apare ca una dintre utopiile fiscale prezentate de teoreticieni fiziocraţi

în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, cât şi mai tîrziu, odată cu dezvoltarea industrială

(Francois Quesnay).

Ideile menţionate mai sus n-au prins însă contur în practica fiscală, astfel că statele au utilizat

şi utilizează un număr mai mic sau mai mare de impozite. Alegerea numărului şi tipului de impozite

diferă de la o ţară la alta în funcţie de caracterul şi gradul de dezvoltare al economiei, de tradiţie şi

alte criterii.

6.7. Principii de politică economică

Aceste principii vizează folosirea de către stat a impozitelor nu numai ca mijloc de formare a

bugetului, ci şi ca pârghie economică.

Stimularea dezvoltării unor ramuri economice se poate realiza prin reducerea sau scutirea

contribuabililor de la plata unor impozite datorate.

Investiţiile sunt stimulate prin deducerea din profitul impozabil a profitului alocat pentru

fondurile proprii de dezvoltare sau prin reducerea în diferite proporţii a impozitului calculat asupra

profitului investit.

Consumul anumitor bunuri şi servicii este şi el influenţat prin reducerea sau suprimarea

impozitelor indirecte care le grevează, atunci când se doreşte stimularea consumului sau invers,

pentru restrângerea consumului se recurge la majorarea impozitelor indirecte aferente.

Extinderea relaţiilor comerciale externe se pot realiza printr-o serie de măsuri fiscale cum ar

fi: restituirea parţială sau integrală a impozitelor aferente mărfurilor exportate, reducerea taxelor

vamale percepute în cazul importului anumitor bunuri utilizate la fabricarea anumitor produse .

Limitarea sau combaterea inflaţiei se poate realiza prin majorarea taxelor de consumaţie sau

prin introducerea unor impozite suplimentare percepute în cazul depăşirii unui anumit nivel al

fondului de salarii.

6.8. Principii social-politice

Aceste principii se referă la faptul că, prin politica lor fiscală, statele urmăresc şi realizarea

unor obiective de ordin social-politic. În acest context, sunt promovate o serie de facilităţi fiscale în

favoarea contribuabililor cu venituri reduse sau care au în întreţinere mai multe persoane fără

venituri proprii şi se stimulează natalitatea prin acordarea de facilităţi fiscale sau exonerări, reduceri

sau deduceri de impozite pentru familiile cu mulţi copii, în paralel cu instituirea unor impozite

speciale în sarcina celibatarilor şi a persoanelor căsătorite şi fără copii. De asemenea, printr-o

anumită modalitate de impunere se încearcă limitarea influenţelor negative provocate asupra

sănătaţii oamenilor de consumul băuturilor alcoolice şi a tutunului.

Redistribuirea veniturilor prin impozitare, cu efecte în plan social, se realizeaza şi prin

aplicarea de accize în cazul bunurilor de lux, ca şi a unor cote mai mari de taxare în cazul

transmiterii proprietăţii pe calea succesiunilor.


83

În concluzie putem afirma că cele patru categorii de principii ale impunerii formează un

sistem unitar, astfel că ele se influenţează şi condiţionează reciproc.

6.9. Aşezarea şi perceperea impozitelor

Asieta fiscală este expresia ansamblului măsurilor întreprinse de către organele fiscale pentru

stabilirea obiectului impozabil, dimensionarea mărimii impozitului şi perceperea impozitelor.

6.9.1. Stabilirea obiectului impozabil

Operaţiunea de stabilire a mărimii obiectului impozabil presupune constatarea existenţei

materiei impozabile şi evaluarea acesteia.

Pentru stabilirea mărimii obiectului impozabil se folosesc mai multe metode:

Metoda evaluării directe (pe bază de probe) care are două variante de aplicare: pe baza

declaraţiei contribuabilului şi pe baza declaraţiei unei terţe persoane.

a) Evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului se face în funcţie de datele economico-

financiare în cazul agenţilor economici sau de datele cuprinse în declaraţia de impunere, întocmită

anual de fiecare contribuabil. Pe baza declaraţiei primite, organele fiscale procedează la stabilirea

mărimii materiei impozabile, uzându-se de prezumţia sincerităţii contribuabililor. Această metodă

are cea mai largă aplicare, dar practica dovedeşte că nu sunt puţine cazurile de sustragere de la

impunerea unei mari părţi din materia impozabila. De aceea metoda trebuie combinată şi cu un

control adecvat exercitat de organele fiscale.

b) Evaluarea pe baza declaraţiei unui terţ se efectuează atunci când mărimea obiectului

impozabil este cunoscută şi de o altă persoană, care este obligată prin lege să depună la organele

fiscale o declaraţie în acest sens. Se foloseşte în cazul salariilor (declarate de patron) sau a chiriilor

(declarate de chiriaşi). Această evaluare elimină, într-o anumită măsură riscul sustragerii de la

impunere, întrucât terţa persoană care declară venitul impozabil nu este interesată să-l subevalueze.

Metoda evaluarii indirecte (pe bază de prezumţie) care are trei variante de aplicare:

evaluarea obiectului impozabil după indicii exterioare, evaluarea pe baze forfetare şi evaluarea

administrativă.

a) Evaluarea obiectului impozabil după indicii exterioare (număr de camere, număr de

animale etc.) şi se aplică mai ales în cazul impozitelor reale şi constă în stabilirea cu aproximaţie a

valorii obiectului impozabil de natura pământului, clădirii activităţii industriale etc., fără a se ţine

seama de situaţia persoanei care deţine obiectul respectiv.

b) Evaluarea pe baze forfetare stabileşte un anumit volum al obiectului impozabil cu acordul

părţilor, fără a avea pretenţia de exctitate; (de exemplu, beneficiile agricole pe baza unui randament

mediu la ha).

c) Evaluarea administrativă, efectuată de organele financiare, pe baza datelor sau a

elementelor de care dispun în propriile evidenţe. Această valoare este comunicată subiectului

impozitului, care are dreptul la contestaţie dacă consideră că evaluarea a fost exagerată.

6.9.2 Determinarea cuantumului impozitului

Determinarea mărimii impozitului datorat este o operaţiune ce se realizează diferit, dupa cum

este vorba de impozite de repartiţie sau de contingentare sau despre impozite de cotitate.

Impozitele de repartitie sau de contingentare sunt specifice perioadelor de început ale

fiscalităţii şi se caracterizează prin aceea că statul, în funcţie de nevoile sale financiare, stabileşte

suma globală a impozitelor pe care urmează să le încaseze de pe întreg teritoriul ţării. Această

suma globală se defalcă de sus în jos pe fiecare unitate administrativ-teritorială şi pe obiecte ale

impunerii sau subiecţi plătitori;

Impozitele de cotitate sunt cele care se practică în mod curent în practica bugetară din zilele

noastre, fiind stabilite în cazul fiecărui obiect impozabil şi pentru fiecare plătitor în parte, fiind

calculate fie de plătitor, fie de organul fiscal cu ajutorul cotelor de impozit.


84

6.9.3 Perceperea impozitelor

Perceperea impozitului este operaţiunea finală a aşezării impozitului şi cuprinde ansamblul

operaţiilor prin care impozitul este încasat de organele fiscale la termenele şi în modalităţile

specifice fiecăruia dintre ele.

Modalităţile de percepere a impozitelor au evoluat odata cu societatea omenească, de la

strângerea acestora de unul din contribuabilii localităţii (primar, cneaz), la încasarea prin

intermediul unor concesionari (arendaşi, zapcii, satrapi) până la forma actuala - de percepere a lor

printr-un aparat specializat al statului, denumit aparat fiscal. Perceperea (încasarea) impozitelor prin

aparatul fiscal propriu s-a generalizat în perioada capitalismului ascendent şi se utilizează şi în

prezent prin următoarele metode: metoda plăţii directe, stopajul la sursă, aplicarea de timbre fiscale

mobile.

Metoda plăţii directe: plătitorii calculează impozitul datorat bugetului de stat şi-l virează în

contul organelor însarcinate cu încasarea lor. Încasarea impozitelor de către organele fiscale direct

de la plătitori cunoaşte două variante de realizare:

a) când plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale pentru a achita

impozitul datorat statului (în acest caz avem de-a face cu aşa-numitul impozit portabil);

b) când organul fiscal are obligaţia de a se deplasa la domiciliul plătitorilor pentru a le solicita

să achite impozitul (este vorba de impozitul cherabil).

Stopajul la sursă: constă în reţinerea impozitului datorat bugetului de către o terţă persoană,

de regulă cea care repartizează venitul (cazul impozitului pe salarii, pe dividende).

Aplicarea de timbre fiscale mobile reprezintă metoda de percepere a taxelor de timbru pentru

acţiuni judecătoreşti sau notariale.


1. Care este rolul primordial al sistemului fiscal?

2. Care sunt aspectele avute în vedere în abordarea sistemului fiscal?

3. Care sunt funcţiile sistemului fiscal? Prezentaţi fiecare funcţie.

4. Prezentaţi detaliat următoarele concepte: impozite, taxe contribuţii.

5. Ce indică conceptul de fiscalitate? Care este modul de determinare a fiscalităţii ?

6. Care sunt elementele impozitului ? Prezentaţi fiecare element.

7. Ce cuprinde actul legal de instituire a unui impozit?

8. Ce reprezintă echitatea fiscală?

9. Care unt condiţiile esenţiale pentru îndeplinirea echităţii fiscale?

10. Prezentaţi modalităţile de impunere existente în practica fiscală.

11. Prezentaţi indicatorii utilizaţi în vederea determinării caracterului impunerii?

12. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un impozit pentru a înregistra un

randament fiscal ridicat?

13. Ce presupune stabilitatea impozitelor? Dar elasticitatea?

14. Prezentaţi principiile de politică economică.

15. Prezentaţi principiile social-politice.

16. Care sunt metodele de stabilire a obiectului impozabil? Prezentaţi-le.

17. Ce reprezintă impozitele de repartiţie sau de contingentare?

18. Ce reprezintă impozitele de cotitate?

19. Care sunt metodele de percepere a impozitelor? Prezentaţi-le


1. Intervenționism sau neutralitate prin impozite?.

2. Repere și perspective ale politicii fiscal-bugetare din România.

3. Incidența impozitelor asupra economiei reale.


85

Bibliografie






Constanța, 2006



86

CAPITOLUL 7. IMPOZITELE DIRECTE


– identificarea principaleleor trăsături caracteristice ale impozitelor directe; – adoptarea unor noţiuni teoretice de impozite reale și personale, precum și a unor aspecte legale

privind impozitele directe în România, care să le folosească viitorilor economiști în desfășurarea de activități specifice;

– înarmarea studenţilor cu principalele concepte privind dubla impunere juridică internațională; – prezentarea teoriilor și metodelor referitoare la evitarea dublei impuneri internaționale; – însuşirea unor cunoştinţe referitoare la modul de calcul a impozitelor directe în România

conform cu normele legale în vigoare.

Noţiuni cheie: impozitul direct, trăsăturile impozitelor directe, impozitele directe reale, impozitele

directe personale, dubla impunere juridică internațională, metode de evitare a dublei impuneri

juridice internaționale.

7.1. Impozitele directe – trăsături caracteristice

În evoluţia lor, impozitele directe au ţinut pasul cu dezvoltarea economiei, deoarece ele se

stabilesc fie pe anumite obiecte materiale sau genuri de activităţi, fie pe venit sau avere. Impozitele

directe reprezintă forma cea mai veche de impunere. Ele s-au practicat şi în orânduirile

precapitaliste, dar au cunoscut o extindere şi o diversificare mai mare în capitalism.

Impozitele directe pot fi caracterizate de următoarele trăsături caracteristice:

sunt suportate direct de persoana care le plăteşte;

sunt stabilite pe venituri, câstiguri, avere sau alte bunuri ale persoanelor fizice şi juridice;

sunt nominale, cunoscându-se în sarcina cui sunt stabilite;

sunt calculate în raport cu capacitatea contributiva a plătitorului, adica în funcţie de mărimea

venitului, averii, sursă de provenienţă, situaţia socială, sarcini familiale;

permit stabilirea unui minim neimpozabil;

pot avea o funcţie antiinflaţionistă deoarece pe măsura creşterii veniturilor, creşte volumul

impozitelor directe reducând veniturile plătitorilor şi determinând reducerea preţurilor;

au o anumită rigiditate deoarece nu pot fi majorate rapid necesitând modificarea legislaţiei

fiscale.

Impozitele directe, fiind nominative şi având un cuantum şi termene de plata precis stabilite şi

cunoscute de plătitori, sunt de preferat impozitelor indirecte. În funcţie de criteriile de care se ţine

seama la stabilirea lor, impozitele directe se împart în impozite directe reale şi impozite directe

personale

7.2. Impozitele directe reale

Cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective sau pe produs, impozitele reale se stabilesc

pe baza unor criterii exterioare ce dau o anumită imagine despre materia impozabila, dar nu şi

despre puterea economica a subiectului, neţinându-se seama de situaţia personală a acestuia.

Din această categorie de impozite fac parte impozitul funciar, impozitul pe clădiri, impozitul

pe activităţile industriale, comerciale şi pe profesiile liberale, precum şi impozitul pe capitalul

mobiliar.

Impozitul funciar a apărut în primele stadii ale dezvoltării capitalismului, când pământul

constituia forma de bază a bogăţiei şi principalul mijloc de producţie. Pentru stabilirea mărimii

acestuia se foloseau diverse criterii, cum ar fi: numărul plugurilor utilizate în vederea lucrării


87

pământului, întinderea terenurilor cultivate, mărimea arenzilor, preţul pământului etc. Asemenea

criterii nu permiteau stabilirea corectă a capacităţii de plată a proprietarului funciar. Un important

pas înainte în stabilirea impozitului funciar l-a constituit introducerea cadastrului, care reprezintă

atât acţiunea de descriere a bunurilor funciare din fiecare localitate, cu menţionarea veniturilor ce le

produc, cât şi registrele în care figurează contribuabilii cu bunurile lor, pe baza cărora se stabileau

impozitele directe.

Impozitul pe clădiri a apărut pe măsură ce clădirile (folosite ca locuinţe, prăvălii, birouri)

devin, alături de pământ, o altă formă importantă a averii imobiliare, mai ales în mediul orăşenesc.

Iniţial stabilirea acestui impozit se făcea pe baza unor criterii exterioare, cum ar fi: numărul şi

destinaţia camerelor, suprafaţa construită, numărul uşilor şi ferestrelor, mărimea curţii etc. Aceste

criterii nu permiteau o impunere echitabilă, deoarece se aplicau izolat şi nu ofereau o imagine

completă asupra obiectului impozabil. Aceste criterii au fost completate şi diversificate, fapt care a

permis o aşezare mai corectă a acestui tip de impozit.

Impozitul pe activităţile industriale, comerciale şi pe profesiile liberale a apărut odată cu

dezvoltarea manufacturilor, fabricilor, comerţului şi profesiilor libere. La baza stabilirii acestui

impozit au fost aşezate tot criterii exterioare, cum ar fi spre exemplu: mărimea localităţii în care

întreprinderea considerată îşi desfăşura activitatea, natura întreprinderii, mărimea capitalului,

numărul muncitorilor, etc. Prin urmare, nici acest impozit nu ţinea cont de capacitatea contributivă a

platitorului.

Impozitul pe capitalurile băneşti s-a instituit odată cu dezvoltarea industriei şi comerţului,

care au atras dupa sine dezvoltarea relaţiilor de credit, a băncilor şi a comerţului cu hârtii de

valoare. Acest impozit se stabilea fie în funcţie de volumul dobânzilor pe care debitorul le plătea

pentru împrumutul luat, fie în funcţie de volumul dobânzilor pe care creditorul le încasa pentru

capitalul dat cu imprumut. Deoarece nici debitorul, nici creditorul nu erau interesaţi să informeze

organele fiscale despre relaţiile de credit existente între ei, impozitul pe capitalurile baneşti a avut

un randament fiscal scăzut.

7.3. Impozitele directe personale

Necesitatea asigurării de resurse financiare tot mai mari pentru acoperirea cheltuielilor publice

aflate în creştere continuă s-a realizat prin lărgirea bazei impozabile prin cuprinderea de muncitori,

funcţionari care realizau venituri sub formă de salarii. In acest context, nevoia de instituirea de

impozite care să asigure o impunere progresivă a veniturilor, introducerea minimului neimpozabil şi

a unor facilităţi fiscale, au reclamat introducerea în sistemul fiscal a impozitelor personale.

Trecerea de la impozitele reale la cele de tip personal s-a făcut în unele ţări în a doua jumătate

a secolului al XIX-lea, iar în altele, în prima jumătate a secolului nostru. Impozitele personale se

întâlnesc sub forma impozitelor pe venit şi a impozitelor pe avere.

7.3.1 Impozitele pe venit

Ca formă de bază a impozitelor personale, impozitele pe venit au apărut pe acea treaptă de

dezvoltare a societăţii când veniturile diferitelor clase şi pături sociale erau suficient de diferenţiate.

Prin introducerea acestor impozite s-a mărit simţitor numărul contribuabililor care nu aveau

proprietăţi producătoare de venituri, dar care realizau venituri din muncă sub forma salariului.

Impozitul pe venit a fost introdus pentru prima dată în Marea Britanie, la sfârşitul secolului al

XVIII-lea, dar după o scurtă perioadă a fost abolit, pentru ca să fie reintrodus în anul 1924. Ulterior,

au adoptat impozitul pe venit în sarcina persoanelor fizice şi SUA, Japonia, Germania, Franta,

Olanda, Belgia etc. La început, impozitele pe venit erau în cote extrem de reduse şi se percepeau de

la un număr restrâns de persoane. Cu vremea, însă, cotele impozitelor au suferit majorări repetate,

iar numărul persoanelor impuse a crescut considerabil.


88

În calitate de subiecţi ai impozitului pe venit apar atât persoanele fizice cât şi cele juridice care

realizează venituri din diferite surse.

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice

Acest impozit este datorat de persoanele fizice care au domiciliul sau rezidenţa într-un anumit

stat, precum şi cele nerezidente care realizează venituri din surse situate pe teritoriul acestui stat, cu

unele excepţii prevăzute de lege. Nu sunt supuşi la plata impozitului pe venit diplomaţii acreditaţi în

statul considerat, cu condiţia reciprocităţii, persoanele care realizeaza venituri ce nu depăşesc un

anumit plafon mimim neimpozabil, uneori militarii, suveranii şi familiile regale, acolo unde e cazul

etc.

Obiectul impunerii îl constituie veniturile realizate de muncitori şi funcţionari, fermieri,

întreprinzători, mici meşteşugari şi liber-profesionişti, proprietari imobiliari şi rentieri, venituri

realizate din munca salariată, din activităţi economice, închirieri şi arendări, dobânzi la sumele

împrumutate etc.

De regulă, impunerea este individuală. Atunci când veniturile obţinute în comun de mai multe

persoane nu se pot individualiza, impunerea se face pe ansamblul persoanelor care au contribuit la

realizarea acestora (pe familie sau gospodarie).

În practica fiscală există doua sisteme de impunere a veniturilor persoanelor fizice, cu

avantajele şi neajunsurile lor, după cum urmează:

a) sistemul impunerii separate a veniturilor a fiecărui venit provenit dintr-o sursă;

b) sistemul impunerii globale asupra veniturilor cumulate, realizate de o persoană fizică din

diverse surse.

Impunerea separata poate fi practicată fie prin instituirea mai multor impozite, fiecare vizând

veniturile dintr-o anumită sursă, fie prin instituirea unui impozit unic, dar care asigură un tratament

diferenţiat fiecărei categorii de venituri (în funcţie de natura acestora). Uneori, după impunerea

separată a fiecărei categorii de venit, veniturile din diferite surse, cumulate, se supun unei noi

impuneri.

Impunerea globală constă în cumularea veniturilor realizate de o persoana fizica din diferite

surse şi supunerea acestora unui singur impozit. Acest sistem este frecvent întâlnit în ţări ca SUA,

Germania, Franţa, Italia, Belgia, Marea Britanie etc.

Din compararea celor două sisteme de impunere rezultă că impunerea separată permite tratarea

diferenţiată a veniturilor, în ceea ce priveşte modul de aşezare şi nivelul cotelor de impozit.

Persoanele care realizeaza venituri din mai multe surse sunt avantajate, deoarece nu mai sunt

afectate de consecinţele progresivităţii impunerii, care se fac simţite prin cumularea veniturilor în

cazul impunerii globale.

În prezent, tendinţa care se manifestă pe plan mondial este aceea de a se trece la impunerea

globala. În ceea ce priveşte determinarea veniturilor impozabile, în practica internaţionala se

manifestă tendinţa de luare în calculul venitului impozabil a tuturor veniturilor, deci a câştigurilor în

capital, câştigurilor excepţionale şi a avantajelor în natură.

În mod obişuit, în calculul veniturilor brute realizate de o persoană fizică se iau în considerare

veniturile provenite din : agricultura şi silvicultura, activităţi industriale şi comerciale, construcţii,

prestări servicii, profesii libere, salarii şi alte remuneraţii pentru muncă, închirieri şi arendări, alte

venituri. Nu se iau in calcul, fiind deci exonerate de impozit, în anumite ţări, diverse sume cum ar

fi: unele indemnizaţii şi alocaţii cu caracter social, minimul neimpozabil, dobânzile la unele

împrumuturi de stat şi la unele instrumente de economisire, sporuri de muncă suplimentară şi pentru

condiţii grele de muncă, ajutoare sau burse pentru studii etc.

În vederea stabilirii venitului impozabil, din veniturile brute arătate mai sus se deduc anumite

cheltuieli sau se operează anumite scăzăminte. În mod frecvent se deduc cheltuielile care concură la

formarea sau conservarea veniturilor, cheltuielile profesionale, primele la asigurările de viaţă,

cheltuielile pentru tratament medical, alte cheltuieli specifice. De regula, din veniturile brute se scad

numai cheltuielile prevăzute în mod expres de lege ca fiind legate de exercitarea profesiei sau

desfăşurarea activităţii considerate, cu excluderea sau limitarea celor având caracter de


89

reprezentare. În unele cazuri, legislaţia fiscală nu limitează cheltuielile deductibile din veniturile

brute (spre exemplu în Japonia). În altele, se precizează în mod expres categoriile de cheltuieli ce

nu se admit la scadere.

În funcţie de obiectivele urmărite, impunerea se face pe fiecare persoană sau pe ansamblul

familiei sau gospodăriei, în cote proporţionale, progresive sau regresive. Impozitul pe veniturile

persoanelor fizice se stabileşte, de regula, anual, pe bază de declaraţie de impunere a

contribuabilului sau pe baza elementelor de care dispun organele finaciare. Suma astfel stabilită se

trece în debitul contribuabilului, respectiv în registrul de rol. Perceperea impozitului aferent

veniturilor salariale, pensii, dobânzi, rente şi altele se face în mod frecvent prin stopaj la sursă, iar

cel aferent altor venituri, prin plăţi eşalonate în contul debitului stabilit. Atât sumele reţinute şi

vărsate de un terţ, cât şi cele vărsate direct de contribuabil se decontează în contul impozitului

anual.

Impozitul pe veniturile persoanelor juridice

În practica internaţională, veniturile realizate de persoanele juridice beneficiază, de regulă, de

un regim fiscal propriu, deosebit de cel aplicat persoanelor fizice. În majoritatea ţărilor, cad sub

incidenţa acestui impozit următoarele: societăţile pe acţiuni, societăţile în comandită pe acţiuni,

societăţile cu răspundere limitată, societăţile cooperatiste, asociaţiile, fundaţiile şi alte organisme cu

personalitate juridica cu scop lucrativ şi care obţin venituri, funcţionând în general ca societăţi de

capital.

În general, regimul de impunere este diferenţiat în funcţie de modul cum sunt organizate

acestea, şi anume ca societăţi de persoane sau de capital.

În cazul societăţilor de persoane, fiind dificilă o distincţie a averii fiecăreia dintre persoanele

asociate de patrimoniul societăţii, impunerea veniturilor societăţii de persoane urmează adesea

regimul aplicat persoanelor fizice.

În cadrul societăţilor de capital, există delimitarea precisă a patrimoniului societăţii de averea

asociaţilor, precum şi a răspunderii materiale a acestora faţă de actele şi faptele săvârşite de

societate.

Profiturile realizate de societate se împart astfel: o parte se repartizează asociaţilor

proporţional cu participarea lor la capital, iar o altă parte se prelevă la dispoziţia societăţii pentru

constituirea anumitor fonduri. Aşadar se face distincţie între beneficiile societăţii înainte de

repartizare, beneficiile nete distribuite asociaţilor sub formă de dividende şi beneficiile nete rămase

în final la dispoziţia societăţilor comerciale sub formă de surse proprii de finanţare.

Venitul impozabil se determină, de regulă, pornindu-se de la rezultatele de bilanţ ale activităţii

desfăşurate de societate, la care se adaugă rezultatele aferente stocurilor, veniturile din câştiguri de

capital, dobânzile la conturile curente etc. Din total venituri brute astfel determinate se deduc

cheltuielile aferente activităţii desfăşurate, amortizările, dobânzile plătite, prelevarile la fondul de

rezerva şi alte fonduri speciale, unele prelevări în scopuri social-culturale etc. facându-se ajustarea

din punct de vedere fiscal cu veniturile neimpozabile, cheltuielile nedeductibile şi pierderile fiscale

neacoperite.

De regulă, impunerea se face anual, pe bază de declaraţie sau, în lipsa acesteia, pe baza datelor

de care dispun organele fiscale. Fiecărei societăţi i se deschide o partida (un rol) în care se trece, pe

de o parte, obligaţia de plată în exerciţiul financiar curent, iar, pe de altă parte, sumele încasate în

contul impozitului.

7.3.2 Impozite pe avere

Instituirea acestor impozite a fost făcută în strânsă legatură cu dreptul de proprietate al

diferitelor persoane asupra unor bunuri mobile si imobile.

În practica fiscală din diferite ţări impozitele pe avere cunosc următoarele forme:

impozite asupra averii propriu-zise;


90

impozite asupra circulaţiei averii;

impozite asupra creşterii averii (spor de avere).

Impozitele asupra averii propriu-zise

Impozitele asupra averii propriu-zise pot fi de două feluri, şi anume:

impozitele stabilite asupra averii

impozite pe substanţa averii.

Impozitele stabilite asupra averii se plătesc din venitul obţinut de pe urma averii respective.

Ca impozite asupra averii propriu-zise care se întâlnesc mai frecvent, putem aminti: impozitele pe

proprietăţi imobiliare şi impozitele asupra activului net.

Impozitele asupra proprietăţii imobiliare se întâlnesc adesea sub forma impozitelor asupra

terenurilor şi clădirilor. Aceste impozite au ca baza de impunere fie valoarea de achiziţie, valoarea

de înlocuire sau valoarea declarata de proprietar, fie veniturile capitalizate privind bunurile

respective. Cotele de impunere sunt în general scazute. Impozitul pe averea imobilă este adesea

criticat, fiindcă nu stimulează creşterea averii şi nu este suficient de elastic (cotele de impozit se

schimbă greu şi, ca atare, nu pot fi adaptate necesităţilor izvorate din procesul inflaţionist).

Totodata, din cauza deficienţelor pe care le prezintă impunerea (de exemplu, modul de determinare

a materiei impozabile face posibilă subevaluarea acesteia), acest impozit capătă adesea un caracter

regresiv.

Impozitul asupra activului net are ca obiect întreaga avere mobilă şi imobilă pe care o deţine

un subiect. La plata acestui impozit, în unele ţări sunt supuse atât persoanele fizice, cât şi cele

juridice (spre exemplu în Germania, Suedia, Austria etc.), iar in altele fie numai persoanele fizice

(Olanda si Danemarca), fie numai societăţile de capital (în Canada). Deşi, în principiu, sub

incidenţa acestui impozit ar trebui să cadă toate activele care pot fi evaluate, în realitate se impun

doar patrimoniul agricol şi cel forestier, fondul funciar, bunurile mobile şi imobile utilizate în

desfăşurarea activităţii comerciale, profesiei libere etc., din care s-au dedus datoriile ce le greveaza.

Pentru calcularea impozitului asupra activului net se folosesc fie cote proporţionale (în Germania,

Olanda, Austria), fie cote progresive (în Danemarca, Suedia, Elvetia).

Impozitele pe substanţa averii duc la micşorarea materiei impozabile, ele fiind percepute nu

din venitul averii, ci din chiar substanţa acesteia. Impozitele pe substanţa averii se întâlnesc foarte

rar ca impozite cu caracter permanent; de regulă, ele se instituie ca impozite excepţionale, care se

percep o singură data (de exemplu, în timpul sau după terminarea unui război).

Impozitele pe circulaţia averii

Impozitele pe circulaţia averii se instituie în legatură cu trecerea dreptului de proprietate

asupra unor bunuri mobile şi imobile de la o persoana la alta, fiind clasificate în :

impozite care vizează circulaţia cu titlu gratuit a averii

impozite asupra circulaţiei averii cu titlu oneros.

În prima categorie intră impozitul pe succesiuni şi donaţii, impozitul pe hârtii de valoare

(acţiuni, obligaţiuni), impozitul pe circulaţia capitalurilor şi a efectelor comerciale. Dintre acestea,

cele mai des întâlnite sunt impozitele pe succesiuni şi donaţii.

În cazul impozitului pe succesiuni (taxa de moştenire), sarcina fiscală se stabileşte fie asupra

întregului activ succesoral, independent de modul de împărţire al acestuia între moştenitori, fie

asupra fiecărei părţi succesorale. Valoarea impozabilă a succesiunii se supune unui impozit în cote

progresive diferentiate în funcţie de gradul de rudenie existent între de cujus succesione agitur

(acela despre a cărui succesiune este vorba) şi moştenitorii acestuia şi valoarea succesiunii. La

aceeaşi valoare a averii lăsate moştenire, impozitul este cu atât mai mare cu cât succesorul este rudă

mai îndepartată cu persoana decedată. Deşi impozitul pe succesiuni se calculează pe baza unor cote

progresive, ce pot ajunge până la 80%, totuşi el are un randament fiscal relativ redus, explicat atât

prin modul în care se stabileşte materia impozabilă, cât şi prin facilităţile acordate plătitorilor

acestuia. Astfel, modul de stabilire a valorii succesiunii permite ca valoarea mobiliară să scape, în


91

bună măsură, de la impunere, iar cea imobiliară să fie subevaluată. Prin plata în rate a impozitului,

sarcina fiscală a succesorului se micşorează, în condiţiile deprecierii monetare determinate de

inflaţie. Impozitul pe succesiuni vizează, evident, numai circulaţia bunurilor între persoane fizice.

Impozitul pe donaţii a fost introdus pentru a preveni ocolirea plăţii impozitului pe succesiuni

prin efectuarea de donaţii de avere în timpul vieţii. Obiectul acestui impozit îl constituie averea

primită drept donaţie de către o persoană şi este datorat de persoana care primeşte donaţia. El se

calculează în cote progresive, diferenţiate în funcţie de mărimea donaţiei, de raportul de rudenie

dintre donatori şi donatari şi, uneori, de momentul şi scopul donaţiunii. Legislaţiile unor ţări

deosebesc: donaţii în vederea morţii, donaţii pe patul morţii, donaţii care produc efecte după

moarte, donaţii între vii.

În categoria impozitelor asupra circulaţiei averii cu titlu oneros se include impozitele ce se

percep cu ocazia vânzării-cumpărării anumitor bunuri imobiliare sau mobiliare. Stabilite în cote

proporţionale sau progresive, asemenea impozite sunt cunoscute sub denumirea de taxe de timbru

sau taxe de înregistrare şi se percep la înregistrarea actului de vânzare-cumpărare a bunurilor

respective. Sunt supuse impunerii şi actele privind constituirea, transformarea sau creşterea

capitalului social al unor societati.

Impozitele asupra creşterii averii

Impozitele asupra creşterii averii au ca obiect sporul de valoare pe care l-au înregistrat unele

bunuri în cursul unei perioade de timp.

În această categorie avem:

impozitul pe plusul de valoare imobiliară

impozitul asupra averii dobândite în timp de război etc.

Impozitul asupra plusului de valoare imobiliara a fost introdus pentru impunerea sporului de

valoare înregistrat de anumite bunuri imobiliare în intervalul de timp de la cumpărare sau

construcţie şi până la înstrăinare (vânzare, schimb sau donaţie), independent de acţiunea

proprietarului. În unele ţări se impune şi fluxul de valoare dobândit de unele bunuri mobiliare,

inclusiv hârtiile de valoare şi bijuteriile. Obiectul impunerii îl constituie diferenţa dintre valoarea de

cesiune şi valoarea de achiziţie, corelată cu reevaluările autorizate de lege şi cu lucrările

(amenajările) efectuate de proprietar. La stabilirea impozitului se ţine seama de durata de timp cât

bunul respectiv a fost deţinut de o persoană, deoarece se presupune că operaţiile de înstrăinare ale

unor bunuri la scurtă vreme de la dobândirea lor au un caracter speculativ. Cu cât perioada de

deţinere este mai scurtă, cu atât cota de impozit este mai mare.

Impozitul asupra averii dobândite în timp de război a fost instituit în urma primului război

mondial, în Germania, Italia şi alte ţări, iar în urma celui de-al doilea război mondial, în Franţa,

Italia, SUA, ca mijloc de preluare la dispoziţia statului a unei părţi din averea dobândită în timpul

sau ca urmare a războiului. În unele cazuri, el a vizat numai plusul de avere, iar in altele şi profitul

excepţional de război.

7.4. Principalele impozite directe din România

7.4.1 Impozitul pe profit

Contribuabilii plătitori ai impozitului pe profit sunt următorii:

1. Persoanele juridice române pentru profitul impozabil obţinut din orice sursã, atât din

România, cât şi din strãinãtate

2. Persoanele juridice strãine care desfãşoarã activitate prin intermediul unui sediu permanent

în România pentru profitului impozabil atribuibil sediului permanent

3. persoanele juridice strãine şi al persoanelor fizice nerezidente care desfãşoarã activitate în

România într-o asociere fãrã personalitate juridicã pentru partea din profitul impozabil al asocierii

atribuibile fiecãrei persoane


92

4. persoane juridice strãine care realizeazã venituri din/sau în legãturã cu proprietãţi imobiliare

situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deţinute la o persoanã

juridicã românã pentru profitul impozabil aferent acestor venituri

5. persoane fizice rezidente asociate cu persoane juridice române care realizeazã venituri atât

în România, cât şi în strãinãtate, din asocieri fãrã personalitate juridicã pentru parte din profitul

impozabil al asocierii atribuibile persoanei fizice rezidente

Sunt scutiţi de la plata impozitului pe profit urmãtorele categorii de contribuabili, ţinându-se

cont şi de prevederile legislaţiei specifice aplicabile:

a) trezoreria statului;

b) instituţiile publice;

c) persoanele juridice române care plãtesc impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;

d) fundaţiile române constituite ca urmare a unui legat;

e) cultele religioase;

g) instituţiile de învãţãmânt particular acreditate, precum şi cele autorizate;

i) Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar;

j) Fondul de compensare a investitorilor;

k) Banca Naţionalã a României;

l) Fondul de garantare a pensiilor private

m)organizaţiile nonprofit, organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale pentru anumite

categorii de venituri

Anul fiscal este anul calendaristic.

Cota de impozit pe profit care se aplicã asupra profitului impozabil este de 16%, cu unele

excepţii stabilite prin lege.

Contribuabilii care desfãşoarã activitãţi de natura barurilor de noapte, cluburilor de noapte,

discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive, inclusiv persoanele juridice care realizeazã aceste

venituri în baza unui contract de asociere, şi la care impozitul pe profit datorat pentru activitãţile

prevãzute în acest articol este mai mic decât 5% din veniturile respective sunt obligaţi la plata unui

impozit de 5% aplicat acestor venituri realizate.

Profitul impozabil se calculeazã ca diferenţã între veniturile realizate din orice sursã şi

cheltuielile efectuate în scopul realizãrii de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile

neimpozabile, se adaugã cheltuielile nedeductibile şi se scade pierderea anualã, stabilitã prin

declaraţia de impozit pe profit. Acestă pierdere fiscală se recupereazã din profiturile impozabile

obţinute în urmãtorii 5 ani consecutivi.

Din punct de vedere fiscal cheltuielile unui contribuabil se pot clasifica astfel:

Cheltuieli cu deductibilitate integrală

Cheltuieli cu deductibilitate limitată

Cheltuieli nedeductibile

Plata impozitului pe profit se efcetuează diferenţiat, după cum urmează:

1. societãţi comerciale bancare, persoane juridice române, şi sucursalele din România ale

bãncilor, persoane juridice strãine efectuează plãţi anticipate trimestrial, actualizate cu indicele de

inflaţie (decembrie faţã de luna decembrie a anului anterior) în sumã de o pãtrime din impozitul pe

profit datorat pentru anul precedent conform declaraţiei de impunere

2. Alţi contribuabili efectuează plăţi în conformitate cu modalităţile specifice stabilite de Cod

Fiscal

Obligaţiile fiscale privind impozitul pe profit sunt venituri ale bugetului de stat, cu excepţii

stabilite de Codul Fiscal.

7.4.2 Impozitul pe venitul persoanelor fizice

Contribuabilii plătitori ai impozitului pe venit sunt următorii:


93

1. persoanele fizice rezidente pentru veniturile obţinute din orice sursã, atât din România, cât şi

din afara României;

2. persoanele fizice nerezidente care desfãşoarã o activitate independentã prin intermediul unui

sediu permanent în România pentru venitul net atribuibil sediului permanent;

3. persoanele fizice nerezidente care desfãşoarã activitãţi dependente în România pentru

venitului salarial net din aceastã activitate dependentã

4. persoanele fizice nerezidente pentru alte venituri, care se determinã pe fiecare sursã, potrivit

regulilor specifice fiecãrei categorii de venit, impozitul fiind final

Perioada impozabilã este anul fiscal care corespunde anului calendaristic.

Cotele de impozitare se aplică diferenţiat în funcţie de categoriile de venituir supuse

impozitului pe venit, după cum urmează:

Categoriile de venituri supuse

impozitului pe venit

Cota de

impozitare (%)

venituri din activitãţi independente 16

venituri din salarii 16

venituri din cedarea folosinţei bunurilor 16

venituri din investiţii 16

venituri din pensii 16

venituri din activitãţi agricole 16

venituri din premii şi din jocuri de noroc 16 (25)

venituri din transferul proprietãţilor

imobiliare Cote progresive

venituri din alte surse 16

Veniturile din activitãţi independente sunt definite ca fiind:

veniturile comerciale (veniturile din fapte de comerţ, prestãri de servicii, din practicarea

unei meserii.

veniturile din profesii libere (exercitarea profesiilor medicale, de avocat, notar, auditor

financiar, consultant fiscal, expert contabil, contabil autorizat, consultant de plasament în valori

mobiliare, arhitect sau a alte profesii reglementate, desfãşurate în mod independent, în condiţiile

legii)

veniturile din drepturi de proprietate intelectualã (brevete de invenţie, desene şi modele,

mostre, mãrci de fabricã şi de comerţ, procedee tehnice, know-how, din drepturi de autor şi drepturi

conexe dreptului de autor şi altele asemenea.

Venitul net din activitãţi independente, cu excepţia activitãţilor independente la care se aplică

normele de venit şi a veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală, se determinã ca diferenţã

între venitul brut şi cheltuielile aferente realizãrii venitului, deductibile, pe baza datelor din

contabilitatea în partidã simplã

Venitul net din drepturile de proprietate intelectualã se stabileşte prin scãderea din venitul brut

a urmãtoarelor cheltuieli:

a) o cheltuialã deductibilã egalã cu 20% din venitul brut;

b) contribuţiile sociale obligatorii plãtite.

Venitul net din drepturile de proprietate intelectualã în cazul veniturilor provenind din crearea

unor lucrãri de artã monumentalã, se stabileşte prin deducerea din venitul brut a urmãtoarelor

cheltuieli:

a) o cheltuialã deductibilã egalã cu 25% din venitul brut;

b) contribuţiile sociale obligatorii plãtite.

Venituri din salarii sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în

naturã precum şi cele asimilate, obţinute de o persoanã fizicã ce desfãşoarã o activitate în baza unui

contract individual de muncã sau a unui statut special prevãzut de lege, indiferent de perioada la


94

care se referã, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordã, inclusiv indemnizaţiile

pentru incapacitate temporarã de muncã.

Contribuabilii care obţin venituri din salarii au dreptul la deducerea din venitul net lunar din

salarii a unei sume sub formã de deducere personalã, acordatã pentru fiecare lunã a perioadei

impozabile numai pentru veniturile din salarii la locul unde se aflã funcţia de bazã, în funcţie de

numărul persoanelor în întreţinere.

Impozitul pe venitul din salarii se determină diferenţiat, astfel:

la locul unde se aflã funcţia de bazã, prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei de calcul

determinate ca diferenţã între venitul net din salarii, calculat prin deducerea din venitul brut a

contribuţiilor obligatorii aferente unei luni, şi a deducerii personale, cotizaţiei sindicale şi a

contribuţiilor la fondurile de pensii facultative, astfel încât la nivelul anului sã nu se depãşeascã

echivalentul în lei a 400 euro2;

pentru veniturile obţinute la locul unde nu se află funcţia de bază, prin aplicarea cotei de

16% asupra bazei de calcul determinate ca diferenţã între venitul brut şi contribuţiile obligatorii

Venituri din cedarea folosinţei bunurilor sunt veniturile, în bani şi/sau în naturã, provenind

din cedarea folosinţei bunurilor mobile şi imobile, obţinute de cãtre proprietar, uzufructuar sau alt

deţinãtor legal, altele decât veniturile din activitãţi independente.

Venitul brut reprezintã totalitatea sumelor în bani şi/sau echivalentul în lei al veniturilor în

naturã şi se stabileşte pe baza chiriei sau a arendei prevãzute în contractul încheiat între părţi pentru

fiecare an fiscal, indiferent de momentul încasãrii chiriei sau arendei.

Venitul net din cedarea folosinței bunurilor se stabileşte prin deducerea din venitul brut a

cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 25% asupra venitului brut.

Veniturile din invesţii cuprind:

dividende;

venituri impozabile din dobânzi;

câştiguri din transferul titlurilor de valoare

venituri din operaţiuni de vânzare-cumpãrare de valutã la termen, pe bazã de contract,

precum şi orice alte operaţiuni similare.

venituri din lichidare sau dizolvare fãrã lichidare a unei persoane juridice

Venitul impozabil se determină diferenţiat pentru fiecare categorie de venit în parte.

Veniturile din pensii reprezintã sume primite ca pensii de la fondurile înfiinţate din

contribuţiile sociale obligatorii fãcute cãtre un sistem de asigurãri sociale, inclusiv cele din fonduri

de pensii facultative şi cele finanţate de la bugetul de stat.

Venitul impozabil lunar din pensii se stabileşte prin deducerea din venitul din pensie a unei

sume neimpozabile lunare, a contribuţiilor obligatorii calculate, reţinute şi suportate de persoana

fizicã.

Impozitul se calculeazã prin aplicarea cotei de impunere de 16% asupra venitului impozabil

lunar din pensii. Orice plãtitor de venituri din pensii are obligaţia de a calcula lunar impozitul

aferent acestui venit, de a-l reţine şi de a-l vira la bugetul de stat.

Veniturile din activitãţi agricole sunt venituri din urmãtoarele activitãţi:

a) cultivarea şi valorificarea florilor, legumelor şi zarzavaturilor, în sere şi solarii special

destinate acestor scopuri şi/sau în sistem irigat;

b) cultivarea şi valorificarea arbuştilor, plantelor decorative şi ciupercilor;

c) exploatarea pepinierelor viticole şi pomicole şi altele asemenea.

d) valorificarea produselor agricole obţinute dupã recoltare, în stare naturalã, de pe terenurile

agricole proprietate privatã sau luate în arendã, cãtre unitãţi specializate pentru colectare, unitãţi de

procesare industrialã sau cãtre alte unitãţi, pentru utilizare ca atare 2 HOTARARE nr. 50/2012 din 25 ianuarie 2012 pentru modificarea si completarea Normelor metodologice de aplicare

a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotararea Guvernului nr. 44/2004,

Publicat in Monitorul Oficial nr. 78 din 31 ianuarie 2012


95

Venitul net dintr-o activitate agricolã se stabileşte:

pe bazã de norme de venit, calculate pe unitatea de suprafaţă. Normele de venit se stabilesc

de cãtre direcţiile teritoriale de specialitate ale Ministerului Agriculturii, Pãdurilor şi Dezvoltãrii

Rurale şi se aprobã de cãtre direcţiile generale ale finanţelor publice teritoriale ale Ministerului

Finanţelor Publice.

pe baze reale luând în considerare datele din contabilitatea în partidã simplã

Impozitul pe venitul net din activitãţi agricole se calculeazã prin aplicarea unei cote de 16%

asupra venitului net, determinat pe bazã de norme de venit, cât şi în sistem real, impozitul fiind

final.

Venituri din premii şi din jocuri de noroc cuprind veniturile din :

premii

jocuri de noroc (câştigurile realizate ca urmare a participãrii la jocuri de noroc, inclusiv cele

de tip jack-pot, altele decât cele realizate la jocuri de tip cazino şi maşini electronice cu câştig

Venitul net este diferenţa dintre venitul din premii sau din jocuri de noroc şi suma

reprezentând venit neimpozabil.

Nu sunt impozabile veniturile obţinute din premii şi din jocuri de noroc, în bani şi/sau în

naturã, sub valoarea sumei neimpozabile stabilite în sumã de 600 lei

pentru fiecare concurs sau joc de noroc, realizate de la acelaşi organizator sau plãtitor într-o

singurã zi.

Venitul sub formã de premii dintr-un singur concurs se impune, prin reţinerea la sursã, cu o

cotã de 16% aplicatã asupra venitului net.

Veniturile din jocuri de noroc se impun, prin reţinerea la sursã, cu o cotã de 25% aplicatã

asupra venitului net.

Venituri din transferul proprietăţilor imobiliare este în conexiune cu accepţiunea noţiunii

de transfer de proprietate imobiliară care este definită de legiuitor ca fiind transferul dreptului de

proprietate şi al dezmembrãmintelor acestuia, prin acte juridice între vii asupra construcţiilor de

orice fel şi a terenurilor aferente acestora, precum şi asupra terenurilor de orice fel fãrã construcţii.

Venituri din alte surse includ, însã limitează, urmãtoarele venituri:

a) prime de asigurãri suportate de o persoanã fizicã independentã sau de orice altã entitate, în

cadrul unei activitãţi pentru o persoanã fizicã în legãturã cu

care suportatorul nu are o relaţie generatoare de venituri din salarii;

b) câştiguri primite de la societãţile de asigurãri, ca urmare a contractului de asigurare încheiat

între pãrţi cu ocazia tragerilor de amortizare;

c) venituri primite de persoanele fizice pensionari, sub forma diferenţelor de preţ pentru

anumite bunuri, servicii şi alte drepturi, foşti salariaţi, potrivit clauzelor contractului de muncã sau

în baza unor legi speciale;

d) venituri primite de persoanele fizice reprezentând onorarii din activitatea de arbitraj

comercial.

e) venituri primite de persoanele fizice din activitãţi desfãşurate pe baza

contractelor/convenţiilor civile, încheiate potrivit Codului civil

Impozitul pe venit se calculeazã prin reþinere la sursã la momentul plãţii veniturilor de cãtre

plãtitorii de venituri, prin aplicarea unei cote de 16% asupra venitului brut.

Venitul net anual impozabil se stabileşte pe fiecare sursã din următoarele categoriile de

venituri:

venituri din activităţi independente

venituri din cedarea folosinţei nunurilor

venituri din activităţi agrivole


96

Venitul net anual impozabil se determină prin deducerea din venitul net anual a pierderilor

fiscale reportate pe fiecare sursã din activitãţi independente, cedarea folosinţei bunurilor şi din

activitãţi agricole

7.4.4 Impozitele şi taxele locale

Impozitele şi taxele locale sunt dupã cum urmeazã:

a) impozitul pe clãdiri;

b) impozitul pe teren;

c) impozitul pe mijloacele de transport;

d) taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor;

e) taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamã şi publicitate;

f) impozitul pe spectacole;

g) taxa hotelierã;

h) taxe speciale;

i) alte taxe locale.

Impozitul şi taxa pe clãdiri

Orice persoanã care are în proprietate o clãdire situatã în România datoreazã anual impozit

pentru acea clãdire, exceptând cazul în care legea prevede altfel.

Pentru clãdirile proprietate publicã sau privatã a statului ori a unitãţilor administrativ-

teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţã, dupã caz, persoanelor

juridice, se stabileşte taxa pe clãdiri, care reprezintã sarcina fiscalã a concesionarilor, locatarilor,

titularilor dreptului de administrare sau de folosinţã, dupã caz, în condiţii similare impozitului pe

clãdiri.

Impozitul precum şi taxa pe clãdiri se datoreazã cãtre bugetul local al comunei, al oraşului sau

al municipiului în care este amplasatã clãdirea. În cazul municipiului Bucureşti, impozitul şi taxa pe

clãdiri se datoreazã cãtre bugetul local al sectorului în care este amplasatã clãdirea.

În cazul persoanelor fizice, impozitul pe clãdiri se calculeazã prin aplicarea cotei de

impozitare de 0,1% la valoarea impozabilã a clãdirii.

Valoarea impozabilã a clãdirii, exprimatã în lei, se determinã prin înmulţirea suprafeţei

construite desfãşurate a acesteia, exprimate în metri pãtraţi, cu valoarea impozabilã unitară

corespunzãtoare, exprimatã în lei/m2.

Valoarea impozabilã a clãdirii se ajusteazã în funcţie de rangul localitãţii şi zona în care este

amplasatã clãdirea, prin înmulţirea valorii determinate cu coeficientul de corecţie.

În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clãdiri se calculeazã prin aplicarea unei cote de

impozitare asupra valorii de inventar a clãdirii.

Cota de impozit se stabileşte prin hotãrâre a consiliului local şi poate fi cuprinsã între 0,25% şi

1,50% inclusiv. La nivelul municipiului Bucureşti, aceastã atribuţie revine Consiliului General al

Municipiului Bucureşti.

Valoarea de inventar a clãdirii este valoarea de intrare a clãdirii în patrimoniu, înregistratã în

contabilitatea proprietarului clãdirii, conform prevederilor legale în vigoare.

În cazul unei clãdiri care a fost reevaluatã, conform reglementãrilor contabile, valoarea

impozabilã a clãdiri este valoarea contabilã rezultatã în urma reevaluãrii, înregistratã ca atare în

contabilitatea proprietarului - persoanã juridicã.

În cazul unei clãdiri care nu a fost reevaluatã în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţã,

cota impozitului pe clãdiri se stabileşte de consiliul local/Consiliul General al Municipiului

Bucureşti între 5% şi 10% şi se aplicã la valoarea de inventar a clãdirii înregistratã în contabilitatea

persoanelor juridice, pânã la sfârşitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare.


97

7.5. Dubla impunere internaţională

În prezent, în condiţiile tendinţei actuale de globalizare care se manifestă tot mai pregnant în

cadrul economiei mondiale contemporane, sfera de activitate a unor persoane fizice sau juridice

depăşeşte adesea graniţele unei ţări. Această stare de lucruri ridică în mod firesc problema stabilirii

autorităţii publice competente să procedeze la impunerea veniturilor şi averii realizate, respectiv

deţinute de persoanele fizice sau juridice ale unui stat pe teritoriul altui stat.

Deoarece instituirea de impozite este un drept suveran al fiecărui stat, iar modul de aşezare şi

de percepere a acestora este de competenţa puterii legislative a statului respectiv, se poate ajunge la

situaţia ca un anumit venit să facă obiectul impunerii şi în statul de origine, ca şi în cel de destinaţie

al venitului respectiv. La fel se poate întâampla şi cu impozitul pe avere: să se pretindă impozit

asupra acesteia atât în statul pe teritoriul căruia se află bunurile supuse impunerii, cât şi în cel în

care domiciliază proprietarul averii în cauza sau al cărui cetăţean este acesta.

7.5.1. Conţinutul dublei impuneri internaţionale

Dubla impunere internaţională reprezintă supunerea directă la impozit a aceleiaşi materii

impozabile şi pentru aceeaşi perioadă de timp, de către două autorităţi fiscale din ţări diferite.

Impunerea unui venit şi/sau a aceleaşi averi la mai multe impozite din cadrul unui stat

reprezintă o dublă impunere economică. În cadrul relaţiilor economice dintre diferitele ţări ale lumii

intereseză dubla impunere juridică.

Această impunere poate apărea numai în cazul impozitelor directe.

În cazul impozitelor indirecte, nu se pune problema dublei impuneri, deoarece cetăţenii unui

stat, atunci când se află pe teritoriul altui stat, suportă în calitate de cumpărători aceleaşi impozite

indirecte ca şi cetăţenii statului respectiv. Apariţia dublei impuneri trebuie privită în strânsă legătură

cu particularităţile politicii fiscale şi ale sistemelor de impozite întâlnite într-o ţară sau alta.

Luând în considerare aspectele de ordin juridic, legate de voinţa legiuitorului, dubla impunere

realizată într-o ţară este voluntară şi involuntară.

Dubla impunere voluntară este instituită special, în vederea realizării unui anumit scop. În

această situaţie se pot afla impunerea mai accentuată a veniturilor realizate în ţară de persoanele

fizice şi juridice străine şi aplicarea unor cote adiţionale de impozite în favoarea bugetului federal

sau centralizat, la unele dintre impozitele locale.

Dubla impunere involuntară poate fi expresia unei repercusiuni a unor impozite, întrucât

legiuitorul nu poate stabili în toate cazurile cine va suporta impozitele.

Din punct de vedere administrativ, în analiza dublei impuneri trebuie să avem în vedere

deosebirea dintre autorităţile financiare suprapuse şi cele juxtapuse (paralele).

Astfel, dubla impunere se manifesta doar în cazul în care aceasta este provocată de autorităţi

juxtapuse. Sunt însă unele situaţii când dubla impunere poate fi realizată de către una şi aceeaşi

autoritate financiară, daca aceasta se referă la impunerea aceluiaşi venit de două ori, impunerea

aceluiaşi capital de două ori, impunerea simultană a venitului şi capitalului, impunerea

concomitentă a profitului rămas la societăţile comerciale şi a dividendelor repartizate acţionarilor

sau asociaţilor, impunerea societăţilor comerciale atât pentru capitalul pe care îl deţin, cât şi pentru

obligaţiunile aflate în portofoliu.

Manifestarea dublei impuneri juridice internaţionale se află într-o strânsă relaţie cu:

particularităţile sistemelor de impunere şi politicile fiscale promovate de fiecare ţară în

parte;

interesele unor ţări de a aplica anumite cote adiţionale de impozite în favoarea bugetelor lor,

ca o pârghie economică de stimulare sau frânare a unor activităţi economice generatoare de

venituri;

criteriile în funcţie de care se face impunerea într-o ţară sau alta.


98

De regulă, dubla impunere juridică internaţională poate fi apreciată în raport cu următoarele

criterii:

Criteriul naţionalităţii (cetăţeniei) contribuabilului constă în impunerea de către un stat al

rezidenţilor săi, care obţin venituri sau deţin averi în/din statul respectiv indiferent dacă aceştia

locuiesc efectiv sau nu în ţara ai cărei cetăţeni sunt;

Criteriului rezidenţei (domiciliul contribuabilului) constă în impunerea veniturilor de către

autoritatea fiscală din ţara căreia aparţine rezidentul, indiferent dacă veniturile ori averea ce fac

obiectul impunerii sunt obţinute, respectiv se află pe teritoriul acelui stat sau în afara acestuia.

Criteriului originii veniturilor (teritorialităţii), constă în faptul că impunerea se efectuează

de către organele fiscale din ţara pe teritoriul căreia s-au realizat veniturile sau se află averea,

făcându-se abstracţie de rezidenţa sau cetăţenia beneficiarilor de venituri.

Consecinţele negative pe care le are dubla impunere asupra dezvoltării relaţiilor economice şi

financiare dintre diferite ţări au făcut necesară găsirea unor soluţii pentru înlăturarea ei. Dubla

impunere poate fi evitată fie pe baza unor măsuri legislative unilaterale, fie prin încheierea unor

acorduri bi- sau multilaterale între diferite state. Evitarea dublei impuneri prin măsuri legislative

unilaterale este mai dificil de realizat, deoarece orice stat este interesat să realizeze venituri fiscale

cât mai mari, de aceea, pentru evitarea dublei impuneri se încheie convenţii bi- sau multilaterale

între ţări, care au la baza modele date publicităţii în anii 1963 şi 1977 de către OCDE.

Sub incidenţa convenţiei intră persoanele fizice şi juridice care sunt rezidente ale unui stat

contractant sau ale fiecăruia din cele doua state.

În cazul persoanelor fizice, problema rezidenţei, respectiv a domiciliului fiscal, este legată de

locuinţa permanentă a contribuabililor.

Dacă o persoană are locuinţă permanentă în ambele ţări semnatare ale convenţiei de evitare a

dublei impuneri, pentru stabilirea rezidenţei se iau în considerare aspecte ce vizează cele mai

strânse legături personale sau economice cu una dintre ţări, cu referire la relaţiile familiale şi sociale

ale persoanei, activitatea politică şi culturală desfăşurată de persoana respectivă într-o ţară sau alta,

ţară în care persoana îşi administrează bunurile. Daca subiectul nu are locuinţă în nici una din cele

două ţări, atunci rezidenţa se stabileşte în ţara în care acesta locuieşte în mod obişnuit. În cazul în

care subiectul locuieşte în mod obişnuit în ambele ţări sau în nici una dintre ele, el este considerat

rezident al ţării a cărei cetăţenie o are. În cazul în care persoana are cetăţenia ambelor ţări, atunci

domiciliul fiscal se stabileşte prin înţelegerea dintre cele două ţări.

Pentru persoanele juridice, rezidenţa este dependentă de locul unde se află sediul conducerii

sale efective.

În convenţii se fac referiri la ceea ce înseamnă sediul permanent sau sediul stabil. Sediul

permanent este reprezentat de orice instalaţie de lucru sau de afaceri - amplasată într-un loc precis şi

cu un anumit grad de permanenţă - prin care un agent economic îşi realizează parţial sau total

activitatea sa. Nu se consideră sedii stabile instalaţiile utilizate în exclusivitate pentru depozitarea,

expunerea sau livrarea de mărfuri, locurile folosite doar pentru cumpărări de mărfuri, derularea unor

activităţi pregătitoare sau auxiliare, culegerea de informaţii etc. În cadrul convenţiei-model pentru

evitarea dublei impuneri sunt cuprinse unele soluţii aplicabile în relaţiile bilaterale dintre ţări,

soluţii care se preiau în forma dorită în cadrul convenţiilor concrete încheiate între ţări.

Soluţiile recomandate la impunerea efectivă a veniturilor pe baza convenţiilor încheiate între

diferite state au în vedere următoarele:

a) impunerea profiturilor obţinute de agenţii economici să se efectueze de către ţara pe

teritoriul căreia acestea s-au realizat şi în care subiecţii respectivi au un sediu stabil de exploatare;

b) beneficiile rezultate din exploatarea în trafic internaţional a navelor sau aeronavelor să fie

impuse de ţara unde se află conducerea efectivă a societăţii de exploatare. Daca acest sediu este la

bordul navei, el se consideră a fi în ţara portului de origine a navei, iar daca un astfel de port nu

există, în ţara a cărei rezidentă este persoana care exploatează nava;

c) veniturile obţinute sub forma de dobânzi aferente obligaţiunilor, biletelor la ordin sau altor

titluri de creanţă, sub forma de redevenţe aferente folosirii drepturilor de autor, brevetelor, mărcilor

de fabrică sau de comerţ, precum şi sub forma de dividende să fie impuse de ambele ţări


99

contractante, în proporţiile convenite de acestea. Ţara de destinaţie are însă prioritate, iar ţării de

origine i se rezervă un drept limitat de impunere, cu cote de 10-15%;

d) impunerea veniturilor realizate din exercitarea pe cont propriu a unei profesii libere

(arhitect, medic, avocat, contabil, inginer, artist profesionist, sportiv profesionist etc.) să se

efectueze fie în ţara de origine a veniturilor - când beneficiarul lor dispune de un sediu stabil pentru

practicarea profesiei libere, fie în ţara în care este rezident beneficiarul veniturilor - când acesta nu

are sediu stabil în ţara străină;

e) veniturile din salarii şi onorarii, precum şi cele obţinute sub formă de tantieme, jetoane de

prezenţă şi alte retribuţii similare de către membrii consiliilor de administraţie sau comisiilor de

cenzori să fie impuse în ţara de origine a acestor venituri. În condiţii de reciprocitate, sunt exceptaţi

de la o asemenea impunere salariaţii ambasadelor şi reprezentanţelor diplomatice, precum şi

corespondenţii agenţiilor de presă străine;

f) averile deţinute în străinătate sub formă de bunuri imobile să fie impuse de ţara în care se

află acestea, dacă averea este reprezentată de bunuri mobile ce fac parte din activul unui sediu stabil

sau a unei baze fixe, iar celei ce serveşte exercitării unei profesii libere, să fie impusă în ţara unde se

afla sediul stabil sau baza fixă. Navele, aeronavele, vehiculele feroviare sau rutiere, ce sunt

exploatate în trafic internaţional, precum şi bunurile mobile afectate acestei exploatări să fie impuse

în ţara în care se află sediul conducerii efective a societăţii de exploatare.

În cadrul convenţiilor ce se încheie între ţări pentru evitarea dublei impuneri juridice

internaţionale se mai înscriu o seama de precizări specifice, cu referire la:

- delimitarea strictă a sferei de aplicabilitate a convenţiei în ce priveşte subiecţii fiscali, în

toate ipostazele posibile ale domiciliului şi cetăţeniei;

- modul de stabilire a profitului impozabil al agentilor economici şi modalităţile sau/şi limitele

deducerii cheltuielilor generale ale societăţilor-mama din gestiunea societăţilor-fiice, care îşi

desfăşoară activitatea în alte ţări;

- nivelul cotelor de impunere pe care le poate folosi ţara de origine a veniturilor impozabile,

sub forma de dobânzi, redevenţe şi dividende.

7.5.2. Metode pentru evitarea dublei impuneri

În practica fiscală internaţională au fost acceptate următoarele metode sau procedee tehnice

pentru evitarea dublei impuneri juridice internaţionale:

scutirea (exonerarea) totala;

scutirea (exonerarea ) progresiva;

creditarea (imputarea) ordinara (obişnuită) ;

creditarea (imputarea ) totala (integrală).

Metoda scutirii(exonerarii) totale presupune că veniturile realizate de rezidentul unei ţări

într-o ţară străină şi supus impunerii în ţara respectivă se deduc din venitul impozabil global, care în

ţara de reşedinţă are în vedere totalitatea veniturilor obţinute de contribuabil. Cu alte cuvinte, în

cazul aplicării acestui procedeu, venitul realizat în străinatate de rezidentul unui stat şi care a fost

supus impunerii acolo, nu se mai include în venitul impozabil în ţara de reşedinţă.

Metoda scutirii (exonerarii) progresive presupune, de asemenea, o impunere separată a

veniturilor, în fiecare ţară semnatară a convenţiei. Dar, în contextul progresivităţii impunerii,

veniturile obţinute de rezidentul unei ţări în străinătate se adaugă la veniturile impozabile realizate

în ţara de reşedinţă, obţinându-se venitul impozabil global, urmând ca la acesta să se stabileasca

cota progresiva aferenta. În continuare, pentru calcularea impozitului, această cota se va aplica

numai asupra venitului obţinut în ţara de reşedinţă. Prin urmare, însumarea venitului realizat în

străinătate cu cel obţinut în ţara de reşedinţă are drept scop stabilirea cotei progresive cu care va fi

impus venitul intern.


100

Creditarea (imputarea) ordinara constă în aceea că, impozitul plătit ţării străine pentru

venitul realizat pe teritoriul acesteia, de către rezidentul altei ţări, se deduce direct din impozitul

total calculat în ţara de reşedinţă, însă numai până la limita impozitului intern ce s-ar datora pentru

un venit egal cu cel obţinut în străinătate.

Creditarea (imputarea) totala elimină neajunsul metodei anterioare, în sensul că impozitul

plătit în străinătate se deduce integral din impozitul calculat în ţara de reşedinţă, indiferent de

mărimea acestuia.

România are încheiate convenţii pentru evitarea dublei impuneri cu majoritatea ţărilor

europene şi cu multe ţări de pe alte continente.

7.6. Studii de caz

1. O societate comercială prezintă următoarea situaţie financiară:

- venituri totale = 2 520 mii um, din care:

- venituri neimpozabile = 200 mii um

- cheltuieli totale = 2 020 mii um, din care cheltuieli nedeductibile 30%.

Cota de impunere a societăţii este, conform Codului fiscal, 16%.

Să se determine contravaloarea impozitului pe profit datorat de societate la sfârşitul anului.

Rezolvare:

Impozit pe profit = Baza impozabilă * 16%

Baza impozabilă = Venituri totale – Cheltuieli totale – Venituri neimpozabile + Cheltuieli

nedeductibile – Pierdere fiscală nerecuperată

Baza impozabilă = 2 520 – 2 020 - 200 + 2020*30% = 906 mii um

Impozit pe profit = 906 mii RON * 16% = 144,96 mii um

2. O societate comercială realizează venituri din activitatea unui bar de noapte în sumă de

1100 mii um, având cheltuieli aferente de 800 mii um. Să se determine obligaţia fiscală a acestui

contribuabil.

Rezolvare:

Impozit pe profit calculat = Baza impozabilă * 16%

Baza impozabilă = Venituri totale – Cheltuieli totale – Venituri neimpozabile + Cheltuieli

nedeductibile – Pierdere fiscală nerecuperată

Baza impozabilă = 1 100 – 800 = 300 mii um

Impozit pe profit calculat = 300 mii um * 16% = 48 mii um

Conform prevederilor Codului fiscal, dacă impozitul pe profit calculat este mai mic decât 5%

din veniturile realizate din activităţi de natura barurilor de noapte, cluburilor, discotecilor,

cazinourilor etc, atunci contribuabilul datorează un impozit egal cu 5% din veniturile de această

natură (impozit pe profit datorat).

5% * Venitul din activitatea barului = 5% * 1 100 mii um = 55 mii um

Deoarece Impozit pe profit calculat < 5% * Venitul din activitatea barului, atunci Impozitul

pe profit datorat = 5% * 1 100 mii um = 55 mii um.

3. O persoană fizică obţine venituri din drepturi de proprietate intelectuală în sumă de 15.000

um. Contribuţiile sociale obligatorii datorate de persoana în cauză sunt de 83 um.

Să se determine obligaţia fiscală a contribuabilului.

Rezolvare:

Impozit = 16% * Venitul net

Venit net = Venit brut – 20%* Venitul brut – Contribuţiile sociale obligatorii

Venit net = 15000 um – 20%*15000 um – 83 um = 11.917 um

Impozit datorat (obligaţia fiscală) = 11.917 um * 16% = 1.906,7 RON


101

4. O persoană fizică obţine venituri provenind din crearea unor opere de artă monumentală în

sumă de 35.000 um.

Să se determine obligaţia fiscală a contribuabilului.

Rezolvare:

Impozit = 16% * Venit net

Venit net = Venit brut – 25%* Venitul brut

Venit brut = 35.000 um –25%*35000 um = 26.250 um

Impozit datorat (obligaţia fiscală) = 17.370 um * 16% = 4.200 um

5. Conform contractului încheiat, o persoană fizică obţine un venit anual de 1800 € pentru

închirierea unui spaţiu de locuit. Cursul de schimb mediu este de 4,4 lei/€. Să se determine obligaţia

fiscală anuală a persoanei fizice pentru venitul obţinut din cedarea folosinţei bunurilor.

Rezolvare:

Impozit datorat = Venit net * 16%

Venit net = Venit brut – 25%*Venit brut (Cheltuieli deductibile)

Venit brut = 1800 € * 4,4 lei/€. = 7 920 lei

Venit net = 7 920 lei – 25%* 7 920 lei = 5 940 lei

Impozit datorat (obligaţia fiscală) = 5 940 lei * 16% = 950.4 lei/an

6. O persoană fizică obţine, ca urmare a participării sale la un joc de noroc, un câştig în

valoare totală de 8 000 lei. Aceeaşi personă a mai obţinut un premiu în bani, ca urmare a participării

la un concurs naţional, în valoare de 5 000 lei. Să se calculeze obligaţia fiscală totală a persoanei

fizice.

Rezolvare:

Venitul net premii/jocuri noroc = Venitul din premii sau din jocuri de noroc - Suma

reprezentând venit neimpozabil.

Impozit pe venitul sub formã de premii = Venitul net premii * 16%

Impozit pe venitul din jocuri de noroc = Venitul net premii * 25%

Venit net premii = 5.000 lei - 600 lei = 4.400 lei

Impozit pe venitul sub formă de premii = 4.400 lei * 16% = 704 lei

Venit net jocuri noroc = 8.000 lei - 600 lei = 7.400 lei

Impozit pe venitul sub formă de premii = 7.400 lei * 25% = 1.850 lei

7. Un rezident din Olanda obţine în Belgia un venit de 11 800 u.m pentru care a plătit în statul

de origine a venitului (Belgia) un impozit calculat cu cota de 24%. În statul de rezidenţă (Olanda),

în aceeaşi perioadă de timp, contribuabilul mai realizează un venit de 16 200 u.m. Cotele de

impunere în statul de rezidenţă (Olanda) sunt de :

Pentru un venit de 16 200 u.m. 35%


Să se determine:

A. Impozitul total datorat de rezident în situaţia în care cele două state nu au încheiat

convenţie fiscală pentru evitarea dublei impuneri.

B. Impozitul total datorat de rezident în situaţia în care cele două state au încheiate

convenţie fiscală pentru evitarea dublei impuneri, utilizându-se metoda scutirii totale.

C. Mărimea degrevării fiscale acordate de statul de rezidenţă contribuabilului său.

Rezolvare:




102

Vigl = Vţs + Vţr

unde:

Vigl = venit impozabil global

Vţs = venit obţinut în ţara străină

Vţr = venit obţinut în ţara de rezidenţă

Impozit plătit în Belgia (ţara străină)

Impozit = 11 800 * 24% = 2 832 um

Impozit plătit în Olanda (ţara de rezidenţă)

Impozit = Vigl * Cota de impozit

Vigl = 11 800 + 16 200 = 28 000 um

Impozit = 28 000 * 46% = 12 880 um

Impozit total

Impozit total=Impozit plătit în Belgia (ţara străină)+Impozit plătit în Olanda (ţara de rezidenţă)

Impozit total = 2 832 + 12 880 = 15 712 um

B. Impozitul total datorat de rezident în situaţia în care cele două state au încheiate convenţie

fiscală pentru evitarea dublei impuneri, utilizându-se metoda scutirii totale.


Impozit = 11 800 * 24% = 2 832 um


Impozit = 16 200 * 35% = 5 670 um

Impozit total


Impozit total = 2 832 + 5 670 = 8 502 um

C. Mărimea degrevării fiscale3 acordate de statul de rezidenţă contribuabilului său.

Degrevare fiscală = 15 712 - 8 502 = 7 210 um








Să se determine:




fiscală pentru evitarea dublei impuneri, utilizându-se metoda scutirii progresivă.

3 Degrevarea fiscală se calculează ca diferenţă între impozitul total plătit de contribuabil în situaţia în care cele două

state nu au încheiat convenţie pentru evitarea dublei impuneri şi impozitul total plătit în situaţia în care există convenţie

de evitare şi se foloseşte una din cele patru metode.


103


Rezolvare:



Vigl = Vţs + Vţr

unde:





Impozit = 11 800 * 24% = 2 832 um



Vigl = 11 800 + 16 200 = 28 000 um

Impozit = 28 000 * 46% = 12 880 um

Impozit total


Impozit total = 2 832 + 12 880 = 15 712 um


fiscală pentru evitarea dublei impuneri, utilizându-se metoda scutirii progresive.


Impozit = 11 800 * 24% = 2 832 um


Vigl = 11 800 + 16 200 = 28 000 um → 46%

Impozit = 16 200 * 46% = 7 452 um

Impozit total


Impozit total = 2 832 + 7 452 = 10 284 um










Să se determine:


104




fiscală pentru evitarea dublei impuneri, utilizându-se metoda creditării totale.


Rezolvare:



Vigl = Vţs + Vţr

unde:





Impozit = 11 800 * 24% = 2 832 um



Vigl = 11 800 + 16 200 = 28 000 um

Impozit = 28 000 * 46% = 12 880 um

Impozit total


Impozit total = 2 832 + 12 880 = 15 712 um


fiscală pentru evitarea dublei impuneri, utilizându-se metoda creditării totale.


Impozit = 11 800 * 24% = 2 832 um


Vigl = 11 800 + 16 200 = 28 000 um

Impozit = 28 000 * 46% = 12 880 um

Impozit plătit în ţara de rezidenţă = 12 880 – 2 832 = 10 048 um

Impozit total


Impozit total = 2 832 + 10 048 = 12 880 um



10. Un rezident din Olanda obţine în Belgia un venit de 11 800 u.m pentru care a plătit în

statul de origine a venitului (Belgia) un impozit calculat cu cota de 24%. În statul de rezidenţă

(Olanda), în aceeaşi perioadă de timp, contribuabilul mai realizează un venit de 16 200 u.m. Cotele

de impunere în statul de rezidenţă (Olanda) sunt de :



105



Să se determine:




fiscală pentru evitarea dublei impuneri, utilizându-se metoda creditării obişnuite.


Rezolvare:



Vigl = Vţs + Vţr

unde:





Impozit = 11 800 * 24% = 2 832 um



Vigl = 11 800 + 16 200 = 28 000 um

Impozit = 28 000 * 46% = 12 880 um

Impozit total


Impozit total = 2 832 + 12 880 = 15 712 um


fiscală pentru evitarea dublei impuneri, utilizându-se metoda creditării obişnuite.


Impozit = 11 800 * 24% = 2 832 um


Vigl = 11 800 + 16 200 = 28 000 um

Impozit = 28 000 * 46% = 12 880 um

Impozit pe venitul realizat în ţara străină = 11 800 * 25% = 2 950 um

Impozit plătit în ţara de rezidenţă = 12 880 – 2 950 = 9 930 um

Impozit total


Impozit total = 2 832 + 9 930 = 12 762 um





106

1. Care sunt trăsăturile caracteristice impozitelor directe?

2. Ce se include în categoria impozitelor directe reale? Prezentaţi fiecare impozit în parte.

3. Ce intră în componenţa impozitelor directe personale?

4. Prezentaţi impozitul pe venitul persoanelor fizice.

5. Prezentaţi impozitul pe venitul persoanelor juridice.

6. Ce intră în componenţa impozitelor pe avere? Prezentaţi în detaliu fiecare impozit.

7. Care sunt principalele impozite directe în România? Prezentaţi caracteristicile fiecărui

impozit.

8. Ce reprezintă dubla impunere juridică internaţională?

9. Prezentaţi dubla impunere juridică internaţională luând în considerare aspectele de ordin

juridic.

10. Care sunt criteriile de apreciere a dublei impuneri juridice internaţionale?

11. Care sunt metodele de evitare a dublei impuneri juridice internaţionale? Prezentaţi

conţinutul fiecăruia.


1. Evoluții și ponderi comparative în formarea fondurilor financiare publice prin intermediul

impozitelor directe.

2. Armonizare sau suveranitate fiscală în domeniul impozitelor directe la nivelul UE?

Bibliografie






Constanța, 2006



107

CAPITOLUL 8. IMPOZITELE INDIRECTE


– definirea conceptelor de impozit indirect, taxe de consumație, monopoluri fiscale;

– identificarea trăsăturilor caracteristice impozitelor indirecte; – adoptarea unor noţiuni teoretice de fiscalitate care să le folosească viitorilor economiști în

desfășurarea de activități specifice; – înarmarea studenţilor cu principalele concepte privind întreaga problematică a impozitelor

indirecte; – însuşirea unor cunoştinţe referitoare la principalele impozite indirecte în România, la modul

de calcul și de percepere a acestora conform legislației naționale în vigoare.

Noţiuni cheie: impozite indirecte, trăsăturile impozitelor indirecte, taxele pe produs, taxele de

consumație, monopoluri fiscale.

8.1. Caracterizare generală a impozitelor indirecte

Impozitele şi taxele indirecte sunt acele venituri fiscale în cazul cărora există o neconcordanţă între plătitorul acestora la bugetul public şi suportatorul lor real.

Această incidenţă indirectă rezultă din faptul că impozitele şi taxele la care ne referim sunt

instituite asupra tranzacţiilor de genul vanzarilor de mărfuri, prestărilor de servicii, fiind incluse în

preţurile mărfurilor şi în tarifele serviciilor. În consecinţă, prin plata respectivelor preţuri şi ţărife,

consumatorii mărfurilor şi serviciilor impozabile sau taxabile devin suportatorii reali ai impozitelor

şi taxelor indirecte. În această situaţie, fenomenul financiar de repercusiune a impozitelor şi taxelor

se manifestă în toată plenitudinea sa.

Impozitele indirecte sunt percepute cu ocazia vânzării mărfurilor, prestării serviciilor sau cu

ocazia transferului de avere şi au următoarele trăsături caracteristice:

- obiectul îl constituie acea parte din venit care este cheltuită pentru achiziţionarea de mărfuri

sau prestarea de servicii;

- se suportă în momentul cumpărării mărfii de către cumpărătorul respectiv, plătitorul efctiv al

impozitului indirect este agentul economic care încasează preţul sau tariful în care este cuprins

impozitul indirect;

- sunt incluse în preţ sau tarif ceea ce le face puţin vizibile pentru cumparator;

- prezinta un caracter elastic, deoarece orice creştere a consumului conduce la creşterea

volumului impozitelor indirecte şi au un caracter inflaţionist;

- nu permit stabilirea unui minim neimpozabil şi nu ţin seama de capacitatea contributivă a

contribuabilului.

Impozitele indirecte manifesta o sensibilitate sporita fata de conjunctura economica. În

perioadele în care economia înregistrează un curs ascendent, impozitele indirecte au un randament

fiscal ridicat; în schimb, in perioadele de criza sau depresiune, când producţia şi consumul cresc

mai lent sau înregistrează un recul, încasările din impozite indirecte urmează aceeaşi evoluţie,

periclitând echilibrul bugetului de stat. Impozitele şi taxele indirecte cunosc următoarele forme de manifestare:

taxe de consumaţie

monopoluri fiscale,

taxe vamale

alte taxe.


108

8.2. Taxele de consumaţie

Taxele de consumaţie sunt impozite indirecte care se includ în preţul de vânzare al mărfurilor fabricate şi realizate în interiorul ţării care percepe impozitul.

Taxele de consumaţie îmbracă forma:

taxelor de consumaţie pe produs (accize)

taxelor generale pe vânzări.

Taxele de consumaţie pe produs sau accizele sunt aşezate asupra unor produse care se

consumă în cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele, care au deci o cerere

neelastica, cum ar fi: vinul, cidrul, berea, apele minerale (în Franţa); tutunul, cafeaua, zahărul,

ceaiul, uleiurile minerale (în Germania); berea, vinul, spirtul, cidrul, tutunul, uleiurile minerale (în

Marea Britanie); produsele de tutun, alcoolul, zaharul (în Indonezia); produsele petroliere, tutunul,

uleiurile vegetale, produsele chimice, produsele textile şi din iuta (în India) etc.

Taxele de consumaţie pe produs se calculează fie în sumă fixă pe unitatea de măsură, fie pe

baza unor cote procentuale aplicate asupra preţului de vânzare. În mod normal, produsele provenite

din import trebuie impuse cu aceleaşi taxe, ca şi produsele indigene, iar cele destinate exportului

sunt, de regulă, scutite de impozit. Nivelul cotelor utilizate pentru calcularea accizelor diferă de la o

ţară la alta şi de la un produs la altul.

În unele ţări, în ultimele decenii s-au intensificat preocupările pentru utilizarea, într-o mai

mare masură, a accizelor ca instrument pentru înfăptuirea unor obiective sociale.

Taxele generale pe vânzări se percep la vânzarea tuturor mărfurilor, indiferent daca acestea

sunt bunuri de consum sau mijloace de producţie se întâlnesc sub forma impozitului pe cifra de

afaceri. Acesta a fost introdus în majoritatea statelor după primul război mondial, fiind aşezat

asupra deverului total al întreprinderilor industriale şi comerciale (cifra de afaceri a acestora sau

totalul vânzărilor). Acest impozit este mai comod pentru stat deoarece are un randament mai ridicat

şi necesită cheltuieli mai mici de percepere.

Din punct de vedere al verigii (unitatea producătoare, unitatea comerţului cu ridicata sau cu

amănuntul) la care se încasează, impozitul pe cifra de afaceri poate fi :

a) impozit cumulativ (multifazic)

b) impozit unic (monofazic). În cazul impozitului cumulativ (multifazic), mărfurile sunt impuse la toate verigile prin care

trec din momentul ieşirii lor din producţie şi până ajung la consumator. Practic, cu cât o marfă trece prin mai multe verigi, cu atât impozitul plătit statului este mai mare. Impozitul cumulativ este cunoscut şi sub denumirea de “impozit in cascadă”, “în piramidă” sau “bulgare de zăpadă”, deoarece se calculează asupra preţului de vânzare al mărfurilor în care se include şi impozitul plătit în amonte, adica se percepe impozit la impozit. Impozitul cumulativ s-a practicat în Germania, Olanda etc.

Impozitul pe cifra de afaceri unic(monofazic) se încasează o singură dată, indiferent de numărul de verigi prin care trece o marfă, de la producător la consumator. Impozitul unic se poate încasa fie în momentul vânzării mărfii de către producator, când se numeşte taxă de producţie, fie în stadiul comerţului cu ridicata sau cu amănuntul, când se numeşte impozit pe circulaţie sau impozit pe vânzare.

Din punct de vedere al bazei de calcul, impozitul pe cifra de afaceri cunoaste forma de :

a) impozit pe cifra de afaceri brută

b) impozit pe cifra de afaceri netă. Impozitul pe cifra de afaceri bruta se calculează prin aplicarea cotei de impozit asupra întregii

valori a mărfurilor vândute, care include şi impozitul plătit în verigile anterioare. Prin urmare, acest impozit, încasându-se la toate verigile are un randament fiscal ridicat avînd însă şi o serie de neajunsuri. Astfel, aşezându-se la fiecare veriga asupra preţului de vânzare, care cuprinde şi impozitele plătite anterior, impozitul pe cifra de afaceri brută conduce la calcularea şi perceperea de impozit la impozit, altfel spus la o stratificare de impozit, la o aplicare cumulată a acestuia.

Impozitul pe cifra de afaceri brută stimulează concentrarea producţiei deoarece întreprinderile

integrate, care ocolesc veriga comerţului cu amănuntul, sunt avantajate din punct de vedere fiscal

faţă de întreprinderile neintegrate, care livrează produsele lor verigii cu amănuntul.


109

Impozitul pe cifra de afaceri netă se aplică numai asupra diferenţei dintre preţul de vânzare şi

preţul de cumpărarare, adică numai asupra valorii adăugate de către fiecare participant la procesul de producţie şi circulaţie al mărfii respective. Drept urmare, acest impozit înlătură neajunsurile menţionate la impozitul pe cifra de afaceri brută. Mai concret, suma datorată statului este aceeaşi indiferent de numărul de verigi prin care trece marfă.

Avându-se în vedere avantajele oferite de impozitul pe cifra de afaceri netă, cât şi preocupările

ţărilor membre ale Comunităţii Economice Europene pe linia unificării legislaţiei fiscale, acestea au

înlocuit impozitul pe cifra de afaceri brută cu impozitul pe cifra de afaceri netă, cunoscut sub

denumirea de taxa pe valoarea adăugată. Deşi Consiliul Ministerial al Comunităţii Economice

Europene hotarâse în anul 1967 introducerea taxei pe valoarea adăugată începând cu 1 ianuarie

1970, acţiunea de introducere a acestei taxe s-a încheiat în anul 1972, iar aplicarea ei nu s-a făcut

identic în toate statele membre. În prezent, taxa pe valoarea adaugată se practică în toate ţările

membre ale Comunităţii Economice Europene, precum şi în alte ţări, cum sunt: Austria, Suedia,

Norvegia, Japonia, Canada etc.

Taxa pe valoarea adaugată se poate calcula în două moduri:

a) prin aplicarea cotei proporţionale asupra valorii adăugate (calculată ca diferenţă între preţul

de vânzare şi preţul de cumpărare) în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa;

b) prin aplicarea cotei proporţionale asupra preţului de vânzare pe stadiul respectiv, obţinându-

se astfel taxa asupra preţului de vânzare din care se deduce taxa (calculată în acelaşi fel) aferentă

preţului de vânzare din stadiul anterior.

Numărul şi nivelul cotelor taxei pe valoarea adăugată diferă de la o ţară la alta. Ţările care

utilizează mai multe categorii de cote au stabilite, de regulă o cotă redusă pentru produsele

alimentare şi de larg consum, o cotă majorată pentru produsele de lux şi cele care fac obiectul

monopolului de stat şi o cotă normală (intermediară) pentru celelalte mărfuri şi servicii. În general

pentru produsele care fac obiectul exportului se practica cota zero de TVA, sau aşa numitul regim al

scutirii cu drept de deducere.

Prin intoducerea taxei pe valoarea adăugată, statul are posibilitatea de a încasa impozitul pe

cifra de afaceri brută, deoarece taxa se plăteşte la fiecare etapă de prelucrare şi realizare a mărfii sau

serviciului. În acelaşi timp organele fiscale au posibilitatea de a controla modul de calcul şi de plată

la buget a obligaţiei fiscale deoarece plătitorii au sarcina de a ţine o evidenţă a actelor de vânzare-

cumpărare şi a impozitului plătit.

Dar, pe lângă avantajele prezentate mai sus, introducerea taxei pe valoarea adăugată prezintă şi

unele neajunsuri cum sunt: creşterea numărului de operaţiuni contabile ce trebuie efectuate şi

implicit a persoanelor care le efectuează. În aceste condiţii nici aceste taxe nu poate corecta

caracterul progresiv al impunerii, chiar dacă se practică două sau chiar trei cote de impozit.

În România, în cadrul reformei sistemului de impozite, a fost înlocuit impozitul pe circulaţia

mărfurilor, prin instituirea la 1 iulie 1993 a taxei pe valoarea adăugată, odata cu intrarea în vigoarea

a Ordonanţei Guvernului nr. 3/1992.

Accizele, ca taxe speciale de consumaţie, au fost introduse în practica fiscală românească

odată cu taxa pe valoarea adăugată şi se aplică în asociere cu aceasta ( eventual cu alte impozite sau

taxe generale asupra consumului). Motivaţia acestei asocieri are în vedere că, în concepţia

legiuitorului, accizele se aplica şi se percep în cazul unor produse sau bunuri considerate ca nefiind

absolut necesare pentru consumul curent al populaţiei - care le suportă, în ultimă instanţă. De aceea,

având un asemenea conţinut “motivat”, accizele preced taxa pe valoarea adăugată, fiind incluse în

baza de impozitare pentru calculul TVA.

8.3. Monopolurile fiscale

O altă sursă importantă de venituri pentru stat, care fac parte din categoria impozitelor

indirecte, o reprezintă monopolurile fiscale. Acestea sunt instituite asupra producţiei şi/sau vânzării

unor mărfuri ca: tutun, sare, alcool, cărţi de joc şi alte produse specifice.


110

Monopolurile fiscale sunt impozite indirecte incluse de stat în preţurile de vânzare ale produselor realizate în regim de exclusivitate.

În funcţie de sfera lor de cuprindere, monopolurile fiscale pot fi depline sau parţiale.

Monopolurile fiscale depline se instituie de către stat atât asupra producţiei, cât şi asupra

comerţului cu ridicata şi cu amănuntul a unor mărfuri.

Monopolurile fiscale parţiale se instituie fie numai asupra producţiei şi comerţului cu ridicata,

fie numai asupra comerţului cu amănuntul.

Printre ţările în care monopolurile fiscale aduc încasări importante la buget putem menţiona:

Italia (asupra tutunului, chibriturilor şi pietrelor de brichetă), Germania (asupra alcoolului sau

băuturilor alcoolice), Spania (asupra tutunului şi petrolului). Veniturile realizate de stat de pe urma

monopolurilor fiscale sunt formate, pe de o parte, din profitul creat în procesul de producţie a

acestor mărfuri, iar, pe de altă parte, din impozitul indirect cuprins în preţ, care se încasează de la

consumatorii mărfurilor respective. Deoarece numai statul vinde asemenea mărfuri, el poate stabili

un preţ în care să fie inclus şi un asemenea impozit.

În România, constituie monopol de stat:

a) fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor şi explozibililor;

b) producerea şi comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor care conţin substanţe

stupefiante;

c) extracţia, producerea şi prelucrarea în scopuri industriale a metalelor preţioase şi a pietrelor

preţioase;

d) producerea şi emisiunea de mărci poştale şi timbre fiscale;

e) fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a alcoolului şi a

băuturilor spirtoase distilate;

f) fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a produselor din

tutun şi a hârtiei pentru ţigarete;

g) organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate;

h) organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive.

Administrarea monopolurilor de stat se face de către Ministerul Finanţelor.

Exploatarea activităţilor constituind monopol de stat se face de către agenţii economici cu

capital de stat şi privat, inclusiv de către producătorii individuali, după caz, pe bază de licenţe

eliberate de Ministerul Finanţelor, cu avizul ministerului de resort sau al Băncii Naţionale a

României în cazul metalelor preţioase şi al pietrelor preţioase.

Licenţa reprezintă o autorizare acordată de stat pentru o perioadă determinată, în baza căreia o

persoană fizică sau juridică poate să producă, să prelucreze ori să comercializeze, în cantitatea

solicitată şi de o anumită calitate, un anume produs sau serviciu, care face obiectul monopolului de

stat, în schimbul unui ţărif de licenţă.

Nivelul tarifului de licenţă se stabileşte de către Guvern anual sau pe o perioadă determinată în

funcţie de obiectul monopolului de stat, de cantitatea şi calitatea produselor fabricate ori

comercializate sub licenţă.

Titularii licenţelor au obligaţia să respecte condiţiile din licenţă referitoare la exploatarea

activităţii pentru care a fost acordată şi la plata ţărifului de licenţă; sumele percepute se varsă la

bugetul de stat sau la bugetele locale, după caz, în vederea acoperirii cheltuielilor materiale şi de

capital necesare administrării monopolurilor de stat. Preţurile şi tarifele maximale la produsele şi

serviciile ce intră în sfera monopolului de stat sunt supravegheate de Guvern, cu avizul Oficiului

Concurenţei. Controlul respectării regimului legal al activităţilor din domeniul monopolului de stat

se exercită de către organele de specialitate ale Ministerului Finanţelor.

8.4. Taxele vamale

Taxele vamale se încasează de stat la importul, exportul sau tranzitul mărfurilor dintr-o ţară în

alta şi reprezintă impozite indirecte care alimentează veniturile bugetare. Taxele vamale sunt acele


111

prelevări pecuniare obligatorii la bugetul public, percepute de stat pentru mărfurile care trec

graniţele ţării respective.

În prezent taxele vamale îndeplinesc un dublu rol:

rol fiscal de procurare a veniturilor bugetare necesare organizării şi funcţionării statului;

rol de intrument tarifar de politică comercială in vederea limitării exporturilor unor mărfuri,

de protejare a pieţei interne pentru crearea de noi ramuri de activitate, de susţinere a ramurilor

importante din punct de vedere economic, strategic şi social, de protejare a forţei de muncă, etc.

Prin nivelul lor taxele vamale pot influenţa cererea şi oferta, atît pe piaţa internă, cât şi pe piaţa

internaţională, fiind întîlnite sub trei forme de manifestare: taxe vamale de import, de export şi de

tranzit.

Subiecţii plătitori ai taxelor vamale sunt persoanele juridice care efectuează importuri, precum

şi persoanele fizice autorizate să realizeze importuri.

Persoanele fizice datorează taxe vamale atât în cazul introducerii unor bunuri în România, cât

şi în cazul scoaterii acestora din ţară. În aceste cazuri se ţine cont de valoarea bunurilor şi de

plafonul valoric de scutire în vigoare la data trecerii frontierei. Pentru evitarea aplicării unui

tratament diferenţiat, Direcţia Generală a Vămilor a elaborat o listă de valori unice în vamă, care

cuprinde circa 2500 de produse şi grupe de produse. Această listă se actualizează periodic, în

funcţie de indicele general al preţurilor şi de alte criterii.

Incidenţa indirectă pe care o presupun taxele vamale nu este valabila şi pentru persoanele

fizice obişnuite, care nu mai intră în relaţii economice cu terţii, care să le permită realizarea

repercusiunii.

Cuantumul taxelor vamale se determină prin aplicarea la valoarea în vamă a mărfurilor

importate a taxelor procentuale în vigoare la data înregistrării declaraţiei vamale de import.

Valoarea în vamă se determină luându-se în considerare preţul extern menţionat pe factură sau

valoarea de tranzacţie a mărfii, dacă preţul extern este în mod vădit subdimensionat sau lipseşte.

Valoarea în vamă cuprinde şi cheltuielile de transport pe parcurs extern, cheltuielile de încărcare-

descărcare şi de manipulare conexe transportului extern, precum şi costul asigurării pe parcurs

extern. Taxele vamale se calculează şi încasează de organele vamale în momentul îndeplinirii

formalităţilor de vămuire a mărfurilor importate. Dupa modul de percepere, taxele vamale pot fi:

ad valorem

specifice

mixte.

Taxele vamale ad valorem - se percep cu ajutorul unor cote proporţionale care se aplică

asupra valorii mărfurilor importate;

Taxele vamale specifice - se percep sub forma unor sume fixe pe unitatea de măsură (bucăţi,

tone);

Taxele vamale mixte - reprezintă o combinaţie a primelor doua categorii.

Din punct de vedere al nivelului lor, al modului de fixare, taxele vamale sunt:

convenţionale

autonome

preferenţiale

de retorsiune.

Taxele vamale convenţionale sunt reprezentate de taxele vamale cu condiţia clauzei naţiunii

celei mai favorizate, care operează la importul de mărfuri realizat în şi din ţări membre ale

Organizaţiei Mondiale a Comerţului (fostul GATT) sau din alte ţări cu care s-a semnat tratatul de

acordare bilaterală a clauzei. Aceasta reprezintă regimul vamal cel mai avantajos acordat de o ţară

la importul mărfurilor din altă ţară şi care se extinde automat şi la alte ţări cu care aceasta a încheiat

acorduri. Taxele vamale aplicate în condiţiile clauzei naţiunii celei mai favorizate pot avea un nivel

consolidat sau un nivel neconsolidat.


112

Nivelul consolidat al acestor taxe este stabilit în cadrul negocierilor comerciale multilaterale

care au loc în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi nu poate fi schimbat fără acordul

celorlalte ţări participante la negocieri.

Nivelul neconsolidat se practică pentru mărfurile ce nu au făcut obiectul unor negocieri

multilaterale. Acest nivel poate fi schimbat de către autorităţile cu drept de decizie din ţările în

cauză, dar modificarea trebuie extinsă asupra tuturor ţărilor care beneficiază de clauza naţiunii celei

mai favorizate.

Taxele vamale autonome sunt practicate de ţări care nu-şi acordă clauza naţiunii celei mai

favorizate şi ele au un nivel mult mai ridicat.

Taxele vamale preferenţiale se practică între ţări membre ale unor uniuni vamale închise şi

au un nivel mai redus ca cele în condiţia clauzei.

Taxele vamale de retorsiune se aplică de către stat ca represalii şi ca răspuns la politica

comercială neloială a altor state. Aceste taxe îmbracă două forme: taxe antidumping şi taxe

compensatorii şi se percep ca taxe suplimentare, peste taxele vamale în vigoare.

Din punct de vedere al obiectului impunerii avem taxe vamale:

de import

taxe vamale de export

taxe vamale de tranzit.

Taxele vamale de import se percep asupra mărfurilor importate atunci când acestea trec

graniţele vamale ale ţării importatoare fiind cele mai folosite.

Taxele vamale de export se percep în cazuri speciale de către stat asupra mărfurilor indigene,

în condiţiile în care acestea sunt exportate, având ca scop restrângerea exporturilor. Aceste taxe au o

arie de răspândire mai restrânsă comparativ cu cele de import deoarece nomenclatorul de produse

este mai limitat, iar practicarea lor poate fi limitată în timp. Aceste taxe reprezintă o sursa

importantă de venituri la bugetul public al acelor ţări care deţin monopolul natural pentru anumite

resurse minerale sau materii prime, respectiv monopolul tehnologic (de fabricaţie) la unele produse

fabricate.

Taxele vamale de tranzit se percep de către stat pentru mărfurile străine care tranzitează

teritoriul vamal al ţării respective. Aceste taxe se practica şi ele tot mai rar, întrucât majoritatea

ţărilor manifestă interes pentru tranzitul de mărfuri pe teritoriul lor, din dorinţa de a obţine venituri

sub forma taxelor pentru transportul acestor mărfuri pe drumurile rutiere, căile ferate sau pe apă.

Din punct de vedere al scopului impunerii întâlnim taxe vamale:

cu caracter fiscal

cu caracter protecţionist.

Taxele vamale cu caracter fiscal au, în general un nivel redus, scopul aplicării lor fiind

obţinerea de venituri pentru bugetul de stat.

Taxele vamale cu caracter protecţionist au, de regulă, un nivel ridicat, urmărindu-se prin

practicarea lor, să se reducă forţa concurenţială a mărfurilor importate şi, implicit, protejarea pieţei

interne de concurenţa străină.

În lume exista şi zone economice libere în care nu se percep taxe vamale pentru operaţiunile

de import-export şi în care agenţii economici beneficiază de unele facilităţi fiscale sau economice.

8.5. Taxele generale

Taxele generale sunt o formă a impozitelor indirecte şi reprezintă plăţi pe care le fac diferite persoane fizice sau juridice pentru serviciile efectuate în favoarea lor de anumite instituţii publice.

Taxele generale întrunesc majoritatea trăsăturilor specifice impozitelor, şi anume: caracter

obligatoriu, titlu nerambursabil, urmărire în caz de neplată. Dacă impozitele nu presupun o


113

contraprestaţie directă din partea statului, în schimb taxele dau dreptul plătitorului să beneficieze de

un anumit serviciu. Este de precizat că taxele generale conţin şi elemente de impozit, deoarece

nivelul lor este superior costului serviciilor prestate de instituţiile respective.

Taxele generale au o seama de trăsături specifice, şi anume:

a) reprezintă plata neechivalentă pentru servicii sau lucrări efectuate de organe sau instituţii

publice care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii şi rezolvă anumite

interese legitime ale persoanelor fizice sau juridice;

b) subiectul platitor este precis determinat din momentul cand acesta solicita efectuarea unei

activităţi din partea unui organ sau instituţie de stat;

c) taxele reprezintă o contribuţie de acoperire a unor cheltuieli necesare serviciilor solicitate,

pe când impozitele se întrebuinţează la acoperirea cheltuielilor generale ale societăţii;

d) taxele reprezintă plăţi făcute de persoanele fizice sau juridice pentru servicii sau lucrări

efectuate în mod direct şi imediat acestora de către organe sau instituţii de stat specializate.

În stabilirea şi aplicarea taxelor generale se au în vedere unele principii, şi anume:

- unicitatea taxării, în sensul că pentru unul şi acelaşi serviciu prestat unei persoane, aceasta

nu datorează taxa decât o singură dată;

- răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de plata revine funcţionarului sau persoanei

încadrate de la instituţia sau organul de stat respectiv şi nu debitorului;

- nulitatea actelor nelegal taxate;

- taxele sunt anticipative, în sensul că ele se datorează şi se achită în momentul solicitării

serviciilor sau lucrărilor ce urmează a fi efectuate. Dupa natura lor, taxele generale pot fi clasificate astfel:

taxe judecătoreşti

taxe de notariat

taxe consulare

taxe de administraţie.

Taxele judecătoreşti se încasează de către instanţele jurisdicţionale în legatură cu acţiunile

introduse spre judecare de către diferite persoane fizice sau juridice.

Taxele de notariat se plătesc pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea de diferite acte,

copii etc., fiind încasate de catre notariate.

Taxele consulare se încasează de către consulate pentru eliberarea de ceritificate de origine,

acordarea de vize etc.

Taxele de administraţie se încasează de către diferite organe ale administraţiei de stat în

legatură cu eliberări de autorizaţii, permise, legitimaţii etc, la cererea anumitor persoane. După obiectul operaţiunii care se efectuează şi care urmează a fi taxată, taxele generale pot fi:

taxe de timbru

taxe de înregistrare.

Taxele de timbru se percep la efectuarea de către instituţiile publice a unor operaţii, cum

sunt: autentificarea de acte, eliberarea unor documente (cărţi de identitate, paşapoarte, permise de

conducere auto etc.), legalizări de acte. Ele poartă această denumire pentru că încasarea lor se face

prin aplicarea de timbre fiscale.

Taxele de inregistrare se percep la vânzări de imobile, la constituirea, fuzionarea sau

dizolvarea societăţilor de capital, asupra operaţiunilor de vânzare-cumpărare la bursa etc.

După modul de stabilire avem taxe generale:

stabilite ad-valorem

stabilite în sumă fixă.

Taxele ad-valorem se instituie atunci când acţiunile sau faptele supuse taxării sunt evaluate

în bani şi taxa se calculează prin aplicarea unor cote procentuale la valoarea respectivă),

Taxele in sume fixe se instituie în toate celelalte cazuri.


114

Incasarea taxelor se face in numerar sau prin aplicarea unor timbre fiscale.

8.6. Principalele impozite indirecte din România

8.6.1 Taxa pe valoarea adăugată

Taxa pe valoarea adãugatã este un impozit indirect datorat la bugetul statului

Achiziţie, în accepţiunea taxei pe valoarea adăugată (TVA) reprezintã bunurile şi serviciile

obţinute sau care urmeazã a fi obţinute de o persoanã impozabilã, prin urmãtoarele operaţiuni:

livrãri de bunuri şi/sau prestãri de servicii, efectuate sau care urmeazã a fi efectuate de altã

persoanã cãtre aceastã persoanã impozabilã,

achiziţii intracomunitare

importuri de bunuri;

Baza de impozitare reprezintã contravaloarea unei livrãri de bunuri sau prestãri de servicii

impozabile, a unei achiziţii intracomunitare impozabile sau a unui import impozabil.

Achiziţie intracomunitarã de bunuri obţinerea dreptului de a dispune, ca şi un proprietar, de

bunuri mobile corporale expediate sau transportate la destinaţia indicatã de cumpãrãtor, de cãtre

furnizor, de cãtre cumpãrãtor sau de cãtre altã persoanã, în contul furnizorului sau al

cumpãrãtorului, cãtre un stat membru, altul decât cel de plecare a transportului sau de expediere a

bunurilor.

Persoanã impozabilã reprezintã persoana fizicã, grupul de persoane, instituţia publicã,

persoana juridicã, precum şi orice entitate capabilã sã desfãşoare o activitate economică

Din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată sunt operaţiuni impozabile în România :

1. Operaţiuni care îndeplinesc cumulativ urmãtoarele condiţii:

a) operaţiunile care constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de

servicii, în sfera taxei, efectuate cu platã;

b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România,

c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizatã de o persoanã impozabilã,

d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor sã rezulte din una dintre activitãţile economice

prevãzute de lege;

2. importul de bunuri efectuat în România de orice persoanã, dacã locul importului este în

România

3. operaţiuni impozabile şi urmãtoarele operaţiuni efectuate cu platã, pentru care locul este

considerat a fi în România4.

Operaţiunile impozabile pot fi:

a) operaţiuni taxabile, pentru care se aplicã cotele prevãzute de lege;

b) operaţiuni scutite de taxã cu drept de deducere, pentru care nu se datoreazã taxa, dar este

permisã deducerea taxei datorate sau achitate pentru achiziţii.

c) operaţiuni scutite de taxã fãrã drept de deducere, pentru care nu se datoreazã taxa şi nu este

permisã deducerea taxei datorate sau achitate pentru achiziţii.

d) importuri şi achiziţii intracomunitare, scutite de taxã.

Cotele de impozitare sunt:

Cota standard de 24% care se aplicã asupra bazei de impozitare pentru operaţiunile

impozabile care nu sunt scutite de taxã sau care nu sunt supuse cotei reduse.

Cota redusã de 9% care se aplicã asupra bazei de impozitare anumite prestãri de servicii

şi/sau livrãri de bunuri, prevăzute expres de lege.5

4 activitãţile economice cuprind activitãţile producãtorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitãţile extractive, agricole şi

activitãţile profesiilor libere sau asimilate acestora, exploatarea bunurilor corporale/ necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate 5 a) accesul la castele, muzee, case memoriale, monumente istorice, monumente de arhitecturã şi arheologice, grãdini zoologice şi botanice, târguri,

expoziţii şi evenimente culturale, cinematografe; b) livrarea de manuale şcolare, cãrţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate exclusiv sau în principal publicitãţii;

c) livrarea de proteze şi accesorii ale acestora, cu excepţia protezelor dentare;


115

Cota redusa de 5% se aplica asupra bazei de impozitare pentru livrarea locuintelor ca parte a

politicii sociale, inclusiv a terenului pe care sunt construite. Terenul pe care este construita locuinta

include si amprenta la sol a locuintei.

Categoriile de scutiri se acordă astfel:

Scutiri pentru operaţiuni din interiorul ţãrii

Scutiri pentru importuri de bunuri şi pentru achiziţii intracomunitare

Scutiri pentru exporturi sau alte operaţiuni similare, pentru livrãri intracomunitare şi pentru

transportul internaţional şi intracomunitar

Scutiri speciale legate de traficul internaţional de bunuri

Scutiri pentru intermediari

Orice persoanã impozabilã înregistratã în scopuri de TVA, are dreptul sã scadã din valoarea

totalã a taxei colectate, pentru o perioadã fiscalã, valoarea totalã a taxei pentru care, în aceeaşi

perioadã, a luat naştere şi poate fi exercitat dreptul de deducere.

În situaţia în care taxa aferentã achiziţiilor efectuate de o persoanã impozabilã înregistratã în

scopuri de TVA, care este deductibilã într-o perioadã fiscalã, este mai mare decât taxa colectatã

pentru operaţiuni taxabile, rezultã un excedent în perioada de raportare, denumit în continuare sumã

negativã a taxei.

Persoanã impozabilã cu regim mixt este persoana impozabilã care realizeazã sau urmeazã sã

realizeze atât operaţiuni care dau drept de deducere, cât şi operaţiuni care nu dau drept de deducere.

Persoanã parţial impozabilã este persoana care realizeazã atât operaţiuni pentru care nu are

calitatea de persoanã impozabilã, cât şi operaţiuni pentru care are calitatea de persoanã impozabilã.

Achiziţiile destinate exclusiv realizãrii de operaţiuni care permit exercitarea dreptului de

deducere, inclusiv de investiţii destinate realizãrii de astfel de operaţiuni, se înscriu într-o coloanã

distinctã din jurnalul pentru cumpãrãri, iar taxa deductibilã aferentã acestora se deduce integral.

Achiziţiile destinate exclusiv realizãrii de operaţiuni care nu dau drept de deducere, precum şi

de investiţii care sunt destinate realizãrii de astfel de operaţiuni se înscriu într-o coloanã distinctã

din jurnalul pentru cumpãrãri pentru aceste operaţiuni, iar taxa deductibilã aferentã acestora nu se

deduce.

Achiziţiile pentru care nu se cunoaşte destinaţia, respectiv dacã vor fi utilizate pentru

realizarea de operaţiuni care dau drept de deducere sau pentru operaţiuni care nu dau drept de

deducere, ori pentru care nu se poate determina proporţia în care sunt sau vor fi utilizate pentru

operaţiuni care dau drept de deducere şi operaţiuni care nu dau drept de deducere se evidenţiazã

într-o coloanã distinctã din jurnalul pentru cumpãrãri, iar taxa deductibilã aferentã acestor achiziţii

se deduce pe bazã de pro-rata.

Pro-rata se determinã ca raport între:

a) suma totalã, fãrã taxã, dar cuprinzând subvenţiile legate direct de preţ, a operaţiunilor

constând în livrãri de bunuri şi prestãri de servicii care permit exercitarea dreptului de deducere, la

numãrãtor; şi

b) suma totalã, fãrã taxã, a operaţiunilor prevãzute la lit. a) şi a operaţiunilor constând în livrãri

de bunuri şi prestãri de servicii care nu permit exercitarea dreptului de deducere, la numitor. Se

includ sumele primite de la bugetul statului sau bugetele locale, acordate în scopul finanţãrii

operaţiunilor scutite fãrã drept de deducere sau operaţiunilor care nu se aflã în sfera de aplicare a

taxei.

Pro-rata definitivã se determinã anual

Pro-rata aplicabilã provizoriu pentru un an este:

pro-rata definitivã, determinatã pentru anul precedent

d) livrarea de produse ortopedice;

e) livrarea de medicamente de uz uman şi veterinar; f) cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie similarã, inclusiv închirierea terenurilor amenajate pentru camping.


116

pro-rata estimatã pe baza operaţiunilor prevãzute a fi realizate în anul calendaristic curent,

în cazul persoanelor impozabile pentru care ponderea operaţiunilor cu drept de deducere în totalul

operaţiunilor se modificã în anul curent faţã de anul precedent.

Persoanele impozabile trebuie sã comunice organului fiscal competent, la începutul fiecãrui an

fiscal, cel mai târziu pânã la data de 25 ianuarie inclusiv, pro-rata provizorie care va fi aplicatã în

anul respectiv, precum şi modul de determinare a acesteia. În cazul unei persoane impozabile nou-

înregistrate, pro-rata aplicabilã provizoriu este pro-rata estimatã pe baza operaţiunilor preconizate a

fi realizate în timpul anului calendaristic curent, care trebuie comunicatã cel mai târziu pânã la data

la care persoana impozabilã trebuie sã depunã primul sãu decont de taxã.

Taxa de dedus într-un an calendaristic se determinã provizoriu prin înmulţirea valorii taxei

deductibile pentru fiecare perioadã fiscalã din acel an calendaristic cu pro-rata provizorie.

Taxa de dedus pentru un an calendaristic se calculeazã definitiv prin înmulţirea sumei totale a

taxei deductibile din anul calendaristic cu pro-rata definitivã determinatã pentru anul respectiv.

Regimurile speciale de scutire sunt reprezentate de:

Regimul special de scutire pentru întreprinderile mici

Regimul special pentru agenţiile de

Regimuri speciale pentru bunurile second-hand, opere de artã, obiecte de colecţie şi

antichitãţi

Regimul special pentru aurul de investiţii

Regimul special pentru persoanele impozabile nestabilite care presteazã servicii electronice

persoanelor neimpozabile

Mãsuri de simplificare se aplică de furnizorii şi beneficiarii bunurilor pentru care se aplică

măsurile de simplificare cu condiţia obligatorie ca atât furnizorul, cât şi beneficiarul sã fie

înregistraţi ca plãtitori de taxã pe valoarea adãugatã.

Bunurile pentru care se aplicã mãsurile simplificate sunt:

a) deşeurile şi resturile de metale feroase şi neferoase;

b) terenurile de orice fel;

c) clãdirile de orice fel sau pãrţi de clãdire;

d) materialul lemnos;

e) animalele vii.

8.6.2 Accize şi alte taxe speciale

Accizele şi alte taxe speciale sunt reprezntate de :

1. Accize armonizate

2. Alte produse accizabile

3. Impozitul la ţiţeiul din producţia internã

1. Accize armonizate sunt taxe speciale de consum care se datoreazã bugetului de stat pentru

urmãtoarele produse provenite din producţia internã sau din import, după cum urmează:

a) bere;

b) vinuri;

c) bãuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri;

d) produse intermediare;

e) alcool etilic;

f) tutun prelucrat;

g) produse energetice;

h) energie electricã.


117

Berea reprezintã orice produs sau orice produs care conţine un amestec de bere şi de bãuturi

nealcoolice menţionat la categoriile specifice din lege având, şi într-un caz şi în altul, o concentraţie

alcoolicã mai mare de 0,5% în volum.

Vinurile sunt clasificate în două mari categorii:

a) vinuri liniştite,

b) vinuri spumoase,

Bãuturile fermentate, altele decât bere şi vinuri, reprezintã:

a) alte bãuturi fermentate liniştite

b) alte bãuturi fermentate spumoase

Produsele intermediare reprezintã toate produsele care au o concentraţie alcoolicã ce

depãşeşte 1,2% în volum, dar nu depãşeşte 22% în volum, precum şi anumite categorii de băuturi

fermentate sau liniştite menţionate expres de lege.

Alcool etilic reprezintã:

a) toate produsele care au o concentraţie alcoolicã ce depãşeşte 1,2% în volum şi care sunt

încadrate la codurile specificate de lege

b) produsele care au o concentraţie alcoolicã ce depãşeşte 22% în volum şi şi care sunt

încadrate la codurile specificate de lege

c) ţuicã şi rachiuri de fructe;

d) orice alt produs, în soluţie sau nu, care conţine bãuturi spirtoase potabile.

Tutun prelucrat este reprezentat de :

a) ţigarete;

b) ţigãri şi ţigãri de foi;

c) tutun de fumat:

1. tutun de fumat fin tãiat, destinat rulãrii în ţigarete;

2. alte tutunuri de fumat.

Produsele energetice pentru care se datoreazã accize sunt:

a) benzina cu plumb

b) benzina fãrã plumb

c) motorina

d) petrol lampant (kerosen)

e) gazul petrolier lichefiat

f) gazul natural

g) pãcura

h) cãrbune şi cocs

Energie electricã va fi supusã accizelor, iar acciza va deveni exigibilã la momentul facturãrii

energiei electrice furnizate cãtre consumatorii finali.

Pentru ţigarete, acciza datoratã este egalã cu suma dintre acciza specificã şi acciza ad valorem,

dar nu mai puţin de 91% din acciza aferentã ţigaretelor din categoria de preţ cea mai vândutã, care

reprezintã acciza minimã. Când suma dintre acciza specificã şi acciza ad valorem este mai micã

decât acciza minimã, se plãteşte acciza minimã.

Acciza specificã se calculeazã în echivalent euro pe 1.000 de ţigarete.

Acciza ad valorem se calculeazã prin aplicarea procentului legal stabilit, asupra preţului

maxim de vânzare cu amãnuntul.

Preţul maxim de vânzare cu amãnuntul este preţul la care produsul este vândut altor persoane

decât comercianţi şi care include toate taxele şi impozitele. Preţul maxim de vânzare cu amãnuntul

pentru orice marcã de ţigarete se stabileşte de cãtre persoana care produce ţigaretele în România sau

care importã ţigaretele şi este adus la cunoştinţã publicã în conformitate cu cerinţele prevãzute de

norme.

Accizele sunt venituri la bugetul de stat. Termenul de platã a accizelor este pânã la data de 25

inclusiv a lunii urmãtoare celei în care acciza devine exigibilã, cu excepţiile prevăzute de lege

2. Alte produse accizabile sunt reprezentate de următoarele produse:


118

a) cafea verde

b) cafea prãjitã, inclusiv cafea cu înlocuitori

c) cafea solubilã, inclusiv amestecuri cu cafea solubilã

d) confecţii din blãnuri naturale, cu excepţia celor de iepure, oaie, caprã;

e) articole din cristal

f) bijuterii din aur şi/sau din platinã

g) produse de parfumerie

h) arme şi arme de vânãtoare, altele decât cele de uz militar,

i) iahturi şi alte nave şi ambarcaţiuni cu sau fãrã motor pentru agrement

j) motoare cu capacitate de peste 25 CP destinate iahturilor şi altor nave şi ambarcaţiuni pentru

agrement,

3. Impozitul la ţiţeiul din producţia internã este impozitat la operatorii economici autorizaţi,

care, potrivit legii, datoreazã bugetului de stat impozit în momentul livrãrii.

Impozitul datorat pentru ţiţei este de stabilit ca valoare6/tonã şi se calculeazã prin aplicarea

sumei fixe asupra cantitãţilor livrate.

Momentul exigibilitãţii impozitului la ţiţeiul din producţia internã intervine la data efectuãrii

livrãrii.

8.7. Studii de caz

1. În decursul unei perioade un agent economic achiziţionează materii prime în valoare totală

de 3 000 lei. În aceaşi perioadă, agentul livrează bunuri în valoare totală de 4 500 lei, din care 30%

sunt supuse cotei reduse de impozitare de 9%. Ştiind că celelalte operaţiuni sunt impozitate cu cota

standard de 19%, să se întocmească decontul de TVA pentru agentul economic în cauză.

Rezolvare:

TVA deductibilă = 3 000 lei * 24% = 720 lei

TVA colectată = 4 500 lei * 70% * 24% + 4 500 * 30% * 9% = 877,5 lei

TVA colectată >TVA deductibilă → TVA de plată = TVA colectată - TVA deductibilă

TVA de plată = 877,5 lei – 720 lei = 157,5 lei

Agentul economic are de achitat la bugetul de stat o obligaţie fiscală sub forma taxei pe

valoarea adăugată în sumă de 150 lei.

2. Un agent economic autohton produce 30 000 pachete ţigarete, fiecare pachet conţinând 20

de ţigarete. Preţul maxim de vânzare cu amănuntul declarat de producător este de 4,9 um/pachet.

Acciza specifică, conform normelor legale în vigoare este de 34,5 €/1000 ţigarete, iar acciza ad

valorem este de 20% din preţul maxim de vânzare cu amănuntul declarat. Cursul de schimb este de

3,5 um/€. Să se determine acciza totală datorată de agentul economic pentru cantitatea de ţigarete

produsă.

Rezolvare:

At = A1 + A2

At = acciza totală

A1 = acciza specifică

A2 = acciza ad valorem

6 Euro/tona


119

A1 = Q * 34,5 €/1000 ţigarete = (30000 pachete * 20 ţigarete/pachet) / 1000 ţigarete * 34,5

€/1000 ţigarete = 600 unităţi a 1000 ţigarete * 34,5 €/1000 ţigarete = 20 700 €

A1 = 20 700 € * 3,5 um/€. = 72 450 um

A2 = 20% * 4,9 um/pachet * 30 000 pachete = 29 400 um

At = 72 450 um + 29 400 um = 101 850 um

3. Un producător autohton livrează 25 000 tone de ţiţei pe piaţa internă. Conform normelor

legale în vigoare, impozitul pe ţiţei din producţia internă este de 4 €/tonă. Cursul de schimb este de

3,5 lei/€. Să se determine impozitul datorat de producător în momentul livrării.

Rezolvare:

Impozitul pe ţiţeiul din producţia internă = Q * 4 €/tonă * Cs

Q = cantitatea de ţiţei livrată

Cs = curs de schimb

Impozitul pe ţiţeiul din producţia internă = 25000 tone * 4 €/tonă * 3,5 lei/€ = 350 000 lei

4. Un agent economic importă 60 tone de cafea verde. Conform reglementărilor în vigoare,

acciza pentru cafeaua verde este de 612 €/tonă. Ştiind că 1 € = 3,5 lei, să se determine acciza

datorată de agentul economic.

Rezolvare:

A = Q * a * Cs

unde

Q = cantitatea importată

a = acciza unitară

Cs = curs de schimb

A = 60 tone * 612 €/tonă * 3,5 lei/€ = 128 520 lei

5. Un agent economic importă o cantitate de 600 kg din produsul X. Preţul în vamă este de

12,5 lei/kg. Taxa vamală este de 5,2 lei/kg. Să se determine cuantumul obligaţiei fiscale.

Rezolvare:

Taxa vamală = Q * Tvu

unde

Q = cantitatea importată

Tvu = taxa vamală unitară

Taxa vamală = 600 kg * 5,2 lei/kg = 3 120 lei

6. Un agent economic importă o cantitate de 500 kg produs Y. Preţul în vamă este de 2,25

€/kg, cheltuielile pe parcurs extern cu asigurarea şi transportul sunt de 600 €. Cursul de schimb este

de 4,3 lei/€. Taxa vamală este de 35%. Să se determine cuantumul obligaţiei fiscale.

Rezolvare:

Valoarea în vamă = 500 kg * 2,25 €/kg + 600 € = 1 725 €

Taxa vamală = 1 725 € * 35% = 603,75 €

Obligaţia fiscală = 603,75 € * 4,3 lei/€. = 2 596,125 lei


120


1. Ce reprezintă impozitele indirecte?

2. Care sunt trăsăturile caracteristice impozitelor indirecte?

3. Care este relaţia dintre impozitele indirecte şi conjunctura economică?

4. Care sunt formele de manifestare a impozitelor indirecte?

5. Ce sunt taxele de consumaţie?

6. Care sunt formele de manifestare a taxelor de consumaţie?

7. Prezentaţi taxele de consumaţie pe produs.

8. Prezentaţi taxele generale pe vânzări.

9. Cum se impun mărfurile în cazul impozitului cumulativ (multifazic)? Dar în cazul

impozitului unic (monofazic)?

10. Ce reprezintă şi cum se calculează impozitul pe cifra de afaceri brută? Dar cel pe cifra de

afaceri netă?

11. Când s-a încheiat acţiunea de introducere a taxei pe valoarea adăugată în Europa?

12. Când s-a introdus taxa pe valoarea adăugată în România?

13. Care sunt modurile de calcul a taxei pe valoarea adăugată?

14. Ce reprezintă monopolurile fiscale?

15. Care sunt produsele asupra cărora se instituie monopolurile fiscale?

16. Ce reprezintă monopolurile fiscale depline? Dar cele parţiale?

17. Ce constituie monopol de stat în România?

18. Cine administrează monopolurile de stat ?

19. Ce reprezintă taxele vamale ?

20. Ce rol îndeplinesc taxele vamale ?

21. Care sunt criteriile de clasificare a taxelor vamale ? Prezentaţi în detaliu fiecare

componentă.

22. Care sunt trăsăturile taxelor generale?

23. Care sunt principiile de stabilire şi aplicare a taxelor generale?

24. Care sunt criteriile de clasificare a taxelor generale?

25. Care sunt principalele impozite indirecte în România? Prezentaţi în detaliu trăsăturile

fiecăruia.


1. Armonizarea politicii fiscale a României cu politica UE privind impozitarea indirectă.

Bibliografie






Constanța, 2006



121

CAPITOLUL 9. ÎMPRUMUTURILE DE STAT


– definirea conceptului de credit public și împrumut de stat

– abilitatea de a delimita împrumuturile de stat după diferite criterii de clasificare

– prezentarea teoretică a unor aspect precum tehnica împrumuturilor de stat și operațiunile

prilejuite de aceasta

– aplicarea de către student a indicatorilor de calcul aferenți operațiunilor de plasare a

împrumuturilor de stat prin intermediul consorțiilor bancare

Noţiuni cheie: imprumutul de stat, creditul public, criterii de clasificare a împrumuturilor, tehnica

împrumuturilor de stat, operațiunile de plasare a împrumuturilor de stat.

9.1. Conţinutul economic al creditului public

9.1.1 Împrumuturile de stat - trăsături caracteristice

Împrumuturile de stat sunt resurse financiare extraordinare, faţă de impozite şi taxe care sunt

resurse ordinare. În afară de autorităţile publice centrale şi locale, apel la resurse de împrumut mai

fac întreprinderile private, publice şi mixte, organizaţiile cooperatiste, pentru asigurarea desfăşurării

normale a activităţii lor economice (credite pe termen scurt) sau pentru efectuarea de investiţii

(credite pe termen mediu şi lung), ca şi unele categorii sociale pentru satisfacerea anumitor nevoi

(credite de consum).

În economia de piaţă, veniturile procurate de stat din impozite şi taxe, precum şi cele de la

întreprinderile şi proprietăţile sale nu acoperă integral cheltuielile bugetare. În acest caz de

dezechilibru bugetar completarea veniturilor publice se face prin finanţarea deficitelor cu resurse de

împrumut, care se bazează pe încrederea în solvabilitatea statului şi se realizează:

prin contractarea directă de către stat de împrumuturi de la persoane fizice sau

juridice deţinătoare de disponibilităţi băneşti;

prin intermediul unor instituţii specializate (bănci, case de economii, case de

asigurări, societăţi de asigurări şi reasigurări etc.)

Instrumentele de procurare a împrumuturilor în economie

Piaţa (credit bancar-privat) Stat (credit public)

Acţiuni emise de

societăţi de capital

Drept de creanţă

reprezentat de obligaţiuni emise

de societăţi de capital

Obligaţiunile împrumuturilor de stat

Sunt înscrisuri care

certifică deţinătorului

calitatea de proprietar

Caracteristici:

- dă

dreptul deţinătorului

lor la o parte din

profitul realizat sub

formă de dividend

- nu au

valoare proprie-

capital fictiv

- reprezint

ă o anumită valoare în

Sunt înscrisuri care certifică

deţinătorului calitatea de creditor

şi-i dau dreptul să primească

o dobândă la sumele

împrumutate, indiferent de

rezultatele societăţii emitente

Caracteristici:

- dă dreptul

deţinătorului lor la un venit

fix sub formă de dobândă

- nu au valoare

proprie-capital fictiv

- reprezintă o

anumită valoare

Sunt înscrisuri care certifică deţinătorului

calitatea de creditor al statului şi-i dau dreptul

să primească o dobândă

la sumele împrumutate sau alte avantaje şi

facilităţi.

Caracteristici:

- dă dreptul deţinătorului lor la un

venit fix sub formă de dobândă sau avantaje

şi facilităţi

- nu au valoare proprie-capital

fictiv

- dacă împrumutul nu se foloseşte

în scopuri productive, obligaţiunile nu au în

spate un capital real-capital dublu fictiv


122

Sub raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înţelegere intervenită între o persoană fizică

sau juridică, pe de o parte, şi stat, pe de altă parte, prin care prima consimte să pună la dispoziţia

statului o suma de bani, sub formă de împrumut, pe o perioada determinată, iar acesta din urma se

angajează să o restituie la termenul stabilit şi să achite dobânda.

Împrumutul de stat prezintă următoarele trăsături caracteristice:

a) Împrumutul de stat are caracter contractual. Spre deosebire de impozit care reprezintă o

prelevare obligatorie, stabilită în mod unilateral de către stat, împrumutul de stat exprimă acordul de

voinţă al părţilor, cu o precizare: condiţiile de emisiune şi rambursare, forma şi mărimea venitului

pe care îl asigură şi eventualele avantaje acordate împrumutătorilor se stabilesc de organele de

decizie competente ale statului, fără consultarea prealabilă a subscriitorilor potenţiali. Persoanele

interesate pot să accepte sau să refuze condiţiile stabilite, dar nu pot pretinde să li se asigure un

tratament preferenţial faţă de ceilalţi subscriitori.

Modul în care se stabilesc condiţiile unui împrumut de stat, conferă acestuia un caracter diferit

de cel al creditului bancar, care intervine între o bancă (împrumutător) şi o persoană fizică sau

juridică (împrumutat). În cazul contractului de credit bancar, condiţiile de acordare şi rambursare se

negociază de bancă cu fiecare solicitant în parte; în plus, acest contract prevede obligaţia

împrumutatului de a prezenta o garanţie materială în favoarea împrumutătorului. In cazul

împrumutului contractat de stat, acesta nu oferă o asemenea garanţie. De regulă, împrumuturile de

stat au la bază principiul facultativităţii.

Istoria a cunoscut însă şi cazuri de împrumuturi forţate, când subscrierea nu a fost lăsată la

latitudinea subscriitorilor, ci a fost obligatorie. La împrumuturile forţate, un stat recurge în situaţii

excepţionale (când independenţa naţională sau integritatea teritorială a statului au fost încălcate sau

sunt grav ameninţate).

b) Împrumutul de stat are caracter rambursabil, restituindu-se la termenul fixat

persoanelor fizice sau juridice care l-au acordat. De regulă, statul stabileşte termenul de rambursare

a împrumutului public, existând însă şi împrumuturi perpetue, la emiterea cărora statul se angajează

numai la plata unei dobânzi a creditului, pe o perioadă determinată, fără să stabilească un termen de

restituire a împrumutului respectiv; acest lucru nu împiedică însă statul să răscumpere la bursă

înscrisurile împrumutatului respectiv, în momentul în care această operaţiune prezintă avantaje

economice.

c) Împrumutul de stat asigură o contraprestaţie, sub forma dobânzii, sub forma câştigului

sau sub ambele forme, la care se pot adauga şi alte avantaje materiale. În situaţia scăderii ratei

dobânzii pe piaţă, deci de depresiune sau criză, statul poate preschimba titlurile publice existente în

titluri noi, cu o dobânda mai mică, operaţiune care se numeşte conversia datoriei.

9.1.2 Clasificarea împrumuturilor de stat

Împrumuturile de stat se pot clasifica astfel:

a) în funcţie de termen:

funcţie de

performanţele

întreprinderii şi

calitatea

managementului

- circulă

independent de

capitalul real, se

cumpără, se vând şi se

gajează ca şi cum ar

avea o asemenea

valoare

- circulă

independent de capitalul real,

se cumpără, se vând şi se

gajează ca şi cum ar avea o

asemenea valoare

în funcţie de natura lor pot fi vândute,

cumpărate, supuse dreptului cambial, scontate,

lombardate, vândut la licitaţie


123

împrumut de stat pe termen scurt (până la un an);

împrumut de stat pe termen mediu (2-3 până la 5 ani);

împrumut de stat pe termen lung (peste 5 ani).

Împrumuturile pe termen scurt se folosesc ca resurse de trezorerie, pentru asigurarea

echilibrului în execuţie a bugetului public. Astfel se constituie lichidităţile necesare pentru

efectuarea plăţilor devenite exigibile, pe parcursul unui exerciţiu bugetar.

Împrumuturile pe termen mediu şi lung se contractează în scopul procurării de resurse

suficiente pentru acoperirea integrală a cheltuielilor înscrise în bugetul public anual, al căror nivel

depăşeşte nivelul resurselor totale din cadrul bugetului respectiv.

b ) în funcţie de locul de plasare (contractare):

împrumuturi interne (de pe piaţa internă a capitalului de împrumut);

împrumuturi externe (de pe piaţa externă a capitalului de împrumut).

Apelul la împrumuturi interne este legat de nevoile de procurare a lichidităţilor pe termen scurt

sau de acoperire a deficitului bugetar sau de refinanţare a datoriei publice.

Apelul la împrumuturi externe este legat în special de finanţarea unor obiective de investiţii

legate de reformă, restructurare, modernizare sau dezvoltare sau de echilibrare a balanţei de plăţi

externe, uneori şi pentru echilibrarea bugetară.

c) în funcţie de poziţia statului faţă de creditori:

împrumuturi contractate direct de către stat;

împrumuturi garantate de stat, ele fiind contractate de către agenţii economici sau

alte entităţi în drept.

9.2. Tehnica împrumuturilor de stat

9.2.1 Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat

La lansarea unui împrumut public este necesară stabilirea câtorva elemente tehnice care-l

definesc din punct de vedere juridic si anume: denumirea împrumutului, valoarea nominală,

valoarea reală şi cursul, termenul de rambursare, dobânda, avantaje şi facilităţi.

Denumirea împrumutului poate fi legată de destinaţia acestuia, caracterul excepţional sau

obiectivul urmărit fiind precizat în denumirea împrumutului. Când statul doreşte să atragă atenţia

opiniei publice asupra caracterului excepţional al împrumutului ori asupra obiectivului urmărit prin

acel împrumut, considerat de interes naţional, precizează acest lucru în însuşi denumirea lui.

Spre exemplu putem avea: “Împrumutul înzestrării armatei”, “Împrumutul pentru

reconstrucţie”, “Împrumutul stabilizării” etc. În cazul împrumuturilor contractate pentru acoperirea

deficitelor bugetare, în denumirea împrumutului se precizează anul contractării, nivelul dobânzii,

forma pe care o îmbracă venitul ( “ Împrumutul de stat 1947”, “Împrumut de stat cu câştiguri”),

după caz.

Valoarea nominală, valoarea reală şi cursul Pentru fiecare împrumut contractat statul emite nişte înscrisuri denumite generic efecte

publice, titluri, hârtii de valoare obligaţiuni etc., în cupiuri de o anumită valoare (spre exemplu: 100

de lire sterline, 200 dolari S.U.A, 2.000 de franci francezi).

Suma înscrisă pe titlul unui împrumut de stat, denumită valoare nominală, exprimă mărimea

creanţei pe care deţinătorul o are de încasat de la stat (sau, invers, datoria statului faţă de

deţinătorul înscrisului respectiv).

La scadenţă, statul achită deţinătorului valoarea nominală a titlului. Dacă deţinătorul doreşte

să-şi recupereze banii înainte de scadenţa titlului, el poate să-l vândă la bursă.

Suma cu care se cumpără (se vinde) un înscris la bursă se numeşte valoare reală, şi poate fi

egală, mai mare sau mai mică decât valoarea nominală.


124

Mărimea valorii reale depinde de cursul cu care se cotează titlurile publice la bursă, curs care

depinde de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut, de nivelul dobânzii, precum şi

de alte avantaje oferite de stat deţinătorilor de înscrisuri etc.

Cursul exprimă preţul cu care se cumpără şi se vând 100 de unităţi monetare valoare nominală.

Cursul poate fi:

al pari, adică egal cu 100;

sub pari, adică mai mic decât 100;

supra pari, adică mai mare decât 100.

La lansarea unui împrumut de stat, cursul obligaţiunii este de regulă sub pari şi numai arareori

al pari sau supra pari. În acest context, titlurile publice neavând valoare proprie, folosirea noţiunii

de valoare nominală şi reală este convenţională.

Termenul de rambursare Împrumuturile publice pot fi: cu termene precise de rambursare şi fără termene precise de

rambursare. Cele cu termene precise pot fi pe termen scurt (sub 1 an), pe termen mijlociu (între 1 şi

5 ani) sau pe termen lung (peste 5 ani).

La împrumuturi pe termen scurt statul apelează atunci când, deşi echilibrat pe întregul an,

bugetul prezintă neconcordanţe între momentul încasării veniturilor prevăzute şi momentul

efectuării cheltuielilor aprobate. La fel procedează în cazul în care veniturile nu se realizează în

cuantumul prevăzut în buget, sau când apare necesitatea efectuării unor cheltuieli neprevăzute.

Împrumuturi pe termene mijlocii şi lungi sunt contractate de stat atunci când acesta are nevoie

de de resurse băneşti pentru acoperirea deficitelor bugetare devenite cronice sau pentru finanţarea

unor cheltuieli de investiţii de mare valoare.

Pentru împrumuturile contractate:

statul emite înscrisuri pe care le înmânează creditorilor (bonuri de tezaur, poliţe de

trezorerie, certificate de datorie, certificate de impozite, obligaţiuni sau titluri de rentă etc.);

se foloseşte, de obicei, atunci când statul se împrumută de la un număr mare de creditori.

statul le înregistrează în evidenţele datoriei publice (creanţe de cont); se foloseşte

atunci când este vorba de împrumuturi obţinute de la un număr limitat de creditori.

Înscrisurile emise de stat poartă denumiri diferite, în funcţie de termenul pentru care s-a

contractat împrumutul şi de caracteristicile înscrisurilor respective care, de asemenea diferă de la o

ţară la alta.

Pentru împrumuturile pe termen scurt se emit bonuri de tezaur, poliţe de tezaur, certificate de

trezorerie, certificate (bonuri de impozite) etc.

a) Bonurile de tezaur pot fi lombardate la bănci şi vândute la licitaţie la cursuri

variabile.

b) Poliţele de tezaur, spre deosebire de celelalte înscrisuri pe termen scurt, sunt supuse

dreptului cambial, care reglementează condiţiile în care pot fi scontate la bănci, executate silit,

etc.

c) Certificatele (bonurile de impozite) sunt înscrisuri nepurtătoare de dobânda, pe care

statul le înmânează creditorilor săi pentru plata unor furnituri sau alte angajamente; deţinătorii

lor le pot folosi pentru achitarea impozitelor datorate statului.

Pentru împrumuturile pe termen mijlociu şi lung se emit înscrisuri cunoscute sub denumirea

de obligaţiuni sau titluri de rentă, iar pentru cele fără termen titluri de rentă perpetuă.

Dobânda este preţul pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru folosirea sumei

împrumutate şi îmbracă forma:


125

dobânzii (venit fix de care benficiază toţi deţinătorii de înscrisuri, proporţional cu

valoarea nominală a sumelor împrumutate);

câştigurilor (venit diferenţiat ca mărime, de care beneficiază numai un număr

restrâns de deţinători);

forma combinată a dobânzii şi a câştigurilor sau forma altor avantaje.

De regulă, rata dobânzii la împrumuturile de stat se menţine la un nivel apropiat, dar mai mic

faţă de ratele la creditele bancare, diferind de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. Alteori,

confruntat cu dificultăţi seriose în finanţarea deficitului bugetar, statul consimte să acorde dobânzi

mai mari persoanelor fizice şi juridice dispuse să-l împrumute, decât cele acordate de banci la

depozitele constituite la acestea.

În ţările şi în perioadele în care procesele inflaţioniste sunt mai accentuate, nivelul dobânzilor

nominale este mai ridicat decât în cele care prezintă o mare stabilitate. Evident, cu cât termenul de

rambursare a împrumutului este mai îndepărtat, cu atât rata dobânzii este mai mare.

Rata de emisiune a dobânzii se calculează la valoarea nominală a înscrisurilor emise, purtând

numele de rată nominală a dobânzii.

Dacă titlul se plasează pe piaţă la un curs inferior valorii nominale, valoarea reală (suma

încasată de subscriitor) va fi mai mică decât valoarea nominală şi în acest caz rata nominală a

dobânzii va fi mai mică decât rata reală.

Noţiunea de rată reală a dobânzii mai are şi sensul de venit net care revine creditorului de pe

urma unei sute de unităţi monetare (u.m.) ca împrumut pe termen de un an şi se determină prin

corectarea ratei dobânzii nominale (r n

d ) cu influenţa creşterii (descreşterii) preţurilor pe piaţă,

formula fiind următoarea:

r r

d = [ ( 100 + r n

d ) x100 ]/ I - 100 .

De exemplu, la un împrumut cu dobânda nominală de 10% pe an, în condiţiile creşterii

preţurilor pe piaţa internă cu 5%, rata reală a dobânzii va fi de 4,70% pe an, calculată conform

formulei de mai sus :

r r

d = [( 100 + 10) x100]/ 105 - 100 = 4,70%

Deoarece în acest caz r r

d < r n

d , statul va înregistra un câştig, în detrimentul creditorului. Atunci

când preţurile de pe piaţa internă înregistrează o creştere de la un an la altul, acesta diminuează,

practic, venitul realizat de creditor sub formă de dobânda; în schimb scăderea preţurilor majorează

venitul real ce revine creditorului din dobânzi.

Avantaje şi facilităţi

Pentru a face mai atractive împrumuturile, statul poate proceda la:

înlocuirea dobânzii cu câştiguri;

plasarea împrumuturilor la un curs sub valoarea nominală şi acordarea unei prime de

rambursare; prima de rambursare reprezintă diferenţa dintre valoarea nominală a unui titlu

de stat, la care se rambursează împrumutul şi valoarea (reală) la care acesta a fost plasat,

atunci când :

- cursul de emisiune a fost sub pari, iar la rambursare al pari;

- cursul de emisiune a fost al pari, iar la rambursare supra pari.

scutirea de impozite şi taxe a veniturilor din împrumuturi publice şi/sau a

tranzacţiilor la bursă cu efecte publice;


126

acceptarea de către stat a unor înscrisuri ale împrumuturilor sale, la valoarea

nominală, drept plată în contul impozitelor datorate de către deţinătorul lor înainte de

expirarea termenului de rambursare;

în unele ţări, unele înscrisuri ale împrumuturilor de stat se bucură de privilegiul

juridic de a nu putea fi supuse executării silite, în cazul în care deţinătorul lor a ajuns în stare

de faliment

garantarea împotriva variaţiilor monetare. Pentru a proteja interesele creditorilor săi

faţă de eroziunea monetara a împrumutului, statul are la dispoziţie doua soluţii:

- stabilirea unei rate mai înalte a dobânzii, care sa acopere si deprecierea

previzibila;

- oferirea unei garantii juridice impotriva deprecierii, cum ar fi:

o exprimarea împrumutului într-o monedă mai stabilă; se aplică mai cu

seamă în cazul împrumuturilor contractate în străinătate, exprimarea făcându-se

frecvent în drepturi speciale de tragere (DST) care are la bază un coş de valute;

o legarea monedei în care s-a exprimat împrumutul de conţinutul său în

aur (inaplicabilă în prezent în practică);

o indexarea împrumutului, prin legarea valorii împrumutului de

valoarea monedei naţionale, calculate pe baza indicelui de preţ al bunurilor de

consum, sau a preţului anumitor produse (preţul unei tone de cărbune extras sau al

unui Kwh) ori a tarifului anumitor servicii (tariful de transport pe călător/km).

9.2.2 Operaţiile prilejuite de împrumuturile de stat

Împrumuturile publice implică o serie de operaţiuni legate de plasarea acestora pe piaţă, de

rambursarea lor, precum şi de eventualitatea modificării condiţiilor acestora. În continuare, vom

prezenta sintetic aspectele esenţiale ale acestor operaţiuni.

Plasarea împrumuturilor publice se realizează, de regulă, prin trei modalităţi:

prin subscriere publică,

prin intermediul consorţiilor (sindicatelor) bancare,

prin vânzare la bursă.

Plasarea împrumutului prin subscriere publică se face prin grija Ministerului Finanţelor sau

a altei instituţii specializate împuternicită de organul de decizie în acest sens. Se organizează o largă

publicitate privind scopul şi condiţiile lansării şi rambursării împrumutului. În practica plasării

împrumutului prin subscriere publică se întâlnesc două situaţii:

când se limitează cuantumul împrumutului ce poate fi contractat;

când nu se limitează cuantumul împrumutului.

În cazul plasării împrumutului prin intermediul consorţiului bancar, acesta fie preia în

comision titlurile de împrumut, fie le cumpără efectiv (apoi le plasează pe piaţă). Sub aspect

financiar, plasarea împrumutului prin consorţii bancare este mai costisitoare pentru stat decât cea

prin subscriere publică, întrucât antrenează cheltuieli importante sub formă de comisioane sau de

diferenţă de curs, în favoarea băncilor. În schimb, sub aspect tehnic, această modalitate este mai

comodă pentru stat, deoarece, efectuându-se prin instituţii specializate, se poate realiza într-un

termen scurt.

Vânzarea la bursă se utilizează în cazul unui împrumut nou, atunci când statul doreşte ca

acesta să treacă neobservat. Această modalitate prezintă avantajul că este discretă, comodă şi foarte

puţin costisitoare. Ea nu poate fi folosită însă pe scară largă, deoarece oferta mare de înscrisuri ar

atrage dupa sine reducerea cursului acestora, ceea ce ar micşora randamentul financiar al

împrumutului.

Titlurile publice se emit, de regulă, la purtator sau, în cazul unui numar mic de creditori,

acestea pot fi nominale. În asemenea cazuri, sumele împrumutate şi dobânzile datorate creditorilor

se înscriu în cartea datoriei publice.


127

Modificarea nivelului dobânzii se realizeaza prin operaţiunea de conversiune, statul dorind să

câştige prin rata dobânzii, în cazul unor situaţii economice favorabile.

În practică sunt întâlnite trei tipuri de conversiune:

forţată - statul oferă numai alternativa preschimbării titlurilor împrumutului vechi,

contra titlurilor unui nou împrumut; la expirarea termenului stabilit, titlurile vechi işi pierd

valabilitatea;

facultativă - deţinătorii de înscrisuri au două alternative: să accepte preschimbarea

înscrisurilor vechiului împrumut în condiţiile stabilite de stat sau să păstreze înscrisurile

vechiului împrumut;

anticipată - deţinătorii de înscrisuri au de optat între a accepta preschimbarea

înscrisurilor vechiului împrumut sau de a o refuza şi a solicita rambursarea anticipată. Dintre

cele trei modalităţi, acesta din urma este cea mai frecventă.

Modificarea termenului de rambursare se realizează prin preschimbarea titlurilor pe termen

scurt în titluri pe termen lung.

Angajarea de credite frecvente pe termen scurt, pentru acoperirea deficitelor financiare

temporare, poate conduce statul la acumularea unui volum mare de datorie flotantă, care ajunsă la

scadenţă poate depăţi posibilităţile financiare ale statului. Pentru ieşirea din impas se procedează la

consolidarea datoriei publice, care constă în preschimbarea titlurilor pe termen scurt în titluri pe

termen lung, acceptând prin aceasta majorarea ratei dobânzii. Pe termen scurt, consolidarea este

avantajoasă pentru statul debitor, însă pe termen lung creditorii, în general băncile, beneficiază de

avantaje semnificative.

Rambursarea împrumuturilor de stat semnifică răscumpărarea titlurilor de către stat de la

deţinătorii acestora, adică restituirea sumelor împrumutate.

Rambursarea poate avea un caracter facultativ sau obligatoriu, la o anumită scadenţă unică sau

în mod eşalonat. De regulă, se practică următoarele modalităţi de rambursare:

- prin anuităţi, constând în aceea că, începând cu al doilea sau al treilea an de la

contractare, statul începe să achite pe lângă dobânzi şi o parte din suma datorată;

- prin tragere la sorţi, când există un număr mare de creditori, statul stabilind, în

momentul lansării împrumutului, valoarea titlurilor amortizabile în fiecare an;

- prin răscumpărarea la bursă, realizată numai la scadenţă.

Rambursarea împrumutului poate avea ca surse: fondul special de amortizare, resurse

prevăzute în buget cu această destinaţie, excedente bugetare.

Împrumuturile publice se pot amortiza nu numai prin rambursare, ci şi în urma incapacităţii de

plată a statului, a deprecierii monetare, a repudierii obligaţiilor financiare anterior asumate. Un stat

poate să ajungă în incapacitate de plată din cauze politice sau economice. Astfel, participarea unui

stat la un război, din care a ieşit învins sub raport militar şi ruinat economic, poate să conducă la

insolvabilitatea acestuia.

În aceste condiţii, creditorii se mulţumesc cu promisiunea statului de a le achita în decursul

unei perioade de timp o anumită parte din datoria restantă cu titlu de arierate financiare. De

asemenea, un stat poate să ajungă în stare de încetare de plăţi ca urmare a unei crize economice

profunde, a unei conjuncturi economice internaţionale nefavorabile, a unei politici economice,

financiare ori valutare nechibzuite; în acest caz, statul solicită creditorilor săi acordul pentru

reeşalonarea datoriei restante.

Obligaţiile unui stat, izvorând dintr-un împrumut exprimat într-o monedă supusă deprecierii,

neprotejat prin indexare, se pot stinge treptat ca urmare a inflaţiei. Aceasta, deoarece statul este

obligat să ramburseze împrumutul la valoarea nominală a acestuia, indiferent de gradul de

depreciere a monedei în perioada scursă de la emisiune până la scadenţă. Aşadar, deprecierea


128

monedei în care este exprimat un împrumut uşurează efortul financiar al statului împrumutat, în

timp ce aprecierea acesteia are efecte diametral opuse.

Deci, în caz de repudiere, statul este solvabil, dar refuză să plătească din considerente politice.

Împotriva statelor care repudiază obligaţiile asumate prin împrumuturi externe, statele creditoare

exercită presiuni pe cale diplomatică, interzic băncilor lor să le mai acorde noi împrumuturi, le

blochează disponibilităţile aflate în conturi la băncile având sediul pe teritoriul lor, interzic importul

de măfuri originare din ţara respectivă sau instituie embargou asupra exporturilor unor mărfuri către

aceste ţări, folosesc forţa armată sau ameninţarea cu forţa etc.

9.3. Studii de caz

1. Un consorţiu bancar ia în comision obligaţiunile unui împrumut de stat pentru a le plasa

prin ghişeele proprii. Valoarea nominală totală (VN) a împrumutului este de 900 miliarde um.

Consorţiul bancar preia înscrisurile de la stat la un curs (Cc) de 90% şi reuşeşte să plaseze întregul

împrumut la un curs (Cv) de 95%.

Să se determine:

A. Suma ce –i revine statului, în urma acestei operaţiuni (Ss).

B. Suma ce –i revine consorţiului bancar, în urma acestei operaţiuni (Sc).

C. Suma totală plătită de subscriitori la ghişeu (Sps).

Rezolvare


Ss = VN * Cc

Ss = 900 mld um * 90% = 810 mld um


Sc = VN * Comision consorţiu

Comision consorţiu = Cv - Cc

Comision consorţiu = 95% - 90% = 5%

Sc = 900 mld um * 5% = 45 mld um


Sps = VN * Cv

Sps = 900 mld um * 95% = 855 mld um

2. Un consorţiu bancar ia în comision obligaţiunile unui împrumut de stat pentru a le plasa

prin ghişeele proprii. Valoarea nominală totală (VN) a împrumutului este de 900 miliarde um.

Consorţiul bancar preia înscrisurile de la stat la un curs (Cc) de 90% şi reuşeşte să plaseze jumătate

din împrumut la un curs (Cv) de 95%.

Să se determine:




Rezolvare


Ss = VN * Cc * ½

Ss = 900 mld um * 90% * ½ = 405 mld um



129

Sc = VN * Comision consorţiu * ½



Sc = 900 mld um * 5% * ½ = 22,5 mld um


Sps = VN * Cv * ½

Sps = 900 mld um * 95% * ½ = 427,5 mld um

3. Un consorţiu bancar ia cumpără obligaţiunile unui împrumut de stat pentru a le plasa prin

ghişeele proprii. Valoarea nominală totală (VN) a împrumutului este de 900 miliarde um.

Consorţiul bancar preia înscrisurile de la stat la un curs (Cc) de 90% şi reuşeşte să plaseze întregul

împrumut la un curs (Cv) de 95%.

Să se determine:




Rezolvare


Ss = VN * Cc

Ss = 900 mld um * 90% = 810 mld um


Sc = VN * Comision consorţiu



Sc = 900 mld um * 5% = 45 mld um


Sps = VN * Cv

Sps = 900 mld um * 95% = 855 mld um

4. Un consorţiu bancar ia cumpără obligaţiunile unui împrumut de stat pentru a le plasa prin

ghişeele proprii. Valoarea nominală totală (VN) a împrumutului este de 900 miliarde um.

Consorţiul bancar preia înscrisurile de la stat la un curs (Cc) de 90% şi reuşeşte să plaseze jumătate

din împrumut la un curs (Cv) de 95%.

Să se determine:




Rezolvare


Ss = VN * Cc

Ss = 900 mld um * 90% = 810 mld um



130

Sc = VN * Comision consorţiu * ½



Sc = 900 mld um * 5% * ½ = 22,5 mld um


Sps = VN * Cv * ½

Sps = 900 mld um * 95% * ½ = 427,5 mld um


1. Care sunt metodele de realizare a împrumuturilor de stat?

2. Care sunt instrumentele de procurare a împrumuturilor în economie şi trăsăturile lor

caracteristice?

3. Care sunt trăsăturile caracteristice împrumuturilor de stat?

4. Care sunt criteriile de clasificare a împrumuturilor de stat?

5. Prezentaţi detaliat elementele tehnice ale împrumuturilor de stat.

6. Prezentaţi operaţiunile prilejuite de împrumuturile de stat.


1. Impozite sau împrumuturi ca surse de procurare a veniturilor publice?

Bibliografie






Constanța, 2006



131

CAPITOLUL 10. DATORIA PUBLICĂ


– definirea conceptului de datorie publică, în general, a conceptului de datorie publică internă și

externă;

– identificarea structurii datoriei publice; – adoptarea unor noţiuni teoretice de finanțe care să le folosească viitorilor economiști în

desfășurarea de activități specifice; – prezentarea indicatorilor de analiză a datoriei publice;

Noţiuni cheie: datoria publică, datoria publică internă, datoria publică externă, indicatori de analiză

ai datoriei publice interne/externe.

10.1. Datoria publică – noțiuni generale

Împrumuturile externe reprezintă una din formele exportului de capital. În orânduirile

precapitaliste şi în perioada manufacturieră împrumuturile externe se întâlneau sporadic.

O dezvoltare fără precedent au cunoscut-o împrumuturile de stat în secolul al XX-lea, ca

urmare a formării, pe piaţa ţărilor dezvoltate, a unui surplus relativ de capital, care îşi caută un

plasament peste graniţă în condiţii mai avantajoase decât în interior.

Datoria publică reprezintă totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile publice centrale, de

unităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice, de la persoanele fizice sau juridice pe

piaţă internă şi în străinătate şi rămase de rambursat la un moment dat.

Statul îşi procură resursele financiare atât de pe piaţa internă, cât şi din străinătate şi, ca

urmare, datoria publică are un caracter intern şi unul extern, astfel:

Structura datoriei publice = Datoria internă + Datoria externă

gsDpi = (Dpi/Dpt) * 100

gsDpe = (Dpe/Dpt) * 100

unde:

gsDpi/ gsDpe = greutatea specifică a datoriei publice interne/externe

Dpi/ Dpe = datoria publică internă/externă

Dpt = datoria publică totală

Cu cât gradul de dezvoltare este mai ridicat, cu atât piaţa internă a capitalului de împrumut

este mai extinsă şi mai diversificată, cu cât exportul este mai activ şi excedentar importului, cu atât

mai mult ţara respectivă îşi procură resursele financiare de pe piaţa internă.

Structura datoriei publice este următoarea:

- datorie pe termen lung, compusă din datorii care, la data la care sunt contractate, sunt

exigibile după mai mult de 5 ani, fiind remunerate cu rate ale dobânzii apropiate de cele practicate

pe pieţele financiare;

- datorie pe termen scurt sau mediu, care regrupează datoriile exigibile în mai puţin de 5 ani,

remunerate cu rate apropiate de cele ale pieţei monetare, în această categorie intrând bonurile de

tezaur şi împrumuturile Băncii Centrale;

- datorie la vedere, care înglobează sumele colectate de Trezorerie prin circuitul său propriu,

reunind depozitele corespondenţilor trezoreriei şi moneda divizionară.

Referitor la datoria pe termen lung, în ţările occidentale, politica de apropiere a titlurilor de

stat de celelalte tipuri de împrumuturi, graţie armonizării tehnicilor de plasament şi suprimării

majorităţii avantajelor fiscale, a fost completată cu o politică de reînnoire a produselor financiare,

ceea ce a dus la apariţia de noi tipuri de împrumut şi la diversificarea formulelor propuse.


132

În ceea ce priveşte datoria pe termen mediu şi scurt, aceasta este acoperită în general prin

bonuri de tezaur în cont curent, titluri foarte lichide, treptat aceste bonuri devenind negociabile şi

accesibile tuturor instituţiilor, ceea ce a permis un control mai bun al evoluţiei masei monetare

imputabile finanţării deficitelor bugetare.

Sumele exigibile pe termen scurt constituie datoria flotanta, iar cele exigibile la scadente

mijlocii si lungi constituie datoria consolidata.

Referitor la termenul de exigibilitate - datorie flotanta şi datorie consolidată- este evident că

pentru o ţară contează mai mult efortul financiar pe care trebuie să-l facă pentru rambursarea

datoriei scadente şi plata dobânzilor aferente în lunile următoare, decât cel care se profilează la

orizont peste 5-10 ani. De aceea, cu cât ponderea datoriei flotante în totalul datoriei publice este mai

mare, cu atât nevoia de resurse financiare este mai presantă, iar procurarea acestora mai dificilă.

10.2. Datoria publică internă –indicatori de analiză

Dimensiunile datoriei publice sunt date de:

volumul datoriei publice interne

mărimea medie a datoriei publice interne pe locuitor

gradul de îndatorare.

Volumul datoriei publice interne (Mărimea absolută a datoriei interne) este reprezentată

de suma împrumutată de autorităţile publice centrale, de unităţile administrativ-teritoriale şi de alte

entităţi publice, de la persoanele fizice sau juridice de pe piaţa internă şi rămasă de rambursat la un

moment dat.

Mărimea medie a datoriei publice interne pe locuitor se determină, atât în unitate monetară

locală cât şi într-o altă unitate monetară a altei ţări, pentru efectuarea unor studii comparative la

nivel internaţional, după cum urmează:

unde:

DIum/loc = datorie publică internă în unitate monetară naţională pe locuitor

DIUSD/loc = datorie publică internă în altă unitate monetară naţională (USD) pe locuitor

Cs = curs de schimb um/altă unitate monetară naţională (USD)

Gradul de îndatorare (Gî) a ţării la un moment dat se determină prin raportarea soldului

datoriei publice interne la produsul intern brut, astfel:

Indicatorul astfel stabilit arată în ce măsură valoarea adaugată într-un an este grevată de

datoria publică. Sau, altfel spus, dacă datoria publică a ţării ar trebui rambursata integral în anul de

referinţă, ce procent din produsul intern brut ar trebui utilizat. Acest indicator are o valoare pur

teoretică, deoarece nici o ţară nu ar putea aloca întregul produs intern brut amortizării datoriei

publice, ci numai partea din aceasta rămasă după efectuarea prelevărilor absolut indispensabile la

fondul de consum şi la formarea brută de capital.


133

Alături de aceşti indicatori, un interes deosebit îl prezintă indicatorii care caracterizează efortul

financiar anual, pe care datoria publică îl reclamă. Acest efort se materializează în serviciul datoriei

publice interne.

Efortul financiar se exprimă cu ajutorul mai multor indicatori, după cum urmează:

mărimea absolută a serviciului datoriei publice interne

mărimea medie pe locuitor a serviciului datoriei publice

raportul dintre serviciul datoriei publice şi produsul intern brut

raportul dintre serviciul datoriei publice şi total cheltuieli publice

ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare.

Mărimea absolută a serviciului datoriei publice interne cuprinde cheltuielile cu rambursarea

datoriei propriu-zise şi cele legate de plata dobânzilor aferente, astfel:

SDI = Amortizarea DPI + Cheltuieli cu plata dobânzilor şi alte cheltuieli

unde:

SDI = serviciul datoriei publice interne

DPI = datoria publică internă

Mărimea medie pe locuitor a serviciului datoriei publice se determină, atât în unitate monetară

locală cât şi într-o altă unitate monetară a altei ţări, pentru efectuarea unor studii comparative la

nivel internaţional, după cum urmează:

unde:

SDIum/loc = serviciul datoriei publice interne în unitate monetară naţională pe locuitor

SDIUSD/loc = serviciul datoriei publice interne în altă unitate monetară naţională (USD) pe

locuitor


Raportul dintre serviciul datoriei publice şi produsul intern brut se calculează conform

relaţiei:

unde:



Raportul dintre serviciul datoriei publice şi total cheltuieli publice se determină astfel:

unde:


Cp = cheltuieli publice


134

Ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare se calculează conform

formulei:

unde:


Cb = cheltuieli publice

Deosebit de indicatorii prezentaţi mai sus, se mai calculează şi următorii indicatori:

cuantumul anual al dobânzilor

raportul dintre dobânzi şi PIB

ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor publice

ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor bugetare

Aceşti indicatori exprimă dimensiunile contraprestaţiei pe care statul o datorează creditorilor

săi în decursul unui an.

Raportul dintre dobânzi şi PIB se determină astfel:

unde:

Dob = dobânzi aferente datoriei publice interne


Ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor publice se calculează conform formulei:

unde:



Ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor bugetare se determină astfel:

unde:



10.3. Datoria publică externă –indicatori de analiză

Împrumuturile externe reprezintă una din formele exportului de capital. În orânduirile

precapitaliste şi în perioada manufacturieră împrumuturile externe se întâlneau sporadic; o

dezvoltare fără precedent au cunoscut-o împrumuturile de stat în secolul al XX-lea, ca urmare a

formării, pe piaţa ţărilor dezvoltate, a unui surplus relativ de capital, care îşi caută un plasament

peste graniţă în condiţii mai avantajoase decât în interior.


135

Gruparea împrumuturilor sau creditelor externe se poate face după diferite criterii:

a) în funcţie de destinaţie:

credite de mărfuri;

credite financiare.

b) în funcţie de durata pentru care se acordă:

credite pe termen scurt (1-2 ani);

credite pe termen mijlociu (3-5 ani);

credite pe termen lung (peste 5 ani).

c) din punct de vedere al rambursării creditelor

credite rambursate în cote egale;

credite rambursate în cote inegale, care pot creşte în mod progresiv;

credite rambursate într-o singură tranşă.

d) din punct de vedere al creditorului:

credite acordate de întreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de firmă);

credite acordate de bănci şi alte instituţii financiare (credite bancare);

credite bancare acordate de guverne (credite guvernamentale);

credite acordate de organisme financiare internaţionale (credite financiare);

credite acordate de rentieri şi alte persoane fizice (împrumuturi de stat).

e) din punct de vedere al benficiarului de credite externe:

credite acordate întreprinderilor private;

credite acordate băncilor;

credite acordate guvernului, unităţilor administrativ-teritoriale, întreprinderilor de

stat şi altor instituţii de drept public.

Noţiunea de datorie externă este mai largă decât aceea de datorie publică externă şi are mai

multe sensuri:

a) datorie externă brută în sens larg, care cuprinde sumele de bani şi alte valori pe care

rezidenţii unei ţări, persoane fizice şi juridice, le datorează străinătăţii la un moment dat. Aceasta

interpretare care vizează toate obligaţiile băneşti faţă de străinătate, indiferent dacă au caracter

public sau privat, de gradul lor de exigibilitate, de existenţa sau nu a unei garanţii, deşi corectă, ea

nu are aplicabilitate practică, deoarece este dificil de inventariat toate obligaţiile faţă de străinătate;

b) datoria externa brut în sens restrâns, care cuprinde obligaţiile băneşti faţă de străinătate,

cu următoarele excepţii:

- creditele pe termen scurt (sub un an) ;

- investiţiile străine directe, care nu au stabilite termene de rambursare sau de lichidare;

- ajutoarele cu caracter nerambursabil primite în cadrul programelor de asistenţă;

- împrumuturi externe cu o perioada de graţie de 10-15 ani sau mai mare;

- împrumuturi acordate de unii creditori externi sucursalelor, filialelor sau reprezentanţelor în

condiţii avantajoase;

- creditele contractate de persoanele fizice sau juridice negarantate de autorităţile publice

competente.

c) datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a celorlalte instituţii din sistemul său,

care cuprinde:

- sumele datorate unor creditori publici şi privaţi, în valută, bunuri sau servicii cu o perioadă

de rambursare mai mare de un an;

- sumele datorate de persoane private, dar garantate de o autoritate publică.

- În această interpretare, datoria externa nu cuprinde:

- datoria persoanelor private către străinătate negarantată de autorităţile publice;

- datoria din tranzacţiile cu FMI;

- datoria care poate fi achitată, la opţiunea debitorului, în moneda ţării sale;

- sumele datorate unor creditori rezidenţi în străinătate, pentru care nu au fost stabilite

termene de plată.


136

d) datoria externă netă, care cuprinde diferenţa dintre activele publice şi private ale

rezidenţilor unei ţări în străinătate (disponibilităţi valutare, împrumuturi acordate, investiţii directe,

titluri, diverse alte creanţe şi valori) şi activele deţinute de rezidenţii străini în ţara considerată

(împrumuturi primite de la guvern, agenţii guvernamentale şi alte entităţi publice, credite primite de

la bănci private, organisme financiare şi alţi creditori, investiţii de capital, titluri, disponibilităţi

străine.

Acest indicator se foloseşte în cazul ţărilor care apar în dubla ipostază: de creditoare şi de

debitoare faţă de străinătate. În timp, în raportul dintre creanţele şi angajamentele externe pot apare

mutaţii, astfel încât o ţară din creditor mondial (per sold) să devină debitor mondial sau invers. Este

cazul SUA, care până în anul 1984 era primul creditor al lumii, din anul următor devenind cel mai

mare debitor net al lumii.

În legătură cu datoria externă a unei ţări, se folosesc diverşi indicatori care reflectă gradul de

îndatorare faţă de străinătate, precum şi efortul valutar pe care acesta îl reclamă. Astfel gradul de

îndatorare al unei ţări faţă de străinătate se exprimă cu ajutorul următorilor indicatorilor:

Mărimea absolută a datoriei publice externe reprezintă suma împrumutată de autorităţile

publice centrale, de untităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice, de la persoane fizice

sau juridice de pe piaţa externă şi rămasă de rambursat la un moment dat, calculată prin

transformarea valutelor în care a fost determinată datoria externă într-o valută de largă circulaţie.

Mărimea medie a datoriei externe pe un locuitor se determină prin împărţirea datoriei

externe totale, exprimată într-o valută de largă circulaţie internaţională, la numărul populaţiei, şi

serveşte la efectuarea de comparaţii în timp pe plan naţional şi internaţional), astfel:

unde:

DEum/loc = datorie publică externă în unitate monetară naţională pe locuitor

DEUSD/loc = datorie publică externă în altă unitate monetară naţională (USD) pe locuitor


Mărimea raportului dintre datoria externă şi produsul intern brut arată cât din produsul

intern brut al anului considerat ar fi necesar pentru rambursarea acestei datorii şi se stabileşte astfel:

Indicatorul astfel stabilit arată în ce măsură valoarea adaugată într-un an este grevată de

datoria publică externă. Acest indicator are o valoare pur teoretică, deoarece nici o ţară nu ar putea

aloca întregul produs intern brut amortizării datoriei publice externe, ci numai partea din aceasta

rămasă după efectuarea prelevărilor absolut indispensabile la fondul de consum şi la formarea brută

de capital.

Raportul dintre datoria externă şi încasările din exportul de bunuri şi servicii arată în cât

timp (luni sau ani) s-ar putea rambursa datoria unei ţări faţă de străinătate pe seama valutei încasate

din vânzările de bunuri şi prestările de servicii peste graniţă, astfel:

unde:


137

DE = datoria publică externă

Vexp = încasările (veniturile) din exportul de bunuri şi servicii

Şi acest indicator are o valoare teoretică, deoarece o parte din valuta încasată se foloseşte

pentru achitarea importurilor de bunuri şi servicii, plăţii dobânzilor şi comisioanelor aferente şi

pentru alte plăţi.

Gradul de îndatorare a ţării faţă de exterior trebuie completat cu efortul financiar-valutar

reclamat de datoria externă, care indică povara respectivei datorii în anul considerat.

Efortul financiar-valutar generat de datoria externă este indicat de serviciul datoriei externe,

care include rambursarea ratelor împrumuturilor externe (denumite şi rate de capital), exigibile în

anul considerat, precum şi plata dobânzilor, comisioanelor şi altor cheltuieli aferente datoriei

externe, exigibile în acelaşi plan.

Serviciul datoriei publice externe (SDE) se determină astfel:

SDE = Amortizarea DE + Cheltuieli cu plata dobânzilor şi alte cheltuieli

unde:

DE = datoria publică externă

Mărimea medie pe un locuitor a serviciului datoriei publice externe interne în unitate

monetară naţională şi în altă unitate naţională (USD) se calculează astfel:

unde:

SDEum/loc = serviciul datoriei publice externe în unitate monetară naţională pe locuitor

SDEUSD/loc = serviciul datoriei publice externe în altă unitate monetară naţională ( USD) pe

locuitor

Cs = curs de schimb um/USD

Ponderea serviciului datoriei publice externe în totalul cheltuielilor bugetare se calculează

conform următoarei formule:

unde:

SDE= serviciul datoriei publice externe


Ponderea serviciului datoriei publice externe în totalul cheltuielilor publice se determină

după cum urmează:

unde:



Raportul dintre serviciul datoriei publice externe şi PIB se determină astfel:


138

unde:



Raportul dintre serviciul datoriei publice externe şi încasările (veniturile) din exportul de

bunuri şi servicii se determină astfel:

unde:


Vexp = încasările (veniturile) din exportul de bunuri şi servicii

10.4. Sudii de caz

1. Se dau următoarele date referitoare la datoria publică interna a unei ţări :

INDICATORI Valoare U.M.

Datoria publică

internă, din care:

- pe termen scurt

- pe termen lung

800

100

700

Mld um

Mld um

Mld um

Să se determine structura datoriei publice interne

Rezolvare

gsDpi = (Dpi/Dpt) * 100

gsDpe = (Dpe/Dpt) * 100

gsDpi = (100 mld um / 800 mld um) * 100 = 12,5% - reprezintă datoria publică internă din

totalul datoriei publice

gsDpe =(700 mld um / 800 mld um) * 100 = 87,5% - reprezintă datoria publică externă din

totalul datoriei publice

2. Se dau următoarele date referitoare la datoria publică a unei ţări :


Datoria publică 7 000 Mil um

Produsul intern brut (PIB) 25 000 Mil um

Să se determine gradul de îndatorare al statului respectiv.

Rezolvare

Gradul de îndatorare = (7000 mil um / 25 000 mil um) * 100 = 28%



139


Dobânzi aferente datoriei publice

interne (D)

200 Mld. Um

Amortizarea datoriei publice

interne (A)

150 Mld. Um

Populaţie (N) 22,9 Mil loc

Curs de schimb (Cs) 2,9 um/USD

Să se determine:

A. Serviciul datoriei publice interne (SDI).

B. Mărimea serviciului datoriei publice exprimat în unitate monetară naţională/locuitor.

C. Mărimea serviciului datoriei publice exprimat în USD/locuitor.

Rezolvare

A. Serviciul datoriei publice interne (SDI).

SDI = Amortizarea DPI + Cheltuieli cu plata dobânzilor şi alte cheltuieli

SDI = A+ D = 200 + 150 = 350 mld um

B. Mărimea serviciului datoriei publice exprimat în unitate monetară naţională/locuitor.

SDI/loc = 350 mld um / 22,9 mil loc = 350 000 mil um / 22,9 mil loc = 15 284 um/loc

C. Mărimea serviciului datoriei publice exprimat în USD/locuitor.

SDIUSD/loc = 15 284 um/loc / 2,9 um/USD = 5 270 USD/loc



Dobânzi aferente datoriei publice

interne (D)

300 Mld um

Amortizarea datoriei publice

interne (A)

100 Mld um

Cheltuieli bugetare (Ch bug) 650 Mld um

Cheltuieli publice totale (Cp) 1 000 Mld um

Produs intern brut (PIB) 4 500 Mld um

Stabiliţi care este:

A. Serviciul datoriei publice interne.

B. Ponderea serviciului datoriei publice interne în cheltuielile bugetare.

C. Ponderea serviciului datoriei publice interne în cheltuielile publice.

D. Ponderea serviciului datoriei publice interne în produsul intern brut

Rezolvare

A. Serviciul datoriei publice interne.

SDI = Amortismentul DPI + Cheltuieli cu plata dobânzilor şi alte cheltuieli

SDI = A+ D = 300 + 100 = 400 mld um

B. Ponderea serviciului datoriei publice interne în cheltuielile bugetare.


140

PSDI/Cb = (400 mld um / 650 mld um)* 100 = 61,54%

C. Ponderea serviciului datoriei publice interne în cheltuielile publice.

SDI

PSDI/Cp =(400 mld um / 1 000 mld um)* 100 = 40%

D. Ponderea serviciului datoriei publice interne în produsul intern brut

SDI

PSDI/PIB = (400 mld um / 4 500 mld um)* 100 = 8,89%

5. Se dau următoarele date referitoare la datoria publică a unei ţări :


Dobânzi aferente datoriei publice (D) 500 Mld um

Cheltuieli bugetare (Ch bug) 2 300 Mld um

Cheltuieli publice totale (Cp) 2 900 Mld um

Produs intern brut (PIB) 7 200 Mld um

Stabiliţi care este

A. Ponderea dobânzilor în cheltuielile bugetare.

B. Ponderea dobânzilor în cheltuielile publice.

C. Ponderea dobânzilor în produsul intern brut .

Rezolvare

A. Ponderea dobânzilor în cheltuielile bugetare.

PDob/Ch bug =(500 mld um / 2 300 mld um)* 100 = 21,74%

B. Ponderea dobânzilor în cheltuielile publice.

PDob/Cp =(500 mld um / 2 900 mld um)* 100 = 17,24%

C. Ponderea dobânzilor în produsul intern brut .

PDob/PIB =(500 mld um / 7 200 mld um)* 100 = 6,94%

6. Se dau următoarele date referitoare la datoria unei ţări:


141


Dobânzi aferente datoriei externe (D) 600 Mil um

Amortizarea datoriei externe (A) 400 Mil um

Curs de schimb (Cs) 2,9 um/USD

Populaţie (N) 22,9 Mil loc

Să se determine:

A. Nivelul serviciului datoriei externe.

B. Nivelul serviciului datoriei externe în unitate monetară naţională pe locuitor.

C. Nivelul serviciului datoriei externe în USD pe locuitor.

Rezolvare

A. Nivelul serviciului datoriei externe.

SDE = Amortizarea DPE + Cheltuieli cu plata dobânzilor şi alte cheltuieli

SDE = 600 mil um + 400 mil um = 1 000 mil um

B. Nivelul serviciului datoriei externe în unitate monetară naţională pe locuitor.

SDE/loc = 1 000 mil um / 22,9 mil loc = 43,67 um/loc

C. Nivelul serviciului datoriei externe în USD pe locuitor.

SDEUSD/loc = 43,67 um/loc / 2,9 um/USD = 15,06 USD/loc

7. Se dau următoarele date referitoare la datoria unei ţări:


Dobânzi aferente datoriei externe (D) 600 Mil um

Amortizarea datoriei externe (A) 400 Mil um

Cheltuieli bugetare (Ch bug) 2 300 Mil um

Cheltuieli publice (Cp) 2 800 Mil um

Produsul intern brut (PIB) 7 500 Mil um

Venituri din exportul de bunuri şi

servicii (Vexp)

1 800 Mil um

Să se determine:

A. Ponderea serviciului datoriei externe în cheltuielile bugetare.

B. Ponderea serviciului datoriei externe în cheltuielile publice.

C. Ponderea serviciului datoriei externe în PIB.

D. Ponderea serviciului datoriei externe în veniturile din export.

Rezolvare

A. Ponderea serviciului datoriei externe în cheltuielile bugetare.

PSDE/Ch bug = (1000 mil um / 2300 mil um) * 100 = 43,48%

B. Ponderea serviciului datoriei externe în cheltuielile publice.

SDE


142

PSDE/Cp = (1000 mil um / 2800 mil um) * 100 = 35,71%

C. Ponderea serviciului datoriei externe în PIB.

PSDE/PIB = (1000 mil um / 7500 mil um) * 100 = 13,33%

D. Ponderea serviciului datoriei externe în veniturile din export.

PSDE/Vexp = (1000 mil um / 1800 mil um) * 100 = 55,56%


1. Ce reprezintă datoria publică?

2. Prezentaţi structura datoriei publice (internă-externă, datorie pe termen lung, mediu sau

scurt, la vedere).

3. Care sunt indicatorii de analiză ai datoriei publice interne, cum se determină şi ce

semnificaţie au?

4. Care sunt indicatorii de analiză ai datoriei publice externe, cum se determină şi ce

semnificaţie au?


1. Sustenabilitatea datoriei publice a României.

Bibliografie






Constanța, 2006



143

CAPITOLUL 11. BUGETUL PUBLIC


– definirea conceptului de buget public, în general, de buget general consolidat, bugete anexe,

bugete extraordinare, bugete autonome, sistem de exercițiu, sistem de gestiune;

– identificarea și prezentarea principiilor bugetare; – adoptarea unor noţiuni teoretice de dimensionare a veniturilor și cheltuielilor bugetare care să

le folosească viitorilor economiști în desfășurarea de activități specifice; – înarmarea studenţilor cu principalele concepte privind bugetul de stat; – prezentarea indicatorilor de analiză a echilibrării bugetare.

Noţiuni cheie: buget public, buget consolidat, bugete anexe, principii bugetare, metode clasice și

moderne de dimensionare a veniturilor și cheltuielilor bugetare.

11.1. Conceptul de buget public

Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor.

Prin bugetul public se proiectează şi se desfăşoară activitatea privind finanţele publice.

Bugetul public este instrumentul de programare, de executare şi de control asupra rezultatelor

execuţiei resurselor băneşti ale societăţii şi a modului de repartizare şi utilizare a acestora prin

cheltuieli publice.

Pe scurt, bugetul public reflecta activitatea privind finanţele publice ale unui stat. Bugetul

public coexistă alături de o pluralitate de “bugete private”, precum şi împreuna cu alte posibile

bugete elaborate de organele statale.

Bugetul trebuie să reflecte, pe de o parte, necesităţile de resurse financiare ale statului şi, pe de

altă parte, posibilităţile de acoperire a acestora în condiţii considerate normale din punct de vedere

economico-financiar.

Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor, la definirea căreia concură o

abordare juridică şi alta economică.

Sub aspect juridic, bugetul reprezintă un act prin care sunt prevazute şi autorizate veniturile şi

cheltuielile anuale ale statului. Legea bugetului de stat este influenţată de concepţiile politice,

economice şi sociale specifice fiecărei perioade, ca şi de interesele grupurilor care exercită puterea

politică. Din modul de definire a bugetului public rezultă următoarele trăsături:

bugetul public este un act de previziune, el prezentându-se sub forma unui tablou evaluativ

şi comparativ de venituri publice, adică indică sursele băneşti ale statului şi destinaţiile acestora,

exprimate în cheltuieli;

bugetul public este un act de autorizare prin care puterea executiva este împuternicită de

puterea legislativă să cheltuiască şi să perceapă venituri în acord cu prevederile legale;

bugetul public este un act anual, anul bugetar ca perioadă de exerciţiu financiar este cel

mai potrivit interval pentru care se poate efectua programarea şi se poate urmări execuţia veniturilor

şi cheltuielilor.

Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelaţiile macroeconomice şi, în

special, legătura cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut. Bugetul de stat exprimă relaţiile

economice în formă bănească ce iau naştere în procesul repartiţiei produsului intern brut, în

conformitate cu politica economică, socială şi financiară ale fiecărei perioade. În economia

modernă, bugetul nu mai constituie un simplu document în care se înscriu veniturile şi cheltuielile

probabile ale statului pe o perioada de 12 luni, ci este un plan financiar la nivel macroeconomic.

Prin bugetul public se proiectează şi se desfăşoară activitatea privind finanţele publice.


144

Bugetul public este instrumentul de programare, de executare şi de control asupra rezultatelor

execuţiei resurselor băneşti ale societăţii şi a modului de repartizare şi utilizare a acestora prin

cheltuieli publice.

Pe scurt, bugetul public reflecta activitatea privind finanţele publice ale unui stat. Bugetul

public coexistă alături de o pluralitate de “bugete private”, precum şi împreuna cu alte posibile

bugete elaborate de organele statale.

Indiferent de ţară unde se utilizează, bugetul economiei naţionale rămâne doar un instrument

indicativ, cu ajutorul căruia Guvernul şi Parlamentul obţin informaţii asupra situaţiei economico-

financiare a ţării. Acest buget nu ia forma juridică a legii, nu se substituie bugetului public. Prin

utilizarea bugetului economiei naţionale, guvernele au posibilitatea identificării efectelor directe şi

indirecte ce urmează a fi înregistrate în economie pe seama aplicării unor măsuri cu caracter

stimulativ, moderator sau inhibitor. Informaţiile obţinute pot fi utilizate sau nu în elaborarea

politicii financiare pe care Guvernul intenţionează să o promoveze în viitor, în funcţie de interesul

său concret.

Volumul şi structura veniturilor şi cheltuielilor bugetare diferă de la un stat la altul în funcţie

de nivelul de dezvoltare economică a ţării respective, de condiţiile social-politice interne, precum şi

de conjunctura internaţională. La nivelul fiecărui stat se elaborează mai multe categorii de bugete

corelate care alcătuiesc un sistem. Sistemul bugetar este diferenţiat în funcţie de structura

organizatorică a fiecărui stat: de tip unitar sau de tip federal.

Statele de tip unitar sunt organizate în unităţi administrativ-teritoriale la nivelul cărora

funcţionează organe ale puterii şi administraţiei de stat locale. Structura sistemului bugetar în statele

de tip unitar cuprinde un buget al autorităţilor publice centrale şi bugete locale, care corespund

unităţilor administrativ-teritoriale.

Statele de tip federal au o structură organizatorică care include: federaţia, statele, provinciile

sau regiunile membre ale federaţiei şi unităţile administrativ-teritoriale proprii fiecarui stat membru

al federaţiei.

La nivelul federaţiei funcţionează organe supreme ale puterii şi administraţiei federale, care au

competenţe atât pe plan intern cât şi în relaţiile internaţionale ale statului respectiv. Statele,

provinciile sau regiunile membre ale federaţiei dispun de Parlamente şi Guverne proprii, dar nu au

competenţe în relaţiile internaţionale. Fiecare stat, provincie sau regiune membră a federaţiei se

subdivide în unităţi administrativ-teritoriale, care sunt conduse de organele locale ale puterii şi

administraţiei de stat. În cazul statelor federale, structura sistemului bugetar cuprinde: bugetul

federaţiei, bugetele statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei şi bugetele locale.

În România prin Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice se stabilesc principiile, cadrul

general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice,

precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar. Dispoziţiile acestei

legi se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării şi raportării:

a) bugetului de stat;

b) bugetului asigurărilor sociale de stat;

c) bugetelor fondurilor speciale;

d) bugetului trezoreriei statului;

e) bugetelor instituţiilor publice autonome;

f) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul

asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;

g) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;

h) bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale

căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;

i) bugetului fondurilor externe nerambursabile.

Acest sistem unitar şi corelat de fonduri formează bugetul general consolidat, prin care se

dimensionează şi se compară, la nivelul unui an veniturile şi cheltuielile statului şi ale celorlalte

instituţii publice. Bugetul general consolidat reflectă, aşadar, fluxurile financiare publice de formare


145

a veniturilor fiscale şi nefiscale şi de repartizare a acestora pe destinaţii în conformitate cu nevoia

socială şi cu obiectivele de politică financiară specifice anului la care se referă.

Prin aceste componente, bugetul public naţional are o sferă foarte largă, oferind o imagine de

ansamblu a tuturor veniturilor şi cheltuielilor publice ale ţării. El este un instrument de informare a

opiniei publice şi de control al Parlamentului în domeniul finanţelor publice.

Toate componentele bugetului public naţional sunt autonome, au venituri şi cheltuieli proprii,

se elaborează şi se aprobă distinct, iar din punct de vedere administrativ, titularii acestora au

independenţă deplină. Aceste caracteristici sunt consfinţite prin Constituţie.

11.2. Principii bugetare

Elaborate la începutul secolului al XIX-lea, aceste principii corespund unei organizări

parlamentare a regimului politic şi stabilităţii acestuia, având ca scop organizarea unei gestiuni clare

şi riguroase a finanţelor publice, precum şi să permită Parlamentului exercitarea misiunilor sale de

autorizare a bugetului şi de control a execuţiei acestuia de către Guvern.

Aceste principii au fost respectate destul de strict în perioada liberală; treptat, însă, odată cu

creşterea intervenţiei statului în economie, au fost acceptate o serie de excepţii şi adaptări ale

acestor principii, ca urmare a noilor realităţi din practica financiară a statelor contemporane.

Principiile bugetare sunt:

a) universalitatea;

b) unitatea;

c) realitatea;

d) anualitatea;

e) specializarea bugetară;

f) echilibrul bugetar;

g) neafectarea veniturilor bugetare;

h) publicitatea bugetară.

O parte din aceste principii sunt prevăzute explicit şi implicit în Legea nr. 500/2002 privind

finantele publice. Prin promovarea acestor principii, s-a urmărit separarea puterilor statului şi

delimitarea lor, precum şi creşterea rolului puterii legislative, în condiţiile limitării stricte a

competenţelor puterii executive. În acelaşi timp, s-a avut în vedere limitarea arbitrariului şi a risipei

în folosirea resurselor bugetare.

11.2.1 Universalitatea bugetului

Conform acestui principiu, veniturile şi cheltuielile publice trebuie înscrise în bugetul de stat,

în mod separat, cu sumele lor globale (totale), conform regulii non-compensării; de asemenea,

veniturile trebuie grupate într-o masă unică şi depersonalizată, servind la acoperirea cheltuielilor în

mod global, conform regulilor non-afectării, non-specializarii şi a non-atribuirii. Această regulă a

bugetului brut se bazează pe necesitatea înscrierii în buget a veniturilor şi cheltuielilor statului în

sume brute sau totale.

Principiul universalităţii este definit în Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, la

articolul 8, astfel: “Veniturile şi cheltuielile se includ în buget în totalitate, în sume brute. Veniturile

bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi

sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte”.

Asupra avantajelor şi dezavantajelor principiului universalităţii bugetului, există numeroase

puncte de vedere. Avantajul major constă în faptul că acesta permite cunoaşterea şi controlul sumei

exacte a cheltuielilor publice. De asemenea bugetul de stat, elaborat sub forma unui buget brut

permite analiza corelaţiilor existente între diferite categorii de venituri şi cheltuieli corespunzatoare

acestora, precum şi cunoaşterea volumului total al cheltuielilor de efectuat şi al veniturilor de

încasat.

Dezavantajele se referă la imposibilitatea determinării costului net al diverselor servicii

publice şi crearea situaţiei în care bugetul evidenţiază un rulaj artificial al sumelor reprezentând


146

venituri şi cheltuieli. Pentru eliminarea unora dintre aceste dezavantaje, practica financiară din

multe state moderne acceptă o seamă de abateri, pentru a da o mai mare supleţe bugetului public.

Astfel s-a trecut la elaborarea de bugete mixte, în care veniturile şi cheltuielile unor instituţii

publice figurează cu sumele lor totale, iar altele numai cu soldurile. Printre veniturile si cheltuielile

ce se pot înscrie în buget numai cu soldul, se numără: veniturile de la întreprinderile publice sau

subvenţiile către acestea; vărsămintele către bugetul de stat sau subvenţiile primite de la acesta, în

relaţiile dintre bugetele locale şi bugetul general al statului; subvenţiile primite în completare de

unele instituţii din sfera nemateriala (institutele de cercetare ştiinţifică, universităţi, şcoli, spitale

etc.) ce realizează unele venituri pe care le reţin în vederea acoperirii unei părţi a cheltuielilor lor.

11.2.2 Unitatea bugetară

Acest principiu vizează necesitatea înscrierii tuturor veniturilor publice şi a tuturor

cheltuielilor publice într-un document unic şi după o schemă unitară de clasificare. Prin aceasta,

autorizaţia parlamentară este unică şi generală, permiţând o cunoaştere clară a situaţiei finanţelor

publice. De asemenea, bugetul unic are avantajul de a arăta, fără echivoc, faptul că este echilibrat,

deficitar sau excedentar.

Principiul unităţii este definit în Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, la articolul 10,

astfel: “Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document, pentru a se asigura

utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice.”

Motivaţiile aplicării în practică a principiului unităţii bugetului sunt atât de natură tehnico-

financiară, cât şi de natură politică.

Din punct de vedere financiar, unitatea bugetului permite prezentarea stării reale a situaţiei

financiare a ţării, fără artificii de disimulare.

Din punct de vedere politic, un buget unitar oferă posibilitatea cunoaşterii şi examinării de

către parlament a politicii financiare în ansamblu promovată de către guvern, pe care şi-o poate

însuşi sau nu. De asemenea, în absenţa unităţii bugetare controlul parlamentului ar deveni foarte

dificil.

În esenţă, prin aplicarea principiului unităţii bugetare se crează premisele emiterii unor

judecăţi de valoare despre situaţia financiară a ţării, precum şi în legătură cu oportunitatea alocării

resurselor bugetare pentru înfăptuirea măsurilor social-economice preconizate de guvern. Din cele

expuse, rezultă că aplicarea principiului unităţii bugetare se află în strânsă legatură cu respectarea

principiului universalităţii bugetului, ele fiind complementare.

În accepţiunea actuală a teoriei finanţelor, unitatea bugetului este considerată un ideal către

care trebuie să se tindă.

Finanţele moderne au apelat la derogări de la principiul unităţii facilitându-se operaţiunea de

debugetizare. Debugetizarea este o politică care constă în modificarea modului de finanţare a

cheltuielilor în sensul că pentru acoperirea acestora sunt folosite şi alte resurse pe lânga veniturile

ordinare ale statului; debugetizarea presupune doua accepţiuni: pe de o parte, trecerea de la

finanţarea publică la cea privată, iar pe de altă parte, semnifică un proces de dezangajare a statului

prin glisarea unor cheltuieli publice din bugetul general spre bugetele anexe şi conturile speciale de

trezorerie. Debugetizarea intervine pentru a facilita efectuarea unor cheltuieli publice pe seama unor

resurse complementare în condiţiile în care veniturile ordinare sunt insuficiente.

Istoria consemnează faptul că unitatea bugetului a fost realizată în perioadele de prosperitate

şi stabilitate economică, iar în perioadele în care statele s-au confruntat cu dificultăţi financiare

acest principiu nu s-a putut impune. În aceste perioade, s-a manifestat tendinţa multiplicării

autorizaţiilor bugetare şi a deschiderii, alături de bugetul ordinar-riguros echilibrat, a autorizării

unor cheltuieli extraordinare care să fie acoperite prin procedee excepţionale.

În acest context, alături de bugetul statului, declarat ca buget ordinar, general sau central,

procedeul pluralităţii bugetare presupune admiterea elaborării şi a unor bugete extraordinare, anexe

sau/şi autonome, precum şi a conturilor speciale de trezorerie.

Bugetele extraordinare se elaborează ca alăturate bugetului ordinar al statului, fiind

adoptate de parlament odata cu acesta. Ele sunt practicate în situaţii excepţionale, atunci când


147

guvernele sunt confruntate cu cerinţa acoperirii unor cheltuieli extraordinare determinate de

înarmare şi desfăşurarea războaielor, pentru acoperirea unor pierderi materiale cauzate de calamităţi

ale naturii sau de alte necesităţi deosebite.

În timp, categoria cheltuielilor extraordinare s-a diversificat, incluzând şi cheltuieli aferente

programelor de modernizare a transportului public, a mijloacelor de comunicaţie şi de exploatare

mai intensă a unor resurse naturale. Pentru acoperirea acestor cheltuieli sunt afectate venituri

extraordinare, procurate pe seama unor impozite speciale noi, a taxelor alăturate celor existente, a

împrumuturilor interne şi externe etc.

Practica întocmirii şi utilizării bugetelor extraordinare a fost şi este supusă unor frecvente

critici. În primul rând, se are în vedere relativitatea caracterului extraordinar al cheltuielilor

considerate, ca şi faptul că acest caracter nu este suficient pentru justificarea finanţării respectivelor

cheltuieli pe seama unor procedee ieşite de sub incidenţa dreptului comun. În al doilea rând, este

criticat faptul că bugetele extraordinare au fost şi sunt folosite pentru a masca amploarea

cheltuielilor publice şi pentru a disimula importanţa şi amploarea deficitului bugetar.

Bugetele anexe sunt bugetele proprii întocmite de unele servicii publice sau instituţii de

stat, cărora legea nu le-a atribuit în mod obligatoriu personalitate juridică. Prevederile din aceste

bugete figurează per sold în bugetul general al statului, cu excedentul care se varsă la bugetul

general - în cazul în care veniturile proprii depăşesc cheltuielile- sau cu subvenţiile ce vor fi primite,

în situaţia inversă.

Bugetele autonome sunt elaborate de întreprinderile publice cu personalitate juridică şi cu

largă autonomie funcţională, de instituţiile publice din sfera administraţiei de stat, de serviciile

publice care dispun de personalitate juridică şi nu au caracter industrial şi comercial, cum ar fi:

serviciile sociale, financiare, culturale şi de educaţie. Aceste bugete sunt justificate pentru acele

persoane juridice care dispun de venituri provenite din propria activitate şi pe care le folosesc

pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de activitatea curentă şi pentru alimentarea propriilor

fonduri de dezvoltare.

Faţă de bugetele extraordinare şi cele anexă, care sunt aprobate de parlament, bugetele

autonome se aproba numai de organele de conducere ale entităţilor cărora prin lege li s-a acordat

dreptul de a avea buget propriu. Autonomia bugetara nu se identifică însă cu autonomia financiara.

În cele mai multe cazuri, veniturile proprii sunt insuficiente în raport cu necesităţile şi deci aceste

bugete se corelează cu bugetul statului prin subvenţii sau alte sume primite pentru echilibrare.

Conturile speciale de trezorerie reflectă acele operaţiuni de încasări şi plăţi efectuate de

organele statului cu titlu provizoriu - fără a fi expresia unor venituri propriu-zise ale statului sau a

unor cheltuieli cu caracter definitiv.

În principiu, utilizarea corectă a acestor conturi se finalizează prin autoechilibrarea lor, fără

influenţe asupra bugetului. Acest principiu se manifestă însă doar virtual, astfel că situaţia concretă

a bugetului public este influenţată şi de soldul conturilor speciale de trezorerie. Aceste conturi se

prezintă sub diverse forme de la o ţară la alta. În esenţa, este vorba de 6 tipuri de conturi:

1) Conturile cu afectaţie specială evidenţiază acele cheltuieli ce sunt acoperite pe seama unor

resurse special mobilizate. În fapt, aceste operaţiuni au un caracter definitiv, fiind o excepţie de la

principiul general al conturilor de trezorerie. În cazul ţării noastre este vorba de fondurile speciale,

pornind de la conţinutul lor şi de la faptul că se aprobă odată cu adoptarea bugetului de stat.

2) Conturile de comerţ se referă la evidenţierea veniturilor şi cheltuielilor aferente unor

operaţiuni cu caracter industrial sau comercial, efectuate în mod ocazional de unele instituţii ale

statului.

3) Conturile de reglementare cu guvernele altor ţări evidenţiază contribuţiile guvernelor altor

ţări la finanţarea unor cheltuieli publice din ţara care le deschide, având la bază acorduri

internaţionale exprese.

4) Conturile de operaţiuni monetare înregistrează veniturile şi cheltuielile rezultate din

emisiunea de monedă metalică, din operaţiunile ţării cu FMI, precum şi eventualele beneficii sau

pierderi rezultate din schimbul valutar realizat pentru finanţarea unor obiective publice.


148

5) Conturile de avans sunt deschise pentru reflectarea avansurilor pe care Ministerul

Finanţelor le poate acorda diverselor instituţii publice sau colectivităţilor locale, în limita creditelor

bugetare aprobate.

6) Conturile de împrumuturi şi de consolidare reflectă împrumuturile de trezorerie ce au o

durata mai mare de 4 ani. În această categorie se includ împrumuturile acordate altor state în

vederea promovării relaţiilor comerciale sau pentru consolidarea datoriei acestora faţă de ţara

creditoare. De asemenea, ele se pot practica şi pe plan intern pentru promovarea unor măsuri sau

acţiuni ale guvernului.

Veniturile şi cheltuielile gestionate prin conturile speciale de trezorerie trebuie să se balanseze,

dar de cele mai multe ori acest echilibru nu se asigură în execuţia curentă. În consecinţă,

eventualele solduri debitoare ale acestor conturi se acoperă din bugetul general al statului,

conducând la amplificarea deficitului acestuia.

11.2.3 Realitatea bugetului

Acesta este principiul conform căruia veniturile şi cheltuielile înscrise în bugetul public

trebuie să fie stabilite pe baze reale, adică să corespundă situaţiei economico-financiare previzibilă

pentru anul bugetar, astfel ca statul să nu aibe dificultăţi financiare în cursul execuţiei bugetare. În

adoptarea deciziei, se ţine cont de fundamentarea riguroasă a obiectivelor propuse şi de o

multitudine de criterii de ordin social-politic.

11.2.4 Anualitatea bugetului

Din punct de vedere istoric, acesta este primul principiu aplicat în practica bugetară şi se refera

atât la: perioada de timp pentru care se elaborează şi se adoptă bugetul cât şi la durata autorizaţiei

date de parlament pentru încasarea veniturilor şi alocarea lor, aferente unui buget. Aceasta perioadă

este limitată, de obicei, la un an. Anul bugetar durează 12 luni şi nu coincide întotdeauna cu anul

calendaristic.

Principiul anualităţii este definit în Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, la articolul

11, astfel: “Veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care

corespunde exerciţiului bugetar. Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an

bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv”.

În ţări ca Austria, Belgia, Brazilia, Franţa, Germania, anul bugetar coincide cu anul

calendaristic. În alte ţări, ca Marea Britanie, Canada, Japonia, India, Israel anul bugetar începe la 1

aprilie şi se încheie la 31 martie. În Australia, Camerun, Egipt, Pakistan, Suedia, Sudan, Uganda

intervalul este cuprins între 1 iulie-30 iunie. În S.U.A şi Thailanda, anul bugetar este cuprins în

perioada 1 octombrie-30 septembrie.

Data începerii anului bugetar se stabileşte prin Constitutie şi prin legea organică a finanţelor

publice. În acest scop se iau în considerare caracterul economiei, nivelul de dezvoltare, tradiţia,

regimul de lucru al parlamentului etc.

În România, exerciţiul bugetar este anual şi coincide cu anul calendaristic.

Principiul anualităţii a fost impus din raţiuni de ordin politic, apreciindu-se că eficacitatea

controlului parlamentar asupra activităţii de gestionare financiară a guvernului este reală doar în

condiţiile autorizării de cheltuieli publice pentru perioade de timp nu prea îndelungate.

Principiul anualităţii se practică şi din raţiuni de ordin tehnic, în vederea asigurării condiţiilor

necesare pentru evaluarea veniturilor şi alocaţiilor bugetare cât mai aproape de realitate,

concomitent cu evitarea risipei, a fraudei şi delapidărilor. Toate aceste ar fi mult mai greu de

asigurat în condiţiile unor bugete pluri-anuale, datorită influenţei fenomenelor conjuncturale şi de

instabilitate economică.

În legătură cu stabilirea operaţiunilor bugetare ale unui an, este de menţionat că practica

financiară a consacrat două modalităţi, cunoscute sub numele de sistemul de gestiune şi sistemul de

exerciţiu.

Sistemul de gestiune presupune că durata executării bugetului public este limitată strict la

un an, astfel că, la finele anului luat în considerare, operaţiunile bugetare încetează automat, iar în


149

contul de încheiere a exercitiului bugetar se înscriu doar veniturile efectiv încasate, precum şi

alocaţiile şi cheltuielile bugetare efectuate. Veniturile neîncasate şi cheltuielile nelichidate se

reportează în bugetul anului urmator. Acest sistem are avantajul simplităţii, dar e susceptibil de a

crea o imagine falsă asupra echilibrului bugetar şi nu permite cunoaşterea exactă a tuturor

veniturilor şi a tuturor utilizărilor aferente unui an bugetar.

Sistemul de exerciţiu presupune o durată de execuţie a bugetului mai mare decât un an,

exerciţiul presupunând şi o perioadă complementară de 3 sau 6 luni, în vederea lichidării tuturor

operaţiunilor, conform autorizaţiei bugetare date de parlament. Corespunzator acestui sistem,

veniturile bugetare şi utilizările aferente unui an bugetar se reflectă integral în bugetul respectiv,

chiar dacă acestea nu s-au realizat în perioada de 12 luni a anului bugetar. Dezavantajele sistemului

se referă la unele complicaţii privind evidenţa contabilă pentru funcţionarea paralelă, pe timp de 3-6

luni, a doua bugete, existând doua categorii de venituri şi de utilizări. În acest fel, contul de execuţie

a bugetului expirat se încheie mai târziu, având drept rezultat temporizarea efectelor controlului

parlamentar.

În România, conform prevederilor legale în vigoare, se aplică sistemul de gestiune.

În teoria financiară actuală, există numeroase păreri care apreciază că principiul anualităţii

bugetului are un caracter artificial, pornind de la faptul că viaţa financiară a statului este continuă şi

este artificial să se dorească decuparea ei în tranşe anuale. De aceea principiul anualităţii trebuie să

devină mai suplu, în sensul că anumite autorizări de cheltuieli pot fi date pentru o perioada ce

depăşeste cadrul unui an sau este sub un an.

11.2.5 Specializarea bugetară

Acest principiu se referă la faptul că autorizaţia parlamentară cu privire la buget nu se da “în

bloc” - pentru toate veniturile şi toate utilizările bugetare- ci se aprobă pe surse de provenienţă a

veniturilor şi pe categorii de utilizări, în funcţie de natura şi destinaţia lor, a creditelor bugetare.7

Principiul specializării bugetare este definit în Legea nr. 500/2002 privind finantele publice, la

articolul 12, astfel: “Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de

provenienţă şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economică şi destinaţia

acestora, potrivit clasificaţiei bugetare.”

În acest scop, ca instrument tehnic al aplicării practice a principiului, se utilizează clasificaţia

bugetară. Aceasta este o schema de grupare a veniturilor si cheltuielilor publice, într-o anumita

ordine si pe baza unor criterii precis determinate.

Legea nr. 500/2002 privind finantele publice defineşte clasificaţia bugetară ca fiind “gruparea

veniturilor şi cheltuielilor bugetare într-o ordine obligatorie şi după criterii unitare”.

Clasificaţia bugetară trebuie astfel concepută încât să grupeze veniturile după provenienţă, iar

cheltuielile pe destinaţia lor efectivă şi în funcţie de conţinutul lor economic. În practica bugetară,

criteriile luate în considerare sunt de ordin administrativ, economic şi funcţional.

După criteriul administrativ, veniturile şi cheltuielile bugetului public sunt grupate după

instituţiile care le încasează sau le efectuează.

Criteriile economice au în vedere natura şi felul veniturilor, pe de o parte, precum şi natura şi

destinaţia cheltuielilor, pe de altă parte, făcându-se şi distincţia între operaţiuni curente şi operaţiuni

de capital.

Criteriul funcţional porneşte de la concepţia că veniturile şi cheltuielile bugetare sunt

instrumente de realizare a politicii economico-financiare a guvernului; în acest scop, clasificaţia

bugetară funcţională cuprinde părţi, titluri, capitole, subcapitole, paragrafe şi articole. Aceasta

clasificaţie este obligatorie pentru toate organismele şi instituţiile publice.

7 Prin credit bugetar se înţelege suma limită înscrisă în bugetul public şi aprobată de Parlament, până la care se poate efectua o anumită cheltuială.

Aceasta este o noţiune convenită

tradiţional pentru procedeul practic al alocării bugetului, înţelesul său fiind total diferit de ceea ce se desemnează în mod propriu-zis prin credit. Astfel, în timp ce creditul (bancar,

comercial sau public) este expresia unei relaţii contractuale, prin care o persoană dă celeilalte sume de bani sau bunuri, în condiţiile rambursării (restituirii sau plăţii) acestora şi ale

perceperii de dobânzi, creditele bugetare sunt “drepturi bãneşti” ale instituţiilor şi organelor finanţate de la bugetul public. Aceste credite nu sunt restituibile, spre deosebire de cele

bancare, a căror trăsătură esenţială este rambursabilitatea.


150

Clasificaţia bugetară trebuie să fie simplă, concisă şi clară, dar în acelaşi timp trebuie să facă

posibilă analiza economică a veniturilor, alocaţiilor şi cheltuielilor înscrise în buget, a modului în

care acesta influenţează repartiţia produsului intern net şi procesul reproducţiei economice.

11.2.6 Echilibrarea bugetară

Acesta este principiul conform căruia bugetul public trebuie să fie echilibrat, ceea ce înseamnă

că utilizările ordinare date fondului bugetar trebuie să fie acoperite integral pe seama veniturilor

ordinare.

În acest context soldul bugetului (SB) se determină conform următoarei formule:

Dacă

n

i

publiceVenituri1

/ >

n

i

publiceCheltuieli1

/ atunci se înregistrează excedent

bugetar

Dacă

n

i

publiceVenituri1

/ =

n

i

publiceCheltuieli1

/ atunci avem de-a face cu un buget

echilibrat (balansat)

Dacă

n

i

publiceVenituri1

/ <

n

i

publiceCheltuieli1

/ atunci se înregistrează deficit bugetar

În vederea analizării soldului fiecărui buget în parte se mai calculează şi soldul ansamblului

bugetelor (SAB), după cum urmează:

În doctrina economică clasică (liberalismul clasic), echilibrarea bugetului era considerată

“cheia de boltă” a finanţelor publice, “regula de aur” a gestiunii bugetare. În acest cadru, deficitul

bugetar era privit ca un fenomen grav, reprezentând un pericol pentru apariţia inflaţiei şi a bancrutei

statului.

Pe fondul noilor relaţii economice de după al doilea război mondial, tezei echilibrului bugetar

riguros a început să i se opună teza deficitului sistematic, potrivit căreia deficitul bugetar nu

provoacă nici un rău în economie, ci are un efect benefic, întrucât statele fac unele cheltuieli

suplimentare de care beneficiază naţiunile, economiile naţionale, agenţii economici şi cetăţenii.

Acceptarea tezei deficitului sistematic reprezintă renunţarea la preceptele doctrinei liberalismului

clasic şi ale non-intervenţiei statului în economie.

Pentru perioada contemporană, teza deficitului sistematic a fost abandonată treptat, fiind de

reţinute teoria bugetelor ciclice şi doctrina impasului.

Conform teoriei bugetelor ciclice, se încearcă acreditarea ideii că, în condiţiile actuale, se

poate renunţa la cerinţa tradiţională a echilibrării an de an a bugetului, trecându-se la aplicarea unor

programe de echilibrare pe termen lung, reflectate în întocmirea unor bugete plurianuale, echilibrate

ciclic. Conform acestei concepţii realizarea echilibrului la nivelul unui ciclu economic ar fi posibilă

prin folosirea unor tehnici specifice, cum ar fi : constituirea unor fonduri de rezervă, a unor

fonduri de egalizare, şi folosirea amortizării alternative a datoriei publice.


151

Doctrina impasului a adoptat o poziţie mai nuanţată, teoretizând acceptarea unei descoperiri

de tezaur, în anumite limite şi anumite condiţii. Suma impasului admisibil este dată de valoarea

ansamblului bunurilor suplimentare obtenabile pe calea majorării cheltuielilor publice. Acest impas

se acoperă în perioadele de expansiune prin creaţia de monedă care se distribuie în economie pe

calea operaţiunilor bugetare, fără a provoca inflaţie. Desigur, acceptarea şi acoperirea impasului

sunt condiţionate şi de stabilitatea economiei. Aceste proceduri devin periculoase când sunt

practicate într-o conjunctura inflaţionistă, riscând să ducă la creşterea ratei inflaţiei.

În perioada actuală, când se susţin atât neutralitatea finanţelor publice, cât şi renunţarea la

echilibrarea anuală a bugetului, politica bugetară este astfel concepută încât să realizeze o corelare

între un ansamblu de indicatori macroeconomici şi nivelul deficitului bugetar. Urmărirea

sistematică a nivelului şi a evoluţiei indicatorilor macroeconomici permite stabilirea unui diagnostic

conjuctural şi, implicit, adoptarea unor măsuri bugetare în concordanţă cu starea şi evoluţia

economiei reale.

Sistemul de indicatori de semnalizare include:

- indicatori specifici nivelului şi evoluţiei preţurilor, care permit măsurarea ecartului între

evoluţia preţurilor interne şi externe şi a diferenţialului ratei inflaţiei;

- indicatori de comerţ exterior, prin care se măsoară gradul de acoperire a importurilor de

către exporturi;

- indicatori de utilizare a resurselor, urmărindu-se corectarea variaţiilor sezoniere;

- indicatori care reflectă nivelul şi evoluţia productivităţii muncii şi a producţiei industriale;

- indicatorii privind structura pieţei naţionale, care să evidenţieze aportul capitalului autohton

şi a celui străin la realizarea producţiei naţionale;

- indicatori ai creşterii economice sau indici ai produsului intern brut;

- indicatori monetari şi financiari diverşi (evoluţia ratei dobânzii, cursul de schimb, cursul

bursier, masa monetară etc.).

Aceşti indicatori pun în evidenţă conjuctura economică la un moment dat şi contribuie la

adaptarea politicii bugetare în condiţiile unui deficit suportabil.

11.2.7 Neafectarea veniturilor bugetare

Este un principiu complementar celui al universalităţii, în virtutea căruia veniturile prelevate la

fondul bugetar trebuie să se despersonalizeze şi să servescă la acoperirea cheltuielilor publice

privite în ansamblul lor. Aceasta înseamnă că nu este permisă folosirea unui anumit venit bugetar

pentru finanţarea unei anumite utilizări (cheltuieli) bugetare. Acest principiu întăreşte şi pe cel al

unităţii bugetului, atât din punct de vedere formal - în sensul că afectarea resurselor ar conduce la

divizarea bugetului în tot atâtea documente-anexă câte destinaţii speciale ar exista - cât şi din punct

de vedere material, în sensul că veniturile şi cheltuielile sunt reunite în cadrul aceluiaşi buget,

formând o masă globală de resurse care acoperă o masa globală de utilizări (cheltuieli).

Aplicarea acestui principiu are şi o serie de inconveniente, vizând:

imposibilitatea cunoaşterii costului net al diverselor servicii publice;

neimpulsionarea şefilor serviciilor publice de a-şi ameliora condiţiile derulării activităţilor

proprii, întrucât ştiu că nu pot profita direct de pe urma încasărilor ce ar rezulta din activitatea lor;

separarea cheltuielilor şi veniturilor este contrară cerinţelor gestiunii comerciale, aplicabile

în cazul unor servicii publice.

Şi în acest caz se acceptă o serie de abateri cu referire la:

scoaterea în afara bugetului ordinar a unor venituri provenite din anumite surse (de la

domeniul public, de exemplu), în vederea finanţării anumitor servicii publice, considerate de interes

major;

lăsarea la dispoziţia ministerelor a unor cote-părţi din unele venituri proprii pentru

acoperirea unor cheltuieli aferente unor acţiuni specifice;

întocmirea bugetelor extraordinare, anexe şi autonome, precum şi a conturilor speciale de

trezorerie;


152

garantarea unor împrumuturi publice cu anumite venituri bugetare sigure, precum şi

folosirea anumitor surse de venit pentru amortizarea unei părţi din datoria publică;

indicarea destinaţiei încasărilor provenite din introducerea unor noi impozite, în scopul

uşurării acceptării lor şi al atenuării stării de nemulţumire a unora din contribuabili;

posibilitatea utilizării sumelor vărsate benevol la buget de către persoane fizice sau juridice,

pentru acoperirea unor cheltuieli de interes public şi care sunt expres precizate.

11.2.8 Principiul publicităţii bugetare

Acest principiu presupune respectarea procedurii dezbaterii publice a proiectelor bugetului

public naţional în cadrul Parlamentului şi al consiliilor locale, precum şi aducerea acestora la

cunostinta cetatenilor tarii. De asemenea, concomitent cu dezbaterile parlamentare (sau din

consiliile locale), proiectele de buget sunt larg comentate în presa scrisă şi audiovizuală.

După adoptarea de către Parlament a Legii cu privire la bugetul public şi promulgarea sa,

această lege se publică în Monitorul Oficial sau în alte publicaţii cu caracter oficial, specifice

fiecărei ţări. Cu acest prilej, se dă publicităţii şi contul de încheiere a exercitiului bugetar al

penultimului an.

Principiul publicităţii este definit de Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, în articolul 9

astfel: “Sistemul bugetar este deschis şi transparent, acestea realizându-se prin:

dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;

dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul aprobării

acestora;

publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de aprobare a

bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;

mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului

bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege.”

Pentru a fi cât mai accesibilă, publicarea legii bugetului trebuie realizată într-o formă cât mai

simplă, clară şi precisă. Publicarea bugetului se impune şi ca o necesitate în contextul participării

fiecărei ţări la relaţiile economice, financiare şi monetare internaţionale, în cadrul cărora statele

partenere solicită informaţii cu privire la situaţia finanţelor publice, starea de echilibru sau

dezechilibru bugetar, nivelul fiscalităţii, evoluţia serviciului datoriei publice şi alte asemenea date,

pe baza cărora să poată fi stabilit gradul de bonitate al ţării respective.

11.2.9 Principiul unităţii monetare

Legea finanţelor publice nr. 500/2002 prevede în mod distinct principiul unităţii monetare care

stipulează faptul că toate operaţiunile bugetare se exprimă în monedă naţională.

11.3. Metode clasice şi moderne de dimensionare a veniturilor şi

cheltuielilor bugetare

Bugetul trebuie să reflecte, pe de o parte, necesităţile de resurse financiare ale statului şi, pe de

altă parte, posibilităţile de acoperire a acestora în condiţii considerate normale din punct de vedere

economico-financiar. Se pune, astfel, problema dimensionării corecte a nivelului veniturilor şi

cheltuielilor publice. Pentru aceasta, în practica financiară, se folosesc atât metode clasice cât şi

metode moderne bazate pe analiza cost-avantaje şi alte studii de eficienţă.

Metodele clasice de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare sunt:

- metoda automată sau a penultimei;

- metoda majorării sau a diminuării;

- metoda evaluării directe.

Metoda automată - potrivit acesteia, se iau drept bază la întocmirea bugetului pentru anul

urmator (t +1), veniturile şi cheltuielile penultimului an (t -1), an al cărui exerciţiu a fost încheiat.

Metoda este simplă, dar prezintă dezavantajul că adesea este departe de realitate, deoarece condiţiile


153

economice, sociale şi politice existente cu doi ani în urmă nu se pot menţine ca atare şi în anul

pentru care se elaborează bugetul.

Metoda majorării (diminuării) constă în aceea că se iau în calcul rezultatele exerciţiilor

bugetare pe un interval de cinci sau mai mulţi ani consecutivi premergători anului pentru care se

întocmeşte proiectul de buget. Pe baza acestor date se determină ritmul mediu anual de creştere (sau

descreştere) a veniturilor şi cheltuielilor bugetare şi acest ritm se aplica asupra veniturilor şi

cheltuielilor anului bugetar în curs. Şi această metodă este aproximativă, deoarece în fiecare an

intervin noi factori de influenţă. În plus, procedeul transpune în viitor influenţele negative ale unor

fenomene economico-financiare ce s-au manifestat în anii trecuţi.

Metoda evaluării directe presupune efectuarea unor calcule pentru fiecare sursa de venit şi

fiecare categorie de cheltuieli. În acest scop se au în vedere execuţia preliminată a bugetului pe anul

în curs şi previziunile în domeniul economic şi social pentru anul următor. Deşi mai apropiată de

realitate, nici această metodă nu asigură o evaluare riguroasă a veniturilor şi cheltuielilor bugetare.

Având în vedere limitele metodelor clasice de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor

bugetare, multe state au renunţat la unele procedee tradiţionale, în favoarea unor metode moderne,

bazate pe analiza costuri-avantaje sau cost-eficacitate. Aceste metode se clasifică în:

- metode de tip american

- metode de inspiraţie franceză

Metodele de tip american sunt următoarele:

Metoda de planificare, programare şi bugetizare (P.P.B.S - Planned Programmed

Budgeting System) practicată o vreme în SUA, presupune identificarea şi cuantificarea obiectivelor

ce urmează a se finanţa de la buget pe termen lung, estimarea costurilor şi avantajelor soluţiilor

propuse pentru realizarea obiectivului şi determinarea mărimii creditelor bugetare ce trebuie

înscrise anual în buget. Studiile prospective cu orizont îndepărtat sunt aprofundate în cadrul unor

programe pe termen mijlociu şi concretizate în lucrările specifice bugetului fiecărui an, asigurând o

corelare mai judicioasă a acţiunilor, deciziile având la bază analiza cost-avantaje. Fazele metodei

P.P.B.S sunt : planificarea, programarea şi bugetizarea. Metoda permite identificarea “opţiunilor

verticale” în cadrul aceluiaşi minister, ţinându-se cont de specificitatea criteriilor decizionale

elaborate.

Metoda Managementului prin obiective (M.B.O- Management by objectives). Esenţa

metodei constă în aceea că se pune accentul pe identificarea finalităţilor sau ţintelor pentru fiecare

domeniu de activitate. Fiecare gestionar de resurse publice defineşte propriile obiective contribuind,

astfel, la realizarea finalităţilor propuse. Metoda M.B.O. a fost concepută în contextul unei

planificări globale pe termen de cinci ani, având drept scop identificarea opţiunilor orizontale

privind diferenţierea mărimii creditelor bugetare pe ministere.

Alta metodă, bazată tot pe analiza costuri-avantaje, denumită Baza bugetară zero, (Z.B.B -

Zero Base Budgeting) a început să fie practicată în SUA după 1980. Scopul metodei este de a

preîntâmpina creşterea cheltuielilor publice de la un an la altul. Aplicarea metodei presupune o

multitudine de programe alternative, grupate în aşa-numitele decizii-pachet. Opţiunea pentru unul

sau altul dintre programele propuse depinde de efectele ce pot fi obţinute la un nivel dat al

cheltuielilor.

Metodele de inspiraţie franceză:

Metoda raţionalizării opţiunilor bugetare, (R.C.B. - La Rationalisation des Choix

Budgetaires) practicată în Franţa, este concepută sub forma unui sistem cibernetic închis, între

componentele căruia există o legătură de interdependenţă. Metoda cuprinde patru faze, şi anume:

studiul, decizia, execuţia şi controlul şi se bazează pe folosirea tehnicilor de analiză şi calcul, de

previziune, organizare şi gestiune.

Aplicarea metodei vizează următoarele etape:

- studierea obiectivelor şi a posibilităţilor de procurare a resurselor necesare;

- identificarea mijloacelor de realizare a obiectivului propus, compararea soluţiilor alternative,

elaborarea unor programe pe termen mijlociu şi determinarea costului total de realizare a

programelor propuse;


154

- luarea deciziei pe baza analizei costuri-avantaje, cost-eficienţă sau a analizei multicriteriale;

- realizarea programelor aprobate, ceea ce presupune întocmirea unor bugete-program şi

includerea lor în fiecare an în bugetul de stat;

- controlul bugetar, în cadrul căruia se confruntă obiectivele urmărite cu rezultatele obţinute.

Cu toate că această metodă prezintă avantajul că, folosindu-se de modele matematice, se

ajunge la o estimare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare mai apropiată de nivelul necesităţilor

reale ale fiecarei perioade, totuşi aplicarea ei este dificilă, deoarece fenomenele economice sunt

influenţate de o multitudine de factori a căror acţiune, în unele cazuri, nu poate fi cuantificată.

11.4 Sudii de caz

1. Se dau următoarele date referitoare la echilibrul bugetar al unui stat:


Veniturile bugetului de stat 288 Mld um

Cheltuielile bugetului de stat 310 Mld um

Veniturile fondului securităţii

sociale

154 Mld um

Cheltuielile fondului securităţii

sociale

174 Mld um

Veniturile fondului special 12 Mld um

Cheltuielile fondului special 22 Mld um

Veniturile bugetelor locale 89 Mld um

Cheltuielile bugetelor locale 129 Mld um

Produs intern brut 3 099 Mld um

Să se determine:

A. Ponderea fiecărui sold în cheltuielile fiecărui buget.

B. Soldul ansamblului bugetelor (SAB).

C. Ponderea soldului ansamblului bugetelor în cheltuieli totale

D. Ponderea soldului ansamblului bugetelor în produsul intern brut.

Rezolvare:

A. Ponderea fiecărui sold în cheltuielile fiecărui buget.

unde:

PSi/Cpi = ponderea soldului bugetului i în cheltuielile bugetului i

Si = soldul bugetului i

Cpi = cheltuielile bugetului i

Si = Venituri publice i - Cheltuieli publice i

S1 = 288 - 310 = - 22mld um

S2 = 154 - 174 = - 20mld um

S3 = 12 – 22 = - 10mld um

S4 = 89 – 129 = - 40mld um

unde:

S1 = soldul bugetului de stat

S2 = soldul bugetului fondului securităţii sociale

S3 = soldul bugetului fondului special

S4 = soldul bugetelor locale


155

PS1/Cp1 = (22/310) * 100 = 7,1%

PS2/Cp2 = (20/174) * 100 = 11,49%

PS3/Cp3 = (10/22) * 100 = 45,45%

PS4/Cp4 = (40/129) * 100 = 31%

B. Soldul ansamblului bugetelor (SAB).

SAB =

n

i 1

(Venituri publice - Cheltuieli publice) =

n

i 1

Si

SAB = (-22 mld um) + (-20 mld um) + (-10 mld um) + (-40 mld um) = - 92 mld um →

deficitar

C. Ponderea soldului ansamblului bugetelor în cheltuieli totale

Cpt =

n

i 1

Cpi

Cpt = 310 mld um + 174 mld um + 22 mld um + 129 mld um = 635 mld um

PSAB/Cpt = (92/635) * 100 = 14,49%

D. Ponderea soldului ansamblului bugetelor în produsul intern brut.

PSAB/PIB = (92/3099) * 100 = 2,97%


1. Prezentaţi conceptul de buget public şi trăsăturile acestuia sub aspect juridic.

2. Prezentaţi conceptul de buget public sub aspect economic.

3. Ce este bugetul public?

4. Ce este bugetul economiei naţionale?

5. Prezentaţi sistemul bugetar pe cele două tipuri de structuri organizatorice: state de tip

federal, state de tip unitar.

6. Prezentaţi detaliat principiile bugetare.

7. Care sunt metodele clasice de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare?

8. Care sunt metodele moderne de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare?


1. Echilibru bugetar între necesitate și posibilități.

2. Incidența impozitării asupra echilibrului bugetar.

Bibliografie


156






Constanța, 2006 Văcărel I., Finanţe publice. Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2007


157

CAPITOLUL 12. PROCESUL BUGETAR


– definirea conceptului de proces bugetar, de trezorerie a statului;

– identificarea și prezentarea etapelor procesului bugetar; – adoptarea unor noţiuni teoretice de elaborare, aprobare, execuție, încheiere și control a

bugetului public național care să le folosească viitorilor economiști în desfășurarea de activități specifice;

– înarmarea studenţilor cu principalele concepte privind procesul bugetar la nivel național și cu

cele aferente conceptului de trezorerie publică.

Noţiuni cheie: proces bugetar, trezoreria statului, etapele procesului bugetar.

12.1. Fazele şi trăsăturile procesului bugetar

Procesul bugetar reprezintă un ansamblu de operaţiuni care se succed anual şi privesc

elaborarea şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă a bugetului, încheierea şi

aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi controlul bugetar.

Operaţiunile ce compun procesul bugetar poartă amprenta specificului naţional al cadrului

legislativ şi administrativ în care se derulează, dar prezintă şi o serie de trăsături commune, fiind un

proces de decizie, predominant politic, complex, ciclic, strict reglementat și de larg impact public.

Procesul bugetar reprezintă un ansamblu de operaţiuni care se succed anual şi privesc

elaborarea şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă a bugetului, încheierea şi

aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi controlul bugetar.

Legile bugetare cuprind la venituri, estimările anului bugetar, la cheltuieli, creditele bugetare

determinate de autorizările conţinute în legi specifice, deficitul sau excedentul bugetar, după caz,

precum şi reglementările specifice exerciţiului bugetar.

Sub aspectul realizării sale în timp, procesul bugetar durează circa 2 ani şi jumatate,

întinzându-se pe 3 ani calendaristici consecutivi. Astfel, în a doua jumătate a primului an

calendaristic are loc întocmirea proiectului legii bugetare şi dimensionarea cifrelor bugetare

aferente, care se aprobă de forul legislativ, în anul al doilea se realizează execuţia bugetară curentă,

iar în anul al treilea se încheie contul de execuţie bugetară, care este supus aprobarii Parlamentului.

Operaţiunile ce compun procesul bugetar poartă amprenta specificului naţional al cadrului

legislativ şi administrativ în care se derulează, dar prezintă şi o serie de trăsături comune. Astfel,

acesta este un proces:

de decizie, care constă în ordonarea priorităţilor şi în alocarea resurselor necesare finanţării

obiectivelor vizate, având utilitate publica. Decizia ce trebuie luată este una din cele mai grele,

deoarece resursele sunt limitate şi se situează, în toate cazurile, sub nivelul necesităţilor publice;

predominant politic, întrucât deciziile privind alocarea resurselor bugetare nu se întemeiază

pe criterii sau informaţii ale pieţei, ci au la bază obiectivele programului de guvernare, fixate de

partidul (sau coaliţia de partide) care deţine majoritate parlamentară;

complex, ca urmare a faptului că este realizat prin participarea unui mare numar de subiecţi,

de natură diferită, fiecare cu interesele, nevoile şi posibilităţile sale;

ciclic, realizându-se succesiv şi dupa un calendar riguros, potrivit cerinţelor principiilor

anualităţii şi publicităţii bugetare;

strict reglementat, astfel că în derularea sa concretă se impune respectarea legislaţiei în

materie şi a normelor metodologice elaborate în acest scop de catre Ministerul Finanţelor (sau

Ministerul Bugetului);


158

de larg impact public, cu implicaţii la nivel macro şi microeconomic, care se manifestă atât

în plan economic, cât şi social. Fundamentarea bugetului se înscrie ca o componentă esenţială a

procesului de stabilizare macroeconomică durabilă, prin aceea că soldul bugetului influenţează,

direct sau indirect, atât evoluţia creşterii economice, a nivelului preţurilor, a somajului, cât şi

evoluţia ratei dobânzii şi a soldului contului curent al balanţei de plăţi.

Transpunerea în practică a etapelor procesului bugetar în ţările democratice din punct de

vedere politic, economic şi social se realizează prin sistemul instituţiilor publice specifice statului

de drept. Caracteristica fundamentală a acestui sistem instituţional o reprezinată, pe de o parte,

separarea, pe orizontală, în subsisteme instituţionale ale celor trei puteri din stat (legislativă,

excutivă şi judecatorească), iar pe de alta parte, subordonarea, pe verticală, a instituţiilor în cadrul

fiecăruia din aceste subsisteme. Acest mod de organizare şi funcţionare a instituţiilor care participă

la realizarea procesului bugetar, asigură prevenirea abuzului de putere din partea uneia sau a alteia

dintre instituţii.

12.1.1 Elaborarea proiectului de buget

Proiectul legii bugetare este rezultatul unui proces complex, cu caracter iterativ, care constă în

dimensionarea mărimii alocaţiilor bugetare destinate finanţării obiectivelor de utilitate publică ale

perioadei, precum şi a resurselor financiare ce urmează să fie mobilizate, pe surse de provenienţă.

În proiectul legii bugetare anuale sunt reflectate principalele opţiuni ale Guvernului în diverse

domenii ale vieţii social-economice, astfel că prin conţinutul şi aria sa de cuprindere, acest proiect

are caracterul unui document de cea mai mare importanţă.

Întocmirea proiectului legii bugetare se realizează de către organisme diferite, în diferite ţări,

în funcţie de competenţele stabilite de lege în ce priveşte iniţiativa bugetară. Din acest punct de

vedere, în practica internaţională se disting:

sistemul iniţiativei guvernamentale;

sistemul mixt - al iniţiativei parlamentare şi guvernamentale;

sistemul iniţiativei prezidenţiale.

Sistemul iniţiativei guvernamentale constă în abilitarea Guvernului de a stabili sau sprijini

măsurile vizând aprobarea cheltuielilor publice sau instituirea de venituri publice.

Acest sistem este practicat în Marea Britanie, unde proiectul bugetului se elaborează sub

coordonarea Cancelarului Tezaurului. În acest sens, Instituţia Tezaurului Public primeşte şi

centralizează toate propunerile de cheltuieli elaborate de celelalte ministere, având dreptul de a

controla aceste propuneri şi de a cere eventuala lor revizuire; de asemenea, Tezaurul are competenţa

de a se îngriji de stabilirea structurii şi a dimensiunilor veniturilor publice.

Propunerile bugetare pot fi amendate de către Camera Comunelor, dar aceste amendamente

trebuie să fie însuşite de Guvern. Camera Lorzilor primeşte proiectul de buget doar pentru

informare, neavând atribuţii în acest domeniu.

Sistemul mixt se referă la asumarea iniţiativei bugetare atât de către Parlament, cât şi de către

Guvern.

Acest sistem se aplică în Franţa şi în alte ţări europene. Potrivit acestui sistem, Ministerul

Finanţelor are rolul îndrumării metodologice a operaţiunilor de elaborare a proiectelor şi al

centralizării propunerilor tuturor ministerelor şi al altor subiecţi bugetari, întocmind o schiţă de

buget.

Dacă între orientările de politică bugetară elaborate de Ministerul Finanţelor, pe de o parte, şi

propunerile proprii ale subiecţilor bugetari, pe de altă parte, intervin divergenţe, acestea sunt

analizate într-o prima instanţă de specialişti în domeniu.

În a doua etapă se încearcă solutionarea divergenţelor prin discuţii între Ministerul Finanţelor

cu ceilalţi miniştri sau conducători ai centrelor de responsabilitate, iar în a treia etapă se ajunge la

Primul Ministru.

Echilibrarea şi definitivarea proiectului de buget, precum şi a celorlalte documente însoţitoare,

se realizează de către Guvern, după care se înaintează Parlamentului spre dezbatere şi aprobare.

Aceste documente sunt:


159

- expunerea de motive şi proiectul de lege pentru aprobarea bugetului;

- anexele la proiectul de lege, care redau structura veniturilor şi cheltuielilor (alocaţiilor

bugetare);

- elementele de fundamentare luate în considerare de către Guvern, care sunt necesare

Parlamentului pentru analiza proiectului.

Sistemul iniţiativei prezidenţiale se practică în SUA, unde proiectul bugetului federal este

elaborat de către Preşedintele ţării.

În acest scop, funcţionează un birou bugetar special, care centralizează şi revizuieşte

propunerile departamentelor şi le prezintă preşedintelui spre examinare. Dupa definitivarea sa,

proiectul de buget este înaintat Congresului, împreună cu un raport asupra situaţiei financiare de

ansamblu şi asupra contului execuţiei bugetare pe anul expirat. De asemenea, raportul se referă la

mersul execuţiei bugetare pe anul în curs, precum şi la programul financiar pentru anul următor. În

fine, în acest mesaj al Preşedintelui sunt expuse şi orientările generale ale politicii interne şi externe

a SUA.

În România, potrivit prevederilor Constituţiei, proiectul bugetului de stat şi cel al bugetului

asigurărilor sociale de stat se elaborează anual de către Guvern şi sunt supuse aprobării

Parlamentului, prin proiecte de lege separate.

Sistemul bugetar românesc este un sistem mixt, al împletirii iniţiativei guvernamentale cu cea

parlamentară.

Revenind la mecanismul elaborarii proiectului de buget, menţionăm că atribuţiile de

coordonare, finalizare şi prezentare către Guvern a acestuia le are Ministerul Finanţelor Publice.

Acesta, împreună cu instituţiile de prognoză, Banca Centrală şi celelalte ministere, stabileşte, pe

baza programului de guvernare aprobat de Parlament, premisele de la care se porneşte în elaborarea

proiectului de buget.

În conformitate cu articolul nr.28 din Legea nr.500/2002 privind finanţele publice se prevede

ca proiectele legilor bugetare anuale şi ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul

Finanţelor Publice, pe baza următoarelor elemente:

1. prognozele indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar în curs de elaborare

şi pentru următorii 3 ani;

2. politicile fiscale şi bugetare;

3. prevederile memorandumurilor de finanţare şi de înţelegere, precum şi ale acordurilor

internaţionale cu organisme şi instituţii financiare internaţionale, semnate şi/sau ratificate;

4. politicile şi strategiile sectoriale, priorităţile stabilite în formularea propunerilor de buget,

prezentate de ordonatorii principali de credite;

5. propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite;

6. programele întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul finanţării unor

acţiuni sau ansamblu de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi indicatori de rezultate şi

de eficienţă;

7. propunerile de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi de

transferuri consolidabile pentru autorităţile administraţiei publice locale;

8. posibilităţilor de finanţare a deficitului bugetar.

Calendarul bugetar până la aprobarea bugetului include următoarele etape:

Elaborarea indicatorilor macroeconomici

Indicatorii macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul

de buget, precum şi pentru următorii 3 ani, sunt elaboraţi de organele abilitate până la data de 31

martie a anului curent. Aceşti indicatori vor fi actualizaţi pe parcursul desfăşurării procesului

bugetar.

Stabilirea limitelor de cheltuieli

Ministerul Finanţelor Publice înaintează Guvernului, până la data de 1 mai, obiectivele

politicii fiscale şi bugetare pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi

următorii 3 ani, împreună cu limitele de cheltuieli stabilite pe ordonatorii principali de credite,


160

urmând ca acesta să le aprobe până la data de 15 mai şi să informeze comisiile pentru buget, finanţe

şi bănci ale Parlamentului asupra principalelor orientări ale politicii sale macroeconomice şi ale

finanţelor publice.

Transmiterea scrisorii-cadru

Ministrul finanţelor publice are obligaţia de a transmite ordonatorilor principali de credite,

până la data de 1 iunie a fiecărui an, o scrisoare-cadru în care va specifica contextul macroeconomic

pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget, metodologiile de elaborare a acestora, precum şi

limitele de cheltuieli aprobate de Guvern.

În cazul în care schimbarea cadrului macroeconomic impune modificarea limitelor de

cheltuieli, acestea vor fi adaptate de către Guvern, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice.

Până la data de 15 iunie Ministerul Finanţelor Publice trebuie să comunice ordonatorilor principali

de credite limitele de cheltuieli, astfel redimensionate, în vederea definitivării proiectelor de buget.

Depunerea propunerilor bugetare ale ordonatorilor principali de credite

Ordonatorii principali de credite au obligaţia ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună

la Ministerul Finanţelor Publice propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru

anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani.

Camera Deputaţilor şi Senatul, cu consultarea Guvernului, îşi aprobă bugetele proprii şi le

înaintează Guvernului în vederea includerii lor în proiectul bugetului de stat. Autorităţile

administraţiei publice locale au aceeaşi obligaţie pentru propunerile de transferuri consolidate şi de

sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat. Ministerul Finanţelor Publice examinează

proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora, în caz de

divergenţă hotărăşte Guvernul. Proiectele de buget şi anexele la acesta în formă definitivă se depun

la Ministerul Finanţelor Publice până la data de 1 august a fiecărui an.

Transmiterea raportului şi proiectelor legilor bugetare la Guvern şi Parlament

Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de

credite şi a bugetului propriu, întocmeşte proiectele legilor bugetare şi proiectele bugetelor, pe care

le depune la Guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an. Proiectul legii bugetului de stat

este însoţit de un raport privind situaţia macroeconomică pentru anul bugetar pentru care se

elaborează proiectul de buget şi proiecţia acesteia în următorii 3 ani. Acest raport va cuprinde un

rezumat al politicilor macroeconomice în contextul cărora au fost elaborate proiectele de buget,

precum şi strategia Guvernului în domeniul investiţiilor publice. Raportul şi proiectele legilor

bugetare anuale vor exprima politica fiscal-bugetară a Guvernului, precum şi alte informaţii

relevante în domeniu. După însuşirea de către Guvern a proiectelor legilor bugetare şi de buget,

acesta le supune spre adoptare Parlamentului cel mai târziu până la data de 15 octombrie a fiecărui

an.

Proiectul bugetului de stat este asumat de Guvern si de catre fiecare membru in parte. Ca

urmare, în spiritul solidarităţii guvernamentale, membrii Executivului au obligaţia, ca alături de

ministrul finanţelor, să susţină, în cadrul dezbaterilor parlamentare, proiectul de buget în forma

însuşită de Guvern.

12.1.2 Aprobarea bugetului

Proiectul legii bugetare şi cifrele bugetare previzionate pentru noul an sunt supuse dezbaterii şi

aprobării puterii legislative din fiecare ţară, întrucât bugetul public are incidenţă asupra celei mai

mari părţi a populaţiei şi reprezintă atât principalul instrument, cât şi principalul mijloc de înfăptuire

a politicii economico-sociale şi financiare a statului.

Procedura parlamentară a edictării legii privind adoptarea bugetului diferă de la o ţară la alta,

în funcţie de organizarea Parlamentului şi în funcţie de tradiţie.

În Franţa, Adunarea Naţională examinează proiectul de buget în primă instanţă, având

prioritate în materie bugetară, în raport cu Senatul. Comisiile Adunării Naţionale au însă drepturi

limitate, vizând propunerile de suprimare sau reducere a unor cheltuieli bugetare, precum şi de

majorare a veniturilor bugetare. Proiectul de lege astfel modificat se dezbate şi în Senat, care are

aceleaşi prerogative. După dezbaterile din Senat, proiectul cu eventualele propuneri ale Senatului,


161

se rediscută în Adunarea Naţionala. Ca urmare, Adunarea Naţională are competenţa de a se

pronunţa şi asupra propunerilor Senatului. Eventualele divergenţe se discută şi se soluţionează de o

comisie mixtă compusă din reprezentanţi ai celor doua camere. Ratificarea finală a legii de finanţe

anuală (cum este numită legea bugetului public în Franţa) se realizează de către Preşedintele

Republicii, care o semnează, atunci când o consideră convenabilă. Daca unele prevederi nu sunt

convenabile, Preşedintele are posibilitatea să solicite reexaminarea proiectului de către Parlament.

În Marea Britanie, iniţiativa bugetară revine Guvernului. Aici, Camera Comunelor primeşte

proiectul şi poate face propuneri de amendamente, care trebuie să fie însuşite de către Guvern. În

caz contrar, Primul Ministru ar considera aceste amendamente ca un vot de neîncredere, cu toate

consecinţele rezultate dintr-o asemenea situaţie. Dezbaterea proiectului de buget se realizează în

cadrul a 26 sedinţe ordinare ale Camerei Comunelor, iar dacă în acest interval limitat nu se reuşeşte

examinarea sa integrală, bugetul public este considerat aprobat la nivelul cifrelor înscrise în proiect.

Cu o luna înainte de închiderea sesiunii parlamentare, proiectul este adus şi la cunoştinţa Camerei

Lorzilor, dar numai cu scop informativ, întrucât această cameră nu are dreptul să modifice proiectul

de buget şi nu are competenţa votării lui. Potrivit tradiţiei, bugetul aprobat de parlamentul britanic

capătă putere de lege dupa ce este sancţionat de şeful statului, respectiv monarhul legal.

În SUA, Preşedintele are obligaţia legală de a prezenta proiectul de buget întregului Congres

în luna ianuarie. Acest proiect se dezbate mai întâi în Camera Reprezentanţilor, dar acesteia nu i s-a

rezervat decât dreptul de a modifica încasarile din impozite. În schimb, Senatul are atribuţii mai

mari, fiind abilitat să majoreze sau să reducă veniturile şi cheltuielile bugetare propuse de

Preşedinte, având competenţa să introducă noi venituri sau să includă noi alocaţii bugetare. Pentru a

deveni lege, proiectul de buget federal adoptat de Congresul SUA, trebuie să fie însuşit şi de către

Preşedintele ţării, care poate să se folosească de dreptul său de veto pentru a-l respinge. În acest caz,

proiectul este retrimis Congresului pentru o nouă dezbatere şi o nouă votare. Dacă la cea de-a doua

votare, bugetul este adoptat prin votul a două treimi din numărul membrilor fiecarei camere,

Preşedintele ţării este obligat să-l semneze şi să-l publice în această formă.

În Germania, nu există o ierarhizare a camerelor parlamentului, astfel ca, în dezbaterea şi

aprobarea bugetului federal, cele doua camere ale parlamentului au drepturi egale. Ambele primesc

proiectul de buget şi al legii bugetare, pe care le discuta şi le aprobă. În cazul în care se ajunge la

divergenţe între cele două camere, se recurge la o comisie de mediere care definitivează legea

bugetară, înainte de a se ajunge la procedura votarii sale.

În România, cele două camere ale parlamentului au şi ele drepturi egale în ce priveşte

adoptarea legii bugetului de stat. Aceste drepturi nu se exercită separat, ci prin dezbaterea şi

aprobarea bugetului în şedinţă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, potrivit prevederilor din

Constituţie.

Bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole,

precum şi alineate, după caz, şi pe ordonatorii principali de credite, pentru anul bugetar, precum şi

creditele de angajament pentru acţiuni multianuale. Estimările pentru următorii 3 ani reprezintă

informaţii privind necesarul de finanţare pe termen mediu şi nu vor face obiectul autorizării pentru

anii bugetari respectivi.

Prima etapă, examinarea proiectului bugetului, a raportului Guvernului şi a proiectului legii

bugetare anuale se realizează de către comisiile permanente ale Parlamentului (structurate pe

domenii de activitate) şi apoi analiza şi aprobarea în comisia de specialitate a legislativului, adică

cea de buget-finanţe ale fiecărei camere. În calitatea lor de comisii sesizate în fond, comisiile

permanente buget-finanţe examinează şi dezbat cele trei documente, la care se adaugă eventualele

amendamente. La aceste dezbateri sunt invitaţi ministrul finanţelor şi alţi miniştri, precum şi

parlamentarii din comisiile avizatoare. În măsura în care nu există elemente vizând atingerea unor

interese naţionale care recomandă păstrarea secretului, la aceste dezbateri pot fi invitaţi şi

reprezentanţi ai presei. În final, comisiile reunite întocmesc un raport comun care concluzionează

asupra adoptării celor doua proiecte sau asupra respingerii lor, daca este cazul.


162

Etapa a doua se derulează în cadrul şedinţei comune a celor două camere. Reprezentantul

Guvernului prezintă expunerea de motive vizând elaborarea proiectului bugetului de stat şi a legii

bugetare anuale, conţinutul acestor proiecte şi situaţia economico-financiară a ţării.

Dupa aceea se trece la dezbaterea generală. Daca prin raportul comun al comisiilor permanente

s-a propus respingerea proiectelor, dupa încheierea dezbaterilor generale, preşedintele şedinţei

comune poate cere acesteia să se pronunţe prin vot asupra respectivei propuneri. Dacă, însă,

raportul comun a propus adoptarea proiectelor, se trece la faza a doua, consacrată dezbaterii şi

aprobării pe articole a proiectului legii bugetare şi a fiecărei prevederi din proiectul bugetului de

stat.

Pe parcursul dezbaterilor din Parlament, membrii acestuia, grupaţi în cadrul diferitelor

formaţiuni politice, propun amendamente la proiectul de buget. Prin acestea parlamentarii încearcă

să satisfacă cât mai multe din solicitările cetăţenilor care-l reprezintă şi care le-au acordat votul în

baza unei anumite platforme politice electorale.

Tranşarea setului de amendamente care sunt aprobate de Parlament se face prin negocieri

politice între partidele parlamentare, cu respectarea principiului majorităţii. Astfel, partidul sau

coaliţia de partide care formează majoritatea politică parlamentară îşi poate impune propriile

amendamente în mai mare măsură decât partidele aflate în opoziţie. Dupa încheierea acestor

dezbateri, urmează procedura votării de ansamblu a legii bugetare şi a cifrelor bugetare din anexele

acesteia.

Pentru a deveni lege, proiectele bugetare se înaintează Preşedintelui României pentru

promulgare.

În practica parlamentară se poate întâlni şi situaţia când dezbaterile se prelungesc peste durata

limită prevăzută, iar legea bugetară să nu fie votată pâna la începutul exerciţiului financiar următor.

Pentru depăşirea unui astfel de impas, s-au configurat două variante practice:

Varianta aprobării şi execuţiei unor douăsprezecimi bugetare provizorii

Douăsprezecimile bugetare provizorii sunt bugete ale căror venituri şi cheltuieli reprezintă a

douăsprezecea parte din cifrele înscrise în proiectul încă nevotat. Aceste douăsprezecimi se pun în

executare odată cu începerea noului an bugetar, recunoscându-se vocaţia lor bugetară (spre exemplu

în Belgia, Franţa, Italia).

Varianta încuviinţării trecerii la execuţia bugetară, conform cifrelor înscrise în bugetul

exerciţiului în curs de expirare

Varianta a doua este mai simplă şi mai operativă şi constă în trecerea la execuţia bugetară în

limita cifrelor din legea bugetară a anului în curs de expirare, Guvernul având încredinţarea legală

pentru aceasta.

În România, în conformitate cu prevederile articolului nr.37 din Legea nr. 500/2002 privind

finanţele publice, dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea

exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul anului precedent, limitele

lunare de cheltuieli neputând depăşi de regulă 1/12 din prevederile bugetelor anului precedent, cu

excepţia cazurilor deosebite, temeinic justificate de către ordonatorii principali de credite, sau, după

caz, 1/12 din sumele propuse în proiectul de buget, în situaţia în care acestea sunt mai mici decât

cele din anul precedent.

12.1.3 Execuţia bugetului

După promulgarea de către Preşedinte, legea privind bugetul se publică în buletinul oficial al

ţării, moment în care bugetul devine operaţional, trecându-se la execuţia acestuia, care se realizează

pe durata anului bugetar.

Execuţia bugetului de stat reprezintă ansamblul operaţiunilor privind încasarea veniturilor şi

efectuarea propriu-zisă a cheltuielilor aprobate de către Parlament.

În derularea acestor operaţiuni intervin mii de participanţi- instituţii financiare, aparatul fiscal,

Trezoreria publică, bănci, agenţii guvernamentale, contribuabili etc.- dar răspunderea generală

pentru aducerea la îndeplinire a autorizaţiei parlamentare revine Guvernului.


163

Responsabilitatea execuţiei bugetare revine Guvernului, care, prin instituţiile sale componente,

trebuie să-şi dovedească capacitatea de administrare atât a procesului de colectare la un nivel cât

mai ridicat a veniturilor, cât şi a procesului de utilizare eficientă a alocaţiilor bugetare.

Pentru aceasta, realizarea veniturilor bugetare în cuantumul prevăzut constituie o obligaţie, în

timp ce efectuarea cheltuielilor până la nivelul aprobat reprezintă un drept al său. În acest sens,

Guvernul trebuie să aibă în vedere că veniturile înscrise în buget reprezintă suma minimă de încasat

(cu excepţia acelora provenite din împrumuturi, la care nivelul prevăzut este maxim), iar cheltuielile

aprobate reprezintă limitele maxime pâna la care pot fi acordate credite bugetare.

Prin legile bugetare anuale se prevăd şi se aprobă creditele bugetare pentru cheltuielile fiecărui

exerciţiu bugetar, precum şi structura funcţională şi economică a acestora. Creditele bugetare

aprobate sunt autorizate pe durata exerciţiului bugetar. Creditele bugetare aprobate pentru un

ordonator principal de credite nu pot fi virate şi utilizate pentru finanţarea altui ordonator principal

de credite. De asemenea, creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru

finanţarea altui capitol.

Caracteristica esenţială a procesului execuţiei bugetului de stat constă în separarea activităţilor

de executare a cheltuielilor de cele de executare a veniturilor, fiecare dintre acestea folosind

instrumente şi proceduri diferite.

Complexitatea procesului de execuţie bugetară impune ca în fiecare ţară, în cadrul

Ministerului Finanţelor, să fie organizate structuri adecvate pentru coordonarea tuturor informaţiilor

cu privire la execuţia veniturilor şi a cheltuielilor.

În execuţia părţii de cheltuieli a bugetului de stat se parcurg succesiv următoarele etape:

angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata.

Angajarea reprezintă asumarea de către un organism public a obligaţiei de a plăti unei terţe

persoane fizice sau juridice o anumită sumă de bani repartizată din bugetul de stat. Această

obligaţie rezultă dintr-un act legal - contract, hotărâre judecătorească, decizie sau ordin ministerial -

şi este legată de livrarea către stat a unor bunuri, executarea unor lucrări sau prestarea unor servicii

în favoarea statului, numirea sau angajarea unor functionari publici. Angajarea este consecinţa unei

decizii deliberate, având natura voluntară, dar există şi cazuri când aceasta este fortuită, având

natura involuntară, în situaţia plăţilor impuse de acoperirea unor pagube produse de accidente sau

calamităţi, precum şi de alte evenimente de forţă majoră.

Angajarea cheltuielilor publice se efectuează de către ordonatorii de credite bugetare si se

bazeaza fie pe prerogativele guvernamentale în materie, în limita creditelor bugetare aprobate, fie

pe deciziile organului legislativ, pentru situaţiile speciale intervenite.

Lichidarea constituie operaţiunea prin care se verifică şi se constată realitatea în legătură cu

realizarea furnizării lucrării sau a serviciului prestat în favoarea statului, în funcţie de care se

stabileşte cuantumul plăţii ce urmează a fi efectuată. Lichidarea trebuie să aibă la bază actele

justificative privind livrările de bunuri, lucrările executate şi serviciile prestate, ştatele de plată a

salariilor şi altor drepturi băneşti, fiind o operaţiune posterioară realizării prestaţiilor către instituţia

de stat angajatoare a cheltuielilor bugetare.

Ordonanţarea presupune emiterea unui ordin de plată sau a unei dispoziţii de plată prin

care, pe baza evaluării realizate prin lichidare, se dispune plata în favoarea unui terţ îndreptăţit la

aceasta. În cazul efectuării de cheltuieli ale statului unor legi cu o mare valabilitate în timp, cum ar

fi plata dobânzilor aferente datoriei publice sau a salariilor funcţionarilor publici, se trece direct la

operaţiunea de plată, fără o ordonanţare prealabilă.

Plata este operaţiunea prin care are loc stingerea obligaţiei băneşti a statului faţă de

persoanele îndreptăţite. Aceasta se efectuează prin instrumente de plată fără numerar, prin mandat

poştal sau în numerar, după caz.

Primele trei operaţii - angajarea, lichidarea şi ordonanţarea - cad în sarcina ordonatorilor de

credite, iar plata se efectuează numai de gestionarii banilor publici -având calitatea de casieri sau

contabili plătitori.

Această distincţie de funcţii are rolul de a garanta execuţia bugetului în conformitate cu

prevederile legale, de a preîntâmpina delapidările, deturnările de fonduri, risipa sau fraudele.


164

Execuţia părţii de venituri a bugetului statului se realizează prin aparatul fiscal al

Minsterului Finanţelor Publice şi constă în derularea mai multor faze procedurale succesive.

În cazul impozitelor directe fazele execuţiei bugetare sunt următoarele: aşezarea impozitelor,

lichidarea, emiterea titlului de percepere a impozitelor şi perceperea propriu-zisă a acestora.

Aşezarea impozitului se referă la stabilirea obiectului impunerii, la constatarea existenţei

materiei impozabile, precum şi la evaluarea mărimii acesteia.

Lichidarea este operaţiunea prin care se determină cuantumul impozitului datorat de o

persoana fizică sau juridică. Pe baza acestei operaţiuni are loc deschiderea rolului pentru fiecare

persoană fizică sau juridică desemnată de lege, prin care se înscrie suma datorată cu titlu de impozit

în debitul fiecărui contribuabil.

Emiterea titlului de percepere a impozitului constă în înscrierea cuantumului impozitului

datorat, calculat prin operaţiunea de lichidare anterioară, într-un act sau dispoziţie, pe baza căreia se

autorizează perceperea sa ca venit al bugetului de stat. Forma şi denumirea actului legal vizând

perceperea impozitului sunt diferite în funcţie de situaţia concretă a contribuabililor. Astfel, pentru

contribuabilii debitori care achită spontan se emit titluri de încasare.

Perceperea propriu-zisă a impozitului presupune încasarea efectivă a acestuia, în cuantumul

şi la termenul stabilit. Prin această operaţiune are loc stingerea obligaţiilor fiscale ale persoanelor

faţă de bugetul de stat. În cazul în care contribuabilii nu-şi achită obligaţiile fiscale la termenele

stabilite, în cadrul operaţiunii de percepere a impozitului se include şi urmărirea, care antrenează

executarea silită a debitorilor rău-platnici ai statului.

Pentru impozitele indirecte, ca şi pentru celelalte venituri bugetare, există proceduri specifice

de execuţie.

În execuţia practică a veniturilor bugetare, fazele de natură administrative (aşezarea

impozitului, lichidarea şi emiterea titlului de percepere) sunt delimitate instituţional de operaţiunea

gestionară de percepere a impozitului (încasarea efectivă).

Astfel, primele trei operaţiuni se realizează de către organele specializate ale Ministerului

Finanţelor Publice, care formează aparatul fiscal, iar cea de-a patra operaţiune se efectuează de

contabili-încasatori aflaţi în serviciul Trezoreriei publice sau al băncilor care au mandatul executării

de casă a bugetului de stat.

12.1.4 Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară

Execuţia bugetului de stat presupune înregistrarea contabilă a veniturilor şi cheltuielilor,

precum şi a încasărilor şi plăţilor aferente acestora.

Pe baza situaţiilor financiare prezentate de ordonatorii principali de credite, a conturilor

privind execuţia de casă a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor

fondurilor speciale, prezentate de organele care, potrivit legii, au această sarcină, şi în urma

verificării şi analizării acestora, Ministerul Finanţelor Publice elaborează contul general anual de

execuţie a bugetului de stat şi, respectiv, contul de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat,

care au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi bugetele

ordonatorilor principali de credite, inclusiv anexele la acestea, pe care le prezintă Guvernului.

Ordonatorii principali de credite au obligaţia să întocmească şi să anexeze la situaţiile financiare

anuale rapoarte anuale de performanţă, în care să prezinte, pe fiecare program, obiectivele,

rezultatele preconizate şi cele obţinute, indicatorii şi costurile asociate, precum şi situaţii privind

angajamentele legale.

Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat,

precum şi conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale se întocmesc în structura

bugetelor aprobate şi au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor ordonatorilor principali

de credite, inclusiv anexele acestora.

Guvernul analizează şi prezintă spre adoptare Parlamentului contul general anual de execuţie a

bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelalte conturi anuale de execuţie, până

la data de 1 iulie a anului următor celui de execuţie.


165

Competenţa aprobării contului general anual de execuţie a bugetului de stat revine

Parlamentului.

Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi

celelalte conturi anuale de execuţie se aprobă prin lege după verificarea acestora de către Curtea de

Conturi.

Contul general anual de execuţie bugetară reflectă totalitatea operaţiunilor privind încasarea

veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetului de stat. La finele anului bugetar, pe baza soldului

acestui cont rezultă situaţia de echilibru bugetar, de excedent sau deficit.

Operaţiunile aferente unui an bugetar sunt reflectate în contul de execuţie bugetară, în funcţie

de soluţia adoptată pentru durata execuţiei bugetului. Astfel, aceasta durată poate fi limitată strict la

un an (în cazul sistemului de gestiune) sau poate fi de 15-18 luni (în cazul sistemului de exerciţiu).

În cadrul sistemului de gestiune, contul general anual de execuţie bugetară şi anexele sale

cuprind numai operaţiile care s-au realizat efectiv pâna la finele anului bugetar. Veniturile

neîncasate şi cheltuielile neefectuate, deşi au fost autorizate de Parlament pentru anul respectiv, vor

fi evidenţiate în contul de încheiere a execuţiei bugetare din anul următor. Acest sistem nu oferă o

situaţie clară pentru analiza execuţiei bugetului fiecărui an, ca urmare a reportării în anul următor a

operaţiunilor neefectuate în anul expirat.

Sistemul de exerciţiu presupune reflectarea în contul general anual de execuţie a tuturor

operaţiunilor aferente fiecărui buget, chiar dacă acestea se realizează după data încheierii anului

bugetar. Potrivit acestui sistem, o perioada de 3-6 luni vor funcţiona două conturi bugetare - cel

referitor la anul bugetar precedent şi cel pentru bugetul în curs. Sistemul este mai avantajos întrucât

în contul de încheiere a execuţiei bugetare sunt reflectate rezultatele finale ale bugetului anului la

care se referă.

Prin examinarea şi adoptarea contului general de execuţie bugetară, Parlamentul exercită

controlul său asupra modului în care a fost adusă la îndeplinire autorizaţia bugetară şi ajunge să

cunoască situaţia financiară a statului şi a structurilor sale componente.

În situaţia înregistrării unui deficit bugetar, Parlamentul are competenţa să decidă asupra

modului şi termenelor de acoperire a acestuia, analizând propunerile Guvernului. Ministerul

Finanţelor Publice întocmeşte anual contul general al datoriei publice a statului. Contul general al

datoriei publice a statului va fi anexat la contul general anual de execuţie a bugetului de stat, ce se

depune la Parlament, potrivit prevederilor prezentei legi. Contul general al datoriei publice a

statului cuprinde conturile datoriei publice interne şi datoriei publice externe directe a statului şi

situaţia garanţiilor guvernamentale pentru credite interne şi pentru credite externe primite de către

alte persoane juridice.

12.1.5 Controlul bugetar

Controlul execuţiei bugetare este o etapă importantă a procesului bugetar, a cărei necesitate

derivă din restricţiile ce trebuie luate în considerare la alocarea pe destinaţii a resurselor bugetare,

avându-se în vedere caracterul limitat al acestora.

El este cerut atât din considerente de ordin politic, cât şi din considerente de ordin financiar.

Din punct de vedere politic, Parlamentul este interesat ca Guvernul să realizeze încasarea

veniturilor bugetare aprobate şi să nu depăşeasca cheltuielile bugetare stabilite, în conditiile

îndeplinirii tuturor obiectivelor vizate. Considerentele financiare vizează creşterea interesului

Guvernului şi a tuturor subiecţilor bugetari pentru buna gestionare a fondurilor statului, prevenire

deturnărilor de fonduri, a delapidărilor, evitarea risipei şi a fraudelor.

Controlul execuţiei bugetului de stat se exercită de o seama de organe împuternicite, fiind de

natura politică, jurisdicţională şi administrativă.

Controlul politic se exercită de către Parlament, prin dezbaterea şi aprobarea proiectelor de

buget şi a contului general anual de execuţie a bugetului, împreună cu anexele sale. Acest control se

exercită şi în cursul execuţiei bugetare, prin examinarea rapoartelor periodice ale Guvernului, prin

controale efective realizate, în unele situaţii, de comisiile parlamentare, prin audierea membrilor

Guvernului sau a oricăror altor persoane care administrează şi gestionează fonduri publice. O alta


166

formă a controlului parlamentar este reprezentată de examinarea şi adoptarea eventualelor legi

rectificative, prin care autorizaţia parlamentara anuala privind bugetul este revizuita.

Controlul jurisdicţional se efectuează de organele specializate ale statului în vederea

stabilirii răspunderii juridice a subiecţilor, în cazul administrării şi gestionării defectuoase a

fondurilor publice. În România, începând cu 1 martie 1993, funcţionează Curtea de Conturi, ca

organ de control asupra formării, administrării şi utilizării resurselor financiare ale statului şi ale

sectorului public. Pentru a se putea pronunţa asupra legalităţii actelor aferente procesului bugetar,

Curtea de Conturi controlează activitatea tuturor ordonatorilor de credite bugetare. Controlul

jurisdicţional se referă şi la descărcarea de gestiune a administratorilor şi gestionarilor de fonduri

publice, atunci când operaţiunile şi conturile lor au fost găsite în ordine. În caz contrar, este angajată

răspunderea juridică a acestora, iar sumele aflate în afara legalităţii sunt trecute în debitul

persoanelor găsite vinovate. Neajunsurile constate în activitatea miniştrilor, ca ordonatori principali

de credite bugetare, nu sunt judecate de către această curte, ci se aduc la cunoştinţa şefului statului

şi Parlamentului.

Controlul administrativ include atât controlul exercitat de organele de specialitate ale

Ministerului Finanţelor, cât şi controlul realizat în interiorul fiecărei instituţii publice, sub forma

controlului ierarhic exercitat de ordonatorii principali de credite asupra modului cum aceste credite

sunt consumate de către subordonaţi şi a controlului intern. Ca organ specializat al administraţiei

centrale de stat, Ministerul Finantelor Publice are atribuţii permanente de control asupra

operaţiunilor de execuţie bugetară. În acest sens, se urmăreşte modul de respectare a legilor care

reglementează instituirea şi perceperea veniturilor bugetare, a legii prin care a fost adoptat bugetul

de stat, precum şi aspectele privind eficienţa cheltuielilor bugetare. Celelate organe ale

administraţiei publice sunt obligate sa exercite controlul preventiv si de gestiune asupra formării

veniturilor proprii şi a utilizarii resurselor ce le-au fost puse la dispoziţie, inclusiv asupra

patrimoniului public din domeniile lor de activitate. În acest sens, un rol important revine dărilor de

seamă contabile, pe care ordonatorii principali de credite sunt obligaţi să le întocmească şi să le

depună la Ministerul Finanţelor Publice.

12.2. Execuţia de casă a bugetului prin sistemul bancar şi prin sistemul de

trezorerie

12.2.1 Obiectul execuţiei de casă a bugetului

Execuţia bugetului, respectiv încasarea propriu-zisă a veniturilor, efectuarea de plăţi,

mobilizarea de resurse financiare pentru finanţarea deficitului, necesită un sistem organizat pentru

derularea fluxurilor bugetare atât în numerar, cât şi fără numerar.

Această activitate în care intervin numeroase operaţiuni băneşti efectuate prin casierii şi prin

viramente între conturi, este cunoscută sub denumirea de execuţia de casă a bugetului.

Prin acest sistem se urmăresc şi alte obiective specifice execuţiei bugetare, referitoare la:

- supervizarea plăţilor şi încasărilor;

- gestiunea disponibilităţilor bugetare;

- asigurarea informaţiei pentru înregistrarea contabilă a fluxurilor bugetare;

- întocmirea rapoartelor periodice asupra îndeplinirii prevederilor bugetare.

Execuţia de casă a bugetului se poate realiza prin sistemul bancar sau sistemul de trezorerie.

Execuţia de casă prin sistemul bancar - practicată în SUA şi Marea Britanie - presupune ca

o bancă, de regulă banca centrală, să efectueze operaţiunile bugetare de încasări, plăţi şi de finanţare

a deficitului bugetar. În acest sistem, instituţiile publice îşi deschid conturi la diferite bănci, iar

fluxurile cu bugetul sunt desfăşurate prin intermediul băncii împuternicite cu execuţia de casă a

acestuia. Acest sistem prezintă avantajul folosirii reţelelor de casierii şi conturi ale băncilor, dar

prezintă şi unele dezavantaje pentru gestiunea bugetului, cum ar fi:


167

Ministerul Finanţelor Publice trebuie să organizeze un sistem distinct pentru supravegherea

plăţilor şi încasărilor, îndeosebi de control al cheltuielilor înainte de eliberarea fondurilor de la

buget;

disponibilităţile instituţiilor publice existente în diferite bănci, unde acestea îşi ţin conturile,

reprezintă imobilizări pentru buget;

analiza execuţiei bugetare este dependentă de operativitatea informaţiilor primite de la

sistemul bancar.

În alte ţări, cum e Franţa, execuţia de casă a bugetului este organizată în sistem de trezorerie,

aflat în structura Ministerului Finanţelor sau a altui minister însărcinat cu trezoreria.

În România execuţia de casă a bugetelor ce compun sistemul bugetar se realizează prin

trezoreria statului pe baza normelor metodologice emise de Ministerul Finanţelor Publice, care

asigură: încasarea veniturilor bugetare, efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale

instituţiilor publice, în limita creditelor bugetare şi destinaţiilor aprobate potrivit dispoziţiilor legale,

efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi externă rezultată din

împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, inclusiv a celor privind rambursarea ratelor la

scadenţă şi plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi altor costuri aferente, efectuarea altor

operaţiuni financiare în contul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale.

Legea nr.500/2002 privind finanţele publice stipulează faptul că prin trezoreria statului se pot

efectua şi următoarele operaţiuni:

a) păstrarea disponibilităţilor reprezentând fonduri externe nerambursabile sau contravaloarea

în lei a acestora, primite pe bază de acorduri şi înţelegeri guvernamentale şi de la organisme

internaţionale, şi utilizarea acestora potrivit bugetelor aprobate sau folosirea acestora pe bază de

hotărâri ale Guvernului, potrivit destinaţiilor stabilite de donatori sau pentru cheltuieli de capital în

sectoarele publice şi economice, după caz;

b) efectuarea de plasamente financiare din disponibilităţile aflate în contul general al

trezoreriei statului prin Banca Naţională a României;

c) alte operaţiuni financiare prevăzute de lege.

Sistemul de trezorerie este format din:

unitate centrală de trezorerie în cadrul Ministerului Finanţelor care asigură realizarea

politicii de trezorerie şi conduce întregul sistem al trezoreriei din ţară;

unităţi de trezorerie teritoriale, a căror organizare ţine seama de structura administrativ-

teritorială. O unitate teritorială are personal specializat în operaţiuni de casierie, de control de

trezorerie, de evidenţă a execuţiei veniturilor şi cheltuielilor, de pregătire a rapoartelor periodice

privind execuţia bugetului.

12.2.2 Funcţiile trezoreriei

Termenul de trezorerie a apărut în cadrul unei lungi evoluţii istorice, care a condus, pentru

început, la identificarea cu noţiunea de bani publici, iar, mai târziu, la crearea şi centralizarea unei

instituţii sub o autoritate unică. Termenul de trezorerie este folosit în două sensuri:

desemnarea casieriilor propriu-zise ale statului;

desemnarea unei administraţii publice, ca instituţie.

Trezoreria îndeplineşte două functii de bază, atribuite de către finanţele clasice: de casier

public (se depun şi se gestionează fondurile statului) şi de bancher (activitatea de creditare pe

termen scurt, pentru echilibrarea în orice moment a intrărilor şi ieşirilor de fonduri).

Prin funcţia de casier public, trezoreria efectuează:

o toate operaţiunile propriu-zise de încasare şi de plăţi de la buget, în numerar sau prin

decontări fără numerar;

o controlul asupra cheltuielilor la eliberarea fondurilor de la buget şi asigurarea informaţei

necesare privind execuţia de casă a bugetului, în vederea întocmirii conturilor de execuţie a

bugetului şi a elaborării rapoartelor periodice asupra acesteia;


168

o gestionează poziţia zilnică de casă a bugetului şi asigură lichidităţile necesare prin

cunoaşterea fluxurilor de încasări şi plăţi şi sincronizarea acestora.

Factorul temporal conferă trezoreriei un caracter dinamic. Astfel, încasările şi plăţile sunt

obiectul fluctuaţiilor monetare în cursul anului. La cheltuieli, există o anumită regularitate în ceea

ce priveşte nivelul lor lunar, cu excepţia lunii decembrie, în care se utilizează cea mai mare parte a

creditelor bugetare neconsumate. La venituri, regularitatea este mai puţin realizabilă, deoarece

aceasta depinde de ritmicitatea activităţii economice, mai ales în cazul impozitelor directe.

În cursul anului, pentru echilibrarea trezoreriei se poate apela la trei categorii de resurse:

utilizarea fondurilor corespondenţilor, emisiunea bonurilor de tezaur şi avansurile acordate de banca

de emisiune.

1. Utilizarea fondurilor corespondenţilor. Fondurile cele mai mari provin din depozitele

corespondenţilor. Trezoreria are posibilitatea să dispună de aceste fonduri în intervalul până când

corespondenţii îşi retrag din conturi sumele necesare pentru efectuarea plăţilor proprii. În ciuda

centralizării fondurilor, disponibilităţile astfel procurate pot fi insuficiente pentru asigurarea

lichidităţilor necesare şi se creează goluri în casieria trezoreriei.

2. Emisiunea bonurilor de tezaur. Bonurile de tezaur sunt înscrisuri ale împrumuturilor pe

termen scurt şi mediu. Se face distincţie între bonurile de tezaur destinate publicului şi cele

destinate băncilor sau altor organisme financiare. De asemenea, se face distincţie între: “bonurile în

formular” şi “bonurile în cont curent”.

o Bonurile în formular sunt plasate în public la ghişeul deschis, adică fără limitarea nivelului.

Ele constituie unul din elementele esenţiale ale politicii de economisire, regimul lor de emisiune

variind în funcţie de obiectivele urmărite.

o Bonurile în cont curent sunt bonurile cumpărate de diferitele instituţii financiare, bănci care

doresc să-şi înscrie valoarea lor într-un cont girat de Banca Centrală.

Politica de emisiune a bonurilor de tezaur se referă la alternativele operaţiunilor trezoreriei

posibile de folosit pentru a influenţa masa subscrierilor şi acestea sunt:

o Mecanismul plafonului, care constă în proporţia stabilită de autoritatea monetară, ca

procentaj din disponibilităţile băncilor, care poate fi plasată în bonuri de tezaur. Acest plafon

reprezintă un împrumut forţat pe care băncile trebuie să-l asigure, prin bonuri de tezaur, pentru o

anumită masă a subscrierilor.

o Mecanismul coeficientului de trezorerie, stabilită ca raport între activele lichide ale băncilor,

inclusiv bonurile de tezaur, şi ansamblul resurselor. În acest sistem trezoreria nu este singurul

beneficiar al blocării activelor bancare, ca în mecanismul plafonului, deoarece efectele comerciale

mobilizate se pot substitui bonurilor în calculul coeficientului.

o Mecanismul rezervelor obligatorii prin care băncile sunt constrânse să conserve, într-un

cont creditor neremunerat, de la Banca Centrală, active reprezentând o anumită fracţiune a

depozitelor. Deşi aceste mecanisme au dus la reducerea rolului bonurilor de tezaur în sistemul

bancar, totuşi băncile continuă să subscrie la bonuri de tezaur pentru plasarea disponibilităţilor.

o Mecanismul emisiunii de bonuri în raport cu nivelul resurselor bugetare. Aceasta presupune

stabilirea unui anumit procentaj al valorii bonurilor emise în raport cu nivelul total al resurselor

bugetare. Împrumuturile prin bonuri de tezaur se fac regulat şi de o manieră permanentă. Ele

generează o datorie pe termen scurt, cunoscută sub denumirea de datorie flotanta.

Datoria flotantă prezintă o serie de dezavantaje:

- Reînnoirea bonurilor de tezaur de la o scadenţă la alta, transformându-le, din împrumuturi

pe termen scurt sau mediu în împrumuturi indefinit reînnoite. Este o situaţie cu riscuri, deoarece

este suficient ca o reînnoire să nu fie acceptată, pentru ca statul să “plonjeze” în grave dificultăţi.

- Pericolul politic apare atunci când deţinătorii de bonuri îşi retrag încrederea în guvern,

aruncându-l într-o criză gravă.

- Remediul clasic folosit pentru protecţia împotriva pericolelor datoriei flotante este

“consolidarea” acesteia.

3. Avansurile acordate de banca de emisiune. Cel mai important ajutor pe care Banca îl

acordă statului rezultă din avansurile pe care i le transmite. Avansurile se acordă pe bază de


169

convenţii încheiate între Ministerul Finanţelor Publice şi Banca Naţională, prin care Banca consimte

voluntar un avans şi îi fixează condiţiile. Un bon de tezaur reprezentând un avans este remis la

Bancă în contrapartidă. Convenţia se aprobă prin lege. Recurgerea la lege denotă voinţa de a

restrânge şi de a controla utilizarea avansurilor. Din punct de vedere monetar, avansurile de la

Banca Centrală conduc la emisiunea de bani fără acoperire, adică au un factor inflaţionist.

Prin funcţia de bancher, trezoreria asigură următoarele servicii:

o este banca la care instituţiile publice îşi au deschise conturile de încasări şi plăţi, realizând

gestiunea disponibilităţilor baneşti ale sectorului public;

o gestionează datoria publică, respectiv operaţiunile de luare a împrumuturilor de către buget

pentru finanţarea deficitului bugetar, de plăţi în contul serviciului datoriei publice, precum şi de

refinanţare a datoriei publice, având ca obiective principale menţinerea împrumuturilor în limita

autorizaţiei parlamentare şi minimizarea costului datoriei publice;

o efectuează şi operaţiunile în care statul apare în calitate de garant sau coparticipant la

acordarea de împrumuturi atât diferitelor agenţii guvernamentale, cât şi în vederea realizării unor

infrastructuri industriale care să fie ulterior închiriate firmelor particulare.

În finanţele moderne, la funcţiile de casă şi de bancă ale trezoreriei se adaugă şi cea a

controlului asupra ansamblului de activităţi financiare ale statului.

Conform unor abordări moderne, trezoreria îndeplineşte cinci funcţii principale:

funcţia de administrator al banilor publici. Constă în ajustarea resurselor la sarcinile

publice, adică echilibrarea intrărilor cu ieşirile de fonduri pe ansamblul circuitului trezoreriei.

Totodată această funcţie presupune existenţa unei distincţii între echilibrul bugetar şi echilibrul

trezoreriei. Trezoreria trebuie să asigure sudura între secvenţele fluxurilor bugetare, pe parcursul

anului bugetar, solicitând împrumuturi în numele statului.

funcţia de intermediar financiar. Ca intermediar financiar, pe de o parte, trezoreria se

împrumută pentru a acoperi un deficit, iar, pe de altă parte, poate acorda împrumuturi, similar

instituţiilor financiar-bancare. În acest context, trebuie reţinut că trezoreria, în tabloul operaţiunilor

financiare din contabilitatea naţională, este numele sub care funcţionează Statul, considerat în

activităţile sale monetare şi financiare.

funcţia de mandatar al puterii publice. În această funcţie trezoreria are numeroase misiuni

de autoritate publică în sectoarele financiar şi economic: veghează împreună cu Banca Centrală, la

buna funcţionare a instituţiilor de credit, este acţionar şi gestionar al proprietăţii publice etc.

funcţia de agent al intervenţiei financiare publice în economie. Trezoreria utilizează

mijloace de intervenţie foarte diversificate: autorizari eliberate pentru realizarea unei activitati de

interes national; subventionarea totala sau partiala a unor activitati economice; acordarea de

bonificatii la dobânzi; acordarea de garantii anumitor solicitatori de imprumuturi; acordarea de

avansuri rambursabile pentru anumite prioritati din economie etc.

funcţia de supraveghetor al marilor echilibre. Trezoreria este considerată un serviciu al statului care asigură marile echilibre monetare şi

financiare ale statului, atât prin operaţiunile de casierie, bancare şi de contabilitate publică, precum

şi prin activitatea de tutelă de finanţare şi de impulsionare în domeniul economic şi financiar.


1. Ce reprezintă procesul bugetar?

2. Cât durează procesul bugetar?

3. Care sunt trăsăturile procesului bugetar?

4. Prezentaţi în detaliu fiecare fază a procesului bugetar.

5. Ce este execuţia de casă a bugetului?

6. Care sunt obiectivele specifice execuţiei de casă?

7. Ce presupune execuţia de casă prin sistemul bancar? Care sunt dezavantajele?


170

8. Prezentaţi în detaliu toate funcţiile trezoreriei?

9. Care sunt categoriile de resurse utilizate pentru echilibrarea trezoreriei?


1. Cauzele apariției deficitelor bugetare în România.

Bibliografie






Constanța, 2006


finanȚe publice Și fiscalitate - sjse-ct.spiruharet.ro · ... contabilitate Și informaticĂ de...

Documents