FERICIREA DIVINA – UN BUN PERMANENT

Motto : "Cineva care vrea sa fie fericit trebuie sa dobandeasca un bun permanent si care nu-i poate fi luat prin nicio lovitura a soartei... Nu vi se pare ca Dumnezeu este vesnic si in permanenta? Cine il are pe Dumnezeu, acela este fericit." ( Augustin )

Fericirea ar fi starea de bine, de implinire a dorintelor, de satisfactie a omului; impletirea activitatilor omului, a implinirilor, a grijilor, pentru ca altfel, daca ar fi doar lucruri frumoase in viata, totul ar fi monoton, si deci nu am putea numi aceasta stare fericire... E greu sa definesti fericirea…Denis de Rougemont spune ca fericirea nu tine de “a avea”, ci de “a fi”; ea nu poate fi achizitionata, simtita, deoarece este o stare de care trebuie sa te lasi cuprins. Fericirea vine din suflet, din interior. Poti fi fericit in mai multe feluri si din mai multe motive.

La Nietzsche, lucrurile sunt clare: fericirea nu ignora suferinta devenirii.La Aristotel, fericirea este activitate rationala, demna de dorit in sine.John Stuart Mill conchide ca fericirea este armonia cantitatii si calitatii placerilor, iar Kant o spune

sofisticat si complicat ca fericirea este o speranta irealizabila pentru oameni, acestia putand fi insa “demni de fericire” prin autodeterminare rationala.

Cel mai convingator poate fi Sofocle, conform caruia fericirea este un sentiment, o emotie constienta : ”Este fericit cel ce stie ca e fericit!”

In final, afirmatia Sf. Augustin, pe care am ales sa o comentez, contine ideea ca fericirea este strans legata de Dumnezeu. El a descris fericirea ca evadare din timp, ca dobandire a “bunului permanent”. Singura cale de salvare din efemeritatea lucrurilor sensibile este de a-L avea pe Dumnezeu prin credinta. Totodata, filosoful se apleaca asupra sufletului, pentru ca ipsum esse (fiinta insasi) salasluieste in inter intimo meo (in interioritatea mea). Si aici subscriu.

Toti oamenii doresc sa fie fericiti. Oricat am fi de nihilisti sau de sceptici in anumite momente ale vietii, oricat ne-am indoi ca fericirea poate fi atinsa ori ca merita s-o cautam, noi nu incetam sa tindem – constient nu – catre dobandirea ei. Dar chiar daca sunt de acord cu afirmatia ca fericirea este dezirabila, oamenii se diferentiaza de indata ce isi pun problema in ce consta fericirea. Fiecare dintre noi cauta sa evite suferinta; ne este mai usor sa spunem ce il face pe cineva nefericit decat ce l-ar face fericit. Se povesteste in “Biblie” despre nenorocirile care s-au abatut asupra lui Iov: copiii lui au fost ucisi, averea spulberata, boli crude ii macinau trupul. Nu ne e greu sa afirmam ca Iov era un om nefericit. Dar ce il face pe un om sa fie fericit: o familie armonioasa, dragostea, averea, sanatatea? Chiar daca cineva s-ar bucura de toate acestea la un loc, nu avem nicio garantie ca el este fericit. Diferitele conceptii despre fericire se disting in primul rand, prin felul in care este inteleasa natura acesteia. Uneori, fericirea este conceputa ca o idee foarte inalta, un ideal indepartat, deasupra puterilor noastre de a o dobandi; adevarata fericire nu ar fi posibila in timpul acestei vieti. Solon, unul din cei 7 intelepti ai antichitatii, considera ca nimeni nu este fericit cat timp traieste, caci oricand se pot abate asupra lui nenorocirile: trebuie sa asteptam sfarsitul vietii cuiva pentru a putea spune daca a fost fericit. In lipsa adevaratei fericiri, oamenii se pot consola cu urmele ei palide: bucuria, placerea, gloria, prestigiul, prosperitatea. Cel care are privilegiul sa traiasca astfel de stari s-ar putea sa le confunde cu insasi fericirea. El se va multumi atunci cu surogate ale fericirii, posibil de atins in ciuda conditiei noastre de muritori. Sau, dimpotriva, el va intelege ca fericirea e un ideal de neatins, ca e condamnat iremediabil la nefericire. Sf. Augustin ne indeamna insa sa credem in Dumnezeu, iar prin credinta noastra sa descoperim fericirea vesnica, fericirea cea mai mare dintre toate : identitatea cu divinitatea.

Cautarea fericirii nu este, asadar, o problema simpla, care isi poate gasi un raspuns direct si univoc, ci o interpretare subiectiva, ce tine pana la urma de sufletul, de constiinta fiecaruia dintre noi.