1

FAMILIA DUPĂ PLANUL LUI DUMNEZEUStudii despre căsătorii şi familii din Biblie

HARM WILTS

(Traducere din limba germană de Ion Petru in 2001) – Titlul original: „Gezin naar Gods plan”În limba germană a fost publicat la editura „CSV”, Hückeswagen, 1988 )

CUPRINS

PrefaţăIntroducere

1. Adam şi Eva şi copiii lor2. Lameh şi familia sa3. Noe şi familia sa4. Avraam şi familia sa5. Lot şi familia sa6. Isaac şi familia sa7. Iacov şi familia sa8. Iov şi familia sa9. Amram şi familia sa10. Manoah şi familia sa11. Samson şi căsătoria sa12. Core şi familia sa13. Eli şi familia sa14. Zaharia şi Elisabeta15. Iosif şi Maria16. Familia din Betania17. Soţii Anania şi Safira18. Soţii Aquila şi Priscila

PREFAŢĂ

Această carte a apărut pe baza conferinţelor, pe care am avut misiunea să le ţin pe această temă îndiferite ţări, precum şi prin participarea la conferinţe, care au avut ca subiect această temă.

Fără ajutorul soţiei mele credincioase, nu aş fi fost în stare să mă dedic multelor activităţi din ţară şistrăinătate. Pe această cale doresc să îi mulţumesc oficial.

Sunt recunoscător lui Dumnezeu că am putut să scriu această carte. O dau ca moştenire copiilor, nepoţilor şi stănepoţilor noştri şi sper să le fie atât lor cât şi altora spre

binecuvântare.

Velp, 1986Harm Wilts

2

INTRODUCERE

La nunta noastră ni s-au adresat foarte multe urări de fericire. Într-o scrisoare am găsit următoareapropoziţie: „Căsătoria este un act de binecuvântare pe care Dumnezeu l-a instituit şi ni l-a păstrat dinParadis.”

După aproape 60 de ani de viaţă de căsătorie şi familie, pot să dau dreptate încă acestei constatări. Şitotuşi am aflat şi eu (şi am observat şi la alţii), că acestă binecuvîntare nu ne cade pur şi simplu în sân şinu ne este garantată. Trăim într-o lume păcătoasă a cărui prinţ este satan. În această societate acţioneazătot felul de forţe asupra vieţii de familie, îndreptându-se asupra naturii noastre păcătoase. Prin aceasta seproduce mult necaz, lucru pe care îl putem constata permanent. În practica mea îndelungată ca învăţător înşcoli, în lucrarea de misiune şi evanghelizare, în ţară şi străinătate, am avut ocazia să intru în contact cumulte familii şi am cunoscut multe probleme care le frământă. Bineînţeles am citit şi multe lucrări despreaceasta. În vizitele prin case sau la conferinţe, am avut de răspuns la multe întrebări legate de acestsubiect. Răspunsul la problematica familiei şi a căsătoriei din timpul nostru, trebuie să-l căutăm în Biblie.Nu numai în Noul Testament, chiar şi în Vechiul testament, găsim multe explicaţii în legătură cu aceastătemă. Fireşte, familiile descrise în Biblie, au trăit în alte timpuri şi împrejurări decât noi. Atunci erau alteobiceiuri şi datini. În societatea noastră nu putem aplica, extinde sau prelua toate felurile de comportare şimodelele culturale. De fapt nu toate familiile descrise aici ne servesc ca modele. Biblia este o cartesinceră, atât pentru lucrurile pozitive cât şi pentru cele păcătoase din familie. Cuvântul lui Dumnezeu nesolicită atenţia, de aceea noi putem să aplicăm aici ce ne scrie apostolul Pavel în 1 Corinteni 10. 11:”Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră.”

La studiul acestei teme am observat totodată cât de multe învăţături sunt încă actuale în această Carte.Ea se adresează tuturor oamenilor din toate timpurile.

Natura umană a rămas aceeaşi ca a primei perechi de oameni, după căderea în păcat. Toţi oamenii auaceleaşi înclinaţii păcătoase, care îi pot conduce la alunecări şi în acest sens satan este încă acelaşi ispititorşi criminal ca la început. El încearcă încă să distrugă tot ce Dumnezeu a intenţionat să fie o binecuvântarepentru om. Şi aceasta în mod deosebit pentru viaţa de căsătorie şi familie. Cititorul va lua cunoştinţă deintenţia acestei cărţi. Ea nu va da explicaţii sistematice privind logodna, căsătoria, sexualitatea şi familiasau educaţia copiilor.

Intenţia acestei cărţi este să ne prezinte un număr de familii care ne sunt descrise în Biblie pentruca dinacestea să scoatem învăţături folositoare pentru viaţa de familie a timpului nostru. Apoi vin de la sine îndiscuţie tot felul de puncte de vedere privind viaţa de familie şi de căsătorie.

1.Adam şi Eva şi copiii lor(Geneza 3 şi 4)

Prima familie care este amintită în Biblie este cea a lui Adam şi Eva. Ei au avut un număr necunoscutde fii şi fiice, dintre care sunt amintiţi trei fii Cain, Abel şi Set.

Mai întâi Dumnezeu a creat pământul şi l-a întins ca loc de locuinţă pentru om. Ca o încheiere şicoroană a lucrării Sale, El l-a creat pe Adam. Dumnezeu l-a făcut pe Adam din ţărâna pământului. Apoi i-asuflat suflare de viaţă şi astfel omul a devenit un suflet viu. Dumnezeu l-a aşezat să locuiască într-un locminunat din grădina Eden. El urma să îngrijească şi să păzească această grădină. Dumnezeu i-a datstăpânire peste tot ce a creat. Adam a dat animalelor nume. Astfel el a dat expresie autorităţii pe careDumnezeu i-a dat-o asupra animalelor. El a observat animalele în comportarea lor aşa cum le crease

3

Dumnezeu ca mascul şi femelă. Atunci a apărut în el sentimentul de singurătate; pentru el însuşi nu segăsea nici un ajutor care să i se potrivească. Dar deja înainte ca Adam să constate această nevoie la elînsuşi, Dumnezeu spusese: „ Nu este bine ca omul să fie singur. Am să-i fac un ajutor potrivit.”Dumnezeu, Creatorul pusese în inima lui Adam această dorinţă şi El Însuşi voia să o împlinească.

După ce El a făcut ca Adam să cadă într-un somn adânc, a luat una din coastele lui, a făcut din ea ofemeie şi a adus-o lui Adam. Ce încântare trebuie să fi umplut sufletul său când a primit din mâna luiDumnezeu această femeie! Este o bucurie care de atunci se repetă în inimile tuturor când ştiu că sunt uniteca perechi prin dragostea lui Dumnezeu.

Adam ştia că Dumnezeu o luase pe soţia lui din el. Era întradevăr soţia sa din trupul său. Nu este fărăimportanţă că Dumnezeu a luat lui Adam o coastă. Talmudul iudaic remarcă: Dumnezeu nu a făcut femeiadin capul lui Adam, ca ea să domnească peste el, nici din picioarele lui, ca el să o calce în picioare, ci dincoasta lui, pentru ca el să o iubească. Astfel Adam şi Eva au devenit împreună soţ şi soţie: „Om”.

În acesta se ascunde o învăţătură profetică adâncă pe care Pavel o dezvăluie mai târziu. „Bărbaţilor,iubiţi-vă nevestele, cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfiinţească după ce acurăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fărăzbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană. Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţiinevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuşi. Căci nimeni nu şi-a urâtvreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag ca şi Hristos Biserica; pentru că noi suntemmădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şipe mama sa şi se va lipi de nevasta sa şi cei doi vor fi un singur trup”. (Efeseni 5.25-31).

În lumina acestui loc din Scriptură, vedem clar că orice căsătorie trebuie să fie o imagine a relaţieidintre Hristos şi Biserică. Orice gând de poligamie, infidelitate şi divorţ este în contradicţie cu ordinea pecare Dumnezeu a pus-o în creaţie. Asupra acestui lucru vom reveni.

Prima pereche trăia într-o armonie desăvârşită. Cei doi nu cunoşteau ruşinea unul faţă de celălalt. Fricade Dumnezeu le era străină, când se bucurau de prezenţa lui Dumnezeu în grădină. Nu exista întrebarea„Cine din cei doi ar avea conducerea?”. Adam putea împărţi cu Eva stăpânirea peste toate lucrurile dingrădină. Ei colaborau desăvârşit. „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l.” (Geneza 1.28).Sarcina de a cultiva grădina Eden şi a o păzi o aveau de îndeplinit împreună. Orice loc al binecuvântării,pe care Dumnezeu l-a dat vreodată omului, este permanent însoţit de responsabilitate. Şi la Adam şi Eva afost valabil acest principiu. Ei nu trebuiau numai să continue dezvoltarea acestei grădini, ci şi să opăzească. Acest lucru putea să se petreacă numai pe drumul ascultării de Dumnezeu, ei nu trebuiau sămănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, în caz contrar ei urmau să moară. Ştim cum i-a reuşit luisatan să o înşele pe Eva şi a condus-o la neascultare. În acest caz ea l-a tras pe soţul ei cu ea. Ei nu au păzitgrădina. Ei nu puteau să o lucreze mai departe, ci au fost izgoniţi din ea. Paradisul a fost pierdut pentru eipentru totdeauna. Şi cu neascultarea lor ei au adus toată creaţia în teritoriul de sub stăpânirea lui satan, apăcătului şi a morţii.

Ce modificări ulterioare a adus însă cu ea această cădere în păcat pentru această pereche de oameni şiapoi cum s-au extins aceste consecinţe asupra întregii omeniri! În locul unei vieţi de bucurie în părtăşie cuDumnezeu, au pătruns printre altele teama şi ruşinea. Când au fost conştienţi de goliciunea lor şi-auconfecţionat haine din frunze de smochin. Dumnezeu le-a înlocuit cu piei de animale. Fără îndoială,aceasta vorbeşte de ispăşire. În felul acesta Dumnezeu voia să facă vizibil prin imaginea unui animalnevinovat sacrificat, că oamenii pot să reziste în faţa Lui numai pe baza morţii unui înlocuitor. În Paradis,munca fusese o binecuvântare plină de bucurie. Pământul în afara grădinii rodea acum spini şi pălămidă.Adam trebuia acum să-l lucreze anevoios, plin de trudă şi să-şi mănânce pâinea cu sudoare. Tot ceea ce aconcurat la căderea în păcat a fost tras la răspundere de Dumnezeu. Fiecare şi-a primit propriacondamnare: satan, şarpele, Eva şi Adam.

Vedem de asemenea că în relaţiile dintre aceşti doi soţi au intervenit modificări mari. Aşa cum ştim în1 Timotei 2.13 şi 1 Corinteni 11.8,9, poziţia bărbatului şi a femeii este redată, precizându-se că Adam

4

ocupă după ordinea creaţiei primul loc ca şi cap, însă este clar că aceasta i s-a spus Evei abia după cădereaîn păcat: „...şi dorinţele tale se vor ţinea după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine”.(Geneza 3.16 b).Înainte de căderea în păcat nu erau aceste relaţii între ei. Din fericire nu i s-a poruncit lui Adam săstăpânească peste soţia sa (să luăm bine seama la acest aspect!). Însă Evei i s-a explicat clar că ea urmeazăsă ocupe faţă de soţul ei un loc de subordonare.

Deseori se susţine că această relaţie de subordonare a încetat în perioada nou-testamentală şi că nu aravea valabilitate. Bărbaţii şi femeile ar fi puşi acum într-o poziţie de egalitate deplină în societate,înfamilie şi în adunările creştine.”... nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască...”, aşa secitează cu plăcere în Galateni 3,28. Se spune că: cine nu respectă această idee de emancipare, acelapractică discriminarea şi astfel în mod cert săvârşeşte cel mai grav păcat care este întâlnit în ochiioamenilor.

Dacă se arată ce a spus Pavel în alt loc din Noul Testament în legătură cu acest lucru, se dă următoarearipostă: acesta este un punct de vedere „paulinic”, probabil bun şi de luat în seamă în timpul său, dar învremea noastră aceste idei sunt cu totul învechite şi nu se mai pot aplica. Totuşi creştinii care gândescspiritual, care cunosc şi iubesc Biblia, ştiu că învăţăturile apostolului Pavel sunt porunci ale Domnului. (1Corinteni 14, 34-37). Ce spune Pavel despre poziţia femeii în familie? Citez din nou Efeseni 5, acumversetele 22-24: ” Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei,după cum şi Hristos este Capul Bisericii, El Mântuitorul trupului. Şi după cum biserica este supusă luiHristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile. Aceste versete sunt „lectură”pentru femei nu pentru bărbaţi. Le sfătuiesc pe surorile noastre să citească totdeauna aceste versete custăruinţa ascultării. Ele cunosc îndemnul „voi soţiilor fiţi supuse soţilor voştri”. Dar aceasta nu dă dreptulsoţilor să citească ca şi cum ar fi scris: „bărbaţilor ţineţi pe soţiile voastre în supunere”. Ce se spune soţiloreste scris în pasajul următor celui pe care l-am citat: "să-şi iubească soţia” nu este acelaşi lucru cu „săstăpânească peste soţia sa”.

Am vizitat odată o pereche, în care relaţiile erau altfel decât ideale. Soţia era singură acasă. După puţintimp am fost asaltat cu o întreagă „litanie” de plângeri referitoare la soţul ei, care nu s-au terminat aşa derepede. Un timp am lăsat totul să se desfăşoare aşa. Apoi am făcut remarca că aparent ea ar avea un soţcare ar fi neascultător de Cuvântul lui Dumnezeu. „Se poate spune aşa ceva”, a fost răspunsul ei.„Niciodată nu aud de la el un cuvânt de dragoste sau de apreciere”. Am luat Biblia şi am deschis lacapitolul 3 din prima epistolă a lui Petru şi am citit:” Tot astfel nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilorvoştri, pentruca dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor,când vă vor vedea felul vostru de trai: curat şi în temere” (capitolul 3.1,2). Ea cunoştea bine acest pasaj. Laîntrebarea mea dacă ea urmează sfatul lui Petru, a dat un răspuns deschis: „trebuie să spun că m-am purtatdeseori necorespunzător şi i-am răspuns cu cuvinte dure”. Ea a recunoscut că acesta este probabil estemotivul pentru care nu a avut o influenţă bună asupra soţului ei.

În acest moment, dialogul nostru a fost întrerupt, deoarece soţul a venit acasă. El a văzut Bibliadeschisă şi faţa plânsă a soţiei lui şi a înţeles ce se întâmplase. Da, nu era relaţia care trebuie să fie între soţşi soţie. El a recunoscut aceasta fără alte explicaţii.

Am citit împreună mai departe versetul 7 al acestui capitol:” Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi la rândulvostru cu înţelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele care vormoşteni împreună cu voi harul vieţii ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre”. Soţul se plânse: „Cumpoţi să iubeşti o soţie care nu vrea să ştie de supunere, care totdeauna este împotrivitoare şi vrea să joacerol de şef ? Soţia reacţionă: „Cum poţi fi supusă unui soţ care nu arată niciodată dragoste şi preţuire?.Acest lucru nu îl poate face nimeni”.

În încheiere le-am dat sfatul să schimbe textul Bibliei. Ea trebuia să înveţe să accepte cu inima ce erascris pentru ea; el ce era hotărât pentru el. Nu este această „atenţie la ce este pentru alţii” o problemăgenerală printre creştini? Ne vine mai uşor să fim atenţi la alţii şi să-i criticăm, decât să aplicăm Cuvântul

5

la noi înşine. Locurile din Scriptură arătate mai sus aruncă o lumină clar pe relaţia dintre soţ şi soţie încăsătorie şi familie. Ele se aplică şi în viaţa de adunare.

Pavel i-a scris lui Timotei ca acesta să ştie cum trebuie să ne comportăm în adunare ca şi casa luiDumnezeu. El spune despre locul femeii: ”femeia să înveţe în tăcere cu toată supunerea. Femeii nu-i dauvoie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere” (1 Timotei 2.11,12).

Într-un alt loc el spune:” femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, cisă fie supuse cum zice şi legea” (1 Corinteni 14.34). Ce scrie Pavel este o poruncă a Domnului, a CapuluiAdunării.

Problema, dacă o femeie are permisiunea să exercite o slujbă în adunare nu se punea înainte. Locuriledin Scriptură, redate mai sus erau suficient de clare şi erau privite ca decisive (determinante). Nici înprezent din păcate nu este o problemă, dar în sens invers: în general femeii îi este totul permis. S-a găsit oexplicaţie mai bună pentru acest loc din Scriptură? Nu este cazul. Nu se poate interpreta în două feluri.Nu, ci s-a argumentat că aceste gânduri nu ar mai fi pentru timpul actual. Sunt numai „păreri paulinice”,legate de timpul de atunci şi pentru zilele în care trăia Pavel. Cu aceste argumente s-a răpit pur şi simpluefectul şi i-au dat de o parte puterea. Aşa s-a întâmplat cu numeroase adunări, dar nu doresc să continui peacestă temă acum.

În ceea ce priveşte locul femeii în adunare, aceste cuvinte din Scriptură se adresează oricărei femeicare vrea să se supună autorităţii Scripurii. Pentru slujba oficială din adunare, Domnul care este cap alAdunării l-a chemat pe bărbat. Există numeroase indicaţii cum urmează ca el să-şi exercite această slujbă.Faptul că femeia este chemată la altfel de lucrări, cu siguranţă acest lucru nu înseamnă că ea ocupă în faţaDomnului un loc de valoare minimă. Au fost femei care au slujit Domnului cu bunurile lor. Au fost femei,cărora El li s-a adresat după înviere pentru prima dată. Au fost femei cărora el le-a dat lucrarea de acomunica fraţilor marea noutate a învierii Lui. Au fost de asemenea femei care au luptat împreună cuPavel pentru Evanghelie. Bărbat şi femeie, fiecare are locul său propriu în familie şi în adunarea luiDumnezeu.

Capitolul 4 din Geneza începe comunicându-ne că Adam s-a împreunat cu Eva. Relaţia sexuală dintrebărbat şi femeie este o binecuvântare deosebit de mare a lui Dumnezeu şi nu ceva păcătos sau cu valoarede dispreţuit. Dumnezeu a unit acest privilegiu şi această bucurie cu căsătoria. Aceasta se arată deja lainstituirea căsătoriei: „Ei vor fi un trup”. Dumnezeu le-a implantat animalelor instinctul sexual ca mijlocde a-şi menţine specia. Aceasta este intenţia lui Dumnezeu şi cu privire la om. Dumnezeu a spus lui Adamşi Evei: „Fiţi roditori (fecunzi) şi înmulţiţi-vă...” (Geneza 1.28). Binecuvântarea cu copii în căsătorie esteun izvor de mare bucurie. Putem spune că aceasta este singura poruncă pe care oamenii de pretutindeni auurmat-o. Aceasta este o urmare a instinctului sexual înnăscut. Dumnezeu a dat însă omului odată cusexualitatea mult mai multe decât animalului: voinţă, dragoste şi gândire controlată. Unde lipseşte acestcontrol, omul se coboară la nivelul vieţii instinctului animalic. Indicaţii clare cu privire la experienţasexualităţii în căsătorie le găsim în 1 Corinteni 7.3-5: „Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoriade soţ şi tot aşa şi nevasta faţă de bărbat. Nevasta nu este stăpână pe trupul ei ci bărbatul. Tot astfel, nicibărbatul nu este stăpân pe trupul lui ci nevasta. Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doarprin bună învoială, pentru un timp ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, apoi să vă împreunaţiiarăşi ca să nu vă ispitească satana, din pricina nestăpânirii voastre.”

Am aflat deja, că Dumnezeu a stabilit clar un loc diferit în domenii precise: viaţa bărbatului şi afemeii. Aceasta o găsim şi în epistolele apostolului Pavel. De aceea este cu atât mai surprinzător că aiciambii parteneri sunt priviţi complet echivalenţi şi egali în drepturi. Acest lucru este foarte important dinpunct de vedere al sexualităţii. Un al doilea punct important este că ambii parteneri sunt învăţaţi, să nuajungă la concluzia să-şi caute satisfacţia pentru ei înşişi ci să aibe în vedere fericirea celuilat. Nu trebuieîn căsătorie, să fie vorba de a lua, ci fiecare să aibe convingerea că pe cât posibil trebuie să dea. Acolounde sunt aplicate aceste principii, este posibil să dăinuie o căsătorie armonioasă în bucurie ani de-arândul în domeniul sexualităţii. Prin aceasta se întăreşte legătura dragostei. Ignorarea acestor principii,

6

face să apară un obstacol care face să eşueze multe căsătorii. Relaţiile se răcesc, apare înstrăinarea cu toateurmările ei urâte.

Se consideră des că renunţarea la sexualitate şi la căsătorie, ar deschide celor credincioşi un mai maregrad de spiritualitate. Aceasta este o eroare. Domnul Isus Însuşi a învăţat altfel şi a arătat aceasta prinfaptul că El, a chemat ca apostoli bărbaţi căsătoriţi (1 Corinteni 9.5). Acest lucru poate fi numit bun numaidacă se renunţă la căsătorie de bună voie pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Există numai puţini cărora li s-adat acest dar deosebit. Acelaşi gând l-a prezentat Pavel în epistola sa către Corinteni. Dar el s-a adresataspru împotriva celor care interziceau căsătoria (1 Timotei 4.3). Faptul că mai târziu preoţii din bisericaromano-catolică erau obligaţi să nu fie căsătoriţi nu are nici o fundamentare în Scriptură. Acelaţi lucru sepoate spune şi pentru diferite ordine mănăstireşti, unde aceste prescripţii au fost introduse pentru călugărişi călugăriţe. S-a dovedit în mod repetat că oamenii nu au putut să-şi îndeplinească obligaţia de a duce oviaţă de castitate. Istoria bisericii poate dovedi cât de grav au păcătuit în acest sens „feţe bisericeşti” pânăla cel mai înalt rang şi este cunoscut suficient că multe mănăstiri erau clocitorii ale depravării morale.Nimeni să nu facă în acest sens greşeala de a exagera. Pavel nu numeşte păcat neputinţa de a te stăpâni, cicăutarea de a-ţi satisface plăcerile sexuale în afara căsătoriei. Din multele întrebări, pe care corintenii ile-au pus lui Pavel, au fost şi diferite referiri la căsătorie. Din răspunsul lui, reiese că dorinţele sexuale auun loc dat de Dumnezeu în interiorul limitat al căsătoriei.

Ce trece peste aceasta se numeşte „curvie” şi este condamnat ca păcat. Pentru creştini este bine şi ca onecesitate absolută să se ţină de această normă. La instituirea legilor în „ţările creştine” s-a acordat în acestsens în generaţiile mai dinainte mai multă sau mai puţină importanţă. În prezent însă mulţi nu vor să maiştie de aceste norme dumnezeieşti. Contactele sexuale în afara căsătoriei sunt vorbite de bine şi uneorichiar propagate oficial.

Aşa s-a ajuns ca bărbaţii să aibe contacte sexuale între ei şi femeile între ele şi acest lucru a ajuns să fieacceptat. Mulţi sunt de acord chiar ca aceste forme de viaţă trăită să aibe şi temei legal. Şi cine îndrăzneştesă reproşeze oficial astfel de practici, este primit ca un învechit, ridicol şi limitat.

Unii chiar au ajuns să susţină că cei care discriminează pe acei oameni trebuie să fie pedepsiţi. Sesusţine că oamenii se pot dezvolta mai bine şi pot fi mai fericiţi fără normele biblice. Această gândire nueste atât de nouă cum pare. Este vechea minciună a şarpelui din Paradis. Dacă mănânci din acest fructinterzis, vei fi ca Dumnezeu şi vei cunoaşte ce este bine şi ce este rău. O jumătate de adevăr care este maigravă decât o minciună întreagă. Diavolul nu a adăugat însă, că omul cu această cunoaştere nu ar fi în staresă se mai lase de rău şi să facă bine. Renunţarea la normele lui Dumnezeu nu l-au făcut pe om niciodatămai fericit şi nici nu îl va face vreodată. Ce societate mizerabilă este accea în care acest proces are loc, înce hal se găseşte ea azi !

Primul fiu pe care l-a primit Adam şi Eva era Cain. Apoi s-a născut Abel. Ea nu „a făcut” copii cum seaude până în ziua de azi ca expresie. Eva a cunoscut binecuvântarea lui Dumnezeu în această naştere. Aşatrebuie să privească şi azi părinţii pe copiii lor, ca un dar dar al Domnului şi ei trebuie să îi educe pentruDomnul. La această educaţie părinţii găsesc deseori multă bucurie, deseori însă şi griji şi durere. Aceastăexperienţă a făcut-o şi prima pereche.

Filozoful Rousseau spunea că, copiii ar fi o coală de scris albă. Dacă educatorul ar şti să stăvileascătoate influenţele dăunătoare de afară, ar putea să scrie pe această coală ce ar vrea. Din relatarea despreprima familie învăţăm altceva. Influenţa de afară a acestor copii nu a jucat nici un rol. La Cain vorbeanatura păcătoasă pe care el o primise de la naştere, o limbă clară. Părinţii lui trebuie să fii mult necaz cu el.În aşteptarea ei plină de speranţă, Eva a fost foarte dezamăgită.

Desigur, Cain a avut şi trăsături de caracter religioase. Era primul care îi aducea lui Dumnezeu jertfă.Însă el nu a priceput nimic în ce priveşte felul cum un păcătos poate să stea înaintea lui Dumnezeu şi cumse poate apropia de El şi aceasta în contrast cu fratele său. Şi Abel aducea jertfe, cele două jertfe ale lorerau însă diferite. La o citire superficială a Scripturii s-ar putea spune că datorită faptului, că aveau meserii

7

diferite; Cain, agricultor, aducea Domnului din roadele pământului, Abel, păstor, aducea întâiul născut dinoile lui. Aceasta pare de la sine înţeles.

Dacă tragem această concluzie comitem marea eroare în învăţătura asupra ispăşirii care este cuprinsăîn această întâmplare. În epistola către Evrei citim aceasta: „Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu ojertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primitdarurile lui şi prin ea vorbeşte el, încă, măcar că este mort (Evrei 11.4). Există o mare deosebire întreaceşti doi bărbaţi. În primul rând Abel credea şi aducea pe baza acestei credinţe o jertfă. Cain arăta doarslujba voinţei proprii faţă de Dumnezeu, exact ca părinţii săi după căderea în păcat. Ei considerau că se potîmbrăca cu frunze de smochin care erau aduse dintr-un pământ blestemat. Pieile cu care Dumnezeu i-aîmbrăcat îi învăţau pin această imagine, că păcătosul poate sta înaintea lui Dumnezeu numai pe bazamorţii unui înlocuitor, care trebuie să moară în locul său. Această lecţie trebuiau să o înveţe Adam şi Evaşi ei trebuiau să o transmită fără îndoială mai departe şi copiiilor lor, dar Cain nu a înţeles nimic dinaceasta. De aceea citim că Dumnezeu nu a privit la Cain şi la jertfa lui. A doua deosebire este că Abel aveao altă stare lăuntrică: credinţa. El aducea de aceea, cum exprimă scriitorul epistolei către Evrei, o jertfă„mai bună”, o jertfă de sânge. Prin aceasta el recunoaşte vina lui înaintea lui Dumnezeu. El credea peDumnezeu, care ar accepta această jertfă în locul său. Observăm de aceea că Dumnezeu, la ambele jertfeface legătura între persoană şi jertfă.

Adam şi Eva puteau să povestească copiilor lor despre faptele lui Dumnezeu. Ei puteau să transmitămai departe învăţăturile primite. Dar ei nu puteau nici să-i pocăiască, nici să-i aducă la credinţă. Acestlucru îl poate face numai Dumnezeu şi El îl duce la îndeplinire prin lucrarea Duhului Sfânt. Acelaşi lucrua fost valabil şi pentru părinţii din acel timp. Noi trebuie să fim pătrunşi adânc de răspunderea noastrămare ca părinţi şi în acelaşi timp de neputinţa noastră totală. Acest lucru ne conduce la rugăciune.Mulţumim lui Dumnezeu pentru copiii care se pocăiesc şi vin la credinţă. Şi ne rugăm mai departe pentrucopiii care arată indiferenţă faţă de educaţie.

Când cain a văzut că Dumnezeu nu primeşte jertfa lui, a devenit furios, s-a mâniat pe fratele lui şi pânăla urmă l-a omorât. De ce? Ioan spune: „... Pentrucă faptele lui erau rele, iar ale fratelui său neprihănite (1Ioan 3.12b). Totuşi Dumnezeu l-a iubit şi pe Cain, aşa cum El iubeşte pe toţi păcătoşii. Dumnezeu nu vreadistrugerea păcătosului, ci El vrea ca el să se pocăiască şi să fie mântuit. De aceea El l-a avertizat pe Cainînainte ca acesta să ajungă la această faptă îngrozitoare. Când Dumnezeu după aceea, a pronunţat judecata,Cain a recunoscut gravitatea faptei sale oribile. O fi fost oare căinţă adevărată, sau a vorbit sub impresiaurmărilor îngrozitoare ale faptei sale? Nu putem să emitem în legătură cu aceasta decât presupuneri.Dumnezeu a făcut lui Cain un semn înainte de a pleca în drumeţiile lui, ca oricine îl va găsi să nu îlomoare. Şi în această judecată pe care El a rostit-o asupra lui Cain, vedem iar îndurarea lui Dumnezeu.Prin expresia „oricine l-ar găsi” trebuie să înţelegem că este vorba de ceilalţi copii ai lui Adam şi Eva.Unii dintre ei se căsătoriseră deja cu surorile lor. Cain avea acum, de asemenea ca soţie pe o soră de-a lui.

În locul lui Abel cel ucis, Dumnezeu a dat Evei un fiu, Set, despre care şi despre a cărui urmaşi citimîn capitolul 5 din Geneza. Acest capitol se termină cu Noe. Asupra lui şi a familiei lui vom reveni maitârziu. Despre seminţia lui Cain citim în capitolul 4. În această genealogie este cuprins Lameh şi familialui. Vom afla despre ei în următorul capitol.

Întrebări din capitolul 1:

1. Ce principii despre căsătorie găsim în Geneza 2.24 ?2. Cum a reuşit satan să conducă la păcat primii oameni? Compară Luca 4.1-13 şi 1 Ioan 2.16?3. Care este sentinţa rostită lui satan, şarpelui, lui Adam şi Evei?4. În Geneza 3.7 şi 21 vedem că omul nu poate fi plăcut înaintea lui Dumnezeu prin lucrarea proprie.

Caută alte locuri din Scriptură care confirmă aceasta.5. Cum reglementeză Dumnezeu relaţia dintre bărbat şi femeie? Vezi şi Maleahi 2.13-16.

8

6. Ce importanţă are sexualitatea şi care este deosebirea în acest sens dintre om şi animal?7. Prin ce deosebeau Cain şi Abel? Vezi şi Evrei 11.4 şi 1 Ioan 3.12?

2. Lameh şi familia lui(Geneza 4.19-24)

După istoria primei familii, găsim în Geneza 4 şi 5 două genealogii. Una descrie linia lui Cain, cealaltălinia lui Set. Ambele se încheie cu scurte descrieri ale familiei.

Prima este familia lui Lameh. Lameh şi-a luat două neveste. Numele uneia era Ada şi numele celeilalteera Ţila. Ada a născut pe Iabal şi el a fost tatăl celor ce locuiesc în corturi şi păzesc vitele. Numele frateluisău era Iubal. El a fost tatăl tuturor celor ce cântă cu alăuta şi cu cavalul.

Ţila de partea ei, a născut şi ea pe Tubal-Cain, făuritorul tuturor uneltelor de aramă şi fier. Sora luiTubal-Cain era Naama.

Lameh a zis nevestelor sale: „Ada şi Ţila, ascultaţi cuvântul meu! Am omorât un om pentru rana meaşi un tânăr pentru vânătăile mele. Cain va fi răzbunat de şapte ori, iar Lameh de şaptezeci de ori câteşapte” (Geneza 4.23-24). Această scurtă descriere arată clar că Lameh poseda toate trăsăturile de caracterale tatălui său Cain (primul din genealogia lor). Cuvintele şi faptele lui dovedeau că el s-a abătut maideparte de la Dumnezeu şi de la Cuvântul Lui, decât Cain. Cain luase în acord cu gândurile lui Dumnezeuo soţie. La multele întrebări puse, de unde a luat el această soţie, există numai un răspuns clar biblic:„Adam a născut fii şi fiice” (Geneza 5.4) , „Dumnezeu a făcut ca toţi oamenii să iasă dintr-unul... (FapteleApostolilor 17.26). Aşadar Cain s-a căsătorit cu sora sa. Însă Lameh a lucrat total în contradicţie cuintenţia lui Dumnezeu, pentru că şi-a luat două neveste. Poligamia este în contradicţie cu ordinea dincreaţia lui Dumnezeu. Cine cunoaşte Biblia ştie că Dumnezeu a tolerat poligamia, dar nu a acceptat căaceasta este un lucru bun. Vedem că această practică greşită are totdeauna ca urmare consecinţe negative.

Observaţiile mele personale în Africa în această chestiune mi-au confirmat această regulă. Nu neputem aştepta la căsătorii şi familii ideale constituite pe acest temei.

Lameh nu lucra în necunoştinţă. Din Geneza 4.24, putem să desprindem, că lui nu îi erau necunoscutelucrurile pe care le-a spus Dumnezeu. El nu avea însă nici cea mai mică dorinţă de a păzi ce spuseseDumnezeu lui Cain şi promisiunile pe care i le făcuse acestuia.

În închipuirea lui, plin de mândrie şi dându-şi singur onoare, el lasă să se înţeleagă că poate foarte bineşi este capabil să se apere singur. El s-ar apăra singur şi şi-ar face singur dreptate! Nu avea în nici un caznevoie de Dumnezeu. Voinţa proprie, independenţa, aroganţa erau trăsăturile lui dominante de caracter.Cu aceste calităţi se poate ajunge departe în lume. Scurta descriere a familiei lui, explică clar aceasta. Ceitrei fii ai săi scot la iveală caracterul tatălui lor. Toţi trei au fost bărbaţi, care şi-au făcut un nume în lumeacontemporană lor. Ei au fost pionieri în domeniul talentului şi al activităţii lor. Iabal, un agricultor, a fosttatăl tuturor celor ce locuiau în corturi şi practicau creşterea animalelor. Iubal, a fost tatăl tuturor celor ce

9

cântă din alăută şi caval. El a fost pionierul în lume al culturii şi artei, fiind cel ce a dat tonul. Tubal-Cain afost tatăl prelucrătorilor de metal, de tot felul: aramă şi fier. Pe drept îl putem numi pionierul lumiiindustriale, al timpului său.

Ne putem imagina că Lameh era privit de contemporanii săi cu respect şi invidie. Ce familieînfloritoare avea acest bărbat! Cum să nu fii invidios pe ea? Trei fii care au ocupat fiecare un loc deconducere în societate. Ce părinţi nu se bucură, când copiiilor lor le merge bine în lumea aceasta? Pentrueducaţia lor nu se dau înapoi de la nici un sacrificiu financiar, îşi jertfesc timpul şi energia lor. Nu urmeazăapoi să se bucure de succesul lor şi chiar să fie puţini mândri de aceasta? Aşa gândesc taţii astăzi; şi laLameh nu era altfel. Dar erau toate oare aşa bune şi frumoase cum arătau sau se lăsa tatăl Lameh orbit deaparenţe? Nu procedează la fel şi azi cei care erau în situaţia lui Lameh? Lameh avea un contemporan penume Enoh. Acesta era exact ca şi Lameh din a şaptea generaţie după Adam însă pe linia lui Set, unde sechema Numele Domnului. Enoh umbla cu Dumnezeu, în contrast cu Lameh care nu făcea aşa. Şi Enoh s-acăsătorit. Şi el a născut fii şi fiice. Din câte ştim, familia lui nu s-a remarcat prin nimic deosebit în lumeadin timpul său. Enoh însă nu trăia pentru lume, el umbla cu Dumnezeu.

Cine umblă cu Dumnezeu, are alte idealuri decât cel ce nu trăieşte decât pentru lume. Pentru un astfelde om au valoare alte lucruri. Enoh vedea lucrarea lui şi locul său în lume cu totul altfel decât Lameh.

Există încă alte două locuri în Scriptură în care se completează ce scrie la Geneza: Evrei 11.5,6: „Princredinţă a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea şi n-a mai fost găsit pentru că Dumnezeuîl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu”. Prin aceastăcredinţă el a primit şi intuiţie în caracter în lumea timpului său care era în vrăjmăşie cu Dumnezeu. Prinînţelepciunea primită el a înţeles de asemenea că această lume avea în faţa ei judecata unui Dumnezeusfânt. El a profeţit despre această judecată care urma să vină şi i-a avertizat pe oamenii timpului său (Iuda14). În mod regretabil, lumea de atunci nu a pus la inimă acel avertisment. Trei generaţii mai târziu, înzilele lui Noe, s-a declanşat judecata lui Dumnezeu în formă de potop.

Istoria lui Lameh şi a familiei lui cuprinde şi pentru noi şi familiile noastre o avertizare serioasă. Să numă înţelegeţi greşit ! Nu este păcat să ne străduim pentru instruirea copiilor noştri. Nu este păcat săpractici o meserie. Dacă lucrăm în agricultură, industrie, artă sau orice alt domeniu, nu este ieşit dincomun câtă vreme, profesia noastră o putem exersa în părtăşie cu Dumnezeu şi spre slava Lui.Credincioşii nu mai aparţin acestei lumi. „Dumnezeu ne-a salvat de sub stăpânirea întunericului şi ne-amutat în Împărăţia Fiului dragostei Sale” (Coloseni 1.13). Noi facem parte prin har dintre aceia pe careTatăl ne-a luat din lume şi ne-a dat Fiului Său. Dar noi suntem încă în lume şi avem încă de împlinit înaceasta o lucrare plină de responsabilitate. Apostolul Ioan scrie: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume.Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti,pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii nu este de la Tatăl ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece, dar cine facevoia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2.15-17).

Ca să corespundem locului nostru şi responsabilităţii noastre în această lume, avem nevoie de credinţaunui Enoh. Pavel vedea pericolul de a ne folosi necorespunzător de lume şi avertiza referitor la acestpericol. El vorbea despre posibilitatea de a folosi lucrurile din lume corespunzător şi prin aceastaglorificându-l pe Dumnezeu (1 Corinteni 7.31). Uzul şi abuzul pot fi aproape unul de altul. Prima situaţiepoate să treacă peste a doua situaţie. Şi ca să lămurim aceasta vreau să dau un exemplu. Cu mult timpînainte omul a descoperit modul de a strânge gândurile lui şi a le transmite altora. Iov ştia deja artascrisului şi a gravurii (Iov 19.23,24). Mai târziu s-a descoperit arta tipăririi cărţii şi mai târziu s-au adăugatşi alte mijloace de informare. Toate aceste invenţii au fost şi sunt paşi spre cer sau spre iad, aşa cumspunea cineva. Putem constata cum diavolul le foloseşte intensiv pentru a îşi extinde împărăţia. Trebuie săfie aceasta un motiv pentru credincioşi să renunţe la toată cultura şi să se posteze pe o poziţie advesă ei şisă se izoleze ?

Arta de a tipări cărţi, tehnica radio şi TV au turnat un torent de stricăciune peste această lume. Acestaeste abuz. Dar printr-o folosire benefică de exemplu a artei de a tipări cărţi, s-a adus acum Biblia în

10

mâinile a milioane de oameni. Iar oamenilor care nu pot citi li s-a propovăduit Evanghelia prin radio şicasete. Foloseşte lucrurile din lume dar nu le folosi pentru păcat !

Marele lingvist şi cunoscător al Bibliei William Kelly, s-a întâlnit şi a discutat odată cu un filolog învârstă. Deodată profesorul întrebă: „Ce faceţi la bătrâneţe domnule Kelly?” Răspunsul său a fost: „StudiezBiblia, scriu despre aceasta şi ţin conferinţe”. Profesorul spuse: „Ce păcat că lumea pierde un astfel detalent!”. Reacţia scurtă a lui Kelly a fost: „Care lume domnule?”. Această întrebare ne provoacă lacugetare. Pentru care lume trăim şi lucrăm noi? Pentru care lume ne educăm copiii? Un om lumesc caLameh îşi educă copiii pentru lume – însă aceasta trece. „Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea,dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său? Să spunem şi noi ca Iosua:„Eu şi casa mea vrem să slujim Domnului” (Iosua 24.15).

Întrebări din capitolul 2:1. Ce însuşiri caracterizează pe Lameh şi pe fiii săi?2. În care locuri din Biblie este arătat că Dumnezeu tolerează poligamia în căsătorie, dar nu o

consideră ca ceva bun?3. Unde vedem urmările rele ale acestui fel de căsătorii?4. Ce deosebiri vedem între lameh şi Enoh?

3. Noe şi familia lui(Geneza 6-9)

Nedreptatea şi violenţa erau la culme în zilele lui Noe. De aceea Dumnezeu a hotărât să şteargăomenirea de pe suprafaţa pământului prin apele potopului. Dar El nu a făcut-o fără să avertizeze înainteomenirea de lucrul acesta. În îndelunga Lui răbdare, El le-a dat încă 120 de ani, timp de căinţă şiîntoarcere la El (pocăinţă). Petru scrie despre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu care a manifestat-o înzilele lui Noe (1 Petru 3.20). Dar nu s-a schimbat nimic. Noe s-a dovedit în comportamentul lui ca o mareexcepţie în comparaţie cu contemporanii săi. El era un om drept şi căruia nu i se putea reproşa nimic, elumbla cu Dumnezeu la fel ca şi Enoh. Noe a găsit har în ochii lui Dumnezeu. Dar oferta de har a luiDumnezeu nu s-a adresat numai lui Noe. Ea a a fost şi pentru casa sa, pentru soţie şi copii. „Tu şi casa ta”este o expresie pe care o găsim des în Biblie. Dumnezeu nu vrea să mântuiască numai persoane singulare,ci case şi familii. Când Dumnezeu pe vremea lui Avraam a adus judecată asupra Sodomei, El a hotărât să-lsalveze pe Lot. Când îngerii au venit să nimicească Sodoma, ei au spus lui Lot: „Pe cine mai ai aici?”. Eil-au întrebat şi de ginerii lui. Şi Lot a mers să-i ia cu el, dar ei nu au acceptat să fie salvaţi şi au murit.Dumnezeu voia să salveze întreaga familie a lui Lot.

Noe a primit o înştiinţare dumnezeiască şi a pregătit cu teamă de Dumnezeu o corabie pentru salvareafamiliei sale. Când corabia a fost gata, Domnul a spus: „Intră în corabie tu şi casa ta” (Geneza 7.1). Şi Noea intrat cu fiii săi, cu soţia lui şi soţiile fiilor lui în corabie. Astfel au fost salvaţi toţi. Aceşti fii şi fiice erautoţi oameni maturi, ei aveau în jur de 100 de ani! Ce deosebire a fost în comportamentul lor faţă decomportamentul ginerilor lui Lot!

În Faptele Apostolilor 16 citim întâmplarea cu temnicerul. În teama sufletului său, acesta, cuprins deîndoială a strigat: „Ce trebuie ca să fac ca să fiu mântuit?”. Şi răspunsul a fost: „Crede în Domnul Isus şivei fi mântuit tu şi casa ta.” (Faptele Apostolilor 16.31). Aşa cum pentru Noe şi ai săi corabia era singurulmijloc de salvare, aşa era pentru temnicer şi casa lui, credinţa în Domnul Isus Hristos. „În nimeni altul nueste mântuire; căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi”

11

(Faptele Apostolilor 4.12). Cât de minunat este, când întreaga familie: tată, mamă şi copii se pot bucura demântuirea lui Dumnezeu prin credinţa în Domnul Isus Hristos.

Fiii lui Noe nu au fost izbăviţi prin credinţa tatălui lor, ci pentrucă ei înşişi au intrat în corabie înascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Este o mare favoare să ai părinţi credincioşi şi să fii obişnuit dintinereţe cu Evanghelia. Dar nimeni să nu considere, că este mântuit pe baza exemplului şi învăţăturiipărinţilor credincioşi. Poţi fi mântuit numai pe baza credinţei personale.

În epistolele lui Petru, Noe este numit un propovăduitor (2 Petru 2.5). Despre el se spune de asemenea,aşa cum citim în 1 Petru 1.11, că Duhul lui Hristos era în el. Prin acest Duh, Domnul Hristos apropovăduit şi prin Noe, celor care sunt acum în închisoare, dar care atunci au fost neascultători (1 Petru3.18-20). Cum ştim din epistola lui Iuda, că Enoh a profeţit, aşa ştim din epistola lui Petru că Noe apredicat. La ambii a fost o umblare după voia lui Dumnezeu cu profeţii descoperite şi propovăduiri. Astfelşi apostolul Pavel a spus credincioşilor să facă ce a văzut la el şi ce a auzit de la el. Şi aşa trebuie să fie şila noi.

După potop Dumnezeu a încheiat cu Noe un legământ. Semnul acestui legământ este curcubeul în nori.Omul poate să-şi îndrepte ochii spre acest curcubeu şi să găsească mângâiere chiar atunci când se strângnori întunecoşi. În viaţa practică, cunoaştem toţi aceşti nori ameninţători care pot aduce cu ei atât de multetemeri: boli, necazuri, nenorociri şi multe de felul acesta. Dar putem privi în nori curcubeul, care vorbeştede o speranţă vie. Acesta este Hristos în care sunt cuprinse toate promisiunile lui Dumnezeu. Dar nunumai noi suntem îndreptaţi spre curcubeu. Dumnezeu ne dă asigurarea, că el priveşte de asemeneacurcubeul şi nu-şi uită promisiunile.

Noe a construit un altar lui Dumnezeu şi a luat din toate animalele curate şi din toate păsările curate şia adus jertfe de ardere de tot pe altar. Şi jertfele sale au fost ca toate jertfele amintite în Geneza ca arderide tot. Celelalte feluri de jertfe sunt numite în Levitic şi arată în imagini importanţa imensă şi multilateralăa jertfei Domnului Isus Hristos. Despre aceasta citim în Noul Testament şi în mod deosebit în epistolacătre Evrei.

Când Dumnezeu a mirosit parfumul plăcut care s-a înălţat de la altar, a spus în inima Lui: „Nu voi maiblestema pământul din pricina omului, pentrucă întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele dintinereţea lui”(Geneza 8.21). Deci aceasta nu s-a întâmplat pentrucă Noe şi ai lui au devenit oameni maibuni. Ei erau exact aceiaşi ca în versetul 21. Dumnezeu a hotărât însă să reverse mai departe har din cauzajertfei pe care Noe a adus-o şi în care el îşi găsea plăcerea. Ca şi celelalte jertfe, aceasta arăta spre jertfaDomnului Isus Hristos pe care a adus-o pe crucea de la Golgota. El S-a adus acolo pe Sine Însuşi ca jertfădesăvârşită înaintea lui Dumnezeu (Efeseni 5.2). Prin această jertfă Dumnezeu a fost deplin satisfăcut şiglorificat. Jertfa pe care Hristos a adus-o a avut ca ţel fundamental glorificarea lui Dumnezeu. Dar ea afost adusă şi pentru noi. Numai pe baza acesteia Dumnezeu putea să găsească plăcere şi în noi. Dupăîntoarcerea noastră prin pocăinţă şi credinţă, noi nu am devenit o rasă de oameni înnobilaţi în comparaţiecu cei care nu cred, ci exact aşa ca şi cei opt oameni care au fost în corabie. Îmi imaginez cu plăcereaceastă familie mântuită prin har stând în jurul altarului. Aş dori să-l numesc altarul familiei. Cunoaştemşi noi în familiile noastre un asemenea altar? Fireşte, nu mă refer la un altar în sens literal. Întrebarea meaeste dacă noi ne rezervăm încă timp ca părinţi şi copii să ne strângem în jurul Cuvântului lui Dumnezeupentru a fi mângâiaţi şi învăţaţi din acesta. Îi mulţumim noi Domnului împreună pentru binecuvântările pecare le primim de la El? Dacă facem aceasta, acest lucru nu va rămâne fără urmări binecuvântate. Ca soţ şisoţie, trebuie să fim atenţi unul faţă de altul în dragoste, fiind un exemplu pentru copiiii noştri pentru ca eisă înveţe să se iubească unul pe altul şi să se îngrijească unul de altul. Dacă ne vom lăsa copleşiţi de totfelul de activităţi, inclusiv profesionale, de şcoală şi alte obligaţii, neglijând slujba pentru Domnul, nutrebuie să ne surprindă urmările triste ale eşecurilor de tot felul. Nu este oare acesta motivul că deseoriviaţa de familie are atât de puţin din caracterul unei familii creştine?

Istoria lui Noe şi a familiei lui ne este arătată mai departe în Geneza 9.18-29. Cât de diferită estesituaţia acestei familii mai departe, decât ne-am fi aşteptat! Tatăl cade din poziţia de model. El nu se poate

12

stăpâni pe sine însuşi şi se îmbată. El se întinde beat în cort. Mai pot părinţii, într-o asemenea stare să maipretindă cinste de la copiii lor? Fiul cel mai tânăr dă pe faţă clar dispreţul (înjosirea). El povesteşte cu unfel de plăcere fraţilor săi ce a văzut. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu învaţă pe copii să-şi cinstească părinţiiajungând la părerea că ei merită această cinste. Ei au din partea lui Dumnezeu autoritatea care trebuierespectată de copii, chiar dacă acestora le vine greu să o facă.

Ham este pedepsit şi această pedeapsă se va extinde la fiul său Canaan. Sem şi Iafet sunt întristaţi decomportarea tatălui lor. Dragostea acoperă totul. Ei arată această dragoste şi onoare şi sunt răsplătiţi cubinecuvântare din partea tatălui lor.

Întrebări din capitolul 3:

1. Cum era comportamentul oamenilor în zilele lui Noe şi prin ce s-a deosebit Noe de aceştia?2. Cum trebuia să construiască el corabia şi de unde a avut el acest model? Cine a mers cu el în

corabie şi ce vedem noi prin aceasta?3. Prin ce se vede că după potop oamenii nu au devenit mai buni, ci numai pe baza unei jertfe prin

favoarea lui Dumnezeu?4. În ce fel putem întemeia cu familia noastră un altar al familiei?

4. Avraam şi familia lui(Geneza 11.26-25.11)

Avraaam a fost chemat să iasă din ţara sa, din rudenia sa şi din casa tatălui său şi să meargă în ţara pecare i-o va arăta Dumnezeu. Acestea sunt trei categorii de grupări de oameni. În această chemare a fostimplicată de fapt casa lui proprie. Şi aici găsim gândul „tu şi casa ta”. Probabil că atunci când au plecat,nepotul său Lot nu era încă căsătorit. Ceea ce se relatează istoric este din Geneza de la capitolul 11.31,32până la capitolul 12.1.

La început Avraam şi-a părăsit ţara şi rudenia sa, dar nu şi casa tatălui său Terah. Acesta a mers cu ei,avea chiar conducerea, nu a ajuns însă mai departe de ţinutul Haran unde a murit. Prin aceasta Dumnezeul-a eliberat pe Avraam. Astfel că el a mers mai departe cu ai lui corespunzător Cuvântului lui Dumnezeu.Istoricii sunt înclinaţi să evite relatarea faptelor negative ale unor persoane renumite. Biblia nu procedeazăaşa. În capitolul 12 ni se arată o latură întunecoasă din viaţa de familie a acestei perechi. Pentru a se salvape sine, Avraam, ascunde adevărata relaţie a lui cu Sara, ca oameni căsătoriţi şi o prezintă drept sora lui.Acesta era un adevăr pe jumătate, aşa cum se procedează în cele mai multe cazuri – dar de fapt este ominciună întreagă. Această viclenie a reuşit. Dar ce comportare ruşinoasă a fost aceasta şi ce ridicol a fostpentru a fost pentru un credincios să ajungă să i se reproşeze de către un necredincios! Pentrucă numaidatorită intervenţiei lui Dumnezeu, această căsătorie a rămas neîntinată.

Dumnezeu a creat pe bărbat şi pe femeie în mod diferit. Ambii au însuşiri diferite, însărcinări şidomenii de responsabilitate diferite faţă de cei din jur. De la bărbat Dumnezeu aşteaptă ca el să acţionezeca şi cap al familiei, să-şi iubească familia, să o îngrijească şi să o protejeze. De la femeie se aşteaptă ca easă dirijeze lucrurile în familie în dependenţă de soţul ei. În final Sara este prezentată ca model pentrucelelalte femei (1 Petru 3).

13

Ceea ce l-a condus pe Avraam la fapta lui nu a fost dragostea pentru soţia sa. El a făcut-o pur şi simpludin egoism. Ca să îi meargă lui bine, a fost gata să-şi arunce soţia în nenorocire.

„Cât de egoişti pot fi bărbaţii!” auzeam odată pe o femeie spunând cu amărăciune. Pentru mulţi bărbaţiacest lucru pare să fie ţelul principal al vieţii lor şi să ajungă să-şi obţină dreptul pe orice cale. Ce urmăriare aceasta pentru partenerul de căsătorie, nu îl interesează. Egoism pur! Un astfel de comportament estefrecvent în viaţa de căsnicie.

În acest caz putem vedea cu admiraţie lepădarea de sine a Sarei, care s-a supus soartei şi a acceptatrugămintea soţului ei pentru a-l salva. Cât de adânc era egoismul înrădăcinat în inima lui Avraam,pentrucă vedem că acest comportament s-a repetat. În Geneza capitolul 20 citim cum Avraam s-a mutat înţara de miazăzi şi s-a aşezat în Gherar. Prin aceasta, el a trecut prin acelaşi pericol. Din nou Avraam atăgăduit pe Sara şi adevărata lor relaţie, susţinând că sunt frate şi soră. Urmarea a fost că împăratulAbimelec a luat pe Sara. Din nou datorită intervenţiei lui Dumnezeu, căsătoria lor a fost salvată. LuiAbimelec i s-a descoperit într-un vis relaţia lor reală. El s-a scuzat, arătând că atât Avraam cât şi Saraspuseseră că ei sunt frate şi soră. Şi în acest vis Dumnezeu i-a spus: „Ştiu şi Eu că ai lucrat cu inimăcurată: de aceea te-am şi ferit să păcătuieşti împotriva Mea. Iată de ce nu am îngăduit să te atingi de ea.Acum, dă omului nevasta înapoi; căci el este prooroc...” ( Geneza 20.6,7). Abimelec a ascultat aceastăporuncă. Însă în ziua următoare el a tras la răspundere pe Avraam şi i-a reproşat spunându-i că a fost unlucru care nu se cade să fie făcut. Acest păgân i-a pus lui Avraam o întrebare pătrunzătoare: „Ce aiintenţionat făcând acest lucru?” (Geneza 20.10). Avraam a răspuns: „Îmi ziceam că, fără îndoială, nu-i nicio frică de Dumnezeu în ţara aceasta, şi că au să mă omoare din pricina nevestei mele. Dealtfel esteadevărat că este sora mea, fiica tatălui meu; numai că nu-i fiica mamei mele; şi a ajuns să-mi fie nevastă.Când m-a scos Dumnezeu din casa tatălui meu, am zis Sarei: „Iată bunătatea pe care să o arăţi faţă demine: în toate locurile unde vom merge, spune despre mine că sunt fratele tău.” (Geneza 20.11-13). Dinaceastă mărturisire se poate vedea evident că Avraam avea acest păcat în inimă de mulţi ani, de atunci decând plecase din Haran. De atunci era rădăcina acestui păcat.

Avraam nu era încă la înălţimea credinţei pe care a arătat-o mai târziu. Prin tot felul de experienţe carene sunt descrise în acest capitol, credinţa lui a crescut şi s-a întărit. Promisiunile lui Dumnezeu s-au repetatşi treptat au devenit mai clare. Mai întâi este vorba doar de o rămăşiţă (capitolul 12.7), apoi de un fiutrupesc (capitolul 15.4) şi în final acest fiu va fi născut din Sara (capitolul 18.10). În final viaţa de credinţăa lui Avraam a devenit atât de puternică, că Dumnezeu a putut să-l pună la o probă, pe care nimeni altul nuar fi putut să o suporte.

În Geneza 22.1-3 citim: „ După aceste lucruri, Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam şi i-a zis:„Avraame!” „Iată-mă!”, a răspuns el. Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care îliubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria, şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune.”

Mă gândesc că nici un credincios nu a fost pus la o astfel de probă ca Avraam aici. Fusese datăpromisiunea că Isaac va deveni un popor mare. Şi acum era cererea să sacrifice pe acest fiu. Cum putea sărezolve această contradicţie? Evrei 11.19 ne dă răspunsul: „Căci se gândea că Dumnezeu poate să înviezechiar şi din morţi...”. Aici străluceşte o credinţă care depăşeşte posibilitatea noastră de înţelegere. Prinaceasta Avraam este un exemplu pentru toţi credincioşii din toate timpurile.

Să ne ocupăm acum cu ceea ce citim despre Sara. Ea trebuie să fi fost o femeie foarte frumoasă, încâttrebuie să-i fi pus în încurcătură pe bărbaţii din aceste teritorii păgâne. Despre viaţa ei de credinţă nugăsim în Vechiul Testament vreo informaţie pozitivă. Imposibilitatea ei de a avea copii a fost pentru ea osuferinţă greu de suportat. Acest necaz îl găsim deseori în familiile pe care Biblia ni le descrie. Şi în zilelenoastre multe femei suferă din cauza acestui lucru. Ceea ce este de făcut acum, este să te bazezi peDomnul, care închide sau deschide drumul spre naştere (1 Samuel 1.5), dar condiţia este să te rogi(Geneza 25.21), deşi în unele cazuri chiar se încearcă ajutorul medicilor. Cauza sterilităţii nu estetotdeauna la femeie. Uneori problemele se rezolvă printr-o intervenţie chirurgicală la bărbat, uneori soluţia

14

este o adopţie, deşi şi acest lucru creează mari dificultăţi. Însă, am putut constata deseori, că familiile fărăcopii, tocmai în situaţia lor şi-au îndeplinit misiunea cum nu a făcut-o o familie cu copii.

În general, trebuie să avertizăm asupra metodelor de a ieşi din această situaţie, care nu sunt etice şicare sunt numite pe faţă păcate. În timp ce eu scriam aceste rânduri, am citit într-un ziar o relatare recentădespre o femeie, a cărei dorinţă de a avea copii a fost atât de mare că a săvârşit un adulter. Când soţul ei adescoperit că ea este gravidă – acest lucru a fost pentru el motivul de divorţ. În acest fel cazul a devenitpublic. Dar chiar atunci când lucrul acesta se face cu acordul soţului (în zilele noastre acest procedeu senumeşte „implantare” şi mamă de împrumut), acest lucru nu poate fi numit bun. În unele ţări din lumea atreia, atunci când problema este la femeie, se recurge la poligamie. Am putut constata aceasta în timpulşederii noastre în Camerun. Dar în drumul cârmuirii lui Dumnezeu, lucrul acesta este rău, de obicei fiindpedepsit de Dumnezeu.

Acesta a fost şi cazul de rezolvare, pe care l-a propus Sara soţului său (Geneza 16). Putem săconsiderăm ca o scuză pentru ea promisiunea din Geneza 15.4, dar promisiunea că vor avea un fiu care lise va naşte le era încă necunoscută (Geneza 18.10). În orice caz ce au făcut nu a fost bine.

În 1 Petru 3.5,6, alături de alte femei credincioase este prezentată şi Sara, ca un exemplu pentrusupunerea ei. Cine o consideră „o gâscă proastă” pentru supunerea ei, considerând că ea nu are părerea eiproprie, îi face o mare nedreptate. Dumnezeu a dat lui Adam pe Eva pentru ca ea să-i fie un ajutor care săi se potrivească. Ea trăia la acelaşi nivel ca el. Aşa era şi cu Avraam şi Sara. Ce ajutor are un bărbat de lasoţia sa, la care fiecare iniţiativă a soţului ei este da şi amin?

În rezolvarea, pe care ea o propune lui Avraam, în nici un caz nu i-a fost de ajutor. El ar fi făcut maibine să nu asculte. Într-o căsătorie bună din ziua de azi, o astfel de soluţie ar fi de neconceput. În vremeade atunci acest lucru nu era neobişnuit. În Geneza 30 citim că Rahela a făcut la fel. În ambele cazuricopilul urma să fie socotit al stăpânei. Aceste propuneri nu sunt inspirate de credinţă şi nu sunt o mărturiea încrederii în Dumnezeu.

Naşterea lui Ismael prin roaba Agar a adus multă nenorocire. Când mai apoi Sara s-a simţit jignită decomportarea sclavei ei, ea a făcut pe nedrept reproşuri soţului ei. Acesta i-a dat mână liberă să se poarterău cu sclava, ceea ce a şi făcut.

Avraam avea atunci 85 ani şi nu era încă în constituţia corporală din Geneza 18, când el avea 100 deani şi Sara avea 90 de ani. Avraam a crezut atunci promisiunea, dar Sara dovedea clar necredinţa.

În Geneza găsim încă ceva cu totul deosebit. De două ori Sara a dat sfaturi neîntrebată, din proprieiniţiativă soţului ei. S-a dovedit deja că prima dată nu a fost bine, pentrucă, ceea ce era, era din necredinţă.Al doilea sfat îl găsim în Geneza 21.10: „Izgoneşte pe roaba aceasta şi pe fiul ei; căci roabei acesteia nu vamoşteni împreună cu fiul meu Isaac”. Acest sfat nu a găsit audienţă la Avraam, ci i-a displăcut foarte mult.Dar el se înşela. Dumnezeu i-a spus: „Să nu te mâhneşti de cuvintele acestea, din pricina copilului şi dinpricina roabei tale: fă Sarei tot ce-ţi cere; căci numai din Isaac va ieşi o sămânţă care va purta cu adevăratnumele tău...” (Geneza 21.12). Ea s-a dovedit în această chestiune mai inspirată decât soţul ei.

Pe autostrada germană, am citit cu câţiva ani înainte o inscripţie având următorul conţinut: „Ascultă-ţisoţia!” Acest lucru poate fi în multe cazuri foarte folositor. Acest lucru trebuia să îl înveţe şi Avraam.Bărbaţii sunt deseori înclinaţi, dintr-un sentiment de superioritate în gândire, să respingă un sfat al soţiilorlor, considerânu-l ca pe „o apă de ploaie a femeilor”. Aceasta este o jignire dureroasă. Deseori sedovedeşte că au o inspiraţie mai bună decât a bărbaţilor. În acest sens avem în Biblie mai multe exemple şicunoaştem aceasta şi din propria noastră experienţă.

Este evident că viaţa de credinţă a Sarei nu a atins nivelul credinţei lui Avraam. Dar Sara a fost prinacest sfat dat soţului ei, un ajutor bun.

Întrebări:

15

1. Cum a chemat Dumnezeu pe Avraam şi în cel fel l-a adus la ascultare? În ce fel lucrează El astăzicu copiii Săi?

2. De unde reiese că Avraam a avut o comportare nepotrivită faţă de soţia lui? De ce a făcut elaceasta?

3. Unde mai citim despre problema sterilităţii?4. Unde vedem lucruri cu privire la lipsa de credinţă a Sarei?5. Prin ce iese Sara în relief, fiind dată ca exemplu femeilor credincioase?

5. Lot şi familia lui(Geneza 11.31; 12.4,5; 13; 14; 18 şi19)

Istoria acestei familii este una dintre cele mai triste relatări din Biblie. Când Avraam şi Sara au ieşitdin Haran, l-au luat şi pe Lot. El era nepotul lui Avraam. Poate era încă necăsătorit şi era privit ca unulcare făcea parte din casa lui Avraam. Lot a mers peste tot cu Avraam, chiar şi în Egipt. Acolo el a dobândito turmă şi a devenit proprietar de oi, rămânând de atunci în imediata apropiere a lui Avraam. Când aapărut cearta între cele două cete de păstori, Avraam a făcut propunerea de despărţire. Lot nu s-a opuspropunerii unchiului său aşa cum ar fi fost de aşteptat şi când a fost vorba de alegere, şi-a alesîmprejurimile mănoase ale Iordanului. El s-a retras spre răsărit şi şi-a întins corturile până la Sodoma, deşiştia că oamenii de acolo sunt răi, sunt mari păcătoşi înaintea Domnului.

Mai târziu s-a aşezat să locuiască în cetate. El şi-a împărţit soarta cu locuitorii acestei cetăţi şi adevenit chiar prizonier al împăratului Chedorlaomer. Prin intervenţia lui Avraam el a fost eliberat. Cutoată această lecţie serioasă, Lot s-a întors în Sodoma şi chiar a obţinut în cetate un loc printre cei decinste. El „stătea la poartă”, locul unde se exercita guvernarea (Geneza 19).

Ne putem deci imagina că el şi-a găsit o soţie în Sodoma. El s-a unit mult cu această cetate şi vedemcât de greu i-a venit mai târziu să se elibereze de aceasta. Aşa a devenit Lot un cetăţean stabil al acesteicetăţi, în timp ce Avraam cu ai lui locuiau ca şi călători într-un cort şi erau în comuniune la altar cuDumnezeu.

Ce contrast între aceste două familii! Cine era mai fericit? Această întrebare solicită imediat unrăspuns. Ceea ce spune Petru despre aceasta în a doua sa epistolă, este concluziv: „...dacă a osândit El lapieire şi a prefăcut în cenuşă cetăţile Sodoma şi Gomora ca să slujească de pildă celor ce vor trăi înnelegiuire, şi dacă a scăpat pe neprihănitul Lot, care era foarte întristat de viaţa destrăbălată a acestorstricaţi;”(2 Petru 2.6-8). Cum a suportat acest om toate acestea? Dar el nu este singurul. Gândirealumească şi alegerea unui partener de viaţă în mod greşit, pot şi acum să aibe o influenţă nefastă asupraunui credincios.

Cât de mari erau păcatele în Sodoma, putem să citim clar în Geneza capitolul 19. Homosexualitateaaşa cum se vede nu era în această cetate o excepţie, ci devenise în general o obişnuinţă printre aceştibărbaţi. Aceasta este şi tema din timpul nostru, cu care se confruntă oamenii din timpul nostru. Într-ocarte unde se vorbeşte despre căsătorie şi viaţa de familie nu poate să rămână neamintită o astfel dechestiune. Bineînţeles fără să pătrundem problemele etice şi sociale ale acesteia. Ne limităm doar la cespune Scriptura despre aceasta. Geneza 19 şi 2 Petru 2 vorbesc clar despre acest lucru.

Pavel a scris de asemenea despre aceasta. El le spune în Romani 1.24-27: „ De aceea, dumnezeu i-alăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimii lor, aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbatîn minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care estebinecuvântat în veci! Amin. Din pricina aceasta Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căcifemeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii; tot astfel şi bărbaţii,au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte

16

bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase, şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirealor”.

În prezent, ideea care se face auzită în multe locuri este că homosexualitatea nu ar fi păcat, ci că omuleste „altfel” din naştere. Dar manierele în care Lot este confruntat în Sodoma şi ceea ce spune Pavel înlocul arătat mai sus ne determină să vedem aceste lucruri ca şi păcat. „Oamenii”, se spune „sunt altfel şitrebuie să trăiască în deplină libertate şi să-şi trăiască diversitatea lor”.

Urmarea acestor argumente ar fi că şi incendiatorii şi tâlharii ar trebui să fie ocrotiţi, pentru căincendiile sau pagubele pe care aceştia le produc, reies doar doar din această diversitate a lor! Darpagubele materiale atârnă mai mult decât aceste nenorociri pe plan spiritual.

Predicatori, învăţători şi educatori au permisiunea să recunoască nestingherit aceste diversităţi şi sătrăiască în mod public după aceste principii. Adulţi şi copii sunt influenţaţi de acestea. Situaţia este la felca şi în Sodoma. Când Lot nu a vrut să fie părtaş la aceste fapte şi a vrut să îi protejeze pe oaspeţii lui, sespune că oamenii din cetate au stigat: „ Pleacă! Omul acesta a venit să locuiască aici ca un străin, şi acumvrea să facă pe judecătorul. Ei bine, o să-ţi facem mai rău decât lor”. Şi împingând pe Lot cu sila s-auapropiat să spargă uşa” (Geneza 19.9). Lot a trebuit să fie redus la tăcere. Cine se ridică împotriva acestorteorii şi practici nenorocite, vor trebui să poarte consecinţa de a fi discriminat şi de a fi adus la tăcere. Căexistă oameni care se nasc cu deficienţe corporale şi spirituale, de lucrul acesta nu se îndoieşte nimeni. Şieste salutar când aceşti oameni sunt ajutaţi. Dar în Sodoma nu este vorba de diversitate naturală, ci dedegenerare. Astfel de situaţii le vedem şi în zilele noastre. Înainte aceste păcate erau condamnate public şiînfăptuite în ascuns. Acum o minoritate care este în creştere doreşte ca acesta să fie un „drept public”,ameninţând principiile unei societăţi, în care şi creştinii au libertatea să trăiască după principii biblice. Săţinem la principiile căsătoriei şi ale onoarei şi să fim atenţi la învăţăturile şi practicile rele care ne aducnumai daune.

La rugăciunea de mijlocire a lui Avraam, Domnul a vrut să îl salveze pe Lot. Dar pentru aceasta, el atrebuit să rupă relaţiile cu locuitorii acestui oraş şi să plece din Sodoma. Şi acest lucru trebuia să îl facă şifamilia lui Lot. Găsim acest „tu şi casa ta” şi aici precum şi la Noe şi în multe alte locuri. Casa lui Lotînsemna soţia lui, copiii lui şi ginerii lui.

Noe avea o oarecare autoritate morală astfel încât familia lui care era compusă din persoane adulte aascultat de el şi au fost salvaţi. La Lot era altfel. Ginerii lui nu voiau să părăsească Sodoma. Faptul că ei aupierit a fost vina lor proprie. Pentru Lot faptul că ei nu l-au ascultat şi nu l-au luat în serios, a fost oexperienţă care dă de gândit. Comportarea sa a fost cu siguranţă acest motiv. Aceasta este o lecţie serioasăpentru toţi taţii credincioşi.

Însă Lot însuşi a avut probleme în a se elibera de Sodoma. El zăbovea şi îngerii au trebuit să îl apucepe el şi pe ai lui de mână şi să îi scoată afară. Atât de mult îl influenţase viaţa nesănătoasă a cetăţiiSodoma, că el a preferat să fugă în mica cetate Ţoar decât la munte, cum i se spusese la început.

Cu soţia a fost mai grav. Odată ieşită nu putea să se elibereze de Sodoma. Ea a rămas în spatele soţuluiei şi a ficelor ei. Ea a privit în jur şi s-a transformat într-un stâlp de sare. Această privire în jur a fostîmpotriva poruncii lui Dumnezeu (versetul 17), deci o neascultare vădită. Cu privire la judecata careurmează să vină, Domnul Isus a spus: „Aduceţi-vă aminte de nevasta lui Lot”.

Şi noi ar trebui să ne amintim de ea. Unită (prin căsătorie) cu un credincios chiar dacă acesta era unbărbat slab spiritual, i se dăduse ocazia să fie salvată. Ea ieşise de fapt din Sodoma, nu a ajuns însă la loculsalvării şi a devenit un stâlp de sare. Istoricul Flavius Iosefus relatează că ea era încă acolo pe vremea lui.

Când Lot a sosit în Ţoar, el nu a îndrăznit să rămână acolo, ci a reluat munca spre munţi şi a locuit cucele două fiice ale lui într-o peşteră. După aceea s-a întâmplat ceva foarte trist. Ele l-au îmbătat şi auînfăptuit cu tatăl lor incestul. Acesta este un păcat care este pedepsit şi la noi de lege. Din păcate se pare căacest păcat este mai des decât este cunoscut în general.

Din această împreunare păcătoasă au apărut moabiţii şi amoniţii, popare care s-au dovedit a face multrău poporului Israel. Astfel că putem vedea aici că răul se autopedepseşte. Acestea sunt ultimele lucruri

17

care ne sunt relatate despre istoria lui Lot şi a familiei lui. Este o imagine care avertizează, de la care şi noica părinţi din zilele noastre putem să învăţăm multe.

Prin materialism şi potrivirea cu lumea putem să pricinuim familiei noastre şi nouă înşine mari pagubespirituale. Prin faptul că Lot s-a aşezat să locuiască în Sodoma, a adus familia sa într-un mare pericolmoral. Am văzut urmările.

Dar chiar şi în localitatea în care locuim ne pândesc numeroase pericole. Pavel învaţă pe credincioşiidin Corint în acest sens. Grecii cunoşteau expresia „a trăi ca un corintean”, şi aceasta însemna a duce oviaţă imorală.

Credincioşii nu puteau evita totdeuana relaţiile cu astfel de oameni, dar Pavel avertizează totuşi asuprarelaţiilor dintre credincioşi şi necredincioşi (2 Corinteni 6). În 1 Corinteni 15.33, el spune: „ Nu văînşelaţi: Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”. Cât de mulţi părinţi sunt aşa de preocupaţi că măcar nuştiu unde îşi petrec copiii lor timpul liber. Ei nu ştiu cu ce prieteni umblă ei, ce citesc şi la ce pericole seexpun copiii lor.

De curând am auzit cum un băiat de 16 ani, dintr-o familie de oameni credincioşi a fost influenţat deprieteni răi să facă fapte păcătoase. Au urmat apoi o mare teamă şi o amară părere de rău. El s-a căit şi arupt relaţiile cu prietenii. Şi părinţii lui şi-au dat seama că au fost vinovaţi prin necunoaşterea şi delăsarealor. Ei au lăsaseră prea mult pe fiul lor să hotărască singur multe lucruri. Aceste lucruri rele pot fi întâlniteîn familii mari sau mici. Desigur pot fi motivaţii referitoare la ocupaţia cu serviciul, care pot deveni scuze.Dar poate ea deveni plauzibilă în faţa lui Dumnezeu care ne-a dat responsabilitatea pentru educaţiacopiilor noştri? Prin căderea lui, Lot trebuie să ne fie un exemplu de avertizare.

Întrebări din capitolul 5:

1. În ce păcate au căzut bărbaţii din Sodoma? Ce ni se spune despre aceste păcate în Noul Testament?2. Cum putem vedea din istoria lui Lot că Dumnezeu vrea să mântuiască toată familia ? De ce nu au

vrut ginerii lui Lot să fie salvaţi ?3. Ce inflenţe negative a avut creşterea în Sodoma a ficelor lui Lot ?4. Ce avertismente sunt de primit pentru timpul nostru din istoria lui Lot ?

6. Isaac şi familia lui(Geneza 24-28)

În Geneza 24 citim mai întâi despre Avraam, că era bătrân. El era frământat că fiul lui nu avea soţie. Înzilele acelea părinţii purtau responsabilitate mai mare decât copiii lor astăzi, cel puţin în acele ţări. Dinobiceiurile şi tradiţiile pe care le găsim descise în Biblie, nu putem să trasăm reguli sau prescripţii în acestsens.

Influenţa părinţilor de-a lungul anilor a fost şi este încă foarte deosebită. Am ocazia să cunosc în Indiaun tată care a rugat pe un prieten să caute pentru fiul său care era la vârsta căsătoriei o soţie potrivită. Cândacesta a considerat că a găsit-o pe cea potrivită, părinţii celor doi au negociat. După ce au căzut de acord,copiii au primit „acordul verbal” şi căsătoria a avut loc. Este aceasta o rezolvare ideală a căsătoriei. Eu nusunt de această părere.

Un tânăr din America a părăsit casa părintească pentru a merge mai departe la un loc de muncă. El acunoscut o fată. Ei au hotărât să se căsătorească şi abia mai târziu au făcut lucrul acesta părinţilor. A fostaceasta ideal? Eu nu sunt de această părere.

18

Îmi pot imagina că tinerii din a doua situaţie consideră rezolvarea mai ideală decât cei din primul caz.Şi totuşi în America există mult mai multe familii despărţite (divorţuri) decât în India.

Samson a păşit pe un drum de mijloc. El şi-a găsit o fată şi a rugat pe părinţii lui să rezolve chestiuneadupă obiceiurile locale. Dar el nu a ţinut cont de sfatul care era întemeiat pe Cuvântul lui Dumnezeu. O, den-ar fi făcut pasul acela!

Consider că este corect ca un tânăr credincios să discute cu părinţii lui, când el consideră că a găsit ofată potrivită pentru căsătorie. Şi o fată ar trebuie să ceară sfatul părinţilor înainte de a se decide.

Şi despre ce ar urma să se discute? Ce pierdere că şi în cercurile creştine se pune atât de mult preţ pelucrurile materiale ! Se pun întrebări precum: „Ce zestre are fata?” Ce poziţie, post sau venit are tânărul?”

Avraam nu cunoştea acest fel de gândire. Ceea ce era hotărâtor din punctul lui de vedere era că fiul săunu trebuia să se căsătorească cu o canaaneancă. Aceasta nu i se permitea lui Eleazar în nici un caz.Avraam l-a pus să jure în acest sens.

În 2 Corinteni 14.10, se spune credincioşilor: „ nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi”.Aici nu este vorba direct despre căsătorie. Atenţionarea cuprinde un domeniu mult mai larg. Expresiile deacolo: „tovărăşia”, „părtăşia” sau „armonia” şi „a fi împreună cu” extind aplicarea. Dar este clar pentruoricine că aceste cuvinte sunt aplicabile şi în legătură cu căsătoria.

Avraam şi Eleazar nu au fost călăuziţi numai de gânduri negative. Aceasta reiese din rugăciunea luidin Geneza 24.12-14. Ce însuşiri potrivite spera el să găsească la fată ! Aceste însuşiri urmau să opromoveze ca mireasa potrivită pentru fiul stăpânului său. Şi ascultarea acestei rugăciuni este descrisă înversetele următoare.

Este demn de remarcat că în versetul 16 scrie: „ Fata era foarte frumoasă; era fecioară, şi nici un bărbatnu avusese legături cu ea”. Şi acest loc ne arată că relaţiile sexuale sunt permise numai pe terenulcăsniciei. Biblia accentuează aceasta în Vechiul precum şi Noul Testament. Dacă un tânăr credinciosaşteaptă ca viitoarea mireasă să se păstreze curată, este de la sine înţeles că el trebuie să trăiască la fel.Vezi în acest sens relatarea despre Iosif şi Maria din Matei 1.18-25.

În Geneza 24.26 citim cum Eleazar a mulţumit lui Dumnezeu pentru călăuzirea clară pe care aexperimentat-o. Când el mai târziu a povestit încă o dată cele întâmplate toţi au fost de acord că aceastaeste călăuzirea Domnului.

Astăzi de obicei un tînăr nu mai permite persoane intermediare. El însuşi activ. Dar este bine dacă elacţionează în spiritul lui Eleazar. Nu mă refer că el ar urma să se roage pentru un semn. Aceasta ar putea fipericulos. Este necesar în mod normal ca întâi el să fie sigur de sentimentele lui de dragoste, dar numai îndependenţă în rugăciune poate să descopere călăuzirea Domnului. Şi fata trebuie să aibe convingereaînainte de a rosti acel cuvînt „da”. Şi cît de minunat este cînd apare această convingere la cei doi căDomnul conduce totul.

Suntem oarecum puşi în încurcătură văzând că Isaac este atât de pasiv la toate acestea. Însă, din altpunct de vedere este activ. În versetul 63 citim: „într-o seară Isaac ieşise să cugete în taină pe câmp...”.Cugetarea înseamnă aici a gândi rugându-te, a avea un timp liniştit. Dacă asemenea cugetări de seară erauobiceiuri la Isaac sau dacă el le făcea în perspectiva lucrurilor care aveau loc, asta nu ştiu, dar putem sătragem o învăţătură importantă din aceasta: cînd suntem în aşteptarea desfăşurării unor lucruri pozitive lacare trebuie să decidem, drumul corect rămâne dependenţa activă în rugăciune şi conducerea Domnului.

Este îngrijorător uneori, să vedem cum încheie tinerii credincioşi o relaţie luând decizia de a secăsători fără să caute călăuzirea lui Dumnezeu pentru aceasta. Este în acest caz de mirare că tot mai multecăsătorii eşuează ?

Toţi cei care au cerut călăuzirea Domnului nu au avut decât să mulţumească pentru aceasta. Şi aşatrebuie să fie. Astfel Isaac şi Rebeca au devenit o pereche de oameni căsătoriţi. Aici ar fi necesar un timpîn care să se cunoască lucrul acesta. Acest timp însă în mod normal trebuie să existe. Înainte de logodnăcei doi parteneri ar trebui să fie siguri de dragoste, de călăuzirea Domnului, de sentimentele lor. Şi dacă în

19

timpul logodnei se dovedeşte invers, trebuie să se meargă totuşi la căsătorie pentrucă şi-au spus unul altuia„da” şi acest jurământ nu trebuie să se rupă ? Trebuie să vedem limpede diferenţa între o logodnă şi ocăsătorie. Dizolvarea unei logodne este renunţarea la un jurământ şi aceasta nu trebuie privită ca un lucrumărunt. De aceea după apariţia unei relaţii, nu trebuie să se grăbească logodna. Desfacerea unei căsătoriiînsă este mult mai mult decât renunţarea la un jurământ. Este ruperea unui legământ încheiat de oameniînaintea lui Dumnezeu care după Scriptură este valabil de-a lungul întregii vieţi. Numai moartea poate săacţioneze la despărţire şi să sfârşească această legătură.

A ţine o logodnă după conştiinţa că aceasta ar duce la o căsătorie sănătoasă nu este normală. Însă cândaceastă eroare, sau greşeală iese la iveală în timpul căsătoriei, după Scriptură nu este un motiv valabil cacei doi să divorţeze. Dumnezeu interzice clar lucrul acesta în Cuvântul Său.

Tot mai mulţi tineri nu ma văd caracterul oficial al unei căsătorii. Când au spus unul altuia cuvântul„Da”, ei sunt de părere că înaintea lui Dumnezeu sunt priviţi căsătoriţi şi pot fi unul cu altul avândacoperire. A merge la oficiul de stare civilă, sau oficiul de căsătorii, pentru a primii certificatul decăsătorie, se consideră a fi în plus. Se consideră că despre astfel de document nu este scris ăn Biblie.Ceremonialul căsătoriei a fost de fapt ăn diferite timpuri şi ăn diferite ţări foarte diferit şi este încă.Totdeauna şi peste tot încheierea căsătoriei a fost o chestiune oficială, publică, astfel ca să fie cunoscută îngeneral şi să fie urmată de consecinţe corespunzătoare. Acolo unde cineva nu procedează astfel, faptadevine josnică intrând în felul de comportare a animalelor.

Când citim în Matei 1, dialogul dintre Înger şi Maria, şi mai târziu chiar cu Iosif şi citind mai departeversetele 18 şi 25 vedem clar ce diferenţă mare făceau aceşti tineri temători de Dumnezeu, între căsătorieşi logodnă.

Privind întrebarea cât ar trebui să dureze timpul de logodnă nu se poate da un răspuns general valabil.Aşi dori doar să spun. Acest timp să fie suficient de lung pentruca cei doi să se cunoască să pregăteascăcăsătoria, şi să îşi facă planuri. Pe de altă parte să nu fie prea lung pentru a nu se crea o tensiune cupericolul de a practica păcatul. Isaac şi Rebeca nu au avut un astfel de timp de pregătire. Rebeca a auzitmulte despre Isac şi într-o oarecare măsură l-a cunoscut din aceste relatări. La întrebarea dacă ea vrea sămeargă la el ea a răspuns cu un „Da” hotărât. Citim despre ea că după obiceiul locului ea s-a căsătorit cuIsaac fiind acoperită (îmbrobodită). Din partea lui, sau din punctul lui de vedere aceasta nu a fost ocăsătorie din dragoste. Însă din ultimul verset al acestui capitol se spune că ea i-a devenit soţie şi el aiubit-o. Ce bucurie a fost pentru el să îi poată descoperi frumuseţea interioară şi exterioară. A fost orepetare a sentimentului de bucurie pe care l-a avut Adam când a primit pe Eva, soţia lui din mâna luiDumnezeu. După o viaţă lungă de căsătorie se poate constata deseori că totul este har. Toate îngrădirilesunt eliminate după încheierea căsătoriei şi cei doi se pot dărui unul altuia pe deplin.

Luna de miere aşa cum se spune uneori ironic a început şi la Isaac şi Rebeca. Ce a urmat după aceea.În Geneza 26.8 citim: „Fiindcă şederea lui acolo se lungise, s-a întâmplat că Abimelec, împăratulfilistenilor, uitându-se pe fereastră, a văzut pe Isaac jucându-se cu nevastă-sa Rebeca”. Vedem deci la ei căaceastă lună de miere a durat mult timp. („mulţi ani”). Părtăşia sexuală ca expresie a dragostei în căsătorie,nu este ceva de care cei credincioşi ar avea să se ruşineze, sau de care ar fi să-şi facă procese de conştiinţă.Nu, căci prin aceasta Creatorul a făcut un cadou deosebit creaturii Sale. Însă orice dar este dat pentru ca deel să se facă uz şi nu abuz. Relaţia sexuală poate să fortifice legătura dragostei, pe cînd abuzul conduce larăcirea acestei legături.

Dacă ni s-a expus aici exemplul lui Isaac şi al Rebecii nu putem cosidera ca ceva bun că lui Abimelec is-a dat ocazia să-i vadă. Expunerea publică a sexului din timpul nostru la plajă sau în alte locuri a luat şi iaproporţii ruşinoase. Tinerii ar trebui să ia aminte la aceste lucruri. Trezirea poftelor care nu sunt apoiîmplinite nu fac altceva decât să dăuneze. În multe căsătorii din nefericire luna de miere nu durează „mulţiani”. Deseori dragostea se răceşte după puţin timp. Apoi nu se mai pot satisface unul pe altul, nu mai auinterese unul pentru altul. Căsătoria devine doar o locuire unul lângă altul, seacă, cu toate pericolele legate

20

de aceasta. Pentru a evita această situaţie sunt necesare vegherea grija pentru dragoste (aşa cum un foctrebuie întreţinut pentru a nu se stinge).

Un început bun nu garantează o continuare bună sau un sfârşit bun, aşa cum vedem şi aici. Imagineagenerală pe care Scriptura ne-o dă despre această familie nu este a unei familii ideale. Au apărut problemecare nu se întrezăreau la început. Viaţa niciunui om nu este fără probleme. În orice familie apar probleme.Ele însă trebuiesc rezolvate prin rugăciune înaintea Domnului.

Căsătoria lui Isaac şi a lui rebeca a rămas mult timp fără copii. Şi Avraam şi Sara au trebuit săexperimenteze această dezamăgire grea. Despre Sara citim însă că a găsit o soluţie şi a făcut o propunere.Nu a fost însă soluţia dorită de Dumnezeu. Şi propunerea Sarei a produs multă durere. Pentru Isaacsterilitatea a fost un subiect de rugăciune (Geneza 25.21): „Isaac s-a rugat Domnului pentru nevasta sa căciera stearpă; şi Domnul l-a ascultat: nevasta sa Rebeca a rămas însărcinată”. Dar din păcate aşa cum sevede el s-a rugat singur. Este posibil deci să vedem aici un început al înstrăinării care devenea tot maiprofundă între cei doi soţi care au începuseră atât de bine. Este bine ca soţul şi soţia să discute problemelelor unul cu altul şi să găsească împreună o soluţie. Este bine ca ei să meargă împreună în rugăciune cuaceastă problemă în faţa Domnului. Chiar dacă soţul, fiind capul, îmbracă în cuvinte această rugăciune.Însă trebuie să fie o rugăciune în comun. Această este o expresie a unităţii şi întăreşte mai mult legăturadecât atunci când te rogi pentru tine, deşi şi rugăciunea singulară trebuie să existe.

Se pare că Isaac şi Rebeca nu au cunoscut rugăciunea în comun. Aici citim numai că Isaac se ruga. Şiîn Geneza 25.22 Rebeca se ruga singură. N-ar fi trebuit ei să discute aceste lucruri împreună şi apoi să seroage împreună? Aparent nu! Ce bine ar fi fost dacă şi Isaac ar fi auzit el însuşi, direct Cuvântul Domnuluireferitor la viitorul celor doi gemeni care erau aşteptaţi să nască.

Copiii constituie un element de legătură în căsătorie şi împiedică în multe cazuri despărţirea acestora.Deseori au fost multe astfel de situaţii. Şi invers constatăm în cazul acestei familii. Esau era răsfăţatultatălui, Iacov al mamei. Aceste simpatii deosebite i-au îndepărtat şi a produs şi înstrăinarea celor doibăieţi. Ce a aurmat de aici mai departe, reprezintă pentru orice pereche de oameni căsătoriţi o avertizareserioasă. Motivele lui Isaac au fost foarte superficiale, aşa cum reiese din versetul 28. El s-a lăsat completcondus de poftele simţămintelor lui. Am putea noi să acceptăm că ceea ce scrie în Cuvântul lui Dumnezeuşi citim în versetul 23 îi era necunoscut lui Isaac ? Cum putea el atunci să dea la o parte aceste lucruri ? Şicu ce a găsit Rebeca deosebit la Iacov ? Faptul că stătea mai mult pe lângă casă sau faptul că ea cunoşteapromisiunea lui Dumnezeu cu privire la el? Nu ştim, putem constata că sentimentele deosebite faţă decopii au dus la înstrăinarea dintre părinţi. Aceasta a dus la înstrăinarea lor şi a fost în paguba copiilor lor.Noi ca părinţi trebuie să învăţăm din toate acestea. Copiii nu trebuie să aibă un tată sau o mamă ci părinţi.Şi amândoi trebuie să-i iubească pe copiii lor la fel.

Prăpastia creată între cei doi fraţi a devenit tot mai adâncă, iar părinţii trăiau din ce în ce mai despărţiţi.Dacă aceşti băieţi ar fi trăit astăzi, noi l-am fi preferat pe Esau cel deschis, decât pe Iacov cel viclean.Totuşi în Evrei capitolul 12, Esau este numit „un om fără Dumnezeu”. Pentrucă şi-a vândut dreptul deîntâi născut pentru o mâncare. Expresia din Maleahi că Dumnezeu l-a iubit pe Iacov şi l-a urât pe Esau nutrebuie să fie nicidecum acceptată în gândirea părinţilor şi aceştia să considere că Dumnezeu l-ar preferape un copil spre a-l salva, iar pe altul l-ar rândui pentru pierzare. Înainte de naştere a spus doar că cel maiîn vârstă va sluji celui mai tânăr. Cealaltă prezicere a avut loc mult timp după moartea lor. Părinţii trebuiesă se roage cu încredere pentru toţi copiii lor, atât pentru un aparent Iacov care este un copil aşezat liniştitcât şi pentru un Esau care este mai neascultător. Ca părinţi trebuie să mijlocim în rugăciune pentruamândoi.

Esau a dispreţuit dreptul de întâi născut, în timp ce Iacov s-a îndreptat cu totul către această năzuinţă.Aşa au trecut anii. Din punct de vedere material lor le mergea foarte bine. Dar spiritual nu le mergea prinaceasta mai bine. Şi în zilele de astăzi, constatăm în mod trist că este de cele mai multe ori la fel. Cefoloseşte bunăstarea când relaţia cu Dumnezeu şi unul cu altul lasă de dorit. În viaţa lor ca părinţi a apărut

21

o nouă durere de inimă? Prin căsătoriile poligame ale lui Esau. Aceasta a fost pentru Isaac şi Rebeca unchin sufletesc.

Isaac orbise. El se simţea bătrân şi singur. În mod vizibil se aştepta ca sfârşitul său să fie curând. Şiprivind astfel el dorea să dea marea sa binecuvântare lui Esau. El l-a chemat de aceea la el şi a cerut să-iaducă mâncare gătită din vânat. Rebeca trăsese cu urechea şi auzise ce vorbise Isaac fiului său. Aceasta nearată în ce cădere adâncă era relaţia lor. Nu mai exista nici un fel de schimb de păreri, nici un fel deîncredere a unuia în celălalt.

Şi Rebeca arăta că nici ea nu mai avea încredere în Dumnezeu. Ea a lucrat de fapt cu ei şi a înşelat pesoţul şi pe fiul ei. Astfel şi-a atins scopul. Iacov a primit marea binecuvântare. Dar cât de mult a trebuit săsufere aceşti oameni datorită urmărilor lucrurilor pe care le-au făcut de capul lor! Isaac considera că el armuri curând şi s-a izbit de eşec. Dar el a mai trăit de atunci încă 50 de ani: ani de singurătate pe care i-ar fiputut petrece alfel. Rebeca se gândea că prin sfatul ei viclean ar fi putut să salveze situaţia. Ea spera să îlrevadă pe fiul ei Iacov, când mînia lui Esau s-ar fi potolit. A fost însă altfel. Ea nu l-a mai revăzutniciodată.

Şi ce ani grei au urmat pentru Iacov, când el înşelătorul a fost înşelat de unchiul său Laban ! şi esau segândea să se răzbune cât de curând pe fratele său, gîndind că tatăl său va muri curând. Toate calculele nus-au adeverit. Aici vedem confirmat principiul că omul seceră ce a semănat. Aceasta este valabil şi pentrucredincioşi.

Cît timp a mai trăit Rebeca nu ştim. Din Geneza 49.31 ştim numai că ea a fost înmormântată în peşteraMacpela. În Geneza 33 citim despre împăcarea lui Iacov cu Esau. Dar şi apoi se vede că nu putea fi vorbadespre o încredere reciprocă reală. Ei vor rămâne şi vor locui mai departe despărţiţi. La sfârşitulcapitolului 35 din Geneza citim că Isaac a murit la vîrsta de 180 de ani. Şi apoi aflăm acelaşi lucru ca şidespre Avraam, unde se spune că Isaac şi Ismael l-au îngropat (Geneza 25.9). Şi aici cei doi fii Esau şiIacov l-au îngropat împreună pe tatăl lor.

Reiese deseori că în familie apare înstrăinarea şi că perechile şi membrii de familie sunt foartedezbinaţi. Se trăieşte împreună dar practic nu există nici un fel de părtăşie. În final ei nu se întâlnesc decâtla înmormântări.

Acesta este finalul unei vieţi de familie începută atât de frumos, familia lui Isaac şi Rebeca. Aceastăfamilie a deraiat şi în mod regretabil nu a mai revenit pe drumul corect. Poate aici îşi recunosc unii cititoriceva din propria lor experienţă. În zilele noastre au loc tot mai des astfel de deraieri. De accea aş dori săspun: Nu lăsaţi trenul să o ia razna pe lângă şine. Căsătoria şi viaţa de familie sunt daruri mult prea mariale lui Dumnezeu, sunt binecuvântări mult prea mari pe care noi trebuie să le luăm în serios – aceasta esteimportant. Dumnezeu este neînchipuit de mare în harul Său. El poate şi vrea să reabiliteze ceea ce noiconsiderăm imposibil. Şi El o face, când cei doi apelează cu pocăinţă la harul Său.

Aş vrea să amintesc şi cuvintele Domnului Isus referitor la aceasta (Matei capitolul 5.21-26; 18.15-17şi Luca 12.13). În aceste locuri din Scriptură Domnul vorbeşte despre neînţelegerea dintre doi fraţi. Putemgândi că aici este ceva literal sau o înrudire spirituală, aceasta însă nu este aşa. În amândouă cazurile estevorba de o indicaţie clară cum se poate realiza o împăcare.

Aceste cazuri sunt foarte diferite. În primul caz Domnul vorbeşte cuiva care el însuşi a pricinuit orelaţie negativă. El trebuie să-şi ducă darul la altar, dar mai întâi să se împace cu fratele său. Cel vinovattrebuie să se împace. El trebuie să-şi recunoască vina: „Mărturisiţi-vă unii altora greşelile”. Pentru celălateste valabil cuvântul: „Iertaţi-vă unul pe altul după cum va iertat Domnul”. Când este înlăturată cearta sepoate aduce jertfa cu toată libertatea.

În al doilea caz vedem invers: aici nu sunt eu cel care a păcătuit ci fratele meu. Chiar şi când cineva nueste vinovat de o relaţie deteriorată, el trebuie să considere totul altfel în scopul refacerii unei relaţii bune.El nu trebuie să aştepte ca celălat să vină cu căinţă la el. El însuşi trebuie să ia iniţiativa să încerce sădiscute lucrul respectiv şi să-l câştige pe fratele său.

22

Dacă nu reuşeşte atunci el trebuie să ia cu el una sau două persoane. Cu un gând bun se vor lua acelepersoane de la care este de aşteptat. Dacă aceasta nu ajută atunci va fi convocată adunarea pentrucomunicare. Atunci s-a făcut tot ce este posibil şi nu rămâne altceva decât ca acela să fie privit ca unpăgân şi ca un vameş.

În Luca capitolul 12.13 vedem pe cineva care îl roagă pe Domnul Isus să îi dea ajutor într-o problemăde moştenire. Omul se simţea nedreptăţit de fratele său. Domnul Isus refuză să exprime o judecată, îiexplică însă rădăcina stării sale nefericite: lăcomia. Cu privire la aceasta există o învăţătură importantăpentru cei din jur.

Uneori se spune, că banii ar fi cauza tuturor relelor. Aceasta nu este aşa. Cu banii de fapt se pot facemulte nedreptăţi dar cu banii se poate face şi mult bine. Din păcate problema moştenirilor este şi acumprintre „fraţi” un motiv de înstrăinare, chiar de ură şi de ceartă. Se poate ajunge încât să se apeleze la unjudecător din lume, în loc să se meargă pe drumul care este arătat în Matei capitolul 18. despre aceastavorbeşte şi apostolul Pavel în 1 Corinteni 6.1-9. Ei consideră la corinteni o greşeală atunci când ei au omotivaţie să se judece, iar pentru aceasta fac apel la un judecător necredincios. „ Pentru ce nu suferiţi maibine să fiţi nedreptăţiţi? De ce nu răbdaţi mai bine paguba ?”. Acesta este un principiu care trebuie să seadreseze şi azi celor credincioşi atât în adunare cât şi în general ca membrii de familie. În familia creştinămădularele trebuie să trăiască într-o armonie spirituală unii cu alţii.

Întrebări din capitolul 6:

1. Ce responsabilitate au părinţii în alegerea unui partener de căsătorie pentru copiii lor ?2. Ce rol ar trebui să joace raşiunea alături de dragostea sinceră înainte de alegerea unui partener ?3. Prin ce vedem călăuzirea lui Dumnezeu la întemeierea familiei lui Isaac şi Rebeca ? Cum se poate

experimenta şi astăzi o asemenea călăuzire ?4. Există motive concluzive care să motiveze pentru ce o căsătorie care a început atât de bine totuşi a

eşuat ?5. Ce ne învaţă această istorie cu privire la educarea copiilor ?

7. Iacov şi familia lui (Geneza 27-34)

Dumnezeu s-a descoperit ca Dumnezeul lui Avraam, Isac şi Iacov. Că Dumnezeu se numeşteDumnezeul lui Avraam putem înţelege. Avraam a umblat prin credinţă cu Dumnezeu şi Dumnezeu l-anumit prietenul Său căruia i-a descoperit planurile Lui. „Expresia Dumnezeul lui Isaac”, nu ne este străină.Dar că El nu se ruşinează să fie numit Dumnezeul lui Iacov, este surprinzător. În aceasta vedem Harul Săunelimitat. Cu câtă plăcere ne amintim că şi noi în viaţa noastră îL avem pe Dumnezeul lui Iacov caajutorul nostru. Prima faptă care ne este relatată cu privire la Iacov este faptul că el l-a înşelat pe tatăl săucare era orb. (Geneza 27, 1-29) Ultima lui faptă. El a binecuvântat prin credinţă pe fiii săi.(Geneza 49;vezi şi Evrei 11,21) Între acesteaeste istoria vieţii lui lungi şi aceea a familiei lui, o istorie a căderii şi aridicării.

În această experienţă vedem adevărul cuvintelor din Psalmul 99,8: „ ... ai fost pentru ei un Dumnezeuiertător, dar i-ai pedepsit pentru greşelile lor”. Aceasta este o învăţătură importantă pentru noi şi familiilenoastre. Dacă ne recunoaştem păcatele putem conta pe iertarea plină de Har a lui Dumnezeu, dar îndreptatea lui El face prin căile guvernării Lui, ca urmările păcatelor noastre să le suportăm pe drept aici pepământ.

23

Că Iacov a fugit de acasă a fost urmarea unui complot de înşelătorie. Totuşi Dumnezeu îi apare laBelel în vis şi îi face o promisiune bogată. Şi Iacov îşi împlineşte juruinţa la întoarcerea lui, jertfind aiciDomnului.

În capitolul 29 citim cum înşelătorul Iacov este înşelat de unchiul său Laban, de asemenea un înşelător.El i-o promite pe Rahela, pentru care el a trebuit să slujească lui Laban timp de şapte ani. Însă când timpula trecut, Laban i-a dat-o pe Leea. El a primit apoi şi pe Rahela, pe care o iubea, însă pentru ea a trebuit sălucreze încă şapte ani. Trist a fost faptul că, două surori au trebuit să trăiască cu acelaşi soţ. Ne suntdescrise frământările îngrozitoare care au urmat în casa lui din cauza aceasta. Când mai târziu în Israelpoligamia a fost tolerată tacit, totuşi o astfel de căsătorie a fost interzisă. (Levitic 18.18) Prin cele douăfemei, în gelozia lor, i-au fost impuse lui Iacov şi două sclave. Astfel Iacov a avut 12 fii şi pe fiica luiDina. Deşi aceşti ani pe care i-a petrecut au fost atât de încurcaţi, el se temea de întâlnirea cu fratele săuEsau. Din nou el s-a dovedit un făuritor de planuri viclean, voind să dea o desfăşurare bună a întâlnirii cufratele său. Când noaptea aflându-se lângă râu, i-a apărut înainte Dumnezeu.Vezi Psalmul 18,26, undeapare expresia: „ cu cel stricat te porţi după stricăciunea lui”.

Dumnezeu i s-a descoperit în înfăţişarea unui înger. Într-un alt loc din Vechiul Testament se vorbeştedespre Îngerul Domnului. Este posibil ca lui Iacov abia în timpul luptei să-i devină clar cu cine avea de aface. Aici înşelătorul Iacov este zdrobit. Profetul Osea spunea mai târziu: „Iacov s-a luptat cu îngerul, şi afost biruitor, a plâns şi s-a rugat de el...” (Osea 12.4). După aceasta Iacov putea să se roage: „nu te voi lăsasă pleci până nu mă vei binecuvânta”. Rugăciunea lui a fost ascultată şi Dumnezeu şi Dumnezeu i-aschimbat numele de Iacov (cel ce ţine de călcâi, înşelătorul) în numele Israel (luptătorul lui Dumnezeu)(Geneza 32.22-32). Ferice de orice creştin care prin harul lui Dumnezeu găseşte Peniel-ul său.

Mai înainte în capitolul 30 ne-au fost descrise tot felul de evenimente în familia lui Iacov şi cumunchiul său Laban şi Iacov s-au înşelat reciproc. Când şi fiii lui Laban au început să aibă o comportareduşmănoasă faţă de Iacov, Domnul i-a poruncit să se întoarcă în ţara lui de naştere.

Prin fuga lui înşelătoare, prilej cu care Rahela a furat terafimii tatălui său, Laban a fost cuprins defurie. Acesta la urmărit şi după ce şi-au făcut reciproc reproşuri, ei au încheiat un legământ (capitolul 31).În capitolul 33 ne este descrisă împăcarea superficială cu Esau şi plecarea mai departe a lui trecând prinSucot spre Sihem.

În capitolul 34 citim cum fiica lui Iacov, Dina a fost violată pe câmpul Sihemului, fapt pentru careSimeon şi Levi, cei doi fraţi s-au răzbunat în mod nestăpânit prin înşelătorie. Iacov a condamnat acest felde comportare a fiilor săi revenind asupra acestor cuvinte pe care le-a exprimat în profeţia lui debinecuvântare în capitolul 49.

În capitolul 35 citim cum Dumnezeu i-a poruncit să părăsească ţinutul acesta şi să se stabilească laBetel. Cu mulţi ani înainte, când fugise de fratele său Esau, aici îi apăruse în vis Dumnezeu. El dăduselocului acestuia numele Betel (Casa lui Dumnezeu) şi spusese: „Cât de înfricoşător este locul acesta!”.Între timp Dumnezeu împlinise toate promisiunile Sale, aducându-l din nou pe Iacov în ţara lui. Dar pânăacum nu ajunsese încă ca el să-şi împlinescă juruinţa pe care o făcuse lui Dumnezeu. Acum DumnezeuÎnsuşi a trebuit să îi aducă aminte de aceasta. El a trebuit să îi zidească lui Dumnezeu, care îi apăruse acoloun altar. Putem desigur înţelege teama lui Iacov de a se întoarce în acel loc „înfricoşător”. Starea moralărea a familiei lui l-a reţinut să facă lucrul acesta.

Înainte de a pleca el a poruncit casei lui şi tuturor celor ce erau cu el să îndepărteze tot ce avea de aface cu închinarea la idoli. Nu citim că Dumnezeu îi poruncise să facă lucrul acesta. El în mod vizibil asimţit însuşi foarte bine că se cuvine sfinţenie casei lui Dumnezeu. Apelul lui a găsit audienţă ţi Iacov aîngropat toate aceste obiecte sub terebinţii din Sihem. Ceva asemănător găsim şi în Faptele Apostolilor19.19. Închinători la idoli convertiţi care se ocupaseră cu vrăjitoria, au strâns toate cărţile lor şi le-au ars înfaţa mulţimilor. Aceştia au fost mai radicali decât Iacov. El avea posibilitatea ca mai târziu să dezgroapeaceste obiecte. Pe când magicienii aceia au adus o jertfă finaciară de 50 piese de argint. Nu ar fi fost maibine ca acestea să se vândă şi suma obţinută să se folosească în mod util ? Cine pune această întrebare nu

24

înţelege nimic despre cel rău, despre care este vorba aici. Cei care au de a face cu magia neagră au ştiut şiau fost conştienţi de jertfa lor.

Să nu ne gândim că astfel de practici aparţin trecutului. Am am avut posibilitatea să cunosc personal înAfrica influenţele puternice ale acestei magii. Acolo unde oamenii veneau la creştinism, aceste forţe îitrăgeau cu putere înapoi. Dar trebuie să fie o întoarcere reală de la idoli la Dumnezeu. Referitor la aceastaDomnul Isus spune: „ Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnăşi nu o găseşte. Atunci zice: „Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. Şi când vine în ea o găseştegoală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă,locuiesc acolo şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocmai aşa se vaîntâpla şi cu acest neam viclean.” (Matei 12.43-45).

La fel este şi în lumea noastră din vest, nu numai în neagra Africă. Există mai mult de 10 milioane deoameni care practică spiritismul. Misticismul din răsărit şi ocultismul pătrund şi înaintează într-un modîngrozitor. Din aceste izvoare tulburi provine şi folosirea drogurilor, jocurile ....OUIJA-BRETT...,consultarea horoscoapelor, practicarea Yoga şi altele. Este duhul care lucrează în fiii neascultării şi acestduh este în creştere.

Mă refer la televiziune, care seduce tineretul la toate formele de violenţă. Citez pe un colaborator alunui cunoscut ziar neutru: „televiziunea este în primul rând mediul prin care se alimentează ura, bătăile,crima ridicându-le pe podium pentru a deveni plăcerea poporului”. Părinţii se înacarcă cu vină când eiînşăşi permit copiiilor lor să fie sub astfel de influenţe.

A păstra o atmosferă creştină este imposibil prin astfel de mijloace. Putem şi noi să ne creem oatmosferă cântând împreună. În Biblie ni se cere să ne îndemnăm unul pe altul cu psalmi, cu cântări delaudă şi cu cântări duhovniceşti. Întemniţaţii din Filipi ascultau atât de încordaţi cântările lui Pavel şi Sila,că nici măcar nu au fugit când s-au deschis uşile. Împăratul Saul era liniştit prin muzica lui David şiprofetul Elisei era reconfortat prin muzica instrumentală. Noi înşine ar trebui să experimentăm în familianoastră cât de valoroase sunt muzica şi cântarea. Îmi amintesc că odată am făcut cunoştinţă cu cineva caremi-a spus: „Dumneavoastă sunteţi aşadar tatăl acelei familii numeroase care cînta atât de mult ? Cândvizitam pe vecinii dumneavoastră ne plăcea să ascultăm în grădina lor cum cântaţi”. Şi acum ne amintimcu plăcere de acele vremuri şi noi şi copiii noştri.

Să ne mai ocupăm încă un moment cu anii din ultima parte a vieţii lui Iacov pe care i-a petrecut înEgipt. Credincioşii evrei sunt îndemnaţi în epistola care le-a fost adresată să îşi aducă aminte deconducătorii lor. Ei trebuiau să privească la sfârşitul felului lor de vieţuire şi să le urmeze credinţa. Unproverb spune: „Totul este bine când se termină cu bine”. Sfârşitul drumului de viaţă a lui Iacov a fost bunşi pentru gloria lui Dumnezeu. Mustrările pe care i le-a făcut Dumnezeu, care erau necesare pentruabaterile lui, au lucrat în el roada păcii şi neprihănirii.

În Geneza capitolul 47 la versetul 8 citim despre întâlnirea lui cu Faraon. Acesta i-a pus întrebarea: „Care este numărul zilelor anilor vieţii tale ?” Şi conducătorul acelui timp a recunoscut starea lui Iacov. El(Iacov) a spus: „ Îndurarea ta mă face mare” (Psalmul 18.35). Adevărul acestor cuvinte ale lui david levedem confirmate şi în viaţa lui Iacov.

Iacov a mai trăit 13 ani în Egipt. Când el a simţit că i se apropie sfârşitul, a binecuvântat pe fiii săi.Mai întâi a venit Iosif la el cu cei doi fii ai săi Efraim şi Manase. Iosif a primit o binecuvântare dublă ,pentru că cei doi fii ai săi au fost socotiţi ca fiii lui Iacov, aşadar au devenit două seminţii.

Dreptul de întâi născut era în timpul acela de mare importanţă. Esau nu a dat nici o valoare acestuia şil-a vândut pentru o ciorbă de linte. El a pierdut binecuvântarea pe care Iacov a primit-o. Ruben a pierdutaceastă binecuvântare din cauza vieţii lui păcătoase pe care Iacov, tatăl său a trebuit să i-o amintescă pepatul său de moarte (vezi şi 1 Cronici 5.1). Faptul că el l-a pus pe Efraim, pe cel mai tânăr deasupra luiManase, cel mai în vârstă, nu a fost arbitrar, ci o faptă a credinţei aşa cum ne este arătat în Evrei 11.21.

25

Prin această credinţă Iacov a putut să prevadă şi viitorul celor 12 seminţii. Credinţa lui iacov înfăgăduinţele lui Dumnezeu, pentru viitorul poporului său, ne arată şi ultima sa dorinţă : El dorea să fieîngropat cu părinţii săi în ţara făgăduinţei.

În istoria lui Iacov, avem înaintea noastră o viaţă agitată, o viaţă care a început cu înşelăciune marcatăde căderi şi ridicări, păcătuiri şi recunoaşteri. Dar la sfârşitul vieţii lui a strălucit credinţa lui mod minunat.El ne apare în caracterul unui preot şi profet atunci când murind, şi-a strâns picioarele în pat (Geneza49.33). A avut parte de o înmormântare deosebită, regească. Psalmistul poet, în psalmul 146.5, ne spune:„Ferice de cine are ca ajutor pe Dumnezeul lui Iacov, ferice de cine-şi pune nădejdea în DomnulDumnezeul său”.

Întrebări din capitolul 7:

1. În ce vedem şi la Iacov urmările nefaste ale poligamiei ?2. A fost înpăcarea fraţilor sinceră ? Ce ne-a învăţat Domnul Isus despre împăcarea adevărată ?3. Compară Geneza 35.4 cu Faptele Apostolilor 19.19. Ce putem învăţa din acestea ?4. Ce influenţe oculte ameninţă azi familiile noastre ?

8. Iov şi familia lui

Iov făcea parte probabil dintr-o seminţie a unui popor care era înrudită cu Edomul. Citind cartea Iov,suntem impresionaţi de cunoştinţele mari pe care acest om le avea despre Dumnezeu, cât şi a prietenilorlui numiţi pe nume care făceau parte din popoare păgâne. Despre acest om, Dumnezeu a mărturisit chiarînaintea lui Satan (capitolul 1.8). Satan, acuzatorul fraţilor, privise cu atenţie la Iov. El avea şi o explicaţieprivind comportarea lui ireproşabilă care a fost imediat o acuzaţie. Iov se comporta astfel, pentru că aveaavantaje din aceasta, după părerea lui Satan. Erau motive pur egoiste, de aceea se temea de Dumnezeu. Elsusţinea că Iov s-ar îndepărta de Dumnezeu dacă El i-ar lua averile. Dumnezeu i-a dat lui Satan mânăliberă cu urmarea că sabeenii au tăbărât în ţară, i-au răpit animalele, i-au omorât servitorii. După aceea acoborât foc din cer şi a mistuit turmele lui împreună cu păstorii. Apoi au năvălit caldeenii, au jefuitcămilele, au omorât pe servitori, un sol a venit şi a adus ştirea că o furtună a venit peste casa fiului celuimai mare unde erau împreună toţi ceilalţi copii ai săi, aceasta s-a prăbuşit şi i-a omorât pe toţi.

Însă Satan nu şi-a atins scopul. Iov a spus: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnuluibinecuvântat“ (1.21-22).

Apoi Satan a primit permisiunea să se atingă de trupul lui Iov. Însă cu condiţia ca viaţa să-i fie cruţată.Satan l-a lovit cu o boală care în termeni medicali se numeşte abces sau ulceraţii pe corp. Dar şi de dataaceasta planul său a eşuat. Nici un cuvânt păcătos nu a ieşit de pe buzele lui Iov. Prietenii lui au venit să-lconsoleze . În 28 de capitole ne sunt relatate dialogurile dintre cei patru bărbaţi despre taina suferinţei.Apoi urmează capitolele de la 32-37 cu o vorbire lungă a celui de-al patrulea prieten, Elihu. Ultimelecapitole conţin cuvinte ale lui Dumnezeu adresate lui Iov şi prietenilor săi.

Iov şi soţia lui aveau o familie mare: şapte fii şi trei fiice. La începutul acestei cărţi fiii, în mod vizibilerau deja căsătoriţi. Părăsiseră casa părintească şi locuiau fiecare în casa lor. Aşa trebuie să fie în oricecasă. Este lucru cel mai demn de dorit. În regiunile de la ţară, locuirea în locuinţe comune, aveadezavantajele ei.

Fiicele lui Iov erau mari. Dar după cum se vede nu erau încă căsătorite şi locuiau cu părinţii acasă. Îngeneral, lucrurile aşa cum se desfăşurau erau ca şi pe vremea noastră. Despre anii tinereţii copiilor şiproblemele educaţiei nu citim nimic. Totuşi, şi acolo ca şi peste tot ea se administra. Era o satisfacţie şipentru aceşti părinţi; mare satisfacţie să vadă cum copiii lor se înţelegeau între ei între ei. Totuşi această

26

experienţă este puţin dureroasă. Un cunoscut pedagog a spus odată că «scopul educaţiei ar trebui să fie catu însuţi să devii de prisos (inutil)». Sunt de acord cu aceasta. Şi totuşi nu este complet adevărat.Părinţii nu devin niciodată complet inutili. Ei vor urmări întotdeauna cu rugăciune şi interes desfăşurarealucrurilor în continuare. Aceasta însă nu este permis, în general, să depăşească limitele şi să ne amestecămîn toate amănuntele. Acest lucru pare a fi în primul rând dificil pentru mame. Aceasta poate produceprintre altele aşa zisele comportări dure ale soacrelor.

Copiii lui Iov se întâlneau cu regularitate pentru a sărbători la unul dintre fii în a cărui casă avealoc această sărbătoare. Seara familiei rămânea să fie ţinută şi după căsătoria copiilor. O stare binecuvântatăunde mai poate fi găsită. Astăzi lucrurile decurg cu totul altfel. Dar este clar că părinţii nu erau prezenţi laaceste sărbători. Nu au fost ei invitaţi? Se simţeau copiii „mai bine“ între ei? Se simţeau ei atunci mailiberi? Avem aici de-a face cu simtomul „conflictului dintre generaţii“? Cuvântul este modern, darchestiunea în sine este, bineînţeles, atât de veche cât lumea. Generaţiile au perpetuat aceasta.

Mulţi părinţi suportă greu când observă pe copiii lor care cresc şi îi părăsesc. Ei pot realiza cu greuaceastă independenţă a copiilor. Personal cunosc cazuri de părinţi care au ajuns să nici nu citeascăcorespondenţa copiilor lor şi nici măcar să nu deschidă scrisorile care le erau adresate. Este foarte gravcând părinţii arată neîncredere nefondată, pierd atenţia copiilor lor. Şi când după căsătoria copiilor aceastăneîncredere continuă, aceasta se dovedeşte a fi un amestec nedorit şi stresant pentru copiii lor. Fiecarenouă generaţie de credincioşi este în faţa problemei de a găsi soluţii independent pentru problema familieiei. Norme biblice nemodificate sunt valabile şi privesc generaţiile care au trecut, dar aceasta nu înseamnăcă trebuie urmate în toate amănuntele şi că ele ar constitui o mostră de comportament.

Unde se consideră că normele lui Dumnezeu ar fi învechite şi ar trebui date la o parte, căsătoria şiviaţa de familie merge în mod inevitabil spre eşec. Fiecare generaţie trebuie să citească Cuvântul luiDumnezeu rugându-se, pentru ca în lumina acestui Cuvânt să i-a fiinţă în această familie principiilenemodificate ale Cuvântului. Întotdeauna apar noi situaţii şi probleme la care trebuie să se găseascărăspuns. Nu ne putem aştepta ca noua generaţie să nu ia un exemplu de la mine sau de la tine sau de labătrâni şi să ia imediat o decizie. Aceasta este imposibil şi în domeniul social şi de afaceri; şi nu sepotriveşte nici când este vorba de probleme ale vieţii de familie. Aceste deosebiri de cunoaştere şidiferenţele care apar pe parcurs trebuie acceptate. Aceasta nu trebuie să conducă la înstrăinare, dar poate săpoate fi un motiv în acest sens. Este demn de remarcat că în ultimul capitol al Vechiului Testament apareacest conflict între generaţii. Acolo se dă şi soluţia şi rădăcina, se descoperă rădăcina conflictului.

Nu este vorba de cunoaşteri deosebite sau păreri diferite. Acest text vorbeşte despre prăpastia cares-a creat sau a apărut între inimi. Acest pericol este şi în vremea noastră vizibil, şi aceasta nu numai pentrufamiliile noastre, ci şi pe terenul adunărilor.

Nu am nimic împotriva întâlnirilor adunărilor şi conferinţelor de tineri unde se discută teme în carese vorbesc tinerilor, dar nu trebuie să se ridice pretenţia că bătrânii trebuie excluşi „ pentru că ei nu cunoscproblemele noastre“. Aceasta conduce la pierderea atenţiei dorite de Dumnezeu şi la onoarea bătrânilor şiîn afară de aceasta această depoziţie este ireală şi superficială. Bătrânii au rezolvat această criză la vremealor în mod asemănător. Şi în această direcţie există „nimic nou sub soare“.

Nu am nimic împotrivă dacă bătrânii avertizează asupra pericolelor duhului timpului, în care înspecial sunt expuşi tinerii şi din păcate unii au fost abătuţi de pe cale. Dar nu sunt de acord nici cu variantaîn care acest lucru să fie condamnat şi considerat că activităţile lor ar fi „carnale“. Şi această exprimare nuar fi adevărată. Înainte de orice, activitatea lor trebuie orientată pe terenul evaghelic, prin dragoste spreHristos.

Precauţia şi îndemnul la gândire al bătrânilor şi entuziasmul tinerilor, sunt curente care trebuie săcurgă împreună. Atunci apare un echilibru în slujba lui Dumnezeu. În Maleahi 4.5-6 citim cum Dumnezeutrimite pe profetul Său să restaureze prăpastia dintre generaţii: „Iată, Eu vi-l trimit pe profetul Ilie, înaintede a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare. Şi el va întoarce inima părinţilor către copii şi inimacopiilor către părinţii lor, ca nu cumva să vin şi să lovesc ţara cu blestem“. Când prin slujba profeţiei

27

dumnezeieşti sunt aduse inimile împreună, atunci toate diferenţele sunt aduse la acelaşi numitor. Vedemcă Dumnezeu nu începe ca să lucreze la inima copiilor, ci la inima părinţilor. Nu stă în aceastasoluţionarea multor probleme în domeniul familiei şi al rudeniilor? Dacă se pune numai problemavinovăţiei şi se vorbeşte despre aceasta, ea se va răspândi, va fi unilaterală, va fi dată vina pe ceilalţi şiinimile vor continua să fie înstrăinate. Şi ce este încă mai grav, ele vor fi îndepărtate de Domnul. Dar prinefectul Cuvântului lui Dumnezeu şi al Duhului lui Dumnezeu inimile vor fi aduse împreună la Domnulprin acesta. Şi abia după aceea este posibil să se rezolve sensibilitatea harului şi a dragostei în dificultăţileapărute.

Iov şi soţia lui nu au forţat pe copiii lor spre a fi şi ei prezenţi la petrecerile lor, pentru a exersaacolo o influenţă bună sau a le face morală. Dar aceasta nu înseamnă că ei s-au retras supăraţi. Dimpotrivă!: „Şi era aşa: când treceau zilele ospăţului, Iov trimitea şi-i sfinţea; şi se scula dis-de-dimineaţă şi înălţaarderi-de-tot după numărul lor, al tuturor; pentru că Iov zicea: Poate că fiii mei au păcătuit şi L-aublestemat pe Dumnezeu în inima lor. Aşa făcea Iov în toate zilele“ (1.5). În ziua de astăzi copii nu pot faceliteral ce a făcut Iov: arderi-de-tot în sens literal nu mai cunoaştem. Dar din comportarea lui Iov putem săînvăţăm astăzi multe lucruri. La fel ca şi Iov şi soţia lui, toţi părinţii trebuie să accepte că copiii lacăsătoria lor părăsesc pe tată şi pe mamă. Ei formează împreună cu partenerul sau partenera lor o nouăunitate independentă cu responsabilitate proprie. Prin aceasta însă părinţii nu devin de prisos. Aşa că ei nuar trebui să mai aibă nici un fel de sarcină. O sarcină rămâne întotdeauna: urmărirea plină de dragoste adezvoltării noii familii şi uneori cu sfat şi faptă acţionat. Atunci când părinţii observă probleme sau cândcopiii le încredinţează anumite probleme lor, rămâne posibilitatea rugăciunii. Iacov a spus odată:„rugaţi-vă unii pentru alţii“ (Iacov 5.16). El a amintit despre rugăciunea lui Ilie. Această rugăciune nu afost ascultată de un om, dar ea a pătruns în cer şi a influenţat aici pe pământ evenimentele. Rugăciuneapreoţească a lui Iov a fost, fără îndoială, de mare valoare pentru familia lui. Şi această temă este şi pentrupărinţii credincioşi de astăzi ca un privilegiu permanent, la fel ca şi la Iov.

Cum a reacţionat însă această pereche la suferinţa de nespus la care au fost supuşi care a venit aşadintr-o dată peste ei, la începutul acestui capitol am făcut o referire sumară a evenimentelor. Citim încă odată în Iov 1 şi 2. Zdrobit de amărăciune, Iov cade la pământ, dar el nu se dezice de Dumnezeu. Elrecunoaşte că totul ce avea era un dar de la Dumnezeu. Nimic nu era decât har: „Domnul a dat“, dar apoiel spune şi „Domnul a luat“. El ar fi putut să vorbească despre evenimente naturale prin care copiii lui aumurit, ar fi putut să se plângă de sabeeni şi de caldeeni, acele cete de criminali şi de tâlhari, şi ar fi avutdreptate, dar atunci în inima lui ar fi rămas doar suferinţă şi amărăciune. El nu ar fi văzut mâna luiDumnezeu în aceste suferinţe şi nu ar fi putut atunci să spună; „Domnul a luat“. Şi a treia exprimare „fienumele Domnului lăudat“ nu ar fi venit. Un punct culminat al vieţii lui de credinţă îl vedem în suferinţelelui adânci în capitolul 19.25-27, citez cuvinte cunoscute: „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu trăieşte şi laurmă el se va ridica pe pământ“.

Ascultăm cuvintele lui cu admiraţie. Departe suntem în timpul probelor noastre, a vieţii de credinţăde acele zile de demult ale credincioşilor, dar nu vrem să admirăm acest om, ci harul lui Dumnezeu care alucrat asupra inimii unui astfel de credincios. Şi acest Dumnezeu nu S-a schimbat până acum în harul Săupentru ai Săi.

Am cunoscut pe un tată care şi-a pierdut în zilele războiului pe fiul lui ma mare. Trebuia să meargăla lucru într-un sat care trecea printr-un teritoriu unde ra ocupaţie. Toţi bărbaţii care puteau fi găsiţi erauprinşi şi trimişi în Germania. A fost luat şi fiul lui. Nimeni nu s-a mai întors şi nici el. Câteva luni maitârziu părinţii au primit ştirea că fiul lor ar fi murit de „aprindere de plămâni“. Un prieten încerca să-lmângâie cu cuvinte şi încerca să-l întărească spunând că Domnul a îngăduit aceasta. Fratele a spus:„aceasta n-ar fi pentru mine o mângâiere. Nu pot să înţeleg. Dar ştiu că Dumnezeu a vrut să-l ia acasă pefiul meu în felul acesta“.

28

Nu am uitat niciodată aceste cuvinte. M-am gândit atunci la cuvintele lui Iov: „Domnul a dat,Domnul a luat“. Ce binecuvântare este şi pentru noi să vedem pe drumul suferinţei mâna Domnului şi săuităm mâna omului.

Putem accepta că până în acest moment soţia lui i-a fost credincioasă, a fost de partea lui şi căîmpărţeau bucuria şi suferinţa împreună. Aşa trebuie şi să fie. Nu au încheiat soţul şi soţia un legământ săse iubească unul pe altul şi să împartă împreună zilele bune şi zilele rele în credincioşie şi să nu sedespartă până la moarte? Este adevărat că Iov şi soţia lui nu au făcut probabil astfel şi nici nu au auzit deastfel de forme şi nici nu au semnat astfel de formulare. Dar nu a fost intenţia lui Dumnezeu ca fiecarecăsătorie a tuturor timpurilor să fie numită legătura dragostei ca soţ şi soţie? Cât de uşor se uită uneoriaceasta când vin „zile rele“. În acest sens pot fi socotite şi zilele de mari probleme materiale, precum şizilele de suferinţă şi dezamăgiri. Cât de des vedem cum unul dintre parteneri cedează şi nu respectăcredincioşia pe care a jurat-o. Se ajunge doar de a trăi unul lângă altul şi deseori chiar la un divorţ oficial.Apoi se adaugă tot felul de motive pe care judecătorul pământesc le ia în consideraţie. Dar nu aceasta esteintenţia lui Dumnezeu. Dumnezeu urăşte despărţirea în căsătorie.

Nu mi-am propus deloc să ajung atât de departe cu aceştia doi, dar începutul înstrăinării este clar.Soţia lui Iov s-a săturat. Ea a pierdut încrederea în Dumnezeu şi a dat sfat soţului ei cu cuvinte plinereproş: „Încă rămâi neclintit în neprihănirea ta ! Blestemă pe Dumnezeu, şi mori !“ ( Iov 2.9). Cât de greutrebuie să fi fost acestui bărbat greu încercat, ca în astfel de împrejurare să piardă sprijinul soţiei lui. Dar elnu s-a prăbuşit nici sub acest examen; a respins cu hotărâre cuvintele ei.

Cineva a explicat că el nu a numit-o pe soţia lui nebună, ci spune: „tu vorbeşti ca o nebună“ (2.10).Din aceasta reiese răbdarea lui. Expresiile, „mesajul lui Iov“ şi „răbdarea lui Iov“ sunt în limba noastrăîncă vii şi ne amintesc de acest bărbat deosebit. Iov a vorbit soţiei lui: „Ce? Am primit de la Dumnezeubinele şi să nu primim răul?“ (2.10). El nu spune „eu“, ci „noi“. Din aceasta reiese că de fapt el a dat unîndemn soţiei lui şi acest îndemn nu era cu tendinţa de a o distanţa.Aceste cuvinte conţin şi o învăţătură adâncă pentru noi. Noi suntem gata să acceptăm lucrurile bune curecunoştinţă de la Dumnezeu, dar când este vorba de lucruri rele suntem înclinaţi să găsim tot felul desubterfugii.

Un medic spunea odată cu amărăciune despre pacienţii lui creştini: „dacă îţi dai silinţa şi ai noroculsă îi duci pe pacienţi peste munte, ei spun: aceasta a făcut Dumnezeu. Dacă însă cu toate eforturile depusenu reuşeşti, ei îndrăznesc să susţină că medicul nu a dat diagnosticul corect, nu a prescris medicamentelecorespunzător şi de aceea ar fi murit pacientul. De la asemenea oameni nu trebuie să te aştepţi la nici unfel de onoare“. Apreciezi înţelepciunea în gândire a acestui medic. Trebuie să fim atenţi la felul nostru degândire şi la cuvintele noastre. Cine trăieşte însă în duhul lui Iov nu va ajunge la astfel de exprimări.

Despre soţia lui Iov nu mai citim nimic după aceasta. Şi Satan care a luat cuvântul de câteva ori,dispare din imaginile următoare. Dar suferinţele îngrozitoare ale lui Iov persistă.

Apoi apar prietenii lui ca să-l mângâie. Dar discuţiile lungi arată că acestea nu au fost mângâieri.Prietenii scot la iveală maiestatea, suveranitatea şi absoluta dreptate a lui Dumnezeu. Prin aceasta ei aratăo bună cunoaştere despre lucrurile privitoare la o bună gândire. Dar ei scot la iveală lucruri răstălmăcite şianume, că suferinţa omului se datorează răsplătirii drepte a lui Dumnezeu pentru relele pe care le-am făcutşi aceasta trebuie să aibă loc.

Iov se apără cu patimă, el ţine nezdruncinat la dreptatea lui şi se luptă mai departe cu problemelecare sunt de nesoluţionat. El devine din ce în ce mai violent în cuvintele pe care le foloseşte pentrurăspunsuri care nu pot fi numite ca bune. Şi cuvintele prietenilor devin din ce în ce mai dure. Ei îlînvinovăţesc pe Iov de făţărnicie. Susţin că el ar fi făcut nişte rele în taină şi în final că el ar fi păcătuit. Şio spun pe faţă.Prin punctele lor de vedere răstălmăcite şi adresările lor lipsite de dragoste pe care la susţin ca adevăruri,ei devin acuzatorii lui Iov în loc de mângâietori. Astfel, aceşti bărbaţi au vorbit unul după altul şi nu auajuns la o soluţionare a problemei. Apoi a luat cuvântul un prieten tânăr, Elihu. El s-a adresat atât

29

prietenilor săi, cât şi lui Iov şi a rostit cuvinte de inimă. Dar nici el nu a ajuns la o reabilitare temeinică alucrurilor. Nici el nu a avut nici o soluţie pentru problema lui Iov; nici un răspuns la întrebările lui.

În final, vorbeşte Dumnezeu Însuşi. Mai întâi spre Iov. El a adus înaintea măreţiei Lui şi amajestăţii Lui şi a nimicniciei lui Iov. Putea oare o creatură să devină criticul Celui Atotputernic şi săplângă de nedreptate în faţa Lui? Iov şi-a pus mâna la gură. Nu a mai avut de data aceasta nici un răspuns.Ultimele lui cuvinte au fost: „Cine este acela care, fără cunoştinţă, Îmi întunecă sfatul? De aceea amrostit ce nu am înţeles, lucruri prea minunate pentru mine, pe care nu le cunoşteam. Ascultă, te rog, şi voivorbi. Te voi întreba, şi tu Mă vei învăţa! Auzisem de Tine, cu auzul urechii, dar acum ochiul meu te vede.De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă“ (42.3-6).

Dumnezeu a vorbit şi prietenilor lui Iov şi le-a adresat cuvinte serioase. Ei îl învinovăţiseră pe Iovpe nedrept, dar ce era mai grav, ei nu vorbiseră potrivit despre Dumnezeu. De aceea ei trebuia să aducă ojertfă şi să îl roage pe Iov să se roage pentru ei. Dumnezeu a ascultat această rugăciune pentru prietenii săi,aşadar ei nu au fost pedepsiţi pentru comportarea lor păcătoasă. Astfel Dumnezeu Şi-a atins ţelul cu Iov şiaşa El a putut să-l elibereze. Şi prietenii au învăţat lecţia lor.

Noi toţi suntem confruntaţi în viaţa noastră de familie cu probleme de suferinţă. Este demn deremarcat că nici Iov, nici prietenii lui nu au spus vrun cuvânt despre Satan, deşi el în primul capitol a fostamintit. Aceasta nu trebuie să ne mire.Ei nu au auzit despre dialogul din cer despre participarea lui Satanla această întreagă istorie. Ei nu au avut cunoştinţă. În afară de cartea Iov, numele lui Satan apare înVechiul Testament numai în 1 Cronici 21.1 şi Zaharia 3.1 şi 2. Şi acolo el apare ca pârâş şi ca adversar alpoporului lui Dumnezeu. În Noul Testament nu i se consacră nu se vorbeşte mult despre el. Printre numelelui care sunt folosite: Balaurul, Şarpele cel vechi, Diavolul şi Satan (Apoc. 20). El este numit ca prinţulacestei lumi (Ioan 12.31), ca dumnezeul acestui veac (2 Corinteni 4.4), ca tatăl minciunii (Ioan 8.44),căpetenia puterii văzduhului (Efesni 2.2). El apare ca leul care răcneşte împotriva celor credincioşi şi caînger al luminii (1 Petru 5.8; 2 Corinteni 11.14).

Totuşi cât de nescripturistic este de a neglija existenţa personală a lui Satan, lucrul pe care-l facmulţi teologi. Satan există şi aceasta cu certitudine.

Satan personal a încercat să-L conducă pe Domnul Isus înspre păcat încercând să-L abată de ladependenţa faţă de Dumnezeu şi mai târziu a folosit chiar pe unul din ucenicii Săi (Matei 4.1-11; 16-23).Satan l-a condus pe Iuda şi l-a împins de a juca rolul trădătorului (Luca 22.3). Lui Anania i s-a adresatreproşul: „Anania, de ce ţe-a umplut Satan inima, ca să minţi pe Duhul Sfânt?“ (Fapte 5.3); „ca să nudăm câştig lui Satan asupra noastră“ (2 Corinteni 2.11); „împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de lavoi“ (Iacov 4.7). Această împotrivire este posibilă numai prin puterea credinţei, cu armătura lui Dumnezeuşi rugăciune (Efeseni 6.1-20).

Pavel a fost de asemenea în viaţa lui confruntat cu influenţa Satanei. El voia atât de mult să meargăîn Tesalonic ca să întărească pe credincioşi în credinţă. El a încercat aceasta chiar de câteva ori, dar Satanl-a împiedicat (1 Tes. 2.18). În ce fel s-a petrecut aceasta? Nu se spune. Noi am putea spune: cum ar puteaDumnezeu să permită ca Satan să aibă biruinţă asupra lui Pavel? Era însă doar o biruinţă aparentă, eraocazia ca Pavel să scrie epistolele sale care au fost spre binecuvântare nu numai tesalonicenilor, ci şipentru milioane de credincioşi. Astfel, Dumnezeul atotcunoscător foloseşte împotrivirea faţă decredincioşi chiar când aceştia sunt confruntaţi cu Satan.

Mai târziu Pavel a scris despre suferinţe: o suferinţă în trup, un ţepuş pentru carne. El numea acestaca o lucrare a unui înger al Satanei. El s-a rugat de trei ori Domnului ca să-l scape de această suferinţă, darDomnul nu a ascultat această rugăciune. El trebuia să găsească suficienţă în harul Domnului chiar şi pedrumul suferinţei. Domnul a arătat în intenţia Lui prin aceasta: că nu era vorba de pedeapsă sau derăsplătire, ci pază împotriva mândriei, pentru că lui i se încredinţase multe lucruri. Apoi el putea să fiemulţumit sau recunoscător (2 Cor. 12.7-10).

Câţiva ani înainte am fost cu soţia la unul din copiii mei acasă la înmormântarea unui băiat al lor.Un băiat drăguţ de 13 ani care arătase că Îl iubeşte pe Mântuitorul şi care le-a fost luat dintr-o dată.

30

Printr-o manevră greşită a unui autobuz el a fost smuls de pe bicicletă şi omorât pe loc. O loviturădureroasă pentru părinţi, pentru ceilalţi copii şi pentru noi. Mă gândesc că unii cititori de aproape şi dedeparte au trecut prin ceva asemănător. Atunci apare uneori întrebarea: de ce trebuie să ne lovească acestlucru? Atunci Satan este pregătit să tragă săgeata lui pentru a atinge inima în necredinţă şi în îndoială faţăde dragostea lui Dumnezeu.

Copiii noştri erau foarte tulburaţi. Suferinţa era grea, dar nu s-au descurajat. Nu au simţit nici aceaprivire de ură faţă de şofer care a pricinuit nenorocirea. Prin harul lui Dumnezeu ei au putut vedea mânaDomnului care era asupra lor. În calendarul lor din acea zi scria: „ce fac, tu nu ştii acum, dar vei vedeadupă aceea“ (Ioan 13.7). Noi am fost deosebit de mângâiaţi prin aceste cuvinte. Cine crede acest lucrupoate să cânte printre lacrimi în împrejurări grele: dacă astăzi trebuie să merg întrebând deseori, voiînţelege sus totul, odată. Nu avem permisiunea să întrebăm de ce. Nu ne este permis să căutăm motivaţiala noi sau la alţii. Aceasta nu dă linişte, ci conduce mai mult spre descurajare. Este mai bună întrebarea„spre ce“ sau pentru ce motiv şi apoi să descoperim ce vrea Domnul să ne înveţe prin aceasta.

Curând a fost foarte clar. Puţin după acest eveniment a fost că în vecini s-a întâmplat o nenorocireasemănătoare. Părinţii erau disperaţi şi nemângâiaţi. În acest moment copiii noştri au avut cuvinte ca să-imângâie şi pe alţii cu mângâierea pe care ei înşişi au primit-o de la Dumnezeu (2 Cor. 1.4). Ştim prinCuvântul lui Dumnezeu ceva şi anume cum Iov a trebuit să înveţe prin drumul lui greu de suferinţă. „Darştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei caresunt chemaţi potrivit planului Său“ (Romani 8.28). De aceea, întotdeauna trebuie să avem aceastăînclinaţie ca pe drumul suferinţelor care apar şi în familiile noastre să vedem mâna plină de dragoste aDomnului. Atunci vom putea să mergem mai departe păziţi, dar nu lipsiţi de sentimente. Altfel nu amînvăţa nimic din acestea. Apoi din acestea nu vom fi zdrobiţi, ci exersaţi spiritual: „Dar orice disciplinare,pentru acum, nu pare a fi de bucurie, ci de întristare; dar după aceea le dă celor deprinşi prin ea roduldătător de pace al dreptăţii“ (Evrei 12.11). Adevărul acestor cuvinte îl găsim confirmat în istoria lui Iov.

Întrebări referitoare la capitolul 8:

1. Ce învăţăm despre lucrarea Satanei din istoria lui Iov. Caută alte locuri din Scriptură unde sevorbeşte despre activitatea Satanei.2. Ce putem învăţa de la Iov ca tată.3. Prin ce se vede că el a pierdut în final sprijinul soţiei lui.4. Caută alte locuri din Scriptură în Noul Testament care vorbesc despre sensul suferinţei.

9. Amram şi familia lui

„Şi un om din casa lui Levi s-a dus şi a luat pe o fiică a lui Levi. Şi femeia a rămas însărcinată şi anăscut un fiu. Şi l-a văzut că era frumos şi l-a ascuns trei luni. Şi, când n-a mai putut să-l ascundă, a luatpentru el un coşuleţ de papură şi l-a uns cu bitum şi cu smoală şi a pus copilul în el şi l-a pus între trestii,pe malul râului. Şi sora lui stătea departe, să vadă ce se va face cu el. Şi fiica lui Faraon a coborât să sescalde în râu; şi slujnicele ei se plimbau pe marginea râului. Şi a văzut coşuleţul în mijlocul trestiilor; şi atrimis pe slujnica ei şi l-a adus. Şi a deschis şi a văzut copilul şi, iată, băiatul plângea. Şi, făcându-i-semilă, a zis: „Acesta este unul dintre copiii evreilor“. Şi sora ei a zis fiicei lui Faraon: „Să mă duc şi săchem o doică dintre femeile evreice ca să alăpteze copilul pentru tine?“ Şi fiica lui Faraon i-a zis:„Du-te“. Şi fecioara s-a dus şi a chemat pe mama copilului. Şi fiica lui Faraon i-a zis: „Ia copilul acestaşi alăptează-mi-l, şi îţi voi plăti“. Şi femeia a luat copilul şi l-a alăptat. Şi, după ce a crescut copilul, l-a

31

adus fiicei lui Faraon, şi el a ajuns fiul ei. Şi ea i-a pus numele Moise şi a zis: „Pentru că l-am scos dinapă“ (Exod 2.1-10).

Aşa sună începutul istoriei lui Moise. După aceea perechea aceasta dispare complet pe scena din spateşi nu mai auzim nimic despre ei. Ştefan face referire la această istorie în discursul său în faţa sinedriului cuurmătoarele cuvinte scurte: „În timpul acela s-a născut Moise şi era frumos înaintea lui Dumnezeu. El acrescut trei luni în casa tatălui său. Şi când a fost aruncat, fiica lui Faraon l-a luat şi l-a crescut ca fiu alei“ (Fapte 7.20-21). Şi în Evrei se spune despre el: „Prin credinţă, Moise, după ce s-a născut, a fostascuns trei luni de părinţii lui, pentru că au văzut că era frumos copilaşul, şi nu s-au temut de poruncaîmpăratului“ (Evrei 11.23). În ganeral, nu ne sunt relatate multe lucruri deosebite referitoare la aceastăpereche. Totuşi ele sunt de o mare importanţă şi sunt demne de a fi cercetate mai îndeaproape.

Amram şi Iochebed erau una în credinţa lor în Dumnezeu. Acesta este principiul de bază pentru oricecăsătorie bună. Erau oameni ai rugăciunii care în deciziile lor se lăsau călăuziţi de Dumnezeu şi deCuvântul Său. Amram levitul s-a căsătorit cu o femeia din familia Levi. Aceasta a fost o parte neredată deDumnezeu care s-a dovedit că i se potriveşte.

Pentru a găsi soţia potrivită este necesar pentru tânărul credincios dependenţa în rugăciune de Domnul.O aşteptare a conducerii lui Dumnezeu este indispensabilă. Consider că în nici un domeniu nu există maimultă predare a gândurilor ca în acest domeniu (ordonare a gândurilor în dependenţă de Dumnezeu). Ceeace doreşte el trebuie să fie nu de competenţa lui, ci sub conducerea lui Dumnezeu.

Am cunoscut un tânăr care s-a îndrăgostit de o fată şi a întrebat-o referitor la intenţia lui de a o lua încăsătorie. Ea a reacționat altfel decât se aşteptase el şi a cerut timp pentru ca ea să se gândească dacă estevoia lui Dumnezeu astfel pentru ea. Ea a rămas datornică în această hotărâre şi atunci când el insista cumotivaţia că pentru el este clar că ar fi călăuzirea Domnului, că s-au întâlnit unul cu altul susţinând că eisunt unul pentru altul. Trei luni mai târziu însă, gândul lui a mers spre o altă fată.

Înţeleptul împărat Solomon a spus: „Cine poate găsi o femeie virtuoasă (cinstită)?“ (Proverbe 31.10).Şi ceva mai departe: „Farmecul este înşelător; femeia temătoare de Domnul − aceea va fi lăudată“(v.30). Atunci când cineva spune că ar avea conştiienţa de a fi sub călăuzirea mâinii lui Dumnezeu, lucrulacesta nu trebuie să fie o frază goală.

Unitatea în credinţă s-a dovedit reală la Amram şi Iochebed când a trebuit să treacă prin examenegrele: „în timpul acesta s-a născut Moise“ (Fapte 7.20). Părinţii lui cunoşteau porunca lui Faraon că toţibăieţii evrei trebuia să fie aruncaţi în Nil. Cu siguranţă, nu era vremea când se putea risca şi să aduci pelume un copil. Totuşi ei aveau doi copii: o fată mai în vârstă şi un fiu mai în vârstă cu câţiva ani. Nu eraaceasta suficient ?

În vremea noastră se aduc multe argumente pentru a dovedi că familia este completă. Vreau eu să spuncu aceasta că fiecare pereche trebuie să aducă pe lume atâţi copii cât este posibil ? Cu siguranţă, nu. Amatins în primul capitol al acestei cărţi această problemă. Aşa că mă opresc aici.

Şi în zilele lor se cunoşteau bine procedee prin care să fie evitată graviditatea. Dar această pereche aacceptat din partea lui Dumnezeu prin credinţă un nou copil. Şi ce binecuvântare ! Moise a fost bărbatulcare trebuia să conducă poporul din prizonierat în ţara promisă. „Prin credinţă, Moise, după ce s-a născut,a fost ascuns trei luni de părinţii lui, pentru că au văzut că era frumos copilaşul, şi nu s-au temut deporunca împăratului“ (Evrei 11.23). În relatarea din Geneza 2 citim numai despre activitatea mamei, iarmai târziu sprijinită de fiica ei. Tatăl rămâne complet în scena din spate. În Evrei se vorbeşte desprecredinţa părinţilor.

În familia Isaac şi Rebeca am constatat din păcate că tatăl şi mama au avut păreri deosebite referitor laeducaţia copiilor şi au acţionat în felul acesta. Urmările nu s-au lăsat aşteptate, nici pentru ei, nici pentrucopiii lor.

Mă tem că şi în timpul nostru deseori planează astfel de pericole. Mulţi copii constată de fapt că ei auun tată şi o mamă, dar nu experimentează că au părinţi. Ei nu pot vedea că tatăl şi mama sunt legaţi îndragoste şi că formează o unitate. Unde nu există o astfel de relaţie, ea nu poate rămâne ascunsă de copii.

32

Ochiul copilului este ager şi inima copilului este sensibilă şi vede clar această situaţie. Micuţul va şti săabuzeze în mod îndemânatic pentru a-şi atinge scopul. Uneori el va încerca să se agaţe de tatăl, în altecazuri se va adresa mamei şi este grav atunci când un „nu“ al tatălui se transformă cu succes într-un „da“al mamei sau invers. Acest lucru acţionează negativ la unitatea familiei şi la educaţia copiilor. Copiii nu aunevoie de un tată şi de o mamă, ei au nevoie de o pereche de părinţi cu aceeaşi gândire.Miriam, Aaron şi Moise au avut binecuvântarea de a avea părinţi buni şi de a primi o educaţie bună înfrica Domnului şi aceasta a fost exprimat în viaţa lor.

Faptul că în istoria noastră mama este activă fiind pe scena din faţă este cu totul natural. La îngrijireabebeluşului, tatăl descoperă des că el este pe locul doi. El cedează locul întâi cu plăcere soţiei lui. Maitârziu, el poate apoi să se implice mai mult şi să apară pe scena din faţă. Şi ce bine ar fi să o facă. În toateacestea este bine când şi tatăl învaţă să înfăşeze bebeluşul şi să spele vasele. El poate atunci să înţeleagămai bine că soţia este uneori obosită de grijile şi de ostenelile din căsnicie, la fel ca şi el datorită activităţiiprofesionale.

Fiecare ţară democratică are un consiliu de miniştri care stabileşte linia directoare. Prin aceastaminiştrii ţin linia, responsabilitatea de ministru. Dacă nu ar fi aşa ar apare o anarhie. Din păcate se poatevorbi în multe familii despre anarhie (lipsă de coordonare, dezordine), pentru că ori lipseşte linia„directoare“ sau pentru că nu s-a acţionat în funcţie de aceasta.

La vremea respectivă eram datorită călătoriilor mele misionare luni în şir plecat de acasă şi soţia meapurta practic singură responsabilitatea pentru familie. Trebuie să luăm împreună totuşi uneori o hotărârefără să le gândim împreună. Problemele nu erau abandonate. Le cunoşteam şi aveam încredere unul înaltul, cunoşteam şi liniile noastre „directoare“ şi acţionam în sensul acesta.

Iochebed se pare că a acţionat de la sine, dar ea a făcut-o după linia „directoare“ pe care au stabilit-o înascultarea de credinţă faţă de Dumnezeu. Aşa trebuie să fie în fiecare familie creştină. Părinţii aveau înrealizarea planurilor lor în mod vizibil ca ajutor şi pe fiica lor, Miriam. Ei trebuia să protejeze cât se poatede bine pe bebeluş aşezându-l pe Nil. Mă gândesc însă (deoarece Aaron era încă prea mic), că aceştia treigândeau împreună, îngenuncheau împreună şi-L rugau pe Dumnezeu să-i ajute pentru o desfăşurare bună alucrurilor.

Apoi părinţii prin călăuzirea lui Dumnezeu au primit posibilitatea ca să-l aibe din nou acasă pe băieţel.Iochebed a devenit dădaca bebeluşului. Ea trebuia să-l alăpteze şi trebuie să fim convinşi de faptul că ea a„folosit“ aceşti ani şi nu numai că l-a hrănit pe fiul ei, ci l-a educat „în frica de Domnul“, aşa cum spuneBiblia.

Nu ştim cât a durat această perioadă. Biblia spune numai: „după ce a crescut copilul, l-a adus fiicei luiFaraon“. Cu siguranţă, ea a tergiversat lucrurile făcând ca acest timp să fie cât de lung posibil şi l-a folositcât se poate de bine.

Profesorul Waterink relatează în una din cărţile lui despre un dialog dintre mame asupra educaţieicopiilor şi influenţa de afară. Deodată o mamă tânără a strigat: „Avem îngrozitor de puţin timp pentru a needuca copiii“. Cei din jur au început să râdă de strigătul acesta. Dar Waterink a continuat: „Aş dori catoate mamele să fie adânc pătrunse că au foarte puţin timp pentru educaţia copiilor lor“.

El avea dreptate. Vă mai amintiţi când băiatul vostru a folosit în casă expresii de care v-aţi îngrozit?De unde le-a avea el, de unde le ştia? Strada îi şoptise acest cuvinţel (sau expresie). Apoi vine şcoala şi noicăutăm probabil cea mai bună şcoală creştină (pe cât posibil), dar cea mai mare influenţă provine de lacadre didactice şi de la elevii cu care ei sunt în contact. Dar de la aceştia nu trebuie să ne aşteptăm la mult.Pentru părinţii credincioşii este necesar să ţină cont de aceste influenţe.

Din păcate mulţi părinţi nici nu ştiu cel puţin de ce sunt influenţaţi copii lor. Ştim noi ce lectură cadeîn mâna copiilor ? Şi apoi pentru unii vine timpul să fie învăţaţi „în toată înţelepciunea Egiptului“, timpuluniversităţii. Catolicii au în Olanda universitatea lor proprie. Un tată romano-catolic al cărui fiu studiaacolo i s-a plâns: „Este cea mai deplorabilă universitate care există“.

33

Trebuie să fim recunoscători dacă există posibilitatea ca sau de a îndruma copiii noştri să frecventeze şcolicreştine bune, însă în general, tinerii noştri trebuie să dobândească această putere de a se opune prineducaţie biblică sănătoasă pe care o primeşte acasă.

Cuvântul lui Solomon din Proverbe 22.6 conţine permanent valoarea lui: „Creşte-l pe copil dupărânduială pe calea sa şi, când va fi bătrân, nu se va abate de la ea“. Această lecţie s-a adeverit şi în viaţalui Moise. Învăţătura în toată înţelepciunea Egiptului nu l-a putut acapara. Personal îndrăznesc să măîndoiesc că el ar fi avut vreun câştig din aceasta pentru îndeplinirea sarcinii sale. Unii gândesc astfel. Eisunt de părere că Moise în ceea ce a scris mai demult, a cuprins mult din înţelepciunea Egiptului, dar înBiblie stă scris clar că Moise a descris facerea cortului după chipul pe care Dumnezeu i-l arătase pe munte.

Chiar şi legea cu privire la mâncăruri şi legile care sunt cu privire la igienă depăşesc cu mult peacelea din scrierile vechi egiptene, fiind chiar şi pentru medicina din ziua de astăzi de o mare valoare.Acestea sunt în contradicţie atât de mare cu izvoarele învăţăturii Egiptului. Medicinistul american, doctorS. I. Mcmilan scrie în cartea sa „Boli evitabile“ că el a fost foarte impresionat de realitatea că Moise adescris tăierea împrejur ca ea să se facă a opta zi. S-a descoperit că în această zi are loc cea mai redusăscurgere de sânge. Această înţelepciune nu o are de la egipteni. A fost înţelepciune de sus, inspiraţie prinDuhul Sfânt. Desigur, nu vreau să susţin cu această că o şcoală bună sau o instrucţie de specialitate sau ouniversitate nu ar fi valoroase, dar nu sunt lucruri care se pot învăţa în facultăţi.

În Evrei citim: „Prin credinţă, Moise, când s-a făcu mare, a refuzat să fie numit fiu al fiicei luiFaraon, alegând mai degrabă să sufere răul cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă plăcerea trecătoarea păcatului, socotind ocara lui Hristos mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că privea sprerăsplătire“ (11.24-26). La ce vârstă a ajuns el la această concluzie? Nu ştim. Educaţia de acasă a avut fărăîndoială influenţă. Viaţa în Egipt şi poziţia lui de acolo trebuie să fi fost o pierdere pentru acest tânăr.Pentru a oferi o rezistenţă corespunzătoare, puterea primită printr-o bună educaţie acasă, nu este suficientă.Trebuie să existe o alegere sau o decizie personală prin credinţă. La aceasta trebuie să se gândească atâtpărinţii cât şi copiii care au crescut. Cele mai multe hotărâri sau decizii de credinţă sau întoarceri laDumnezeu reale au loc înainte sau în jur de 20 de ani. Mai târziu devine din ce în ce mai greu să te predaiDomnului şi să o rupi cu păcatul. Transformarea lăuntrică a lui Moise nu a rămas ascunsă părinţilor săi.

Întotdeauna este o mare bucurie pentru părinţii credincioşi să vadă cum copiii lor prin pocăinţă şiprin credinţă Îl primesc pe Domnul Isus. Acesta este de fapt obiectul rugăciunii lor.

Un poet a spus odată: „Un talent se formează în singurătate şi un caracter în societate“. Trăsăturilede caracter pe care Moise le-a dovedit la prima apariţie, să spunem, în Egipt (Exod 2.11) au dovedit că elnu era potrivit pentru chemarea sa. El nu a greşit ca şi chemare, ci a greşit privind timpul chemării sale.Dumnezeu a trebuit mai întâi să-l ducă în linişte în Midian. Acolo la oi, el a învăţat ceea ce nu putea să-lînveţe toată înţelepciunea Egiptului: răbdarea şi blândeţea, condiţii necesare pentru a conduce un astfel depopor mare şi dificil, prin pustiu, şi acesta l-a învăţat în a doua perioadă de 40 de ani al vieţii sale. Nucitim că Moise în timpul acestor 40 de ani trăiţi în Midian ar fi avut contact cu poporul său, dar Dumnezeunu l-a pierdut în tot acest timp din ochi. Când Dumnezeu a considerat că a sosit timpul i-a apărut lui Moiseîntr-un rug cu cuvintele: „Şi Domnul a zis: „Am văzut într-adevăr întristarea poporului Meu care este înEgipt şi le-am auzit strigătul din cauza supraveghetorilor; pentru că le cunosc durerile ... Şi acum, vino, şite voi trimite la Faraon, ca să scoţi din Egipt pe poporul Meu, pe fiii lui Israel“ (Exod 3.7, 10). CândMoise nu s-a simţit capabil de o astfel de lucrare, Dumnezeu i-a spus „Eu voi fi cu tine“. Aceastăpromisiune ar fi trebuit să fie suficientă, dar Moise a făcut în continuare obiecţii, în total de cinci ori.Dumnezeu l-a întâmpinat cu mult har şi răbdare. Când Moise în final, dorea să se elibereze de aceastăsarcină, Dumnezeu i-a promis să-i trimită pe fratele său Aaron care să fie de partea lui şi să vorbeascăpentru el.Atunci Moise s-a întors cu soţia lui şi fiii lui în Egipt, pentru a-şi îndeplini sarcina şi a elibera poporul. Cu40 de ani înainte el încercat să facă aceasta fără a fi chemat şi cu forţa lui proprie, dar nu a reuşit. El nusuporta starea prezentă a poporului său, se temea de furia lui Faraon şi a fugit în Midian. Acum însă putea

34

să reziste reacţiilor descurajatoare ale poporului şi nu se mai temea de furia împăratului. Şi el a rămasstatornic ca şi cum ar vedea ceea ce este nevăzut. Aceasta putea s-o facă prin credinţa în Acela care îlchemase şi-l trimisese (Evrei 11.27).În Numeri s-a putut spune despre el: „Şi bărbatul Moise era foarte blând, mai mult decât toţi oameniicare erau pe faţa pământului“ (12.3). Cine se putea gândi la aşa ceva după prima lui apariţie în poporcând el a omorât atât de impulsiv şi plin de mânie un egiptean? Este o lecţie pentru noi: un credincios nuare voie să se dezvinovăţească niciodată că este chemat, dar are trăsături de caracter rele, spunând: eu eramodată un caracter mânios şi ... fiecare poate să complecteze aici restul.Biblia ne învaţă că în puterea Duhului Sfânt toate caracterele rele ale vechii naturi pot fi ţinute sub control,dar nimeni nu trebuie să gândească că această veche natură poate să fie îmbunătăţită, că caracterul săupoate fi înobilat. Aceasta nu s-a întâmplat nici la Moise, în ciuda acestei mărturii minunate. Iar aproape lasfârşitul călătoriei s-a dovedit că vechea lui fire a fost răscolit de poporul încăpăţânat. În loc să se adresezestâncii, aşa cum poruncise Domnul, el a lovit-o de două ori. În harul lui, Dumnezeu a dat de fapt apă, darMoise şi-a pierdut ca pedeapsă pentru neascultarea sa privilegiul de a conduce şi de a ajunge personal cupoporul în ţara promisă (Numeri 20.7-13).Şi Aaron, fratele său, care s-a făcut vinovat de această neascultare a trebuit să sufere aceeaşi pedeapsă.Despre Aaron citim întâi în Exod 4.14. Când a sosit timpul lui Dumnezeu Moise a primit însărcinarea sămeargă la Faraon să scoată poporul din Egipt, el a făcut tot felul de obiecţii la care Dumnezeu a ripostat,obiecţie după obiecţie. Când, în sfârşit, Moise a fost eliberat de aceste obiecţii, Dumnezeu i-a promis să i-ldea pe Aaron ca ajutor. Slujba lui pentru popor este cuprinsă în cuvintele din Exod 6.26-27.Apoi este amintită sora lui mai mare, Miriam. Şi ea a ieşit din Egipt. Pe malul Mării Roşii a cântat cutamburina şi cu celelalte femei: „Cântaţi Domnului, pentru că este foarte înălţat“ (Exod 15.21). Caprofetesă a primit un loc important în mijlocul poporului. Dar nici ea nu a fost desăvârşită, la fel ca şi fraţiiei. Mânată de invidie l-a luat pe Aaron şi s-a ridicat împotriva conducerii lui Moise, fiind pedepsită prinlepră. Moise însă nu s-a arătat pregătit să ierte. El a făcut lui Dumnezeu o rugăciune scurtă: „Dumnezeule,Te rog, vindec-o!“ (Numeri 12.13). Această rugăciune a fost ascultată. După o săptămână de puneredeoparte în afara taberii, ea a putut să reia locul în mijlocul poporului.Aceasta este pe scurt despre ceea ce ni se relatează de cei trei copii ai lui Amram şi Iochebed. Ce locbinecuvântat au putut avea ei în mijlocul poporului! O dacă părinţii ar fi putut să vadă aceasta!Dar şi despre ei se spune în Cuvânt: „ca să se odihnească de ostenelile lor, pentru că lucrările lor îiurmează!“ (Apoc. 14.13). Şi noi putem privi înapoi la această pereche credincioasă care a educat înîmprejurări dificile pe copiii lor spre onoarea lui Dumnezeu.Întrebări referitoare la capitolul 9.1. Ce lecţii putem învăţa de la Amram şi Iochebed cu privire la planificarea familiei?2. Cum trebuie să ne comportăm ca părinţi, ca tată şi ca mamă?3. Ce putem constata privind influenţarea copiilor?4. Ce alegere bună a făcut Moise şi ce greşală a făcut după aceea?5. Ce obiecţii a făcut Moise când Dumnezeu l-a chemat în lucrare pentru El şi cum l-a încurajatDumnezeu?6. Prin ce au fost Aaron şi Miriam un ajutor pentru Moise şi ce probleme i-au făcut?

10 .Manoah şi familia sa

Familia de care ne ocupăm acum este o familie mică: tatăl, mama şi un fiu. Despre această perecheni se spune în Judecători 13, că la început a fost o familie fără copii, pentru că femeia era sterilă. Numele

35

ei nu este dat. Despre problema sterilităţii am spus câte ceva în celelalte capitole. Fără îndoială aceastăpereche a adus în rugăciune înaintea lui Dumnezeu durerea ei.

Domnul Însuşi i-a apărut acestei femei. Îngerul Domnului cum se numeşte deseori înainte de„descoperirea în carne“.

Din cuvintele Lui reiese că El cunoştea situaţia ei. El i-a promis că va avea un copil şi că acestatrebuie să fie un nazireu al lui Dumnezeu. În Numeri 6 este scris despre toată legea nazireului. Aici suntamintite câteva puncte: să nu-şi taie părul, să nu bea vin sau băutură tare, să nu mănânce lucruri necurate.Când femeia a povestit soţului ei aceste cuvinte, Manoah s-a rugat ca Bărbatul acela să vină încă o dată laei. Nu pentru că nu ar fi putut crede. Rugăciunea lui dovedeşte contrariul. El s-a rugat: „Te rog, Doamne,să mai vină la noi Omul lui Dumnezeu, pe care L-ai trimis, şi să ne înveţe ce să facem cu copilul care se vanaşte“ (Jud. 13.8). Noi tocmai am spus despre necesitatea unei pregătiri prin rugăciune a părinţilor. Dinpăcate de cele mai multe ori acest lucruru este neglijat. Şi cum poate fi îndeplinită sarcina educaţieicopiilor fără înţelepciunea de sus? Rugăciunea a fost ascultată. Lui Manoah i s-a oferit ocazia să punăîntrebările lui. Şi este demn de remarcat că îngerul a spus întâi ce trebuie să facă viitoarea mamă. Am fostîntotdeauna convins că secretul educaţiei copilului conţine în primul rând chestiunea educaţiei proprii.Trebuie să fii pregătit mai dinainte. Autostăpânirea şi dispoziţia pentru jertfă, desigur, nu stă în naturafemeii, şi cu atât mai puţin a bărbatului. Înaintea naşterii greutatea este a mamei. Ea poartă copilul şi-laduce pe lume. Ea îl hrăneşte şi-l îngrijeşte. Primele influenţe pentru copilul fraged sunt dirijate corporal şispiritual prin mamă. De aceea, femeia are primul loc ca mamă în acest sens. Deseori viitoarele mameprimesc tot felul de sfaturi, poate bine intenţionate. Şi soţia mea primea astfel de sfaturi. Dar cele maimulte pot fi numite, bineînţeles, glume băbeşti. Însă din ceea ce a spus Îngerul soţiei lui Manoah, putem săînvăţăm multe lucruri. Nu spun cu aceasta că totul trebuie aplicat literal.

Dar folosirea alcoolului, fumatul, drogurile sunt dăunătoare pentru bebeluşul nenăscut şi chiar maitârziu. Mamele de mai târziu trebuie să înveţe să se ferească pe cât posibil de aceste lucruri. Şi aceastăautodisciplină rămâne ca o cerinţă şi pentru soţ dacă vrea să-şi educe cu succes copiii.

Un exemplu în acest sens: am avut o dată o vecină care căzuse pradă nicotinei. Dis-de-dimineaţaîncepând cu curăţenia şi cu aspiratorul, îşi aprindea o ţigară după alta. Medicatul i-a dat sfatul, având învedere graviditatea ei, de a renunţa la acest obicei. Ea n-a putut să se abţină, dar urmările nefaste s-auarătat după naşterea bebeluşului. Au urmat regretele, dar prea târziu.

Pentru părinţii credincioşi, rugăciunea pentru înţelepciune privind educaţia copiilor este absolutindispensabilă. O tânără pereche pe care am cunoscut-o, avea o fiică inimoasă de circa trei ani. Într-oseară, era timpul pentru ea să meargă la culcare. I s-a cerut, ca de obicei, să dea sărutul şi să spună „noaptebună“, a urmat un „nu“ clar. Cu toate că tatăl a insistat, a rămas „nu“. O mică înghionteală n-a ajutat cunimic. Nici măcar îndemnul „treci la colţ“ nu a avut succes. Permanent răsuna din guriţă împotrivirea„nu“. Atunci tatăl a dus-o în cealaltă cameră şi a închis uşa. Înfrânţi părinţii râdeau împreună.Părinţii cu mai mulţi copii cunosc aceste perioade de „nu“ dificile pe care copiii mici le învaţă treptat şiştiu cel mai bine să reacţioneze. Pentru aceşti părinţi au urmat experienţe noi şi dureroase. Mama a începutsă plângă. Ea era de părere că soţul trebuia să înceteze şi să cedeze. Dar el nu era convins voinţa micuţei săfie mai tare decât a lui. Era cât pe ce să urmeze un schimb de cuvinte. Atunci şi-au plecat genunchii şi aucerut înţelepciunea de la Domnul. Tatăl a deschis uşa şi a spus prietenos: Vino aici Ane (numele estearbitrar). Încurajată micuţa a venit înăuntru. Noapte bună tăticule, noapte bună mămică. Un pupic şimicuţa a mers în pat. Ascultarea rugăciunii, poate cineva care nu crede aceasta, are o altă explicaţie. Şi euam o explicaţie psihologică. Eu cred că tonul schimbat în vocea dură a tatălui a frânt rezistenţa ei. Totuşi,nu o spun cu îndoială, aici este vorba de ascultarea rugăciunii.

Pe o plăcuţă de pe un perete am citit o dată cuvintele: „Rugăciunea schimbă totul“. Acesta nu esteun cuvânt din Biblie, însă este adevărat ceea ce se spune aici. Această schimbare se petrece deseori îninima celui care se roagă, precum şi în acest caz. Dacă toţi părinţii ar fi conştienţi de importanţa rugăciuniipentru copiii lor şi uneori chiar cu copiii lor. Mă gândesc că ei ar învăţa pe copii autoritatea pe care

36

Dumnezeu le-a dat-o pentru a proceda în mod corect. Şi când copiii vor deveni mari şi vor pleca de acasă,rugăciunea rămâne şi devine chiar mai intensivă. Dar atunci când apare aşa-zisul conflict dintre generaţii şicând încep schimburile de cuvinte şi de păreri, şi atunci aceasta este soluţia.

Am spus deja că secretul educaţiei are pe primul loc chistiunea autoeducaţiei. Acesta este modul şifelul în care putem să fim un model pentru copiii noştri. „Exemplul este cea mai bună învăţătură“.Cunoaşteţi probabil istoria despre fiul care a fost îndemnat de tatăl pentru comportarea lui: „când eram devârsta ta reuşeam să realizez mult mai multe“. A urmat înşiruirea a tot felul de virtuţi. „Ai putea tu să spuiaceasta mai târziu şi copiilor tăi?“ Răspunsul a fost: „Cred că da. Dar dacă îmi reuşeşte s-o fac cu aceeaşimină de nevinovăţie ca tine, asta nu ştiu“. Acesta a fost un răspuns brutal, necioplit. Mulţi copii vor spuneaşa ceva, dar este aşa. Ochiul copilului vede multe, urechea lui înregistrează multe. Şi de la îndemnul carenu este însoţit de exemplul personal nu este de aşteptat un rezultat deosebit.

Pavel le scrie filipenilor: „Ce aţi învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi văzut în mine, pe acesteafaceţi-le“ (Filipeni 4.9). Matthew Henry face o observaţie referitoare la acest verset: „Există o putere mareîn ceea ce spune altora că putem fi chemaţi să o facem. Şi aceasta dacă este aplicată de noi. O lecţieimportantă pentru educatori“.

Despre relaţia soţ-soţie privind această pereche este de observat încă ceva interesant. Pe când îşiarătau recunoştinţa aducând o ardere-de-tot ei au văzut o minune. Îngerul Domnului s-a ridicat în flacărade pe altar. Manoah a fost cuprins de teama că ar muri. Dar soţia lui i-a spus: „Dacă Domnul ar fi vrut săne omoare, n-ar fi luat din mâinile noastre o ardere-de-tot şi un dar de mâncare, nici nu ne-ar fi arătat toateacestea şi nici nu ne-ar fi făcut să auzim în timpul acesta lucruri ca acestea“ (Judecatori 13.23). Aici soţiaarată o mai multă înţelepciune spirituală şi o credinţă mai puternică decât soţul ei. De cele mai multe oribărbatul din punct de vedere psihic este mai puternic decât femeia. În sens spiritual ne este însă cu multacest caz, pentru că nu rar lucrul acesta este invers.

La predica de la căsătoria noastră vorbitorul a folosit o imagine din natură pentru a ilustra relaţia decăsătorie ideală. El compara pe bărbat cu un stejar şi pe soţie cu ederă care se agăţa de acesta. Aceastăimagine m-a atins. Un astfel de stejar robust, neclintit, aş fi vrut să fiu. Şi fata dragă de lângă mine, ea carepeste câteva ore devenea soţia mea, nu ar fi fost minunat ca de acum să stea mereu lângă mine şi să poatăgăsi în mine sprijin şi putere? L-am găsit ca pe o imagine minunată. Această expresie ne-a oferit mult, iarnoi am apreciat foarte mult pe vorbitorul acesta care de mulţi ani este deja la Domnul. Dar deja curând amobservat că această imagine nu este potrivită sau în orice caz nu ni se potrivea nouă. Am ajuns ladescoperirea dureroasă că n-am fost un stejar aşa de vânjos. Nu am fost în toate situaţiile vieţii de căsătorieîntotdeauna cel mai tare. Şi soţia mea nu a fost acea ederă dragă dependentă de mine. Ea mi-a arătat că eaînsăşi că a avut două picioare pe care a putut să stea.

Sunt recunoscător că această ilustraţie pe care am mai auzit-o deseori nu redă relaţia reală. Ce folosare un stejar de la o plantă de podoabă care-l înconjoară? Cât de decorativă ar fi ea nu dă nici un sprijin şinu conferă o rezistenţă la vânturile şi furtunile de toamnă. Cât de frumoasă ar fi, până în final nu estealtceva decât o plantă parazită.

De fapt, o astfel de relaţie nu a fost intenţia lui Dumnezeu atunci când El a dăruit lui Adam pe Eva.Şi nu a fost intenţia Lui când a unit pe soţ şi soţie ca ei să meargă împreună prin viaţă. Căsătoria este multmai frumoasă şi de o însemnătate infinit mai mare decât o conţine această ilustraţie. În Biblie găsimsuficiente exemple în care uneori soţul, alteori soţia este mai spiritual şi mai puternic. Şi care pereche nu aexperimentat încă că a existat şi situaţia în care uneori soţul a avut o inspiraţie mai bună, alteori soţia aavut o inspiraţie mai bună. Chiar şi în probele mai grele s-a dovedit că uneori unul a avut o rezistenţă maimare alteori altul. Un poet spunea: „Unul să fie sprijin pentru celălalt pe drumul spre patrie“. Acest idealar trebui să-l aibă fiecare pereche şi ar trebui să-l pună în aplicare prin puterea lui Dumnezeu.Dacă această pereche mai târziu a avut mai mulţi copii, nu ştim. Scriptura nu ne spune despre aceasta. Daracest unic fiu a făcut mai târziu părinţilor suficiente probleme. Pentru Samson este rezervat un capitolanume.

37

Întrebări referitoare la capitolul 10:

1. Ce a însemnat rugăciunea şi pregătirea în perspectiva de a deveni părinţi pentru Manoah şi soţialui ? Ce putem învăţa din acest lucru?2. În ce privinţă soţia a dovedit mai multă înţelepciune decât soţil ei? Caută şi alte exemple înBiblie şi la cei din jur.

11. Samson şi căsătoria lui

Poate că cineva se miră că în această carte a fost consacrat un capitol despre Samson. La el nu estevorba despre o familie, ci despre o căsătorie. Istoria vieţii lui din Judecători cap. 14 şi 16 începe curedactarea despre căsătoria lui.

Samson a văzut la filisteni în Timna, o femeie, şi el a dorit să se căsătorească cu ea. Dragoste laprima vedere! Dar a fost aceasta dragoste? Sau numai erotism. Dragostea nu înseamnă numai „erotism“.Aceasta este numai un surogat, o înlocuire egoistă, o dragoste de sine care are în vedere doar fericireaunilaterală. Samson era conştient de faptul că ea era o filisteancă şi că nu era după voia lui Dumnezeu săse căsătorească cu ea. Şi mai puţin vedem în viaţa lui, patima stăpânea, se ridica deasupra raţiunii lui.Solomon a spus că cel care se poate stăpâni pe sine este mai tare decât cel care cucereşte o cetate. În final,aşa a fost şi Samson, dar la început n-a învăţat aceasta.

Sper că această carte va ajunge şi în mâinile multor tineri care stă înaintea căsătoriei. Tu priveştipoate multe fete, şi în final, o fată care trezeşte în tine dorinţa de a o avea. Dragoste la prima vedere saunu? Atunci vin întrebările. Este o dragoste adevărată la mine sau sunt alte sentimente? Este aceasta soţiape care mi-a hotărât-o Dumnezeu? Şi o fată credincioasă va pune aceste întrebări. Mă pot încredinţa lui îndragoste? Este el soţul pe care Dumnezeu mi-l pune în cale? Soluţia pentru răspunsul corect înseamnăpentru amândoi: timp şi rugăciune pentru a primi lumină în această chestiune.

Deseori, tinerii aleargă mult prea repede unul în braţele celuilalt. Eu nu văd în dragoste mai multdecât de a fi îndrăgostit şi nu aşteaptă lumina la întrebarea dacă este o căsătorie în Domnul sau nu?Rezultatul este apoi deseori o viaţă de căsătorie cu dezamăgiri amare sau care decurge doar ca o trăire unullângă altul sau chiar o destrămare oficială.

Samson a cerut mijlocirea părinţilor săi. Lucrul acesta era pe vremea aceea un lucru normal, dartatăl şi mama lui l-au sfătuit să nu facă acest pas şi aceasta cu motivaţie.Perioada în care părinţii hotărăsc un partener de viaţă pentru copiii lor, a trecut. Cel puţin în culturanoastră occidentală, exceptând aşa zisele căsătorii „politice“ sau „de afaceri“. Am spus deja în capitolul 6despre Isaac ceva. Sper că încă există obiceiul la copii de a cere rolul părinţilor înante de hotărârea lor şi ale cere un sfat pentru a fi iluminaţi. Binecuvântarea părinţilor ar trebui să fie de mare valoare pentru copii.Din păcate Samson nu a luat în seamă sfatul părinţilor, care de fapt era argumentat biblic, cu urmărinefaste. Din fiul unor astfel de părinţi care fusese chemat la o astfel de slujbă s-ar fi aşteptat ceva mai bun.Despre căsătoria cu cei din lume „legătura dintre credincioşi şi necredincioşi“, „jugul nepotrivit“,Scriptura vorbeşte foarte clar. Cvintele apostolului: „nu vă înjugaţi nepotrivit cu cei necredincioşi“ (2Corinteni 6.14) sunt cuvinte cu o aplicaţie practică pentru această situaţie, deşi în context sunt în legăturăcu altceva. Tinerii trebuie să fie complet convinşi de credinţa lor în Domnul Isus Hristos înainte de aspune „da“. Le lipseşte această unitate în credinţă, acolo este o căsătorie care se aseamănă cu un salt înîntuneric. Credincioşii caută şi găsesc soluţii ale problemelor lor de viaţă şi a consolării în dificultăţi, înCuvântul lui Dumnezeu. Biblia este pentru ei dreptarul vieţii lor. Un om neîntors la Dumnezeu nu poate săînţeleagă aceasta. El se lasă călăuzit de alte motivaţii. Aceasta va avea ca urmare, conflicte permanente.Cât se pune baza pe dragoste şi toleranţă reciprocă poate totul să meargă bine până într-un anumit

38

moment, dar problema pe care textul amintit o pune rămâne, „pentru că ce legătură este între dreptate şifărădelege“, şi răspunsul trebuie să fie întotdeauna: nici una. Diferenţele sunt prea mari, preafundamentale, prea deosebite ca sens în viaţă. Dar abia după ce un timp se merge împreună se va vedeaaceastă prăpastie. Poate cineva care s-a logodit sau care a făcut pasul acesta ar putea să pună întrebarea:Da dacă celălalt se va pocăi? Personal nu mă îndoiesc de aceasta, dar aş da sfatul să ascultăm de Cuvântullui Dumnezeu. Este mai uşor acum să dizolvăm o astfel de logodnă decât să încheiem o căsătorie care va finefericită. O logodnă nu este o căsătorie. Ea este numai un timp de pregătire pentru căsătorie. În perioadade logodnă nu există încă obligaţii care sunt în căsătorie. Dar pentru ambii logodiţi şi căsătoriţi este valabilproverbul „Întâi te gândeşti, apoi îndrăzneşti“. Dacă abia după încheierea căsătoriei devine clar că existăaceastă prăpastie sau că ea apare, lucrurile sunt altfel. Pentru cel credincios nu există nici un fel de drumde întoarcere. Un soţ credincios nu are permisiunea să se despartă de soţia sa necredincioasă din acestmotiv. Şi pentru soţia necredincioasă este valabil acelaşi principiu (1 Corinteni 7.12-17).

Partenerilor necredincioşi Pavel nu le dă nici un fel de indicaţie. Aceştia trebuie mai întâi să sepocăiască şi să devină credincioşi, pentru ca astfel să aibă puterea spirituală de a se supune Cuvântului luiDumnezeu. Este clar că Dumnezeu nu permite unui credincios divorţul ca un mijloc de a scăpa de un jugnepotrivit, indiferent cât de apăsător sau insuportabil poate să fie.

Un tânăr credincios a cunoscut pe terenul profesional o fată. El a simpatizat-o şi ea l-a simpatizat.Sentimentele lor s-au dezvoltat devenind o dragoste lăuntrică şi între ei s-a creat o relaţie apropiată. Dar înconvorbirile ulterioare s-a dovedit că între ei există o prăpastie care îi despărţea. Acolo unde era vorba decredinţă ei nu se puteau înţelege. Lui i-a devenit clar că făcuse greşeala de a-i mărturisi dragostea înaintede a şti cum stau lucrurile referitoare la credinţă. Apoi l-a făcut, de fapt prea târziu, din aceasta o chestiunea rugăciunii şi au vorbit această chestiune deschis. Şi ea descoperise clar deosebirea. Ea provenea dintr-ofamilie de necredincioşi şi nu fusese educată în astfel de lucruri, deşi faţă de lucrurile privind religia nuavea abateri, totuşi a observat deosebirea. Au văzut amândoi că la o astfel de deosebire între ei nu putea fivorba despre o căsătorie fericită. Cu inimile întristate au hotărât să pună capăt relaţiilor lor. S-au despărţitşi nu s-au mai întâlnit nici măcar nu şi-au mai scris.

Mult mai târziu fata a luat parte la o adunare de evanghelizare. Acolo s-a întors la Dumnezeu şiviaţa ei a căpătat un alt conţinut. Când el mai apoi a auzit că ea a devenit credincioasă şi că lucrul acesta sevedea clar în viaţa ei, a fost convind că rugăciunile pe care el le-a ridicat au fost ascultate. Mai apoi, ei auintrat din nou în legătură. Apoi a urmat logodna şi de zece ani sunt căsătoriţi şi sunt fericiţi. Ştiu, desigur,că nu toate astfel de relaţii rupte au un astfel de sfârşit.

O fată, tânără credincioasă avea relaţii de prietenie cu un tânăr care avea un alt stil de viaţă şinăzuia după alte idealuri. El îi era ei simpatic şi credea că va putea fi fericită cu el. Am constatat la ea, căaceastă chestiune era văzută printr-o latură egoistă. Mult mai important ar fi trebuit să fie pentru eaîntrebarea dacă ea îl putea face fericit. Încerc să vă fac clar că ea, ca şi credincioasă, nu putea să fieniciodată un ajutor real în desfăşurarea idealului său, ci doar o piedică. Dar încă mult mai important:această legătură ar fi fost „un jug nepotrivit“, despre care Cuvântul lui Dumnezeu avertizează.

Câteva zile mai târziu ea mi-a scris că a pus capăt acestei relaţii şi câţiva ani mai târziu am aflat căea s-ar fi căsătorit cu un tânăr credincios. Astfel a avut şi ea o încheiere bună a istoriei ei aşa cum estenormal să se desfăşoare.

Sunt convins de faptul că orice hotărâre care se ia ţinând cont de Domnul conduce la un „sfârşit“bun, chiar dacă acesta nu este văzut de la început imediat. Domnul a promis că orice sacrificiu pe care-lfacem pentru El va fi răsplătit de El. Dar acum încă o istorisire care nu a avut o desfăşurare fericită: odoamnă mi-a povestit despre viaţa ei de căsătorie nefericită. Soţul ei era foarte indiferent, nu voia să ştiedespre creştinism şi refuza chiar şi contactul cu cei credincioşi. El îi permitea să frecventeze adunările. Eafusese avertizată despre căsătorie ca un jug nepotrivit, dar viitorul ei soţ nu era pe atunci un duşman, nicimăcar nu se putea spune cu siguranţă că el ar fi fost un necredincios. Se putea presupune că el ar putea sămeargă cu ea şi că totul ar putea să intre în ordine pe un drum bun. Era cum se spune: că ceea ce speri îţi

39

place să se întâmple. Dar realitatea a devenit cu totul alta şi acum ea are de purtat urmările unui jugnepotrivit. Aşa a încheiat ea relatarea ei tristă. Am întrebat-o dacă cunoaşte sau semnificaţia imaginii a„unui jug nepotrivit“. Da, a spus ea. Un bou şi un măgar, unul lângă altul sub un jug. Apoi am întrebat-odacă a descoperit deja cine dintre ei este boul şi cine este măgarul. „Bineînţeles“, a spus ea, „eu suntsărmanul măgăruş“.

Răspunsul meu a fost totuşi: „Eu cred că soţul dumneavoastră este sărmanul măgăruş. El nu posedănimic: nici pe Dumnezeu, nici credinţa, nici un scop în viaţă, nici o speranţă pentru eternitate. Când elcaută societate în lume, în serbări, la cinematografe sau în alte locuri de distracţie, descoperă că estesingur. Dumneavoastră nu puteţi să mergeţi cu el; dumneavoastră cunoaşteţi mângâierea din Cuvântul luiDumnezeu, izvorul de putere al rugăciunii, părtăşia cu credincioşii. Soţul dumneavoastră nu posedă nimicdin acestea. Cine dintre dumneavoastră trebuie compătimit? Cine este de fapt sărmanul măgăruş? Ea aconsimţit că am dreptate. Ea nu văzuse lucrurile în felul acesta. În încheiere am citit împreună 1 Petru3.1-2: „Tot aşa, soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, încât, chiar dacă unii sunt neascultători de Cuvânt, săfie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea soţiilor, fiind martori la purtarea voastră curată, în temere“. Nueste o sarcină uşoară pentru o soţie să câştige pe bărbatul ei fără cuvinte, numai prin comportare. Nu esteasigurat un succes. Este însă singura posibilitate pe care Cuvântul lui Dumnezeu o oferă şi de aceea eatrebuie folosită, aşa cum este scris.

Această istorie nu are un „sfârşit bun“. Nu ştiu dacă această situaţie tristă s-a îmbunătăţit. Nu maiştiu nimic despre această familie.

Căsătoria lui Samson a fost o dezamăgire amară şi a fost de scurtă durată. El a părăsit furios pesoţia sa şi s-a întors la casa tatălui său. Rolul pe care l-a jucat această tânără femeie nu a fost de bun augur.Este de la sine înţeleasă indignarea lui Samson, dar a pleca supărat şi a abandona soţia nu a fost ocomportare dreaptă.

În capitolul 15 ni se spune că Samson după un timp s-a hotărât să îşi caute din nou soţia. Cât timpa trecut nu ştim. El a luat un cadou, probabil pentru a se împăca. Dar timpul care trecuse era lung şi nu maiera potrivită această faptă. El a venit prea târziu. Uneori se exprimă părerea că între cei doi nu a fost ocăsătorie reală. După părerea mea aceasta nu este corect. Căsătoria a fost încheiată cu acordul şiintermedierea celor două perechi de părinţi şi confirmată oficial printr-o sărbătoare de nuntă mare.

La destrămare ambii parteneri au fost vinovaţi, iar comportarea socrului a făcut ca această rupturăsă fie o despărţire definitivă. Părerea mea este că într-un conflict de căsătorie rareori sau niciodatădificultăţile sunt produse sută la sută numai de un partener. Este un privilegiu ca forţe exterioare săcontribuie la împăcare, dar vai de situaţia când este invers.

Divorţul nu aduce cu el niciodată soluţia dorită. În afară de aceasta citim în Biblie: „luaţi seama laduhul vostru; şi nimeni să nu se poarte cu necredincioşie faţă de soţia tinereţii lui. «Pentru că Eu urăscdespărţirea», zice Domnul Dumnezeul lui Israel“ (Maleahi 2.15-16). Este trist să constatăm că Samson aînvăţat atât de puţin în ceea ce scrie mai sus.

În capitolul 16 citim că el a mers în Gaza, una dintre cetăţile filistenilor încheind relaţii cu o curvăşi petrecând o noapte cu ea. Aici nu mai este vorba de o căsătorie, ci săvârşirea unei patimi păcătoase.

După căsătoria lui ratată într-un mod nefericit, el s-a răzbunat pe duşmanii lui. După aceea, după cepropriul său popor l-a trădat, el a avut o mare biruinţă asupra filistenilor. El putea să pătrundă în Gazadatorită forţei lui mari, neatins.

La capitoul 16 la versetul 4 citim că el a iubit o altă femeie filisteană, pe nume Dalila. Dar din nouse ridică întrebarea: Ce fel de dragoste a fost aceasta ? Această relaţie a durat mai mult şi în final a devenito dependenţă. El a plătit această relaţie cu preţul divulgării secretului nazireatului său. El a pierdut semnulexterior care era părul său lung şi a observat prea târziu că Domnul S-a depărtat de la el. Filistenii i-auscos ochii şi l-au dus legat în închisoare.

40

În Osea citim ceva asemănător: „Efraim se amestecă împreună cu popoarele; Efraim este o turtăneîntoarsă. Străinii i-au mâncat puterea şi el nu ştie“ (Osea 7.8-9). O turtă care nu este întoarsă este pe oparte maronie, iar pe cealaltă parte aluat crud, fără gust şi nu se poate mânca, fără folos.

Această imagine se întâlneşte şi astăzi la credinciosul care are relaţii cu lumea, în loc să secomporte după Cuvântul lui Dumnezeu punându-se la dispoziţia Lui. El pierde relaţia cu Dumnezeu şiprin aceasta puterea lui spirituală. Din fericire această relaţie a fost restaurată la sfârşitul vieţii lui Samson.Prin aceasta i-a revenit şi puterea lui nemaipomenită. La moartea lui, el a avut o biruinţă mai mare decâtde fiecare dată cât a trăit.

Unul din aspectele tragice din viaţa lui Samson a fost că nu a putut să stăpânească impulsurilesexuale. Dimpotrivă, ele l-au stăpânit pe el. Impulsul sexual nu este păcat sau ceva de care trebuie să teruşinezi. Dumnezeu Creatorul a întocmit astfel pe creaturile Lui şi omul nu a fost exclus de la aceasta. Înfelul acesta El vrea ca să menţină această specie.

La animale vorbim despre împerechere, dar aici vedem că există o mare deosebire principială întreanimal şi om. La animale împerecherea este limitată la aşa-zisul timp al fecundaţiei, apoi acest impuls numai apare, o dovadă sunt luptele care se dau între fiare în păduri care apar şi dispar. Primăvara seîmperechează păsările. Ele construiesc împreună un cuib, clocesc ouăle, îngrijesc de pui până pot zbura,apoi ele şi-au îndeplinit sarcina din partea Creatorului. Lasă puii în voia soartei şi se despart de ei.

Cu oamenii, Dumnezeu are o altă intenţie. El aduce pe bărbat şi femeie într-o unitate de durată. Şiaici impulsul sexual este evident pentru a menţine specia, dar el rămâne şi se păstrează şi acesta este undar mare şi nu suficient de preţuit care poate conduce sau contribui în căsătorie la o stare de fericire.Dumnezeu l-a dotat pe om în contrast cu animalele cu înţelepciune şi voinţă. Un medicinist spunea:„raţiunea este în stare să subordoneze impulsul sexual, să-l stăpânească precum şi să-l conducă pe un drumbun. Vedem în mod repetat cum raţiunea împreună cu voinţa omului este aşezată ca o putere de un ordinmai mare deasupra impulsului sexual“.

Dragostea te face orb, spune un proverb. Adevărul acestei zicale îl vedem din păcate foarte desconfirmat. Dar pe de altă parte trebuie să ne gândim că dragostea este o condiţie indispensabilă pentru oviaţă de căsătorie fericită. Dar nu trebuie să dăm la o parte raţiunea şi voinţa, şi cu atât mai mult ceea cespune Cuvântul lui Dumnezeu. Unde există numai impuls natural, există şi pericole mari. „Cel încet lamânie este mai de preţ decât cel viteaz, şi cel care îşi stăpâneşte duhul, decât cel care ia o cetate“(Proverbe 16.32).

Din păcate Samson a învăţat aceasta la sfârşit. Credinciosul însă trebuie să înveţe şi poate să o facăcu ajutorul Domnului în puterea Duhului Sfânt. Aproape zilnic aflăm din mediile de informaţii desprerelaţii sexuale pe care Scriptura le numeşte păcat. Cine se lasă influenţat de acestea, împiedică saudăunează fericirii căsătoriei pe care Dumnezeu vrea să o dăruiască.

În afară de aceasta este o greşală şi un punct de vedere periculos să ne gândim numai la frumuseţeaşi avantajele pe care le primim în căsătorie. Dacă partenerul nu vede ce urmează să se desfăşoare încăsătorie, nu vede lucrurile cotidiene ale căsătoriei, va primi puţin de la aceasta. O căsătorie bună nu seatinge prin motivaţii egoiste. Ea trebuie să fie însoţită de lepădarea de sine. Binele partenerului meu decăsătorie trebuie să stea pe locul întâi. Fericirea pe Dumnezeu a prevăzut-o în căsătorie soţului şi soţiei, nupoate fi realizată dacă ambii parteneri încearcă pe cât posibil să-şi însuşească el dreptul în căsătorie.

Şi când sunt îndeplinite toate condiţiile amintite, când doi tineri s-au găsit şi se căsătoresc înDomnul, atunci urmează marea problemă a întemeierii unei familii. Se pune întrebarea: pot fi date laoparteraţiunea şi voinţa dând curs impulsurilor sexuale fără rezerve? Aceasta, înainte de toate, la bărbaţi poateconduce la o înţelegere greşită. Ea poată să conducă şi să fie cauza pentru care focul dragostei să se stingă.

Petru era căsătorit. Citim în evanghelie că avea o soacră bolnavă şi a fost vindecată de DomnulIsus. Pavel scrie că Petru în călătoriile lui era însoţit de soţia lui (1 Corinteni 9.5). Privit în această lumină,cuvintele lui are mai multă însemnătate pentru noi. „Tot aşa, soţilor, locuiţi cu ele după cunoştinţă, ca şicu un vas mai slab, feminin, dându-le onoare ca fiind şi împreună-moştenitoare ale harului vieţii, spre a

41

nu fi împiedicate rugăciunile voastre“ (1 Petru 3.7). Eu consider că în fiecare căsătorie apar împrejurări încare bărbatul trebuie să-şi subordonezele cerinţele, raţiunea şi voinţa lui. Uneori şi soţia. Pentru cei care auprobleme în acest domeniu, repet, sfatul pe care l-am mai dat, să meargă la un medic psiholog credinciosîn care are încredere, să se pună de acord ca să fie ajutat pe principiile Cuvântului lui Dumnezeu.

Sunt eu împotriva unei familii numeroase? Desigur, nu! Dumnezeu a binecuvântat căsătorianoastră cu 8 copii. Prin aceasta a trebuit să renunţăm deseori la lucruri pe care alţii le-au putut realiza. Amcunoscut griji, boli, stres şi ore nedormite. Acum, copiii noştri sunt de mult timp deja pe picioarele lor. Nebucurăm de un număr mare de nepoţi şi strănepoţi. Şi când ne gândim la anii grei care au trecut, inimilenoastre sunt pline de recunoştinţă. Noi ne-am străduit să educăm copiii pe cât de bine posibil. Avem deasemenea, experienţa, şi spunem că aceşti copii au avut şi asupra noastră influenţe de formare. Şi pentruaceasta putem să mulţumim lui Dumnezeu.

Am auzit deseori părerea că un copil sau doi pot educaţi mai uşor decât un număr mare. Pe cânderam învăţător am putut constata deseori diferenţa dintre copiii proveniţi din familii mari şi din familiimici. Cunosc părinţi care nu au dorit să aibă decât unul sau doi copii. Nu a fost nici spre binele părinţilor,nici ale copiilor. Cunosc, de asemenea, şi cazuri în care au curs lacrimi ale credincioşilor căsătoriţi care arfi dorit mult să aibă o familie mare, dar care n-au avut nici un copil sau care au avut unul sau doi. Noiprivim lucrurile din afară. Nu trebuie să judecăm.

Cunosc şi pe unii care nu au vrut să aibă copii, cel puţin nu în primii ani, pentru că în faţa lorstăteau cerinţe materiale mari. Trebuia întâi cumpărată o maşină scumpă, iar pentru o casă fastuoasă eraunecesari mulţi bani.

În astfel de cazuri îmi permit să spun: principial, aici lucrurile sunt incorecte. Şi încă mai grav esteatunci când graviditatea este întreruptă prin avort. Acest cuvânt nu este altceva decât o exprimare scripticăpentru cuvântul crimă.

Poate cititorul are impresia că a-şi descrie prea dur persoana lui Samson. Şi într-adevăr: el a fost pede altă parte un nazireu, un bărbat care a fost pus deoparte în slujba pentru Dumnezeu. El a eliberatpoporul Domnului de sub stăpânirea filistenilor. Numele lui a fost înregistrat în şirul eroilor credinţei dinEvrei 11. Şi ce trebuie să gândim noi despre Judecători 14.4? „Şi tatăl său şi mama sa nu ştiau că lucrulacesta era de la Domnul, pentru că el căuta o ocazie împotriva filistenilor. Şi pe timpul acela filisteniistăpâneau peste Israel“. Fără-ndoială, Samson avea intenţii bune şi Dumnezeu l-a ajutat ca să-şi atingăacest scop. Dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu a numit bun felul în care el a făcut aceasta.

Dumnezeu este Suveran. El conduce în mod desăvârşit lucrurile pentru a-Şi împlini planul. El Îşialege instrumentele. Cei care cunosc Biblia ştiu că Dumnezeu poate folosi vicleşugul Satanei, activităţileduşmanilor Săi, păcatele şi slăbiciunile copiilor Săi. Despre această temă s-ar putea scrie o întreagă carte. Dar nu este vorba de aceasta în acest capitol. Aici este vorba despre căsătorie şi despre viaţa sexuală aacestui om al lui Dumnezeu din care putem să tragem învăţături folositoare pentru timpul de astăzi.

Deseori se spune că Dumnezeu poate foarte bine să dea o lovitură dreaptă cu un băţ strâmb.Aceasta a făcut-o şi cu Samson şi noi lăudăm harul Său pentru aceasta. Dar în nici un caz nu trebuie să fimde acord că este bine să fim astfel de beţe strâmbe pe care Dumnezeu le-ar folosi.

Întrebări referitoare la capitolul 11:

1. De ce căsătoria lui Samson nu a fost bună?2. Ce spune Biblia despre căsătoria mixtă? Caută şi alte exemple din Biblie referitor la aceasta.3. Ce ar trebui să aibe în vedere o logodnă?4. Prin ce vedem că Samson nu a învăţat niciodată stăpânirea de sine? (compară cu Proverbe16.32).5. Dovedeşte că Samson a avut o stare din ce în ce mai rea pentru că nu şi-a putut stăpâni patimalui.

42

6. Cum vedem confirmat adevărul din Osea 7.8-10 în viaţa lui Samson.

12. Core şi familia lui (Numeri 16)

Core ne este descris ca un adevărat revoluţionar (Numeri 16). El făcea parte din seminţia lui Levi.Din această seminţie Dumnezeu a ales pe Aaron şi descendenţii săi la preoţie, mai apoi fiind preoţialevitică. Core nu a fost de acord cu lucrul acesta. El dorea preoţia. Din această cauză s-a unit cu Datam şiAbiram care făceau parte din seminţia lui Ruben. Ei s-au răsculat împotriva conducerii lui Moise. El agăsit nu mai puţin de 250 de adepţi care făceau parte din conducătorii poporului. Deviza lor era: „Ajunge!Pentru că toată adunarea, ei toţi sunt sfinţi şi Domnul este în mijlocul lor; şi de ce vă înălţaţi voi maipresus de adunarea Domnului?“ (Numeri 16.3). Ei acţionau sub acoperirea că luptă pentru drepturilepoporului. În realitate ei căutau o poziţie de onoare şi putere pentru ei înşişi. S-au ridicat deci împreunăîmpotriva lui Moise şi Aaron.

Moise s-a adresat mai întâi lui Core. Nici el nu era mulţumit cu slujba pe care trebuia s-odesfăşoare pentru popor şi care era dată de Dumnezeu. De ce dorea el acum şi preoţia? Aceasta era oadevărată răscoală împotriva lui Dumnezeu. Apoi, Moise a cerut şi lui Datam şi Abiram să-şi revizuiascăatitudinea, dar aceştia au replicat: „Puţin este că ne-ai scos dintr-o ţară unde curge lapte şi miere, ca săne omori în pustiu, de trebuie să te faci şi căpetenie peste noi? Hotărât, nu ne-ai adus într-o ţară undecurge lapte şi miere, nici nu ne-ai dat de moştenire câmpuri şi vii; vrei să scoţi ochii oamenilor acestora?Nu ne vom sui!“ (Numeri 16.13-14).

Moise a cerut lui Core şi colaboratorilor săi să vină înaintea Domnulu ca să asculte hotărârea Lui.Şi Domnul a rostit o judecată clară. Poporului i s-a cerut să se îndepărteze din preajma locuinţelor luiCore, Datam şi Abiram. Judecata a avut loc într-un mod îngrozitor: ei şi familiile lor au fost înghiţiţi de viide o crăpătură în pământ. Cei 250 de rebeli au fost mistuiţi de foc.

Şi această împrejurare conţine pentru noi ca şi credincioşi în timpurile noastre o avertizareserioasă. Caracteristicile timpului de astăzi constituie un duh de împotrivire şi de revoluţionari în creştere.Ascultarea de părinţi este propagată ca învechită. Neascultarea faţă de stat este tolerată într-o măsură carecreşte şi este propagată în mod tacit sau oficial. Conducerea spirituală deseori nu este recunoscută.Independenţa şi autodeterminarea se scriu cu literă mare.

Cuvântul profetic ne spune că aceste rele vor creşte. Din acest punct de vedere ne aşteaptă timpurichiar mai grele. Totuşi nu ne lipsesc atenţionările şi învăţăturile. Aceste îndemnuri trebuie să dea de gânditnouă şi familiilor noastre.

Biblia spune clar că copiii trebuie să asculte pe părinţii lor în Domnul. În Romani 13 suntemînvăţaţi că trebuie să fim supuşi autorităţilor. Nesupunerea faţă de ei înseamnă neascultare faţă deDumnezeu. Şi în teritoriul creştin Scriptura ne învaţă că trebuie să recunoaştem pe cei care ne suntconducători de la Domnul şi trebuie să-i respectăm şi să-i onorăm (1 Tesaloniceni 5.12; 1 Timotei 5.17).

În Numeri 16.27 citim mai departe că Datam şi Abiram stătea cu toate familiile lor la intrareacorturilor lor. Despre familia lui Core nu se relatează nimic. El era singur acolo. În Numeri 26.11 aflăm căfiii lui Core nu au murit. Există referitor la aceasta diferite explicaţii. Una este, de exemplu, că ei nu s-auînvoit să ia parte la acea acţiune. O alta este că ei s-au păstrat curaţi şi nu s-au alăturat acestei răscoale,deci nu au vrut să se facă una cu propriul lor tată.

Cât de greu trebuie să le fi fost acestor copii ajungând la această recuoaştere a credinţei. Cât desimplu este alegerea pentru tineri care au părinţi credincioşi. Pentru copiii care au părinţi necredincioşi leeste foarte greu să înţeleagă că ei pot fi mântuiţi întorcându-se la .Dumnezeu şi crezând în Domnul Isus. Ei au nevoie de mult curaj pentru a rămâne singuri în picioare şi aînnota împotriva curentului, la fel ca şi fiii lui Core.

43

Domnul Însuşi a spus: „Cine iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednicde Mine“ (Matei 10.37). Domnul cere primul loc. Personal nu cunosc pe nimeni căruia să-i fi părut rău deaceastă alegere bună. Nici fiilor lui Core nu le-a părut rău. Bineînţeles, aceasta nu înseamnă că un tânărdupă întoarcerea lui la Dumnezeu ar fi să înceteze să iubească pe părinţii lui. Dimpotrivă, el va încercaprin Cuvânt şi umblare să câştige familia lui pentru Domnul Isus. Lecţia cea mai importantă şi maiconstructivă pentru creşterea spirituală este totuşi: să te lepezi de tine şi să dai primul loc în viaţa taDomnului Isus. Aceasta este valabil, bineînţeles, şi pentru fiice. Pentru că se spune: „Şi oricine a lăsatcase, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă ... pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţaeternă“ (Matei 19.29).

Pe tânărul musulman, pe care-l numesc aici Ştefan, l-am întâlnit în Guiana. Când a împlinit 18 anis-a întors la Dumnezeu. El a depus bucuros şi în mod deschis mărturia despre credinţa sa în Domnul IsusHristos. Tatăl său l-a ameninţat voind să-l facă să se lepede de credinţă. Această ameninţare a continuat şibăiatul a primit multe bătăi, dar tatăl lui nu i-a reuşit să-l clintească pe Ştefan să renunţe la credinţă şi sătăgăduiască pe Mântuitorul său. Apoi, i s-a interzis accesul în casa părintească şi a fost declarat „mort“.Orice contact cu familia a fost întrerupt. Când l-am întâlnit trecuse mult timp de când nu mai avea nici uncontact cu familia. Nu i-am putut uita niciodată faţa bucuroasă şi mărturia lui dârză. Mi-a fost de mareajutor la multe întruniri pe care le-am putut ţine în această ţară.

În Ioan 9 citim despre un tânăr care s-a născut orb. El l-a întâlnit pe Domnul Isus care l-a făcutsănătos. El a recunoscut cu curaj că Domnul Isus a fost Cel care îl vindecase. Această recunoaştere nu s-apotrivit principiilor fariseilor religioşi, şi pentru că a rămas statornit, aceştia l-au dat afară din sinagogă.Prigoană nu apare rar din partea „celor religioşi“. În timpul acela, cei care nu erau de acord cu ei, erauscoşi afară din sinagogă, şi prin aceasta excluşi de la legătura cu viaţa spirituală iudaică. Dar acestecălăuze oarbe habar nu aveau cât de bine se simţea acest tânăr în poziţia lui. El acum vedea. Domnul Isusl-a căutat şi l-a găsit şi i s-a descoperit ca Fiul lui Dumnezeu. Răspunsul lui a fost: „Cred, Doamne, şi i s-aînchinat“.

Acelaşi lucru l-au experimentat şi primii ucenici suferind prigoană din partea conducătoriloriudaici. Totuşi, ucenicii se bucurau că puteau să sufere ocara pentru Numele Domnului Isus.Dar fiilor lui Core le-au fost foarte greu. Au trebuit să rupă relaţiile nu numai cu tatăl lor, dar să sedespartă şi de copiii lui Datam şi Abiram, care erau prietenii tatălui lor. Fără îndoială, ei vor fi umblatînainte mult timp cu aceşti copii. Poate aceştia vor fi încercat să-i atragă şi pe ei.

Aceşti fii ai lui Core şi descendenţii lor, numiţi mai târziu coriţi, au devenit păzitori de porţi şicântăreţi în Israel. Au slujit mai întâi la cort, iar mai târziu, pe vremea lui Solomon în templu. Cât de multau fost răsplătiţi pentru credincioşia lor faţă de Dumnezeu!

Din cei 150 de psalmi, 12 sunt scrişi de ei. Printre aceştia şi Psalmul 84. Măcar că au plecat demult în veşnicie, ei ne vorbesc astăzi prin aceşti psalmi: „Ferice de omul a cărui putere este în Tine; ei Tevor lăuda fără încetare!“ (Psalmul 84.5).

Întrebări referitoare la capitolul 12:

1. Ce citim despre fiii lui Core?2. Ce probleme pot apare când părinţii îşi aleg să meargă pe un drum greşit. Cum trebuie să se

comporte în această situaţie copiii?

13. Eli şi familia lui

44

(1 Samuel capitolul 1 şi 2)

Despre Eli ni se relatează puţin în Biblie. Despre soţia lui nu se spune absolut nimic. Tot ce ştimdespre acest preot găsim în 1 Samuel 1-4.

El a fost până la o vârstă venerabilă atât preot cât şi judecător în Israel. Nu ni se comunică cum şi-aexercitat activitatea lui oficială. El ne este descris de fapt, ca tată al celor doi fii ai săi, Hofni şi Fineas. Înaceastă sarcină plină de responsabilitate, el a căzut în mod jalnic. Prin aceasta el este pentru toţi unexemplu care avertizează pentru toţi care sunt îmbrăcaţi de Dumnezeu cu autoritate de tată şi suntresponsabili pentru aceasta.

Comportarea acestor fii, o comportare nelegiuită ne este descrisă în culori stridente. Ei erau fii ailui Belial, aceasta înseamnă oameni fără căpătâi (1 Samuel 2.12). Şi totuşi, ei aveau o poziţie mare înIsrael. Erau preoţi, mijlocitori între Dumnezeu şi popor; aduceau jertfele poporului lui Dumnezeu şi aveaupartea lor din acestea. Cum aveau să se desfăşoare aceste lucruri? A fost descris desluşit în cartea Levitic.Dar ei nu aveau nici un fel de teamă de Dumnezeu şi nu erau atenţi la cele scrise dinCuvântul luiDumnezeu. Vezi în acest sens şi din Maleahi 2.1-3. Ei nu erau mulţumiţi cu partea din jertfă ce le eraconferită, ci îşi luau partea cea mai bună pentru ei, chiar şi atunci când erau avertizaţi de cei care jertfeauşi li se făceau observaţie. Privind obligaţiile lor erau neascultători şi îşi făceau voia lor. În acest fel s-aajuns ca întreaga slujbă de jertfire a Domnului să fie desconsiderată.

Acesta nu era singurul lor păcat. În capitolul 2.22 citim că ei se culcau cu femeile care se perindauînaintea cortului întâlnirii. Singurul loc din Scriptură unde se mai vorbeşte despre această perindare afemeilor este în Exod 38.8. Şi această slujbă a fost adusă în disgraţie datorită comportării nelegiuite a fiilorlui Eli. Nu erau ei căsătoriţi? Despre Fineas, cel puţin ştim, că soţia lui se ocupa mult mai mult şi dădeacinste lui Dumnezeu decât soţul ei (cap. 4.19-22).

Şi totuşi aceşti bărbaţi ocupau loc de frunte. Erau oameni chemaţi de Dumnezeu să înveţe poporuldin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin exemplul lor personal să le inspire teama sfântă atunci când exercitauslujba pentru Domnul. Cât de îngrozitor au căzut! Totuşi au fost avertizaţi asupra acestui lucru. Un om allui Dumnezeu a fost trimis şi i s-a spus lui Eli şi prin aceasta şi fiilor săi despre păcatele lor grave.Despre Eli nu citim că el personal ar fi luat parte la astfel de nelegiuiri. El personal a rămas credincios. Ela dat lui Samuel, care îi fusese încredinţat, învăţătură bună. De fapt, el a îndemnat pe fiii săi, dar acesta afost doar un protest slab: „Pentru ce faceţi lucruri ca acestea? Pentru că aud de faptele voastre rele de latot poporul acesta. Nu, fiii mei, pentru că ştirea pe care o aud nu este bună; voi faceţi pe poporulDomnului să greşească“ (cap. 2.23-24). Însă aceste atenţionări au ajuns prea târziu. Măsura păcatelor lorera deja mare. Domnul hotărâse să-i nmicească (v. 25).

În orbirea lor ei credeau că-L pot constrânge pe Dumnezeu să dea biruinţa în lupta împotrivafilistenilor. Fără să aibă această însărcinare, ei au dus chivotul legământului în tabără. Ei considerau căDumnezeu ar fi obligat să vegheze asupra comoarei chivotului şi astfel să le dăruiască biruinţa.Dumnezeu are mijlocul Lui personal de a veghea la această onoare. Judecata anunţată a fost dusă laîndeplinire: oastea a fost bătută; Hofni şi Fineas au fost omorâţi, chivotul legământului a fost luat. CândEli a auzit această veste îngrozitoare şi mai cu seamă că fusese luat chivotul, a căzut pe spate de pe scaunşi a murit. Reacţia lui de teamă arată cât de mult avea el lucrurile lui Dumnezeu pe inimă. El personal aavut până la sfârşit frică de Dumnezeu. Am dori să ne ocupăm mai în amănunţit cu Eli, înainte de toate catată. Putem învăţa multe din acest punct de vedere lucruri folositoare pentru zilele noastre. Acest om acăzut greu în exercitarea autorităţii ca tată. Fiii nu au ascultat de tatăl lor. Pentru această neascultare autrebuit să pătimească, dar tatăl a ieşit nepedepsit din toate acestea? Dumnezeu a vorbit prin aceasta spre elşi cu aceasta tuturor taţilor!

Un om al lui Dumnezeu a venit la Eli (cap. 2.27). Eli este amintit ca un descendent din poziţiaprivilegiată de mare preot din Aaron. Aceasta însemna o mare măsură de responsabilitate. Deşi fiii lui eraucei care exercitau nelegiuire şi el însuşi nu lua parte la aceasta, el a fost făcut responsabil personal de omul

45

lui Dumnezeu. Ceea ce i s-a reproşat este foarte serios: „Pentru ce călcaţi voi în picioare jertfa Mea şidarul Meu ... şi onorezi tu pe fiii tăi mai mult decât pe Mine“. De aceea a trebuit să vină judecata peste Elişi casa lui. Mai târziu, tânărul Samuel a trebuit să fie trimis încă o dată cu această veste. Eli a trebuit săaudă reproşul că el este conştient de toate nelegiuirile fiilor lui şi nu îi atenţionase. El nu a intervenit camare preot cu responsabilitate pentru a împiedica această dezonorare a slujbei de jertfă. El, ca judecător nua pedepsit pe fiii săi pentru faptele lor de ruşine. Eli a căzut în familia sa în mod serios ca tată.Cine se uită în jurul lui şi citeşte ziarele, poate constata că în toate domeniile societăţii noastre domneşte ocriză de autoritate. Astfel de vremuri au fost şi în Israel „fiecare făcea ce era drept în ochii lui“ (Jud. 17.6,compară 18.1, 19.1, 21.25). Totul decurgea fără control.

Deschizând în Noul Testament citim ceea ce spune apostolul Pavel: „Orice suflet să fie supusautorităţilor care sunt mai presus de el. Pentru că nu este autoritate decât de la Dumnezeu; şi cele careexistă sunt rânduite de Dumnezeu“ (Romai 13.1). Cei care au autoritate sunt clasificaţi după ce autoritateexersează fiind răspunzători înaintea lui Dumnezeu. Despotismul şi exersarea în abuz a acestor autorităţiau fost unii din factorii printre altele care a condus la marea revoluţie franceză şi la multe alte revoluţii.Dar germenele pentru aceste revoluţii au emanat prin scrierile filozofilor care şi-au pus amprenta pegândirea pedagogilor. Influenţele întotdeauna au o descendenţă.

Foarte cunoscută a fost scrierea lui Jean Jeaques Courseau cartea sa despre educaţie. „Imil“ aexersat o mare influenţă. Dar teoriile dezvoltate în această carte nu sunt practicabile pentru creştiniicredincioşi Bibliei. Aceasta nu trebuie să ne mire. Courseau, tată inegalabil, a citit deja în anii tinereţii luitot felul de cărţi coapte şi necoapte. Viaţa lui practică însă nu a fost un exemplu. Dintr-o legătură cu ocameristă, pe care după felul lui „a legalizat-o“, i s-a născut cinci copii pe care mai târziu a trebuit să-iducă într-un azil de copii. Ca tată a fost un exemplu rău.

Courseau îşi exprima gândirea că un om prin natură ar fi bun şi că trebuie protejat de influenţeledin afară. El excludea orice fel de „pedeapsă“. Influenţele religioase le considera un lucru rău. El consideracă numai propria conştiinţă ar fi cel mai sigur conducător. Această conştiinţă despre bine şi rău îl face peom egal cu Dumnezeu. Despre Domnul Isus Hristos el nu voia să ştie. Acest om fără Dumnezeu saunelegiuit a exersat o mare influenţă şi teoriile lui găsesc şi astăzi mulţi adepţi.

În secolul nostru cărţile doctorului Beniamin Spoc a exersat o mare influenţă şi atrag încă mult prinsfaturile lor. Autorul s-a născut în anul 1903 şi a fost medic pediatru şi pedagog. Cea mai recunoscutăcarte a lui este „Cartea bunului simţ pentru îngrijirea bebeluşilor şi copiilor“. Ea a fost tradusă în mai multde 30 de limbi şi a ajuns în 10 ani deja la o suta şaptezecea ediţie. Ea a devenit în America cea mai folosităcarte, pentru că ea conţine sfaturi într-un limbaj inteligibil pentru toate posibilităţile de hrănire şiproblemele de educaţie. Punctul ei central este dezvoltarea liberă a copiilor mici şi lucrul acesta conducedesigur la concluzii periculoase. Unele gânduri privind autoritatea, ascultarea şi pedeapsa suntinacceptabile de creştini, pentru că sunt nebiblice. O mamă americană scrie despre experienţele ei, că şi-aeducat băiatul complet după indicaţiile lui Spoc. Dar el devenea în mod vizibil mai dificil şi mai brutal.Până la urmă a pus deoparte sfaturile lui Spoc şi a luat băiatul pe genunchi şi neţânând cont de sfaturilecărţii, pentru că nu se mai putea, ea a aplicat o bătaie în toată regula. El a ţipat de ţi se rupea inima, darapoi a devenit ascultător şi docil. Cel mai înţelept împărat al tuturor timpurilor, a vorbit o altă limbădespre educaţie. Punctul său central este teama de Domnul. Elementele educaţie, ascultare, pedeapsă suntîn învăţăturile date de el lucruri centrale. Să citim cartea Proverbelor.

După ce ne-am ocupat cu eşecurile metodelor de educare ale lui Eli, mi se pare necesar să cercetămcum trebuia să decurgă educaţia din punct de vedere biblic. Tragem concluzia că bărbatul din capulfamiliei este responsabil înaintea lui Dumnezeu pentru conducerea familiei lui. Pentru această temă (cât şipentru toate celelalte) Dumnezeu i-a dat o femeie ca (ajutor). Hristos este capul bărbatului, bărbatul estecapul femeii. Bărbat şi femeie sunt înaintea lui Dumnezeu egali ca valoare, dar femeia a interpretat aceastăegalitate comiţând o mare greşală deseori cu urmări fatale. Dacă copiii văd că mama lor se opuneconducerii soţului ei, lucrul acesta îi determină să nu accepte conducerea tatălui. Urmarea este

46

neascultarea. În această familie nu domneşte disciplina şi Dumnezeu nu este un Dumnezeu al dezordinii,ci să fim puţin atenţi aici la antonimul acestui cuvânt „al păcii“ (1 Corinteni 14.33). Pacea este mai multdecât ordinea. Un tată poate să se îngrijească de ordine exersând într-un anumit fel autoritatea, nefiindbiblică. Din aceasta se instalează starea de conflict. În Coloseni 3.20 scrie: „Copii, ascultaţi de părinţiivoştri în toate, pentru că aceasta este plăcut în Domnul“. Domnul Isus Însuşi a dat acest exemplu ca şicopil. Iar pentru părinţi este adăugat: „Taţilor, nu-i întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu fie descurajaţi“. Iarîn Efeseni 6.4: „Şi voi, taţilor, nu-i provocaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşte-ţi-i în disciplina şimustrarea Domnului“. Cum ar putea un soţ să-şi împlinească această temă plină de responsabilitate fărăajutorul acordat de o soţie plină de dragoste care trebuie să fie conştientă de responsabilitatea ei?

Forma ideală de conducere o găsim în Psalmul 32.8: „Eu te voi instrui şi te voi învăţa calea pecare trebuie să mergi; Eu te voi sfătui, având ochiul Meu asupra ta“. Aşadar, Dumnezeu Însuşi vrea săconducă pe copiii Săi. A conduce cu ochii este sigur cea mai bună metodă de conducere chiar şi pentrupărinţi, dar lucrul acesta nu este întotdeauna din păcate posibil. În versetul 9 urmează îndemnul: „Nu fiţica un cal sau ca un catâr, care n-au pricepere, a căror podoabă sunt frâul şi zăbala pentru a-i struni când nuvor să se apropie de tine“. Ideea textului este că Dumnezeu vrea să ne conducă cu privirea, dar când noi nuacceptăm această conducere trebuie să folosească mijloace mai dure. Dumnezeu arată în felul acesta grijaSa afectoasă faţă de noi chiar şi pe drumul disciplinării.

În Evrei 12 citim: „Fiul meu, nu dispreţui disciplinarea Domnului, nici nu te descuraja când eştimustrat de El; pentru că Domnul îl disciplinează pe acela pe care-l iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pecare-l primeşte. Răbdaţi disciplinarea, Dumnezeu Se poartă cu voi ca faţă de nişte fii; deoarece, care estefiul pe care nu-l disciplinează tatăl? Dar, dacă sunteţi fără disciplinare, de care toţi au avut parte, atuncisunteţi nelegitimi, şi nu fii. Mai mult, am avut pe părinţii noştri după carne ca să ne disciplineze, şi i-amrespectat; să nu ne supunem cu mult mai mult Tatălui duhurilor şi să trăim? Pentru că, în adevăr, ei nedisciplinau pentru puţine zile, după cum li se părea bine; dar El, pentru folosulo nostru, ca să luăm partela sfinţenia Lui. Dar orice disciplinare, pentru acum, nu pare a fi de bucurie, ci de întristare; dar dupăaceea le dă celor deprinşi prin ea rodul dătător de pace al dreptăţii“ (v.5-11).

În acest loc din Scriptură se compară disciplinarea lui Dumnezeu cu disciplinarea părinţilor. Dinacesta, ca părinţi putem să învîăţăm multe lucruri. Dumnezeu disciplinează în exclusivitate din dragoste şiEl are permanent pentru aceasta binele nostru în vedere. El aduce pentru aceasta în împrejurările datemijlocul de disciplinare potrivit şi aceasta are ca efect roada dreptăţii în pace. Şi la noi, dragostea trebuiesă fie motivul în alegerea multor posibilităţi sau procedee de disciplinare care ne stau la dispoziţie pentrucopiii noştri. De aceea trebuie să ne verificăm noi înşine dacă nu cumva alte motive, precum dorinţa de a ficinstiţi sau o mândrie care duce la ceartă sau cine ştie ce alt lucru este la mijloc atunci când disciplinăm,trebuie să alegem milocul care este cel mai bine cunoscut, ducând la atingerea scopului. Trebuie să negândim, de aceea, totodată, dacă măsura pe care o luăm nu este prea uşoară sau prea grea sau care dureazăprea mult timp.

Dacă nu se exersează nici un fel de disciplinare, în situaţia în care lucrul acesta este cerut deCuvântul lui Dumnezeu, atunci aceasta dovedeşte lipsă de dragoste, în care deseori se susţine contrariul.Cuvântul ne învaţă clar aceasta. Altfel, copiii noştri ar fi să ne comportăm cu ei ca şi cu nişte bastarzi.Printr-o exersare dreaptă a disciplinării copiii se vor supune şi părinţii nu-şi vor pierde autoritatea,dimpotrivă.

Dumnezeu nu ne tratează pe noi, copiii Săi ca pe nişte bastarzi. Nici noi nu trebuie să tratăm astfelpe copiii noştri. Desigur, educaţia sau disciplinare nu se face în mod intenţionat, fără motivaţie. Practicaarată că deseori se întâmplă aşa. Şi contrariul, se renunţă la disciplinare pentru că ar fi un dezavantajpentru copii şi ar putea să trezească în ei gândul că sunt jigniţi. Acesta este un argument foarte des întâlnitşi care este auzit tot mai mult. Rezultatul este o generaţie de copii dificili, neascultători şi un tinerentdeşănţat. Să nu ne mirăm atunci că apare o generaţie de părinţi jigniţi care sunt tiranizaţi de copiii lor.Această problemă a inversării rolurilor dă multe probleme psihologilor ... „înţelepţii sunt ruşinaţi, sunt

47

uimiţi şi sunt prinşi. Iată, ei au respins Cuvântul Domnului; şi ce înţelepciune au ei?“ (Ieremia 8.9).Aceasta este o întrebare copleşitoare. Avem nevoie de multă înţelepciune pentru sarcina grea de educare acopiilor noştri. De aceea nu trebuie să neglijăm învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu.

Ştiu că Samuel, descendentul lui Eli, ultimul judecător în Israel, a fost martor la tot ce s-a petrecutîn casa lui Eli. Însă, mai târziu, şi el ca tată nu şi-a îndeplinit corespunzător sarcina. El şi-a pus copiii cajudecători (1 Samuel 8.1) şi nu a observat că ei nu erau potriviţi pentru aceasta. Când poporul i-au adus înmod dispreţuitor la cunoştinţă comportarea fiilor lui, se pare că el le-a retras aceste funcţii. Găsim aceastaîn 1 Samuel 12.2: „fii mei sunt cu voi“.

Un mare pericol pe care-l întâmpină părinţii constă în faptul că ei supraapreciază copiii lor, aşacum spune un proverb german: «fiecare consideră cucuveaua lui o privighetoare». Şi cât de des esteaceasta! Un pericol la polul celălalt este că părinţii desconsideră părţile bune ale copiilor lor, de aceea einu pot evalua lucrurile la adevărata valoare, deci nu ştiu să dea la copii ceea ce este potrivit. Şi tocmailucrul acesta este necesar copiilor. Uneori numai pentru greşeli mici se aplică pedepse mari. Părinţi dotaţicare au realizat mult ajung prea uşor să se exprime cam aşa: Tu nu poţi absolut nimic. Sau: Tu nu eşti înstare de nimic. Aceasta formează la copii sentimentul de inferioritate care îi poate domina mult timp înviaţă. De ce înţelepciune avem nevoie ca să putem ocoli toate aceste stânci.

Întrebări referitoare la capitolul 13:

1. Arată prin ce a căzut Eli ca tată. Care au fost consecinţele acestui lucru ?2. Care sunt urmările unei disciplinări prea blânzi sau a uneia prea severe ?3. Ce putem învăţa din Psalmul 32.8 ?4. Ce greşeli a făcut Samuel cu fiii lui? Ce putem învăţa din aceasta ?

14. Zaharia şi Elisabeta(Luca 1.5-25, 39-45, 57-80)

Din relatările despre Zaharia şi Elisabeta din Luca 1.5, putem afla că ei erau o pereche care sepotriveau foarte bine. Amândoi erau israeliţi, făceau parte din seminţia lui Levi şi din seminţia preoţeascăa lui Aaron. Ei erau, de asemenea, în armonie în ce priveşte teama personală de Dumnezeu. „Şi amândoierau drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără vină în toate poruncile şi rânduielile Domnului“ (Luca1.6). Ne imaginăm deci că aveau o temelie puternică, o viaţă bună de familie. Însă, asupra acestei familiiplana o mare problemă: lipsa de copii. Era dureros pentru amândoi şi un motiv de multă rugăciune.Dumnezeu nu ascultase încă această rugăciune. Trecuse ani, ei îmbătrânise şi speranţa împlinirii dispăruse.

Împăratul David a împărţit un mare număr de preoţi în 24 de cete şi această împărţire a făcut-odupă moştenitori (1 Cronici 24). Zaharia făcea parte din a opta ceată (seminţie) şi anume a lui Abia.Diferitele însărcinări erau împărţite prin tragere la sorţi. Astfel, Zaharia a vut privilegiul de a aduce tămâieDomnului în templu. Într-o zi poporul stătea afară rugându-se şi aşteptau întoarcerea lui Zaharia, pentru aprimi binecuvântarea aşa cum este scris în Numeri 6. Dar de data aceasta totul decurgea altfel decât deobicei. Zaharia a văzut la dreapta altarului de tămâiere un înger şi s-a speriat.

Îngerul i-a spus „Nu te teme, Zaharia, pentru că cererea ta a fost ascultată şi soţia ta, Elisabeta, îţiva naşte un fiu şi îi vei pune numele Ioan“ (v.13). Îngerul i-a numit pe nume pe amândoi. Zahariaînseamnă «Domnul a gândit» şi Elisabeta «Dumnezeul jurământlui». Zaharia însă nu a dat cinste numeluisău, deşi ştia că îngerul Domnului îi vorbea şi erau deci cuvintele lui Dumnezeu. Noutăţile pe care leauzea erau pentru el prea frumoase ca să fie adevărate. El a cerut un semn. Aceasta a fost necredinţă.Semnul cerut a fost urmat de o pedeapsă. El a urmat până în ziua împlinirii promisiunii lui Dumnezeu săfie mut.

48

Ce lucruri minunate au fost spuse despre fiul lor. Ei înşişi aveau să experimenteze bucuria şi mulţialţii aveau să se bucure de naşterea lui. El urma să fie mare în faţa Domnului şi mulţi din popor care eraudeparte de Domnul aveau să se întoarcă la Dumnezeul lor. Nu este aceasta dorinţa părinţilor credincioşi?Din păcate mulţi gândesc numai la bucuria lor proprie şi îşi educă copiii cu acest scop, iar apoi suntdezamăgiţi. Numele Ioan înseamnă «Domnul este plin de har». Prin venirea lui Ioan, Dumnezeu a arătathar nu numai faţă de Elisabeta şi Zaharia, El a arătat har faţă de întregul popor, pentru că prin predicile luiIoan, El a chemat la pocăinţă.

Când zilele slujbei lui s-au împlinit, Zaharia s-a întors acasă. El a trebuit să spună soţiei lui ce avăzut şi ce a auzit în scris. Când ea a văzut că Dumnezeu Şi-a împlinit promisiunea şi a rămas însprcinată,s-a retras timp de cinci luni probabil pentru a se bucura în linişte de ceea ce a făcut Dumnezeu şi de harulLui. Şi probabil şi pentru a evita tot felul de întrebări. Era, desigur, dificil să povestească fiecăruia ce s-aîmntâmplat cu Zaharia în templu. Trebuia să aştepte ca să vorbească faptele. Între timp ea a mulţumitDomnului pentru harul pe care şi l-a arătat faţă de ea. Relatarea despre Zaharia şi Elisabeta a fostîntreruptă prin relatarea referitoare la apariţia îngerului Gabriel, Mariei şi despre vizita acesteia laElisabeta. Despre aceasta vom vorbi în capitolul următor.

La timpul hotărât fiul s-a năcut. În ziua a opta a avut loc tăierea împrejur şi i s-a dat nume. A fostpărerea ca băiatului să i se pună numele Zaharia. Dar când l-au întrebat pe tatăl, el a scris: „Nu, ci se vachema Ioan“ (v.61). Şi atunci a început să vorbească din nou. Primele cuvinte pe care le-a rostit a fostlaudă la adresa lui Dumnezeu. Plin de Duhul Sfânt el a profeţit în cântecul lui de laudă. El a vorbit înprimul rând nu numai despre fiul său, ci despre fiul Mariei a cărui sosire i-a fost adusă la cunoştinţă:„Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a cercetat şi a făcut răscumpărare pentrupoporul Său; şi ne-a ridicat un corn de mântuire în casa lui David, slujitorul Său, după cum a vorbit pringura sfinţilor Săi profeţi care au fost de la început: «Mântuire de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturorcelor care ne urăsc», ca să împlinească îndurare cu părinţii noştri şi să-Şi aducă aminte de legământulSău cel sfânt, de jurământul pe care i l-a jurat lui Avraam, tatăl nostru, ca, salvaţi din mâna vrăjmaşilornoştri, să ne dea să-I slujim fără teamă, în sfinţenie şi dreptate înaintea Lui, în toate zilele noastre“(v.68-75). Aceste cuvinte nu puteau să fie cu referire la Ioan, căci el nu făcea parte din casa lui David.Profeţii au vorbit despre Domnul Isus Hristos ca Mesia. În El, Dumnezeu a adus mântuirea. Această puterede a aduce mântuirea o găsim în Scriptură printre altele în Zaharia 1.18-21; Psalmul 75.5-6; Psalmul132.17. Această mântuire se referă în primul rând la poporul Israel, dar se extinde apoi la toţi cei care credacum. El ne-a mântuit de sub puterea întunericului. În El am fost făcuţi capabili ca să slujim Dumnezeuluicelui viu şi adevărat.

Apoi, Zaharia a profeţit despre fiul său. Acesta urma să fie un profet al Celui Preaînalt care sănetezească calea Mesiei promis. Pentru a se putea ajunge la această binecuvântare, poporul trebuia întâicondus la pocăinţă pentru ca să poată primi iertarea păcatelor. Aceasta urma să fie sarcina lui Ioan de achema poporul la pocăinţă.

Ca tânăr, Ioan s-a retras în pustiu şi s-a hrănit cu lăcuste şi miere sălbatică. La 30 de ani a apărut caprofet şi a botezat pe mulţi care veneau la el şi-şi mărturiseau păcatele. El mărturisea clar că nu este elMesia, ci este numai cel care pregăteşte drumul, el este glasul celui care strigă în pustiu. Când mulţimidimprejur veneau în împrejurimile Iordanului ca să fie botezaţi de el, între ei erau şi mulţi farisei şisaduchei care să fie botezaţi. Dar Ioan îi certa în mod public din cauza comportării lor rele şi făţarnice.Folosind chiar cuvântul „pui de năpârci“. Ei mai întâi trebuia să aducă roade vrednice de pocăinţă. Ei îlurau. Ei nu puteau să se atingă de el, pentru că poporul îl aprecia foarte mult. El a reproşat princepelui Irodcă acesta trăia cu soţia fratelui său, Filip: „Nu-ţi este îngăduit să ai pe soţia fratelui tău“. Din pricinaaceasta irodiada s-a înfuriat şi l-a convins pe Irod să-l arunce pe Ioan în temniţă. Dar aceasta nu a fostsuficient. Ea gândea şi la alte răzbunări. Ocazia a venit când Irod împreună cu mulţi oaspeţi îşi serba ziuade naştere. Fiica ei a dansat cu această ocazie şi a fascinat pe toţi cu arta ei de a dansa. În beţia lui, Irod ajurat să-i dea orice i-ar cere. Irodiada a abuzat de aceasta punând-o pe fiica ei să ceară capul lui Ioan.

49

Prin aceasta Irod a intrat în conflict al conştiinţei; însă nu putea să dea înapoi. Însă a dispus ca Ioansă fie decapitat în închisoare şi capul lui să fie adus pe o farfurie lui Salome, care l-a adus mamei ei (Matei14.1-12). Aceasta este probabil cea mai oribilă familie pe care o cunoaştem în Biblie.Cineva a numit pe Ioan Botezătorul o figură tristă. Dar nu este aşa. El a murit ca martir din cauza slujbeisale profetice. O figură tristă a fost Irod! Împins de poftele lui, apoi înfăşurat de promisiuni false, a devenitun criminal.

Domnul Isus a vorbit El Însuşi despre Ioan ca fiind cel mai mare dintre profeţi (Matei 11.7-11). Elde asemenea, a mărturisit despre Ioan: „Acela era lumina care arde şi luminează, şi voi aţi dorit să văveseliţi pentru un timp în lumina lui“ (Ioan 5.35). Această lumină a fost stinsă.În Domnul Isus Hristos Însuşi a apărut Lumina lumii, dar oamenii de atunci L-au lepădat pentru că eiiubeau mai mult întunericul decât lumina. Cine Îl leapădă acum rămâne în întuneric, chiar dacă seconsideră iluminat. Vor continua bâjbâind considerându-se iluminaţi până în ziua judecăţii când vor fisurprinşi de acel întuneric mare.

Zaharia şi Elisabeta din cauza vârstei lor înaintate nu vor fi asistat la lucrările fiului său şi nici nuau apucat sosirea Mesiei despre care Zaharia a profeţit. Ca şi mulţi înaintea lor au adormit în speranţaîmplinirii promisiunilor lui Dumnezeu.De curând, o văduvă credincioasă, înaintată în vârstă, mi-a spus: „doresc să merg în întâmpinareaDomnului ca să-L văd, dar las totul în urmă“. Se referea cu aceasta la copiii şi nepoţii ei pentru care seruga zilnic. Această sarcină este valabilă pentru toţi părinţii, chiar şi atunci când copiii de mult au părăsitcasa părintească.

Întrebări referitoare la capitolul 14:

1. Cum caracterizăm relaţiile lui Zaharia şi Elisabeta, unul cu altul şi relaţia lor cu Dumnezeu?2. Cum au considerat ei că trebuie rezolvată problema lipsei lor de copii ?3. Care era conţinutul predicii lui Ioan şi ce a însemnat botezul său?4. Cum a ajuns el în conflict cu fariseii, cu Irod şi cu irodiada?5. Ce a spus Domnul Isus personaldespre Ioan?

15. Iosif şi Maria(Matei 1; Luca 1)

Iosif şi Maria erau amândoi descendenţi ai împăratului David. Aceasta desprindem din genealogiadin Matei 1 şi Luca 3. Dar seminţia împărătească ajunsese într-o cădere deplină. Iosif îşi câştiga pâinea luizilnică ca un simplu tâmplar în Nazaretul dispreţuit galileean, iar Maria ducea o viaţă anonimă în acelaşiorăşel. Amândoi erau temători de Dumnezeu care erau logodiţi împreună, urmând să se căsătorească latimpul potrivit.

La noi, logodna înseamnă că o pereche s-a găsit în dragoste şi s-au gândit să se căsătorească dupăun timp. O logodnă poate fi, în general, să fie retrasă uşor. Aceasta nu înseamnă o încurajare de a priviaceastă legătură cu superficialitate. Asupra acestui lucru am discutat mai înainte. Această renunţare laacest pas este o chestiune serioasă, dar nu este pe aceeaşi linie cu divorţul, aşa cum uneori se susţine.Bineînţeles, o logodnă dizolvată este de preferat decât o căsătorie nefericită. În Vechiul Testament vedemcă poziţia unei fete necăsătorită care era logodită era foarte deosebită de a unei femei căsătorită. Vezi deexemplu Exod 22.16 şi Deuteronom 20.7; 22.23, 29.

Dacă o fată căsătorită avea relaţii cu un alt bărbat, lucrul acesta însemna pentru amândoi pedeapsacu moartea. Aceasta înseamnă că pentru Israel şi în acest caz pentru Maria şi Iosif, noţiunea „logodit“ avea

50

o importanţă mult mai mare decât pentru noi astăzi. Însă pe de altă parte nu era o căsătorie. Nu era vorbadespre o sărbătorire oficială aşa cum este cazul la căsătorie.Citim în Luca 1 cum îngerul Gabriel a venit la Maria şi i-a spus: „Nu te teme, Maria, pentru că ai găsithar la Dumnezeu! Şi, iată, vei zămisli în pântece şi vei naşte un Fiu şi Îi vei pune numele Isus. El va fimare şi Se va chema Fiu al Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da tronul lui David, tatăl Său; şiva împărăţi peste casa lui Iacov pentru totdeauna şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit“ (Luca 1.30-33).

Maria nu s-a îndoit de împlinirea acestei promisiuni, precum Zaharia. De asemenea, ea nu a cerutun semn. Întrebarea ei a fost, cum se poate face aceasta, pentru că ea nu a avut nici o relaţie cu un bărbat.Despre relaţia sexuală înainte de căsătorie la Iosif şi Maria nu putea fi în nici un caz vorba. Şi acest lucruşi acum trebuie să fie la fel pentru tinerii căsătoriţi. De aceea este bine ca pe perioada logodnei să sepăstreze distanţele potrivite pentru a nu fi conduşi prin cerinţe pasionale spre păcat. Merit acest efortpentru a intra curat în căsătorie şi apoi a primi de la Dumnezeu prin căsătorie bucuria corespunzătoare pecare o reprezintă sexualitatea.

Am cunoscut o pereche de tineri căsătoriţi care avea probleme dificile. Din convorbirea pe care amavut-o cu ei a reieşit că înainte de căsătorie, deci în timpul logodnei, ei au avut de câteva ori contactesexuale. Înainte de aceasta ei au cerut sfatul unei femei credincioase mai în vârstă. Şi aceasta îi sfătuise sădea curs acestor cerinţe. Ea spusese: „Dacă nu cunoşti aceasta, nu-l iubeşti suficient“. Şi am făcut-o. Darnici unul dintre ei nu a fost mai târziu fără probleme. Văd şi acum încă în faţa mea faţa brăzdată a acesteitinere şi o aud cum spune: M-am simţit tot timpul nefericită. Tot ce a fost mai frumos din logodnă şi dinviaţa de căsătorie a fost tulburat de acest păcat şi de efectele pe care le-a avut în starea mea spirituală şisufletească. Nu spun că în orice caz căsătoria devine ratată ca urmare a acestui lucru. Harul lui Dumnezeueste mare şi vrea ca să ajute în orice situaţie în căsătorie, dacă suntem smeriţi şi ne plecăm înaintea lui.

Maria a primit un răspuns la întrebarea ei: „Duh Sfânt va veni peste tine şi puterea Celui Preaînaltte va umbri, de aceea şi Sfântul care Se va naşte Se va chema Fiu al lui Dumnezeu“. Şi fără să întrebe ea aprimit un semn: „Şi, iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasealună pentru ea, cea numită sterilă“. Atunci Maria a spus: „Iată roaba Domnului; fă-mi după cuvântultău!“ Maria nu putea să vorbească cu nimeni despre taina ei cea mare, nici chiar cu Iosif. Ea s-a grăbitspre casa lui Zaharia pentru a o întâlni pe Elisabeta. Când ele s-au salutat, s-a întâmplat un lucru deremarcat şi anume, copilul Elisabetei a săltat în pântecele ei. Şi Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt. Ea astrigat cu glas tare: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău! Şi de undeaceasta pentru mine, ca să vină la mine mama Domnului meu?“ (Luca 42-43).

Biblia nu este o carte de biologie, dar sunt relatate amănunte de biologie. Merită atenţia noastră.Trebuie să gândesc mult la această istorie când citesc despre avort şi eutanasiere, despre care se scrie atâtde multe. Unele lucruri mărturisesc despre o lipsă dureroasă privind teama familiei de viaţă. Un făt sauembrionul este numit ceva „care poate fi îndepărtat“ când este incomod şi când se voieşte a fi evitat spre anu se naşte un copil viu. Avortul era pe vremuri interzis şi era sub incidenţa pedepsei, dar astăzi în modoficial el este acceptat şi până la un anumit punct realizat şi se fac eforturi ca să nu se ajungă la punctul lacare să apară discuţii sau conflicte. Acum câteva zile citeam în ziar că trei specialişti au participat la unavort lăsând să moară un făt de şase luni, pentru că după părerea lor acesta nu ar merita să trăiască. Justiţiaa intervenit şi au fost acuzaţi pentru că era vorba de crimă şi omor. Cuvântul lui Dumnezeu spune:„Pentru că Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele. Te voi lăuda că m-ai făcutîntr-un mod uimitor şi admirabil. Minunate sunt lucrările Tale şi sufletul meu o ştie foarte bine. Oaselemele nu au fost ascunse de Tine când am fost făcut în taină, ţesut ca o broderie, în locurile de jos alepământului. Ochii Tăi au văzut fiinţa mea neîntocmită şi în cartea Ta au fost scrise toate mădularelemele: zi de zi se formau când nu era încă nici unul“ (Psalmul 139.13-16).

Maria a rămas cam trei luni la Elisabeta şi apoi s-a întors acasă. Aparent ea nu a putut să dea luiIosif o explicaţie exactă cu privire la ce i-a spus Gabriel. Prin aceasta Iosif a fost pus în faţa unei deciziidificile. Datorită faptului că ea era gravidă, el ca bărbat drept se putea decide greu să se căsătorească cu ea.

51

După lege, el trebuia să o reclame la judecător. Deşi pedeapsa cu moartea nu mai era aplicată atunci, lucrulacesta ar fi însemnat pentru Maria o blamare publică. Şi el nu ar fi dorit să-i facă aceasta. O altă soluţie arfi fost să o alunge şi s-o părăsească cu o scrisoare de despărţire. Aceasta ar fi fost mai uşor şi pentru ea. Els-a zbătut mult pentru rezolvarea acestei probleme.

Atunci Dumnezeu i-a făcut clar ce urma să facă. Un înger i-a apărut în vis, i-a explicat situaţia, iarel s-a hotărât să o ia imediat la el. Astfel, el a păzit-o de ochii oamenilor şi de ruşinea pe care o provocauaceştia. Dar el nu a avut legătură cu ea până când nu li s-a născut un fiu şi el i-a pus numele Isus (Matei1.25).

În Matei 2 citim despre sosirea magilor şi planurile josnice ale împăratului Irod. Intenţiilecriminale ale acestuia au fost zădărnicite, pentru că îngerul i-a apărut lui Iosif în vis şi i-a poruncit să fugăcu copilul şi mama lui în Egipt. Apoi, ei s-au întors în Nazaret, unde au trăit o viaţă de căsătorie şi unde lis-au născut cel puţin şase copii. Cei patru fii sunt numiţi în Matei 13.55: „Iacov, Iosif, Simon şi Iuda“.Numărul surorilor nu este redat acolo. Apostolul Ioan ne spune că aceşti fraţi nu credeau atunci în Isus(Ioan 7.5).

Despre Maria şi Iosif auzim şi mai departe că ei Îl căutau pe Isus în templu (Luca 2.41-52). AtunciDomnul Isus Şi-a arătat înţelepciunea Lui extraordinară. Atunci s-au întors părinţii Lui şi le-a fost supus.În aceasta El este un exemplu desăvârşit pentru toţi copiii. Cunoscutele (legende) despre Hristos cu istoriiminunate din anii copilăriei şi tinereţii Lui au la bază lucruri adevărate. Apoi nu mai auzim nimic despreIosif. Putem probabil accepta că deja înainte ca Domnul Isus să-Şi înceapă lucrarea oficial, El a murit.Ceea ce citim despre Iosif, pune înaintea noastră imaginea unui soţ plin de dragoste şi a unui tată grijuliu.Nici despre mama nu citim mult. Semnificativ pentru ea sunt cuvintele: „Dar Maria păstra în minte toatecuvintele acestea, cumpănindu-le în inima ei“ (Luca 2.19; compară şi v. 21). Acestea erau cuvintereferitoare la Fiul ei şi despre El, ea a fost prezentă la slujba oficială a Domnului Isus la nunta din Cana(Ioan 2). Când ea a auzit că s-a terminat vinul, a dovedit încrederea în Domnul Isus spunând slujitorilor căei trebuie să facă tot ceea ce le-ar porunci El.

Maria a trebuit să sufere în anii care au urmat datorită comportării pline de ură a iudeilor faţă deFiul ei. Pe când ea stătea în picioare la cruce a trebuit să experimenteze văzând toată acea scenăînfiorătoare, lucrul pe care îl exprimase Simeon în templu cu cuvintele: „chiar sufletul tău va fi străpunsde o sabie“. Domnul Isus a turnat ulei în rănile ei cu cuvinte pline de dragoste pe care le-a rostit de pecruce: „Femeie, iată fiul tău“ şi către Ioan: „Iată mama ta“. Ioan a înţeles acest apel şi a luat-o din ceasulacela pe Maria în casa lui. Probabil atunci ea era văduvă, iar fiii ceilalţi, datorită necredinţei nu şi-auasumat o astfel de sarcină.

Pentru ultima dată citim despre ea în Fapte 1.14. După înălţarea la cer a Domnului Isus, apostoliierau cu câteva femei şi cu Maria, mama lui Isus şi cu fraţii Lui, adunaţi în camera de sus. Câtă bucuriepentru Maria care fusese încercată atât de dureros să poată fi acum martoră la învierea Lui şi la înălţareaLui la cer. Această bucurie a putut să o împărtăşească acum cu fiii ei, care mai înainte se dovediserănecredincioşi. Cu siguranţă, ea s-a rugat mult pentru copiii ei! Ioan scrie unei femei, probabil chiar uneivăduve: „M-am bucurat foarte mult că i-am găsit pe unii din copiii tăi umblând în adevăr, după cum amprimit poruncă de la Tatăl“ (2 Ioan 4).

Unei mame i s-a spus despre fiul ei care trăia fără Dumnezeu: un copil pentru care se varsă atât demult lacrimi şi se ridică atât de multe rugăciuni, nu se poate să meargă la pierzare. Uneori însă, părinţi nuajung să vadă că rugăciunile lor au fost ascultate. Am făcut odată slujba la înmormântarea unui slujitordevotat Domnului care a lăsat în urma lui o familie mare cu mulţi copii adulţi. Nu toţi veniseră la credinţă.În timpul predicii unul din fii s-a pocăit. Tatăl (defunctul) nu a avut parte să vadă lucrul acesta, darrugăciunea lui a fost ascultată la timpul hotărât de Dumnezeu. Aceasta este o mare încurajare pentrupărinţi de a se ruga pentru copii cu stăruinţă, chiar dacă aceştia trec prin viaţă pe drumul necredinţei. Ei nutrebuie să se descurajeze.

52

Întrebări referitoare la capitolul 15:

1. Prin ce recunoaştem că Maria, ca şi logodnică trăia o viaţă curată?2. Ce pot învăţa cei care se logodesc din acest loc din Scriptură în privinţa relaţiilor dintre ei?3. În faţa cărei probleme dificile a fost Iosif pus şi cum a rezolvat această problemă?4. În ce fel putem să înţelegem acum voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră? Caută şi alteexemple în Biblie, precum şi alte îndemnuri.5. Ce ştii despre intrarea Domnului Isus în lucrare la 12 ani?6. Ce s-a întâmplat în Cana? Caută şi alte locuri din Biblie care arată că cinstirea Mariei camijlocitoare este în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu.7. Ce ştii despre copiii născuţi mai târziu de Iosif şi Maria?

16. Familia din Betania(Matei 26; Marcu 14; Luca 10; Ioan 11 şi 12)

La citirea titlului acestui capitol, fiecare din cei ce cunosc Biblia se vor gândi nemijlocit la Marta,Maria şi Lazăr. Se pune de asemenea întrebarea dacă la aceşti trei mai poate fi adăugat şi Simon, care maiera numit „leprosul“. În Matei 26.6 şi Marcu 14.3 ni se spune că ungerea Domnului era făcută de Maria încasa lui Simon. Deşi numele lui nu este amintit mai departe. În Luca 10.38 citim că Marta L-a primit peDomnul Isus în casa sa. Nici aici nu ni se spune despre Simon nimic, cu atât mai puţin în Ioan 12.Mulţi sunt de părere că Simon era soţul Martei şi prin aceasta ei pot rezolva problema. El ar fi fost vindecade Domnul Isus şi prin aceasta ar fi devenit foarte dependent de Persoana Domnului. Aşa ar trebui să fie,însă Biblia nu ne dă amănunte cu privire la aceste lucruri. Ne vom limita aşadar în continuare la cele treipersoane principale despre care se scrie în Matei 26.6-13, în Marcu 14.3-9, Luca 10.38-42, Ioan 11 şi12.1-11.

Aici nu avem de-a face ca şi în celelalte capitole cu o familie compusă din părinţi şi copii, însă pebaza lucrurilor pe care le citim privind relaţiile lor şi a faptului că Domnul Isus avea un loc central înmijlocul lor, această familie merită cu adevărat să fie amintită.Era o casă foarte ospitalieră unde Domnul Isus trecea cu plăcere şi aceasta cu deosebire în ultimasăptămână înainte de moartea Sa. După intrarea Sa în Ierusalim, El pura zilnic dialoguri cu iudeii, astfel aapărut o ură crescătoare din partea conducătorilor ceea ce a condus la lepădarea oficială şi crucificareaDomnului Isus. Seara El Se întorcea în Betania. Acolo era înviorat de ospitalitatea şi grija pe care membriiacestei familii i-o arăta. Această familie este un exemplu de ospitalitate. Prin aceasta ei au primit o marebinecuvântare, căci „unde este Domnul Isus, acolo El binecuvântează“.

O, casă binecuvântată, unde Tu eşti primit,Tu prieten al sufletelor, Domnul Isus HristosUnde printre toţi oaspeţii care vin acolo,Tu eşti cel mai apreciat şi mai iubit.

În sensul literal al cuvântului, astăzi nu putem să-L primim pe Domnul Isus în casă, dar spiritualda. Domnul a spus: „Cine primeşte un profet ... va primi răsplata unui om drept“ (Matei 10.41), şi:„Oricine va primi pe unul singur dintre aceşti copilaşi în Numele Meu, pe Mine Mă primeşte“ (Marcu9.37). În Fapte 28.7-10 citim că Publius a primit şi a găzduit pe Pavel care era arestat şi pe însoţitorii lui cuamabilitate. El a fost răsplătit din plin pentru aceasta.

53

Despre episcopi sau supraveghetori se spune că ei trebuie să fie primitori de oaspeţi (1 Timotei 3.2;Tit 1.8). Toţi credincioşii sunt de fapt îndemnaţi să fie primitori de oaspeţi. În Evrei 13.2 este scris: „Nuuitaţi primirea de oaspeţi, pentru că, prin aceasta, unii, fără să ştie, au găzduit îngeri“. Astfel de anturajcu credincioşii şi convorbirile acestora între ei despre Domnul şi Cuvântul Său sunt şi pentru copii o marebinecuvântare.

Am auzit de la mulţi adulţi povestind că pe când erau copii s-au bucurat în astfel de prilejuri şi auavut numai de învăţat. Am impresia că astfel de întâlniri şi convorbiri dintre cei credincioşi devin din ce înce mai rare decât pe vremuri. Probabil că acum comunică între ei prin mijloace mai moderne decomunicaţie cae sunt mult mai scurte. Este important de reţinut ca şi părinţii să gândească la aceasta, că laastfel de întâlniri Domnul Isus este şi El prezent. Am constatat însă că sunt şi cazuri când convorbirile înastfel de situaţii nu sunt potrivite. Îmi amintesc de cuvintele unui frate scump când ne-am adunat într-ocasă prea mulţi credincioşi. Discuţia a juns la un frate care lipsea şi s-au scos în relief lucruri negativedespre acest frate. El a spus referitor la aceasta: „Dacă nu avem de spus lucruri bune despre el şi nucunoaştem astfel de lucruri este mai bine să nu spunem nimic cu privire la el“. Acesta a fost un sfatînţelept care mai apoi a fost urmat.

Pentru prima dată întâlnim această familie din Betania în Luca 10. Acolo citim că Marta L-a primitpe Domnul Isus împreună cu ucenicii. În acest loc reiese clar deosebirea mare dintre ea şi sora ei. PentruMarta aceasta însemna mult de lucru, pentru a primi mulţi musafiri. Ea s-a încurcat complet în lucrările ei.Maria a găsit ocazia şi a folosit-o de a se aşeza la picioarele Domnului Isus şi de a asculta cuvintele Lui.Marta a fost, cu siguranţă, uneori prezentă, dar ea era atât de încordată şi preocupată încât nu primea în eacuvintele Lui. Ea s-a supărat de comportarea surorii ei şi chiar a reproşat Domnului: „Doamne, nu-Ţi pasăcă sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Spune-i deci să mă ajute“. Dar Isus, răspunzând, i-a spus:„Marto, Marto, pentru multe te îngrijorezi şi te tulburi tu; dar un singur lucru este necesar; şi Maria aales partea cea bună, care nu i se va lua“ (Luca 10.40-42).

La aceste surori vedem ilustraţi două feluri de credincioşi. Primi văd multe lucrări care trebuiefăcute. Ei se prăbuşesc dintr-o activitate în alta şi sunt dependenţi de slujba lor. Astfel de oameni devinstresaţi.... de pe o poziţie de împotrivire faţă de credincioşii care au o gândire spirituală, precum a Mariei.Cealaltă grupă (credincioşi) îşi fac timp pentru rugăciune şi studiul Bibliei ca să-L cunoască mai bine peDomnul Isus. Urmarea va fi că ei Îl vor cunoaşte tot mai mult pe Domnul Isus şi-L vor iubi mai mult şi-Lvor sluji cu mai multă dăruire.

Cuvintele cu care Domnul o îndeamnă pe Marta sunt deseori interpretate unilateral sau nepotrivit.De la unele amvoane s-a spus că ei i s-au adresat cuvinte prea aspre. Domnul nu i-a reproşat lucrurireferitoare la slujba ei care era mare; El a apreciat aceasta. Am putea spune, recunoscător. Cu siguranţă, Elnu i-ar fi vorbit aşa dacă ea nu i-ar fi adus Lui aceste reproşuri. Din cuvântul „un lucru este necesar“ seajunge uneori să se considere că Martei i-ar fi lipsit credinţa în El. Aceasta ar fi necesitatea. Dar din altelocuri din Scriptură rezultă clar că Marta era o credincioasă care Îl iubea pe Domnul din inimă şi care îşigăsea bucuria în a-I sluji. Ceea ce Isus lipsea era râvna Mariei de a asculta Cuvântul Lui şi prin aceasta dea-L cunoaşte ma bine. Cunoştinţa mare a Mariei faţă de Persoana Domnului şi de lucrarea Sa, au făcut-ocapabilă mai târziu să dovedească slujba sa faţă de Domnul Isus, o slujbă care pentru El are o valoare maimare decât oricare altă slujbă. Noi suntem deseori înclinaţi să jucăm s-au să considerăm că unii fac slujbaMartei, alţii a Mariei şi să apărăm s-au să atacăm pe unii s-au alţii constituind astfel partide. Putem însă, înloc de aceasta să învăţăm de la amândouă multe lucruri!

Cu ocazia unei vizite în case am cunoscut o dată un tânăr credincios inteligent care studiase mult.Când l-am întrebat dacă are timp uneori să studieze Biblia. Nu era cazul să o facă. În casa aceasta existamultă literatură despre Biblie. El o privise din când în când, o găsea însă „plictisitoare pentru a se adânciîn ea“. În afară de aceasta n-o considera necesar, considerând că el nu va predica niciodată. Acestea nu arfi pentru el. I-am arătat ceea ce scrie în 1 Corinteni 14.29: „Şi doi sau trei profeţi să vorbească, iar ceilalţisă judece“. Fără cunoştinţe suficiente ale Cuvântului el nu este în stare de aceasta. În afară de aceasta lui îi

54

lipsea bucuria pe care o dă momentele liniştite ale rugăciunii şi cugetarea inimii şi prin aceasta creştereaspirituală necesară mai târziu probabil ca o sarcină a unui soţ şi tată în familia proprie. Astfel de oamenipot să dovedească activităţile unei Marta, dar nu pot ajunge la adâncimea spirituală a unei Marii. Se spunecă Luter ar fi spus o dată, că atunci când avea foarte mult de lucru, s-a hotărât să nu se mai roage ca deobicei o oră, ci să se roage două ore. Cine are o astfel de gândire rămâne păzit de extremism şi dedezechilibru.

Despre o altă vizită a Domnului Isus în această familie citim în Ioan 11. Acolo găsim pe ambelesurori îndurerate: Fratele lor Lazăr era grav bolnav. Boala şi moartea nu ocolesc nici casele celorcredincioşi.

Suferinţa şi îndurerarea comună leagă inimile Mariei şi Martei împreună. Dacă ar fi fost Marele lorPrieten Isus aici! Dar El era departe, de cealaltă parte a Iordanului. Ele I-au trimis o veste scurtă şi concisă:„Doamne, iată, acela pe care-l iubeşti este bolnav“ . Ele nu vorbesc despre dragostea lui Lazăr. Acesta nuar fi fost un argument bun. Ele apelează la simpatia Domnului Isus faţă de ei pe care o cunoşteau. DarDomnul a aşteptat încă două zile înainte de a veni la ele. Acesta a fost un examen deosebit pentru surori.El a avut cu aceasta intenţia Lui, la fel ca şi cu noi în astfel de împrejurări. El vine la timpul şi în felul Luiîn ajutor.

El, Cel Atotputernic spune pe drum ucenicilor: „Lazăr, prietenul nostru, a adormit, dar merg casă-l trezesc din somn“. Ucenicii conideră drumul spre Iudeea ca un drum periculos şi care acum nu ar maifi necesar. Dacă Lazăr doarme, atunci ar fi sănătos! În orice caz ei L-au înţeles pe Domnul greşit. El nuspusese despre odihna somnului, ci despre moartea lui Lazăr. Această înţelegere nepotrivită este raţională,căci în limba pe care Domnul Isus o folosea exista numai un cuvânt pentru „a adormi“ şi „a dormi“. Cât depericuloasă vedeau ucenicii această călătorie putem desprinde din cuvintele lui Toma: „Să mergem şi noi,ca să murim cu El!“ Din aceasta reiese dragostea lui mare faţă de Învăţătorul.

Ştirea despre sosirea Domnului Isus a ajuns la surori înainte ca El să ajungă în Betania. Acumreiese din nou deosebirea dintre Marta şi Maria. Marta cea impulsivă, cea plină de activitate nu putea săaştepte sosirea ui şi a alergat înaintea Lui. Maria însă a rămas liniştită acasă cu mulţi prieteni care veniserăşi din Ierusalim pentru a o consola. Marta a răcorit inima cu cuvintele: „Doamne, dacă ai fi fost aici,fratele meu n-ar fi murit“. Încrederea ei în El este exprimată în cuvintele: „dar şi acum ştiu că oricâte veicere de la Dumnezeu, Dumnezeu Îţi va da“. În dialogul purtat se desprinde că ea nu L-a înţeles bine peDomnul. Să fi fost motivul sau urmarea ascultării ei superficiale din trecut atunci când Domnul venea laele şi le dădea învăţătură? Era bucuroasă. A mers la sora ei s-o aducă cu cuvintele: „Învăţătorul este aici şite cheamă“. Împreună cu oaspeţii ei au mers la locul unde aştepta Domnul Isus.

Maria a căzut la picioarele Domnului Isus, unde mai înainte primise atât de multe învăţăturipreţioase. Ea căuta acum mângâierea ei. Plângând i-a exprimat necazul ei şi Domnul Isus i-a arătatcompasiunea plângând şi El cu ea. Dar El a făcut mai mult; a mers la mormânt şi a poruncit ca piatramormântului să fie dată la o parte. Marta intervine: „Doamne, deja miroase greu, pentru că este mort depatru zile“. (Datorită climei fierbinţi din ţările Orientului Apropiat, morţii erau îngropaţi în ziua în caredecedau. Trecuse deci trei zile). Domnul Isus o corectează pe drept cu cuvintele: „Nu ţi-am spus că, dacăvei crede, vei vedea gloria lui Dumnezeu?“ Apoi El a strigat cu glas tare: „Lazăre, vino afară!“ Lazăr avenit afară şi după ce i s-au desfăcut legăturile a putut să meargă. În 1 Tesaloniceni 4.16-18 citim: „pentrucă Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer;şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei,pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh: şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul. Astfelîncurajaţi-vă unii pe alţii cu aceste cuvinte“. Cu aceste cuvinte trebuie de fapt să ne mângâiem unii pealţii când stâm în faţa mormântului unui frate iubit. Domnul Isus a spus Martei: „Eu sunt învierea şi viaţa;cine crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi“ (Ioan 11.25).

În sens spiritual toţi cei credincioşi au murit deja şi au înviat împreună cu El, aşa cum putem săspunem împreună cu Pavel: „Am fost răstignit cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine;

55

şi ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credinţă, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-adat pe Sine Însuşi pentru mine“ (Galateni 2.20). De asemenea: „pentru că voi aţi murit şi viaţa voastrăeste ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, care este viaţa noastră, atunci veţi fiarătaţi şi voi, împreună cu El, în glorie“ (Coloseni 3.3-4). Minunate cuvinte! Nu, moartea nu are ultimulcuvânt. Şi noi suntem întristaţi când iubiţi de-ai noştri pleacă, şi aceasta pentru că noi considerăm plecarealor acasă ca o mare pierdere. Dar apostolul Pavel scrie că noi nu trebuie să ne întristăm ca cei care nu ausperanţă. El se referă în acest sens la oamenii fără Domnul Isus Hristos care mor în păcatele lor. Pentru einu există nici o speranţă.

Şi ei învia o dată pentru a fi judecaţi la tronul cel mare şi alb. Atunci Domnul nu mai esteSalvatorul, ci Judecătorul. Despre aceasta citim în Apocalipsa 20.11-15: „Şi am văzut un mare tron alb, şipe Cel care şedea pe el, dinaintea căruia pământul şi cerul au fugit şi nu s-a mai găsit lor pentru ele. Şii-am văzut pe cei morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea tronului; şi au fost deschise nişte cărţi. Şia fost deschisă altă carte, care este a avieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivitfaptelor lor. Şi marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; şi Moartea şi Locuinţa morţilor au dat pemorţii care erau în ele; şi a fost judecaţi fiecare potrivit faptelor lor. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor aufost aruncate în iazul de foc. Aceasta este a doua moarte: iazul de foc. Şi dacă cineva nu a fost găsit scrisîn cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc“.

Cât de îngrozitor este pentru cineva ca să facă parte din „ceilalţi“ pentru care aceste cuvinte demângâiere nu au nici o semnificaţie şi nu le sunt adresate. Dacă este cineva aici tânăr sau bătrân care serecunoaşte printre aceea, atunci nu am de făcut decât de a le da sfatul de a nu mai continua să trăiască caacum. Este ocazia de a ne cunoaşte păcatele şi de a veni prin credinţă la Domnul Isus. Cine Îl cunoaşte peDomnul Isus ca Mântuitor nu va mai avea teamă de El, ca Judecător. Pentru ultima dată citim desprefamilia din Betania în Ioan 12.1-8: „Isus deci, cu şase zile înainte de Paşti, a venit la Betania, unde eraLazăr cel mort, pe care îl înviase Isus dintre morţi. I-au pregătit o cină acolo şi Marta slujea, iar Lazărera unul din cei care stăteau la masă cu El. Maria deci, luând o măsură de mir de nard curat, de marepreţ, i-a uns picioarele lui Isus şi I-a şters picioarele cu părul ei; şi s-a umplut casa de mirosul mirului.Atunci unul din ucenicii Săi, Iuda, al lui Simon, Iscarioteanul, care urma să-L vândă, a spus: „De ce nus-a vândut acest mir cu trei sute de dinari şi să se fi dat săracilor?“ Dar a spus aceasta nu pentru că aveagrijă de săraci, ci pentru că era hoţ şi avea punga şi lua cele puse în ea. Isus deci a spus: „Las-o: ea l-apăstrat pentru ziua pregătirii Mele pentru înmormântare; pentru că pe săraci îi aveţi cu voi întotdeauna,dar pe Mine nu Mă aveţi întotdeauna“.

Şi în această împrejurare ne sunt date aceste nume ale acestor membri: Lazăr, Marta şi Maria.Lazăr mortul, pe care l-a înviat Domnul Isus dintre morţi era unul din cei care stătea la masă cu El. Niciacum nu citim că Lazăr ar fi spus vreun cuvânt. El era un martor tăcut care vorbea prin simplul fapt cătrăia. O dovadă incontestabilă că Domnul Isus a făcut o minune desăvârşită prin el. În Ioan 12.9-11 citim:„O mare mulţime de iudei au aflat deci că El este acolo şi au venit nu numai pentru Isus, ci ca să-l vadă şipe Lazăr, pe care-l înviase dintre morţi. Dar preoţii de seamă s-au sfătuit ca să-l omoare şi pe Lazăr,pentru că, din cauza lui, mulţi dintre iudei plecau şi credeau în Isus“.

Citim din nou despre Marta că slujea, dar făcea aceasta în tăcere fără critică. Despre Maria citim căea a uns pe Domnul cu mir foarte scump. Prin ascultarea ei perseverentă a cuvintelor Domnului, primiseînţelepciunea spirituală despre persoana şi lucrarea Domnulu Isus depăşind în acest sens pe ucenici. Deaceea ei nu au înţeles ce făcea ea. Dimpotrivă, ei au considerat ca ceva rău (Matei 26.6-13). În Ioan 12Iuda exprimă acest lucru. El care era un hoţ, a făcut un calcul al preţului rapid, trei sute de dinari, o sumă aunui zilier pe trei sute de zile. Aşadar pe un an de zile. Şi o astfel de sumă Maria a „irosit-o“ într-o clipă!Sărmana Maria, mai întâi a fost criticată de sora ei, iar acum de ucenici! Însă Domnul a intervenit pentruea şi a vorbit-o de bine scoţând în relief faptul că ea L-a apreciat bine pe Domnul Isus şi aceasta a fostpentru ea suficient. Şi noi putem avea experienţe asemănătoare cu ale Mariei. Este neplăcut când

56

experienţele noastre bune nu sunt înţelese şi acţiunile noastre în acest sens sunt criticate nejustificat. Săînvăţăm să punem toate la picioarele Domnului.

Întrebări referitoare la capitolul 16:

1. De ce Îi plăcea Domnului Isus să poposească în familia din Betania?2. Ce constatăm la relaţiile dintre ei şi relaţia lor cu Domnul?3. Ce putem învăţa din comportarea fiecăruia?4. De ce este necesar studiul biblic pentru fiecare credincios şi care eate rezultatul acestui fapt?5. Ce a spus Domnul Isus cu privire la înviere?6. Caută şi alte locuri din Scriptură pe această temă.

17. Familia Anania şi Safira (Fapte 5.1-11)

În Faptele Apostolilor se relatează despre două perechi. Acestea sunt: Anania şi Safira şi Acuila şiPriscila. Biblia nu ne spune nimic referitor la faptul dacă ei au avut sau nu copii. Relatarea despre primapereche o găsim în cap. 5.1-11: „Dar un bărbat cu numele Anania, împreună cu Safira, soţia lui, a vânduto proprietate şi a oprit din preţ pentru sine, ştiind şi soţia; şi, aducând o parte, a pus-o la picioareleapostolilor. Dar Petru a spus: „Anania, de ce ţi-a umplut Satan inima, ca să minţi pe Duhul Sfânt şi săopreşti pentru tine o parte din preţul ogorului? Dacă rămânea nevândut, nu rămânea al tău? Şi, fiindvândut, nu era preţul lui în puterea ta? Pentru ce ţi-ai pus în inimă fapta aceasta? N-ai minţit pe oameni,ci pe Dumnezeu“. Şi Anania, auzind cuvintele acestea, a căzut jos şi a murit. Şi mare frică i-a cuprins petoţi cei care au auzit. Şi cei mai tineri, ridicându-se, l-au înfăşurat şi, ducându-l afară, l-au înmormântat.Şi a fost că, după aproape trei ore, a intrat şi soţia lui, neştiind ce se întâmplase. Şi Petru i-a răspuns:„Spune-mi dacă aţi vândut ogorul cu atât“. Şi ea a spus: „Da, cu atât“. Şi Petru i-a zis: „Pentru ce v-aţiînţeles împreună să ispitiţi pe Duhul Domnului? Iată, picioarele celor care l-au înmormântat pe soţul tăusunt la uşă şi te vor duce afară“. Şi ea a căzut îndată la picioarele lui şi a murit. Şi tinerii, intrând, augăsit-o moartă; şi, ducând-o afară, au înmormântat-o lângă soţul ei. Şi mare frică a curpins toatăadunarea şi pe toţi cei care auzeau aceasta“. Această împrejurare ne introduce în timpul de început, întimpul înfloritor al Adunării lui Dumnezeu. Domnul Isus murise, înviase şi fusese înălţat la cer. VeniseDuhul Sfânt la Rusalii pentru a locui în inimile celor ce au venit la credinţă şi au format Adunarea.Adunarea creştea repede. Credincioşii erau un singur gând şi mergeau plini de dragoste unul cu altul.Nimeni nu ducea lipsă. Bogaţii îşi vindeau proprietăţile spre a putea să-i ajute pe cei săraci. Uneori s-asusţinut că aceştia ar fi fost de fapt primii comunişti, dar aceasta nu este adevărat pentru că ei nu mergeaupe principiul păcatului. Ei nu învăţau: „ce este al tău este al meu“, ci ei trăiau pe principiul: „tot ce este almeu este al tău“.

Dumnezeu Duhul Sfânt locuia în Adunare. Duhul locuia şi în inimile credincioşilor personal.Trupurile lor erau temple ale Duhului Sfânt. Duhul era forţa motrică a vieţii lor. Ei putea vedea lucruriextraordinare şi vorbeau despre acestea şi Numele lui Dumnezeu era glorificat. Numai că acolo era cinevacare vedea şi nu se bucura. Dimpotrivă, era un mare vrăjmaş. Era Satan şi aşa cum el face mereu a încercatşi aici să strice lucrarea lui Dumnezeu. El voia să-şi atingă scopul ducând la prigonirea apostolilor, darprin aceasta n-a reuşit. Atunci a încercat să-i seducă pe cei credincioşi prin păcat. Această relatare ne aratărezultatele: Ce păcat a făcut această pereche? Nu a fost un furt, aşa cum a procedat Acan la începutulistoriei poporului Israel în Canaan. Anania şi Safira văzuse cum Iosif (Barnaba), vânduse un ogor şidăduse banii apostolilor pentru ca să fie împărţiţi săracilor. Şi alţii făcuse aceasta şi prin aceasta căpătaserăo întâietate şi fusese lăudaţi între cei credincioşi. Dar pentru a face aceasta, cei credincioşi nu erau obligaţisă facă astfel de fapte şi nici Anania şi Safira. Ei erau absolut liberi să-şi păstreze moşiile sau să le vândă

57

sau să le ţină. Cu suma cu care o vindeau puteau să facă ce voiau. Păcatul lor a fost că au ascuns o partedin sumă. Un principiu era că ceilalţi dădeau tot. Ei gândeau că ascunzând faptul că au pus deoparte cevasă declare că au dat totul şi să primească cinstea la fel ca şi ceilalţi.

Petru a numit aceasta, a minţi pe Duhul Sfânt, deci a minţi pe Dumnezeu. Deci un fapt mult maigrav decât a minţi pe oameni. Era o faptă rea care fusese infiltrată în inimile lor de către Satan. Nu au fostrăpuşi din cauza acestui păcat (minciunii), ci din faptul că au comis prin aceasta sau prin această minciunăo întinare a Adunării. Şi aceasta într-un timp când Duhul Sfânt lucra cu putere în Adunare. De aceea fostcalificată foarte gravă fapta lor. Prin aceasta fapta aceasta a fost calificată „păcat care duce la moarte“.Ioan scrie în epistola sa despre aceasta. Este un păcat care duce la moarte, nu-i zic să se roage pentrupăcatul acela (1 Ioan 5.16). Nicăieri în Biblie nu găsim o descriere a păcatului care duce la moarte. Găsim,în general, exemple, în 1 Corinteni 11.27-32. A mânca pâinea şi a bea paharul într-un chip nevrednic lacină era un motiv că printre cei credincioşi erau mulţi slabi şi bolnavi şi că mulţi adormeau. Aceasta sepetrecea prin mâna Domnului care disciplina. Apostolul adaugă: „dacă ne-am judeca noi înşine, n-am fijudecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem disciplinaţi de Domnul, ca să nu fim condamnaţi împreună culumea“ (1 Corinteni 11.31-32).

Există căderi în păcat pentru care Adunarea trebuie să exercite disciplinare (1 Corinteni 5) şi alteleunde intervine Dumnezeu Însuşi. Amândouă au ca scop ca duhul (celui credincios) să fie salvat în ziuaDomnului Isus. Safirei i s-a oferit ocazia ca să-şi recunoască păcatul, dar ea a stăruit în rău şi primitaceeaşi osândă ca şi soţul ei. Este bine să observăm că în acest caz nu este vorba de acea disciplină pe careo exercită Adunarea şi nici măcar de autoritatea apostolică, ci de intervenţia nemijlocită a lui Dumnezeu.Se spune câteodată că Anania şi Safira nu erau întorşi la Dumnezeu. Atunci am putea să considerăm că arfi vorba de o atenţionare pentru noi şi că aşa lucruri grave nu ni s-ar putea întâmpla nouă. Judecata începede la casa lui Dumnezeu şi lucrul acesta este valabil şi acum şi aceasta este cu totul altfel decât judecatadin viitor a celor necredincioşi.

Întreaga Adunare a fost cuprinsă de o mare teamă. Se cuvine ca şi noi să fim sensibili la păcatulfăţărniciei. În predica lungă pe care Domnul Isus o ţine şi despre care citim în Luca 12, se spune la începutcă El a început să spună ucenicilor Săi: „Fiţi atenţi la aluatul fariseilor, care este făţărnicia; şi nu estenimic acoperit care nu va fi descoperit, nici ascuns; care nu va fi cunoscut; de aceea, orice aţi spus laîntuneric va fi auzit la lumină şi ce aţi vorbit la ureche, în cămăruţe, va fi predicat de pe acoperişuri“(Luca 12.1-3). Domnul nu spunea aceasta fariseilor, ci ucenicilor Săi. Şi ei puteau să săvârşească aceastăfaptă rea şi puteau să tragă consecinţele. Şi noi nu suntem mai buni decât ei. Citim în acest capitol multeatenţionări ale Domnului, dar înainte de toate El avertizează la acest păcat care este făţărnicia.

Acesta este păcatul pe care Satan l-a introdus în Adunare ca pe primu lucru rău (făţărnicia) şi deatunci acesta a progresat. În cele 7 scrisori din Apocalipsa citim cum Domnul cu ochiul Său atotvăzătorjudecă cele 7 Adunări: „dar am împotriva ta că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Aminteşte-ţi deci de unde aicăzut şi pocăieşte-te şi fă lucrurile dintâi; dar, dacă nu, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui,dacă nu te pocăieşti“ (Apoc. 2.4-5). Fuseseră lucrări din dragoste pentru Domnul. Acestea aveau valoarepentru El. Poate Anania şi Safira au renunţat la jumătate din proprietatea lor. Dar acest lucru nu a avut nicio valoare pentru Domnul, pentru că s-a făcut căutând onoare şi slavă deşartă, în timp ce dragostea lipsea.Din păcate Domnul a trebuit să constate acelaşi păcat scrie despre el în toate scrisorile. În scrisoarea cătreLaodiceea, El spune: „Pentru că spui: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi n-am nevoie de nimic! Şi nu ştii cătu eşti cel nenorocit şi de plâns şi sărac şi orb şi gol; te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prinfoc, ca să fii bogat, şi haine albe, ca să fii îmbrăcat şi să nu se arate ruşinea goliciunii tale, şi alifiepentru ochi, să-ţi ungi ochii, casă vezi. Eu mustru şi îi disciplinez pe toţi câţi îi iubesc; fii plin de râvnădeci şi pocăieşte-te!“ (Apoc. 3.17-19). El nu exercită această disciplină întotdeauna în acelaşi fel ca laaceastă pereche. Putem fi pe deplin recunoscători că Dumnezeu acum nu mai pedepseşte cu moartea oricecomportare făţarnică sau alte păcate din Adunare afară de păcatul care duce la moarte.

58

Comparând cuvintele Domnului din Luca 12.3 cu relatarea din Fapte 5 observăm o concordanţădeosebită. Seriozitatea mare cu care Domnul avertizează asupra păcatului făţărniciei, severitatea de careface uz în Adunarea din Ierusalim şi cu care reproşează Adunării din Laodiceea, ne sunt necesare pentru alua în serios pericolul acestui păcat. Noi avem nevoie de alifie pentru ochi ca să putem vedea bine.Făţărnicia în inimă şi în viaţă ne răpeşte privirea corectă spre El, pentru El şi pentru semenii noştri.Sunt convins că lucrul acesta este de o mare importanţă şi trebuie luat în consideraţie în viaţa de căsătorieşi de familie: „de aceea, orice aţi spus la întuneric va fi auzit la lumină şi ce aţi vorbit la ureche, încămăruţe, va fi predicat de pe acoperişuri“ (Luca 12.3). Aceste cuvinte ale Domnului trebuie să fi fostcunoscute de Anania şi Safira, dar ei nu au ţinut cont de ele. Atenţionarea în cuprinsul ei s-a împlinit cu ei.Sărmana pereche! Ei avuseseră doar harul să aibă un loc binecuvântat în Adunare, şi totuşi!

Vedem perechea stând în cameră, probabil în dormitor. − Acest Iosif! El a vândut un ogor, a pustoată suma la picioarele apostolilor, astfel această sumă a fost folosită pentru a uşura soarta multor săraci.Acum el a fost numit atât de frumos de apostoli „Barnaba“, un nume care înseamnă: Fiul Mângâierii.Ce loc plin de onoare după el în Adunare gândesc Anania şi Safira. Şi apoi împreună urzesc un plan. Şi eiau o proprietate. Dacă ar face şi ei ca Barnaba! Dar să dea totul? Dacă ar păstra jumătate pentru ei. Ei ar ficonsideraţi, luaţi în seamă ca şi ceilalţi care dăduse totul. Cine să fi ştiut că ei ar fi procedat astfel. Nimeni!Pereţii dormitorului nu avea urechi. Nimeni nu putea să audă ceea ce se sfătuia ei în şoaptă. Niciodată nuar fi putut fi descoperit secretul lor.

În sfârşit, şi-au îndeplinit planul. Oare nu l-a mustrat conştiinţa pe Anania când şi-a luat rămas bunde la soţia lui şi a plecat să dea o parte din bani apostolilor, după ce ei au pus în siguranţă o parte din ei?Lui Petru i-a fost descoperită taina: „Anania, de ce ţi-a umplut Satan inima?“, întreabă el sever. El ştia căSatan este capul tuturor relelor. Aşa a fost la Eva în paradis. Aşa a fost el întotdeauna şi aşa va fi până lasfârşitul lui când Dumnezeu îl va arunca în iazul de foc care este pregătit pentru el şi îngerii lui. DarAnania n-a sesizat acest lucru, la fel ca şi Eva cu sute de secole înainte. De ar fi recunoscut el primeleşoapte şi s-ar fi opus Satanei! El însă a lăsat liber poftele lui în inima sa şi în final a permis Satanei să ialoc acolo unde numai Domnul avea dreptul. Cunoaştem sfârşitul lui şi al Safirei care a stăruit în aceeaşiminciună. Nu s-au gândit deloc că atunci când au pus aceasta la cale, Dumnezeu este Cel care cunoaştesfaturile inimii şi le descoperă la timpul lui?

Ce are să ne spună nouă această istorie a acestei perechi în timpul nostru? Şi noi ne sfătuim încămara lăuntrului nostru. Ştim şi noi aceasta. Ne sfătuim cu privire la educaţia copiilor noştri, dacăDumnezeu ni i-a dat. Noi vorbim despre problemele referitoare la serviciul nostru, la meseria şi aş puteasă continui referitor la aceste lucruri. Căutăm noi să atragem atenţia oamenilor şi onoarea lor? Suntem noiconştienţi de faptul că la aceste sfaturi tainice Dumnezeu ia parte în taină şi le aude? N-ar fi mai bine să-Ioferim Lui un loc şi anume locul dintâi la toate aceste sfaturi ale noastre? Este Cuvântul Său dreptarulpentru toate acţiunile noastre? Sau ne lăsăm călăuziţi doar de înţelepciunea noastră sănătoasă (pe care oapreciem atât de mult). Această împrejurare ne pune înainte întrebarea: cum trebuie să administrăm ceeace avem şi cum folosim veniturile noastre?

Am văzut că pentru credincioşii din acele zile aceasta nu era o problemă. Eu am auzitvehiculându-se ideea că această comportare era iraţională pentru că ea a avut ca urmare, întrucât toţi iudeiicredincioşi au nevoie de sprijin, faptul că ei se strângeau pentru aceasta (pentru interes). Şi totuşi ei aufăcut aceasta după Cuvântul Domnului din Luca 12.33 şi au dobândit astfel o comoară nepieritoare în cer,„unde hoţul nu se apropie, nici molia nu strică. Pentru că, unde este comoara voastră, acolo va fi şi inimavoastră“. Dacă comoara aceasta pentru noi este pe pământ, ea va aduce după sine gânduri şi raţionamentepământeşti. Prin aceasta se va instaura uşor avariţia care este judecată ca păcat grav în 1 Corinteni 5.10, 11şi 6.10.

Auzim uneori primarea că banii ar fi rădăcina tuturor relelor. Aceasta nu este corect. Cu banii sepot face multe lucruri bune. În 1 Timotei 6.10 este scris: „Pentru că iubirea de bani este o rădăcină a totfelul de rele; după care unii, umblând, s-au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns pe ei înşişi cu multe

59

dureri“. Într-un verset mai sus se spune: „Dar cei care vor să fie bogaţi cad în ispită şi în cursă şi înmulte pofte nebune şi vătămătoare, care îi afundă pe oameni în ruină şi în pieire“. Există şi credincioşicărora Dumnezeu le-a încredinţat averi. Pentru ei este scris în versetele 17 la 19: „Porunceşte celor cesunt bogaţi în veacul de acum să nu se mândrească, nici să nu se încreadă în nesiguranţa bogăţiilor, ci înDumnezeu, care ne dă toate din belşug, ca să ne bucurăm de ele; ca să facă binele, să fie bogaţi în faptebune, să fie darnici, gata să dea, strângându-şi pentru viitor o temelie bună, ca să apuce adevărataviaţă“.

Iar în Evrei 13.16: „Dar nu uitaţi de binefacere şi de dărnicie, pentru că astfel de jertfe Îi plac luiDumnezeu“.În Vechiul Testament găsim o reglementare cu privire la dar: iudeii trebuia să dea a zecea parte dinveniturile lor pentru slujba lui Dumnezeu. Din acestea erau întreţinuţi leviţii care la rândul lor trebuia sădea zece la sută preoţilor. Acesta era uimul darurilor. În afară de aceasta erau jertfele de bună voie şi seadăugau darurile pentru săraci. Astfel de reglementări nu le găsim în Noul Testament şi nici nu suntposibile, pentru că nu mai suntem sub lege, ci sub har. Dar mă gândesc că ar ineficient şi prost înţeles dacădarurile noastre ar fi sub minimul pe care trebuia să-l dea poporul pământesc al lui Dumnezeu. În afară delocurile amintite aş dori să mai spun despre 2 Corinteni 8 şi 9; două capitole care sunt dedicate completdăruirii care tot la fel nu au un principiu bazat pe lege. Pavel prezintă credincioşilor din Corint pecredincioşii din Macedonia dându-i ca exemplu. În aceştia harul lui Dumnezeu lucrase în aşa fel că ei înciuda sărăciei lor mari au devenit darnici dând de bună voie. Ei se rugaseră chiar să le fie permis săparticipe cu acestea şi participaseră peste posibilităţile lor. Secretul era că ei veniseră la credinţa înDomnul Isus Hristos care Se dăduse pe Sine Însuşi pentru ei, atunci ei s-au dat pe ei înşişi Domnului Isusşi după aceea au lucrat în dragoste şi pentru alţii. Pentru ei nu era problema cât trebuie să dau, ci cât pot sădau.

În cap. 9.7 se spune: „fiecare să dea după cum s-a hotărât în inimă, nu cu părere de rău sau denevoie, pentru că „Dumnezeu îl iubeşte pe acela care dă bucuros“. Dacă dragostea lui Hristos ar fi avutun astfel de loc în inimile lui Anania şi Safira nu ar fi ajuns să moară atât de îngrozitor. Iar dacă noi dămîn inimile noastre primul loc Domnului Isus Hristos, Satan nu poate avea nici o influenţă. Atunci nu vamai fi loc nici pentru aluatul făţărniciei fariseilor. Domnul Isus între acele şapte „vaiuri“ a spus acestoroameni despre făţărnicie şi a rostit judecata Sa asupra lor (Matei 23). Domnul compară învăţătura lor şipractica lor cu aluatul care în Biblie reprezintă întotdeauna imaginea răului. Pe când copiii lui Israel serbauîn Egipt Paştele, ei trebuia să dea afară aluatul din casele lor. Acesta nu trebuia să fie prezent. Pavel faceapel către credincioşi să dea afară aluatul: „de aceea să ţinem sărbătoarea nu cu aluat vechi, nici cu aluatde răutate şi de viclenie, ci cu azimele curăţiei şi ale adevărului“ (1 Corinteni 5.8).

Fariseii dădeau zeciuiala cu exactitate din toate. Aceasta era bine. Dar ei dădeau milostenia lor,rosteau în public rugăciuni lungi pentru a fi lăudaţi în pioşenia lor de către oameni. Aceasta era greşit, erapăcat!Şi noi, este aluat în casele noastre? Bineînţeles, lucrurile trebuie gândite spiritual. Cum suntem noi ca soţşi soţie unul cu altul? Suntem deschişi, sinceri, având o dragoste corectă sau sinceră? Sau şi-a făcut întrenoi loc prezenţa făţărnicia? Ce se găseşte în biblioteca noastră? Stă în firea noastră ca să ne prezentăm maibine în faţa lui Dumnezeu şi oamenilor decât suntem.

Şi în ce atmosferă creştem copiii noştri? Este această atmosferă bazată pe sinceritate şi adevăr? Saufacem aşa ca să părem sinceri şi cinstiţi. Copiii văd bine. Ei pricep şi sunt intuitivi. Copiii noştri nu suntnici mai buni, nici mai răi decât noi. Ei sunt mai slabi, se pot răni mai uşor şi au nevoie de călăuzirea şiexemplul nostru.

Domnul Isus a trebuit să spună oamenilor în privinţa fariseilor: faceţi după cuvintele lor, dar nudupă faptele lor. Nu este permis aceasta să fie aplicat pentru noi ca părinţi acest principiu. Darul fariseilorîl putem numi pe drept ca făţărnicie. Aceasta nu este permis sau nu trebuie să ne ducă la concluzia de a nuda nimic sau a da puţin. Pavel a spus că a dărui este o binecuvântare şi sunt cunoscute cuvintele Domnului

60

Isus: este mai ferice să dai decât să primeşti. Este dureros să putem constata că mulţi oameni, din păcate şicredincioşi, sunt mult mai mulţumiţi de a beneficia de binecuvântarea primirii fără să se gândească delocla cealaltă binecuvântare şi anume de a da. Trebuie educaţi şi învăţaţi copiii să dăruiască.

Văd uneori părinţi, care deşi au un venit mic, pun câţiva bănuţi în mâna copiilor şi îi învaţă să-ipună în locul de colectare a banilor. Şi eu însumi am făcut aşa. Micuţii fac aceasta cu plăcere. De ce să nule oferim această bucurie. Bineînţeles că nu ar trebui să considerăm în acest fel, ei învaţă ce este dăruirea.Aceasta învaţă abia atunci când devenind mari aduc într-un mod corect ei înşişi bani câştigaţi de ei spre a-idona. Ei trebuie să înveţe să dea o parte Domnului care este un Prieten mare al copiilor.Cu mult timp înainte, un elev tânăr a donat prin mine o sumă pe care mi-o amintesc bine: 35 de guldeni. Ellucrase timp de câteva luni ca ajutor într-o tipografie pentru a strânge această sumă. Din banii câştigaţivoia să dea această sumă pentru o misiune. M-a rugat să transmit banii mai departe. Am simţit cum mi seumple inima de bucurie pentru acest băiat. Nu m-am putut stăpâni şi le-am povestit şi părinţilor,constatând că acesta era efectul unei educaţii din partea lor. Un proverb cunoscut spune: ce înveţi latinereţe faci la bătrâneţe.

Referitor la aceasta Solomon spune într-un proverb: „Onorează pe Domnul cu avutul tău şi cu celedintâi roade din tot venitul tău: astfel grânarele ţi se vor umple cu belşug şi teascurile tale se vor revărsade must“ (Proverbe 3.9-10). Aceasta este cu totul altceva decât de a consuma. Aşa cum oamenii găsesc căeste un ideal, ei au ca scop să le crească bogăţiile pentru plăceri. Desigur, puţini dintre noi sunt ţărani sauagricultori, dar Dumnezeu Îşi va îndeplini promisiunile Lui şi toţi copiii Săi vor fi binecuvântaţi pentruceea ce oferă.

Copiii lui Israel trebuia să dea din cele dintâi roade. Mai întâi Dumnezeu. Acesta trebuia să fieidealul. Cine are un venit săptămânal sau lunar face bine dacă imediat pune deoparte la început pentruDomnul în funcţie de cum a hotărât în inima lui (1 Corinteni 16.2; 2 Corinteni 9.6 şi 8). A da din primeleroade este mai bine decât a da din ceea ce prisoseşte.

Întrebări referitoare la capitolul 17:

1. Care a fost păcatul lui Anania şi Safira?2. Unde avertizează Biblia asupra păcatului făţărniciei?3. Ce este un păcat care duce la moarte?4. De ce nu este corect când se spune că primii creştini au fost comunişti?5. Ce pericole expun goana după înavuţire?6. Ce ne învaţă Biblia despre dărnicie?6. Cum putem învăţa pe copiii noştri aceasta?

18. Perechea Acuila şi Priscila

Nici despre această pereche nu ni se spune dacă ei au avut sau nu copii. De la ei, aşadar, nu putemînvăţa nimic despre educaţia copiilor. Iar în ceea ce priveşte relaţia dintre ei şi dăruirea lor comunăDomnului, în slujba lui, ei sunt modele luminoase pentru toţi credincioşii căsătoriţi, tineri şi bătrâni, chiarşi pentru timpul nostru. De aceea este foarte util ca în studiile despre căsătorie şi viaţa de familie să neîndreptăm privirile şi spre această pereche.

Numele lor este amintit de şase ori în Fapte şi în epistolele lui Pavel. Ceea ce iese în relief, unlucru care era neobişnuit pentru timpul acela este că numele soţiei este redat de câteva ori primul. Dincuprins reiese clar de ce este aşa. Vom reveni asupra acestui lucru cu textele din Scriptură. Aceasta nearată din nou ce loc valoros, onorabil, îl acordă Biblia femeii şi slujbei ei în familie şi în Adunare.

61

Pentru prima dată citim despre ei în Fapte 18. Când Pavel a venit în a doua sa călătorie misionară înCorint, a găsit acolo pe un iudeu pe nume Acuila, născut în Pont, care venise de puţi timp cu soţia luiPriscila din Italia, pentru că Claudiu ordonase ca toţi iudeii din Roma să fie expulzaţi. Pavel a venit la ei.Deoarece Pavel făcea corturi, el s-a stabilit la ei şi lucra. Din descrierea istorică ştim că datorită acesteiexpulzări a avut loc o revoltă. După ce iudeii au fost expulzaţi din ţara lor şi au fost împrăştiaţi printrepopoare, potentaţii din diverse ţări au găsit prilejul de a-i prigoni pe iudei. Antisemitismul este încă oprezenţă vizibilă.

Acuila şi Priscila au găsit refugiul în marele oraş Corint, una dintre cele mai înfloritoare coloniiromane şi au hotărât să-şi întemeieze aici existenţa. Probabil atunci ei nu erau încă creştini. Ca şi iudeitemători de Dumnezeu ei frecventau sinagogile iudaice care erau acolo, precum şi aproape în toatelocurile.

Deşi Pavel a fost chemat ca apostol al neamurilor, el vizita peste tot sinagogile iudaice, pentru apropovădui acolo Evanghelia. Aşa a cunoscut el şi această pereche, ceea ce a avut ca urmare ca el sălocuiască la ei. El a stat acolo un an şi jumătate şi el însuşi a lucrat împreună cu ei oferindu-şi cheltuielilede întreţinere. Mai târziu, el a numit într-o epistolă pe Acuila şi Priscla, „colaboratorii lui“. Desigur,această denumire nu este în legătură cu activitatea lor profesională, ci activitatea Evangheliei.Această pereche a fost răsplătită din plin pentru ospitatalitatea ei. Ei nu au găzduit fără să ştie pe un înger(compară cu Evrei 13.2), ci pe un slujitor al Domnului. Aceasta a fost pentru ei un prilej de marebinecuvântare. În această împrejurare ei s-au întors la Dumnezeu, au venit la credinţa în Domnul Isus şi nunumai atât, ci ei au participat la răspândirea Evangheliei. Prin aceasta şi-au atras ei înşişi ura iudeilorcare-l contestau pe Pavel şi predica lui şi care l-au târât la scunul de judecată al autorităţii romane. Pavel afost încurajat de Domnul într-o viziune de noapte să nu tacă, ci să continue cu propovăduirea Evangheliei.Când iudeii s-au opus şi au încercat să-l oprească şi când l-au batjocorit, el a intrat în legătură cu iudeicredincioşi şi cu corintenii convertiţi într-o casă mare a lui Iustus, lângă sinagogă. Aşa a apărut în celedouă grupe Adunarea.

Optisprezece luni mai târziu Pavel a părăsit Corintul şi s-a îndreptat spre Efes. Priscila şi Acuila aucălătorit împreună cu el. De acolo Pavel a călătorit mai departe şi această pereche a rămas în Efes. Acoloei au vizitat din nou sinagogile. Despărţirea completă dintre iudaism şi creştinism a fost un proces vizibilcrescător. În Efes ei au întâlnit pe un iudeu cu numele grecesc, Apolo, care provenea din Alexandria, dinEgipt. El era un propovăduitor care mergea din loc în loc şi probabil se afla în călătorie spre Ahaia undeera şi Corintul. Era obiceiul ca străinii, considerându-se că erau iudei să li se permită să spună un cuvânt însinagogă. Uneori chiar ei le cereau acest lucru (Fapte 13.15).

Apolo a făcut din această ocazie obiceiul de a vorbi în sinagoga din Efes celor care erau prezenţiacolo. Fără-ndoială, Priscila şi Acuila au apreciat aceste discursuri. Apolo nu era numai un vorbitor dotat,ci şi un învăţat, dotat în ale scrierilor. Totuşi această pereche a observat că în discursul lui lipsea ceva. Nuera Evanghelia completă pe care o propovăduia Pavel, unde în centru era Hristos Cel răstignit şi înviat.Apolo nici nu putea să vorbească despre aceasta, căci lui îi era încă necunoscut. El era în cunoştinţă doardespre predica lui Ioan Botezătorul şi botezul spre pocăinţă, pentru a-L aştepta pe Hristos care urma săboteze cu Duhul Sfânt. Când Acuila şi Priscila au observat aceasta li s-au adresat, dar nu critic, ci l-auinvitat la un dialog la ei acasă: „Şi, Acuila şi Priscila, auzindu-l, l-au luat la ei şi i-au arătat mai exactCalea lui Dumnezeu“ (Fapte 18.26). Manuscrise vechi care au fost găsite în timpurile respective, confirmăordinea numelor lor „Priscila şi Acuila“. În acest verset „Calea“, apare mai des în Fapte şi este o altăsemnificaţie pentru „evanghelia“.

Am auzit odată pe un predicator care spunea că pentru o femeie ar fi mai importantă să studiezecartea de bucate decât Biblia. Nu sunt de acord cu aceasta şi sper că nici cititorii mei nu gândesc astfelAceasta nu înseamnă că pentru o femeie arta de a găti este nesemnificativă. Eu am apreciat această artă lasoţia mea şi chiar am savurat-o! Dar cunoştinţele din Biblie sunt necesare şi p femeie ca îndreptar pentru

62

umblarea ei şi sprijin pentru soţul ei. Având aceste cunoştinţe ca mamă, ea poate să folosească imagini dinBiblie şi să-i înveţe prin acestea.

Fără-ndoială, Priscila a fost o gazdă de prim rang, pentru mulţi pe care i-a găzduit rămânândamintiri de recunoştinţă. Dar ea a fost în stare ca împreună cu soţul să expună lui Apolo Calea luiDumnezeu. În capitolele precedente au fost indicate deja textele din Scriptură care se ocupă cu acest lucru,şi anume că nu este permis unei femei să înveţe în Adunare. Ce a făcut Priscila nu este în contradicţie cuaceasta. Aici este vorba despre un dialog acasă. Şi Apolo care era un om dotat, nu a fost atât de mândruspre a asculta cunoştinţele pe care le putea transmite această pereche simplă de meşteşugari. Când el a voitsă continue călătoria spre Ahaia, fraţii l-au încurajat şi i-au dat pentru ucenicii de acolo o scrisoare derecomandare. Acuila şi Priscila trebuie să se fi bucurat mult de aceasta. Ei se convertiseră în Corint şicunoşteau situaţia de acolo. Citim că Apolo a fost acolo de mare folos: „Pentru că îi înfrunta cu mareputere pe iudei în public, dovedind prin Scripturi că Isus este Hristosul“ (Fapte 18.28). La această slujbăşi la binecuvântările care au decurs din ea, Acuila şi Priscila au avut contribuţia lor. Ei a constituit unexemplu pentru toate perechile de credincioşi.

În timp ce la Corint se petreceau acestea, Pavel s-a întors în a treia lui călătorie în Efes. În aceastael transmite salutări Adunării din Asia, Adunare care a apărut prin slujba sa şi transmite salutări în moddeosebit Acuilei şi Priscilei (aici este numită Prisca) şi întregii Adunări din casa lor (1 Corinteni 16.19).Când Pavel a trebuit să întrerupă legăturile cu sinagoga, la fel ca şi în Corint s-au strâns într-o clădire aşcolii lui Tiran. Când Adunarea a crescut, această clădire a ajuns insuficient de mare şi se strângeau princase. Acuila şi Priscila au pus la dispoziţie casa lor pentru astfel de întruniri. Aşa fusese în Ierusalim şi aşaera şi în alte localităţi. Însă aceste adunări de casă formau un întreg: „Adunarea din Efes“. Vedem aici dinospitalitatea şi dragostea frăţească a acestei perechi.

Citim din nou numele lor în Romani: „Salutaţi pe Priscila şi pe Acuila, împreună-lucrătorii mei înHristos Isus“ (16.3). Înţelegem aici că situaţia din Roma s-a schimbat şi că ei au revenit acolo pentru alocui.

Pavel nu fusese încă în Roma când a scris epistola, dar el ştia că acolo erau credincioşi. El sperasă-i viziteze aşa cum reiese din începutul acestei epistole. El ştia de asemenea, că acolo perechea vacontinua să lucreze în câmpul Evangheliei şi precum în Efes ei vor pune la dispoziţie casa lor pentruadunările credincioşilor.

Cu ani mai târziu, Pavel scria a doua sa epistolă către Timotei care lucra pe atunci în Efes. Reiesecă Acuila şi Priscila se mutase din nou acolo, căci Pavel îl roagă pe Timotei ca să-i salute pe ei şi pe alţii.În această epistolă nu ne sunt transmise lucruri deosebite despre această pereche. Ei erau suficienţi decunoscuţi. De fapt nu găsim nici o pereche în Noul Testament despre care să se relateze atât de multelucruri bune ca despre acei doi oameni. O motivaţie pentru a le urma exemplul!

Acuila şi Priscila, după cum ne este cunoscut se pare că nu au avut copii. Dezamăgirea lor dinacest punct de vedere i-a condus în a lucra şi aceasta este un drum corect în astfel de situaţii. Cu întreagaenergie şi dăruire, ei s-au pus la dispoziţie cu totul pe ei înşişi şi cu ce aveau Domnului şi slujbei sale. Şiastăzi au perechile fără copii această posibilitate. Personal cunosc perechi care urmează acest exemplu.Astfel, tristeţea se transformă în binecuvântare pentru ei înşişi şi pentru alţii.

Există de asemenea credincioşi care nu s-au căsătorit niciodată sau care şi-au pierdut perechea. Eisunt singuri în viaţă şi simt singurătatea şi golul adesori foarte dureros. Dar Domnul este puternic pentru ale umple golul, pentru a face viaţa plină şi bogată. Să ne gândim la acest bărbat singuratic, Pavel. La câtefericiri oferite de viaţă trebuie să fi renunţat ei de bună voie. Dar cât de multe i-au fost prin aceastabinecuvântare. Ne gândim la profetesa Ana care a cunoscut fericirea în căsătorie timp de şapte ani şi apoirestul anilor i-a trăit în singurătate ca văduvă. Ea nu se plângea şi nu se considera înfrântă, dimpotrivă easlujea Domnului noapte şi zi şi la cei 84 de ani ai ei a putut să vadă împlinirea promisiunii lui Dumnezeuîn templu. Ea L-a lăudat pe Dumnezeu şi a spus tuturor despre El: „Şi era o profetesă, Ana, fiica luiFanuel, din seminţia lui Aşer (ea era mult înaintată în vârstă şi trăise cu soţul ei şapte ani de la fecioria

63

ei, ea însăşi fiind văduvă până la 84 de ani), şi nu se depărta de la templu, slujind noapte şi zi cu posturişi cu rugăciuni; şi ea, suindu-se la templu în acelaşi ceas, Îl lăuda pe Domnul şi vorbea despre El tuturoracelora care aşteptau răscumpărarea în Ierusalim“ (Luca 2.36-38). Să ne gândim la Dorca care locuiasingură, a cărui viaţă era plină de lucrări şi binefaceri, dovedindu-se de ajutor văduvelor în nevoi (Fapte9.36-43). Să ne gândim la fiicele necăsătorite ale lui Filip a căror viaţă era umplută de lucrarea de profeţieadresându-se celorlalţi spre încurajare, îndreptare şi mângâiere (Fapte 21.9; 1 Corinteni 14.3).

Aş putea să continui. Doresc însă să spun că pentru un credincios nu este de folos să se consideresingur şi trist sau pasiv datorită dezamăgirii din viaţă. Dumnezeu deschide întotdeauna drumuri noi şi dăposibilităţi pentru ca să poţi fi activ pentru alţii.

Pentru noi toţi, fie că suntem sau nu căsătoriţi, cu sau fără copii, este valabil cuvântul din 1Corinteni 15.58: „De aceea fraţii mei preaiubiţi, fiţi tari, neclintiţi, prisosind întotdeauna în lucrareaDomnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul“.

Întrebări referitoare la capitolul 18:

1. În ce fel a fost Acuila şi Priscila un sprijin pentru Pavel?2. Cum l-au ajutat ei pe Apolo?3. Cum au fost ei spre binecuvântare pentru mai multe adunări?4. Ce învaţă Biblia despre ospitalitate?5. Cum pot să fie cei care locuiesc singuri binecuvântare?