UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAIFACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

OMUL – FĂPTURĂ CREATĂ „DUPĂ CHIPUL” ŞI „ASEMĂNAREA” LUI DUMNEZEU.

SCHIŢĂ ANTROPOLOGICĂ.

- LUCRARE DE SEMINAR -(STUDIUL VECHIULUI TESTAMENT)

Îndrumător: Pr. Prof. Dr. Ioan Chirilă

Student:Buta Petru

T.P. I.

Cluj-Napoca2006

CAPITOLUL I

„Chipul lui Dumnezeu” în om- dat ontologic şi misiune de realizat

Creat ultimul în ordinea facerii lumii, omul este şi cea mai înaltă dintre

toate creaturile, aflându-se în punctul de mijloc în creaţie şi făcând legătura între

lumea sensibilă şi cea inteligibilă. Având o structură psiho-somatică, alcătuit din

trup şi din suflet, el reuneşte în sine aceste două lumi şi participă în general la

toate sferele lumii create, căci: „omul după partea raţională e în legătură cu

puterea aceea negrăită şi dumnezeiască; iar după trup se înrudeşte cu

dobitoacele”1. El vine în creaţie ca un rege în cămara sa, fiind „împărat al

lucrurilor văzute care poartă în el trăsăturile celor două lumi, în latura cea văzută

şi cugetată”2. Pentru aceasta omul este cea mai desăvârşită, cea mai excelentă

dintre toate făpturile, coroană a creaţiei, căci nu a fost introdus ultimul între

creaturi pentru că ar fi fost de dispreţuit, ci „ ca unul care încă din clipa naşterii

se cădea să fie împărat peste supuşii săi”3 .

Întreaga lume a fost creată pentru om, în care el a fost introdus ca într-un

rai, în care trebuia să stăpânească „ca un domn şi împărat al întregii lumi

văzute”4. Dar nu numai lumea aceasta este gătită ca un palat pentru om-

împăratul ce avea să apară după aceea, ci şi Împărăţia cerurilor s-a gătit pentru

el, înainte de el, căci el trebuia să privească spre ea de la începutul existenţei

sale după cum arată Sfântul Grigorie Palama: „Astfel la facere s-a zidit întâi un

lucru dintre făpturi, după cel dintâi altul, după aceasta iarăşi altul, iar după toate

omul. Acesta s-a învrednicit de atâta cinste din partea lui Dumnezeu, încât toată

1 Sfântul Antonie cel Mare, Învăţătura despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete, (42), în „Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii” vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 24.2 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, (22), în „Filocalia”, vol. VI, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 56.3 Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, în „Pârinţi şi Scriitori Bisericeşti, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p.21. 4 Idem, Întâia cuvântare morală a Sfântului Simneon Noul Teolog, în „Filocalia”, vol. VI, p.117.

2

lumea aceasta văzută a fost făcută înainte de el, pentru el. Iar Împărăţia cerurilor

a fost gătită îndată după întemeierea lumii, tot pentru el, înainte de el”5.

Din acest motiv, din perspectiva filosofiei eline, omul era socotit un

microcosmos în macrocosm, o lume mică care uneşte în el două lumi: spirituală

şi materială. Această expresie a fost preluată de Părinţii Bisericii, începând cu

Sfântul Maxim Mărturisitorul, spunând că omul nu este lumea mică ci lumea

mare, deoarece cuprinde întreaga lume în sine, prin cugetare. În acest sens,

Cuviosul Nichita Stithatul zice: „Dumnezeu, după ce a adus lucrurile la fiinţă

din nimic, făcând pe om la început, ca pe o lume mare, l-a aşezat în această

lume, ca într-una mică, creându-l ca pe un chip al Său şi arătându-l ca pe un

împărat al tuturor celor de pe pământ”6.

Desăvârşirea omului nu constă însă în faptul că el este asemenea cu

totalitatea creaturilor, ci în ceea ce-l deosebeşte de cosmos şi-l face asemănător

cu Creatorul, căci omul, care prin apartenenţa sa la lumea spirituală domină

lumea sensibilă fiind şi împărat al lumii, e chipul lui Dumnezeu. Revelaţia ne

învaţă în acest sens că omul a fost creat „după chipul şi asemănarea lui

Dumnezeu” (Fac.1,26-27) iar în alt loc arată că omul nu este numai „după”

chipul lui Dumnezeu ci chiar „chipul lui Dumnezeu”: „căci Dumnezeu a zidit

pre om spre nestricare, şi chip fiinţei Sale a făcut pre el” (Înţelepciunea lui

Solomon 2, 23)7.

Toţi Sfinţii Părinţi au recunoscut în crearea omului „după chipul” lui

Dumnezeu măreţia unică şi negrăită a Lui, văzând în aceasta „un accord

primordial între fiinţa omenească şi fiinţa dumnezeiască”8. De aceea Sfântul

Grigorie Palama zice: „Singur omul dintre toate cele pământeşti şi cereşti a fost

zidit după chipul Ziditorului, ca să privească spre El şi să-L iubească, şi să fie

5 Sfântul Grigorie Palama, 150 de capete despre cunoştinţa naturală, despre cunoaşterea lui Dumnezeu, despre viaţa morală şi despre făptuire, (24), în „Filocalia”, vol. VII, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 432.6 Cuviosul Nichita Stithatul, Vederea duhovnicească a raiului, în „Filocalia”, vol. VI, p. 351.7 Această expresie o găsim în Biblia de la Bucureşti din 1688, p. 653.8 Vladimir Losky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 1998, p. 101.

3

cunoscătorul singur al Aceluia iar prin credinţă, prin înclinarea şi dragostea faţă

de El să-şi păstreze frumuseţea sa”9.

La Părinţii Bisericii nu întâlnim însă o concepţie perfect coerentă despre

chip. Chipul are la ei un conţinut foarte bogat, de aceea îl recunoaştem în

diferitele facultăţi ale omului, fără ca să-l epuizăm total10. Iată ce zice în acest

sens Sfântul Ioan Damaschinul: „Numai omul, această vieţuitoare mentală şi

raţională este dintre toate „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, pentru

demnitatea minţii şi a sufletului, adică pentru necuprinsul, necuprinsul,

nevăzutul, nemurirea şi libertatea voii, ca şi pentru însuşirea de stăpânitor,

născător de prunci şi ziditor”11; iar Avva Dorotei zice: „Dumnezeu l-a făcut pe

om după chipul şi asemănarea Sa, adică nemuritor, liber, împodobit cu toată

virtutea”12.

Mulţimea acestor definiţii referitoare la chip arată că Sfinţii Părinţi nu vor

să reducă „după chipul” la vreo parte a fiinţei umane. Părinţii văd „chipul lui

Dumnezeu” manifestându-se în toate funcţiile şi mişcările fiinţei omeneşti.

Toate se împărtăşesc de chipul lui Dumnezeu, de capacitatea relaţiei cu

Dumnezeu şi de aspiraţia după comuniunea cu El. Nu numai sufletul dar şi

trupul participă la chip, căci chipul se referă la omul total, alcătuit din trup şi

suflet. Cuviosul Nichita Stithatul zice în acest sens că omul „chipul zidit de El

[Dumnezeu] este văzut în trei părţi: în suflet, în minte şi în cuvânt…Din acestea

se vede în noi chipul şi prin ele suntem icoana lui Dumnezeu, deşi sunt

amestecate cu lutul”13.

Omul este după chipul lui Dumnezeu prin însăşi actul creaţiei. El este

adus la existenţă printr-un act special al lui Dumnezeu, altul decât cel de la

9 Sfântul Grigorie Palama, Despre cunoaşterea naturală…, în „Filocalia”, vol. VII, p. 434.10 Uneori caracterul de chip al lui Dumnezeu se acordă demnităţii împărăteşti a omului, alteori în firea sa duhovnicească, în suflet, alteori în minte. Câteodată este asimilat cu vreo calitate a sufletului, cu simplitatea lui, nemurirea, cu puterea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, iar alteori cu libertatea. (Vezi la Vladimir Losky, op. cit., p. 102).11 Sfântul Ioan Damaschinul, Cuvânt minunat şi de suflet folositor, în „Filocalia”, vol. IV. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 191. 12 Avva Dorotei, Învăţături, în „Filocalia”, vol. IX, p. 453.13 Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, suta a III-a (7), în „Filocalia”, vol. VI, p. 293.

4

crearea celorlalte fiinţe, căci la crearea omului Sfânta Treime acţionează astfel:

„sfat a premers despre el şi a fost plăsmuit de mâna lui Dumnezeu şi după chipul

lui Dumnezeu şi n-a primit totul din materia aceasta, din lumea supusă

simţurilor, ca celelalte vieţuitoare, ci numai trupul iar sufletul din cele mai

presus de lume, mai bine zis de la Dumnezeu Însuşi, prin suflare negrăită”14.

Se vede clar faptul că omul este alcătuit din două componente, trup şi

suflet. Trupul este alcătuit din materie generală iar sufletul este suflarea lui

Dumnezeu, prin care omul se înrudeşte cu El sau după învăţătura Sfinţilor

Părinţi este „părticică din Dumnezeu”15. Aşadar omul este după chipul lui

Dumnezeu pentru că având un suflet înrudit cu El, tinde spre Dumnezeu, se află

într-o relaţie vie cu Creatorul său şi se împlineşte doar în relaţie de comuniune

cu Acesta. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: Dacă mintea cuiva

caută pururea spre Dumnezeu, pofta lui creşte covârşitor după dragostea

dumnezeiască iar iuţimea i se întoarce întreagă spre iubirea dumnezeiască, căci

prin însoţirea îndelungată cu strălucirea dumnezeiască, omul a ajuns întreg chip

de lumină”16.

Fiind chip al lui Dumnezeu, omul este persoană care stă într-o relaţie

dialogică cu un Dumnezeu Personal, fiind în relaţie personală cu Arhetipul după

care a fost zidit. Astfel el tinde în mod natural spre absolut17, fiind făcut pentru o

viaţă de comuniune cu Dumnezeu dar şi cu semenul său. Omul este o fiinţă

cuvântătoare dar trebuie să aibă cu cine vorbi ca să-şi pună în valoare această

capacitate. Cel mai înalt dialog îl poate avea cu Dumnezeu, Cel Care-l cheamă

14 Sfântul Grigorie Palama, op. cit., p. 433.15 Aceste expresii le găsim la Sfântul Grigorie de Nyssa, care zice: „Omul este înrudit cu Dumnezeu”şi la Sfântul Macarie Egipteanul, care declară că: „Între Dumnezeu şi om există cea mai mare înrudire”. apud Pr Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003, p. 405.16 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, (II, 48), în „Filocalia”, vol. II, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 77.17 Chipul lui Dumnezeu în om este primatul vieţii spirituale sau aspiraţia întregii fiinţe umane spre Ziditorul său. „Este avântul dinamic al întregii noastre fiinţe spre Arhetipul divin (Origen), este aspiraţia irezistibilă a spiritului nostru către Dumnezeu (Sfântul Vasilie), este erosul omenesc îndreptat spre Erosul divin (Sfântul Grigorie Palama). Este setea nepotolită, dorul înfocat de Dumnezeu, cum arată Sfântul Grigorie de Nazianz când zice: „Pentru Tine trăiesc, vorbesc şi cânt””. (vezi la Paul Edvokimov, Ortodoxia, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 90.)

5

spre o comuniune dialogică iar în această comuniune dialogică, chipul se

dezvoltă treptat în asemănare.

Chipul este „principiu constitutiv al fiinţei noastre”18, fiind o realitate

dinamică, purtând în sine posibilitatea „asemănării” cu Dumnezeu. „După

asemănare”, se face fiinţa omenească „pentru raţiunea virtuţii şi a faptelor

noastre, care imită pe Dumnezeu şi poartă nume dumnezeiesc, adică pentru

dispoziţia filantropică faţă de cei din neamul omenesc, pentru îndurarea, mila şi

dragostea aproapelui şi pentru compătimirea arătată altora”19. Observăm că

„asemănarea” constă în asemănarea în virtutea cea mai înaltă care-L defineşte pe

Dumnezeu- iubirea.

Chipul lui Dumnezeu în om este „dat ontologic” dar şi „misiune” de

realizat. „Chipul implică un „dar”şi o ţintă aşezată înaintea lui, o posesie dar şi

un destin, întrucât el, realmente, constitue fiinţa omului dar numai în

potenţialitate”20. De aceea şi Sfântul Ioan Damaschin zice: „După „chipul” îl are

orice om, căci Dumnezeu nu se căieşte de darurile Sale. Dar „după asemănare” o

au foarte puţini şi numai cei virtuoşi, sfinţii şi cei ce imită pe Dumnezeu în

bunătate, pe cât e cu putinţă oamenilor”21. Observăm că „asemănarea” se câştigă

prin efortul personal pe care trebuie să-l depună omul în imitarea lui Dumnezeu,

pentru a însuşi în viaţa sa personală virtuţile care-l caracterizează pe Dumnezeu,

pentru a se desăvârşi şi pentru a se sfinţi.

Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „toată firea raţională este chipul lui

Dumnezeu”22, chipul fiind o realitate indistructibilă a fiinţei raţionale, însă

asemănarea se câştigă prin voinţă şi libertate, adică prin îndreptarea celor trei

facultăţi ale fiinţei- raţiune, sentiment, voinţă- spre slujirea lui Dumnezeu.

Astfel, „cel ce şi-a luminat mintea cu înţelesurile dumnezeieşti şi şi-a obişnuit

raţiunea să-L laude pe Făcător neîncetat prin cântări dumnezeieşti iar simţirea şi-

18 Ibidem, p. 85. 19 Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 191.20 Vârşeslavţev zice: „Chipul e un „dar” şi o „misiune””. Vezi la Episcop Irineu Pop-Bistriţeanul, Chipul lui Hristos în viaţa morală a creştinului, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001, p. 34. 21 Sfântul Ioan Damaschinul, op. cit., p. 192.22 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste…, (II, 25), p. 91.

6

a sfinţit-o prin imagini curate, acela adaugă la bunătatea naturală a „chipului”

bunătatea voită a „asemănării” cu Dumnezeu”23. „Asemănarea” se câştigă prin

dăruirea noastră totală lui Dumnezeu, prin supunerea voinţei noastre libere (a

libertăţii) voinţei lui Dumnezeu căci zice Diadoh al Foticeii: „toţi oamenii

suntem „după chipul” lui Dumnezeu dar „după asemănare” nu sunt decât aceia

care prin multă dragoste şi-au robit libertatea lor lui Dumnezeu. Când nu suntem

ai noştri, atunci suntem asemenea Celui Care prin dragoste ne-a împăcat cu

Sine”24. Voinţa lui Dumnezeu este ca noi să ne unim cu El în iubire şi cunoaştere

prin harul Duhului Sfânt, căci El „iubeşte în chipul cel mai înalt şi mai presus de

minte pre om şi-l cinsteşte cu cinstirile cele mai înalte şi cu bunătăţile cele mai

presus de minte ale Sale şi aceasta pentru veşnicie”25.

Aşadar „chipul îl predestinează pe om la îndumnezeire”26. „Chipul” este

în om ca un cod ontologic în care este înscrisă destinaţia sa finală- „asemănarea”

cu Dumnezeu (Ομιόσις) sau „îndumnezeirea” prin har (θέόις). Aceasta se arată

ca fiind ţinta finală a omului. În asemănare sau îndumnezeire nu trebuie să

vedem ceva static ci este vorba despre un proces dinamic care ţine la veşnicie,

căci Dumnezeu este veşnic şi infinit iar sufletul creat după chipul Său este şi el

veşnic, nemuritor din momentul creării lui şi este însetat de infinit. Şi după cum

caută să-şi satisfacă această sete de infinit, el va ajunge la „asemănare” sau

„îndumnezeire”dacă se va îndrepta spre Dumnezeu, căci El „împărtăşeşte celor

ce cred în El din dumnezirea Sa…şi aceştia se fac dumnezei, adică ceea ce nu

erau prin lucrare şi har”27 sau se va pierde în neamul poftelor sale egoiste şi

atunci va fi „neasemănător”.

23 Idem, Capete gnostice (sau Teologice), (I, 13), p. 131.24 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre viaţa morală, despre cunoştinţă şi despre dreapta socoteală duhovnicească, împărţită în 100 de capete, (4), în „Filocalia”, vol. I, p. 340.25 Calist Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă, în „Filocalia”, vol. VIII, traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 374.26 Paul Evdokimov, op. cit., p. 87. Aceeaşi idee o găsim şi la Vladimir Losky, op. cit., p. 110, unde citează cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, care zice despre om că „Este o făptură care a primit poruncă să ajungă dumnezeu”.27 Sfîntul Simeon Noul Teolog, Întâia cuvântare morală…, (3), în „Filocalia”, vol. VI, p. 127.

7

8

CAPITOLUL II

Omul în stare primordială

Omul a fost creat desăvârşit dar această stare primordială nu coincide cu

scopul său ultim. El nu a fost unit din primul moment al existenţei sale cu

Dumnezeu dar avea în fire totul pentru atingerea scopului cu care a fost creat,

caci „Dumnezeu Care a făcut firea omenească i-a dat prin voinţa Sa, deodată cu

existenţa şi puterea corespunzătoare de înfăptuire a datoriilor”28. Desăvârşirea

lui constă în potenţa sa de a se uni cu Dumnezeu, de a se uni cu deplinătatea

dumnezeirii, care trebuie prin el să pătrundă în materie şi să transfigureze natura

curată. Omul prin unirea sa cu Dumnezeu, trebuia să unească întregul univers

creat cu Ziditorul. Sfântul Simeon Noul Teolog zice, referindu-se la

transfigurarea universului prin omul îndumnezeit că „Toate vor fi mai presus de

cuvânt ca întrecând toată înţelegerea. Căci vor fi spirituale şi dumnezeieşte şi se

vor uni cu lumea înţelegătoare şi vor fi un alt rai înţelegător”29.

Cugetând la starea primordială a omului, Părinţii filocalici vorbesc despre

o slavă pe care omul primordial o poseda înainte de cădere. Astfel, Sfântul

Simeon Metafrastul zice: „Slava dinaintea lui Adam…rănea puternic pe

vrăşmaşul care o privea”30. Dar această slavă nu era încă desăvârşită, căci Adam

nu se afla la capătul final al slavei ci numai la mijlocul ei, aşa cum zice Avva

Dorotei „Adam se afla în desfătarea raiului în rugăciune, în vederea

duhovnicească, într-o slavă şi cinste mijlocie”31. Această stare este una firească a

omului, omul aflându-se în normalitate până ce era în legătură cu Dumnezeu,

28 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, (40), în „Filocalia”, vol. III, Ed. Humanitas, Bicureşti, 1999, p. 142.29 Sfântul Simeon Noul Teolog, Întâia cuvântare morală …, (5), p. 138. 30 Sfântul Simeon Metafrastul, Parafraze în 150 de capete a Sfântului Simeon Metafrastul la cele 50 de cuvinte ale Sfântului Macarie Egipteanul, (36), în „Filocalia”, vol. V, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 294.31 Avva Dorotei, op. cit., p. 453.

9

adică „aflându-se în starea cea după fire, precum a fost zidit”32 sau cum zice

Cuviosul Isaia Pustnicul „având simţirile sănătoase şi stăruind în ceea ce îi era

firesc”33.

Când ne referim la starea primordială trebuie să subliniem faptul că harul

era prezent în sufletul primului om, fără o prezenţă şi o lucrare a Duhului

dumnezeiesc în sufletul omenesc, el nu ar fi putut duce o viaţă conformă cu

raţiunea lui. Omul are în sufletul lui o raţiune şi o libertate dar ele nu pot

funcţiona în modul deplin cerut de ele, decât în unirea cu Dumnezeu. În acest

sens, Calist Patriarhul zice: „ Dumnezeu suflă în Adam ca suflarea de viaţă harul

Duhului de viaţă Făcător şi aşa s-a făcut Adam om desăvârşit; căci s-a făcut

„spre suflet viu” (Fac. 2,7) şi nu spre suflet simplu. Duhul lui Dumnezeu nu este

suflet al omului ci spre suflet care viază duhovniceşte. Pentru că Duhul Sfânt Se

face cu adevărat suflet sufletului, care vieţuieşte cum trebuie să vieţuiască

sufletul cuvântător (Raţional) şi chip dumnezeiesc”34.

În această stare de har, omul poseda o virtuală nestricăciune, fiind ferit de

durere, de boală şi de moarte. „Adam a fost zidit cu un trup nestricăcios dar

material şi încă nedeplin duhovnicesc”35. Această nestricăciune primordială era

doar în potenţă deoarece Adam nu era încă fortificat în lucrarea virtuţilor.

Nestricăciunea şi incoruptibilitatea lui Adam erau date de lipsa păcatului

primului om şi de crearea lui directă de Dumnezeu Care Le-a făcut pe toate

„bune foarte” (Fac. 1,31) căci: „omul primind existenţa de la Dumnezeu şi

începând să existe chiar prin actul facerii, era liber de stricăciune şi păcat, căci

acestea n-au fost create deodată cu el”36. Aceasta înseamnă că omul putea să

devină nemuritor, dacă rămânea, creştea şi se desăvârşea în această stare harică

şi dacă progresa în dezvoltarea „chipului” în „asemănare”.

32 Ibidem.33 Cuviosul Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, (2), în „Filocalia”, vol. XII, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 41. 34Calist Patriarhul, Capete despre rugăcine, (16), în “Filocalia”, vol VIII, p. 227.35 Sfântul Simeon Noul Teolog, Întâia cuvântare morală…, (2), p. 121.36 Sfântul maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, (21), p. 77.

10

CAPITOLUL III

Alterarea „chipului” şi întreruperea căii spre „asemănare” prin căderea în păcat

Dar această cale va fi întreruptă odată cu căderea omului în păcat, căci

prin cădere se introduce în existenţa umanităţii o nouă stare contrară firii, omul

devenind rob păcatului. În acest sens, Avva Dorotei zice: „Dar când a călcat

porunca şi a mâncat din pomul din care Dumnezeu îi poruncise să nu mănânce, a

fost scos din rai şi a căzut din starea cea după fire şi a ajuns în cea contrară firii,

adică în păcat, în iubirea de slavă şi iubirea de plăceri a vieţii acesteia şi în

celelalte patimi, căzând sub stăpânirea lor. Căci s-a făcut robul lor prin căderea

sa”37. Însă această stare contrară firii aduce îmbolnăvire nu numai puterilor

interioare ale omului ci şi simţurilor care de acum nu se vor mai desfăta numai

în Dumnezeu deoarece în momentul în care „a ascultat de înşelătorul lui s-au

strămutat toate în ceea ce e contrar firii; atunci simţirile au fost aruncate din

starea lor”38. Adam nu mai priveşte în sus, ci îşi întoarce privirea spre natura

creată căci „după căderea cugetării lui s-au făcut pământeşti şi tindeau în jos.

Cugetul lui simplu şi bun s-a amestecat cu cugetul trupesc al păcatului”39, astfel

natura pentru el nu mai era un mediu străveziu în care vedea raţiunile lui

Dumnezeu şi putea prin ele să-l cunoască şi să se unească cu El ci dintr-o dată a

devenit un mediu opac din care el îşi hrănea pasiunile.

Păcatul a întunecat chipul lui Dumnezeu în om, omul ne mai putând

comunica cu Dumnezeu şi închizând calea pentru harul care prin el trebuia să

curgă peste toată făptura „pentru că şi-a plecat genunchiul şi a căzut prin

greşeală sub neascultarea cea atot rea, Sfântul Duh Cel de viaţă Dătătorul

37 Ava Dorotei, op. cit., p. 454. 38 Cuviosul Isaia Pustnicul, op. cit., p. 42.39 Sfântul Simeon Metafrastul, op. cit., (37), p. 295.

11

depărtându-Se”40. Aceasta nu înseamnă că „chipul” a fost distrus total ci numai

că s-a întunecat, căci altfel omul nu ar mai fi fost în stare să intre în comuniune

cu Dumnezeu. Din momentul căderii până la Cincizecime, Harul va lucra din

afară asupra omului şi nu din lăuntrul fiinţei sale, menţinând conştiinţa

dumnezeiască din om.

Păcatul a fost rodul libertăţii omului, pe care el nu l-a folosit în

conformitate cu voia lui Dumnezeu. Împreună cu libertatea s-a corupt şi firea

care a pierdut harul nepătimirii şi astfel s-a ivit păcatul şi acesta a dus la

descompunerea firii, la capătul căreia era moartea deoarece, „toată firea noastră

era stăpânită de moarte, din pricina căderii, pentru ca răul să nu se facă

nemuritor conservându-se prin împărtăşirea de bine”41.

Adam nu şi-a împlinit chemarea de a se uni cu Dumnezeu dar a închis

această cale şi tuturor celor care veneau după el căci „neavând grijă de porunca

lui Dumnezeu, ci împrietenindu-se cu şarpele şi socotindu-l pe acesta vrednic de

crezare şi hrănindu-se astfel cu fructul amăgirii, s-a aruncat jalnic în prăpastia

morţii, a întunericului şi a sticăciunii şi a atras împreună cu sine pe toţi cei de

după el”42. Planul dumnezeiesc nu a fost desfiinţat de greşeala primului Adam.

Ceea ce nu a reuşit să realizeze acesta, va realiza Cel de-al doilea Adam, Fiul şi

Cuvântul Cel veşnic al lui Dumnezeu întrupat.

40 Calist Patriarhul, op. cit., (16), pp. 228-229.41 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, (44; 61), pp. 158 şi 315.42 Nichifor din singurătate, Cuvânt plin de mult folos despre rugăciune, trezvie şi paza inimii, în „Filocalia”, vol. VII, p. 11.

12

BIBLIOGRAFIE

I. TEXTE BIBLICE:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988.

Biblia sau Dumnezeiasca Scriptură de la 1688, Ed. I.B.M.B.O.R.,

Bucureşti, 1997.

II. AUTORI PATRISTICI:

Sfântul Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi

despre buna purtare, în 170 de capete, în «Filocalia», vol. I, Ed.

Humanitas, Bucureşti, 1999.

Calist Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă,

în «Filocalia», vol. VIII, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002.

Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, în «Filocalia», vol. VIII, Ed.

Humanitas, Bucureşti, 2002.

Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre viaţa morală, despre cunoştinţă

şi dreapta socoteală duhovnicească, în «Filocalia», vol. I, Ed. Humanitas,

Bucureşti, 1999.

Avva Dorotei, Învăţături, în «Filocalia», vol. IX, Ed. Humanitas,

Bucureşti, 1999.

Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, în «Părinţi şi Scriitori

Bisericeşti», Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998.

Sfântul Grigorie Palama, 150 de capete despre cunoştinţa naturală,

despre cunoaşterea lui Dumnezeu, despre viaţa morală şi despre făptuire,

în «Filocalia», vol. VII, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999.

Sfântul Ioan Damaschin, Cuvânt minunat şi de suflet folositor, în

«Filocalia», vol. IV, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000.

13

Cuviosul Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, în «Filocalia», vol.

XII, Ed. Harisma, Bucureşti, 1991.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele patru sute de capete despre dragoste,

în «Filocalia», vol. II, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999.

Idem, Capete gnostice sau teologice, în «Filocalia», vol. II, Ed.

Humanitas, Bucureşti, 1999.

Idem, Răspunsuri către Talasie, în «Filocalia», vol. III, Ed. Humanitas,

Bucureşti, 1999.

Nichifor din singurătate, Cuvânt plin de mult folos despre rugăciune,

trezvie şi paza minţii, în «Filocalia», vol. VII, Ed. Humanitas, Bucureşti,

1999.

Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire

şi despre cunoştinţă, în «Filocalia», vol. VI, Ed. Humanitas, Bucureşti,

2004.

Idem, Vederea duhovnicească a raiului, în «Filocalia», vol. VI, Ed.

Humanitas, Bucureşti, 2004.

Sfântul Simeon Metafrastul, Parafraza în 150 de capete a Sfântului

Simeon Metafrastul la cele 50 de cuvinte ale Sfântului Macarie

Egipteanul, în «Filocalia», vol. V, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, în

«Filocalia», vol. VI, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004.

Idem, Întâia cuvântare morală, în «Filocalia», vol. VI, Ed. Humanitas,

Bucureşti, 2004.

III. CĂRŢI:

14

Evdokimov, Paul, Ortodoxia, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996.

Lossky, Vladimir, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Bonifaciu,

Bucureşti, 1998.

Pop-Bistriţeanul, Episcop-vicar Irineu, Chipul lui Hristos în viţa morală a

creştinului, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001.

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed.

I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996.

CAPITOLUL I...........................................................................................................................2

„Chipul lui Dumnezeu” în om- dat ontologic şi misiune de realizat..........................................2

15

CAPITOLUL II...........................................................................................................................9

Omul în stare primordială...........................................................................................................9

CAPITOLUL III.......................................................................................................................11

Alterarea „chipului” şi întreruperea căii spre „asemănare” prin căderea în păcat....................11

BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................13

16