Fam Fabaceae

Leguminosae

• Este familia cea mai importantă a ordinului şi cuprinde peste 10 000 de specii ierboase şi lemnoase, răspândite mai ales în regiunile temperate şi reci şi mai puţin în cele calde. La noi în ţară vegetează 30 de genuri cu 108 specii. Frunzele sunt penat sau palmat compuse cu 3-5-7 foliole. La cele penate foliola terminală se transformă în cârcel sau aristă.

• Florile zigomorfe, pe tipul 5, rar solitare, sunt grupate în inflorescenţe racemoase. Caliciul este în general gamosepal, iar corola este constituită din 5 petale libere şi diferenţiate astfel: una posterioară mai mare – vexillum –(stindard), două laterale –aleae – (aripioare), două anterioare sudate formând carena – (luntriţa).

• La Amorpha corola este redusă la o singură petală. Androceul poate fi monadelf cu toate filamentele concrescute prin filament sau diadelf cu 9 stamine unite şi una liberă.

• De regulă androceul formează un jgheab în care este situat gineceul unicarpelar cu poziţie superioară.

• Formula florală este: K(5)C5A5+5;(5+5);(9)+1G1. • Păstaia este polispermă, rar monospermă. • Speciile conţin: tanin, saponine, alcaloizi, aminoacizi etc. Dat fiind

numărul mare de specii au fost clasificate în subfamilii, triburi, grupe, ş.a.

• Genul Sophora are 25 de specii tropicale dintre care la noi se cultivă

• S. japonica, arbore ornamental cu păstaia strangulată, verde, cărnoasă care la maturitate se macerează eliberând seminţele. Din mugurii florali se extrage o substanţă citostatică. S. jaubertii ssp.prodani este o specie ierboasă, endemică pentru Dobrogea, întâlnită în pădurea Babadag.

Miroxylon balsamum – arborele de balsam -,

• originar din America tropicală, secretă o răşină plăcut mirositoare.

Fabacee cu 10 stamine unite.

• Lupinus – lupin sau cafeluţă – cuprinde cca 100 de specii ierboase, majoritatea nord americane, cu frunze palmat compuse şi flori de culori diferite grupate în raceme. Se cultivă şi ca plante ornamentale, dar şi în scopuri industriale: din seminţele bogate în proteine şi lecitine se produce surogat de cafea, margarină, ulei, pâine pentru diabetici.

• -Lupinus albus una dintre speciile genului se cultivă încă din Antichitate ca îngrăşământ verde pentru sol. Rădăcina sa este pivotantă, profundă şi ramificată, tulpina erectă, cu peri argintii-viloşi alipiţi. Frunzele sunt palmat-compuse din 5-7 foliole alungite glagre pe faţa superioară, dar cu peri moi pe cea inferioară. Florile albe, albăstrui la vârful petalelor sunt grupate în raceme mari terminale. De obicei se autopolenizează, iar fructele sunt păstăi drepte, rostrate, galbene conţinând seminţe turtite, albe-roz.

• Seminţele conţin protide până la 43%, grăsimi, celuloză, precum şi alcaloizii lupina, lupanina, hidroxilupanina până la 3%. În masa verde conţinutul de alcaloizi este de 2-3 ori mai mic şi scade pe măsură ce planta se maturizează. Din seminţe se prepară un surogat de cafea. Seminţele se pot utiliza ca diuretice, febrifuge, emenagoge, hipoglicemiante şi cicatrizante, însă trebuie să se ţină cont de toxicitatea lor.

• Planta verde se foloseşte ca îngrăşământ pentru ameliorarea solurilor nisipoase, acumulând în sol până la 200kg de azot. Utilizată ca nutreţ timp îndelungat poate produceo intoxicaţie acută, lupinoză.

Glycine hispida (Soja hispida) –soia –

• -plantă de origine asiatică a fost introdusă în Europa abia în secolul al XVIII-lea. Are exigenţe ridicate faţă de temperatură şi umiditate. Este o plantă anuală cu rădăcina pivotantă de până la 1m şi cu multe nodozităţi, tulpina erectă sau semierectă, cu perişori aspri, deşi albicioşi sau brun-roşiatici, frunze trifoliate, mari, păroase, lung peţiolate. Florile sunt liliachii sau albe-gălbui, grupate în raceme. Se autopenizează. Păstaia este uşor curbată, acoperită de numeroşi perişori, galbenă, dehiscentă cu 2-4 seminţe care conţin peste 35% proteine, 17% grăsimi, vitamine etc. Din făina de soia se prepară pâine,biscuiţi, poate fi adaos la lapte, surogat de carne etc, iar din grăsimi ulei, margarină, ciocolată. Reprezintă un aliment complet foarte digestibil cu rol plastic şi stimulator, energizant şi remineralizant. Seminţele încolţite şi păstăile verzi se pot consuma ca şi salate.

•

• Din seminţe se extrage ulei, iar din turtele rămase se prepară ciocolată, halva, prăjituri etc. Seminţele au un rol antisclerogen datorită conţinutului ridicat de vitamina F de aceea se recomandă în astenii şi surmenaje. Uleiul de arahide datorită conţinutului ridicat de acizi graşi nesaturaţi este eficient în scăderea colesterolemiei şi în ateroscleroză. Dacă seminţele se prăjesc prea tare uleiul se transformă în acroleină, substanţă foarte toxică.

• Soia reprezintă şi un furaj de bună calitate, iar cultura ei este o bună premergătoare pentru cereale.

• Ca remediu terapeutic se utilizează în astenii, arterioscleroză, convalescenţă, diabet zaharat, reumatism, hipercolesteremie etc. Conţine cantităţi mari de lecitine esenţiale în tulburări ale metabolismului lipidic.

-Arachis hypogeea – alune de pământ, arahide –

• este o plantă originară din Brazilia. Este ierboasă, anuală, cu frunze paripenat compuse, iar după fecundaţie din meristemul axei florale existent în vecinătatea ovarului se formează un ginofor care se curbează şi pătrunde în pământ cu fructul în formare, acesta maturizându-se în sol. Mecanismul este unul adaptativ menit să protejeze fructul şi seminţele de secetă, insolaţie puternică şi oscilaţii mari de temperatură. Seminţele au un conţinut ridicat de grăsimi 25-50% şi cca 30 % albumine, glucide, sodiu, potasiu, calciu, fosfor, fier, vitaminele B; valoarea energetică este de 650 kcal/100g seminţe uşor prăjite. De asemenea planta are şi valoare furajeră ridicată.

•

Cytissus – grozamă, drobiţă

• – este un gen cu cca 50 de specii europene, răspândite în păduri şi poieni.

• Fabacee cu 9 stamine unite şi una liberă.

Medicago – lucerna –

• gen cu o mulţime de specii cu frunze trifoliate, răspândite mai ales în regiunea mediteraneeană. Mai frecvente cultivate în scop furajer sunt M. sativa cu flori mov şi M. falcata cu flori galbene.

Trifolium - trifoi –• -cu peste 400 de specii din regiunile temperate şi subtropicale. • T. pratense - trifoiul roşu – este cultivat ca plantă de nutreţ.

Rădăcinile sale sunt pivotante, adănc înfipte şi cu nodozităţi, tulpina simplă sau ramificată, frunzele trifoliate, cele bazale lung peţiolate, iar cele tulpinale scurt peţiolate cu foliole aproape sesile. Foliolele sunt obovate sau eliptice, pe faţa inferioară şi pe margini cu peri, iar pe faţa superioar cu o pată de culoare mai deschisă. Au stipel alungite până la ovate. Florile sunt purpurii sau roşii grupate în capitule globuloase. Caliciul este tubulos albicios sau roşietic, cu 10 nervuri; corola are vexilul mai lung decât aripile sau carena. Fructele sunt păstăi mici comprimate.

•

• Florile conţin saponozide triterpenice, flavonoizi, limanarozid, ulei volatil. Fânul recoltat în floare conţine până la 83,61% substanţă uscată constituită din proteine, albumine, grăsimi, celuloză, minerale, vitaminele D şi C.

• Florile au proprietăţi antiinfecţioase, antitusive, antiasmatice, anireumatice, anticatarale. Sunt folosite în tratarea tusei, astmului, reumatismului, combaterea colicilor, gutei, bolilor renale.

• Este o specie meliferă, furajeră şi datorită nodozităţilor de pe rădăcini structurează şi fertilizează solul.

Trifolium medium

• Alte specii sunt: T. medium frecvent în păduri de foioase

T. repens - trifoi alb,

• târâtor – prin pajişti

Onobrychis viciifolia – sparceta –

• este atât spontană prin pajişti, dar şi cultivată ca specie furajeră. Are o rădăcină pivotantă care poate ajunge până la 7m adâncime în sol, un rizom ramificat, tulpina arcuit erectă mai mult sau mai puţin păroasă. Frunzele imparipenat compuse sunt alcătuite din 7-14 perechi de foliole plus una terminală, alungit obovate sau eliptice. Stipelele sunt membranoase, la mijloc brun-roşii, libere. Florile sunt carmin roşii grupate în racem dens scurt. Caliciul are tub scurt campanulat, iar corola are vexilul întunecat nervat , lat eliptic, aripi scurt auriculate şi carenă. Păstaia este indehiscentă, în formă de semicerc, comprimată şi cu rugozităţi accentuate. Semiţele sunt ovat-reniforme până la alungit eliptice. Planta are un conţinut ridicat de proteine (19,65%), săruri minerale de aceea se cultivă singură sau în amestec cu ovăsciorul, obsiga sau golomăţul furnizând furaje de calitate bună. De asemenea se cutivă datorită influenţei favorabile pe care o are asupra fertilităţii solului şi asupra solurilor erodate.

Vicia

• este un gen numeros cu specii bune furajere, răspândite prin pajişti şi păduri.

• -V. faba – bobul – cultivat, seminţele sale sunt utilizate în alimentaţie. Rădăcina pivotantă are nodozităţi colţuroase, neregulate, tulpina este tetramuchiată, erectă, glabră şi fistuloasă, frunzele paripenat-compuse cu 2-3 perechi de foliole mari, eliptice cu nectarii. Florile sunt mari albe cu câte o pată neagră pe aripioare, grupate câte 3-6 în raceme. Păstaia de 4-10 cm este brun-negricioasă cu câte 4-5 seminţe glabre, cafenii sau negricioase.

•

• Seminţele conţin proteine (25-34%), glucide (50-55%), grăsimi, celuloză, săruri minerale şi mici cantităţi de vitamine. Sunt întrebuinţate ca aliment sub diferite forme: supe piureuri, surogat de cafea, pâine (în amestec cu făina de grâu sau secară).

• Tulpina, frunzele, florile şi păstăile conţin principii active cu acţiune diuretică şi sedativă, prin urmare sunt recomandate în afecţiuni ale aparatului urinar, în colici nefritice, litiază renală, inflamaţii ale prostatei, reumatism.

• Se cultivă şi în scop furajer pentru obţinerea nutreţului însilozat, dar şi pentru fertilizarea solului şi protejarea altor culturi prin formarea unor perdele de protecţie împotriva curenţilor.

Lathyrus - lintea pratului –

• -are numeroase specii răspândite în pajişti şi păduri.

• -Lathyrus sativus – măzăroi – este o specie cultivată încă din antichitate, dar la noi ocupă suprafeţe restrânse. Are cerinţe moderate faţă de climă. Are rădăcina pivotantă, tulpina tetramuchiată, două din muchii fiind aripate, frunzele alterne cu câte o singură pereche de foliolelanceolate sau liniare cu rachisul terminat într-un cârcel ramificat. Au stipele mari semisagitate. Florile albe sau roz palid au vinişoare verzi sau roşiatice, solitare, rareori câte două.

• Pisum sativum – mazărea – originară de pe ţărmurile Mării Mediterane, Afganistan şi India, astăzi răspândită pe diferite continente.Rădăcina este pivotantă cu numeroase nodozităţi, tulpina rotundă, fistuloasă, frunzele paripenat compuse cu 2-3 perechi de foliole, ultima foliolă fiind transformată în cârcel ramificat. Se recunoaşte şi prin stipelele amplexicaule mai mari decât frunzele. Florile mari albe sunt dispuse cte 2-5 la axila frunzelor. Păstaia este dreaptă sau uşor curbată şi se deschide pe toată lungimea. Seminţele au forme, mărimi şi culori diferite în funcţie de soi.

• Seminţele conţin protide, hidraţi de carbon, Na, K, Ca, P, Fe, vitaminele A, B1, B2, C, niacin, aminoacizi esenţiali precum acidul glutamic, fenilamina, arginina, acidul asparagic. Este plantă alimentară şi furajeră. Seminţele verzi sau uscate, precum şi făina obţinută din măcinarea boabelor se prepară în variate moduri. Boabele decorticate au o valoare alimentară mai mare. Secultivă ca plantă furajeră singură sau în ametec cu alte specii. În agricultură după recoltare lasă terenul reavăn şi fără buruieni fiind o excelentă premergătoare pentru cerealele de toamnă, mai ales pentru grâul de toamnă.

• -

• Phaseolus vulgaris – fasolea – originară din America Centrală şi de Sud şi adusă în Europa de către portugheză şi spanioli este una dintre cele mai importante plante alimentare deoarece are fructele şi seminţele comestibile, acestea din urmă, bogate în proteine, grăsimi şi amidon. Rădăcina este firoasă, ramificată, cu numeroase nodozităţi mici, dispus superficila în sol. Tulpina erectă sau volubilă este acoperită cu perişori. Frunzele sunt mari trifoliate, cu foliolele cordiforme şi păroase, stipele lanceolate. Florile pot avea mărimi şi culori diferite: alb, roz, roşii sau violete şi sunt grupate câte 2-8 în raceme laxe. Păstăile, de asemenea foarte variate ca forme, mărimi şi culori, se formează începând de la partea inferioară a tulpinii.

•

• Seminţele conţin proteine (21-25%), hidraţi de carbon (56%), Ca, K, P, Ni, Cu, Co, vitaminele A, B1, B2, C, niacină. Valoarea energetică este de 328kcal/100 g de seminţe uscate şi se resoarbe 80%. Fasolea verde posedă cam de 10 ori mai puţine proteine şi glucide decât cea uscată. Tecile uscate, lipsite de seminţe conţin aminoacizi, (arginină, asparagină, tirozina, triptofan, betaină, lizină), vitamina C, acid salicilic, acid fosforic, săruri minerale, cca 50% hemiceluloză.

• Se consumă preparată în diferite moduri. Tegumentul seminţelor conţine fermenţi prin urmare este bine să se consume. De asemenea dacă se condimentează cu pătrunjel, cimbru, busuioc, dafin, usturoi, rozmarin, asmăţui, salvie este mai uşor digerabilă.

• Tecile şi seminţele au importanţă terapeutică. Tecile uscate au acţiune diuretică, depurativă, antidiabetică, nutritivă, energizantă, remineralizantă, antiseptic renală.

• În agricultură este bună premergătoare pentru cerealele de toamnă.

Lens culinaris – lintea –• originară din Asia şi răspândit încă din antichitate în Europa.

Prezintă rădăcină pivotantă, ramificată, tulpină fragedă, flexibilătetraunghiulară, striată, cu peri fini şi frunze paripenat-compuse cu 2-7 perechi de foliolealungit-ovate, fin păroase,stipele mici înguste. Florile albe cu nervurile stindardului albăstrui sunt grupate câte 2-4 în raceme. Fructul este o păstaie rombică sau ovală, glabră, galbenă sau mai rar brună şi neagră. Seminţele sunt în formă de lentilă biconvexă, gălbui, cafenii, cenuşii, negre, verzui.

• Seminţele sunt foarte bogate în albumină, grăsimi, amidon, zahăr, Na, K, P, Ca, vitaminele A, B1, B2, C, niacină, valoarea energetică fiind de 354 kcal /100g. Sunt foarte gustoase, uşor digerabile şi nutritive. Se recomandă şi în scop terapeutic în stări de slăbire generală, atrofie musculară, hipotensiune, în convalescenţe. Se utilizează şi ca furaj. În agricultură îmbunătăţeşte structura şi fertilitatea solului. Se cultivă din vremuri foarte îndepărtate.

-Robinia pseudacacia – salcâmul

• – este un arbore de origine americană, dar aclimatizat şi la noi, utilizat la fixarea nisipurilor, ca plantă ornamentală, meliferă, lemn de foc etc. Rădăcina sa este pivotant trasantă, tulpina dreaptă, bine elagată în masiv, cu ritidom gros încă de timpuriu. Alburnul este îngust galben-verzui, iar duramenul brun-verzui cu raze medulare vizibile în secţiune radiară. Coroana este largă, luminoasă. Frunzele sunt imparipenat-compuse, cu 7-19 foliole eliptice sau ovate, scurt peţiolate, glabre, rotunjite la vârf, cu marginile întregi. Florile albe, puternic mirositoare sunt dispuse în raceme mari. Păstaia este turtită, brun-roşiatică cu semnţe reniforme. Lăstăreşte şi drajonează puternic.

• Florile conţin flavonide, elui volatil, acizii cafeic şi clorogenic.• Lemnul este foarte durabil, se păstreaz bine sub apă. • Din flori se prepară şerbet, clătite, băuturi răcoritoare. De asemenea au

proprietăţi bioterapeutice: antireumatice, antiacide gastrice, emoliente, calmante, antitusive. Frunzele acţionează ca antiacid gastric, calmant gastric, calmant în migrenă, iar scoarţa are proprietăţi purgative, şi antiulceroase gastrice.

• Florile au cantităţi mari de nectar, salcâmul având o pondere apicolă ridicată.

• Se cultivă pentru protecţia mediului fixând şi ameliorând terenurile degradate, instabile, nisipurile mişcătoare. Se poate cultiva şi în scop ornamental.

• Familia leguminoase este importantă prin numeroasele specii alimentare, furajere, medicinale, melifere, ornamentale etc. Au fost printre primele plante cultivate de către om. Ca fosile se cunosc de la începutul Terţiarului şi chiar din Cretacic.

Ordinul Myrtales

• cuprinde plante lemnoase arborescente şi arbustive şi puţine ierburi; au frunze întregi, nestipelate dispuse opus şi mai rar altern. Atât în mezofilul frunzelor, cât şi în alte organe vegetative conţin glande secretoare de uleiuri eterice. Florile solitare sau în inflorescenţe cimoase sunt uni- sau bisexuate, actinomorfe sau zigomorfe, tetramere şi pentamere, heterochlamidee. Androceul este obdiplostemon sau diplo-polistemon. Staminele în boboc sunt curbate. Gineceul este sincarp, izomer, rar polimer, cu un singur stil, ovar superior sau inferior. Ovulele sunt anatrope, cu două integumente, rar două. Fructul este capsulă, bacă, drupă sau nuculă. Seminţele sunt adesea fără endosperm.

• Marea majoritate a speciilor sunt tropicale şi subtropicale. Se aseamănă cu rozalele prin structura florii, a hipanţiului şi alte caractere serologice. Se presupune că au derivat din rozalele primitive.

• Din punct de vedere biochimic majoritatea mirtalelor au un metabolism nespecializat, motiv pentru care este considerat un ordin tânăr şi în plin progres. Doar la puţine specii au fost identificaţi alcaloizi primitivi.

Familia Rhizophoraceae

• cuprinde arbori şi arbuşti sempervirescenţi răspândiţi pe malul mărilor şi oceanelor, în special în estuarele fluviilor formând, alături de Sonneratiaceae din acelaşi ordin, asociaţii de mangrove. Aceste specii au rădăcini proptitoare care se înfig în sol sprijinind suplimentar planta pentru a avea stabilitate pe solul mlăştinos. Unele au rădăcini cu pneumatofori. Florile sunt pe tipul 4, iar fructul este capsulă, drupă sau bacă. De multe ori sămânţa germinează direct în fruct, pe arbore, generând o plantulă cu hipocotil de 25-30 cm care cade şi se înfige în nămol. Ca reprezentant poate fi citat Rhizophora mucronata , arbore sempervirescent din Asia şi Africa de Est.

Familia Myrtaceae

• reuneşte arbori şi arbuşti cu frunze întregi persistente dispuse opus. Se caracterizează pri existenţa glandelor lisigene cu uleiuri eterice. Florile sunt solitare, în cime sau capitule. Caliciul este tubular sau cupuliform, pe el inserându-se 4-5 sepale libere, 4-5 petale libere uneori imbricate sau concrescute. Gineceul este polimer, iar gineceul din 2-5 sau numeroase carpele cu ovar inferior sau semiinferior, rar superior. Formula florală este: K5-4C5-4A∞G(∞-2). Polenizarea este entomofilă şi ornitofilă, iar fructul este bacă, drupă sau capsulă.

• Sunt cca 3500 de specii răspândite în zonele calde.

Myrtus communis – mirtul –

• arbust mediteraneean cu frunze ovat lanceolate, sempervirescente şi fruncte bace.

Sizygium aromaticum (Eugenia caryophyllata) – arborele de

cuişoare –• originar din Indo-Malayezia.Se utilizează

ca şi condiment bobocii florali numiţi cuişoare. Conţin uleiuri eterice (eugenolul) utilizate în parfumerie şi stomatologie.

Eucalyptus – eucaliptul

• este un gen cu peste 600 de specii de arbori înalţi originari din Australia, astăzi larg răspândiţi în cele mai variate condiţii ecologice, din pădurile tropicale umede, în savane, deşerturi, pe litoral şi în munţi. Au creştere rapidă şi de aceeea se cultivă în jungla defrişată din Asia şi Africa. Conţin un ulei eteric – eucaliptolul – utilizat în tratarea tusei şi malariei.

Fam. Punicacea• din care face parte genul Punica cu specia Punica granatum,

arboraş mediteraneean având drept fructe bace false mari cărnoase, galbene până la roşii aprins. Seminţele au un tegument cărnos, suculent, acrişor datorită conţinutului ridicat de vitamina C. Scoarţa rădăcinii conţine alcaloizi ai piperedinei, un derivat al tropioninei (pseudopeleretina), tanin, elagic, acid betulinic, fridelină, betasitosterol, oxalat de calciu şi alte săruri. În fructe se găsesc zaharuri, acid citric, acid malic, vitamina C, celuloză, iar seminţele conţin o substanţă identică cu estrona umană.

• Fructele sunt comestibile. Epicarpul fructelor, bogat în tanin poate fi utilizat la tăbăcirea pieilor. Din scoarţa arbustului se extrag coloranţi pentru lână şi mătase. De asemenea pseudopeleretina care poate fi extrasă are proprietăţi cardiovasculare, iar produsul vegetal are efect tenifug şi antidizenteric.

• Arboraşul se poate cultiva ca plantă ornamentală de interior având flori roşii frumoase, frunziş bogat şi viu colorat. Se poate înmulţi prin seminţe, marcotaj şi butăşire.

Familia Onagraceae (Oenotheraceae)

• este o familie de plante ierboase sau subfrutescente, cu flori heterochlamidee, epigine, hermafrodite, tipic tetramere, dar particular 6-, 3- 2-mere. Ovarul este inferior concrescut cu receptaculul alungit. Polenzarea este entomofilă, iar fructul capsulă sau bacă. Seminţele sunt prevăzute cu peri lungi care ajută la diseminare.

Epilobium – pufuliţa, zburătoarea

• este un gen numeros cu ecologie variată;

E. hirsutum• prezintă un rizom gros cu stoloni repenţi , lungi, cărnoşi, tulpină

erectă, până la 150 cm, muchiată în partea inferioară şi cilindrică în cea superioară, acoperită cu peri lungi patenţi şi printre ei peri scurţi glanduloşi. Frunzele sunt ovat lanceolate, amplexicaule, glandulos-lanate sau pâslos-păroase, lungi de 4-12 cm, cu marginile acut-serate sau dinţate. Florile roşii-purpurii sunt pe tipul 4 cu 4 sepale lanceolate, scurt-acuminate, 4 petale obcordatela bază cu un inel de peri, 8 stamine, gineceu cu stil drept sau uşor încovoiat, stigmat globulos cu 4 lobi.Fructele sunt capsule.

• Conţinutul chimic al plantei este foarte bogat în polifenoli, acid elagic, acid cafeic, camferol, myrcetin, quercetol, taninuri, saponide triterpenice şi steroidice, antociani, ulei volatil, zaharuri, aminoacizi esenţiali, vitamina C, săruri de Co, Cu, Zn, K, S, P, Mg.

• Ceaiul din părţile aeriene ale plantei este eficient în tratarea hepatitei, cirozei, prostatitei, adenomului de prostată, bolilor renale şi ale căilor urinare, ulcerului gastric şi duodenal, enteritelor. Este şi specie meliferă.

E. palustre, - zburătoare de mlaştină

• – frecventă în mlaştini; are rizomul ramificat cu stoloni subterani lungi cărnoşi, roşcaţi, tulpini înalte cilindrice, rigide, slab păroase în partea superioară. Frunzele sunt liniare sau liniar-lanceolate, sesile sau cu peţiolul foarte scurt, glabre sau alipit-păroase. Florile sunt roz-deschis sau albe, grupate în racem terminal. Sepalele sunt roşii alipit sau scurt păroase, 4 petale mai lungi decât sepalele, 8 stamine roz-pal cu antere brun-cenuşii, gineceul cu ovar inferior, stil filiform, stigmat cu 4 lobi. Capsula conţine seminţe alungite papiloase.

• Compoziţia chimică este asemănătoare cu a specie precedente. I se atribuie proprietăţi antiinflamatorii, anticirotice, antiinfecţioase hepatice şi intestinale, diuretice.

E. palustre, - zburătoare de mlaştină

E. montanum• prin păduri de foioase, are un rizom scurt, viguros, încovoiat, tulpina

de 10-80 (100) cm, simplă sau ramificată, cu două şiruri longitudinale de peri erecţi. În partea inferioară a tulpinii frunzele sunt opuse, iar în cea superioară alterne, cele mijlocii ovate, iar cele de la bază rotunjite până la uşor cordate. Florile sunt erecte sau nutante, corola cu petale cordiforme, cu 5-6 nervuri longitudinale mai închise. Fructul este o capsulă păroasă.

• Cu o compoziţie chimică asemănătoare celorlate specii ale genului, I se atribuie proprietăţi decongestionante, colagoge, coleretice, antiinflamatoare, antimicrobiene, ntitumorale, regeneratoare. Este utilizată în tratarea hepatitei,cirozei hepatice, prostatitei, hipertrofiei de prostată, bolilor renale, căilor urinare şi vezicii, cancerului de prostată şi de vezică urinară.

E. angustifolium (Chamaenerion angustifolium)

• – zburătoare este o specie meliferă răspândită în tăieturi de păduri din regiunea montană. Are 60- 120 cm, frunze înguste lanceolate, flori roşii violacei, uşor zigomorfe, fructul este 4 muchiat, iar seminţele cu peri mătăsoşi, adaptate la anemochorie. Are proprietăţi terapeutice asemănătoare cu a celorlate specii.

• -Oenothera biennis – luminiţă – este o specie adventivă originară din America de Nord. La noi creşte prin lunci pe terenuri nisipoase. Are flori mari galbene tetramere.

Circaea lutetiana – tilişcă –

• este răspândită în păduri umbroase de foioase şi conifere cu soluri bogate în humus. Specie perenă, ierboasă de talie mică, frunze scurt peţiolate, opuse, cu baza uşor cordată şi marginile dentate. Florile sunt mici alba sau roz grupate în raceme terminale laxe. Fructele sunt biloculare.

• Larg cultivate în scop ornamental sunt specii ale genurilor: Fuchsia, Oenothera, Clarkia

• Familia Lythraceae sunt specii ierboase cu frunze opuse sau verticilate şi stipelate. Florile au următoarea formulă florală: K6-4C6-4A6+6G(2-6). Fructul este o capsulă. Sunt răspândite mai ales în zonele calde, dar câteva şi în cele temperate populând cu precădere biotopurile umede.

• La noi pe marginea bălţilor, izvoarelor şi şanţurilor cresc specii ale genului Lythrum, mai frecvent L.salicaria – răchitanul – are un rizom scurt lemnos de pe care pornesc numeroase rădăcini elastice. Tulpina este erectă, simplă, sau ramificată, tetramuchiată, cu peri scurţi, înaltă de 30-200 cm. Frunzele tringhiular-lanceolate, la bază rotunjite sau cordate, cu nervaţiune pronunţată pe faţa inferioară. Florile hexamere, heterostile, roşii-violacee sunt dispuse în raceme terminale. Fructul este o capsulă elipsoidală sau ovală închisă în receptacul.

• Părţile aeriene ale plantei conţin galotaninuri, substanţe de natur flavonică, antociani, colină, glucozidul salicarina, pectine, carotenoide, ulei volatil, substanţe minerale. Aceste princii active au efect astringent, antidiareic, hipoglicemiant, antiseptic, cicatrizant. Se recomandă în afecţiuni gastrointestinale, hemoragii, metroragii, urticarie, vaginite acute. În cosmetică planta este recondată în tratarea tenurilor uscate.

• Prin nectarul şi polenul pe care îl conţin florile specia este meliferă cu pondere economică mijlocie. Se poate cultiva ornamental în zonele mai umede ale parcurilor.

• Familia Trapaceae cuprinde specii acvatice cu flori actinomorfe tetramere: K4C4A4G(2). Se cunoaşte un singur gen cu cca 10 specii.

Trapa natans – cornaci, ciulini de baltă –

• este specifică apelor stagnante sau lin curgătoare din sudul ţării fiind abundentă în bălţile Dunării. Rădăcina principală provenită din radicula embrionară dispare de timpuriu fiind înlocuită de rădăcini adventive asimilatoare, opuse sau verticilate. Tulpina simplă, cilindrică are o lungime în jur de 2m, frunzele submerse penat sectate, iar cele natante sunt romboidale şi dispuse în rozetă. Peţiolii au în zona mijlocie dilataţie care este o cameră cu aer. Florile sunt tetramere, mici, solitare, albe. Sepalele concresc după înflorire transformându-se în spini rigizi, corola este dialipetală, androceul cu stamine introrse şi gineceu cu ovar bicarpelar. Fructul, o drupă globuloasă, are 4 apendici tari la maturitate şi pericarp brun-deschis. Sămânţa este mare cu embrion erect fără albumen.

• .

• Seminţele conţin 52% amidon, 15% proteine, 7,5% grăsimi, 3% zahăr, tanin, săruri minerale. Se pot consuma crude sau fierte. Prin măcinare se obţine o făină din care se poate face pâine. Din fructele proaspete se pot prepara şerbeturi, dulceaţă, compot, sirop etc. De asemenea prin proprietăţile lor tonifiante şi astringente sunt recomandate împotriva diareei, dizenteriei, tuberculozei pulmonare, anemiei, crampelor stomacale, colicilor intestinale. Se pot administra şi animalelor ca furaj.

• În bazine şi bălţi planta poate fi cultivată ca decorativă

• Un ordin înrudit este Halorrhagales din care la noi vegetează specii de ape stătătoare sau lin curgătoare: Myryophyllum – peniţa apei –şi Hyppuris vulgaris.

Ordinul Eleagnales

• reuneşte arbori şi arbuşti cu peri peltaţi sau stelaţi de culoare argintie. La nivelul rădăcinilor au nodozităţi cu bacterii fixatoare de azot. Conţin un eter metilic de inositol. La noi se cunosc:

Eleagnus angustifolia – sălcioară sau salcie mirositoare –

• arbust utilizat mult în reconstrucţia ecologică a terenurilor degradate.

Hippophaë rhamnoides – cătina albă –

• este un arbust tufos întâlnit în pâlcuri pe nisipuri, pietrişuri, coaste pietroase, mai ales pe formaţiuni geologice salinifere, din regiunea litorală până în etajul montan. Rădăcinile sunt superficiale cu nodozităţi azotoase, tulpina ramificată de 2-3 (6) m, cu un ritidom brăzdat. Frunzele sunt liniar-lanceolate, cu nervura mediană evidentă, întregi, scurt peţiolate, pe faţa inferioară cenuşiu-argintii cu solzi ruginii şi au dispoziţie alternă. Flori unisexuat dioice, galben-ruginii, cele ♂ grupate în inflorescenţe globuloase, iar cele ♀ în raceme. Fructele sunt pseudodrupe ovoide, cărnoase, portocalii, se menţin peste iarnă pe ramuri, sunt comestibile bogate în vitamina C. Fructele mai conţin zaharoză, acizi organici, pectină, substanţe tanante, celuloză, proteine, ulei, betacaroten, Ca, P, Mg, K, Na, Fe, vitamine B, E, P, K etc.Uleiul conţine de 10 ori mai mult betacaroten decât morcovul.

•

• Fructele se consum sub formă de suc, nectar, gem, jeleu, lichioruri, iar în farmacie din sucul de fructe liofilizat se prepară comprimate polivitaminizante.

• Fructele sunt recomandate în avitaminoze, diaree, reumatism, urticarie, stări alergice, maladii neuroendocrine, anemii, boli de ficat, boli circulatorii, astenie de primăvară. Au proprietăţi bactericide care le recomandă în infecţiile gastrointestinale şi dermice (stimulează epitelizarea); se folosesc cu rezultate bune în geriatrie şi oncologie. Uleiul extras din coaja fructelor are acţiune antiinflamatoare şi se recomandă în ulcere, afecţiuni ginecologice, arsuri.

• Arbuştii de cătină au ro deosebit în colonizarea terenurilor degradate, amelioreaz solul prin azotul atmosferic fixat de bacteriile din nodozităţi. Fixează terenurile care alunecă pregătind condiţii favorabile pentru instalarea altor specii de arbuşti şi arbori. Ornamental serveşte la formarea gardurilor vii.

• Ordinul Rutales (Terebinthales) grupează plante lemnoase cu pungi secretoare de uleiuri. Sunt bogate în alcaloizi, uleiuri eterice, glicozizi, răşini, balsam etc. Florile sunt pentamere, cu disc nectarifer intra-sau extrastaminal (adaptare la polenizarea entomofilă. Au afinităţi filogenetice cu rozalele şi ranunculalele din care posibil să fi derivat, dar şi cu geraniaceele, aceraceele etc.

• Familia Rutaceae este compusă di plante lemnose şi ierboase cu frunze simple sau compuse şi având în mezofil uleiuri aromatice. Florile sunt hermafrodite sau unisexuate, solitare sau grupate în inflorescenţe. Sunt heterochlamidee, rar haplochlamidee: K5-2C5-2A5+5;2+2;∞G5-2;(5-2). Sepalele şi petalele excepţional pot fi unite. Prezintă un disc intrastaminal subovarian. Gineceul este izomer, oligo-sau polimer cu carpele libere sau unite şi este situat pe un ginofor. Fructul este o capsulă sau bacă. Sunt 900 de specii.

• Ruta graveolens – virnanţ – este o plantă mediteraneeană cultivată în întreaga Europă, dar pe alocuri este subspontană, cu importanţă medicinală, meliferă şi alimentară. Are rădăcina lemnoasă oblică, tulpina erectă, rigidă, lignificată la bază, ramificată în partea superioară, înaltă de 20-50 (100) cm. Frunzele sunt alterne, de 2-3 ori penat sectate, cele inferioare lung peţoilate, cele superioare până la sesile, cu foliole invers alungit spatulate, cele terminale obovate. Are flori galben-verzui grupate în inflorescenţe corimbiforme; K este din 4 (5) sepale puţin concrescute la bază, triunghiular-ascuţite; C din 4(5) petale glugate la vârf, denticulate sau fimbriate pe margini, glandulos punctate; A din 8 (10) stamine inserate la baza unui disc în formă de pernă cu filamente glabre subţiri şi antere introrse; G din din 4(5) carpele, stil scurt şi stigmat capitat. Fructul este o capsulă cu suprafaţa verucoasă şi seminţe negricioase.

•

• Planta este bogată în alcaloizi precum schiamina, graveolina, graveolinina, cocusaginina, ulei eteric, derivaţi cumarinici, săruri minerale. Uleiul eteric în cantitate mare are acţiune excitantă generală urmată de acţiune paralizantă. Derivaţii fumarocumarinei au acţiune iritantă şi vezicantă asupra pielii. Intern în doze mari provoacă salivaţie, gastroenterită, nefrită, avort. Terapeutic se foloseşte încă din antichitate, iar astăzi se cunoaşte că declanşează menstruaţia şi este abortiv. Măreşte cantitatea de urin eliminată, diminuează sau înlătură spasmele şi contracturile involuntare ale musculaturii, acţionează hipnotic deprimant asupra sistemului nervos inducând somn, produce roşeaţă locală unde se aplicădatorită unui aflux mai mare de sânge, previne şi tratează reumatismul. Este folosită în tratarea isteriei, convulsiilor, epilepsiei, tahicardiei.

Dictamnus albus – frăsinel –• plantă ierboasă, răspândită în locuri uscate, pe coaste însorite prin poieni şi

tufărişuri; are rizom cenuşiu-negricios de pe care pornesc rădăcini, tulpină erectă, rigidă, simplă, păroasă, de până la 120 cm, frunze imparipenat compuse, pieloase, glandulos punctate, alterne, cu foliole ovat-lanceolate sau eliptice, pe nervuri dispers păroase, flori mari, pentamere, zigomorfe, roz-purpurii până la albe cu dungi de culoare închisă, grupate într-o inflorescenţă racemoasă care are numeroase glande negre şi bractei păroase, liniar-lanceolate. Fructul este o capsulă cu 2-3 seminţe în fiecare lojă.

• Rizomii şi rădăcinile conţin ulei volatil, alcaloidul dictamnina, dictamolactona, colină, trigonelină, rezine, zaharuri, substanţe amare, săruri minerale. Uleiul volatil are un miros aromat, în zilele calde se volatilizează şi se autoaprinde astfel încât planta pare înconjurată de un nimb de flăcări de unde şi numele de floarea-focului. Este plantă medicinală, rizomul şi rădăcinile au acţiune diuretică, vermifugă, antiepileptică, antisterică, antipiretică, iar medicina cultă le foloseşte în insuficienţa circulatorie şi coronariană. Se cultivă şi ca plantă ornamentală.

• Citrus – citricele – în jur de 60 specii răspândite în zonele mediteraneene, tropicale şi subtropicale. Sunt sempervirescente cu flori albe puternic mirositoare. Androceul este poliadelf format din mai multe mănunchiuri de stamine. Fructul este o bacă numită hesperidă cu coaja bogată în uleiuri aromatice

• C. limon – lămâiul – arbust spinos sempervirescent pretenţios la căldură. Este originar din India şi este răspândit în regiunea mediteraneeană. Sistemul radicular este lipsit de peri absorbanţi, dar cu micorize. Tulpina este ănaltă de 2-4 m, frunzele sunt pieloase, alungit-ovate, slab şi neregulat dinţate pe margini. Florile galbene cu nuanţă purpurie sunt solitare sau în perechi. Hesperidele au epicarpul galben bogat în uleiuri volatile.

•

• Lămâile conţin apă, proteine, hidraţi de carbon, acid citric, acid malic, citrat de Ca, şi de K, săruri de Na, K, ca, P, Fe, Si, Mn, Cu, vitaminele C, B, A, D, PP, E. Coaja de lămâie conţine ulei volatil format din limonen, pinen, camfen, felandren, sesquiterpene, linalol, acetat de linalil, acetat de garanie, citronelolol, citrol, aldehide. Se foloseşte la aromatizarea produselor de cofetărie, patiserie. Pulpa fructului are acţiune bactericidă, antiseptică, activatoare a leucocitelor, febrifugă, răcoritoare, tonica pentru sistemul nervos somatic şi vegetativ simpatic, tonic cardiac, diuretică, alcalinizantă, antigutoasă, antiartritică, antireumatismală, antiacidă gastric, antiscleros, antiscorbutică, tonic venoasă, antianemică cu acţiune hematopoetică, hemostatică, carminativă, vermifugă, remineralizantă, antipruriginoasă. Coaja lămâilor este tonifiantă, carminativă, iar seminţele au însuşiri febrifuge şi antihelmintice. În uz extern este antiseptică, antitoxică, cicatrizantă, antiveninoasă în înţepăturile de insecte, citofilactică (în întreţinerea pielii), îndepărtează moliile şi furnicile.

• În cosmetică sucul de lămâie este folosit în tratarea tenului gras. Adăugat în apa de clătire a părului îi conferă acestuia supleţe şi strălucire. Albeşte dinţii. Curăţă bijuteriile de argint, arama înnegrită, rugina de pe rufele albe, petele de fructe, de cerneală.

• Citrus aurantium – portocalul – este originar din India şi China şi adus în Europa în timpul cruciadelor. Este un arbore de 3-12 m, frunze eliptice, acuminate la vârf, slab dinţate pe margini, cu peţiolul frunzelor aripat. Florile albe au caliciul păros, foarte plăcut mirositoare, solitare sau dispuse în corimbe pauciflore.

• Portocalele conţin apă, proteine, hidraţi de carbon, acizi organici, vitamine, minerale etc. Valoarea energetică este de 39 kcal/100g de pulpă din care se resoarbe 89%. Fructele se consumă proaspete sau prelucrate. Au valoare bioterapeutică, principiile active acţionează ca tonic muscular, al sistemului nervos, remineralizant, întăreşte capacitatea naturală de apărare, stimulează regenerarea celulelor, tegumentelor, previne hemoragiile şi are acţiune hemostatică, vindecă scorbutul, diminuează sau înlătură spasmele, limitează sau înlătură acţiunea toxinelor, dezvoltă pofta de mâncare, favorizează secreţia bilei şi eliminarea ei în intestin, favorizează eliminarea toxinelor din umorile corpului, favorizează transpiraţia, acţionează diuretic asupra epiteliului renal, fluidifică sângele, are acţiune hapatoprotectoare, tonifiază vasele sangvine etc. Coaja are efect febrifug şi laxativ.

• Frunzele şi florile conţin principii active cu rol antiseptic şi calmant.

• În cosmetică feliile de portocală aplicate pe faţă timp de 15-20 de minute tonifică şi catifelează pielea.

• Poşetele, pantofii se reîmprospătează dacă sunt frecate cu o coajă de portocală apoi lustruite cu un postav moale. Pentru îndepărtarea moliilor se agaţă în dulap o portocală în care se înfig câteva cuişoare.

• Alte specii înrudite sunt: C. reticulata –mandarinul – C. decumata – grepfruit -, iar în prezent se cultivă numeroşi hibrizi.

• Familia Anacardiaceae este reprezentată prin plante lemnoase tropicale cu canale rezinifere intraliberiene, bogate în tanin şi cu flori heterochlamidee. Dintre speciile cele mai cunoscute amintim:

• Mangifera indica – mango – este originar din India şi Birmania. Fructele sunt drupe mari la maturitate colorate în verde-gălbui, galben sau portocaliu, cu nuanţe rozii. În interior au un sâmbure mare turtit cu endocarpul tare, sclerificat.Mezocarpul are pulpa galbenă sau roşie, gustul dulce-acrişor, aromat, comestibile bogate în vitaminele A şi C.

• Anacardium occidentale – acagiu – originar din America de Sud şi cultivat în zonele tropicale pentru lemn şi fructele de la care se consumă receptaculul cărnos şi seminţele.

• Cotinus coggygria – scumpia – arbust mediteraneean, răspândit şi la noi la margini de păduri, în locuri însorite din Dobrogea, banat şi insular în Moldova, Oltenia şi Muntenia. Prezintă frunze alterne, cu marginea întreagă, glabre, lung peţiolate, lat-ovate, cu baza cuneată şi vârful rotunjit sau uşor emarginat, zdrobite emană miros de morcovi. Florile sunt pentamere, mici verzi-gălbui, poligame, mici, grupate în panicule mari. Fructul este o drupă mică, uscată oblic-obovată.

• Scoarţa şi frunzele conţin taninuri, gumi-rezine, miricetină etc. Frunzele conţin şi ulei volatil. Frunzele prin conţinutul mare de tanin se folosesc la tăbăcit, iar lemnul scumpiei este auriu, tare şi foarte rezistent este utilizat pentru mobilier de lux şi incrustaţii. Rădăcina şi tulpina se folosesc în vopsitorie pentru obţinerea culorilor galben şi portocaliu, iar scoarţa pentru negru.

•

• Scoarţa şi frunzele au proprietăţi febrifuge, hemostatice, cicatrizante, antiseptice, astringente. Elimină sau limitează procesul inflamator, limitează dezvoltarea hemoroizilor, favorizează epitelizarea şi cicatrizarea rănilor, înlătură senzaţia de vomă, intervine favorabil în tratarea incontinenţei urinare.

• În silvicultură din această specie se formează perdele de protecţie la adăpostul cărora se dezvoltă speciile edificatoare ale pădurilor, îndeosebi stejarul. Are funcţii importante în fixarea şi consolidarea nisipurilor şi râpelor.

• Este o specie ornamentală prin inflorescenţele mari, bogate şi prin frunze care tinere sunt roşii violacei, mature verzi-închis, iar toamna devin roşii.

• -Pistacia lentiscus este un arbust de 1-3m înălţime, cu frunze paripenat-compuse. Indivizii bărbăteşti ai varietăţii chia produc o rezină care se scurge din scoarţă în urma unor incizii. Această rezină constituie Mastixul sau Rezina Mastix, de culoare galben deschis din care se prepară soluţia Mastisol fixatoare de pansamente.

• Pistacia vera – fisticul – originar din Asia Mică, dar astăzi larg cultivat este un arbore de 5-10 m înălţime, creşte foarte încet, dar este longeviv. Frunzele caduce sunt imparipenat-compuse având 3-5 foliole ovate. Florile mici sunt grupate în panicule axilare, sunt unisexuat-dioice. Indivizii bărbăteşti sunt mai mari şi cu frunze mai viguroase. Fructul este o drupă alungită cu epicarpul subţire la început de culoare verde, punctată cu alb când fructele sunt necoapte, iar la maturitate se îngălbeneşte sau se înroşeşte. Sămânţa verde-deschis este foarte bogată în ulei (50-60%). Se consumă proaspete, prăjite şi sărate sau în diferite preparate ce cofetărie.

• Rhus typhina – oţetarul – Originar din America de Nord, la noi cultivat şi subspontan.