4. Factori de risc????? – ce fel de risc. Este un titlu neterminat.

Maltratarea este un fenomen care poate avea cauze multiple: patologia pãrinţilor,

carenţele relaţionale copil – pãrinte, problemele familiei.

În cea mai mare parte a studiilor, copiii apar unor familii dezorganizate, cu nivel

socioeconomic defavorizat. Astfel de caracteristici care influenţeazã funcţionarea

microsistemului familial constituie, de la bun început, factori de risc de maltratare.

Mergând în sensul cauzelor multiple care interacţioneazã în maltratare Marceline Gabel

(1999) enumerã fenomenele urmãtoare:

factorii socio – economici

factorii psihologici (psihoza, abuz de droguri, alcoolism, deficienţa).

factorii de mediu (izolare, lipsa sprijinului social)

factorii legaţi de istoria familei (separare, ???? somaj)

factori educativi (pedepse corproale)

factori legaţi de dezvoltarea normalã a unui copil mic (exersarea controlului sfincterian,

tulburãri de somn, refuz alimentar)

factori legaţi de existenţa unui copil sau de caracteristicile acestuia

factori de ordin interactiv. Aceşti factori pot fi regrupaţi în trei grupuri: cei care provin

din caracteristicile copilului, cei în legãturã cu caracteristicile pãrinţilor, cei care provin din

mediul familial şi din mediul urmãtor. Tabelul urmãtor prezintã o listã a factorilor de risc cel mai

des întãlniţi în cazurile de maltratare, regrupaţi în funcţie de factorii de risc enumeraţi mai sus.

Caracteristicile copilului

probleme de sãnãtate fizicã

naştere prematurã sau greutate micã la naştere

probleme prenatale

probleme de dezvoltare a copilului de vârstã micã

probleme de comportament la vârstã micã

Caracteristicile pãrinţilor

nivel redus de şcolarizare a pãrinţilor

probleme de sãnãtate mintalã

probleme legate de consum de alcool sau droguri

vârstã micã a mamei la naşterea primului copil

maltratarea în copilãrie

încarcerarea unuia dintre pãrinţi

handicap important sau boalã cronicã a unuia dintre membrii familei

Caracteristici legate de contextul familial

Sãrãcie

instabilitatea structurii familiale

frecvenţa ridicatã a mutãrilor

numãr mare al copiilor din familie

violenţa conjugalã

În continuare voi descrie cauzele celor mai frecvent întâlnite în cazurile de abuz şi

neglijare a copilului.

4.1. Probleme de dependenţã ale pãrinţilor

Modul în care dependenţa pãrinţilor afecteazã starea îngrijirii copilului variazã. Unul sau

amãndoi pãrinţii pot avea o problemã de dependenţã. Poate fi o problemã care se manifestã doar

în weekend, un consum ocazional sau cronic, care merge mânã în mânã cu imaturitatea sau

problemele emoţionale.1 Alcoolici care îşi expun copii la maltratare sunt caracterizaţi printr-o

toleranţã scãzutã a frustrãrii, prin dependenţã, imaturitate şi depresie.

Ei se aşteaptã ca şi copiii sã aibã grijã de ei şi nu înţeleg nevoile copilului. Pe lângã

abuzul fizic, ei cauzeazã copiilor temeri emoţionale, care le afecteazã personalitatea şi

dezvoltarea socialã.

S-a putut constata un amestec de comportamente dependente. Mulţi pãrinţi folosesc mai

mult de un drog. O persoanã care abuzeazã de alcool, mai foloseşte şi medicamente de tipul

somniferelor. Berea este folositã complementar. Acest lucru face mai greu de evaluat

1 Un studiu fãcut asupra a 300 de familii în care copiii erau neglijaţi şi expuşi abuzului fizic a relevat faptul întrebuinţarea exageratã a alcoolului era “o problemã primarã de familie” în 62% dintre familii. Un alt studiu a raportat ca 32,2% din cei care abuzau de copiii consumau exagerat alcool

comportamentul adictiv.

Când luãm ca punct de plecare definiţia maltratãrii copilului este posibil ca dependenţa sã

joace un rol foarte mare. Problemele de neevitat ale celui cu consum abuziv, în majoritatea

rolurilor sociale, duc foarte des la inversãri de roluri în familie.

Se aşteaptã de la un copil sã acţioneze ca un adult, în timp ce pãrinţii au nevoie de

îngrijire şi beneficiazã de atenţia pe care ar fi trebuit sã o primeascã copilul.

Când ambii pãrinţi folosesc droguri, alcool sau au legãturi puternice cu persoane de acest

gen, posibilitãţile lor de dezvoltare în rolul de pãrinte sunt foarte limitate.

Graviditatea pare a fi decisivã în ceea ce priveşte abilitatea mamei de a stopa

întrebuinţarea drogului. Experienţele clinice aratã cã mamele care nu reuşesc sã stopeze folosirea

drogului şi a alcoolului în timpul sarcinii, rareori reuşesc dupã naşterea copilului. Stilul de viaţa

instabil al celei care abuzeazã de drog este în majoritatea cazurilor dominat de cãutarea de bani şi

droguri, împiedicând astfel mama sã cearã ajutor şi sã facã planuri reale pentru ea şi pentru copil.

Se pare cã existã o tendinţã în a crede cã dacã pãrinţii vor putea sã se abţinã de la

consumul abuziv, automat ei vor deveni pãrinţi “destul de buni”. Este important sã fii conştient

de faptul cã aceşti pãrinţi nu devin pãrinţi buni doar pentru cã reuşesc sã se abţinã pentru o

perioadã mai lungã sau mai scurtã.

Funcţia pãrinteascã trebuie, de asemenea, sã fie evaluatã, independent de alcool şi

droguri. Trebuie evaluatã în legaturã cu alte dimensiuni ale personalitãţii.

Pãrinţi abuzivi sunt puternic reprezentaţi în grupul de pãrinţi “apatici inutili” cât şi între

cei “conduşi de impuls”, şi se gasesc, de asemenea, printre pãrinţi cu diferite forme de probleme

emoţionale. Ei expun copilul unei dureri mai mult sau mai puţin cronice, unei anxietãţi sau unei

situaţii imprevizibile.

4.2 Factorii de stres din copilãria pãrinţilor.

A fi un “pãrinte bun” presupune ca nevoile de bazã sã fie satisfãcute de timpuriu în viaţa

copilului. Asta înseamnã nevoia de dragoste, grija, securitate şi continuitate, dar nu conduce la o

creştere relativ stabile a ataşamentului, a posibilitãţilor de identificare, destructrurarea propriei

vieţi. Pentru aceasta este nevoie de o lume care sã-şi poatã defini limitele, sã-şi rezolve singure

problemele mai mari sau mai mici din viaţa de zi cu zi fãrã a duce la stadii absurde de anxietate

şi vina la copil. Când aceste nevoi nu sunt satisfãcute sau sunt satisfãcute insuficient sau

sporadic, dezvoltarea personalitãţii în ariile ei centrale va stagna şi va deveni distorsionatã.

Acesta este cazul de care pãrinţii în situaţii de maltratare sunt preocupati. Cu cât aceste

neajunsuri se instaleazã mai devreme, cu atât mai adânc este rãul provocat personalitãţii copiilor.

Adesea simt o neîncredere atât în ei înşişi, cât şi în cei din jurul lor. Mulţi dintre ei se

simt paralizaţi atât în sentimentele lor cât şi în acţiuni, în timp ce alţii sunt dominate de

impulsuri.

În aceste cazuri pãrinţii înşişi nu au primit o îngrijire afectuoasã care este o precondiţie

pentru a putea oferi dragoste şi cãldurã copilului. Stelle şi Pollock (1968) şi Olivier (1965) au

investigat modelul a trei generaţii în care s-a produs abuzul fizic şi au descoperit lucruri similare.

O mare atenţie a fost acordatã pãrinţilor care nu împãrtãşeau sentimente ca grijã,

dragostea sau simpatia. Înşişi pãrinţii lor fuseserã exagerat de critici şi severi şi aşteptau ca şi

copiii sã poatã îndeplini sarcini pe care nici ei nu le înţelegeau sau îndeplineau. Astfel, ei au

transferat sarcini propriilor lor copii, care au devenit nesiguri şi neîncrezatori în cei din jur. Multi

pãrinţi care fuseserã expuşi abuzului fizic şi care au repetat acel mod de creştere sunt foarte

înspãimântaţi în ceea ce priveşte pedeapsa. Ei apãrã cu putere dreptul lor nelimitat de a folosi

forţa fizicã.

Neglijarea poate fi, de asemenea o expresie a lipsei de abilitate în cazul parintelui

retardat. În ceea ce priveşte abuzul sexual s-a observat, deasemenea, repetãri generale. Pãrinţii

abuzuvi au fost adesea abuzaţi ei înşişi.

Cu toate acestea nu trebuie sã tragem concluzia cã toţi pãrinţii care au fost expuşi

abuzului îşi vor expune copiii aceluiaşi lucru. Aceastã fatalitate nu este absurdã.2

Cu cât au existat mai mulţi factori de stres în copilaria pãrinţilor, cu atât mai sãracã pare a

fi prognoza de a fi pãrinte bun.

Ataşamentul slab, lipsa experienţei de a fi acceptat în timpul copilariei şi necesitatea de a-

şi inhiba experienţele traumatice, dau o prognoza slabã pentru rolul parental. Atunci cand pãrinţii

s-au simţit acceptaţi şi preţuiţi de proprii lor pãrinţi, prognoza pare a fi relativ bunã. Poate fi

vorba de un ataşament pozitiv faţã de pãrinţi în ciuda unui şir relativ de factori de stres.

Ataşamentul faţã de altcineva decât propriul pãrinte poate, deasemenea, sã fi dat pãrinţilor

posibilitatea de a-şi dezvolta funcţionarea unei bune parentalitãţi.

2 În zilele noastre avem un studiu care aratã ca doar 50% dintre pãrinţii care abuzeazã au fost expuşi abzului fizic.

Pãrinţii copiilor cu un ataşament sigur sunt capabili sã discute liberi şi cu sentimente

despre propria lor copilãrie, în timp ce pãrinţii copiilor cu un ataşament nesigur nu sunt capabili

de aşa ceva. Pãrinţii copiilor cu un ataşament sigur vor descrie adesea o copilarie relativ fericitã

şi vor discuta cu uşurinţã despre detalii. Ei vor fi, deasemenea, capabili sã vorbeascã şi despre

experienţele nefericite. Pãrinţii copiilor cu un ataşament nesigur vor descrie adesea o relaţie

dificilã, nefericitã cu pãrinţii lor, de care sunt copleşiţi încã şi cu care se întrepãtrund.

4.3. Dimensiuni ale personalitãţii pãrinţilor

Atât experienţa practicã, literatura clinicã cât şi cercetarea aratã cã urmatoarele

dimensiuni ale personalitãţii pãrinţilor afecteazã negativ funcţiile parentale.

1. Imaturitatea

2. Problemele emoţionale

3. Psihoza

4. Retardul mental.

S-ar putea ca mai multe caracteristici sã fie prezente la acelaşi individ, iar una dintre ele

sa domine. Aceste trãsãturi ar putea fi întârziate de alcool şi drog, abuz de substanţe, relaţii

maritale distructive şi poate mai departe de o reţea negativã sau de izolare.

Imaturitatea şi retardul mental par a juca un rol important în neglijare, în timp ce

problemele emoţionale şi psihozele par sã aparã mai frecvent în situaţiile de abuz emoţional şi

fizic.

4.3.1. Imaturitatea pãrinţilor

Conceptul de imaturitate este folosit pentru a denumi comportamentele similare cu

comportamentul copiilor în diferitele stadii ale dezvoltãrii lor.

Pãrinţii caracterizaţi ca imaturi greu par a renunţa la situaţia vieţii lor şi la ceea ce se

întâmplã cu ei şi în jurul lor. La fel se întâmplã chiar şi în situaţii traumatice. Reacţiile pot fi la

fel şi când este vorba de problemele de zi cu zi. Se poate vorbi si de o lipsã de sentiment, de

reacţii emoţionale limitate.

Starea pãrinţilor “inutili apatici” poate fi vãzutã ca o depresie, doar cã le lipsesc durerile

pe care depresiile le aduc. Pentru a evita sentimente dureroase de depresie şi anxietate ei au

devenit lipsiţi de sentimente şi senzaţii. Ei au dezvoltat un zid de apatie care îi protejeazã

împotriva durerii, traumelor din timpul copilãriei, pe care nu au fost capabili sã le depãşeascã. Cu

pasivitatea lor, se aflã adesea în situaţii în care problemele psiho-sociale trebuie rezolvate de

alţii. Curentul electric li se taie pentru cã nu au achitat factura, li se face evacuarea pentru cã nu

şi-au platit chiria. Mamele de acest tip reprezintã un adapost pentru indivizi fãrã locuinţã stabilã

şi cu un stil de viaţã dezordonat.

Pãrinţii cu greu reacţioneazã la copii. Ei par a avea dificultãţi în a percepe semnalele şi

nevoile copiilor. Copiii pot plânge ore întregi fãrã ca pãrinţii sã reacţioneze. Când copilul devine

enervant, supãrãtor, doar atunci reacţioneazã. Nu par a fi capabili sã se angajeze emoţional decât

sporadic. Ataşamentul copiilor faţã de ei va fi foarte slab.

Abilitatea lor de a se exprima verbal poate fi limitatã, ceea ce limiteazã capacitatea de a

rezolva problemele. Este posibil ca ei sã nu fi fost stimulaţi, copii fiind, şi ca urmare limbajul lor

este la un nivel întârziat.

Unele din aceste mame abuzeazã periodic de alcool sau droguri. Acest lucru se întâmplã

adesea cand au o relaţie cu un bãrbat care face abuz, aceasta fiind persoane active a abuzului de

alcool şi drog.

“Pãrinţii conduşi de impuls” sunt în primul rând chinuiţi de nelinişte, agitaţie,

incomoditate şi pot avea o carcateristicã agresivã şi persistentã. Chiar frustrãri mai mici pot

provoca agresiuni puternice. Lipsa controlului şi a abilitãţii de a vedea relaţia dintre acţiune şi

urmãrile ei duc continuu spre situaţii nerezolvate fapt pentru care ei recurg la diferite moduri de a

scãpa cum ar fi fuga sau aruncarea vinei şi a responsabilitãţii pe alte persoane. Aceşti pãrinţi se

plaseazã continuu în situaţii noi de viaţa, ei sperând cã aceasta situaţie va dura, dar dupa o vreme

ei vor deveni din nou agitaţi.

Pãrintele “condus de impuls” poate stabili relaţii, dar la un nivel foarte superficial şi

unilateral. Comportamentul în relaţii al acestor pãrinţi se aseamãnã cu a copilului mic, care este

preocupat în relaţiile sociale doar de satisfacerea propriilor nevoi şi nu e capabil de reciprocitate.

Aceasta însã, va influenţa relaţia faţã de copil. Ei aşteaptã ca şi copilul sã-şi satisfacã singur

nevoile de îngrijire şi dependenţa.

Ei sunt, cu toate acestea, capabili sã-şi arate sentimentele, emoţiile pot fi intense, dar de

scurta duratã. Ceea ce li se pare intens, de duratã, la un moment dat, poate fi neinteresant în

urmãtorul moment. Aceasta afecteaza viaţa copilului. Copilul simte cã mama se preocupã de el,

pentru un moment, adesea intens, urmând ca în urmãtorul moment sa fie abandonat în grija altora

sau a nimãnui. Copilul simte cã mama îi face promisiuni pe care nu le îndeplineşte şi, adesea, el

dezvoltã un ataşament plin de anxietate şi ambivalent faţã de ea.

În ceea ce priveşte conceptul de “imaturitate” s-a facut o diferenţiere între “imaturitate

primarã” şi “imaturitate secundarã”. Conceptul de “imaturitate primarã” este utilizat când

activitatea pãrinţilor, în majoritatea rolurilor este caracterizatã de imaturitate, cand ei nu au

acţionat nici înainte la un nivel mai matur şi ei inşişi nu au beneficiat de continuitate şi îngrijiri,

premise obligatorii pentru un ataşament sigur faţã de pãrinţi. Conceptul de “imaturitate

secundarã” e folosit pentru pãrinţii care anterior au avut o comportare la un nivel mai matur, dar

anumiţi factori de stres din copilãria târzie, adolescenţã ori începutul vieţii de adulţi (experienţe

traumatice), eşecuri în educaţie sau la locul de muncã, sarcinã în adolescenţã sau cãsãtorie, abuz

de droguri au condus la forme de comportament care caracterizeazã “imaturitatea primarã”.3

4.3.2. Probleme emoţionale ale pãrinţilor

Dimensiunea problemelor emoţionale cuprinde un numãr de simptome diferite ca grad şi

perioade de manifestare. Este vorba de anxietate, stãri depresive, agresiune, comportament

suicidal şi/sau trãsãturi paranoice. Problemele emoţionale includ de asemenea, sindromul

stresului post traumatic, delir, insomnii, teamã, vinovãţie, neîncredere. Aceasta stare este

frecventã printre pãrinţii care au fost expuşi ei înşişi abuzului sexual.

S-a fãcut o diferenţiere între problemele emoţionale situaţionale, probleme emoţionale

moderate, problemele emoţionale serioase şi cele foarte serioase evaluându-se în ce grad

problemele emoţionale afecteazã activitatea pãrinţilor în diferitele lor roluri sociale.

Problemele emoţionale situaţionale a fost identificate atunci când ieşirile emoţionale se

manifestã în crize şi în perioade vulnerabile.

Problemele moderate emoţionale au fost identificate atunci când aceste probleme disturbã

funcţionarea doar pânã la un anumit grad.

Problemele serioase emoţionale au apãrut atunci când problemele emoţionale nu

împiedicã, ci extind perturbarea funcţionãrii parentale, în majoritatea rolurilor.

Problemele emoţionale foarte serioase apar când problemele emoţionale menţionate îi fac

pe pãrinţi incapabili sã funcţioneze în majoritatea rolurilor pe care le au ei în societate.

3 David. N. Jones, “Understanding child abuse”, pag 54

Aceste diferenţieri ne ajutã sã evaluãm posibilitãţile de progres ale pãrinţilor şi modul lor

de abordare.

Chiar dacã în cazul unor pãrinţi se poate vorbi de anxietate, agresiune, tendinţe paranoice

sau comportamente impulsive, pãrinţii care sunt caracterizaţi drept “depresivi” este categoria cea

mai des întâlnitã. Aceasta se referã la pãrinţii care de mulţi ani trãiesc o experienţã de viaţã ce le

subliniazã sentimentul de eşec şi le reduce respectul de sine.

Ca şi “pãrintele apatic şi inutil” aceşti pãrinţi pot fi şi pasivi, dar calitatea pasivitãţii lor

este diferitã. Lor le-ar place sã facã ceva însã nu au energie. Ar putea foarte bine sã-şi fixeze un

scop dar se pare ca nu au energia necesarã sã îndeplineascã ceea ce au decis sa facã. Este ca şi

cum starea lor le-ar acapara toatã energia. Cu greu se manifestã spontan, de cele mai multe ori

sunt trişti şi deprimaţi. Pot fi, deasemenea obosiţi şi iritabili. Oboseala nu are în mod necesar nici

o legãturã cu lipsa somnului, deşi unii dintre ei au probleme în acest sens.

Copiii reprezintã adesea o solicitare colpeşitoare pentru aceşti pãrinţi. Ei pot reacţiona

faţã de copii cu ieşiri puternic agresive, sã-şi expunã copiii abuzului emoţional sau fizic, dupã ce

s-au abţinut mult timp. Deasemenea, îşi pot motiva propria lor stare depresivã ca fiind cauzatã de

comportamentul problematic al copilului.

Relaţia lor cu alte persoane este caracterizatã de distanţa emoţionalã, uneori pânã la

gradul în care se izoleazã. Aceasta contribuie la creşterea riscului pentru copil, pentru ca familia

nu are o reţea la care sã facã apel.

Sentimentul propriei lor valori este scãzut şi sentimentele lor de vinovãţie sunt puternice.

Mamele, au tendinţa sã se plaseze în situaţii umilitoare şi degradante, de exemplu, în relaţii de

autoditrugere cu bãrbaţi care le exploateazã şi în care ele nu prea reuşesc sã protejeze copilul de

experienţe traumatice. Aceşti copii sunt, prin urmare expuşi adesea tipului de abuz emoţional

generat de violenţa fizicã dintre adulţi. Aceşti copii învaţã doua roluri: fie rolul celui care

abuzeazã, fie rolul de victimã. Adesea ei, îşi asumã responsabilitatea pentru situaţie şi devin

protectorii mamei sau ai persoanei care-i are în grijã.

Modul în care problemele emoţionale afecteazã comportarea parentalã depide de gradul

de maturitate al pãrinţilor, dar şi de modul în care ei încearcã sã-şi rezolve aceste probleme. Daca

copilul a fost folosit de pãrinţi în încercãrile lor de a-şi rezolva problemele emoţionale, acest fapt

poate contribui la maltratarea copilului. Copilului, de exemplu, i se poate da un rol negativ şi o

funcţie de ţap ispãşitor în familia unde are loc agresiunea. Mama poate, de exemplu, sa

foloseasca copilul pentru rezolvarea problemelor ei de anxietate ataşând copilul strâns de ea şi

izolându-l de alţii, sau copilul poate fi lãsat complect liber.

Dacã pãrinţii rezolvã problema lor de agresiune proiectându-o pe copil sau nu, va avea

urmari decisive pentru modul de îngrijire a copilului.

4.3.3. Psihoza

Din punct de vedere psihiatric pãrinţii bolnavi îşi pot expune copiii atât la neglijare, cât şi

la abuz emoţional, fizic şi sexual.

Cercetãrile aratã cã doar 5-10% dintre pãrinţi care-şi expun copiii abuzului fizic suferã de

boala psihicã. Aceasta include totul, de la stãri trecatoare la confuzii, depresii psihotice, boli

maniaco-depresive, pânã la stãri paranoice de lungã duratã.

Evaluarea pãrinţilor cu o boala psihicã şi care îngrijesc un copil necesitã un diagnostic

psihiatric.

Importante sunt mai ales trei aspecte care trebuie sã fie centrale în evoluarea noastra

asupra comportamentului pãrintesc. În primul rând, sfera pãrinţilor care afecteaza percepţia lor

asupra copilului. În al doilea rând perceperea realitãţii pe care pãrinţii o au şi o comunicã

copilului. În al treilea rând gradul de predictibilitate care caracterizeazã comportamentul

pãrinţilor. Aceşti trei factori decid într-o mare masurã în ce fel pãrinţii se vor relaţiona la copil şi

nevoile sale.

Pãrinţii cu stãri paranoice şi schizofrenice pot da, de exemplu, o impresie imediatã de a fi

foarte protectori faţã de copil. Ei au totuşi mari dificultãţi în perceperea copilului şi a nevoilor

sale.

În ceea ce priveşte perceperea realitãţii pe care pãrinţii o comunicã copilului, copilul

poate sã şi-o creeze pe a lui foarte devreme.

De exemplu, împrejurimile care sunt percepute de pãrinţi ca fiind pline de boli

contagioase, sã fie percepute la fel şi de copil , dacã este vorba de copiii mici.

Copilul poate fi atras în sistemul paranoic al pãrinţilor şi evolueaza în, sau în afara stãrii

de psihozã. Ei pot avea unul sau mai multe episoade de psihoza, sau starea lor poate fi cronicã cu

variaţii.

Oricum, vârsta copilului în perioada când boala psihicã apare este decisivã pentru mãsura

în care boala va afecta dezvoltarea copilului.

4.3.4. Pãrinţii retardaţi mintal

În primul rând pãrinţii retardaţi mintal îşi expun copiii la neglijare, însã se poate vorbi şi

de un rãu fizic rezultat din lipsa abilitãţii de protejare a copilului în situaţii periculoase.

Pãrinţii cu retard mintal sunt concreţi şi rigizi în modul lor de gândire. Este greu pentru ei

sã se gândeascã la mai multe lucruri în acelaşi timp şi sã vadã legãtura între diferiţi factori, ceea

ce ar putea însemna ca, de exemplu, semnele febrei la copil sã nu fie observate sau, dacã sunt

observate, nu se ajungã la gândul necesitãţii tratamentului. Asta înseamnã cã sãnãtatea copilului

este în pericol fãrã ca pãrinţii sã o doreascã sau sã-şi dea seama cã fac rãu copilului.

Abilitatea lor limitatã de a citi reţete şi de a înţãlege sfaturi medicale poate fi dificil

pentru ei sã acorde tratamentul medical pentru copilul bolnav. Ar fi o problema pentru ei sã

înţãleaga cantitãţile necesare şi folosirea corectã a medicamentelor.

Aceeaşi pãrinţi au adesea probleme cu timpul, atât în a urmãri a citi ceasul, cât şi în a

înţãlege orele, zilele, sãptãmânile obligaţiile zilnice în ceea ce priveşte alimentarea, îmbracatul,

dormitul copilului. Înţãlegerea numerelor este limitatã, la a citi numere şi a numãra bani.

Posibilitatea de a planifica probleme economice ale familiei este foarte limitatã. Ei sunt victime

foarte uşoare, pentru vânzãtori. Aceşti factori pot avea urmãri în modul în care se vor desemna în

îngrijirea copilului.

Asemenea pãrinţi au posibilitãţi reduse de a-şi ajutã copilul sã exploreze, sã înveţe şi sã-şi

structureze lumea, viaţa de zi cu zi şi sã-i fixeze limitele de comportament.4 Este important sã

înţãlegem ca posibilitaţile de dezvoltare sunt limitate. Ei pot fi atenţi în diferite funcţii practice,

pãrinteşti dar sã le dezvolte şi sã le adapteze în corcondanţã cu dezvoltarea copilului, nu sunt

capabili: Daca copilul va locui cu pãrinţii va trebui sa fie prezenţi bunicii sau alte persoane de

legãturã, care sunt capabili sã-şi asume din responsabilitãţile de zi cu zi ale copilãriei şi

pubertãţii.

4 Robert Ouvray, “Copil abuzat, copil meduzat”, pag. 59

4.4. Etapele de viaţã şi crizele de rol aferente

Anumite etape de viaţã implicã preocupãri şi cerinţe noi, atât în sensul renunţãrii la roluri

binecunoscute, cât şi în cel al adaptãrii la noi roluri, ceea ce, pentru mulţi oameni, ar putea

echivala cu o perioada de crizã. Omul se confruntã cu noi cerinţe la care trebuie sã se adapteze şi

pe care trebuie sã le stãpâneascã.

De exemplu, existã posibilitatea ca trecerea de la rolul de angajat public la o ipostazã

domesticã, de mamã sau de tatã sã declanşeaze o perioadã de crizã. Observãm acest lucru mai

ales atunci când meseria a constituit unul din pilonii de bazã ai respectului de sine al pãrinţilor şi

cand rolul de gospodinã poate fi considerat a fi izolant şi plictisitor.

Pierderea sau diminiuarea respectului de sine poate conduce la instalarea depresiei,

anxietãţii care, la rândul lor, poate contribui la declanşarea unui abuz (cel puţin emoţional).

Un alt aspect ce poate conduce la instalarea unei situaţii de crizã constã în pierderea

reţelei sociale de sprijin. Multe din familiile în care copiii sunt maltrataţi se mutã frecvent.

Aceste familii se mutã dintr-o comunitate în alta pe mãsurã ce încep investigaţiile asupra

copiilor. Se mutã din locul unde încep pentru a se muta din nou atunci când vor fi ameninţaţi cu

o nouã investigaţie în noul loc. Alte familii vor pur şi simplu sã se îndepãrteze de cunoştinţele pe

care le considera importante.

Mutându-se astfel, multe familii ajung sã-şi piardã reţeaua socialã de sprijin. În multe

cazuri acest lucru produce suferinţã sau uneori chiar crize. Acestea pot sã aparã chiar dacã

mutarea respectivã este doritã, ea oferind posibilitatea unui loc de muncã mai bun şi a unui trai

mai decent.

Chiar şi intervenţiile profesioniştilor pot determina situaţii de crizã în viaţa pãrinţilor.

Acest lucru este legat de pierderea propriei imagini, de ameninţarea cu pierderea independenţei

copiilor şi a situatiei materiale sau sociale. Astfel va scãdea respectul de sine care, el însuşi, face

parte din “rezervele” interioare de care avem nevoie pentru a depaşi crizele. Multe din familiile

cu probleme reuşesc sã-şi pãstreze cât de cât echilibrul aruncând vina asupra unuia dintre copii,

care se transformã în acest fel, într-un ţap ispãşitor. Viaţa unui astfel de copil devine un calvar,

iar adevarata problema a pãrinţilor rãmâne ascunsã, pãrinţii şi cei din jurul lor evitând sã facã

ceva pentru rezolvarea acesteia.

În cazul unor, astfel de pãrinţi, criza se poate declanşa dacã cineva le îndreaptã atenţia

asupra suferinţei copilului. Intervenţia profesioniştilor poate afecta echilibrul familiei respective,

ducând astfel la situaţii de crizã.

4.5. Rolul divorţului şi al separãrii în cazurile de maltratare

Calitatea vieţii conjugale a pãrinţilor afecteazã în mod inevitabil interacţiunea cu copiii şi

îngrijirea acestora. Conflictele dintre pãrinţi pot determina sau agrava abuzul.

Fazele vieţii de cuplu

Relaţiile, la fel ca şi indivizii, trec prin faze de evoluţie. Diferitele faze sunt asociate cu

cerinţele de rezolvare ale unor probleme speciale şi cu adaptarea la roluri noi.

În prima fazã, cea de început a relaţiilor partenerii dezvoltã o identitate comunã în paralel

cu tendinţa de a-şi dezvolta propriile identitãţi idividuale. Tinerii adulţi îşi dezvoltã, în

continuare, independenţa lor non dobânditã stabilind în acelaşi timp o relaţie de dependenţã

reciprocã. Fiecare vine cu diferite modele interioare pentru evoluţia rolurilor în cadrul vieţii în

comun comunicate de aceştia unul altuia, modificate, şi într-o anumitã mãsurã, adoptate celuilalt.

În cazul pãrinţilor care au fost expuşi maltratãrilor, modificãrile speranţelor şi adaptãrilor

reciproce nu reprezintã lucruri uşoare. Relaţiile intime actualizeazã experienţele de respingere şi

dezamãgire şi creazã condiţii pentru agresiuni. Mai mult, mulţi dintre ei şi-au creat strategii de

supravieţuire, pentru a fi folosite în relaţii, greu de schimbat.

Faza a doua începe o datã cu sarcina la femei şi naşterea copilului. Pãrinţii se pregãtesc

pentru roluri noi şi schimbãri ale vieţii în comun pornind de la nevoile copilului. Ei trebuie sã

facã loc celei de-a treia persoane. Adulţi care au probleme cu intimitatea, dependenţa şi nevoile

neîmplinite gãsesc calitatea de pãrinte ca fiind extrem de dificilã. Modul în care ei rezolvã aceste

probleme cu care se confruntã este hotãrâtor pentru cât va fi de plinã de satisfacţii sau cât va fi de

creatoare viaţa lor împreunã şi pentru cât se vor implica în creşterea copilului.

Faza a treia, faza în care copiii nu reduc obligaţiile pãrinţilor. Prioritatea nevoilor

copilului înaintea acordãrii prioritãţii nevoilor pãrinţilor este un lucru necesar şi poate copleşi

viaţã cuplului. Echilibrul iniţial trebuie sã se modifice fãcând loc copilului. Mulţi pãrinţi abuzivi

au avut posibilitãţi limitate de a rezolvare a problemelor de la începutul vieţii de cuplu. Aceşti

pãrinţi nu vor putea rezolva uşor problemele legate de prima fazã a vieţii de cuplu, chiar dacã

sarcina apare mult mai târziu. Nevoile lor nesatisfãcute precum şi problemele copilãriei îi vor

împiedica sã rezolve probleme ce ţin de viaţa de adult şi de viaţa de cuplu, chiar şi atunci când nu

au în grija lor copii. Acest lucru duce la apariţia unor interacţiuni conflictuale. Pe lângã acestea

ei, deseori, nu au dobândit calitãţi care sã-i ajute în rezolvarea conflictelor şi nici nu au

capacitatea de a accepta diferenţele fiecãruia. Aceasta face sã creascã dificultãţile în efortul

comun al pãrinţilor de a face loc copilului mic cu cerinţele lui speciale. Maltratãrile cele mai

dramatice îşi gãsesc expresia în timpul pubertãţii. În timp ce tinerii sunt pe cale sã se despartã de

familie, restul membrilor se confruntã cu adoptarea ce poate duce la separare. Acest aspect este

hotãrâtor nu numai în dezvoltarea unor noi relaţii ale tânãrului, cât şi pentru relaţiile reciproce.

Conflictele ascunse şi problemele nerezolvate din cadrul familiilor se reactualizeazã în astfel de

situaţii.

Atât evoluţia familiei cât şi cea a individului pot avea nevoie de capacitatea de adaptare a

celuilalt. Uneori pãrinţii sunt puternic marcaţi de trecutul lor şi de problemele lor personale şi au,

de asemenea probleme în faza a patra cand pleacã tinerii. Tinerii nu vor primi ajutorul de care au

nevoie când ajung sã fie independenţi.

Un divorţ sau o separare, indiferent în care fazã a vieţii de cuplu s-ar produce, reprezintã

factori importanţi în precipitarea şi agravarea conturilor de maltratare. Astfel de experienţe

reprezintã încã o înfrângere în plus pe lângã experienţele anterioare ale acestor pãrinţi. Ele

contribuie deseori la respingerea copiilor sau îndepãrtarea de aceştia, la apariţia manifestãrilor

agresive.

Separarea si divorţul au rolul central în cazurile de maltratare. Situaţia este mai dificilã

când nu se ţine cont de copii şi aceştia trebuie sã concureze cu un adult când este vorba de

acordarea îngrijirii şi atenţiei, când copilul este expus conflictelor şi violenţei în legaturã cu lupta

adulţilor de a domina sau în cazurile de supunere şi detaşare. Toate aceste interacţiuni conduc la

agravarea matratãrii.

4.6. Rolul reţelei sociale în cazurile de maltratare

Relaţiile sociale ale copilului şi ale pãrinţilor afecteazã în mod direct şi indirect

dezvoltarea copilului. Relaţiile sociale acţioneazã ca un filtru în interacţiunea dintre copil şi

societate. Influenţa familiei asupra dezvoltãrii sociale a copilului poate fi minimizatã prin

relaţiile sociale extinse.

Reţeua de relaţii sociale poate proteja indivizii faţã de efectele stresului, inclusiv de

stresul financiar şi este de importanţã deosebitã pentru dezvoltarea copilului. Speranţe cã existã

oameni care vor ajuta şi proteja, creazã securitate şi ataşament şi va contribui la dezvoltarea

identitãţii, atât la copii cât şi la pãrinţi.

De asemenea, reţeaua de relaţii sociale este importantã pentru rezolvarea adecvatã a

problemelor în situaţii de crizã. Uneori apartenenţa la un sistem de relaţii este chiar decisivã

pentru ieşirea din crizã. Oamenii aflaţi în crizã îşi rezolvã problemele în moduri neadecvate

atunci când resursele de care dispun, inclusiv cele ale reţelei de relaţii sociale, au fost depãşite de

dificultatea problemei.

Familiile care-şi neglijeazã copiii nu au parte de reţeaua de prieteni şi rude de care

celelalte familii sunt dependente pentru a-şi creşte copiii. Singurştatea şi izolarea sunt ele însele

asociate cu abuzul. Când îngrijirea datã de pãrinţi este deficitarã, legãturile sociale devin

deosebit de importante. Existenţa unui adult din afara familiei de care copilul sã se poata ataşa

poate fi asociatã pentru modul cum va supravieţui maltratãrii.

Reţeaua de legãturi sociale a familiei poate fi de importanţã decisivã în abordarea

problemelor pe care le ridicã drogurile şi alcoolul. S-a constatat cã rudele şi adulţii din afara

familiei sunt un suport important pentru membri familiei atunci când unul dintre pãrinţi abuzeazã

de alcool. Oricum deseori membrii familiei nu se angajeazã în relaţii apropiate din dorinţa de a-şi

ascunde problemele.

Crittenden (1985) a studiat legãtura dintre reţeaua de suport social şi dezvoltarea copiilor

şi a identificat trei tipuri de modele de legãturi:

1) stabile, deschise şi cooperante

2) stabile, închise şi retrase

3) instabile, deschise şi ostile similare unei familii “prizoniere”

A fost descoperitã o relaţie între aceste modele şi securitatea şi ataşamentul copilului.5

Primul model caracterizeazã legãturile familiilor în care îngrijirea era destul de bunã şi

ataşamentul sigur. Prieteniile erau de lungã duratã. În plus aveau caţiva prieteni noi. Contactul cu

prietenii erau des, iar cu familia sporadic. Primeau susţinere emoţionalã şi ajutor afectiv atât de

la prieteni cât şi de la familie. Trãiau sentimentul cã pot avea încredere cel mai mult în

5 Crittenden (1985), citat de Killen, pag 170.

persoanele din reţeaua lor de relaţii sociale.

Al doilea model: legãturile stabile închise şi retrase caracterizeazã familiile în care

copilul expus la neglijare. Prieteniile erau de scurtã duratã, iar contactele cu prietenii erau puţine.

Aceste familii aveau deseori contact cu rudele. Erau extrem de dependenţi sau independenţi de

rude, prieteni sau profesionişti şi erau nesatisfãcuţi pentru cã aceştia nu puteau avea încredere în

el.

Al treilea model: instabil, deschis şi ostil caracterizeazã familiile în care copiii au fost

expuşi atât la abuz cât şi la neglijare. Prieteniile au fost de scurtã duratã. Au avut contacte

frecvente atat cu prietenii cât şi cu rudele. Au primit ajutor limitat din partea rudelor, deloc sau

foarte mult ajutor din partea prietenilor. şi ei erau de asemenea, relativ nesatisfãcuţi pentru cã nu

puteau avea încredere în rudele lor.6.

Killen (1997) a evidenţiat douã dimensiuni importante în înţãlegerea maltratãrii:

1) reţeaua de relaţii sociale limitatã sau absenţa acesteia.

2) reţea de relaţii sociale supradimensionatã.

În ambele modele familiile au relaţii mai mult sau mai puţin conflictuale cu legãturile din

reţea.

1) Reţea de relaţii sociale limitatã sau absenţa acesteia.

Pãrinţii care au crescut în condiţii foarte dificile, este foarte probabil ca ei sa fi învãţat ca,

cu cât cineva are contacte mai puţine cu vecinii sau cu alţi oameni, cu atât mai multe probleme

poate evita.

Multe din familii au avut contacte de lungã duratã cu serviciile sociale şi de sãnãtate.

Aceastea le afecteazã relaţia cu reţeaua. Dependenţa de reţeaua profesionistã şi lipsa unor

legãturi sociale rãmâne limitatã, în timp ce cea profesionalã creşte. Aceasta situaţie duce atãt la o

viitoare “etichetare” cât şi la conducerea respectului de sine şi contribuie mai mult la creşterea

izolãrii.

Pãrinţii cu tendinţe paranoice, probleme emoţionale şi pãrinţii cu boli psihice sociale tind

sã îşi evite legãturile şi îngreuneazã contactul copiilor cu ele. Copiii pierd ocazia de a testa

realitatea, lucru foarte important pentru copiii cu pãrinţi care au o percepţie distorsionatã a

realitãţii. Ei nu au tovarãşi de joacã. Izolarea nu permite copilului sã se ataşeze de adulţii din

afara casei, lucru care i-ar fi putut ajuta sã facã faţã situaţiei generate de pãrinţii lor bolnavi.

6 Crittenden, 1985, citat în Killen; pag 198

Putem observa acelaşi fenomen când copiii sunt abuzaţi sexual. Aceste experienţe le dau

copiilor un sentiment puternic cã sunt diferiţi de alţi copii. Ei se retrag şi se izoleazã de alţi copii

şi de adulţi. Comportamentele lor “ciudate” vor genera respingerea din partea reţelei de relaţii

sociale.

2) Reţea de relaţii social supradimensionatã.

Acest tip de reţea este des întâlnitã în cazul familiilor abuzive. Acestea tind sã fie

deschise şi instabile, deseori le vor lipsi graniţele clare.

Reţelele cu legãturi multe, supradimensionate, solicitã un efort economic mai mare şi pot

agrava dificultãţile economice ale pãrinţilor. Coeziunea grupului este menţinutã doar din punct

de vedere material, fãrã suport emoţional practic. Este vorba aici de grupurile în care se consumã

alcool sau alte substanţe, iar resursele financiare ale familiei, menite sã asigure copilului nevoile

de baza, sunt epuizate rapid.

Reţeaua de legãturi sociale joacã un rol central în funcţionarea familiei şi în creşterea

copiilor. Mai mult, ea poate fi privitã ca o resursã a familiei fãrã a uita însã ca modelele şi

contactele acesteia pot fi distructive. Relaţiile pot fi şi o resursã dar şi o piedicã. Deseori familiile

care îşi maltrateaza copilul le lipsesc relaţiile bune, au cercuri sociale supraîncãrcate sau au

conflicte importante în relaţia cu ele. Copiii supravieţuiesc cel mai bine maltratãrii dacã au un

ataşament sigur faţã de o persoanã adultã din reţea, din afara familiei.

4.7. Factori sociali şi economici

Familiile care-şi maltrateazã copiii sunt analizate şi din perspectiva modalitãţilor prin

care pãrinţii luptã cu problemele sociale şi economice, pe lângã problemele din interiorul

familiei.

Deseori familiile au dificultãţi economice considerabile, se confruntã cu o proastã

acomodare, condiţii de muncã nesigure sau lipsa unui loc de muncã. Modul în care aceşti factori

contribuie la situaţia de abuz poate fi evaluat.

Un studiu complex al acestei probleme a fost fãcut de Simsons (1966), care a studiat

abuzul fizic exercitat de pãrinţi în familiile cu multe probleme. El a arãtat cã numai factorii

socio-economici nu sunt o cauzã a abuzului. A fost stabilitã o interacţiune intre factorii sociali,

psihici şi emoţionali.

În orice caz, abuzul fizic apare mai des în familiile cu un venit redus. Îmbunãtãţirea

situaţiei economice nu înseamnã totuşi schimbãri pozitive. O situaţie economicã bunã poate, de

asemenea sã ascundã maltratarea.

Interesant în aceastã privinţã este studiul lui Pavensteat (1965) despre copiii crescuţi de

pãrinţi aparţinând claselor de sus şi celor de jos. Acesta a arãtat foarte clar cã existã factori de

protecţie în primul grup, dar nu şi în al doilea. Factorii protectori sunt legaţi de interacţiunea

dintre pãrinţi şi copii, care la rândul ei este legatã de percepţia şi sensibilitatea pãrinţilor faţã de

copiii lor precum şi de abilitatea lor de a rezolva problemele.

O lucrare ce a arãtat mai bine decãt oricare alta pericolul de a exagera rolul factorilor

economici este a lui Steel şi Pollock (1968). Ei s-au referit la un grup de pãrinţi din clasele de

mijloc şi de sus şi au concluzionat cã factorii economici şi sociali deşi stresanţi, funcţioneazã ca

“întãritori întâmplãtori ai factorilor personali înrãdãcinaţi”.7 Aşadar stresul nu este nici necesar

nici suficient pentru apariţia abuzului. Crizele vieţii şi multiplele schimbãri neprevãzute reduc

capacitãţile familei de adaptare şi cresc riscul apariţie unor comportamente violente faţã de copil.

Însã în evaluarea bunãstãrii copilului, existã tendinţa de a acorda mai multã importanţã factorilor

externi decât interacţiunii dintre pãrinţi şi copii. Un copil poate rezista bine unor noi dificultãţi

venite din exterior dacă interacţiunea cu pãrinţii sãi se caracterizeazã prin acceptare şi

angajament pozitiv din partea lor. În condiţii extreme cum sunt rãzboiul şi foametea, familiile

sunt copleşite. În ciuda acestora unii copii reuşesc. Relaţia dintre aceşti pãrinţi şi aceşti copii a

fost predominant caracterizatã de grija şi dragoste în ciuda unor satisfacţii dificile.

Pãrerile sunt totuşi împãrţite. Alţi cercetãtori au arãtat cã factorii de stres întãresc în mod

negativ factorii de personalitate. De fapt, nu este vorba de factori de stres în sine, ci de lipsa de

abilitate în rezolvarea problemelor ce accentueazã maltratarea.

Evidenţele aratã cã o acumulare a factorilor de stres este importantã şi trebuie luatã în

considerare. Problemele de la locul de muncã au o importanţã aparte.

Fenomene ca şomajul cronic, concedierea, suprasolicitare în munca sau mutarea din

cauza serviciului sunt exemple de crize ce au rezultat factori ce produc abuzul fizic.

În concluzie, factorii externi de stres pot împovãra relaţia pãrinte – copil, iar în interacţiunea cu alţi factori pot duce la abuz şi neglijare. Abilitãţile pãrinţilor de a empatiza cu copiii au un rol

7 Simsons, 1966, Pavensteat 1966, Steel şi Pollack, 1968, apud Killen, pag 206.

central în provenirea situaţiei ca factorii externi de stres sã acţioneze asupra copiilor