FRIEDRICH NIETZSCHE:ŞTIINŢA VOIOASĂ

Cuprins lucrare

Introducere

I. Friedrich Nietzsche: viața și opera

II. Principalele idei ale filosofiei lui Nietzsche

III. Știința voioasă

Concluzie

1

Introducere

Este dificil să-l încadrăm pe Nietzsche în mod convenabil într-o școală filosofică. Este mult prea simplu de a-l interpreta pe Nietzsche ca formulând noi răspunsuri acelorași vechi probleme filosofice. Scopul său, în orice caz, este de a pune sub semnul întrebării chiar acele concepte cu ajutorul cărora sunt exprimate problemele filosofice tradiționale. Filosofia tradițională s-a preocupat de a oferi problemelor filosofice răspunsuri pe care le dorește a fi adevărate în mod obiectiv și universal. Dar presupoziția care stă în spatele acestei postulări a unei propoziții filosofice universal valabile este că asemenea adevăruri obiective și universale sunt posibile – iar Nietzsche neagă tocmai acest lucru. Acestă negare nu este echivalentă cu susținerea unei poziții sceptice referitoare la cunoaștere, pentru că scepticismul presupune și el că acestă cunoaștere trebuie să implice necesitatea și certitudinea, dar crede că aceste condiții nu le putem atinge.

Cheia filosofiei lui Nietzsche este atacul său la adresa absolutismului de orice fel, a răspunsurilor definitive și atotcuprinzătoare la problemele filosofice, care conduc cu ușurință la dogmatism. Nu există, de fapt, nici un adevăr etern și transcendent care așteaptă să fie descoperit, independent de orice gânditor.1

1 SHAND John, Introducere în filosofia occidentală, 258.

2

I. Friedrich Nietzsche: viața și opera

Friedrich Wilhelm Nietzsche (1844 – 1900) este unul din cei mai importanți filozofi germani din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care a exercitat o influență considerabilă, adesea controversată, asupra gândirii filozofice a generațiilor ce i-au urmat. S-a născut 15 octombrie 1844 la Roken într-o familie protestantă. Tatăl său, un pastor luteran, a murit în 1849 iar băiatul a fost crescut la Naumburg în compania feminină și pioasă a mamei sale, a surorii și a două mătuși. Încă din tinerețe, este confruntat cu problema credinței în Dumnezeu și înclină mai degrabă spre ateism, fapt ce se va reflecta mai târziu în gândirea sa filozofică. Studiază filozofia la Universitatea din Leipzig. Lectura cărții lui Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, va constitui premisa ideatică a vocației sale filozofice. În 1869, în vârstă de numai 25 de ani, este numit profesor la Universitatea din Basel și primește cetățenia elvețiană. Studiază filozofia antică greacă, în special pe reprezentanții perioadei presocratice, Heraclit și Empedocle. În momentul izbucnirii războiului franco-prusac, Nietzsche se alătură corpului medical al armatei germane, dar boala îl va obliga să renunțe la această muncă și, după o perioadă insuficientă de convalescență, și-a reluat îndatoririle profesionale la Basel.2

Marea consolare a lui Nietzsche la Basel consta în vizitele la vila lui Richard Wagner de pe malul lacului Lucerna. În opera Nașterea tragediei din spiritul muzicii afirmă că singura modalitate de a salva cultura germană contemporană era răspândirea spiritului lui Wagner. Din motive de sănătate, abandonează învățământul universitar și, începând din anul 1879, peregrinează între Veneția, Torino, Nisa și Engadin, în căutarea unei clime prielnice. În 1881 Nietzsche a publicat Aurora în care, așa cum el însuși a declarat, și-a început campania împotriva renunțării de sine. Iar aceasta a fost urmată, în 1882, de Știința voioasă din care se poate deduce faptul că ideea de creștinism este ostilă vieții. Vestea morții lui Dumnezeu, așa cum se exprimă Nietzsche, deschide orizonturi largi spiritelor libere; inițial, nici una dintre aceste cărți nu a avut succes. În 1882 o cunoaște pe Lou von Salomé, pe care o cere în căsătorie, fiind însă refuzat. În același an, în timp ce se găsea la Nisa, începe să scrie lucrarea sa capitală, Așa grăit-a Zarathustra, care va apărea în 1885. În 1888 se mută la Torino, unde va desăvârși operele Amurgul idolilor și Ecce Homo. În ziua de 3 ianuarie 1889, în piața Carlo Alberto din Torino, asistând la biciurirea sălbatică și agonia unui cal în plină stradă, are prima criză de nebunie, în cursul căreia are manifestări delirante, considerându-se Dionysos sau Isus. Este îngrijit până la sfârșitul vieții de sora sa, Elisabeth Foerster. Moare pe 25 august 1900 fiind deja celebru însă incapabil de a aprecia acest lucru.3

II. Principalele idei ale filosofiei lui Nietzsche2 BERTRAM Ernest, Nietzsche, încercare de mitologie, 16.3 COPLESTON Frederich, Istoria filosofiei (v. VII), 379.

3

Filosofia lui Nietzsche pornește de la reevaluarea filozofiei și artei Greciei din perioada istorică cea mai veche, în defavoarea clasicismului, văzut ca afirmare a viziunii raționale și, în consecință, decadent. În special tragedia greacă a fost interpretată ca o expresie a impulsului vital sau ca „moment dionisiac“. Nietzsche critică valorile fundamentale ale societății, ajungând la negarea oricărui principiu ce ține de cenzura transcendentă și la afirmarea liberului arbitru ca destin imanent al omului. Conceptul de „voință de putere“ joacă un rol central în gândirea lui Nietzsche, în măsura în care acesta este pentru el - în sens metafizic - un instrument pentru înțelegerea lumii: „esența cea mai intimă a existenței este voința de putere“. Proiectul lui de reevaluare a conceptelor tradiționale ale metafizicii va antrena abolirea valorilor idealiste, în special ale creștinismului. Voința de putere este analizată ca relație internă a unui conflict, ca structură intimă a devenirii și nu numai ca dezvoltare a unei forțe. Această concepție permite depășirea omului, nu eliminarea lui, ci abandonarea vechilor idoli și a speranței într-o lume de dincolo, acceptarea vieții în ceea ce comportă ea ca aspirație spre putere. Astfel, contrar falselor interpretări ale filozofiei sale, supraomul nietzschenian nu este un om atotputernic fizic și intelectual, ci reprezintă o tendință în evoluție, așteptată și dorită de om: „Am venit să vă vestesc Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depășit“. Omul este așadar o punte între maimuța antropoidă și supraom, un element tranzitoriu în evoluție.4

Pornind de la premisa voinței de putere, Nietzsche dezvoltă o psihologie abisală, care pune pe prim plan lupta sau asocierea instinctelor, a impulsurilor și afectelor, conștiința nefiind decât perceperea tardivă a efectelor acestui joc al forțelor subconștiente. Nietzsche face distincție între morala celor slabi și cea a celor puternici. Astfel, în concepția lui, mila, altruismul, toate valorile umanitare sunt de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuși pentru a-și da aparența unei frumuseți morale și a se convinge de propria-i superioritate.Nietzsche a dorit să restructureze societatea criticând aspectele culturii moderne, ale filozofiei oficiale universitare, negând ideile de civilizație și acelea ale democrației. Pentru el, doar arta este singurul factor care justifică viața. Nietzsche este cel care introduce ideea morții lui Dumnezeu, idee care a primit două interpretări majore: prima susține faptul ca Nietzsche vorbește despre moartea Dumnezeului creștinilor, iar a doua interpretare vorbește despre moartea Dumnezeului filosofilor.5

III. Știința voioasă

4 SHAND John, Introducere în filosofia occidentală, 224.5 Nietzsche prevăzuse agonia metafizicii odată cu manifestarea spiritului rațional socratic care a distrus principiile omului dionisiac ce urmărea extazul prin beție, concupiscența și alte forme de manifestări extatice obținute prin exacerbarea simțurilor.

4

Știința voioasă este alcătuită din 383 de aforisme şi se împarte în cinci capitole, cu prologul Glumă, şiretenie şi răzbunare şi cu apendicele Cântecele prinţului Fără-de-lege, aici fiind înglobate principalele idei ale gândirii lui Nietzsche.

Primul capitol discută despre scopul existenţei cu „doctorii“ ei şi despre ce este „nobil“ şi „josnic“, prin raportare la „îndatoririle absolute“. Dar dincolo de conştiinţa intelectuală şi de conştiinţă pur şi simplu, se pune încă o dată problema ţelurilor ştiinţei. Nietzsche face o analiză a sentimentelor de putere, de mândrie antică, de distincţie şi, de asemenea, o analiză a unor pasiuni cum ar fi generozitatea, nobleţea şi suferinţa. El scrie: „Atunci când maxima «specia este totul, individul nu este nimic» va fi fost asimilată de omenire şi oricui îi va fi oricând deschisă poarta spre această ultimă eliberare şi iresponsabilitate. Poate că atunci râsul se va înfrăţi cu înţelepciunea, poate că atunci nu va mai exista decât «ştiinţă voioasă». Deocamdată este cu totul altfel, deocamdată comedia existenţei încă n-a devenit conştientă de ea însăşi, deocamdată mai este încă vremea tragediei, a moralelor şi religiilor. Ce înseamnă această permanentă nouă apariţie a unor fondatori de morale şi religii, a unor instigatori la lupta pentru aprecieri morale, a unor predicatori ai remuşcărilor şi războaielor religioase? Ce înseamnă aceşti eroi pe această scenă? Căci pînă acum au fost eroi şi tot restul, care era uneori singurul vizibil şi apropiat nouă, a slujit întotdeauna numai la pregătirea acestor eroi, fie ca maşinărie şi culise, fie în rolul de confidenţi şi de valeţi“6.

În ceea ce priveşte viaţa, Nietzsche spune că înseamnă să respingi neîncetat ceva ce vrea să moară, să fii crud şi neiertător faţă de tot ceea ce este slab şi îmbătrânit. Şi totuşi, se întreabă el: „Viaţa înseamnă să fii lipsit de pietate faţă de muribunzi, de năpăstuiţi şi moşnegi? Să fii neîncetat ucigaş?“

Cel de al doilea capitol aduce în prim-plan realitatea creaţiei artiştilor şi apropie „arta şi natura“ aşa cum procedau grecii, la care se vor face mai multe referiri respectuoase. Femeile sunt aduse în discuţie în problema castităţii sau a maternităţii. Etica şi estetica sunt confruntate prin intermediul exemplului unor muzicieni şi filosofi. El spune că femeia este inferioară bărbatului şi trebuie să fie supusă acestuia, însă trebuie respectată. Cât îi priveşte pe artişti, el spune că trebuie să le fim recunoscători deoarece ei au fost primii care le-au dat oamenilor ochi şi urechi pentru a vedea şi auzi cu plăcere ceea ce trăieşte şi voieşte fiecare în sine însuşi; ei au fost primii care ne-au învăţat preţuierea eroului care se ascunde în fiecare dintre oamenii obişnuiţi şi arta de a ne putea vedea pe noi înşine ca eroi. Numai aşa putem trece peste unele detelii josnice care există în noi.

Cel de al treilea capitol tratează despre cunoaştere, care este „mai mult decât un mijloc“7, scufundând cititorul nu numai în originile cunoaşterii şi în cele ale logicii, ci şi în problema efectelor ei patetice („gemetele celui ce cunoaşte“). 6 NIETZSCHE Friedrich, Știința voiosă, 36.

7 NIETZSCHE Friedrich, Știința voiosă, 136.

5

Datorită acestui din urmă fapt păcatul nu este îndepărtat, iar Nietzsche face elogiul politeismului inspirat, care a fost respins pentru totdeauna de cultura noastră. Imaginea nebunului care alerga prin piaţă în amiaza mare având în mână un felinar aprins strigând că Dumnezeu a murit şi acuzându-i pe cei din jur ca fiind vinovaţi de acest fapt este sugestivă pentru gândirea lui Nietzsche, pentru ca în final acesta să afirme că bisericile au rămas doar „criptele şi monumentele funerare ale lui Dumnezeu.“

Cât priveşte rugăciunea, Nietzsche spune că a fost inventată pentru acei oameni care de fapt nu gândesc niciodată de la sine şi cărora înălţarea sufletească le este necunoscută.8 Greşeala lui Cristos este aceea că îi lipsea experienţa păcatului: „Şi astfel sufletul lui se umplu de acea minunată şi fantastică milă ce se îndrepta către o suferinţă care chiar şi la poporul său, inventatorul păcatului, era arareori o suferinţă mare! — Dar mai apoi creştinii au înţeles săi dea dreptate învăţătorului lor, sfinţind greşeala acestuia ca «adevăr»“9.

Cel de al patrulea capitol, Sanctus Januarius, face referire la „noul an“ şi la „Providenţa personală“ care permite „credinţa în sine însuşi“. Nietzsche ne vorbeşte de asemenea despre „înaltele tonalităţi ale sufletului“, pe care el le resimte, şi despre „delirul contemplatorilor“, pe care îl cunoaşte. Este vorba, de asemenea, despre bucurie şi despre „stăpânirea de sine“, despre „înţelepciunea în durere“ şi, în fine, despre „grandoare“. Nietzsche îi critică pe moralişti spunând că morala îl face pe om să ia poziţie de apărare împotriva instinctului dar îl privează de cele mai frumoase trăiri ale sufletului.10

Al cincilea capitol, Noi, oamenii fără teamă, mai urcă un ton, atingând, dacă nu aroganţa, cel puţin o originală credinţă în transcendenţă, cu o cucernicie specială, dar mai ales cu „un mare semn de întrebare“: „Ultimul termen ar fi nihilismul; dar primul, nu ar fi oare tot nihilismul?“ Fluctuaţiile gândirii sau tensiunile spiritului ne poartă către probleme referitoare la origine: cea a savanţilor, dar şi cea a religiilor, cea a noţiunii cunoaşterii înseşi. Ne vom rătăci astfel într-un „nou infinit“.

Nietetszche remarcă: „cel mai însemnat eveniment în ultima vreme – că «Dumnezeu a murit» iar credinţa în Dumnezeul creştin a ajuns de necrezut – începe deja să-şi arunce primele umbre asupra Europei.[...] zarea ne apare în sfârşit din nou liberă, chiar dacă nu este luminoasă [...] marea, marea noastră se întinde iar deschisă, poate că nicicând n-a existat o «mare atât de deschisă».11 Cu alte cuvinte, decăderea credinţei în Dumnezeu deschide calea pentru ca energiile creatoare ale omului să se dezvolte pe deplin; Dumnezeul creştin, cu poruncile şi interdicţiile sale, nu mai stă în calea lui; iar ochii omului nu mai sunt întorşi către un tărâm supranatural ireal. Acest punct de vedere implică faptul că conceptul de „Dumnezeu“ este ostil vieţii şi reafimă pretenţia pe care Nietzseche o ridica în 8 Cf. NIETZSCHE Friedrich, Știința voiosă, 143.9 NIETZSCHE Friedrich, Știința voiosă, 145.10 Cf. NIETZSCHE Friedrich, Știința voiosă, 204.11 NIETZSCHE Friedrich, Știința voiosă, 210.

6

Antichristul: „odată cu Dumnezeu este declarat război vieţii, naturii şi voinţei de a trăi! Dumnezeu este expresia tuturor calomniilor îndreptate împotriva acestei lumi şi a fiecărei minciuni referitoare la un dincolo!“12 Nietzsche este dispus să admită că religia, în unele din etapele sale a exprimat voinţa de a trăi, sau mai degrabă, voinţa de putere; dar atitudinea sa generală este că credinţa în Dumnezeu, în special în cel al religiei creştine, este ostilă vieţii, şi că atunci când manifestă voinţa de putere, această voinţă este cea a oamenilor inferiori.

Unii oameni şi-au imaginat, susţine Nietzsche, că nu există nici o legătură necesară între credinţa în Dumnezeul creştin şi acceptarea standardelor şi valorilor morale creştine. Adică, ei au crezut că în cele din urmă pot rămâne mai mult sau mai puţin la fel chiar după renunţarea la credinţa în Dumnzeu. Am fost astfel martorii evoluţiei formelor secularizate ale creştinismului, ca democraţia şi socialismul, care au încercat să menţină o parte considerabilă a sistemului moral creştin fără a susţine şi fundamentele lui teologice. Dar astfel de încercări sunt, în opinia lui Nietzsche, zadarnice. „Moartea lui Dumnezeu“ va fi urmată inevitabil, mai devreme sau mai târziu, de respingerea valorilor absolute şi a ideii de lege morală obiectivă şi universală. Venirea nihilismului este în opinia lui Nietzsche iminentă. Şi va reprezenta răsturnarea ultimă a civilizaţiei creştine decadente a Europei. În acelaşi timp, va face loc unui nou început, unei transmutări a valorilor, şi apariţiei unui om superior. Din acest motiv „acest cel mai înspăimântător oaspete“ care stă la uşă, trebuie să fie primit cu braţele deschise.

Eterna reîntoarcere este prezentată de Nietzsche ca fiind „cea mai mare dintre greutăţile mari“: „Această viaţă...va trebui să o suporţi încă o dată şi de nenumărate ori... Ceasornicul de nisip al existenţei va fi din nou răsturnat – iar tu o dată cu el, particulă infirmă de praf din ţărână“. Eterna reîntoarcere, o certitudine intuitivă a lui Nietzsche, este ceea ce el a încercat ulterior să edifice pe o bază ideatică, prin argumente logice şi ştiinţifice. Sensul aceasteia constă din justificarea ultimă a supraomului.13

Concluzie

Ştiinţa voioasă, operă compusă aproape integral din aforisme, face o trecere în revistă a principalelor linii ale gândirii lui Nietzsche: scopul existenţei,

12 NIETZSCHE Friedrich, Anticristul, 30.13 KUZMAN P., BURKARD F.-P., WIEDMANN F, Atlas de filosofie, 179.

7

ţelurile ştiinţei, „moartea lui Dumnezeu”, voinţa de putere dar nu în ultimul rând şi transmutaţia valorilor. Astfel, considerându-se un profet, Nietzsche va scrie în Ecce homo: „Îmi cunosc soarta. O dată se va lega de numele meu amintirea a ceva monstruos, - a unei crize cum nu a mai existat pe pământ, a celei mai profunde ciocniri de conştiinţe, a unei decizii conjurată împotriva a tot ceea ce se crezuse, se ceruse, se considerase sfânt până atunci. Eu nu sunt om, sunt dinamită.”14

14 NIETZSCHE Friedrich, Ecce Homo, 51.

8

Bibliografie

BERTRAM Ernest, Nietzsche, încercare de mitologie, tr. Ion Nastasia și Maria

Nastasia, Humanitas, București 1998.

COPLESTON Frederich, Istoria filosofiei (v. VII), tr. Laurențiu Staciu și

Alexandru Marcoci, All, București 2008.

KUZMAN P., BURKARD F.-P., WIEDMANN F, Atlas de filosofie, tr. Monica-

Maria Aldea, Enciclopedia Rao, București 2004.

NIETZSCHE Friedrich, Ecce Homo, tr. Mircea Ivănescu, Dacia, Cluj-Napoca

1999.

NIETZSCHE Friedrich, Știința voiosă, tr. Liana Micescu, Humanitas, București

2006.

SHAND John, Introducere în filosofia occidentală, tr. Laurențiu Hanganu,

Univers Enciclopedic, București 1998.

9