Extinderile

4 ianuarie 1960 - Marea Britanie a iniţiat AELS (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb), la

care puteau participa ţări care nu făceau parte din CEE (Austria, Danemarca, Elveţia, Norvegia,

Portugalia, Suedia);

1961 – Marea Britanie, Irlanda, Danemarca și Norvegia şi-au depus cererile de aderare la

CEE

1973 – au aderat Marea Britanie, Irlanda, Danemarca;

Norvegia nu devine membru al CEE, deoarece populația votează împotriva aderării, la

referendumul organizat pentru această problemă

Extinderea catre sud

1981 - a aderat Grecia (prima ţară din lume care şi-a depus cererea de aderare - în 1959);

1986 - aderă Spania şi Portugalia

Extinderea spre sud/Extinderea spre est

Ambele grupuri de state veneau după lungi regimuri nedemocratice, atât cele din Sud (Spania

sub dictatura lui Franco până în 1975, Portugalia sub Salazar până în 1970), cât şi cele din Est,

abia eliberate din regimurile totalitare în 1989 și toate au trecut prin lungi perioade de tranziţie;

Atât statele ECE cât şi cele din Sud erau situate la periferia nucleului de bază al Comunităţii, cu

un venit pe cap de locuitor foarte mic. Totuşi, între statele estice şi Uniunea Europeană există

discrepanţe economice şi sociale mult mai mari decât cele care au existat între cele sudice şi

Comunitatea Europeană la mijlocul anilor ’80. Dincolo de toate acestea, extinderea spre Sud a

demonstrat că se poate realiza o integrare reuşită pentru ţări cu o economie mai puţin dezvoltată,

cu o singură condiţie, aceea ca fondurile să fie folosite în mod corespunzător

Spania şi Portugalia au folosit bine fondurile şi au reuşit să treacă în adevăratul sens al

cuvântului la o economie de piaţă, în schimb, Grecia a rămas mult în urmă, majoritatea

fondurilor sale mergând spre consum, în loc de realizarea investiţiilor

Următoarea “extindere” a CE, după cea sudică, a avut loc imediat după momentul 1989, prin

reunificarea Germaniei şi includerea a cinci noi Ländere în CE, Kohl şi Genscher subliniind că

„ unificarea Germaniei trebuie să fie o contribuţie la edificarea Europei unite. „ De două ori i-am

învins şi acum sunt din nou aici”, afirma Margaret Thatcher, la Consiliul Europei de la

Strasbourg din 1989.

Extinderi post-razboi rece

După mometul căderii Cortinei de Fier (1989), prima reuniune privind relaţiile dintre

Comunităţile Europene şi ţările Europei Centrale şi de Est a avut loc la Bruxelles, la 5 februarie

1990, în urma căreia s-a stabilit semnarea unor acorduri de asociere cu ţările care doresc să adere

în viitor la Comunitate. De asemenea, comunicatul reuniunii subliniază că „aceste acorduri de

asociere se adresează tuturor ţărilor din Europa Centrală şi de Est, cu excepţia URSS”.

1995 - aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei; acestea şi-au depus cererile de aderare imediat

după începutul anilor ’90 ( Austria la 31 iulie 1991, Suedia la 31 iulie 1992 şi Finlanda la 4

noiembrie 1992).

La 24 martie 1993, Norvegia şi-a depus pentru a doua oară cererea de aderare, însă şi de această

dată cetăţenii au spus un “NU” irevocabil Uniunii, în urma unui referendum.

Elveţia s-a opus de asemenea, printr-un referendum participării ţării lor la Spaţiul Economic

European, iar AELS, organizaţie puternică altădată numără acum doar patru membri (Norvegia,

Elveţia, Islanda, Liechtenstein).

Revenind la Austria, Finlanda şi Suedia, acestea au aderat la U.E. la 1 ianuarie 1995, această

extindere păstrând „ coeziunea şi dinamismul intern al Uniunii Europene şi va contribui la

afirmarea salvgardării păcii şi libertăţii în Europa. Înaintea aderării, au fost organizate şi în aceste

trei state referendumuri, în urma cărora s-a spus “DA” Uniunii Europene (în Austria 66,58 % din

voturi au fost pentru UE, în Finlanda 57 %, iar în Suedia 52 %).

Trebuie subliniat că aceasta este singura extindere post Război Rece pentru care statele candidate

nu au semnat înainte acorduri de asociere;

Acordurile de asociere au constituit o alternativă la eventuala aderare a fostelor ţări comuniste la

CE. Din încheierea acestor acorduri rezultau numeroase avantaje pentru satele ECE: instituirea

unei zone de liber-schimb; sprijin financiar de la bugetul Comunităţii; precum şi acordarea de

asistenţă în cadrul programului PHARE.Primele ţări care au semnat tratatele acordurilor de

asociere au fost Polonia şi Ungaria, ultima fiind Slovenia, în anul 1996.

ACORDURI DE ASOCIERE - SEMNARE/RATIFICARE

Malta-1970/1971

Cipru-1972/1973

Polonia-1991/1994

Ungaria-1991/1994

România-1993/1995

Slovacia-1993/1995

Bulgaria-1993/1995

Cehia-1993/1995

Estonia-1995/1998

Letonia-1995/1998

Lituania-1995/1998

Slovenia-1996/1998

Extinderea catre statele din Europa Centrala si de Est

Dupa 1999 prima intalnire la nivel inalt intre tarile Europei Centrale si de Est si Comunitatea

Europeana a avut loc la Bruxelles pe 5 februarie 1990 cand a fost decisa semnarea unor acorduri

de asociere intre Comunitatea Europeana si statele care doreau sa adere ulterior la aceasta.

Aceste acorduri de asociere au reprezentat alternativa la o eventuala aderare a tarilor foste

comuniste si aduceau mai multe avantaje pentru statele din Europa Centrala si de Est. Instituirea

unei zone de liber schimb, obtinerea de ajutor financiar precum si acordarea de asistenta prin

programul PHARE si SAPARD.

Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993 a constituit un moment de maxima

importanta in procesul de aderare a statelor din Europa Centrala si de Est deoarece in cadrul

acestuia au fost stabilite criteriile pe care tarile candidate trebuia sa le indeplineasca pentru a

deveni membre ale U.E. :

-criteriul politic: se refera la existenta unui regim politic democratic, stabilirea institutiilor care

garanteaza democratia, functionarea statului de drept, protectia drepturilor omului si protectia

minoritatilor;

-criteriul economic: se refera la la existenta unei economii de piata functionala si la capacitatea

unui stat de a face fata concurentei pe piata unica europeana;

-criteriul privind acquis-ul comunitar, se refera la capacitatea unui stat de a-si asuma obligatiile

de membru al U.E. si de a introduce in legislatia nationala toate prevederile obligatorii din

legislatia europeana si in acelasi timp de a elimina din legislatia nationala acele norme care

contravin legislatiei europene.

Consiliul European de la Essen din decembrie 1994 a adoptat strategia de preaderare menita sa

pregateasca statele care semnasera acordul de asociere cu U.E. in vederea dobandirii statutului de

membru. Consiliul European a solicitat Comisiei sa realizeze un document (Cartea Alba) privind

pregatirea tarilor asociate pentru integrarea pe piata interna si sa raporteze anual Consiliului de

Ministri asupra progresului in implementarea respectivei strategii.

In iunie 1995 la Cannes, Consiliul European a adoptat Cartea Alba a Comisiei iar in decembrie

1995 la Madrid Consiliul European a adus in discutie necesitatea reformelor administrative si

juridice ale tarilor candidate astfel incat sa fie create conditiile pentru aderarea cat mai rapida a

acestora.

In decembrie 1997 Consiliul European de la Luxemburg a dat unda verde pentru deschiderea

primelor negocieri, fiind stabilit faptul ca o conditie esentiala in acest proces era indeplinirea

criteriului politic. Tot la Luxemburg, Consiliul European a decis inceperea negocierilor cu

Cehia, Polonia, Ungaria, Estonia si Slovenia urmand ca negocierile cu celelalte state sa fie

demarate mai tarziu, dupa ce progresele inregistrate de acestea vor fi vizibile.

In martie 1999 la Berlin, Consiliul European a hotarat oferirea de sprijin de preaderare pentru

toate statele candidate prin intermediul SAPARD si a unui nou instrument financiar: ISPA. La

Helsinki in decembrie 1999 s-a hotarat ca era necesar organizarea unor conferinte

interguvernamentale la inceputul anilor 2000 in cadrul carora sa fie descchise negocierile de

aderare cu Letonia, Lituania, Bulgaria; Romania, Slovacia, Malta.

Intre aceasta intalnire si sfarsitul anului 2001, Consiliul European a analizat mai multe rapoarte

intermediare cu privire la progresul inregistrat de fiecare stat candidat in vederea aderarii. La

sfarsitul anului 2001 la Consiliul European de la Laeken 10 state au fost anuntate ca vor incheia

negocierile de aderare pana la sfarsitul anului 2001 si vor putea deveni state membre incepand cu

1 mai 2004. Pentru Romania si Bulgaria a fost stabilit faptul ca progresele nu erau inca suficiente

fiind nevoie de deschiderea unor noi capitole de negociere in 2002 astfel incat ele n-ar fi putut sa

devina membre mai devreme de 1 ianuarie 2007.

Tratatele de aderare a celor 10 noi state au fost semnate la Atena pe 17 aprilie 2003 de catre cei

25 de sefi de state sau de guvern. Ele garanteaza participarea cu drepturi depline a noilor state

membre in cadrul sistemului institutional european incepand cu 1 mai 2004, pana la acea data

reprezentantii noilor state membre putand sa participe la reuniunile tuturor institutiilor doar in

calitate de observatori, fara drept de vot.

In octombrie 2003 la Bruxelles reprezentantii U.E. au adoptat o noua politica europeana de

vecinatate considerand ca trebuia promovata mai mult ca oricand cooperarea transfrontaliera la

granitele externe ale U.E. largite. La sfarsitul anului 2003 Consiliul European a readus in

discutie necesitatea continuarii de catre Romania si Bulgaria a reformelor in domeniul economic

si juridic in vederea finalizarii negocierilor de aderare in cursul anului 2005.

De asemenea, recunoscand importanta zonei Balcanilor de vest pentru viitorul U.E. au fost

propuse spre elaborare mai multe acorduri de asociere cu Bosnia si Hertegovina, Serbia,

Muntenegru, Albania, Macedonia si Croatia. In iunie 2004, Croatia a dobandit statutul de tara

candidata iar Consiliul European a decis organizarea unei conferinte bilaterale la inceputul anului

2005 pentru a incepe negocierile de aderare cu Croatia.

In decembrie 2004, Romania si Bulgaria primesc confirmarea incheierii negocierilor de aderare,

Consiliul European afirmand ca reformele in unele domenii sunt inca in desfasurare, ceea ce

inseamna ca cele doua tari nu vor putea adera mai devreme de 1 ianuarie 2007.

In decembrie 2005 Macedonia primeste statutul de tara candidata iar in iunie 2006 Consiliul

European redacteaza un document cu privire la Croatia si Turcia in care a recomandat

intensificarea reformelor in cele doua state in vederea incheierii cat mai rapide a acestui proces

Tratatul de la Amsterdam

Inca de la incheierea negocierilor pentru tratatul de la Maastricht in articolul n al acestui tratat se

prevedea convocarea unei conferinte interguvernamentale in anul 1996 care sa decida revizuirea

tratatului pana la sfarsitul anilor 90. Aceasta conferinta a fost deschisa pe data de 29 martie 1996

la Torino si s-a incheiat la Amsterdam pe 17 iunie 1997 printr-un acord politic ce prevedea

semnarea unui nou tratat care a avut loc pe 2 octombrie 1997. Tratatul a intrat in vigoare la 1 mai

1999 si avea patru obiective majore:

o Sa puna in centrul preocuparilor U.E. problema ocuparii fortei de munca si drepturile

cetatenilor;

o Sa consolideze pe plan global pozitia U.E. ;

o Sa consolideze securitatea europeana si sa elimine ultimele obstacole din calea liberei

circulatii a persoanelor;

o Sa eficientizeze din punct de vedere institutional activitatea U.E. in vederea viitoarelor

extinderi.

La tratat au fost adaugate 13 protocoale, cele mai importante dintre ele referindu-se la Uniunea

Europei Occidentale, crearea unei politici comune in domeniul apararii, integrarea legislatiei

privind spatiul Shengen in cadrul legislatiei europene, aplicarea principiului subsidiaritatii sau

rolul parlamentelor nationale in U.E. . Prin Tratatul de la Amsterdam este introdus un capitol

referitor la ocuparea fortei de munca, domeniu care ramane totusi, in mare parte,

responsabilitatea statelor membre

Comisia Europeana si Consiliul de Ministrii redacteaza anual un raport comun privind aceasta

chestiune iar Consiliul European adopta anumite concluzii pe aceasta tema pe baza respectivului

raport. Actiunile intreprinse de guvernele statelor membre in acest domeniu sunt analizate de

Consiliul de Ministri care daca este necesar trimite anumite recomandari acestora.

Tratatul curpinde un articol nou, consacrat principiului general al nediscriminarii. Astfel, U.E.

combate orice forma de discrminare, indiferent ca este pe baza de varsta, sex, religie, origine

etnica, orientare politica, sexuala sau dizabilitati. Orice actiune in acest domeniu este intreprinsa

de Consiliul de Ministri, care decide in unanimitate, dupa ce a consultat Parlamentul European.

O alta noutate adusa de Tratatul de la Amsterdam se refera la faptul ca deciziile in materie de

cooperare politieneasca si judiciara se aplica mai ales in domeniul prevenirii si combaterii

rasismului si xenofobiei. In textul tratatului este consolidat si principiul egalitatii intre barbati si

femei la locul de munca. Este introdus principiul de discriminare pozitiva in cadrul caruia statele

membre pot intreprinde anumite actiuni pentru favorizarea femeilor in vederea echilibrarii

situatiei in diverse domenii de lucru.

Prevede si o clauza de suspendare ce poate fi folosita impotriva unui stat membru care incalca in

mod repetat principiile ce stau la baza U.E. .Respectivului stat i se retrage dreptul la vot in

Consiliul de Ministri insa el trebuie sa-si respecte in continuare atributiile ce decurg din statutul

de stat membru.

Pe langa principiul nediscriminarii, Tratatul de la Amsterdam adauga cetateniei europene noi

drepturi:

o Dreptul de a se adresa institutiilor europene intr-o limba oficiala si de a primi raspuns in

orice limba;

o Dreptul de acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului de Ministri si

ale Comisiei Europene, in anumite conditii;

o Dreptul de acces egal la functiile publice comunitare.

Tot in textul tratatului sunt stabilite o serie de masuri cu privire la o politica comuna in domeniul

controlului la frontierele U.E. si in special in ceea ce priveste azilul si imigrarea. Astfel, tratatul

prevede ca in termen de 5 ani de la intrarea sa in vigoare statele membre trebuia sa ia o serie de

masuri care sa vizeze urmatoarele aspecte:

o Eliminarea oricarui control asupra persoanelor la frontierele interne ale U.E., fie ca este

vorba de cetateni ai U.E. fie de cetateni ai unor state terte;

o Stabilirea unor norme comune privind controlul la frontierele exterioare ale U.E. si a unor

reguli privind sejurul pe o perioada de maxim 3 luni in U.E. .

Tratatul defineste si o serie de norme minimale cu privire la solicitarile de azil in statele membre,

conditiile care trebuie indeplinite de cetatenii statelor terte pentru a primi statutul de refugiat, sau

protectia temporara persoanelor din state terte care nu se pot intoarce in tara de origine.

Prin Tratatul de la Amsterdam anumite domenii care in Tratatul de la Maastricht apartineau celui

de-al treile pilon al U.E. sunt transferate in primul pilon (libera circulatie a persoanelor, azilul,

imigrarea) iar in al treile pilon raman chestiunile ce tin de prevenirea si combaterea rasismului si

a xenofobiei, a terorismului, a traficului de persoane, de droguri sau de arme. In ceea ce priveste

politica externa si de securitate comuna, aceasta ramane in sfera interguvernamentala, insa sunt

aduse o serie de modificari fata de prevederile Tratatului de la Maastricht. In primul rand este

creat un instrument nou in domeniul P.E.S.C. alaturi de pozitiile comune si de actiunile comune:

strategia comuna.

De asemenea, prin tratatul de la Amsterdam, U.E. poate intreprinde actiuni de ajutor umanitar si

mentinere a pacii care poarta denumirea de Misiunea Petersberg. Un alt element de noutate adus

este crearea functiei de Inalt Reprezentant pentru P.E.S.C. care are rolul de a asista Consiliul de

Ministri in probleme de politica externa si de securitate comuna mai ales in ceea ce priveste

formularea si implementarea deciziilor si derularea unui dialog cu statele terte.

Reforma institutionala: Tratatul de la Amsterdam prevede extinderea votului cu majoritate

calificata in Consiliul de Ministri la noi domenii cum ar fi ocuparea fortei de munca, libera

circulatie a persoanelor, securiatea sociala, cooperarea vamala, protectia datelor cu caracter

personal,etc.

Parlamentul European capata noi puteri in sensul in care desemnarea presedintelui Comisiei

Europene trebuie aprobata in Parlament, ceea ce consolideaza si rolul politic al Presedintelui

Comisiei. Conform tratatului, Parlamentul European nu trebuie sa aiba mai mult de 700 de

membrii indiferent de numarul statelor ce vor adera in viitor.

Curtea de Justitie va avea prin Tratatul de la Amsterdam responsabilitatea directa de a veghea la

respectarea drepturilor omului iar jurisdictia ei se va extinde la noi domenii printre care: azilul

politic, imigratia, vizele si trecerea frontierelor.

Cu privire la cele doua institutii consultative, Comitetul Economic si Social va fi consultat in noi

domenii si apare posibilitatea consultarii acestei institutii de catre Parlamentul European.

Comitetul Regiunilor va beneficia de o mai mare autonomie administrativa si de asemenea, va

putea fi consultat de catre Parlamentul European.

.