Studiul nostru de caz sa numeste ”D.R.A.E.“.

“A taia latura religioasa din istoria literaturii romanesti inseamna a renunta la cunoasterea trasaturii celei mai caracteristice din cultura noastra veche si una din fetele ei de glorie” - Nicolae Cartojan + POZA

Religia este, la nivel de discurs, expresia simbolică a unei încrederi în existența unei realități absolute (Sacrul, Supremul, Dumnezeul) de care omul ar depinde. Această încredere este credința religioasă. Ea permite omului să se orienteze în labirintul marilor întrebări ale vieții și dă omului un sens existenței sale care depășește viața sa biologică.

Cuvântul religie vine din limba latină, fie din re-legio - re-citire (referindu-se la repetarea scripturilor, după Cicero) fie din re-ligio - a lega (a reconecta, a reface legătura cu Dumnezeu). Religia poate fi definită ca un sistem bazat pe încercările oamenilor de a explica universul și fenomenele lui naturale, adesea implicând una sau mai multe zeități sau alte forțe supranaturale. Religiile evoluează din mitologie și au drept caracteristici necesitatea credinței și un mod specific de a gândi și a acționa pe care credincioșii sunt îndemnați să le respecte. Religiile creștine socotesc cuvântul "religie" ca "legătura liberă și conștientă a omului cu Dumnezeu".

Inceputurile culturii scrise a romanilor sunt profund legate de viata lor spirituala, de credinta in Dumnezeu si de raportarea la sacru a fiecarui individ,fie. Religia, alaturi de istorie,este cel dintai fundal de manifestare a culturii scrise si a literaturii.Cartea religioasa romaneasca este mai intai o carte de cult in limba slavona,apoi o carte de cult in limba romana. Traducerea ei permite cea dintai exprimare a creativitatii prin cuvant in limba noastra. Dimensiunea religioasa a existentei capata treptat forme de expresie romaneasca mai intai prin actul traducerii, apoi prin actul creatiei individuale, fie in cadrul bisericii, ca literatura religioasa, fie in afara ei, ca literatura de inspiratie religioasa.

In veacul al XVI-lea, în a doua jumătate, apar Catehismele, traducerile bisericești, făcute în Ardeal, facute sub influența luteranismului. Mai tarziu, urmand ca limba românească sa fie introdusa in biserica, înlocuind cărțile slavone.

Toate acestea însă — Evanghelii, Psaltiri, slavo-române, românești, o Palie, un Vechi Testament tradus în românește, de preoți bănățeni, așteptând și explicații ale Scripturii traduse din ungurește — aveau un caracter revoluționar. În ceea ce privește pe domnii Moldovei și ai Țării Românești, ei au avut o atitudine de hotărâtă reprobare a acestor traduceri. Aceste lucrari erau purtate de la om la om cu frica prigonirii

Spre sfarsitul secolului al XVI-lea, biserica, in special in Muntenia isi schimba parerea despre aceste scrieri, urmand ca dogma slavona sa fie, in parte, parasita, creandu-se o legatura intre biserica si limba romaneasca care pana in acel moment nu existase. Natural, orice biserica ce este legata de traditie este reticenta oricarui tip de schimbare.

In principatul muntean , odata cu cererea tiparitorilor s-a oferit o alta Cazanie fat ace cea existenta – Cazania de la Brasov 1580, dând un text aprobat de biserică. Odata cu aparitia ei, s-a produs o schimbare urisasa, biserica iesea de sub influenta limbii slavone.

„Fara Dumnezeu omul ramane un biet animal rational si vorbitor, care vine de nicaieri si merge spre nicaieri.”-Petre Tutea

Mihail Moxa

La începutul secolului al XVII-lea in Oltenia trăia un călugăr a cărui biografie desigur nu se va putea face niciodată, fie măcar în forma cea mai simplă; nici numele nu i se poate lămuri deplin, căci uneori este într-o formă, alteori în alta: Mihail Moxa sau Mihail Moxalie. Călugărul acesta a început a traduce parte a unei cărți care nu exista până atunci în românește. Oamenii din acea vreme aveau cunostinta limitata despre istoria tarii. De la un timp însă, unii cărturari, și în special Moxa, au căutat să-și explice ce legături ar putea să aibă domnii Țării Românești și ai Moldovei cu ceea ce se petrecuse mai înainte. Existau anume cronografe care împrumutaseră sistemul lor de la Bizanț. Se cuprindea în ele o istorie universală, care pornea de la facerea lumii, făcea legătură cu Biblia, cu istoria romană și istoria bizantină, cu istoria statelor post-bizantine, sau alături de Bizanț, de dincolo de Dunăre, sârbi și bulgari, și era firesc să se incerce ducerea mai departe a acestor cronografe, căci viața politică a creștinătății nu trebuia să fie întreruptă.

Moxa a făcut o traducere după un astfel de text. Traducerea lui a fost considerata la început o operă proprie. Hasdeu i-a oferit o ediție nouă în acea frumoasă carte care se cheamă „Cuvente den bătrâni”. Dar, mai târziu, Ion Bogdan a găsit textul bulgăresc original, căci de fapt nu e decât o traducere într-o limbă încă foarte aproximativă și nedibace în care cuprinde un subiect care până atunci nu fusese niciodată îmbrăcat în limba romana.