ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

DEPARTAMENTUL DE RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI INTEGRARE

EUROPEANĂ

COMUNISMUL DE STAT ÎN ROMÂNIA.ETAPE ŞI CARACTESTICI

CISMARU CRISTINA-LILIANA

Anul I ASC, 2 ani

BUCUREŞTI

2011

1

Comunismul, care s-a pretins o nouă civilizaţie, superioară celei capitaliste pe care a

negat-o cu pasiune, a forţat sute de milioane de oameni să trăiască într-un univers închis,

represiv şi umilitor.1 Acest regim a cunoscut, în România, trei etape, după cum urmează:

1. De la sfârşitul războiului până în 1964;

2. Din 1964 până la începutul anilor 80 - independenţa relativă în interiorul

Tratatului şi “protecţie ideologică”;

3. De la începutul anilor 80 până în 1989 – îngustarea orizontului politic extern -

izolarea regimului Ceauşescu.2

1. 1948-1964. România în anii modelui politic stalinist

În seara zilei de 23 august 1944 a avut loc o răsturnare cu 180 de grade a participării

României la conflagraţia europeană. Răsturnarea s-a produs prin acţiunea suveranului,

sprijinit de personalităţi politice. Armata Română a îndeplinit a îndeplinit de îndată

ordinul de încetare a operaţiilor împotriva unităţilor sovietice. Răsturnarea de 180 de

grade s-a produs fără să existe o înţelegere (parafată confidenţial) cu Uniunea Sovietică

(în principal), Marea Britanie şi SUA.3

Semnarea Convenţiei de armistiţiu a durat 20 de zile (12 sept. 1944), timp în care

Armata Roşie a ocupat întregul teritoriu al României şi s-a concentrat pe noile

aliniamente ale frontului în Transilvania şi Banat.

În timp ce locuitorii se adaptau regimului de ocupaţie, autorităţile şi mai ales

guvernul constatau ce înseamnă să pierzi războiul. Convenţia de armistiţiu instituia un

control complet asupra întregii corespondenţe, asupra tipăririi şi răspândirii publicaţiilor,

asupra spectacolelor de teatru şi filmelor, asupra funcţionării staţiilor T.F.F, poştă,

telegraf, telefon.

Erau şi lucruri despre care guvernul român nu avea vreo informaţie. Ca de

exemplu, stabilirea la iniţiativa britanică, a unui “aranjament practic” între Londra şi

Moscova (mai-iunie 1944), “anume ca afacerile româneşti să fie resortul principal al

1 http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf accesat la data de 25 mai 20112 Ioan Mircea Paşcu, Curs 4 – Politica externă a României, SNSPA, 20113 Al. Ştefănescu, Dinu C. Giurescu, Ilarion Ţiu, România şi comunismul, Ed. Corint, Bucureşti, 2010, pag. 14

2

guvernului sovietic, întrucât România cade în aria de acţiune a armatelor ruse şi

deopotrivă ca, din perspectiva sovietică, afacerile greceşti să fie resortul principal al

guvernului Regatului Unit.” Acest aranjament a căpătat o evaluare cantitativă la întâlnirea

Churchill-Stalin de la Moscova, la 9 octombrie 1944.4

P.C.R. a propus constituirea unui Front Naţional Democrat deschis tuturor

“forţelor democratice ” care să efectueze “curăţarea” aparatului de stat de legionari şi de

“elementele reacţionare antonesciene”.

La 1 noiembrie 1944, vicepreşedintele Comisiei Aliate Sovietice de control,

Serghei Alexandrovici Vinogradov a trimis regelui Mihai o notă cerând formarea unui

nou guvern în locul celui de la 23 august. Al doilea cabinet Sănătescu a rezistat 28 de zile

(6 noiembrie – 2 decembrie 1944). Regele Mihai l-a desemnat pe generalul adjutant

Nicolae Rădescu să formeze un nou govern (6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945). Era

tot un cabinet autentic de coaliţie, ca şi precedentele.

Pauza din România era temporară. Întors de la Moscova, unde fusese invitat în

calitatea sa de ministru al Transporturilor, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost primit într-o

audienţă confidenţială de regele Mihai. Revenirea sa a dat şi semnalul unor continue

demonstraţii în Bucureşti şi în principalele oraşe ale ţării pentru a arăta un suport popular

unui viitor guvern F.N.D.

Guvernul de pseudocoaliţie prezidat de Petru Groza a depus jurământ la 6 martie

1945 (era format din 31 de persoane, dintre care 17 titulari, 13 subsecretari de stat şi

prim-ministrul).Cu acest guvern începea etapa de tranziţie spre regimul democrat-popular

(comunist), încheiată la 30 decembrie 1947 prin abdicarea silită a regelui Mihai.5

Etapa precomunistă este formată din 3 etape:

- Martie 1945 – ianuarie 1946: consolidarea pozițiilor ocupate de P.C.R. şi

afiliaţii săi la nivel central şi în teritoriu;

- Anul 1946 : organizarea alegerilor parlamentare menite să confere o aparentă

”legitimitate” guvernului impus prin dictat;

- Anul 1947: desfiinţatarea prin forţă a vieţii politice pluraliste şi a partidelor

care o reprezentau şi abdicarea silită a regelui Mihai.

4 Ibidem, pag. 155 Comunismul în România (1945-1989), Editat de Muzeul Naţional de Istorie, Bucureşti, 2007, pag. 25

3

După semnarea Tratatului de Pace de la Paris (10 februarie 1947), politica externă

românească a avut ca linie directoare satelizarea şi subordonarea ţării faţă de U.R.S.S.

Întâi, guvernul Groza ca şi guvernele celorlalte state din sfera de influentă sovietică, a

refuzat invitaţia franco-britanică de a participa la Conferinţa de la Paris (12-15 iulie

1947) în urma căreia a fost demarat Planul Marshall. Apoi, la 4 februarie 1948 a semnat

Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală cu U.R.S.S. şi la recomandarea

Moscovei, a mai încheiat astfel de tratate şi cu alţi parteneri din blocul dominat de

comunişti: Iugoslavia (19 decembrie 1947), Bulgaria (16 ianuarie 1948), Ungaria (24

ianuarie 1948), Cehoslavacia (21 iulie 1948).6

Alte acţiuni majore ale guvernului Petru Groza au fost: îngheţarea relaţiilor

româno-iugoslave (1949-1954); participarea României la crearea C.A.E.R. (5-8 iunie

1949); încetarea stării de război cu Germania (7 martie 1955); aderarea ţării la Tratatul de

la Varşovia (14 mai 1955); admiterea la ONU (decembrie 1955).

La o lună de la semnarea Tratatului de Pace, are loc începerea represiunii pe scară

lărgită. Al doilea val urmează după ratificarea din Camera Comunelor (Marea Britanie,

mai). Al treilea val, cel mai extins (împotriva naţional ţărăniştilor îndeosebi) vine în iulie,

după ce Statele Unite ale Americii ratificaseră tratatul de pace.

Prin Legea pentru organizarea Ministerului Industriei şi Comerţului şi aceea a

oficiilor industriale, statul preia controlul asupra producţiei industriale. Legea pentru

reforma monetară, editată pentru a pune capăt inflaţiei galopante (16 august), a confiscat

94% din circulaţia bănească. Reforma a dus la sărăcirea bruscă a populaţiei deţinătoare de

anumite sume de bani.

La 30 decembrie 1947, prin şantaj şi ameninţări, regele Mihai I este silit să

semneze un act de abdicare redactat de guvern. În aceeaşi zi, Adunarea Deputaţilor, într-o

şedinţă de 45 de minute (din care şase runde de aplauze), a votat Legea pentru

constituirea statului român în Republica Popolară Română (R.P.R.).7

Denumirea se schimbă în Republica Socialistă România la 21 august 1965 şi

rămâne astfel până la 22 decembrie 1989. Intervalul 30 decembrie 1947 – 22 decembrie

1989 poate fi împărţit şi după cârmuirea celor 2 lideri, Gheorghe Gheorghiu-Dej (până la

19 martie 1965) şi Nicolae Ceauşescu (22 martie 1965 – 22 decembrie 1989).

6 Al. Ştefănescu, Dinu C. Giurescu, Ilarion Ţiu, op. cit., pag. 1417 Georgescu Titu, Istoria românilor, Ed. Fundaţiei “România de maine”, Bucureşti, 1997, pag. 56

4

a) Alegerile pt Marea Adunare Naţională.Constituţiile.

Regimul democrat-popular s-a legitimat prin ”alegerile” din 28 martie 1948.

Partidele încă în fiinţă şi organizaţiile obşteşti se prezintă sub egida Frontului

Democraţiei Populare, o umbrelă electorală ad-hoc anunţată la Congresul I al P.M.R. şi

constituită îndată după aceea. Alegerile în care candidaţii F.D.P. au obţinut 93, 2% din

total, erau mai curând simple votări pt un singur candidat şi program.

Celelalte chemări la urne pentru Marea Adunare Naţională au avut loc la 30

noiembrie 1952. F.D.P. obţine 98,84% din voturi şi toate cele 428 mandate de deputaţi, la

3 februarie 1957 (98,88% cu 437 deputaţi); 5 martie 1961 (99,7% cu 465 mandate) şi 7

martie 1965 (99,85% şi 465 mandate).8

Marea Adunare Naţională votează la 13 aprilie 1948 Constituţia Republicii

Populare Române. Statul român devine ”popular, unitar, independent şi suveran”, dar

teritoriul sau nu mai este inalienabil. ”Întreaga putere de stat emană de la popor şi

aparţine poporului”; formularea este pur formală, puterea aparţine Partidului Muncitoresc

Român. Principiul separaţiei puterilor este înlocuită cu acela al ”organelor” puterii de stat

(M.A.N., Consiliul de Miniştii, organele locale, cele judecătoreşti). Prin formulările sale,

Constituţia din 1948 deschide calea naţionalizării mijloacelor de producţie şi a

colectivizării agriculturii. A doua Constituţie R.P.R. a fost votată la 27 septembrie 1952.

Aceasta exprimă aservirea R.P.R. faţă de Uniunea Sovietică: 84 de articole din tratatul de

105 redau, la fel sau cu mici diferenţe, formulările Constituţiei sovietice din 1936.9

Schimbarea Constituţiei nu mai necesită convocarea unei Constituante, legea

fundamentală se schimbă prin votul a cel puţin 2/3 din numărul total al membrilor Marii

Adunări Naţionale. Între 1953 şi 1964, Constituţia din septembrie 1952 a fost modificată

de 11 ori.

Etatizarea economică a început în iunie 1948 prin naţionalizarea industriei. Ea a

fost însoţită de preluarea întregii puteri politice de către partidul comunist, care declara că

principal forţă politică în stat era clasa muncitoare. În anul 1948 au trecut în proprietatea

statului 8894 de întreprinderi dintre care 3600 de interes local. În noiembrie 1948 sunt

8 Al. Ştefănescu, Dinu C. Giurescu, Ilarion Ţiu, op. cit., pag. 259 Ibidem, pag. 26

5

confiscate instituţiile sanitare particulare, de asemenea, cinematografele şi căile ferate

particulare. In aprilie 1950 sunt naţionalizate, în mare măsură, locuinţele particulare, mai

ales pe criterii politice şi ale luptei de clasă.

În perioada care a urmat au fost intentate o serie de procese liderilor de frunte ai

partidelor democratice burgheze, au urmat cele ale simplilor membrii ai acestora: sute de

ofiţeri superiori care au participat atât la războiul din est cât şi la cel din vest; intelectuali

cu vederi liberale, acuzaţi că au fost membrii sau simpli simpatizanţi ai partidelor politice

tradiţionale sau ai mişcării legionare; cei mai multi şi-au pierdut viaţa în închisorile

româneşti.

Comunismul a adus grave modificări culturii naţionale prin încercarea de a imita

modelul sovietic. În învăţământ, prin reforma şcolară din anul 1948, s-a înlocuit liceul cu

şcoala de 10 clase, au fost adoptate manualele sovietice, au fost scoase din rândul

obiectelor de învăţământ ştiinţe ca: filosofia, statistica, sociologia, logica, psihologia, etc.

şi etichetate drept burgheze.10

A fost modificată istoria ţării, în care limba românească devenise peste noapte de

“origine slavă”, iar poporul român, deosebit de cel moldovean (din Moldova peste Prut)

s-a dezvoltat sub “orânduirea generoasă a poporului rus”. Cenzura era foarte strictă. Din

biblioteca Academiei, Universităţilor şi altor instituţii de cultură au fost scoase lucrările

lui Nicolae Iorga, Simion Mehedinţi, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Octavian Goga şi

alţii, în schimb au fost tipărite,la Editura Politică, operele lui Marx şi Engels, în 33 de

volume, şi lucrările complete ale lui Lenin – în peste 55 volume - şi Stalin.11

Măsurile antidemocratice au privit şi instituţia Bisericii, mulţi preoţi au fost

arestaţi; mănăstirile au fost închise; la 17 iulie 1948 a fost denunţat Concordatul cu

Vaticanul; la 1 decembrie 1948 cultul greco-catolic a fost desfiinţat; prin Legea cultelor

din 14 august 1948, Biserica a fost supusă statului comunist.

Plenara CC al PMR din martie 1949 stabilea transformarea socialistă a

agriculturii, prin crearea de cooperative de producţie, după modelul colhozurilor

sovietice. În anul 1962 s-a încheiat procesul de colectivizare, 96% din pământul arabil

fiind cuprins în sectorul socialist.

Controlul informaţiilor s-a realizat prin:

10 Georgescu Titu, op. cit., pag. 6511 Ion Antohe, Răstigniri în România dupa Ialta, Ed. Albatros, Bucureşti, 1995, pag. 78

6

Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor care aproba orice lucru tipărit,

de la simplul bilet de tramvai sau de intrare la teatru şi până la operele

literare şi ştiinţifice (23 mai 1949);

Reorganizarea radiodifuziunii şi radioficării, radioficarea – în lipsa

aparatelor radio – era menită să difuzeze toate ştirile controlate şi

verificate (23 mai 1949);

Înfiinţarea Agenţiei Române de Presă (AGERPRES) (tot la 23 mai

1949).12

În perioada 1948-1959 au fost create Securitatea şi Miliţia populară. Securitatea a

devenit un instrument de teroare şi represiune, îndreptat împotriva oricărui opozant al

noului regim. Armata a fost şi ea reorganizată, având ca model structurile Armatei Roşii.

“Pe lângă ofiţerii superiori de carieră au fost ataşaţi şi politrucii. Aceştia erau ofiţeri

educatori, care se ocupau cu activitatea politică în unităţile militare, cu supravegherea

comandanţilor de carieră”.

După anul 1958 se începe o politică de industrializare forţată prin dezvoltarea

industriei siderurgice, chimice, constructoare de maşini, în aceasta perioada fiind

construit şi combinatul siderurgic de la Galaţi.

Pentru a avea un control riguros al economiei, au fost impuse planurile cincinale.

Printre succesele obţinute se numără creşterea industriei cu 1200% faţă de anul 1938 şi

îndeosebi a industriei chimice cu 2300% faţă de anul 1938.13

2. România între anii 1964 -1980

a) Declaraţia din aprilie 1964

A fost o realizare şi o mişcare politică de prim rang a conducerii P.M.R. cu

Gheorghe Gheorghiu-Dej lider necontestat. A fost adoptată de Plenara lărgită a C.C. al

P.M.R. din aprilie 1964 şi publicată la 26 aprilie 1964 sub titlul de Declaraţie cu privire la

poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele muşcării comuniste şi muncitoreşti

internationale. Este considerată ca fiind cea mai importantă acţiune de afirmare a

12 Al. Ştefănescu, Dinu C. Giurescu, Ilarion Ţiu, op. cit., pag. 3013 Georgescu Titu, op. cit., pag. 71

7

distanţării, ce proclama refuzul României de a admite amestecul în politica sa economică

sau în politica sa externă. Aceasta firma explicit câteva principii diriguitoare privind

raporturile dintre partidele comuniste de guvernământ şi statele socialiste:

nu poate fi admisă înfiinţarea unor organisme suprastatale şi a unui centru

unic de planificare;

prin existenţa unui asemenea centru unic noţiunea de suveranitate este

golită de conţinut;

nu există tipare sau reţete unice în metodele şi formele construcţiei

socialiste care constituie „un drept suveran al fiecărui stat socialist“;

principiile esenţiale ale relaţiilor dintre partidele comuniste şi muncitoreşti

aflate la putere sunt independenţa şi suveranitatea naţională, egalitatea în

drepturi, avantajul reciproc, întrajutorarea “tovărăşească”, neamestecul în

treburi interne, respectul integrităţii teritoriale,“internaţionalismul

socialist”.14

Acest document pragmatic deschide o nouă cale diplomaţiei române, consacrând

schimbarea statutului R.P.R., din satelit al U.R.S.S. în ţara percepută ca independentă în

cadrul blocului socalist.

Aceste principii au constituit liniile directoare ale politicii externe promovate de

conducerea P.M.R./P.C.R. până în 1989.

Concomitent, pentru a reduce dependenţa politică şi mai ales economică faţă de

U.R.S.S., s-a promovat o politică de deschidere faţă de Occident inspirată de Ion

Gheorghe Maurer. În 1954, încep negocieri cu SUA şi Marea Britanie în vederea

despăgubirilor cetăţenilor acestor state în urma naţionalizării.

Din perspectiva Comunităţii internaţionale regimul democrat-popular din

România a avut deplină legitimitate. Din perspectiva cetăţenilor ţării, ceea ce fusese

impus cu forţa şi cu fraudarea totală a alegerilor din 1946 devenise, odată cu trecerea

timpului, o stare de fapt reglementată de noile legi ale regimului, o stare de drept.15

b) Planul Marshall

14 Al. Ştefănescu, Dinu C. Giurescu, Ilarion Ţiu, op. cit., pag. 3615 Ibidem, pag, 38

8

Acest plan de reconstrucţie economică a Europei a fost anunţat de secretarul de

stat al S.UA. George Marshall într-un discurs ţinut la Universitatea Harvard (5 iunie

1947). La 12 martie 1947, preşedintele S.U.A., Harry Truman, anunţa în faţa Congresului

doctrina care îi va purta numele, conform căreia, America se plasa „în fruntea lumii

libere” împotriva „expansiunii tiraniei comuniste”. Doctrina Truman s-a materializat în

Planul Marshall, prin care, începând cu 1948, economia europeană primea credite

americane pentru redresare. Guvernul român l-a sancţionat drept „o acţiune neeficace pe

planul economic şi primejdioasă pe planul politic”, care nu îşi poate atinge scopul fără

colaborarea cu U.R.S.S. Replica sovieticilor a fost constituirea Biroului Informativ al

Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti.16

Planul Marshall şi constituirea Cominform sunt considerate momentele

definitorii ale declanşării Războiului Rece şi ale împărţirii Europei în sfere de influenţă.

c) Consiliul de Ajutor Economic Reciproc

Acest consiliu interguvernamental a fost înfiinţat la 8 ianuarie 1949, prin acordul

semnat la Moscova de Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, România şi U.R.S.S.,

care urmărea să amelioreze şi să coordoneze dezvoltarea economică planificată şi

integrarea ţărilor membre.

Până în 1953, România s-a implicat puţin în afacerile C.A.E.R. cu rezultate

minime, devenind apoi un partener activ în efortul de constituire instituţională. Deşi s-a

dorit o replică la Planul Marshall şi la integrarea economică începută în Europa

Occidentală, C.A.E.R. a contribuit doar în mică măsură la dezvoltarea economică

integrată a blocului socialist până la revizuirea, în anul 1959, a statutului care a pus un

mai mare accent pe cooperarea economică şi tehnică dintre ţările membre.17

După 1959, încep divergenţele cu România – care votează împotriva majorităţii

hotărârii din CA.E.R. – atingând apogeul în anii 1962-1964, când Nikita Hruşciov a

încercat să raţionalizeze C.A.E.R. printr-o împărţire a rolurilor pe baza diviziunii

internaţionale socialiste a muncii, România rămânând hinterlandul agrar al blocului

(statut afirmat clar în Planul Valev). Elita comunistă de la Bucureşti, care îşi prezentase

ambiţiosul plan de industrializare accelerată în iunie 1960, a ripostat şi a blocat planul

16 Comunismul în România (1945-1989), Editat de Muzeul Naţional de Istorie, Bucureşti, 2007, pag. 14217 Al. Ştefănescu, Dinu C. Giurescu, Ilarion Ţiu, op. cit., pag. 147

9

sovietic, beneficiind de un context internaţional favorabil, ca urmare a disputelor sovieto-

chineze.

d) Retragerea trupelor sovietice din România

Intrate în România ca armată de ocupaţie pe timp de război, trupele sovietice ar fi

trebuir retrase în urma semnării Tratatului de pace dintre cele două ţări (10 februarie

1947). Acestea au fost menţinute „legal” pentru asigurarea căilor de comunicaţie cu

trupele de ocupaţie din Austria, pânî la semnarea Tratatului de Pace între U.R.S.S. şi

aceasta (15 mai 1955).

Cu poziţia ameninţată de destalinizare, Gheorghe Gheorghiu-Dej spera că în noul

context va obţine retragerea trupelor sovietice şi slabirea controlului Moscovei.

Au urmat tulburările din Polonia şi Ungaria (1965) care au blocat orice decizie în

problema retragerii. În 1957 însă, convins că viitorul aparţine rachetelor balistice şi

dorind să reînvie „spiritul Genevei” şi să restructureze bugetul militar, Hruşciov a reluat

chestiunea retragerii. Mai întâi s-a semnat un acord sovieto-român (Bucureşti 15 aprilie

1957) privind staţionarea temporară a trupelor sovietice, apoi, prin scrisoarea oficială din

17 aprilie 1958, Moscova nu mai considera necesară prezenţa armatei sale pe teritoriul

românesc. La 24 mai retragerea era aprobată şi de Comitetul Consultativ al statelor

participante la Tratatul de la Varşovia – fapt unic în istoria alianţei.18

Odată cu ieşirea din scena politică a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej începea o nouă

etapă.

La 3 zile după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej plenara C.C. al P.M.R. îl

alege în funcţia de prim-secretar al Comitetului Central la propunerea lui Ion Gheorghe

Maurer.

Între 19-24 iulie s-au desfăşurat, la Bucureşti, lucrările celui de-al IV-lea Congres

al PMR în cadrul căruia s-a decis reluarea titulaturii de PCR şi, în acelaşi timp, s-a decis

continuitatea congreselor partidului, astfel Congresul al IV-lea al PMR a devenit

Congresul al IX-lea al PCR.

La 21 august 1965, Marea Adunare Naţională a adoptat cu unanimitatea voturilor

celor 446 de deputaţi o nouă Constituţie, care a proclamat Republica Socialistă România.

18 Ibidem, pag. 150

10

„Este un stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate, suveran, independent şi unitar”.

Teritoriul său este, din nou, „inalienabil şi indivizibil”(art. I). Rolul partidului este afirmat

încă de la început: „În Republica Socialistă România, forţa politică conducătoare a

întregii societăţi este Partidul Comunist Român”.

Constituţia din 1965 a fost modificată de 10 ori şi republicată de 6 ori. Congresele

partidului se ţin cu regularitate. Piesa centrală rămâne Raportul Comitetului Central,

prezentat de secretarul general. Congresul al XI-lea (noiembrie 1974) adoptă Programul

Partidului Comunist de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltată şi înaintare a

României spre comunism. Conceptul va fi reluat până la suprasaturaţie în documentele de

partid şi de propagandă, aşa încât va fi golit de o semnificaţie reală în opinia publică, ca

şi în rândurile membrilor de partid.19

Plenara din anul 1968 a PCR a reabilitat o serie de lideri politici, printre care

Lucreţiu Pătrăşcanu şi Ştefan Foriş şi a criticat abuzurile Ministerului de Interne în

acţiunea de reprimare a opozanţilor regimului.

În această perioada Nicolae Ceauşescu şi-a întărit rolul şi atribuţiile la nivelul

conducerii superioare de partid. În anul 1967 a devenit Preşedintele Consiliului de Stat,

controlând şi Consiliul Economic, iar din anul 1968, Consiliul Apărării. Acesta a făcut

schimbări în cadrul Prezidiului Permanent, promovând în funcţii protejaţii săi politici.

În anul 1974, Nicolae Ceauşescu a fost proclamat Preşedintele României, iar în

anul 1973, în Comitetul Politic Executiv a fost promovată şi Elena Ceauşescu, care a

început să se amestece în toate problemele de interes major ale ţării.20

Nicolae Ceauşescu a continuat industrializarea socaialistă. Concomitent,

economia este supusă la presiuni suplimentare pentru a face faţă inundaţiilor catastrofale

din mai-iunie 1970. De asemenea,cutremurul din 4 martie 1977 avariază sau distruge

32.897 de locuinţe; 1570 de persoane sunt omorâte şi 11.300 rănite.

În 1967 se reiau lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră (întrerupte în 1953).

Acestea se încheie în octombrie 1983.

În ceea ce priveşte împrumuturile externe, în decembrie 1972 ministrul de finanţe

Florea Dumitrecu semna cu preşedintele Băncii Mondiale, Robert McNamara, acordul

19 Al. Ştefănescu, Dinu C. Giurescu, Ilarion Ţiu, op. cit., pag. 3920 Vasile Budrigă, Sistemul electoral românesc, 23 august 1944 – decembrie 1989,Ed. „Budrigă – Mavoz”, Bucureşti, 1998

11

dintre Republica Socialisă şi Fondul Monetar Internaţional. În intervalul 1973 – 1980,

România a primit credite în valoare de circa 6 milioane de dolari folosite la realizarea

unor importante obiective în industrile, transporturi şi agricultură. În 1980, datoria ţării

însuma 11-12 miliarde de dolari. Şeful statului şi al partidului a hotărât să ramburseze

înainte de termen toată datoria externă şi să nu se mai ia alte credite. Hotărârea a fost

adusă la îndeplinire prin fortarea continuă a exporturilor, dar şi prin diminuarea drastică a

consumului intern, ceea ce a impus popultarea continuă a exporturilor, dar şi prin

diminuarea drastică a consumului intern, ceea ce a impus populaţiei restricţii severe.21

e) Deschiderea spre Occident

Nicolae Ceauşescu a fost un continuator al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în

politica externă. A dezvoltat cursul autonom, de distanţare faţă de Moscova, mergând pe

linia Declaraţiei din aprilie 1964. În paralel relaţiile cu Occidentul sunt tot mai strânse, pe

fondul unei relative liberalizări interne: se stabilesc legături diplomatice cu Republica

Federală Germania (31 ianuarie 1967), sunt menţinute relaţiile cu Israelul, în ciuda

Războiului de Şase zile, iar Bucureştiul este vizitat de o delegaţie vest-germană (august

1967) şi de preşedintele Franţei, Charles de Gaulle (14-18 mai 1968) – prima vizită a uni

şef de stat francez în România.

Apogeul popularităţii lui Ceauşescu în Occident va fi însă atins după

condamnarea vehementă a invadării Cehoslovaciei de către trupele aliaţilor din Tratatul

de la Varşovia (21 august 1968). Interesat de desprinderea româniei din blocul comunist,

Occidentul va acorda o atenţie deosebită regimului Ceauşescu, considerându-l un

meditator viabil în conflictul arabo-israelian şi a convorbirile americano-vietnameze sau

americano-chineze.22

Deschiderea va aduce şi mult doritele avantaje economice: România devine

membru G.A.T.T. (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ – noiembrie 1971), al FMI

(noiembrie 1971) şi al Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

(decembrie 1972) şi primeşte preferinţe vamale generalizate din partea Comunităţii

Economice Europene (1 ianuarie 1974), clauza naţiunii celei mai favorizate din partea

21 Al. Ştefănescu, Dinu C. Giurescu, Ilarion Ţiu, op. cit., pag. 4322 Ibidem, pag. 154

12

SUA ca şi un credit de 1 miliard de dolari din partea unui consorţiu bancar canadian (30

aprilie 1979) destinat construirii Centralei nuclearo-electrice de la Cernavodă.

Ca lider de partid şi de stat, Ceauşescu este un recordman prin numărul de vizite

oficiale efectuate (peste 300), personalităţi întâlnite şi delegaţii străine primite în

audienţă. De reţinut, prin posibilele consecinţe, este turneul lui Ceauşescu din China,

Coreea de Nord, Vietnam şi Mongolia (iulie 1971). „Tezele din iulie”- programul

politico-ideologic pregătit din mai 1971 şi posibil întărit de manifestările cultului

personalităţii observate în Asia, adoptat la şedinţa Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R.

(6 iulie 1971) – pun capăt perioadei de liberalizare internă, implicând toate mijloacele

cultural-educative în propaganda politică, axată pe rolul de conducător al P.C.R. şi

gândirea secretarului său general.23

3. România în perioada 1980 – 1989

La începutul anilor 1980, începe scăderea constantă a volumului schimburilor

comerciale cu Occidentul şi accentuarea dependenţei economice faţă de U.R.S.S. şi

C.A.E.R. – pe care îl subminase continuu. Relaţiile cu SUA sunt afectate de politica

restrictivă privind emigrarea şi abuzurile regimului, culminând cu retragerea clauzei

naţiunii celei mai favorizate pentru România (28 februarie 1988). La fel de proaste sunt

acum relaţiile cu U.R.S.S.; Ceauşescu nu a fost convins de vizita lui Gorbaciov (25-27

mai 1987) să reformeze sistemul, afirmând chiar că reformele propuse fuseseră realizate

în România încă din deceniile anterioare.

Nici izolarea internaţională, nici criticile interne („Scrisoarea celor şase”) şi nici

măcar prăbuşirea regimurilor comuniste în majoritatea statelor europene din blocul

sovietic nu l-au facut pe Ceauşescu să accepte concesii, la Congresul al XIV-lea al P.C.R.

el criticând dur trădarea socialismului prin reformele promovate de statele socialiste. Fără

suport intern şi nemaidorit de arbitrii scenei internaţionale (S.U.A. şi U.R.S.S.),

prăbuşirea regimului Ceauşescu era sigură. 24

23 Anneli Ute Gabanyi, The Ceausescu Cult, Bucureşti, The Romanian Cultural Foundation, 2000; Ediţie înlimba română: Cultul lui Ceauşescu, Iaşi, Editura Polirom, 200324 Al. Ştefănescu, Dinu C. Giurescu, Ilarion Ţiu, op. cit., pag. 157-158

13

Revolta populară din decembrie 1989

A început la Timişoara (17-18 decembrie) având ca pretext evacuarea pastorului

reformat Laszlo Tokes din oraş.

Reîntors dintr-o vizită din Iran, făcută împreună cu familia, Nicolae Ceauşescu a

ţinut să se adreseze poporului, în cadrul unei cuvântări radiotelevizate (în seara zilei de

20 decembrie). El a pus evenimentele din Timişoara pe seama unor „elemente huliganice

şi destabilizatoare...aflate sub influenţa unor agenturi străine”.

Apelând la bucureşteni, Nicolae Ceauşescu a organizat pentru a doua zi, 21

decembrie, un mare miting. Spera în acordul maselor la „masacrele” care deja erau în

curs de desfăşurare la Timişoara. Printre cei aduşi încolonaţi din fabricile bucureştene s-

au auzit primele strigăte de solidaritate cu timişorenii. Manifestaţia s-a transformat într-

un protest contra dictaturii. Au început apoi represaliile contra zecilor de mii de oameni

adunaţi în Piaţa Teatrului Naţional, a Universităţii, în zona Hotelului Intercontinental, a

Pieţii Romane şi pe alte străzi din Bucureşti.

La 22 decembrie 1989, sub presiunea populară, soţii Ceauşescu au fugit cu

elicopterul de pe acoperişul sediului Comitetului Central al PCR. Ulterior au fost

capturaţi, judecaţi la Târgovişte şi executaţi la 25 decembrie 1989, în cadrul aceleiaşi

unităţi militare unde s-a desfăşurat procesul.

Demonstraţii populare, confruntări cu forţele de ordine şi de securitate au avut loc

între 21-22 decembrie 1989 şi în alte oraşe ale ţării: la Arad, Sibiu, Braşov, Cluj-Napoca,

Cugir. Au căzut numeroase victime.

Regimul comunist a fost înlocuit prin violenţă şi revoltă populară. Forma de

comunism totalitar-opresiv neostalinist îmbrăţişată de fostul secretar general al Partidului

Comunist, Nicolae Ceauşescu, ideologizarea sufocantă, cultul personalităţii,

supravegherea populaţiei prin intermediul Poliţiei Politice/Securităţii, lipsa voinţei

oficiale de a lua cele mai mici măsuri de democratizare a sistemului politic, dar şi lipsa

dialogului dintre putere şi societate, precum şi nemulţumirea populară profundă

acumulată în timp, înrăutăţirea situaţiei economice în ţară, lipsa hranei şi a bunurilor de

consum, militarizarea unoa dintre instituţii, au constituit, în acelaşi timp, trăsături

14

generale ale comunismului din România şi implicit cauze posibile ale formei sângeroase

prin care s-a manifestat Revoluţia română.25

În concluzie putem spune că anul 1989 a însemnat schimbare fundamentală în

istoria Europei şi a României, în special. Revoluţia română a constituit unul din

momentele cruciale ale istoriei recente a ţării, fiind actul de naştere a unei lumi noi.

Bibliografie

Andreescu Mihail, Bucur, Ion, Revoluţia română în Bucureşti, Ed. Mega, Cluj,

2009

Anneli Ute Gabanyi, The Ceausescu Cult, Bucureşti, The Romanian Cultural

Foundation, 2000

Antohe,Ion, Răstigniri în România dupa Ialta, Ed. Albatros, Bucureşti, 1995

Budrigă Vasile, Sistemul electoral românesc, 23 august 1944 – decembrie

1989,Ed. „Budrigă – Mavoz”, Bucureşti, 1998

Comunismul în România (1945-1989), Editat de Muzeul Naţional de Istorie,

Bucureşti, 2007

25 Mihail Andreescu, Ion Bucur, Revoluţia română în Bucureşti, Ed. Mega, Cluj, 2009, pag. 51-52

15

Ştefănescu, Alexandru, Giurescu, Dinu, Ţiu, Ilarion, România şi comunismul, Ed.

Corint, Bucureşti, 2010

Titu, Georgescu, Istoria românilor, Ed. Fundaţiei “România de maine”,

Bucureşti, 1997

http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf accesat

la data de 25 mai 2011

16