Ionescu Anton Gabriel

CIG, an I, grupa 803,

Semestrul 1

Patrimoniul

1. Notiunea de patrimoniu

Notiunea de patrimoniu se intalneste in art.31 din Noul Cod Civil 2011

“Art. 31

Patrimoniul. Mase patrimoniale şi patrimonii de afectaţiune

Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile

şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia. ”

În functie de natura continutului lor, drepturile si obligatiile civile se clasifica în patrimoniale

si nepatrimoniale.

Drepturile şi obligaţiile patrimoniale sunt acelea care au un conţinut economic, adică se pot

evalua în bani. Drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale sunt lipsite de valoare economică şi, nu pot fi

evaluate în bani.

Deci, patrimoniul desemneaza totalitatea bunurilor si a obligatiilor unei persoane.

Patrimoniul este alcătuit dintr-o latură activă şi alta pasivă.

- Activul patrimonial este format din valoarea tuturor drepturilor patrimoniale,

- Pasivul patrimonial constă în valoarea tuturor obligaţiilor patrimoniale ale unei persoane.

Aceste laturi se gasesc intr-o stransa legatura pentru ca apartin unei singure persoane.

-

2. Caracterele patrimoniului.

A. Patrimoniul este o universalitate juridică sau de drept. El exprimă valoarea tuturor

drepturilor patrimoniale (pasivul patrimoniul), care aparţin unei persoane. Astfel, drepturile şi

obligaţiile patrimoniale, pot suferi modificări (naştere, transformare, transmisiune, creştere,

stingere, micşorare). Aceste modificări au ca efect creşterea sau micşorarea activului şi

pasivului patrimonial, dar nu efectează existenţa patrimoniului, ca entitate juridică de sine

stătătoare. Patrimoniul apare ca o masa de drepturi si obligatii legate între ele sau ca o

grupare a mai multor mase de drepturi si obligatii, fiecare având un regim juridic determinat;

drepturile si obligatiile sunt distincte de universalitate, în sensul ca schimbarile ce se produc

în legatura cu drepturile si obligatiile nu afecteaza identitatea universalitatii, deoarece, de

regula, drepturile si obligatiile sunt avute în vedere numai sub aspectul lor valoric.

B. Numai persoanele fizice sau juridice pot avea un patrimoniu, deoarece numai ele pot avea

drepturi şi obligaţii.

C. Orice persoana are un patrimoniu. Existenţa unei persoane este de neconceput fără un

patrimoniu. Afirmaţia este valabilă atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru persoanele

juridice. Tot astfel, într-o relaţie inversă, existenţa patrimoniului nu poate fi concepută fără un

titular. Or, patrimoniul fiind alcătuit din drepturi şi obligaţii, el aparţine, fără îndoială, unei

persoane. Patrimoniul este o universalitate caracterizata prin potentialitate, continutul lui real

nu prezinta importanta. Persoanele fizice si juridice au aptitudinea permanentă de a dobândi

drepturi şi obligaţii. Fiind o vocaţie, o potenţialitate, patrimoniul, „chiar şi atunci când o

persoană nu are nici o avere, ea are totuşi un patrimoniu”. Nu există persoană care să nu

aibă un minim de bunuri sau de drepturi. Patrimoniul este strâns legat de persoana căreia îi

aparţine. Deci patrimoniul este inalienabil. Persoanele fizice , desi pot instraina un drept si,

uneori, chiar si o obligatie, ele nu pot transmite altei persoane intregul lor patrimoniu. Acestea

pot transmite numai prin succesiune, in momentul incetarii din viata. In cazul persoanelor

juridice, transmisiunea are loc doar in cazul incetarii lor in urma reorganizarii prin comasare

si prin divizare totala. In cazul persoanelor juridice este posibila transmisiunea unei cote-parti

din patrimoniu in cazul reorganizarii lor, catre o alta persoana juridica existenta sau care se

infiinteaza.

D. Unicitatea patrimoniului. O persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu indiferent de

cuantumul sau intinderea drepturilor care sunt incluse in acesta, nu poate fi titulară a mai

multor patrimonii. Acest caracter decurge din unicitatea subiectului.

E. Divizibilitatea patrimoniului. Deşi unic, patrimoniul nu este unitar sau indivizibil. El este

divizibil în două sau mai multe grupe sau mase de drepturi şi obligaţii, fiecare având o anume

destinaţie şi afectaţiune şi, pe cale de consecinţă, un regim juridic distinct si determinat.

Pentru persoanele fizice, in cazul sotilordivizibilitatea patrimoniului este justificata si

prevazuta in Art.30 din Codul familiei care reglementeaza comuniunea matrimoniala. Sotii

au în patrimoniul lor atât bunuri comune, respectiv bunurile dobândite de oricare dintre soti

în timpul casatoriei cât si bunuri proprii, expres mentionate în art.31 Codul familiei.

Creditorii comuni ai sotilor pot urmari bunurile comune, iar în masura în care acestea nu sunt

îndestulatoare pentru acoperirea creantei vor putea urmari si bunurile proprii. Creditorii

personali, în schimb, vor putea urmari, mai întâi, bunurile proprii si numai daca nu-si pot

satisface creanta, vor solicita împartirea bunurilor comune pentru acoperirea creantei din

partea de bunuri comune a sotului debitor. La baza divizibilităţii patrimoniului pot sta şi alte

raţiuni, cum ar fi apărarea intereselor şi realizarea drepturilor creditorilor unei succesiuni sau

ale unor moştenitori. Toate cazurile de diviziune a patrimoniului sunt reglementate de lege.

3. Functiile patrimoniului.

Patrimoniul îndeplineste trei functii:

1) patrimoniul constituie gajul general al creditorilor;

2) patrimoniul explica si face posibila subrogatia reala cu titlu particular;

3) patrimoniul explica si permite transmisiunea universala si transmisiunea cu titlu universal.

1. Gajul general al creditorilor. Patrimoniul constituie singura garanţie generală a tuturor

creditorilor titularului său. Astfel, debitorul răspunde faţă de creditorii săi pentru îndeplinirea

obligaţiilor pe care le are, cu întregul patrimoniu. Deci, patrimoniul debitorului are, printre altele,

funcţia de garanţie comună şi proporţională a tuturor creditorilor. Expresia de gaj general nu are nimic

comun şi nu se confundă cu dreptul de gaj, garanţie specială a creditorilor. Dreptul de gaj este un

drept real ce conferă titularului prerogative speciale în raport cu acelea recunoscute oricărui creditor,

şi anume: atributul de urmărire şi atributul de preferinţă.

Denumirea de gaj general ne spune că nu este vorba de gaj propriu-zis, ci dreptul creditorului

de a urmări oricare din bunurile ce se află în patrimoniul debitorului pentru a-şi realiza creanţele, fără

a-l putea opri să le înstrăineze. Dreptul de gaj nu are ca obiect bunuri individual determinate şi nu

duce la deposedarea debitorului de bunurile sale. Schimbările care au loc în conţinutul patrimoniului,

nu afectează existenţa gajului general, chiar dacă îl micşorează, iar actele de înstrăinare încheiate de

debitor cu privire la bunurile sale, fără fraudă, sunt opozabile creditorilor, care nu au dreptul să le

urmărească în patrimoniul terţilor. Debitorul păstrează posesia bunurilor pe care le are în patrimoniu,

precum şi dreptul să le înstrăineze ori să dobândească altele. Creditorul poate urmări doar bunurile

existente în patrimoniul debitorului în momentul executării silite şi bunurile ce vor intra între timp, în

acelaşi patrimoniu, până la realizarea integrală a dreptului de creanţă.

2. Subrogaţia reală cu titlu universal. Cuvântul subrogaţie înseamnă înlocuire.

În dreptul civil, subrogaţia este două feluri: personală şi reală.

Subrogaţia personală constă în înlocuirea unuia dintre subiectele raportului juridic de

obligaţii civile cu o altă persoană (de exemplu, subrogaţia în drepturile creditorului prin plata

creanţei).

Subrogaţia reală este înlocuirea unei valori cu altă valoare, a unui lucru cu alt lucru şi poate

fi: subrogaţie reală cu titlu universal şi subrogaţie reală cu titlu particular.

A. Subrogaţia reală cu titlu universal înseamnă înlocuirea automată a unei valori cu altă

valoare, în cuprinsul unui patrimoniu. Subrogaţia este cu titlu universal, deoarece suntem în prezenţa

înlocuirii unei valori cu altă valoare, netanand cont de individualitatea lucrului care iese şi a celui care

intră, în locul său, într-un anumit patrimoniu. Explicaţia rezidă în faptul că patrimoniul este o

universalitate juridică, drepturile şi obligaţiile din conţinutul său nefiind privite unitar, ci împreună, ca

valori legate între ele, susceptibile de înlocuire cu alte valori, fără ca înlocuirea să afecteze existenţa

acestuia.

Valorile de înlocuire, nou intrate în patrimoniu, vor avea regimul juridic al valorilor înlocuite.

Subrogaţia reală cu titlu universal este în strânsă legătură cu gajul general al creditorilor.

Având în vedere că debitorul îşi poate înstrăina bunurile pe care le are în patrimoniu, ele nefiind

indisponibilizate, subrogaţia reală cu titlu universal asigură conţinutul gajului general, valoarea

bunului înstrăinat fiind înlocuită cu valoarea primită în schimb. În urma subrogaţiei, creditorii pot

urmări bunul concret existent în patrimoniul debitorului lor la data urmăririi.

Subrogaţia reală cu titlu universal este subordonată divizibilităţii patrimoniului. Astfel, în

cazul unui patrimoniu divizat, înlocuirea valorii ieşite cu valoarea primită în schimb se produce în

cadrul acelaşi mase patrimoniale. În acest fel, se asigură menţinerea fiecărei grupe de bunuri. Astfel,

valoarea de înlocuire a unui bun comun al soţilor intră în masa bunurilor comune, iar valoarea de

înlocuire a unui bun propriu al unuia dintre soţi va intra în grupa bunurilor proprii ale acestuia.

Importanţa practică a subrogaţiei cu titlu universal se relevă şi în cazul împărţirii unui

patrimoniu, precum şi atunci când se pune problema restituirii unui patrimoniu de către moşteniorii

aparenţi. Aşa, de pildă, în cazul sistării indiviziunii, în ipoteza în care bunurile ce intră în alcătuirea ei

sau unele dintre ele nu pot fi împărţite în natură, se recurge la procedeul înstrăinării lor, iar sumele de

bani obţinute în acest fel, fiind prin excelenţă divizibile, iau locul bunurilor înstrăinate în patrimoniul

respectiv.

După cum este cunoscut, unul din efectele anulării hotărârii judecătoreşti declarativă de

moarte a unei persoane este restituirea patrimoniului acelei persoane de către moştenitori săi

prezumtivi. Dacă însă, între timp, moştenitorii prezumtivi au înstrăinat o parte a bunurilor din acel

patrimoniu, cu titlu oneros, unor terţi de bună-credinţă, actele de înstrăinare vor rămâne valabile,

neputând fi anulate sau revocate. Locul lor în patrimoniul de restituit este luat de sumele de bani

primite de către succesorul prezumtiv de la terţii dobânditori.

B. Subrogaţia reală cu titlu patricular. Subrogaţia reală cu titlu patricular constă în înlocuirea

unui bun individual determinat, cu un alt bun individual determinat, privite izolat ut singuli. În cazul

subrogaţiei reale cu titlu particular, la înlocuirea bunurilor care ies din patrimoniu cu cele care intră,

se ia în considerare regimul juridic special pe care îl au bunurile care părăsesc patrimoniul; adică se

are în vedere o situaţie specială a acestor bunuri, astfel că bunurile care intră în patrimoniu preiau

exact aceeaşi situaţie juridică.

Spre deosebire de subrogaţia reală cu titlu universal, nefiind vorba de simpla înclouire a unei

valori cu altă valoare în cuprinsul unui patrimoniu, subrogaţia reală cu titlu particular poate exista

numai dacă este prevăzută expres de lege. Înseamnă că ea nu operează automat.

Enunţăm câteva cazuri:

a) art. 1721 Cod civil prevede: „Când un imobil, recolte, sau alte bunuri mobile vor fi

asigurate în contra incendiului sau în contra oricărui alt caz fortuit, suma ce se va datora de către

asigurator va trebui, dacă nu va fi cheltuită în reparaţia obiectului asigurat, să fie afectată la plata

creanţelor privilegiate şi ipotecate, după rangul fiecăreia din ele.

Asemenea se va urma şi cu orice despăgubire va fi datorată de către o a treia persoană

pentru pierderea totală sau deteriorarea obiectului însărcinat de un privilegiu sau ipotecă”.

Din analiza acestui text, rezultă că în situaţia în care un bun ipotecat, gajat sau grevat de un

privilegiu special a fost distrus sau deteriorat de un caz asigurat sau printr-o faptă ilicită, ipoteca, gajul

sau privilegiul special se strămută de drept asupra sumei de bani primită sau cuvenită cu titlu de

îndemnizaţie de asigurare sau, după caz, asupra despăgubirii primită de la sau datorită de autorul

prejudiciului.

Acest caz de subrogaţie reală cu titlu particular este prevăzut de lege în vederea apărării

intereselor creditorilor cu garanţii reale. Aceasta pentru motivul că orice drept real se stinge prin

distrugerea sau pieirea bunului care face obiectul său. Aşadar, dacă un bun ipotecat, gajat sau grevat

de privilegiu special pierea sau este distrus, dreptul real accesoriu se stinge. Ar urma astfel ca

creditorul ipotecar, gajist sau privilegiat să fie prejudiciat, intrând în categoria creditorilor

chirografari, prin stingerea garanţiei sale reale. El ar fi lipsit de atributele de urmărire şi preferinţă,

fiind ameninţat de concursul celorlalţi creditori şi de o eventuală insolvabilitate a debitorului.

Art. 1721 Cod civil cuprinde o normă de protecţie pentru creditorii din această categorie, în

care se prevede că garanţia reală nu se stinge, ci este strămutată de drept asupra indemnizaţiei de

asigurare sau despăgubirii, după caz, ceea ce înseamnă că creditorul ipotecar, gajist sau privilegiu

special are posibilitatea de a cere să i să plătească creanţa din suma cuvenită proprietarului acelui bun.

Astfel, nu este pus în situaţia riscantă de a suporta concursul celorlalţi creditori ai debitorului său.

b) în conformitate cu prevederile art. 12 alin. 4 din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia

juridică a terenurilor, în cazul schimburilor de terenuri, fiecare teren primit în schimb va avea situaţia

juridică a terenului pe care îl înlocuieşte, cu respectarea drepturilor şi sarcinilor legal constituie

anterior;

c) art. 28 alin. 2 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică

dispune că dreptul de ipotecă şi privilegiul special imobiliar care grevează un imobil expropriat se

strămută de drept asupra despăgubirilor stabilite potrivit procedurii şi în condiţiile prevăzute de

această lege.

c) Transmisiunea universală şi cu titlu universal. Transmisiunea universală şi cu titlu

universal constă în transmiterea de la o persoană la alta a unui patrimoniu în întregul său ori, după

caz, a unei cote părţi sau fracţiuni matematice dintr-un patrimoniu. În lipsa conceputului de

patrimoniu ca entitate juridică distinctă, asemenea transmisiuni ar fi imposibil de explicat.

Transmisiunea universală intervine atunci când se transmite întregul patrimoniu,

nefracţionat de la o persoană la persoană. Astfel, în cazul decesului unei persoane, întregul

patrimoniu succesoral poate fi cules în totalitate de un singur moştenitor care are vocaţie universală

legală sau testamentară. De asemenea, transmisiunea universală intervine şi în situaţia reorganizării

persoanelor juridice prin absorbţie sau fuziune, când întregul patrimoniu al persoanei juridice

absorbite este preluat de persoana juridică absorbantă sau, după caz, patrimoniile persoanelor juridice

care fuzionează se transmit la persoana juridică ce se înfiinţează cu acest prilej.

Transmisiunea cu titlu universal constă în transmisiunea fracţională a întregului patrimoniu

al unei persoane la două sau mai multe persoane sau în desprinderea unei părţi dintr-un patrimoniu

pentru a reveni altei persoane. În cazul persoanelor fizice, transmisiunea cu titlu universal are loc

numai la decesul lor, în situaţia când patrimoniul succesoral este dobândit pe cote-părţi de către doi

sau mai mulţi moştenitori legali sau testamentari cu vocaţie universală. Este întâlnită şi la persoanele

juridice cu prilejul reorganizării lor prin divizare totală sau parţială.

Între cele două feluri de transmisiune a patrimoniului nu există deosebire sub aspect calitativ.

În ambele cazuri, obiectul transmisiunii este patrimoniul sau o fracţiune dintr-un patrimoniu, adică o

universalitate sau cotă-parte dintr-o universalitate, alcătuită din activ şi pasiv. Ele se deosebesc

exclusiv din punct de vedere cantitativ sau valoric. Prin transmisiune universală se dobândeşte

totalitatea valorilor active şi pasive care alcătuiesc întreg patrimoniu, iar transmisiunea cu titlu

universal se dobândeşte doar o fracţiune, o cotă-parte matematică, din aceste valori.